Forme de Manifestare a Criminalitatii Internationale
LISTĂ ABREVIERI
Acordul SECI- Acordul pentru combaterea criminalității transfrontaliere în S-E Europei
AIEA-Agenția Internațională pentru Energie Atomică
Art- Articolul
BCN- Birou Central Național
BN-Birou Național
BNC-Birou Central Național
BNI- Birou Național Interpol
BSEC-Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre-OCEMN
C.J.C.E.-Curtea de Justiție a Comunităților Europene, în prezent CJUE-
CAAS-Convenția de aplicare a acordului Schengen
Cap-capitolul
CCPI-Centrul de cooperare polițienească internațională
CEDO-Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CP-Cod Penal
DPF- Directia Poliției de Frontieră
Ed- editura
EDU- Unitatea Europol Antidrog
EU- Uniunea Europeană-UE
Ex-exemplu
FAO-Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură
ICE-Inițiativa Central Europeană
IG –Inspectoratul General
IGPF- Inspectoratul General al Poliției de Frontieră
JAI- Justiție și Afaceri Interne
Lit-litera
M. Of.- Monitorul Oficial
MAI-Ministerul Administrației și Internelor-Ministerul Afacerilor Interne- Ministerul Internelor și Reformei Administrative
Nr-numărul
OACI- Organizația Aviației Civile Internaționale
OCDE-Organizația pentru cooperare și dezvoltare în Europa
OIPC Interpol-Organizația Internațională de Poliție Criminală
OLAF- Biroului European Anti-Fraudă
OMI- Organizația Meteorologică Internațională
OMS-Organizația Mondială a Sănătății
ONG-organizație neguvernamentală
ONU-Organizația Națiunilor Unite
Op cit-opera citată
OSCE-Organizația pentru securitate și cooperare în Europa
Parag-paragraful
Pct-punctul
PNF-Punct Național Focal
PSESE-Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est
PTF-Punct de Trecere a Frontierei
rev-revista
S.I.R.E.N.E- Informații Suplimentare Necesare la Intrările Naționale
SELEC- Centrul Sud-Est European de Aplicare a Legii
SIS-Sistemul informatic Schengen
SPOC-Inițiativa împotriva crimei organizate
SUA- Statele Unite ale Americii
UIT-ITU- Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor
UN Europol –Unitatea Națională Europol
UN- United Nations-Națiunile Unite
UNESCO -Organizația pentru Educație, Știință și Cultură a Națiunilor Unite
Urm-următorul/următoarea
URSS-Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste
INTRODUCERE
Motto: ,,Este mai bine să se prevină infracțiunile decât să fie pedepsite. Acesta este scopul principal al oricărei legislații bune…Vreți să preveniți infracțiunile? Faceți ca legile să fie clare, simple și toată forța națiunii să fie concentrată pentru a le apăra și nicio parte din ea să nu fie folosită pentru a le surpa. Faceți ca legile să favorizeze nu atât clasele de oameni, cât pe oameni înșiși’’
Cesare Beccaria
Criminalitatea este un concept apărut o dată cu structurarea primelor comunități arhaice, fenomen care propagă un război ce continuă și în zilele noastre, căruia statele, organizațiile internaționale și oamenii trebuie să-i facă față.
Am considerat oportună această temă de cercetare întrucât flagelul criminalității tinde să ia amploare, iar acest fenomen trebuie prevenit și combătut la nivel internațional de către structuri specializate în acest sens.
Tema aleasă este o temă care se înscrie în sfera preocupărilor întregii lumi și ale fiecărui stat în parte, întrucât în acest context al liberalizării granițelor și al crizelor economice, criminalitatea a crescut considerabil, iar actorii sociali trebuie să-i facă față.
Criminalitatea continuă să reprezinte prin diferitele forme de manifestare, un fenomen deosebit de grav, concretizat prin efecte și consecințe asupra stabilității, atât la nivelul statelor, instituțiilor, cât și la nivelul grupurilor și indivizilor.
Teza este structurată pe 8 capitole, după cum urmează:
În capitolul 1 intitulat ,,Considerații generale privind fenomenul criminalității’’ este prezentat domeniul de cercetare și sunt expuse și prezentate noțiuni generale privind criminalitatea, formele ei, factorii criminogeni, mijloace de luptă și modalități de prevenire a criminalității, deoarece activitatea de prevenire ocupă un rol foarte important întrucât prin aceasta se consolidează ordinea de drept și se garantează drepturile cetățenilor.
Capitolul al 2-lea prezintă succint ,,Infracțiunile internaționale, ca forme de manifestare a criminalității’’, unde am analizat noțiunea de infracțiune internațională și am identificat diferite categorii de infracțiuni internaționale și anume: terorismul internațional, crima organizată, traficul de droguri, de sclavi, de ființe umane, de arme, pirateria, distrugerea cablurilor submarine, falsificarea de bancnote, furturile de auto, de opere de artă, corupția, difuzarea de materiale pornografice, infracțiunile informatice și infracțiunile ecologice.
Cel de-al 3-lea capitol intitulat ,,Aspecte ale criminalității pe bătrânul continent’’, își propune să dezvolte tendințele criminalității europene și cauzele proliferării acesteia, identificând astfel cauze economice, migrația ilegală și căderea cortinei de fier. Printre cauzele economice pot enumera dezvoltarea mijloacelor de comunicare și creșterea mobilității persoanelor, bunurilor, capitalurilor și serviciilor, în contextul liberalizării granițelor. Principala amenințare a migrației ilegale este cea a organizațiilor criminale, spre exemplu călăuze și proxeneți, care direcționează controlat imigranții și pot contribui la un dezechilibru demografic și la generarea de situații de criză în spațiul European. Contrabanda cu migranți și traficul de persoane reprezintă de asemenea un raport al libertății de circulație în spațiul European și criminalitate.
Formele de manifestare a criminalității în spațiul european sunt mafia italiană și exportul de criminalitate din fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste.
Organizarea criminalității în România este legată de caracterizarea României ca țară de tranzit și de desfacere pentru droguri .
Capitolul al 4-lea intitulat ,,Cooperarea statelor în cadrul organizațiilor internaționale’’ promovează principiul cooperării internaționale, ca principiu fundamental în dreptul internațional și rolul important al organizațiilor internaționale în viața planetei, în general și în domeniul combaterii criminalitǎții și în realizarea unei justiții penale corespunzǎtoare la nivel internațional, în particular.
Societatea s-a îmbogățit cu noi actori cu rol în securitatea internațională: organizațiile internaționale, actori care s-au înmulțit foarte repede, datorită avantajelor pe care le creează în lupta privind sărăcia, promovarea drepturilor omului, protejarea mediului înconjurător, menținerea păcii și securității colective și nu în ultimul rând, în lupta împotriva criminalității.
Cooperarea organizațiilor internaționale s-a manifestat inclusiv prin adoptarea unui mare numǎr de convenții internaționale privind reprimarea unor categorii de infracțiuni, precum și prin ajutorul pe care organizațiile internaționale se obligǎ sǎ și-l acorde reciproc pentru realizarea justiției penale.
În capitolul al 5-lea intitulat ,,Rolul Organizației Națiunilor Unite în prevenirea și combaterea criminalității’’, am tratat problema criminalității internaționale din perspectiva unor instituții specializate ale Organizației Națiunilor Unite ca: Organizația Aviației Civile Internaționale, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură, Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură. Aceste organizații au funcții limitate în domeniul pentru care au fost create și anume în domeniul economic, social, cultural, educațional, cercetare științifică, învățământ, sănătate, alimentație și acționează pe plan mondial, fiind deschise tuturor statelor din lume.
În capitolul al 6-lea intitulat ,,Organizații europene cu rol în combaterea infracțiunilor internaționale’’ am identificat Uniunea Europeană și principalele instituții din spațiul de libertate, securitate și justiție, fostul pilon justiție și afaceri interne consacrat în Tratatul de la Maastricht. Uniunea Europeană, ca organizație regională, are ca obiectiv, conform tratatului de la Amsterdam, întărirea Uniunii și crearea unei zone de securitate, libertate și justiție, în care se garantează libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, instituind o cooperare interguvernamentală între statele membre ale Uniunii Europene (în prezent 28 state).
Prin agențiile sale specializate, Uniunea Europeană duce o luptă înverșunată împotriva criminalității internaționale , de exemplu prin Europol.
Europol este agenția care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene și care operează cu informațiile referitoare la criminalitate. Europol are misiunea de a-și aduce o contribuție semnificativă la acțiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate, a terorismului și împotriva altor forme grave de criminalitate, concentrându-și eforturile asupra organizațiilor criminale.
Alte organizații europene analizate sunt: Organizația pentru securitate și cooperare în Europa, Consiliul Europei, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre -Frontex.
De asemenea, am identificat și organizații subregionale europene implicate în lupta împotriva criminalității transnaționale: Consiliul Regional de Cooperare, Centrul european de aplicare a legii în Sud-Estul Europei(fostul SECI), Inițiativa Central Europeană, Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre și Inițiativa împotriva crimei organizate.
În capitolul al 7-lea intitulat ,,Organizații neeuropene cu rol în combaterea infracțiunilor internaționale’’ am considerat oportun să identific și alte organizații guvernamentale neeuropene ca: Organizația Statelor Americane, Uniunea Africană, Organizația Conferinței Islamice, Liga Statelor Arabe, Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est și ca organizație neguvernamentală- Organizația Internațională de Poliție Criminală Interpol.
În capitolul al 8-lea intitulat ,,Structuri de cooperare internațională la nivel intern’’ am abordat Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, care reprezintă singura structură din România specializată în schimbul de date operative în domeniul luptei împotriva criminalității transfrontaliere organizate. Acesta a fost creat ca o platformă unică de cooperare polițienească pentru gestionarea informațiilor operative referitoare la coopererea polițienească internațională.
De asemenea, am avut o viziune de ansambu asupra Punctului Național Focal și cooperarea acestuia cu Centrul Sud-Est European de aplicare a legii, cu ofițerii de legătură români și străini, cu Europol și cu țările membre Schengen. Cooperarea polițienească prin punctele de contact la frontieră au scopul de a îmbunătăți schimbul de informații, coordonarea și colaborarea între serviciile care au competență corespunzătoare.
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FENOMENUL CRIMINALITĂȚII
1.1 ISTORICUL CRIMINALITĂȚII
1.2 DEFINIȚIA ȘI FORMELE CRIMINALITĂȚII
1.3 FACTORII CRIMINOGENI
1.4 PREVENIREA CRIMINALITĂȚII
1.4.1 NOȚIUNEA DE PREVENIRE
1.4.2 MODALITĂȚI CONCRETE DE PREVENIRE INFRACȚIONALITĂȚII
1.4.3 MIJLOACE DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA CRIMEI ȘI CRIMINALITĂȚII
CAPITOLUL 2 FORME DE MANIFESTARE A CRIMINALITĂȚII INTERNAȚIONALE
2.1 NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE INTERNAȚIONALĂ- DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI CLASIFICĂRI
2.2 CATEGORII DE INFRACȚIUNI INTERNAȚIONALE
2.2.1 TERORISMUL INTERNAȚIONAL
2.2.1.1 BIOTERORISMUL
2.2.2 CRIMA ORGANIZATĂ
2.2.3 TRAFICUL ILICIT DE DROGURI
2.2.4 SCLAVAJUL ȘI TRAFICUL DE SCLAVI
2.2.5 PIRATERIA SAU BRIGANDAJUL MARITIM SAU. AERIAN
2.2.6 DISTRUGEREA CABLURILOR SUBMARINE
2.2.7 FALSIFICAREA DE BANCNOTE ȘI TRAFICUL or, în contextul liberalizării granițelor. Principala amenințare a migrației ilegale este cea a organizațiilor criminale, spre exemplu călăuze și proxeneți, care direcționează controlat imigranții și pot contribui la un dezechilibru demografic și la generarea de situații de criză în spațiul European. Contrabanda cu migranți și traficul de persoane reprezintă de asemenea un raport al libertății de circulație în spațiul European și criminalitate.
Formele de manifestare a criminalității în spațiul european sunt mafia italiană și exportul de criminalitate din fosta Uniune a Republicilor Sovietice Socialiste.
Organizarea criminalității în România este legată de caracterizarea României ca țară de tranzit și de desfacere pentru droguri .
Capitolul al 4-lea intitulat ,,Cooperarea statelor în cadrul organizațiilor internaționale’’ promovează principiul cooperării internaționale, ca principiu fundamental în dreptul internațional și rolul important al organizațiilor internaționale în viața planetei, în general și în domeniul combaterii criminalitǎții și în realizarea unei justiții penale corespunzǎtoare la nivel internațional, în particular.
Societatea s-a îmbogățit cu noi actori cu rol în securitatea internațională: organizațiile internaționale, actori care s-au înmulțit foarte repede, datorită avantajelor pe care le creează în lupta privind sărăcia, promovarea drepturilor omului, protejarea mediului înconjurător, menținerea păcii și securității colective și nu în ultimul rând, în lupta împotriva criminalității.
Cooperarea organizațiilor internaționale s-a manifestat inclusiv prin adoptarea unui mare numǎr de convenții internaționale privind reprimarea unor categorii de infracțiuni, precum și prin ajutorul pe care organizațiile internaționale se obligǎ sǎ și-l acorde reciproc pentru realizarea justiției penale.
În capitolul al 5-lea intitulat ,,Rolul Organizației Națiunilor Unite în prevenirea și combaterea criminalității’’, am tratat problema criminalității internaționale din perspectiva unor instituții specializate ale Organizației Națiunilor Unite ca: Organizația Aviației Civile Internaționale, Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, Organizația Mondială a Sănătății, Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură, Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură. Aceste organizații au funcții limitate în domeniul pentru care au fost create și anume în domeniul economic, social, cultural, educațional, cercetare științifică, învățământ, sănătate, alimentație și acționează pe plan mondial, fiind deschise tuturor statelor din lume.
În capitolul al 6-lea intitulat ,,Organizații europene cu rol în combaterea infracțiunilor internaționale’’ am identificat Uniunea Europeană și principalele instituții din spațiul de libertate, securitate și justiție, fostul pilon justiție și afaceri interne consacrat în Tratatul de la Maastricht. Uniunea Europeană, ca organizație regională, are ca obiectiv, conform tratatului de la Amsterdam, întărirea Uniunii și crearea unei zone de securitate, libertate și justiție, în care se garantează libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalurilor, instituind o cooperare interguvernamentală între statele membre ale Uniunii Europene (în prezent 28 state).
Prin agențiile sale specializate, Uniunea Europeană duce o luptă înverșunată împotriva criminalității internaționale , de exemplu prin Europol.
Europol este agenția care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene și care operează cu informațiile referitoare la criminalitate. Europol are misiunea de a-și aduce o contribuție semnificativă la acțiunea Uniunii Europene de aplicare a legii împotriva crimei organizate, a terorismului și împotriva altor forme grave de criminalitate, concentrându-și eforturile asupra organizațiilor criminale.
Alte organizații europene analizate sunt: Organizația pentru securitate și cooperare în Europa, Consiliul Europei, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre -Frontex.
De asemenea, am identificat și organizații subregionale europene implicate în lupta împotriva criminalității transnaționale: Consiliul Regional de Cooperare, Centrul european de aplicare a legii în Sud-Estul Europei(fostul SECI), Inițiativa Central Europeană, Organizația de Cooperare Economică a Mării Negre și Inițiativa împotriva crimei organizate.
În capitolul al 7-lea intitulat ,,Organizații neeuropene cu rol în combaterea infracțiunilor internaționale’’ am considerat oportun să identific și alte organizații guvernamentale neeuropene ca: Organizația Statelor Americane, Uniunea Africană, Organizația Conferinței Islamice, Liga Statelor Arabe, Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est și ca organizație neguvernamentală- Organizația Internațională de Poliție Criminală Interpol.
În capitolul al 8-lea intitulat ,,Structuri de cooperare internațională la nivel intern’’ am abordat Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, care reprezintă singura structură din România specializată în schimbul de date operative în domeniul luptei împotriva criminalității transfrontaliere organizate. Acesta a fost creat ca o platformă unică de cooperare polițienească pentru gestionarea informațiilor operative referitoare la coopererea polițienească internațională.
De asemenea, am avut o viziune de ansambu asupra Punctului Național Focal și cooperarea acestuia cu Centrul Sud-Est European de aplicare a legii, cu ofițerii de legătură români și străini, cu Europol și cu țările membre Schengen. Cooperarea polițienească prin punctele de contact la frontieră au scopul de a îmbunătăți schimbul de informații, coordonarea și colaborarea între serviciile care au competență corespunzătoare.
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FENOMENUL CRIMINALITĂȚII
1.1 ISTORICUL CRIMINALITĂȚII
1.2 DEFINIȚIA ȘI FORMELE CRIMINALITĂȚII
1.3 FACTORII CRIMINOGENI
1.4 PREVENIREA CRIMINALITĂȚII
1.4.1 NOȚIUNEA DE PREVENIRE
1.4.2 MODALITĂȚI CONCRETE DE PREVENIRE INFRACȚIONALITĂȚII
1.4.3 MIJLOACE DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA CRIMEI ȘI CRIMINALITĂȚII
CAPITOLUL 2 FORME DE MANIFESTARE A CRIMINALITĂȚII INTERNAȚIONALE
2.1 NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE INTERNAȚIONALĂ- DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI CLASIFICĂRI
2.2 CATEGORII DE INFRACȚIUNI INTERNAȚIONALE
2.2.1 TERORISMUL INTERNAȚIONAL
2.2.1.1 BIOTERORISMUL
2.2.2 CRIMA ORGANIZATĂ
2.2.3 TRAFICUL ILICIT DE DROGURI
2.2.4 SCLAVAJUL ȘI TRAFICUL DE SCLAVI
2.2.5 PIRATERIA SAU BRIGANDAJUL MARITIM SAU. AERIAN
2.2.6 DISTRUGEREA CABLURILOR SUBMARINE
2.2.7 FALSIFICAREA DE BANCNOTE ȘI TRAFICUL CU BANCNOTE FALSE
2.2.8 TRAFICUL CU ARME, MUNIȚII, MATERIALE EXPLOZIVE ȘI RADIOACTIVE
2.2.9 FURTURILE DE AUTOVEHICULE ȘI TRAFICUL CU ACESTEA
2.2.10 FURTURILE ȘI TRAFICUL CU OPERE DE ARTĂ ȘI BUNURI DIN PATRIMONIUL CULTURAL
2.2.11 TRAFICUL CU FIINȚE UMANE, COMERȚUL CU FEMEI ȘI COPII; PROSTITUȚIE ȘI PROXENETISM
2.2.12 CONTRABANDA
2.2.13 DIFUZAREA DE PUBLICAȚII PORNOGRAFICE
2.2.14 CORUPȚIA
2.2.15 INFRACȚIUNILE INFORMATICE
2.2.16 INFRACȚIUNILE ECOLOGICE
CAPITOLUL 3 ASPECTE ALE CRIMINALITĂȚII PE BĂTRÂNUL CONTINENT
3.1 CARACTERISTICILE ȘI TENDINȚELE CRIMINALITĂȚII ÎN EUROPA
3.2 CAUZELE PROLIFERĂRII CRIMINALITĂȚII ÎN PLAN EUROPEAN
3.2.1 CAUZE ECONOMICE
3.2.2 MIGRAȚIA ILEGALĂ
3.2.2.1 FACTORII MIGRAȚIEI
3.2.2.2 STRATEGIA UNIUNII EUROPENE PENTRU PREVENIREA ȘI COMBATEREA MIGRAȚIEI ILEGALE ȘI A TRAFICULUI CU FIINȚE UMANE
3.2.3 RAPORTUL DINTRE LIBERTATEA DE CIRCULAȚIE ÎN SPAȚIUL EUROPEAN ȘI CRIMINALITATE
3.3 FORME DE MANIFESTARE A CRIMINALITĂȚII ÎN EUROPA
3.3.1 MAFIA ITALIANĂ
3.3.2 EXPORTUL DE CRIMINALITATE DIN FOSTA UNIUNEA REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE
3.4 ORGANIZAREA CRIMINALITĂȚII ÎN ROMÂNIA
3.4.1 TIPURI DE CRIMINALITATE ÎN ROMÂNIA
3.4.1.1 CRIMINALITATEA INFORMATICĂ
3.4.1.2 CRIMINALITATEA ORGANIZATĂ
3.4.1.3 CORUPȚIA
3.4.1.4 TRAFICUL DE DROGURI
3.4.1.5 TRAFICUL DE PERSOANE
3.4.1.6 TRAFICUL DE MATERIAL RADIOACTIV ȘI ARMAMENT
3.4.1.7 TRAFICUL DE MAȘINI FURATE
3.4.1.8 CONTRABANDA SAU SPĂLAREA DE BANI
3.4.1.9 TERORISMUL
3.4.1.10 INFRACȚIUNI ECOLOGICE
3.4.2 STATISTICI PRIVIND CRIMINALITATEA ÎN ROMÂNIA
3.4.3 ROMÂNIA ȘII COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ ÎNTRE ANII 2010-2013
CAPITOLUL 4 COOPERAREA STATELOR ÎN CADRUL ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
4.1 COOPERAREA STATELOR – PRINCIPIU FUNDAMENTAL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
4.2 NOȚIUNEA ȘI CLASIFICAREA ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
CAPITOLUL 5 ROLUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA CRIMINALITĂȚII
5.1 INSTITUȚIILE SPECIALIZATE DIN CADRUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
5.1.1 ORGANIZAȚIA AVIAȚIEI CIVILE INTERNAȚIONALE
5.1.2 UNIUNEA INTERNAȚIONALĂ A TELECOMUNICAȚIILOR
5.1.3 ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU EDUCAȚIE, ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ –UNESCO
5.1.4 ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂȚII
5.1.5ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU ALIMENTAȚIE ȘI AGRICULTURĂ
CAPITOLUL 6 ORGANIZAȚII EUROPENE CU ROL ÎN COMBATEREA INFRACȚIUNILOR INTERNAȚIONALE
6.1. AGENȚIA EUROPEANĂ DE POLIȚIE CRIMINALĂ – EUROPOL, ORGANISM DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ ÎNTRE STATELE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
6.1.1 ISTORICUL ÎNFIINȚĂRII ȘI MISIUNEA EUROPOL
6.1.2 OBIECTIVELE, SARCINILE, COMPETENȚELE ȘI DOMENIILE DE COOPERARE ÎN CADRUL EUROPOL
6.1.3 SISTEMUL COMPUTERIZAT DE INFORMAȚII COLECTATE ÎN CADRUL EUROPOL
6.1.4 ORGANELE EUROPOL
6.2 EUROJUST
6.3 MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE
6.4 EXTRĂDAREA
6.5 OFICIUL EUROPEAN DE LUPTĂ ANTIFRAUDĂ
6.6 PARCHETUL EUROPEAN
6.7. ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA
6.8 . CONSILIUL EUROPEI
6.8.1 OBIECTIVE
6.8.2 ALTE STRUCTURI
6.8.2.1 COMISIA DREPTURILOR OMULUI
6.8.2.2 CURTEA EUROPEANĂ A DREPTURILOR OMULUI 6.8.2.3 COMISIA DE LA VENEȚIA PENTRU DEMOCRAȚIE PRIN DREPT
6.9 Agenția Europeană pentru Managementul Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale Statelor Membre-FRONTEX
6.10 ORGANIZAȚII SUBREGIONALE EUROPENE IMPLICATE ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII TRANSNAȚIONALE
6.10.1 CONSILIUL REGIONAL DE COOPERARE
6.10.2 CENTRUL EUROPEAN DE APLICARE A LEGII ÎN SUD-ESTUL EUROPEI
6.10.3 INIȚIATIVA CENTRAL EUROPEANĂ
6.10.4 ORGANIZAȚIA DE COOPERARE ECONOMICĂ A MĂRII NEGRE
6.10.5 INIȚIATIVA ÎMPOTRIVA CRIMEI ORGANIZATE
CAPITOLUL 7 ORGANIZAȚII NEGUVERNAMENTALE CU ROL ÎN COMBATEREA INFRACȚIUNILOR INTERNAȚIONALE
7.1. ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ DE POLIȚIE CRIMINALĂ INTERPOL-ORGANIZAȚIE NEEUROPEANĂ NEGUVERNAMENTALĂ CU ROL ÎN COMBATEREA INFRACȚIUNILOR INTERNAȚIONALE
7.1.1 APARIȚIA, EVOLUȚIA ȘI OBIECTIVELE INTERPOL
7.1.2.ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA INTERPOL
7.1.3.INSTRUMENTELE DE LUCRU ALE INTERPOL 7.1.4. COLABORAREA INTERPOL CU ALTE ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE
7.2. TRANSPARENCY INTERNATIONAL-ORGANIZAȚIE NEGUVERNAMENTALĂ CARE LUPTĂ ÎMPOTRIVA CORUPȚIEI
CAPITOLUL 8 STRUCTURI DE COOPERARE INTERNAȚIONALĂ LA NIVEL INTERN
8.1 CENTRUL DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ INTERNAȚIONALĂ
8.1.1. CONSIDERAȚII GENERALE
8.1.2.ATRIBUȚIILE CENTRULUI DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ INTERNAȚIONALĂ
8.2. BIROUL NAȚIONAL INTERPOL
8.3. PUNCTUL NAȚIONAL FOCAL
8.3.1. COOPERAREA PUNCTULUI NAȚIONAL FOCAL CU CENTRUL SUD-EST EUROPEAN DE APLICARE A LEGII
8.3.2. COOPERAREA PUNCTULUI NAȚIONAL FOCAL CU OFIȚERII DE LEGĂTURĂ ROMÂNI ȘI STRĂINI
8.3.3. COOPERAREA PUNCTULUI NAȚIONAL FOCAL CU EUROPOL PRIN INTERMEDIUL UNITĂȚII NAȚIONALE EUROPOL
8.3.4. COOPERAREA PUNCTULUI NAȚIONAL FOCAL CU ȚĂRILE MEMBRE DIN SPAȚIUL SCHENGEN PRIN INTERMEDIUL SERVICIULUI S.I.R.E.N.E (INFORMAȚII SUPLIMENTARE NECESARE LA INTRĂRILE NAȚIONALE)
8.4 COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ PRIN PUNCTE DE CONTACT
8.4.1. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT ORADEA
8.4.2. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT ARTAND
8.4.3. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT GALAȚI
8.4.4. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT GIURGIU
8.4.5. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT PORUBNE-SUCEAVA
8.4.6. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT BURGAS
8.4.7. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT CENAD
CONCLUZII
PROPUNERI DE LEGE FERENDA
BIBLIOGRAFIE
CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FENOMENUL CRIMINALITĂȚII
1.1 ISTORICUL CRIMINALITĂȚII
Istoria societății omenești a cunoscut de-a lungul secolelor numeroase războaie, care au durat unele mai puțin, altele zeci sau sute de ani. Există însă un război care a început din cele mai vechi timpuri și care continuă și în zilele noastre – războiul dus de societate împotriva criminalității.
Criminalitatea, ca fenomen social, a apărut odată cu structurarea primelor comunități arhaice.
Data apariției criminologiei științifice, care se ocupă cu studiul criminalității, ca și în cazul altor discipline sociale, nu poate fi precizată cu exactitate. Majoritatea istoricilor criminologiei îl consideră pe medicul militar italian Cesare Lombrosso (1835-1909) drept întemeietorul acestei științe, recunoscând totodată meritele precursorilor săi, un exemplu elocvent fiind Cesare Beccaria (1738-1794) prin importanța lucrării sale „Dei delitti e delle pene” (Despre infracțiuni și pedepse) apărută în anul 1764. Influențat de lucrările filosofilor iluminiști Montesquieu (1689-1755) și J.J. Rousseau (1712-1778), Beccaria a atacat virulent și pertinent tirania și arbitrariul care dominau justiția italiană din acel timp, pledând împotriva dreptului „divin” (inchizitorial) și în favoarea dreptului „natural”, în virtutea căruia toți oamenii trebuie să fie egali în fața legii.
Opiniile divergente exprimate în lumea științifică privind criminalitatea au constituit un prilej favorabil pentru efectuarea de noi cercetări și au determinat crearea unui cadru instituțional adecvat, care a impulsionat studiul fenomenului infracțional, prefigurând apariția unei noi discipline științifice și anume criminologia.
1.2 DEFINIȚIA ȘI FORMELE CRIMINALITĂȚII
Criminalitatea în sens larg reprezintă ansambul faptelor penale comise într-o anumită perioadă de timp și pe un anumit teritoriu, iar în sens restrâns reprezintă categorii particulare de fapte penale în funcție de valoarea socială prejudiciată, persoanele implicate, gravitate, nivel de cunoaștere, variație în timp și spațiu.
Criminalitatea în general poate fi definită drept produsul unui proces de confruntări sociale complexe, care se derulează într-o perioadă de timp și într-un mediu (spațiu social și cultural) determinat.
Criminalitatea are mai multe fome, în funcție de anumiți factori:
1 În funcție de spațiu
Este identificată criminalitatea națională, cuprinzând totalitatea faptelor penale comise pe teritoriul unui stat. Prin extinderea ariei de cuprindere se poate vorbi de criminalitatea țărilor occidentale, criminalitatea din UE, sau prin restrângerea ariei, de criminalitate urbană sau rurală și zonală sau de cartier.
De regulă se întâlnește și noțiunea de criminalitate anuală. Mai există și noțiunile de: criminalitate pe timp de deceniu, pe timpul revoluțiilor, pe timp de război, criminalitate lunară, săptămânală, sezonieră.
2 În funcție de persoanele implicate
-criminalitatea persoanelor adulte
-criminalitatea tinerilor infractori (18-25 ani)
-criminalitatea juvenilă
-criminalitatea masculină și feminină, fiecare prezentând anumite particularități
3 În funcție de statutul social
Criminalitatea ,,gulerelor albe’’, adică a persoanelor care provin din mediul economic sau comercial, având un grad ridicat de instrucție și criminalitatea oamenilor obișnuiți.
4 Criminalitatea în funcție de naționalitate și origine etnică
5 Criminalitatea în funcție de gradul de instruire
6 În funcție de gradul de organizare a infractorilor există criminalitate neorganizată și criminalitate organizată
7 În funcție de gravitatea infracțiunilor există o criminalitate gravă, una mijlocie și criminalitate ușoară, criteriul în funcție de care se stabilește gravitatea infracțiunii fiind de obicei gravitatea sancțiunii aplicabile pentru pedeapsa respectivă. De exemplu, sancțiuni de peste 10 ani închisoare sunt considerate a fi pronunțate pentru fapte grave, între 5-10 ani închisoare sunt considerate a fi fapte de gravitate medie și faptele sancționate cu închisoare sub 5 ani sau amendă sunt considerate fapte ușoare.
8 În funcție de valorile sociale lezate se poate face o clasificare a infracțiunilor raportată la toate titlurile din codul penal precum și la textele de incriminare din legile speciale.
Criminalitatea contra patrimoniului ocupă locul central ca număr de infracțiuni, fiind la o distanță considerabilă de oricare altă categorie de criminalitate. Pe locul doi ca număr, dar pe primul loc ca gravitate există criminalitatea contra persoanei. În funcție de valoarea socială lezată mai există și criminalitate rutieră, criminalitate silvică, criminalitate economică, criminalitate legată de corupție, criminalitate legată de traficul și consumul de doguri.
9 În funcție de felul infracțiunilor comise
– infracțiuni contra persoanei, titlul I Cod Penal
– infracțiuni contra patrimoniului, titlul II Cod Penal
– infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat, titlul III Cod Penal
– infracțiuni contra înfăptuirii justiției, titlul IV Cod Penal
– infracțiuni de corupție și de serviciu, titlul V Cod Penal
– infracțiuni de fals, titlul VI Cod Penal
– infracțiuni contra siguranței publice, titlul VII Cod Penal
– infracțiuni care aduc atingere unor relații privind conviețuirea socială, titlul VIII Cod Penal
– infracțiuni electorale, titlul I X Cod Penal
– infracțiuni contra securității naționale, titlul X Cod Penal
– infracțiuni contra capacității de luptă a forțelor armate, titlul XI Cod Penal
– infracțiuni de genocid, contra umanității și de război, titlul XII Cod Penal
10 În funcție de gradul de cunoaștere (evaluarea cantitativă) a criminalității
– criminalitatea reală, denumită și cifra neagră a infracționalității, alcătuită din totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis într-un anumit spațiu și într-un anumit interval de timp și care nu este influențată de gradul de descoperire sau de cunoaștere a fenomenului infracțional. Aceasta reprezintă totalitatea faptelor penale comise obiectiv, atât cele cunoscute de către organele judiciare sesizate, cât și cele rămase nedescoperite. Este dificil să se estimeze această categorie întrucât statisticile oficiale nu relevă decât o mică parte din infracțiunile comise.
– criminalitatea aparentă sau descoperită/sesizată, adică faptele antisociale care au fost identificate de organele speciale ale societății, fie de orice altă persoană decât infractorul, fiind lipsit de importanță dacă cel care descoperă infracțiunea și sesizează autoritățile judiciare. De regulă, infracționalitatea descoperită este mai mică decât cea reală, întrucât nu toate faptele comise de indivizi se și pot identifica, ca fiind reale.
Se împarte la rândul ei în două categorii:
– unele dintre faptele sesizate sunt considerate infracțiuni și este sesizată instanța de judecată pentru soluționarea definitivă a procesului, incluzând și faptele cu care se sesizează direct instanța
– alte fapte sesizate nu sunt infracțiuni (nu sunt prevăzute de legea penală, nu s-au săvârșit în realitate, nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii, sunt de natură civilă, contravențională, administrativă, etc).
Pentru faptele penale care în urma cercetărilor se dovedesc a nu fi infracțiuni, în faza de urmărire penală procurorul dispune fie neînceperea urmăririi penale, fie scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale sau clasarea, iar în faza de judecată, instanța pronunță achitarea sau încetarea procesului penal, fapte care deși nu pot fi pedepsite, existând în materialitatea lor, de cele mai multe ori produc consecințe sociale negative mai ales pentru victime.
– criminalitatea judecată sau legală, denumită și vârful piramidei criminalității, reprezintă acea parte a infracționalității care este judecată și sancționată de instanțele specializate ale justiției, indiferent dacă este vorba de o pedeapsă sau de o măsură educativă. Din punct de vedere statistic, această criminalitate este mai redusă decât cea descoperită, întrucât nu toate faptele sunt pasibile de judecare și condamnare.Volumul acesteia este influențat de grațieri, dezincriminări, etc
– criminalitatea judiciară, care cuprinde toate infracțiunile care au ajuns în orice mod la cunoștința autorităților, indiferent dacă infractorul a fost prins, a fost condamnat sau procesul a încetat din cauza unor motive procesuale (prescripție, amnistie, etc).
În doctrina criminologică majoritară, criminalitatea judiciară este un concept inclus în categoria criminalității aparente, dar se face această distincție între ceea ce nu s-a descoperit a fi comis și ceea ce s-a descoperit, dar pentru care nu au fost sesizate autoritățile, deoarece numărul acestor ultime infracțiuni ar putea fi cunoscut printr-o mai bună politică de comunicare între individ și organele judiciare. Cu cât încrederea cetățenilor în organele judiciare este mai mare, cu atât cifra infracțiunilor descoperite de ei și nedenunțate autorităților va fi mai mică.
Diferența între criminalitatea reală și cea aparentă va evidenția cifra neagră a criminalității, adică acele infracțiuni care nu vor ajunge niciodată la cunoștința autorităților.
Criminalitatea reală are cea mai mare semnificație pentru evaluarea stării de infracționalitate. Chiar dacă unele infracțiuni nu sunt descoperite sau nu ajung să fie judecate și sancționate, ele nu sunt inexistente, fiindcă deși nu sunt raportate organelor oficiale, aduc serioase prejudicii valorilor și relațiilor sociale.
Chiar dacă fenomenul criminalității apare ca fenomen juridic înscris și reglementat în normele de drept penal, el reprezintă și un fenomen cu consecințe sociale, dobândind astfel un caracter antisocial și ilicit, devenind obiect de studiu al unor științe sociale cum sunt sociologia, criminologia, psihologia socială.
Analiza juridică solicită și o analiză sociologică, criminologică și psihologică, iar amploarea fenomenelor sociale obligă la luarea în considerare și a celorlalte dimensiuni ale vieții sociale. Sociologia criminalității are ca obiect principal de studiu identificarea, explicația sau predicția cauzelor și condițiilor sociale care generează comportamente infracționale. În consecință, sociologia criminalității se apropie din punctul de vedere al unor teorii și metode, de criminologie. Atât sociologia criminalității, cât și criminologia studiază infracționalitatea ca fenomen social, din punct de vedere al cauzelor, mijloacelor de combatere și de prevenire.
Criminologia se ocupă de stabilirea unui ansamblu de principii generale, care să stimuleze cunoașterea în domenii legate de drept și de violarea acestuia și să faciliteze prevenția comportamentului infracțional. Vechea criminologie era preocupată atât de procesul de elaborare a legilor și de comitere a infracțiunilor, cât mai ales de identificarea unor uniformități și legi prin intermediul cărora comportamentul infracțiunii să poată fi descris, explicat și prevenit.
Pornind de la caracterul internațional al criminalității organizate, o problemă importantă care se ridică este aceea referitoare la sistemul de probe și la regulile impuse judecătorilor de fond.
Regulile de probă rămân întotdeauna cele ale statului, în care ele trebuie să fie produse conform principiului teritorialității, chiar dacă există cooperare internațională.
În majoritatea statelor, sarcina probei în materie penală incumbă părții reclamate, în general Ministerului Public și eventual, administrației reclamante sau victimei constituită ca parte civilă în proces.
Schimbarea sarcinii probei nu este admisă în majoritatea legislațiilor deoarece ar opera împotriva prezumției de nevinovăție.
Cu toate acestea, există și excepții:
În Tunisia și Portugalia, invinuitul este cel care are de făcut proba contrarie potrivit prezumției de trafic atunci când o persoană este găsită în posesia unor droguri.
În Anglia, există mai multe legi (privind explozibilele, privind prevenirea crimei, armele de foc, folosirea abuzivă a drogurilor), care prevăd această excepție și anume că persoana găsită în posesia celor de mai sus trebuie să facă dovada că a acționat legal. Schimbarea sarcinii probei în această țară este obiectul unei controverse vii.
În Italia, această excepție de la principiul prezumției de nevinovăție a fost introdusă în Codul Penal în 1980 pentru participarea la activitățile Mafiei și asociaților de tip mafiot.
În contextul extinderii criminalității organizate, organelor de anchetă le revine o misiune din ce în ce mai grea și anume cea referitoare la sistemul de probe, la convingerea judecătorului cauzei că aceste probe au fost administrate cu respectarea drepturilor omului.
1.3 FACTORII CRIMINOGENI
Factorii care determină criminalitatea ca fenomen social sunt factori economici, demografici, culturali și politici.
Factorii economici
Situația economică a unui stat determină comportamente umane, inclusiv infracționale. Există un raport de cauzalitate între starea economică și infracționalitate, conform studiilor științifice, atât prosperitatea, cât și săracia generând tipuri infracționale.
a) Industrializarea
Industrializarea este un factor de progres economic și social, oferind locuri de muncă, bunuri de larg consum și creșterea nivelului de trai al oamenilor. Statistic s-a constatat că creșterea nivelului de trai a fost asociată cu creșterea criminalității.
Efectele industrializării sunt:
– creșterea masivă a mobilității populației rurale, care se deplasează spre zonele puternic industrializate pentru un trai mai bun. Înlocuirea mediului social specific localităților rurale în care individul era cunoscut și apreciat la valoarea sa, iar sistemul relațional era foarte strâns, cu un mediu impersonal, cel urban, în care individul a devenit un necunoscut oarecare, este de natură să producă efecte negative asupra acelei categorii de oameni, provocând grave mutații în structura lor de personalitate, mai ales atunci când ,, transplantul s-a soldat cu un eșec’’.
– industrializarea produce un efect de înstrăinare, omul nemaiavând posibilitatea să inoveze
– industrializarea afectează echilibrul ecologic al zonei, ceea ce duce la creșterea nivelului de stres al muncitorilor
– ritmul insustrializării este și el un factor criminogen, ca urmare a imposibilității asigurării unor condiții sociale minime.
b) Șomajul
Șomajul influențează prin două metode: prima că scade brusc nivelul de trai și a doua că, creează instabilitate emoțională. Șomajul creează dezechilibru social pentru individ și îl duce la imposibilitatea realizării aspirațiilor. Autoritatea tatălui scade treptat, ducând la inversarea rolurilor familiale, care poate să creeze dezechilibru. În perioadele de recesiune economică crește numărul infracțiunilor contra patrimoniului.
c) Nivelul de trai
Sărăcia are atât o dimensiune economică obiectivă, cât și una spirituală. Dimensiunea obiectivă se referă la asigurarea unui trai social mediu într-o anumită perioadă. Dimensiunea spirituală se referă la percepția personală a individului asupra statutului său economic. Sărăcia îi poate determina pe indivizi să comită infracțiuni, asociată cu dorința de îmbogățire sau de un trai mai bun.
d) Crizele economice
Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice care afectează populația, nivelul salariilor și rata șomajului. În lipsa unei protecții sociale corespunzătoare, persoanele afectate pot fi considerate la limita riscului comiterii faptelor antisociale.
Studiile efectuate relevă o conexiune între crizele economice și criminalitate, până la marea criză din 1929.
Țările din Europa Centrală și de Est sunt în tranziție către economia de piață și se află în recesiune economică, având ca și caracteristici reducerea capacității de producție, pierderea piețelor externe, șomaj și inflație.
2 Factori demografici
Precupările asupra studierii relațiilor existente între criminalitate și factorii demografici sunt relativ recente.
Rata natalității
Perioada cea mai activă la nivel infracțional se situează între 18-30 ani, cu un maxim în jurul vârstei de 25 ani. Exploziile demografice sunt urmate de creșterea criminalității, spre exemplu în Europa Occidentală între 1960-1980. Relația dintre criminalitate și rata natalității este indirectă, concurând factori ca familia, educația, școala, etc.
b) Mobilitatea socială și urbanizarea
Urbanizarea a cunoscut o creștere mare datorită industrializării și a provocat schimbări calitative în relațiile interumane și în dezvoltarea personalității individului.
Mobilitatea puternică a avut ca scop dezorganizarea instituțiilor sociale existente și crearea altora noi.
3 Factori socio-culturali
Cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de o societate de-a lungul istoriei. În criminologie interesează acei factori culturali care au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor.
a) Familia, celulă de bază a societății
Orice perturbare familială are efecte importante asupra copilului și asupra dezvoltării personalității sale ulterioare. Familia este afectată de numărul membrilor, de capacitatea educativă a părinților și de mobilitatea socială și demografică a familiei.
b) Nivelul de instruire școlară
O problemă dezbătută este aceea de a ști dacă există vreo legătură între nivelul de instruire școlară și criminalitate. Pe plan cantitativ, nu rezultă consecințe vizibile în domeniul infracționalității. Rolul școlii este de educare, socializare și prevenție generală.
c) Religia
Au existat controverse referitoare la religie ca factor criminogen deoarece există numeroase secte cu potențial infracțional .
d) Starea civilă
Nu există raporturi statistice relevante legate de starea civilă a infractorilor. S-a concluzionat că persoanele necăsătorite comit mai multe delicte sexuale, iar cele căsătorite comit delicte prin violență, datorită neînțelegerilor dintre soți.
e) Impactul activităților din timpul liber se referă la asocierea în diverse bande infracționale.
f) Impactul mijloacelor de informare în masă care are deseori influență negativă. Criminologii au situat pe primul loc video- violența din mass- media deoarece:
-violența pe micul ecran furnizează modele negative
-determină creșterea agresivității persoanelor care urmăresc emisiunile respective
-desensibilizează auditoriul asupra prejudiciilor produse prin violență
g) Discriminarea este un factor criminogen important, asociat cu prejudecata.
h) Specificul național nu este un factor criminogen, dar include un temperament național, care trebuie luat în calcul.
i) Influențele criminogene internaționale se manifestă din cauza penetrării infracționalității organizate pe plan internațional.
j) Toxicomania, incluzând consumul de droguri și de alcool, care sunt factori criminogeni importanți și care provoacă tulburări mentale în comportamentul infractorilor
k) Profesia
Majoritatea profesiilor oferă condiții pentru săvârșirea de infracțiuni, însă cel mai pregnant tip de criminalitate în acest sens este criminalitatea gulerelor albe, adică a factorilor politici, oameni de afaceri, de sindicat, cu statut social ridicat, care ignoră legea sau o interpretează fals.
4 Factorii politici sunt importanți pe timp de război sau de revoluție.
a) Războiul civil creează cea mai puternică stare criminogenă pe teritoriul unui stat. Atunci indivizii se polarizează, legislația este ignorată complet, se instalează haosul și anarhia socială.
b) Revoluția este o stare de criză politică prin care se urmărește înlăturarea de la putere a conducătorului unui stat, cucerirea puterii și schimbarea orânduirii sociale.
1.4 PREVENIREA CRIMINALITĂȚII
1.4.1 NOȚIUNEA DE PREVENIRE
Prin prevenire, Raymond Gassin înțelege ,,orice activitate de politică care are ca finalitate exclusivă sau parțială, limitarea posibilităților de apariție a unui ansamblu de acțiuni criminale, făcându-le fie imposibile, fie mai dificil de realizat, fie improbabile, cu excluderea a ceea ce decurge din amenințarea unei pedepse ca și din aplicarea sa’’.
În opinia lui R. Gassin există 6 mari tipuri de prevenție a criminalității:
1 Primul tip de prevenție pleacă de la distincția care trebuie sa existe între criminalitatea minorilor și cea a majorilor, minorilor aplicându-li-se măsuri educative și de prevenție socială, deoarece personalitatea lor este în continuă formare și poate fi ușor modelată.
2 Al doilea tip de prevenție trebuie să țină seama de măsuri de prevenție generală, care să prevină orice tip de infracțiune și prevenție specială, care vizează un anumit tip de infracțiune .
3 Al treilea tip este prevenția pasivă, adică măsuri de tip avertisment pentru un potențial infractor și prevenția activă, adică măsuri active și nu doar avertizări teoretice.
4 După nivelul prevenției se face distincția între prevenție primară (mijloacele îndreptate către modificarea condițiilor criminogene oferite de mediul fizic și cel social global), prevenția secundară (intervenția asupra unor grupuri care prezintă un risc special de delincvență) și prevenția terțiară (acțiuni individualizate de readaptare socială a foștilor infractori).
5 Prevenția socială (acționarea asupra factorilor criminalității) și prevenția situațională (identificarea contextului în care a acționat infractorul, pentru a identifica pe viitor factorii situaționali).
6 Prevenția defensivă (bazată pe teamă și excludere) și o prevenție elevată (bazată pe încredere și integrare)
Același autor propune un tip de prevenție bazată pe 3 nivele: la primul s-ar situa prevenția la nivelul formării personalității individului, la al doilea nivel există o prevenție la nivelul constituirii de situații preinfracționale prin acțiuni dedicate evitării apariției unor surse infracționale și prin acțiuni de neutralizare, iar la al treilea nivel se situează prevenția de la nivelul dezvoltării procesului de trecere la acțiune.
Protecția socială pe care trebuie să o asigure statul de drept este o problemă fundamentală care trebuie soluționată atât printr-un cadru legislativ corespunzător, cât și prin măsuri întreprinse la nivelul diverselor instituții cu atribuții împotriva infracțiunilor sau de ordin educativ.
Orice acțiune prejudiciabilă societății ﴾întocmai ca și aceea care prejudiciază un individ izolat﴿ dă naștere nu numai unor reacții firești, de combatere, de luptă, dar și de apărare preventivă, stimulând luarea unor măsuri anticipate pentru ca răul să nu se mai producă ori să nu se repete. Experiența demonstrează că organizarea unei eficiente activități preventive, oricâte eforturi ar impune, este incomparabil mai ușor de utilizat și mai eficientă decât activitatea de descoperire și combatere a faptelor antisociale, în plus, prevenirea acționează mult mai profund și mai statornic, influențând ansamblul faptelor, pe când munca de combatere se desfășoară în raport de fiecare caz în parte și pe măsura apariției conduitelor negative.
Fenomenul criminalității se supune, din acest punct de vedere, acelorași necesități.Uriașele prejudicii pe care le provoacă săvârșirea de infracțiuni ﴾pierderi de vieți omenești și de bunuri materiale, cheltuieli pentru organizarea descoperirii, tragerii la răspundere și executării pedepselor celor condamnați și altele﴿, pot fi mult diminuate în țara noastră, prin organizarea de acțiuni de profilaxie criminală.
Activitatea de prevenire se definește ca un ansamblu de măsuri împotriva factorilor care contribuie la săvârșirea de infracțiuni (cauze și condiții) în vederea împiedicării acțiunii acestora, pentru asigurarea respectului față de legea penală și promovarea ordinii în relațiile sociale. Activitatea de prevenire se înfățișează, în esență, ca o succesiune de acte susceptibile să declanșeze un proces cauzal autentic, îndreptat spre anihilarea, paralizarea ori slăbirea factorilor potențial contributivi ai infracțiunii.
Între aceștia, pe primul loc se situează persoana care încalcă legea în condiția în care fapta săvârșită atrage răspunderea penală. Aceasta acționează în anumite condiții care pot avea rolul de tentații, mobiluri ale faptei, ori pot să reprezinte împrejurări favorizante sau chiar agravante ale momentului “trecerii la act”. Asupra acestora se poate acționa preventiv, luându-se măsuri menite să lipsească pe infractor de posibilitatea folosirii lor și de a comite infracțiunea proiectată.
În raport de aceste realități, se conturează două tipuri de acțiuni prin care se poate realiza prevenirea infracțiunilor. Un tip este acțiunea formativă, de modelare a individului și colectivității în spiritul respectului față de legea penală și de valorile sociale pe care ea le apără. Al doilea tip de acțiune preventivă este cea îndreptată spre înlăturarea situațiilor, stărilor de lucruri, care-l pot influența pe subiect, ori pot fi folosite de o persoană în vederea săvârșirii de infracțiuni.
În cadrul primului tip de acțiune preventivă se manifestă preocuparea educativ-formativă, care înseamnă, în fapt, influențarea tuturor laturilor personalității umane, adică din punct de vedere intelectiv, volitiv și afectiv în complexitatea lor și nu numai a uneia sau unora din acestea.
Câmpul în care se poate desfășura această acțiune de profilaxie socială, este imens:
– măsuri de igienă socială care să combată alcoolismul, drogurile sau bolile;
– măsuri de ordin economic care să asigure un trai decent membrilor societății;
– măsuri de ordin educativ, legislativ și politic, menite să asigure dreptatea, liniștea și progresul.
Termenul de prevenire a criminalității este interpretat adeseori mult prea limitat, iar aceasta duce la opinia că, prevenirea criminalității este doar o responsabilitate a Poliției.
Pe de altă parte, termenul de siguranță a comunității permite interpretări mai largi și poate încuraja participarea unor largi segmente ale comunității în lupta împotriva criminalității.
Această prevenire este similară cu prevenirea unei maladii din domeniul medical, care se poate realiza prin aplicarea acelor măsuri profilactice medicale datorită cărora, o boală nu se produce sau răspândește.
Din punct de vedere al activității polițienești putem defini prevenirea ca „totalitatea măsurilor întreprinse de aceste organe pentru împiedicarea comiterii de infracțiuni și alte fapte antisociale, pentru reducerea continuă a numărului persoanelor pretabile să încalce legea, pentru pregătirea antiinfracțională a populației și sprijinirea instituțiilor publice și private în asigurarea pazei bunurilor pentru înlăturarea cauzelor și condițiilor ce favorizează săvârșirea faptelor ilegale”.
Noțiunea de prevenire este folosită și de alte ramuri de drept. Astfel știința dreptului penal folosește termenii de prevenire generală și prevenire specială, când se referă la efectul preventiv al legii penale ﴾efect pe care legea penală îl exercită asupra conduitei cetățenilor prin încriminările pe care le cuprinde și sancțiunile pe care le prevede﴿.
Ideea prevenirii străbate întreaga problematică a reglementărilor și măsurilor întreprinse pentru asigurarea respectării normelor de conviețuire în societate și stă la baza întregii activități pe care o desfășoară instituțiile și factorii responsabili. În acest sens, într-o primă linie, se situează și instituțiile poliției, ale Ministerului Afacerilor Interne, în ansamblu.
Obiectivele fundamentale ale activității de prevenire sunt prevăzute de Dispoziția IGPR nr. 126/2003 privind activitatea desfășurată de Poliția Română pentru prevenirea criminalității și anume:
a) asigurarea respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului (garantate constituțional);
b) reducerea numărului infracțiunilor și al participanților la săvârșirea acestora;
c) reducerea riscului victimelor;
d) diminuarea consecințelor încălcării legii;
e) creșterea încrederii populației în poliție;
f) realizarea și asigurarea spațiului de securitate indispensabil comunității.
Obiectivele activității de prevenire se realizează, potrivit competenței fiecărei structuri de poliție, prin:
a) descoperirea faptelor penale, identificarea și urmărirea cu operativitate a infractorilor;
b) descurajarea persoanelor predispuse la comiterea de infracțiuni sau alte fapte antisociale;
c) stabilirea și delimitarea cauzelor și condițiilor care au generat sau favorizat comiterea de infracțiuni;
d) analizarea și prognozarea evoluției criminalității;
e) identificarea potențialelor victime ale infracțiunilor pentru sensibilizarea organelor în drept cu privire la adoptarea sau schimbarea unor măsuri de protecție;
f) identificarea și dezamorsarea stărilor tensionale, cunoașterea și aplanarea situațiilor conflictuale;
g) prevenirea actelor de tulburare a ordinii și liniștii publice;
h)derularea unor programe parteneriale cu instituții guvernamentale și neguvernamentale;
i) inițierea/organizarea unor activități cu scop informativ preventiv pe categorii de beneficiari (elevi, părinți, asociații de proprietari, societăți comerciale cu angajați preponderent femei, etc);
j)informarea și educarea cetățenilor pentru conștientizarea necesității respectării legii și adoptării unui comportament activ în luarea măsurilor de autoprotecție;
k) inițierea și susținerea de campanii mass- media.
Poliția poate atrage în activitatea de prevenire:
a) membrii comunității care doresc să participe la acțiunile inițiate de poliție, voluntari;
b) reprezentanții organizațiilor neguvernamentale și ale altor segmente ale societății civile;
c) reprezentanții autorităților publice locale
La nivelul UE, a existat programul pentru prevenirea și combaterea infracționalității operațional în perioada 2007-2013 care s-a desfășurat pe 4 teme prevenirea infracționalității și criminologie, aplicarea legii, protecția și sprijinirea martorilor și protecția victimelor.
În anul 2009 s-a instituit o Rețea europeană de prevenire a criminalității (EUCPN) care ia în considerare strategia UE cu privire la prevenirea criminalității și sprijină activitățile de prevenire a criminalității la nivel local și regional.
1.4.2 modalități CONCRETE de prevenire a INRACȚIONALITĂȚII
Reprezentând preocuparea factorilor instituționalizați și neinstituționalizați cu atribuții de socializare și control social, prevenirea și tratamentul criminalității urmărește eliminarea cauzelor și condițiilor generatoare de manifestări delincvente și recunoașterea socială și morală a persoanelor cu un comportament antisocial. Ele se realizează prin măsuri coercitiv-juridice și extrajuridice menite să prevină și să combată extinderea manifestărilor delincvente în diferite medii sociale, prin realizarea protecției și apărării sociale a instituțiilor și persoanelor față de diferitele încălcări ale legii.
În funcție de instituțiile care participă la realizarea prevenirii, aceasta poate fi de 3 feluri:
– prevenție primară sau generală, care presupune antrenarea tuturor instituțiilor cu rol de socializare și control social la acțiunile de identificare și combatere a surselor potențiale de criminalitate. Ea se face prin strategii în domeniul economic, social, cultural și educațional, încercând să stopeze în timp util situațiile criminogene. În numeroase țări există un număr mare de programe de prevenire a criminalității, care se adresează cu prioritate instituțiilor, familiei, școlii și comunității locale.
– prevenție secundară sau specială, îndreptată spre combaterea și neutralizarea delincventului, diminuarea prejudiciilor sociale, restabilirea ordinii sociale, sancționarea delincvenților, care are ca obiectiv identificarea timpurie a factorilor criminogeni
– prevenție situațională sau contextuală, care urmărește atragerea directă a comunității și a publicului în acțiunea de prevenire și neutralizare a delictelor și delincvenților, utilizând măsuri care informează publicul și indivizii din anumite zone criminogene, precum și asupra existenței factorilor de risc din zonele respective.
Majoritatea autorilor evită definițiile și sensurile conceptului de prevenire, care este examinat mai ales din perspectiva unor modele și strategii, cum ar fi:
– modelul clasic, fundamentat pe pedepsirea delincventului printr-o serie de sancțiuni și măsuri care să prevină repetarea acestora în viitor
– modelul social, care urmărește anihilarea condițiilor sociale care generează sau favorizează delincvența
– modelul mixt, care îmbină anumite elemente din modelul situațional cu cele din modelul social.
Programul prevenției și de protecție este realizat de obicei de către un organism guvernamental care are ca scop planificarea, implementarea și administrarea programului.
În funcție de momentul defășurării acțiunilor de prevenire, se face distincție între :
– măsurile adoptate înainte de înfăptuirea delictului, fiind adevărata prevenție, începând cu cele social-educative și moral-juridice desfășurate de familie, școală, comunitate, biserică și terminând cu cele tehnico-criminalistice
– măsurile adoptate în timpul înfăptuirii delictului, întreprinse de poliție, Parchet și justiție
– măsurile adoptate după înfăptuirea delictelor, realizate de instanțele de judecată prin sistemul de sancțiuni și pedepse aplicate indivizilor delincvenți și prin instituțiile de reeducare.
Prevenirea criminalității este o metodă utilizată pentru controlul direct al acestui fenomen, implicând atât identificarea și anihilarea factorilor de risc criminogen, cât și organizarea unor activități specifice în mediul victimelor potențiale, în scopul minimalizării situațiilor criminogene și a riscului comiterii de delicte și crime. Prevenirea crimei se realizează prin derularea unor programe la nivel comunitar, ca și prin dezvoltarea de strategii prin care se stimulează comportamentele și atitudinile preventive, de protecție corespunzătoare din partea indivizilor și grupurilor. Tehnicile de protecție și prevenție nu sunt inedite, astfel încât persoanele sau grupurile caracterizate printr-o vigilență sporită vor găsi întotdeauna modalități eficace pentru protecția anticriminală. Important este ca măsurile de protecție să fie aplicate la scară mică, iar grupurile sociale să-și asume o responsabilitate colectivă în supravegherea siguranței personale a membrilor săi.
În prevenirea crimei și criminalității trebuie avute în vedere 3 dimensiuni mai semnificative:
– prima de referă la legislația penală în vigoare privind sistemul de sancțiuni și pedepse aplicate indivizilor delincvenți
– cea de-a doua include instituțiile specializate de prevenire și control social specializat împotriva criminalității
– cea de-a treia include reacția socială față de crime și criminalitate, imaginea publicului despre fenomenul criminalității
În funcție de aceste delimitări, se consideră că noțiunea de prevenire are două conotații:
– una cu caracter sociologic și criminologic, care se referă la ansamblul activității desfășurate în direcția identificării, explicării și diminuării cauzelor și condițiilor generale și speciale, sociale și individuale, obiective și subiective, care generează sau favorizează manifestări delincvente în societate
– una cu caracter juridico-penal, care se referă la efectul pe care legislația penală, prin incriminările, sancțiunile și pedepsele prevăzute, le exercită asupra conduitei și comportamentul indivizilor și grupurilor sociale.
Mijloacele concrete de prevenire a infracționalității sunt:
1 Măsuri de prevenire cu caracter social prin care să se aibă în vedere amenajarea mediului social
2 Măsuri de prevenire desfășurate de poliție (prevenire clasică prin prezență și represiune și modernă, prin acțiuni de prevenire)
3 Acțiuni destinate a limita ocaziile de comitere a crimei, realizată prin informarea publicului cu programe de informare
Strategiile folosite de un program de prevenire a criminalității includ:
– atenționarea publică asupra problemelor criminalității și a serviciilor disponibile pentru siguranța cetățenilor
– recomandări privind amenințarea riscului infracțional
– servicii de consultanță și învățământ pentru anumite grupuri de cetățeni
– planningul ambiental prin supravegherea și informarea activităților prin care cetățenii sunt încurajați să depisteze activitățile criminale și să le raporteze organelor judiciare
– securitatea personală, prin extinderea eforturilor organizațiilor de pază și siguranță, de a oferi servicii de securitate la costuri rezonabile.
Consider că în vederea diminuării criminalității, se impun următoarele măsuri:
A În plan național:
-măsuri economice (stoparea declinului economic, accelerarea procesului de reformă)
-măsuri politice (perfecționarea activității principalelor instituții ale statului)
-perfecționarea administrației publice (reforma aparatului administrativ, asigurarea transparenței)
-măsuri privind îmbunătățirea legislației
-măsuri privind perfecționarea organelor de stat cu atribuții în combaterea acestor fenomene
-perfecționarea mecanismelor de control social
B În plan internațional:
Trebuie elaborate strategii privind cooperarea internațională cu schimb de date și de resurse operaționale, având în vedere posibilitățile infractorilor de a acționa în mai multe state. De asemenea, trebuie întărită cooperarea tehnică, pentru identificarea și supravegherea mijloacelor de transport folosite pentru introducerea mărfurilor de contrabandă, etc.
1.4.3 MIJLOACE DE LUPTĂ ÎMPOTRIVA CRIMEI ȘI CRIMINALITĂȚII
A Mijloace juridice
De drept penal, de exemplu legiuitorul decide incriminarea sau modificarea sancțiunii penale a unui anumit comportament sau de drept, în general, legiuitorul reglementează dreptul victimelor infracțiunilor de a fi despăgubite de stat, reducerea fiscalității, etc
B Mijloace empirice
De exemplu dotarea corespunzătoare a poliției și a celorlalte organe care asigură protecția împotriva infracționalității. Politicile de prevenire a consumului și traficului de droguri în școli și universități sau programe de educație rutieră pentru copii.
Alte mijloace:
a) identificarea stărilor preconflictuale susceptibile de a genera violență ;
b) aplicarea avertismentelor polițienești, scrise sau verbale, persoanelor despre care se dețin date că pregătesc săvârșirea de infracțiuni ori sunt predispuse a încălca normele legale;
c) informarea, educarea și determinarea persoanelor fizice și juridice de a asigura protecția bunurilor pe care le dețin, precum și sensibilizarea unităților care proiectează și produc bunuri sau prestează servicii, în alegerea variantei optime de protecție antiinfracțională a beneficiarilor;
d) întâlniri și discuții interactive cu grupuri având potențial criminogen sau cu risc victimal crescut;
b) efectuarea de controale periodice la domiciliile, locurile de muncă, precum și la cele pe care le frecventează, de polițiștii care le au în atenție;
c) prezentarea directă a consecințelor pe care le vor suporta în cazul comiterii de infracțiuni.
În conformitate cu Dispoziția nr. 126/2003 privind activitatea desfășurată de Poliția Română pentru prevenirea criminalității, Direcția Poliției de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Poliției Române, ca structură specializată, desfășoară în principal următoarele activități de prevenire a criminalității:
a) conduce, coordonează, îndrumă și controlează, pe linia de specialitate întreaga activitate desfășurată de formațiunile de profil de la unitățile teritoriale;
b) studiază cauzele și condițiile care au determinat sau favorizat săvârșirea de infracțiuni, analizează periodic evoluția fenomenului infracțional, iar în funcție de concluzii stabilește direcțiile de acțiune și măsurile care urmează a fi întreprinse;
c) îndrumă, coordonează și controlează activitatea din domeniul asigurării pazei obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecției persoanelor, exercită controlul și autorizează societățile specializate în domeniul pazei bunurilor, gărzii de corp și a sistemelor de alarmă împotriva efracției;
d) organizează și conduce acțiuni și verificări complexe pe țară sau grupe de județe, pentru prevenirea și descoperirea infracțiunilor în domeniile date în competență;
e) asigură cooperarea cu alte structuri care au atribuții în domeniul menținerii ordinii publice și prevenirii criminalității, cu societăți specializate de pază si protecție, organizații neguvernamentale, etc.;
f) analizează recomandările Autorității Teritoriale de Ordine Publică referitoare la prevenirea faptelor antisociale și elaborează măsuri pentru transpunerea lor în practică.
În activitatea de prevenire a faptelor care tulbură ordinea și liniștea publică, poliția folosește următoare metode și mijloace:
a) analiza situației pe linii de muncă și domenii de activitate;
b) organizarea de acțiuni și controale în locurile pretabile comiterii de infracțiuni și în zonele cu risc crescut;
c) executarea de patrulări pedestre sau cu mijloace auto în zonele date în răspundere;
d) supravegherea persoanelor predispuse la comiterea de infracțiuni;
e) identificarea, urmărirea și aplanarea în fază incipientă a stărilor conflictuale intrafamiliale, interetnice și de grup;
f) desfășurarea unor activități de consiliere și pregătire antiinfracțională a populației;
g) asigurarea prezenței polițiștilor în zonele și perioadele în care au loc concentrări mari de persoane și unde de regulă acționează elemente infractoare (piețe, târguri, oboare, bâlciuri, zone de agrement, stațiuni turistice etc.);
h) aplicarea cu fermitate a sancțiunilor contravenționale.
Pentru realizarea unei legături permanente cu cetățenii din zona de responsabilitate în cadrul activității de proximitate se vor desfășura în principal următoarele acțiuni cu caracter preventiv:
a) stabilirea de contacte cu administratorii asociațiilor de proprietari;
b) ținerea legăturii permanente cu unitățile de învățământ, având în atenție tinerii cu comportament deviant și totodată organizarea de întâlniri cu caracter educativ – preventiv;
c) participarea la ședințele consiliilor locale;
d) identificarea și sprijinirea cetățenilor aflați în situații de risc victimal;
e) mediatizarea și rezolvarea conflictelor din comunitatea locală;
f) selectarea, instruirea și folosirea în activitatea curentă persoane de încredere, pe bază de voluntariat;
g) realizarea de hărți criminogene la nivelul zonei de competență;
h) atragerea și mobilizarea cetățenilor în derularea unor programe de prevenire a criminalității în cartiere, prin organizarea de echipe de pază și supraveghere a parcărilor imobilelor și dotărilor edilitare, precum și a zonelor în care se comit frecvent acostări de persoane ori în care se adună grupuri de tineri care tulbură liniștea publică;
i) analizarea periodică a situației operative din zona dată în responsabilitate și prezintarea conducerii concluziile desprinse cu propuneri.
Conceptul de prevenire îmbracă un conținut complex, multidimensional. În primul rând, el exprimă o cerință a reglementării raporturilor sociale și comportării oamenilor astfel încât să se asigure satisfacerea concomitentă a intereselor societății (ale colectivității) dar și a celor personale, desfășurarea normală a vieții sociale și a climatului de ordine și disciplină în cadrul căruia să se poată realiza, fără perturbări, activitatea economică, socială, politică, culturală etc.
Prevenirea are în vedere, totodată, consolidarea ordinii de drept, garantarea drepturilor cetățenești și lărgirea continuă a domeniului și condițiilor de manifestare a libertății umane.
Statistici privind activitatea de prevenire a criminalității desfășurată de Poliția Română
În anul 2013, pentru prevenirea criminalității au fost desfășurate numeroase acțiuni cu scop preventiv: 570.646 de intervenții rapide la evenimente, 2.193 de razii efectuate, 152.718 acțiuni cu efective mărite și 916.160 de controale directe. Cu ocazia acestor acțiuni au fost descoperite 90.389 de infracțiuni din care 78,4% au fost constate în flagrant de către polițiști. În zona instituțiilor de învățământ au fost executate 328.191 de activități din care 245.007 patrulări, 26.859 de acțiuni și 63.788 de participări la ședințe și alte întruniri pe linia prevenirii criminalității.
De asemenea, în anul 2013 au fost aplanate 200.299 de stări conflictuale potențiale a degenera în violențe din care în 7,6% erau implicate diverse grupuri de persoane, 48,1% au fost cazuri privind stări conflictuale intrafamiliare și 44,3% din alte motive.
Activitățile de cercetare au fost desfășurate pornind atât de la prioritățile stabilite de Poliția Română în domeniul prevenirii și combaterii criminalității, ce reies din analiza situației operative și din politicile guvernamentale, cât și de la necesitatea de a oferi corelații între apariția unor stări sau evenimente de natură economico-socială și fenomenul infracțional.
CAPITOLUL 2 FORME DE MANIFESTARE A CRIMINALITĂȚII INTERNAȚIONALE
2.1 NOȚIUNEA DE INFRACȚIUNE INTERNAȚIONALĂ -DELIMITĂRI CONCEPTUALE ȘI CLASIFICĂRI
Fenomenul infracțional este un important fenomen social. Săvârșirea de fapte contrare valorilor superioare ale societății, ordinii publice, vieții, drepturilor și intereselor cetățenilor, afectează într-o mare măsură societatea. Membrii societății adoptă față de fenomenul infracțional o atitudine de respingere, de blamare, iar statul ia măsuri de autoprotecție.
În literatura juridică străină infracțiunea internațională a fost considerată drept un fapt contrar dreptului internațional și atât de vătămător pentru interesele apărate de acest drept, încât statele îi atribuie de comun acord un caracter criminal, cerând totodată și reprimarea penală.
În mod tradițional o infracțiune este consideratǎ internaționalǎ dacǎ a fost sǎvǎrșitǎ pe teritoriul a douǎ sau mai multe țǎri.
Potrivit Dicționarului de drept internațional public, infracțiunea internaționalǎ este fapta contrarǎ principiilor și normelor dreptului internațional public sǎvârșitǎ de cǎtre state (organe centrale sau locale), organizații internaționale sau persoane particulare și care atrage rǎspunderea internaționalǎ a celui vinovat.
Noțiunea de infracțiune internațională este relativ recentă, deși unele legislații conțin mai multe prevederi juridice referitoare la reprimarea faptelor de această natură. Astfel, Constituția SUA din 1787 și cea a Confederației Elvețiene din 1999, includ dispoziții în temeiul cărora organele interne sunt competente să reprime infracțiunile internaționale .
În doctrina românească infracțiunea se definește ca o faptă care este săvârșită cu vinovăție, este prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă peroanei care a săvârșit-o. Infracțiunea este unicul temei al răspunderii penale.
O altă definiție a infracțiunii internaționale aparține juristului român Vespasian Pella, care consideră infracțiunea internațională “o acțiune sau inacțiune sancționată de o pedeapsă pronunțată și executată în numele comunității statelor”.
În doctrina OIPC-Interpol este considerată infracțiune internațională orice activitate criminală care interesează mai multe țări, fie datorită naturii faptelor săvârșite, fie personalității sau conduitei autorului ori complicilor săi.
Tot în doctrina Interpol se arată că “o infracțiune este socotită ca fiind internațională dacă sunt implicate cel puțin două state în ceea ce privește locul comiterii ei, cetățenia autorului (autorilor), locul depozitării sau traficării obiectelor corp delict”.
Cea mai completă definiție a acestui gen de infracțiune este cea a reputatului specialist român în dreptul internațional, profesorul Grigore Geamănu care afirmă că: “infracțiunea internațională este un act constând dintr-o acțiune sau omisiune contrară dreptului internațional, iar elementul esențial al acesteia este periculozitatea manifestată pentru pacea și securitatea internațională, ceea ce atrage în mod obligatoriu sancțiunea penală.
Potrivit reglementărilor de drept internațional, infracțiunile internaționale se împart în două mari categorii:
a) Crimele internaționale, adică infracțiunile săvârșite de persoane fizice în numele unui organ al statului. Din această categorie fac parte:
– crimele contra păcii și securității omenirii (agresiunea, propaganda de război, pregătirea de război)
-crime de război (folosirea armelor ilicite de ucidere în masă, a armelor biologice,chimice și nucleare)
-crime contra umanității (genocidul, folosirea armelor nucleare, politica de discriminare și segregare)
b) Infracțiunile internaționale comise de persoane particulare în nume propriu în care se includ : terorismul, pirateria, traficul de droguri, traficul de ființe umane, prostituția și proxenetismul, sclavajul, falsul de monedă,etc.
Conștiente de pericolul acestor infracțiuni, statele din comunitatea internațională au încheiat o serie de convenții care prevăd reprimarea acestei categorii de infracțiuni.
O importanță esențială pentru determinarea caracterului internațional al unei fapte penale o are personalitatea autorului acesteia. Din acest punct de vedere, un individ care a comis acte ilicite cu caracter local, dar succesiv în mai multe țări, este considerat un infractor internațional. Tot la fel un infractor care a săvârsit fapte penale pe teritoriul unui stat și care se refugiază pe teritoriul altui stat este un infractor internațional.
Dreptul internațional a admis cele două postulate:
1 că statul în relațiile sale internaționale este supus dreptului și
2 individul poate fi făcut răspunzător pentru acțiunile ilicite ale unui stat.
Sintagma ,,infracțiune internațională’’ este folosită și de autori străini .
După Stefan Gloser, infracțiunea internațională este un fapt contrar dreptului internațional și atât de vătămător pentru interesele apărate de acest drept, încât statele de comun acord îi atribuie un caracter criminal, cerând totodată și reprimarea penală.
După Claude Lombois, infracțiunea internațională este comportarea ilicită a unui stat în relațiile sale cu alte state.
Infracțiunile internaționale se pot clasifica după mai multe criterii.
A- În funcție de scopul sau motivul urmărit de autorul/autorii infracțiunilor internaționale, acestea se împart în:
a. infracțiuni cu scop politic (apartheidul);
b. infracțiuni cu scop ideologic (crimele de război, terorismul internațional);
c. infracțiuni săvârșite în scopuri personale (traficul de femei și de copii, falsificarea de monedă).
B- După obiectul împotriva căruia se îndreaptă avem:
a. infracțiuni contra unor valori morale (terorismul internațional, crimele împotriva umanității);
b. infracțiuni contra unor valori materiale (falsurile de monedă, furtul operelor de artă).
C- În funcție de subiectul activ al infracțiunii există:
a. infracțiuni comise de persoane fizice în numele sau în contul unui stat (genocidul);
b. infracțiuni săvârșite de persoane fizice în nume propriu (terorismul, traficul ilicit de stupefiante, luarea de ostateci).
După cel de-al doilea război mondial, pentru desemnarea unui caz de încălcare a unei norme de drept internațional, care prezintă o anumită gravitate, s-a folosit expresia de ,,crimă internațională’’. Celelalte fapte, încălcări ale unor obligații de importanță mai redusă, au continuat să fie denumite ,,delicte internaționale’’.
Profesorul Grigore Geamănu a clasificat infracțiunile internaționale în două mari grupe: crime internaționale și infractiuni internaționale comise de persoane particulare.
Crima internațională se referă la vătămări grave ale unor valori sociale fundamentale adoptate de comunitatea internațională, precum pacea și securitatea internațională sau drepturile fundamentale ale omului.
Comisia de Drept Internațional a ONU definea crima internațională ca fiind acel fapt internațional ilicit care rezultă dintr-o încălcare de către un stat a unei obligații internaționale, atât de esențială pentru ocrotirea intereselor fundamentale ale comunității internaționale, încât încălcarea acesteia este recunoscută ca o crimă de către această comunitate în ansamblul său.
Statutul Tribunalului Militar Internațional de la Nurenberg detaliază la art. 6 crimele care intră sub jurisdicția Tribunalului’’:
1 Crimele contra păcii și securității omenirii figurează printre infracțiunile internaționale pe primul loc în statutele Tribunalelor de la Nurenberg și Tokio și constau în conducerea, prepararea, declanșarea sau purtarea unui război de agresiune sau violarea tratatelor, a garanțiilor sau a acordurilor internaționale sau participarea la un plan concertat sau la un complot pentru înfăptuirea unuia dintre actele care-l precedă;
2. Crimele de război, adica violarea legilor și obiceiurilor războiului. Aceste violări cuprind, fără a avea caracter limitativ, asasinatul, relele tratamente sau deportarea pentru munci forțate sau pentru orice alt scop aplicate populației civile din teritoriile ocupate, relele tratamente aplicate prizonierilor de război sau persoanelor aflate pe mare; executarea ostaticilor; jefuirea bunurilor publice sau private, distrugerea făra motiv a orașelor sau satelor, sau devastarea nejustificată de necesitățile militare; acestea sunt violări grave ale art 3 din Convențiile de la Geneva din 1949 Convenția pentru reprimarea și abolirea traficului de ființe umane din 1949 și Protocolul II de la Geneva din 1977 referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale.
3. Crimele împotriva umanității: asasinatul, exterminarea, supunerea la sclavie, deportarea sau alte acte inumane comise împotriva oricărei populatii civile înainte și în timpul războiului, sau chiar persecuțiile pe motive politice, rasiale sau religioase, când aceste acte sau persecuții, indiferent dacă ele au constituit sau nu violare a dreptului intern în țările în care au fost comise, ca urmare a oricărei crime, intrând în competența Tribunalului sau în legatură cu această crimă.
Criteriul pentru a diferenția ,,crimele’’ de ,,delicte’’ este acela al gravității încălcării; obiectul obligației este determinant, pentru că diferențierea normelor juridice se face în funcție de valoarea social-protejată. Se are în vedere faptul că asemenea nome protejează valori de o importanță fundamentală pentru comunitatea internațională în ansamblul ei; încălcarea unor astfel de obligații erga omnes produce consecințe care se răsfrâng în mod negativ asupra întregii comunități internaționale. Spre exemplu, în cazul obligației de a nu recurge la forță sau la amenințarea cu forța în relațiile internaționale: încălcarea acesteia reprezintă un caz de crimă internațională-agresiunea, iar în cazul încălcării sau punerii în pericol a păcii, există, potrivit Cartei O.N.U, posibilitatea aplicării de măsuri de constrângere, inclusiv militară, împotriva statului care o comite.
Delictul internațional este definit ca orice fapt ilicit internațional care nu este crimă internațională și acoperă acele fapte a căror săvârșire, deși interzisă la nivel internațional, nu vatămă atât de grav valorile fundamentale ale comunității internaționale încât statele să dorească încredințarea spre sancționare a acestuia jurisdicției unei Curți Penale Internaționale.
Dacă în trecut în cazul angajării răspunderii internaționale, raportul generat se stabilea între autor și victimă, iar consecința se limitează la repartizarea prejudiciului, în prezent s-au produs modificări pentru cazul crimei internaționale, în sensul lărgirii cercului celor care pot invoca răspunderea și al multiplicării formelor de răspundere. Dreptul de a invoca și pune în practică răspunderea internațională în cazul crimelor internaționale trebuie să aparțină tuturor statelor, pentru că răspunderea este angajată, nu numai de statul care este victimă directă, ci și față de ceilalți membri ai comunității internaționale (punct de vedere acceptat de Curtea Internațională de Justiție și de Comisia de Drept Internațional).
Sintetizând toate aceste elemente, considerăm că noțiunea de criminalitate internațională cuprinde toate infracțiunile săvârșite într-o perioadă de timp, bine determinată, pe teritoriul statelor din comunitatea internațională, sau pe teritoriul statelor dintr-o anumită zonă geografică, de către persoane fizice.
2.2 CATEGORII DE INFRACȚIUNI INTERNAȚIONALE
2.2.1.TERORISMUL INTERNAȚIONAL
Lumea a fost lovită de flagelul tot mai intens al actelor de terorism, care au provocat moartea, nu numai a unor personalități internaționale și a unor reprezentanți diplomatici, dar și a altor ființe omenești, a căror singură crimă o constituie rasa, religia, sau originea națională, precum și a unor observatori nevinovați.
Terorismul constituie o amenințare gravǎ la adresa pǎcii și securitǎții internaționale și, de aceea reprezintǎ și trebuie sǎ reprezinte o preocupare pentru acțiuni comune din partea statelor.
Terorismul constituie o infracțiune sui-generis, adică un tip special de activitate criminală, caracterizată printr-un element de extraneitate, deoarece pregătirea și executarea acestei infracțiuni, subiectele ei active și pasive, mobilul, mijloacele de înfăptuire utilizate de autori, interesează mai multe state.
Terorismul constituie o gravă infracțiune internațională îndreptată împotriva vieții, integrității corporale a șefilor de state sau a altor demnitari, a membrilor familiilor acestora, contra unei persoane, grupări oficiale sau neoficiale, a unei colectivități, a unor instituții de stat sau publice.
Caracteristica principală a terorismului este intimidarea prin violență, iar subiecte ale acestuia pot fi persoanele particulare sau statul.
Actele de terorism internațional sunt adesea pregătite într-un alt teritoriu decât cel unde trebuie executată infracțiunea sau unde trebuie să-și producă efectele. În anumite cazuri, activitățile criminale întreprinse în vederea săvârșirii actelor de terorism se prelungesc pe teritoriul mai multor țări, fapt care imprimă infracțiunii respective un caracter internațional.
De asemenea, când actele de terorism lezează relațiile interstatale, ele capătă caracterul de infracțiune internațională, întrucăt pune în pericol interesele mai mutor țări și chiar să pericliteze pacea și securitatea omenirii.
În dreptul politic, terorismul înseamnă regimul teroarei instituit de un guvern. Referindu-se la aceasta, profesorul Grigore Geamănu aprecia că terorismul politic există atunci când se urmărește să complice sau să determine ruperea relațiilor pașnice dintre state, să se înlăture anumiți oameni politici indezirabili unor anumite cercuri străine sau să se influențeze prin intimidare politică internă sau externă a unui anumit stat.
România a fost prima țarǎ care a propus Ligii Națiunilor, încǎ din anul 1926, elaborarea unei convenții internaționale pentru reprimarea terorismului.
Prima reacție efectivă a comunității internaționale s-a manifestat în urma asasinării regelui Alexandru I al Iugoslaviei și a ministrului de externe al Franței din acea perioadă, ca urmare a atentatului terorist de la Marsilia din 1934 și prima încercare de definire a terorismului o găsim în Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, adoptată la Geneva în 1937, unde statele s-au angajat să pedepsească persoanele vinovate pentru: atentatele împotriva șefilor de stat și a altor persoane care ocupă funcții în stat, faptele care pun în pericol mai multe vieți omenești, actele diversioniste asupra bunurilor private și de stat, păstrarea sau aprovizionarea cu arme și alte mjloace teroriste, falsificarea și introducerea de pașapoarte și alte documente false, pregătirea de acte teroriste, instigarea la terorism și ajutarea sub orice formă a teroriștilor. La eleborarea Convenției un mare aport l-a avut profesorul și juristul român Vespasian Pella.
În anul 1977, în cadrul Consiliului Europei a fost adoptatǎ “Convenția europeanǎ pentru reprimarea terorismului” de la Strasbourg. Convenția reglementeazǎ cooperarea statelor pǎrți la ea, în reprimarea infracțiunii de terorism, în extrǎdarea teroriștilor și acordarea de asistențǎ juridicǎ reciprocǎ.
a) După compoziția lor, organizațiile teroriste se împart în :
– organizații teroriste naționale, ai căror membrii aparțin unei singure națiuni, indiferent dacă sfera de acțiune teritorială se limitează doar la țara respectivă ori depășește granițele acesteia-IRA,
– organizații teroriste internaționale, în componența cărora intră elemente teroriste de diferite naționalităti, iar săvârșirea și efectele actelor teroriste se prelungesc pe teritoriul mai multor state-Al Queda,
– terorismul transnațional –este o nouă formă întâlnită în literatura de specialitate, dar care aproape se confundă cu terorismul internațional, deosebirea constând doar în faptul că autorii actelor teroriste sunt autonomi față de orice stat-Carlos ,,Șacalul’’.
b) După cauzele care îl generează, terorismul se împarte în:
-terorismul rasist, apărut în SUA la jumătatea sec. al XIX-lea, reprezentat de organizația ,,Ku-Klux-Klan’’, interzisă în 1960, dar care continuă să se manifeste clandestin
-terorismul extremist, nationalist, anarhist, care în general își limitează aria în interiorul unei singure țări, prin manifestari de violență, consecință a concepțiilor anarhiste, extremiste și naționaliste
-organizații teroriste separatiste și de eliberare națională (organizația paramilitară din Spania, IRA din Irlanda, Kurda din Turcia)
-terorismul de nuanță fundamentalist-religioasă (Frații Musulmani, Al Qaida, Jihadul, Tihadul,Talibanii).
c) După tactica folosită de organizațiile teroriste, se remarcă acțiunile:
-acțiuni în care teroriștii iau ostateci, deturnează aeronave pentru a scăpa cu viață
-misiuni sinucigașe ori kamikadze
d)După mobilul sau intenția care stă la baza actului terorist:
-terorismul de drept comun, caracterizat printr-o violență exagerată în realizarea scopului propus, când se comit șantajări, răpiri, crime, sancționate de stat
-terorismul social, care urmărește schimbarea ordinii sociale dintr-o țară prin impunerea anumitor ideologii
-terorismul politic care se orientează către state sau organele reprezentative ale acestora prin manifestarea unei terori organizate, urmărindu-se ruperea relațiilor pașnice dintre state, răsturnarea orânduirii politice a unui stat, înlăturarea anumitor oameni politici, influențarea politicii unui stat
-terorismul de stat, cea mai gravă formă, fiind folosit ca instrument de politică guvernamentală, fie internă, fie în relațiile cu alte țări. Acest gen de terorism există atât pe plan național, prin politica de forță a unor guverne dictatoriale față de cetățeni, partide sau organizații politice, fie pe plan internațional, de către un stat împotriva altui stat.
Conducerile statelor care practică terorismul poartă o mare răspundere, nu numai pentru victimele pe care le fac și pentru consecințele care se pot declanșa, dar se fac vinovate și de violarea dreptului internațional. Juriștii consideră că acțiunile teroriste sunt îndreptate împotriva ordinii juridice interne din statele respective, dar ele constituie, în acelasi timp și o infracțiune internațională.
În fața unui asemenea pericol care în secolul nostru a devenit un adevărat flagel, statele au luat atitudine netă de respingere și hotărârea de a-l reprima, colaborând între ele în acest scop.
România este parte la toate convențiile cu privire la combaterea terorismului, are încheiate o serie de acorduri și aranjamente pe plan regional și în cadrul bilateral, participă efectiv la acțiunile care se organizează pe plan internațional pentru prevenirea și combaterea terorismului.
Terorismul contemporan a căpătat în special în deceniul trecut, forme din ce în ce mai grave și mai complexe de manifestare, producând pagube în rândul populației civile. Dacă în anii ’70 și ’80 majoritatea organizațiilor teroriste acționau pentru obținerea atenției publice față de obiectivele lor politice prin organizarea unor atentate izolate, cu puține victime omenești și de cele mai multe ori cu pagube materiale, încă din deceniul trecut atacurile teroriste au apelat la mijloace tot mai distructive, vizând aspecte cantitative, precum uciderea unui număr cât de mare de persoane și distrugeri materiale cât mai mari. Cu acest scop s-au desfășurat atacurile teroriste asupra turnurilor gemene World Trade Center din New York din 1993 când au murit 1000 de oameni sau atacul terorist simultan din SUA asupra New York-ului și Washington-ului din 11 septembrie 2001 care a avut ca rezultat distrugerea celor două turnuri gemene din New York și avarierea clădirii Pentagonului din Washington, precum și moartea a peste 7000 de persoane și atacul terorist din Madrid din 11 martie 2004, când au murit câteva sute de oameni.
Ca o consecință a atentatelor teroriste din SUA din 11 septembrie 2001, în cadrul ONU a fost constituit un Comitet de luptă împotriva terorismului prin Rezoluția nr 1373/2001, adoptată la 28 septembrie 2001, care a definit cadrul general al luptei comunității internaționale împotriva acestui flagel și s-a creat un mecanism de punere în aplicare a recomandărilor Consiliului de Securitate.
Totodata, terorismul contemporan și-a diversificat tot mai mult sursele de finanțare, ajungând să depindă tot mai puțin de sponsorizările unor state și formând afilieri internaționale bazate pe afinități religioase sau ideologice și pe ura comună împotriva marilor puteri. Această evoluție a formelor de terorism internațional, precum și organizarea internațională fără precedent a grupărilor teroriste, transformă atacurile teroriste în activități ilicite cu un grad de pericol social ridicat, greu de detectat și de prevenit, care cer abordări noi de incriminare și sancționare penală a acestui fenomen, precum și considerarea unificată a diverselor acte de terorism.
Până în prezent au fost identificate peste 20 de grupări teroriste, din care cele mai cunoscute din punct de vedere al evenimentelor teroriste în care au fost implicate sunt organizațiile teroriste arabe: Hamas, Hezbollah, Al-Qaida.
Deși majoritatea statelor lumii afirmă o poziție fermă împotriva terorismului, există state care sunt suspectate că încă sprijină terorismul sau chiar folosesc terorismul ca un element de politică statală. În acest sens se manifestă sau s-au manifestat până nu demult regimurile din Siria, Sudan și Afganistan care asigurau fonduri, refugiu, baze de antrenament și arme pentru teroriști. În situații similare s-au aflat Libia, Coreea de Nord sau Cuba.
În urma atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, Consiliul de Securitate al ONU a luat atitudine și a adoptat în baza Capitolului din Carta ONU două Rezoluții prin care califică terorismul internațional drept act de amenințare la adresa păcii și securității internaționale. Niciuna din cele două rezoluții nu autorizează folosirea forței armate împotriva Afganistanului, stabilind o serie de obligații de combatere și prevenire a actelor de terorism pentru toate statele, dintre care cele mai importante vizează obligația de abținere de la asigurarea oricărei forme de sprijin activ sau pasiv a entităților sau persoanelor implicate în acte teroriste, precum incriminarea tuturor actelor teroriste și aderarea la convențiile internaționale care reglementează terorismul.
Deținerea de către SUA în taberele de la Guantanamo începând cu 2002 a unor persoane suspectate a avea legături cu organizația teroristă criminală Al-Qaida este o acțiune criticată , chiar dacă se referă la securitatea națională a SUA.
În 2012, principalele organisme de decizie din UE au negociat o directivă privind utilizarea unui registru cu numele pasagerilor pentru prevenirea, depistarea, cercetarea și urmărirea penală a infracțiunilor de terorism și a infracțiunilor grave. Scopul directivei era acela de a crea un sistem al UE pentru colectarea și utilizarea datelor care să acopere toate zborurile din frontierele externe ale UE. Ea ar include informații referitoare la nume, data și itinerariul de zbor și mijloacele de plată folosite. Această directivă nu a fost pusă în aplicare până în februarie 2014.
Intervenția unei jurisdicții internaționale, care să dispună de instrumentele necesare pentru a asigura aducerea în fața justiției a persoanelor vinovate de săvârșirea actelor de terorism, ar putea să asigure acoperirea lacunelor care există în sistemul internațional de reglementare și sancționare a terorismului internațional.
2.2.1.1 Bioterorismul
Bioterorismul este o componentă a terorismului și reprezintă folosirea deliberată sau amenințarea cu folosirea agenților biologici ai bolilor infecțioase (virusuri, bacterii, fungi, paraziți), dar și a substanțelor chimice toxice, pentru a produce moartea sau afectarea oamenilor, a plantelor sau a animalelor, pentru a insufla teama, teroarea, în scop religios, politic, financiar, ideologic sau alte interese personale. De asemenea, bioterorismul poate fi direcționat asupra rezervelor de alimente destinate oamenilor și animalelor, a aprovizionărilor cu apă, a spațiilor de depozitare a hranei, etc.
Agenții biologici folosiți ca arme sunt organisme vii, de orice natură, sau materiale infectate, derivate din ele, care sunt utilizate în scopuri ostile și în mod intenționat pentru a genera morbiditate și mortalitate, efecte care depind de capacitatea lor de multiplicare. Acești agenți au impact asupra sănătății umane și asupra mediului înconjurător.
Din cauza influențelor factorilor externi ca și clima, densitatea populației, efectele unor agenți biologici asupra unei populații țintă nu au fost încă precizate. Spre exemplu, ciuma este mortală în 90% din cazuri, antraxul în 80% din cazuri, iar alți agenți sunt letali pentru populația țintă. Printre agenții biologici utilizabili teoretic sunt și bacilul de carbon, ricina, ciuma, toxina botulinică, etc. Ciuma este ușor de dobândit în foarte multe țări, mai ales atunci când există epidemii. Toxina botulinică se obține ușor într-un laborator, iar ricina este extrasă din turte de ricin, un produs agricol foarte periculos.
Metodele de răspândire a agenților biologici:
– contaminarea aerului prin răspândirea agenților biologici se poate face pe suprafețe mari de teren, iar posibilitățile de apărare față de aerul contaminat sunt dificile și necesită mijloace de protecție individuală și colectivă. Inhalarea aerului contaminat poate determina apariția unor boli ai căror agenți pătrund în organism pe cale digestivă și cutanată.
– contaminarea terenului și a vegetației, metodă de propagare a agenților patogeni, prin răspândirea insectelor și a animalelor contaminate
– contaminarea alimentelor și a apei, metodă de declanșare a epidemiilor. Contaminarea unui volum foarte mare de apă se poate realiza cu o cantitate minimă de agenți patogeni, iar metodele de decontaminare nu sunt foarte eficiente, având în vedere și contaminarea speciilor din mediul acvatic.
Contaminarea insectelor și a animalelor cu agenți patogeni, provoacă, de asemenea, epidemii.
Grupările teroriste pot dispune de tehnologii sofisticate necesare preparării de agenți toxici și biologici sau au acces la astfel de întreprinderi, care au laboratoare proprii care realizează substanțele dorite. Un agent patogen mai puțin periculos în combinație cu antidotul său poate deveni mortal, spre exemplu, ar putea fi răspândit un virus care să provoace simptomele gripei, dar care ar deveni mortal în combinație cu aspirina.
Agenții infecțioși cu potențial bioterorist se clasifică în mai multe categorii, în funcție de impactul asupra sănătății publice, provocarea de panică, potențialul de diseminare și transmitere, etc.
Toxinele sunt substanțe de origine biologică (otrăvuri produse de organisme vii), cele mai multe fiind sintetizate în laborator sau produse prin inserția altor specii.
Bioregulatorii sunt compuși biologici naturali care reglează diverse procese celulare în organismele vii și se produc de aceste organisme. În concentrații mari, aceștia devin nocivi și provoacă tulburări grave.
Pironii, a căror natură este controversată (origine virală, chimică, toxică), în multe cazuri această boală pironică este o consecință a unui agent exogen asupra unui organism, având deja modificări genetice.
Organizația Mondială a Sănătății a selectat șapte agenți biologici susceptibili a fi utilizați ca arme de către teroriști și care provoacă bolile numite ,,de clasa A’’: antrax, variola, botulism, febra hemoragică Ebola, pesta, tularemia și bruceloza. Acești agenți sunt ușor de produs și de disiminat, sunt letali și prezența lor e capabilă să producă panică generală. Alți doi agenți stau la originea bolilor ,,de clasa B’’, mai puțin letale, febra ,, Q ’’ și holera. În anul 2003, OMS a atras atenția guvernelor lumii să se pregătească pentru un posibil atac terorist cu variolă. Aceasta recomandă producerea și stocarea unor vaccinuri care să ajungă pentru o imunizare în masă, avertizând totodată că boala duce la mortalitate. Există țări care au cantități din acest virus ca Atlanta (SUA) și Koltsovo (Siberia), dar se presupune că sovieticii au vândut doze din acest virus către Irak și Coreea de Nord.
În SUA există îngrijorare mare cu privire la potențialul comiterii unui atac biologic. Scrisorile cu antrax din anul 2001 sunt un motiv în acest sens, când impactul asupra serviciului poștal și a procedurilor de procesare a corespondenței utilizate în cadrul instituțiilor guvernamentale și al corporațiilor a fost imens, provocând o panică foarte mare. După atacurile teroriste asupra SUA din septembrie 2001, s-au elaborat metode de control a folosirii agenților biologici, ca și la armele chimice. Majoritatea guvernelor au luat în calcul atacurile bioteroriste, punându-se accent pe înlăturarea tuturor amenințărilor privind conflictele biologice.
Sediul materiei este Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor biologice și cu toxine și la distrugerea lor a fost elaborată în cadrul Comitetului pentru dezarmare de la Geneva, la începutul anului 1972. SUA considerau în anul 2007 că în lume există peste o duzină de state care dezvoltă programe în domeniul armelor biologice.
Amenințarea folosirii armelor biologice este în continuare reală și periculoasă, unele state având preocupări asupra acestui tip de armă, iar grupările teroriste sunt interesate de dobândirea tehnologiei și a echipamentelor necesare producerii de atentate cu arme biologice.
Viziunea SUA privind colaborarea internațională se referă la:
– conștientizarea amenințării, care include culegerea de informații, evaluări și strategii oportune de anticipare a viitoarelor amenințări
– prevenirea și protecția, care cuprinde activitățile speciale de prevenire și protecție
– supravegherea și identificarea, care se referă la identificarea atacului biologic, diagnosticarea bolii, distingerea față de tiparele obișnuite ale bolii, anchetă epidemiologică, teste în laborator pentru confirmarea agentului patogen
– răspuns și recuperare, care cuprind acțiunile de contracarare a fenomenului, găsirea tratamentului, limitarea extinderii epidemiei, implementarea de măsuri medicale cum ar fi medicamente sau vaccinuri, recuperarea pe termen lung a efectelor epidemiei
Aceste activități sunt stâns legate de cooperarea cu mai multe sectoare de activitate, printre care armata, poliția, servicii de informații, asistență medicală, agricultură, protecția mediului înconjurător și știință, etc.
2.2.2 CRIMA ORGANIZATĂ
Prin crimă organizată se înțelege ansamblul activităților criminale desfășurate de grupuri structurale de infractori implicați în activități ilicite (jocuri de noroc clandesine, prostituție, trafic de stupefiante, trafic de droguri, falsuri de monedă) care investesc profiturile astfel obținute în acțiuni ilegale. La acest început de mileniu, comunitatea internaționalǎ își manifestǎ tot mai frecvent îngrijorarea fațǎ de amploarea, fǎrǎ precedent, pe care a luat-o crima organizatǎ, fenomen care tinde sǎ erodeze bazele sistemului economic și sǎ afecteze instituțiile fundamentale ale statului de drept.
Crima organizată își are rădăcinile în mafia siciliană și în mediul infracționist american. La sfârșitul secolului al XIX-lea, prin cuvântul ,,mafie’’ erau definite ,,asociații de criminali’’.
Conceptul de “criminalitate organizatǎ” își are originea în poliție: a început sǎ fie utilizat din anii 1920, mai ales în rapoartele de poliție, ca urmare a prohibiției alcoolului în SUA (între 1919 și 1933) și a traficului clandestin care s-a dezvoltat în SUA, permițând unor organizații criminale, mai ales mafiote sǎ își extindǎ influența datoritǎ beneficiilor enorme astfel realizate.
Crima organizatǎ este forma cea mai elaboratǎ – dar neunificatǎ – a marelui banditism. La acest moment crima organizatǎ a împânzit lumea. De la triadele chinezești și yakuza japonezǎ, de la mafia italianǎ pânǎ la cea din Rusia și cea caucazianǎ din Ucraina, acest gen de infracțiune a cǎpǎtat proporțiile unei adevǎrate industrii ilicite.
Formele concrete de manifestare ale crimei organizate diferă de la o țară la alta, dar există și organizații criminale ale căror acțiuni afectează concomitent mai multe state.
În esență, sunt 4 elemente definitorii ale crimei organizate:
-existența unei ierarhii organizate și stabile
-dobândirea de profituri prin infracțiuni
-folosirea forței și a intimidării
-folosirea corupției pentru menținerea stării de siguranță
Ultimul deceniu al sec. al XX-lea s-a caracterizat printr-o diversificare a formelor de manifestare a crimei organizate, acestea trecând de la domenii tradiționale cum sunt jocurile de noroc, camăta, taxa de protecție și prostituție, ori traficul cu stupefiante, la traficul internațional cu mașini furate, la furtul obiectelor de artă și arheologie, frauda cu cărți de credit, comerțul cu animale rare și cu organe umane, cu armament, etc, ajungându-se la organizarea activităților infracționale după modelul companiilor legale.
Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de spălare a banilor, de dumping și înregistrare a unor pierderi fictive, operațiuni realizate de multe ori cu complicitatea unor funcționari corupți.
Nu există un singur model de organizație criminală transnațională. Acestea diferă în structură, specializare, tradiții, zona geografică în care acționează, piețele acaparate, etc.
Totalitatea grupărilor de crimă organizată alcătuiesc Mafia, un organism care intervine în buna desfășurare a politicii, atât interne, cât și externe a statelor. Mafia este clar structurată ierarhic, cu propriile norme interne, cu organizații criminale specializate pe o anumită activitate.
Imediat după unificarea Italiei în 1861, mafia a căpătat accepțiunea de crimă organizată. Ca urmare, crima organizată nu se confundă numai cu un anumit tip de organizație tradiționala: Mafia, Yakuza sau Triadele chinezești, acestea fiind cele de bază preluate în diverse state și zone sub diferite denumiri: Principalul model de organizație mafiotă este cel sicilian, care s-a răspândit și în SUA, unde s-a adaptat caracteristicilor economice ale acestei țări.
a) Mafia italiană, cea mai puternică organizație criminală nu numai datorită numărului mare de membrii, ci mai ales datorită structurii și capacității sale de organizare operațională, ca având și alte ramificații în trei regiuni din sudul Italiei(Camparia, Sicilia și Calabria);
b) Crima organizată din SUA își are originile în prima jumătate a sec. XIX în rândul familiilor de imigranți irlandezi și italieni. Sunt cunoscute mai multe organizații mafiote, gen ,,Mâna neagră’’.
c) Mafia chineza (Triadele chinezești) specializate în traficul de droguri, jocuri de noroc, proxenetismul, traficul de persoane și comerțul cu organe umane destinate transplantului.
d) Mafia japoneza (Yakuza sau Boryokudan) constituie tot o formă a crimei organizate care acționează în Japonia dar și în alte țări, având ca principale activități traficul de droguri, violența, prostituția și proxenetismul, jocurile de noroc clandestine, taxele de protecție percepute proprietarilor magazinelor comerciale, barurilor, cazinourilor.
Mafia rusească operează în cea mai mare parte din teritoriile fostei URSS, cu bogății naturale imense, dar care nu formau un tot omogen .
e) Crima organizată de sorginte europeană unde acționează grupuri de infractori compuse din japonezi, chinezi, ruși, italieni,implicați în traficul de droguri, jaf cu mâna armată,trafic de monedă cărți de credit și pașapoarte false, trafic cu mașini furate, cu obiecte de artă, cu arme și muniții, estorcări de fonduri, imigrări ilegale, prostituție și proxenetism, spălari de bani. Activitățile criminale sunt desfășurate în Germania, Franța, Bulgaria, Ucraina, România, Moldova, etc.
Formele de manifestare a grupărilor de crimă organizată se diversifică de la o zi la alta implicând violența, șantajul, traficul de droguri, forța de muncă, camăta, prostituția, evaziunea fiscală, coruperea oficialităților publice și au caracter secret și bine organizat.
Grupările de criminalitate organizată din Europa de Est sunt susținute cu bani provenind din Europa Occidentală, care încurajează extinderea UE către est.
2.2.3 TRAFICUL ILICIT DE DROGURI
Problema drogurilor antreneazǎ aspecte sociale și sanitare care trebuie luate în calcul, precum și relația directǎ dintre consumul de droguri și criminalitate.
Stupefiantele sunt substanțe toxice (opiu, heroina, cocaină, morfină, codeină, marijuana, s.a.) care acționează asupra centrilor nervoși, producând halucinații, stări de inerție fizică sau morală, decădere.
Primele reglementǎri împotriva traficului și consumului ilicit de droguri au fost inițiate la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci când comerțul cu opiu între China și Anglia a declanșat ostilitǎțile între cele douǎ state.
În lume s-a dezvoltat o veritabilă industrie a drogurilor, cu un profit anual uriaș, între 500 și 800 miliarde de dolari (ceea ce corespunde bugetului Franței și al Angliei laolaltă).
În sensul dat de convențiile internaționale, prin droguri se înțelege pe de o parte stupefiantele supuse controlului internațional prin Convenția Unică asupra Stupefiantelor, adoptată sub egida ONU în 1961, iar pe de altă parte substanțele psihotrope al căror control este reglementat prin Convenția din 1971.
Potrivit prevederilor Convenției Unice din 1961 și sub rezerva dispozițiilor constituționale ale fiecărui stat contractant, există obligația adoptării măsurilor penale necesare pentru ca producția, fabricația, extracția, prepararea, cultura, deținerea, oferirea, punerea în vânzare, mijlocirea, expedierea, transportul, importul și exportul stupefiantelor care nu sunt conforme cu dispozițiile convenției să fie incriminate ca infracțiuni grave și pedepsite adecvat.
Reformele social-economice pe care eradicarea toxicomaniei le reclamă, având largi implicații financiare, întâmpină rezistență din partea unor cercuri influente interesate în consumul de stupefiante. Printre principalele sarcini ale celor care dau bătălia împotriva acestui inamic al omenirii se numără și anihilarea imunității dobândite de căpeteniile financiare care dirijează din umbră traficul de multe miliarde al stupefiantelor.
În ultimii ani toxicomania s-a extins în numeroase țări, din cauza utilizării pe scară largă a preparatelor psihotrope, care scapă controlului internațional. Într-un raport al Biroului Central Permanent al Narcoticelor din cadrul O.N.U sunt date cifre peste 1200 de tone de opiu, echivalentul a 12 miliarde de injecții de morfină, care circulă ilegal în lume în fiecare an.
Statele membre ale Uniunii Europene au intensificat și ele cooperarea în lupta împotriva toxicomaniei și traficului de droguri, iar crearea Europolului a facilitat o mai bunǎ cunoaștere a fenomenului și cooperarea statelor membre în materie de culegere și schimb de informații.
În cursul anului 2004 a fost modificat cadrul juridic care reglementeazǎ activitǎțile vizând fenomenul droguri, fiind astfel stimulați constant sǎ se dezolte “germenii” justiției restauratoare și s-a acționat pentru perfecționarea cadrului juridic privind regimul precursorilor. România a aderat la grupul Pompidou, organizație interguvernamentală afiliată Consiliului Europei, care luptă pentru prevenirea consumului și traficului de droguri, prin Legea nr 64 din 23 martie 2005.
În conformitate cu raportul Europol privind piețele de droguri, canabisul a fost drogul cel mai confiscat în ultimii ani, principalul furnizor fiind Marocul.Țara cu cele mai multe confiscări este Spania. Cea mai mare cantitate de heroină consumată în UE este produsă în Afganistan, în mare parte, apoi în Iran și Pakistan. Aceasta este adusă în Europa prin două rute, ruta balcanică, care trece prin Turcia și țările balcanice și ruta de nord, care trece prin Asia și Federația Rusă. Turcia joacă un rol important. Din Turcia către UE heroina este adusă prin Bulgaria și Grecia.
În ce privește lupta împotriva traficului ilicit de substanțe toxice, convențiile obligă statele părți să ia măsuri în consecință:
-să asigure pe plan național o coordonare a acțiunilor preventive și represive împotriva traficului ilicit, în care scop vor putea să desemneze un serviciu adecvat însărcinat cu această coordonare
-să se asiste reciproc în lupta împotriva traficului ilicit de stupefiante și să coopereze în mod strâns între ele și cu organizațiile internaționale competente, ai căror membri au scopul de a duce o luptă coordonată
-să ia măsuri ca această cooperare internațională dintre serviciile lor specializate să se efectueze în mod operativ, iar atunci când este intentată o acțiune judiciară, să își transmită pe căi rapide documentele judiciare pe care le dețin pentru instrumentarea cauzei
-să transmită Comisiei de Stupefiante toate informațiile pe care le dețin asupra încălcării dispozițiilor convenției
Pentru combaterea traficului ilegal de stupefiante, s-au adoptat un număr mare de documente (19 documente numai în cadrul ONU), din care menționez:
– Convenția internațională a Opiului (Haga, 1912, care a pus sub control pe lângă opiu, morfina, ecgonina și cocaina, numindu-le droguri dăunătoare) și Convenția internațională a Opiului (Geneva, 1925)
– Convenția de la Haga din 1925, care prevede în art 10 că regimul de control se extinde asupra oricărui stupefiant la care Convenția nu se referă și care este susceptibil de a produce efecte la fel de dăunătoare ca și substanțele vizate
– Convenția de la Geneva din 1931 care renunță la utilizarea termenului de stupefiant și se referă la drog
Ambiguitatea definirii substanțelor este continuată și de căre Convenția de la Geneva semnată la 24.06.1936 care arată în art 1 că acestea sunt drogurile și substanțelor cărora li se aplică dispozițiile Convenției de la Haga din 1912 și ale convenției de la Geneva din 1925 și 1931.
Lucrurile se complică și mai mult prin Protocolul semnat la Lake Succes în 1946 care adaugă o serie de substanțe cu proprietăți psihotrope direct pe tablourile care includ stupefiantele.
– Convenția unică asupra stupefiantelor (New York, 1961, denumită unică,unde au fost codificate reguli de bază ale sistemului de control internațional, care au devenit reguli generale în materie )
– Convenția asupra substanțelor psihotrope(Viena 1971)
– Convenția Națiunilor Unite împotriva traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope din 1988 de la Viena
România este parte la toate aceste documente menționate mai sus (România a aderat prin legea 118/1992, la Convenția asupra substanțelor psihotrope-Viena 1971 și la Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope- Viena, 1988).
Decizia cadru a Consiliului din 25.10.2004 a stabilit dispozițiile minime privind elementele constitutive ale infracțiunii și pedepsele din domeniul traficului ilicit de droguri și constituie un instrument de import cheie în abordarea traficului de droguri prin stabilirea unor pedepse minime pentru infracțiunile în statele membre, iar strategia europeană antidrog propune folosirea mai degrabă a instrumentelor existente decât introducerea altora noi. Mai mult, strategia propune în mod explicit o abordare tematică sau regională, care se poate dovedi avantajoasă în unele cazuri. Strategia se concentrează pe două linii de acțiune: reducerea cererii și reducerea ofertei, precum și pe două teme separate dar în același timp coroborate: cooperare internațională și cercetare, informare și evaluare.
Aproape 50 milioane consumatori de droguri, din care peste 4 milioane cocainomani și un trafic ilicit evaluat la mai mult de 110 milioane de dolari anual, acesta este bilanțul cu care SUA intrau în ultimul deceniu al secolului și sfârșitului de mileniu, în prezent cifra fiind cu mult depășită.
Consider că trebuie amintit și fenomenul așa-numitelor "Droguri legale", care sunt populare în rândul tinerilor consumatori, deoarece acestea sunt ușor de procurat prin intermediul unor puncte de vânzare cu amănuntul, ducând astăzi și la o creștere a numărului de magazine pe internet. Impactul acestor medicamente asupra sănătății consumatorilor este enorm: 43 de persoane au murit în Marea Britanie, în anul 2010, față de 5 decese în 2009.
În lupta împotriva flagelului toxicomaniei, numai o alianță sinceră și foarte largă a popoarelor din lumea întreagă ar putea aduce rezultate hotărâtoare.
2.2.4. SCLAVAJUL ȘI TRAFICUL DE SCLAVI
Fenomenul sclaviei constituie unul din cele mai inumane acte cunoscute de omenire. Comerțul cu sclavi a fost practicat în trecut, dar și în epoca modernă, continuând să existe sub forma muncii forțate.
Scavia, în antichitate și în evul mediu, a format marea sursă de venituri pentru stăpânii și pentru traficanții de sclavi. La începutul secolului al XIX-lea, lupta împotriva scaviei a fost mai bine conturată.
Interzicerea comerțului cu sclavi reprezintă primele norme de drept internațional penal care s-au format prin inițierea cooperării internaționale a statelor. Se conturează ideea răspunderii internaționale penale individuale pentru comerțul cu sclavi, statele asumându-și obligația să urmărească penal și să pedepsească făptuitorii actelor incriminate de lege.
Sclavia reprezintă condiția impusă unei ființe omenești asupra căreia se exercită atributele dreptului de proprietate. Aparținând unei epoci de mult revolute, Comunitatea internațională a dezavuat această practică a sclaviei, iar statele au reprimat, încă din sec. al XIX-lea (Declarația de la Viena 1915), asemenea fapte, căutând să le elimine.
Potrivit Convenției referitoare la sclavie din 1926 în cadrul Societăților Națiunilor, sclavia reprezintă starea sau condiția unui individ asupra căruia se exercită atributele dreptului de proprietate, iar prin traficul de sclavi se înțelege orice act de capturare, achiziționare sau cesionare a unui individ în vederea aducerii în stare de sclavie, de achiziționarea unui sclav în vederea vinderii sau schimbului, de cesionare prin vânzare sau schimb a unui sclav dobândit, pentru ca acesta să fie vândut sau schimbat.
Prin Convenția de la Geneva din 1926, s-a prevăzut, ca o obligatie generală pentru state, prevenirea și reprimarea comerțului cu sclavi și suprimarea completă a sclaviei, sub toate formele în care acestea s-ar practica; statele membre se obligă să adopte legi, prin care să incrimineze asemenea acțiuni. Cu toate acestea, Convenția nu interzicea ca atare, sclavia, ci se limitează să înscrie angajamentul statelor de ,,a continua înlăturarea progresivă a sclaviei’’.
Desființarea expresă a traficului cu sclavi s-a facut prin Convenția din 1956(adoptată în cadrul ONU), la care participă și România. În această convenție, s-a prevăzut că niciun stat, nicio organizație și nicio persoană particulară nu are dreptul de a practica sclavia.
Această atitudine de condamnare din partea statelor a menținut sclavia, aceasta fiind reprimată și prin alte documente care au urmat. Astfel, sclavia este considerată drept crima împotriva umanității în Codul elaborat de Comisia de Drept Internațional, iar reducerea unui om la sclavie sau obligarea unui seamăn să-și piardă libertatea sa sau a unei persoane aflate în grija lui, pentru a-l transforma în sclav, constituie infracțiune penală conform legilor statelor participante.Este interzisă servitutea pentru datorii, șerbia, promisiunea de a da o femeie în căsătorie în schimbul unei sume de bani sau în natură, cedarea femeii unei alte persoane, transmiterea ei prin succesiune, predarea minorului în vederea exploatării muncii lui.
În legislația română este sancționată cu pedeapsa penală (închisoare de la 3-10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi), ,,punerea sau ținerea unei persoane în stare de sclavie, precum și traficul de sclavi.’
2.2.5. PIRATERIA SAU BRIGANDAJUL MARITIM SAU AERIAN
Este o infracțiune de regulă cu caracter internațional, care a căpătat în ultimii ani o deosebită amploare pe aproape toate meridianele globului.
Studiind dinamica acestei infracțiuni, observăm faptul că an de an numărul actelor de piraterie, în special cea aeriană, crește, producând grave prejudicii materiale și morale , atât statelor, cât și persoanelor fizice.
Brigandajul maritim, ca infracțiune internațională, constă în acte de violență, cu caracter ilicit, comise pe mare, fie de persoane particulare, fie de navele unor state, cu scopul de captura, prăda și scufunda vasele atacate. Pirații sunt denumiți hostis humani generis.
Ținta atacurilor teroriste tinde să devină în egală măsură și aeronavele aflate la sol, instalațiile aeroportuare și pasagerii aflați în aerogări, precum și navele aflate în porturi sau instalațiile portuare.
Pirateria constituie o gravă crimă de drept internațional întrucât prezintă pericol pentru viața călătorilor și siguranța circulației navelor și aeronavelor, fiind de natură să creeze tensiune și încordare în relațiile dintre state.
Această infracțiune se comite întotdeauna de către persoane acționând pe cont propriu și urmărind un avantaj personal. Actele de piraterie se pot săvârși atât în marea liberă, cât și în alte zone nesupuse suveranității unui stat, precum și în spațiul aerian de deasupra acestuia.
Prima reglementare cu caracter convențional privind regimul juridic al pirateriei în dreptul internațional este prevăzută de Convenția de la Geneva cu privire la marea liberă (1958) care însă are în vedere numai pirateria comisă de navele particulare; acesta constituie motivul pentru care România a făcut rezervă (România consideră că definiția pirateriei, astfel cum este formulată în art 15 din Convenția asupra mării libere, nu cuprinde unele acțiuni care, potrivit dreptului internațional contemporan, trebuie să fie socotite ca fiind un act de piraterie) și aceasta, pe bună dreptate, pentru că doctrina, în marea ei majoritate, include în această categorie și pirateria savârșită de navele de stat.
La 14 septembrie 1963 s-a încheiat la Tokyo Convenția referitoare la infracțiuni și la alte fapte comise la bordul aeronavelor, ratificată și de România în 1973. Prevederile acestei Convenții se aplică infracțiunilor care pun în pericol securitatea aeronavei, a persoanelor și bunurilor aflate la bord, sau ordinea și disciplina la bordul aeronavei.
În doctrină s-a afirmat opinia conform căreia trebuie calificate drept acte de piraterie și atacurile săvârșite pe țărm de către echipajele unor vase venite dinspre largul mării, însă nu toți autorii de drept internațional includ astfel de fapte în conceptul de piraterie.
Infracțiunile comise la bordul unei aeronave înmatriculată într-un alt stat contractant sunt considerate motive de extrădare. Obligațiile de extrădare se stabilesc prin convenții bilaterale. Statele care sunt parte la Convenție trebuie să asigure reținerea infractorilor și să efectueze o anchetă preliminară, inștiințând statul de înmatriculare al aeronavei sau alt stat interesat despre concluziile cercetării și dacă intenționează să-și exercite competența de jurisdicție.
Convenția ONU privind dreptul mării (Montego Bay, 1982) definește pirateria ca fiind orice act ilicit de violență sau de detențiune sau orice jefuire, comise de echipajul sau de pasagerii unei nave particulare sau ai unei aeronave particulare, acționând în scopuri personale îndreptate împotriva unei alte nave sau bunurilor de la bordul acestora, în marea liberă ori într-un loc care nu se află sub jurisdicția vreunui stat;orice act de participare voluntară la folosirea unei nave sau aeronave, când autorul are cunostință despre fapte, din care decurge că această navă sau aeronavă este o navă sau aeronavă pirat; orice act care are ca scop să incite la comiterea actelor definite mai sus. Tot în această Convenție se precizează în articolul 87 intitulat ,,Libertatea mării libere,, că marea liberă este deschisă tuturor statelor, fie ele riverane sau fără litoral și include în acest concept, între altele, libertatea de navigație, libertatea de survol și libertatea de a pune cabluri și conducte submarine.
Statele s-au anagajat să coopereze, la reprimarea pirateriei pe marea liberă sau în orice alt loc care nu se află sub jurisdicția vreunui stat, să rețină o navă sau aeronavă pirat, sau o navă sau o aeronavă capturată în urma unui act de piraterie și care se află în mâinile piraților, să aresteze persoanele și să sechestreze bunurile care se găsesc la bord.
În legislația română, se incriminează pirateria: ,,(1) Furtul comis, prin violență sau amenințare, de către o persoană care face parte din echipajul sau din pasagerii unei nave aflată în marea liberă, a bunurilor ce se găsesc pe acel vas sau pe o altă navă se pedepsește cu închisoare de la 3-15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi , (2) cu pedeapsa prevăzută în alin (1) se sancționează și capturarea unei nave aflate în marea liberă sau faptul de a provoca, prin orice mijloc, naufragiul ori eșuarea acesteia, în scopul de a-și însuși încărcătura ei sau de a tâlhări persoanele aflate la bord, (3) dacă pirateria a avut ca urmare vătămarea corporală, pedeapsa este închisoarea de la 5-15 ani și interzicerea exercitării unor drepturi, (4) existăpiraterie și dacă fapta s-a comis pe o aeronavă sau între aeronave și nave.
2.2.6. DISTRUGEREA CABLURILOR SUBMARINE
Statele au dreptul incontestabil de a așeza și întreține în albia mării libere cabluri submarine (telegrafice și telefonice).
Cablurile submarine au fost realizate începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, primul asemenea cablu fiind instalat în 1851 între localitățile Calais(Franța) și Dover(Marea Britanie), în apele Canalului Mânecii. În perioada imediat următoare progresele tehnice înregistrate au permis instalarea unor asemenea cabluri și în marea liberă, pentru a lega telegrafic și telefonic state aflate pe continente diferite.
Dreptul internațional proteguiește prin sancțiuni penale aceste legături și căi submarine.
Prima convenție privind protejarea cablurilor submarine din afara apelor teritoriale s-a încheiat la Paris în 1884. Ea nu se referea însă decât la situația din timp de pace, lăsând libertate de acțiune beligeranților pe timp de război.
Regimul protecției cablurilor submarine în timp de război se regăsește în Manualul Institutului de Drept Internațional (Oxford, 1913).
În marea liberă cablul nu poate fi ridicat sau distrus decât în ipoteza unui blocus efectiv și numai în limitele blocus-ului.
Manualul mai precizează că preluarea sau distrugerea nu poate avea loc decât în caz de necesitate absolută și că acele cabluri care leagă un teritoriu al unui beligerant cu teritoriul unui neutru, dacă au fost ridicate sau distruse, vor trebui să fie restituite, iar pagubele se stabilesc la conferința de pace.
Infracțiunea constă în ruperea sau deteriorarea cu intenție sau din neglijență culpabilă a cablurilor sau conductelor submarine. Dreptul de a sancționa aceste infracțiuni revine statului al cărui pavilion îl poartă nava autor al infracțiunii.
Convenția din 1958 impune statelor și obligația de a lua măsurile legale necesare, pentru că ruperea sau deteriorarea unui cablu sau a unei conducte în marea liberă de natură a întrerupe sau a împiedica comunicațiile cărora le sunt destinate, să fie calificate infracțiuni și în consecință să fie pasibile de pedeapsă.
2.2.7 FALSIFICAREA DE BANCNOTE ȘI TRAFICUL CU BANCNOTE FALSE
Un pericol permanent pentru economia tuturor statelor îl constituie falsificarea de bani și alte titluri de valoare, precum și traficul cu astfel de mijloace de plată contrafăcute, motiv pentru care toate polițiile din lume, Interpolul, alte organizații cu profil regional, precum și serviciile specializate din domeniul bancar se află într-o permanentă alertă pentru prevenirea și contracararea penetrării în circuitele financiare legale a unor asemenea falsuri și contrafaceri.
În cadrul Secretariatului General Interpol există un compartiment specializat în afacerile criminale de fals de monedă și contrafaceri, cooperarea polițienească între statele membre realizându-se prin schimb de informații.
La începutul războiului civil din America (1861-1865) s-a constatat că o treime din banii care circulau în SUA erau falși. În epoca aceea, biletele de bancă erau imprimate de mai multe bănci, în sute de moduri diferite. SUA nu au adoptat o monedă națională decât în 1863; a fost prima emisiune de bilete de bancă americane, numite ,,greenbacks,,.
Acest gen de infracțiuni afectează toate statele și de aceea, ele cooperează pentru reprimarea lor. Ca atare, au fost adoptate Convenția internațională pentru reprimarea falsificării de monede (Geneva 1929) și Protocolul facultativ privind reprimarea falsificării de monedă (Geneva 1929); aceste documente sunt în vigoare din anul 1931, respectiv 1929 și participă la ele un număr de 71 state, inclusiv România(din anul 1939).
Falsificarea de monedă, potrivit aliniatului 3 al Convenției internaționale pentru reprimarea falsului de monedă din 1929, adoptată la propunerea Franței, pe baza unui protocol întocmit de Vespassian Pela, constă în: fabricarea sau alterarea de monede, indiferent de mijlocul folosit pentru producerea rezultatului; punerea în circulație frauduloasă de monedă falsă; faptele care au drept scop punerea în circulație, introducerea în țară, primirea sau procurarea de monedă falsă; tentativa la această infracțiune și actele de participare intenționată; faptele frauduloase de fabricare, primire sau procurare a instrumentelor sau a altor obiecte destinate fabricării de monedă falsă.
Aceste dispoziții se aplică și în cazul în care infracțiunea privește monede sau timbre ale altor state sau alte valori străine.
Monedele contrafăcute pot fi metalice sau mai ales, de hârtie. Mai multe țări sunt afectate, dar ținta favorită este dolarul american, mai degrabă din pricina valorii și a circulației sale mondiale, decât din aceea a unei eventuale ușurințe de imitație( exemplu Columbia și Liberia).
În România, faptele de falsificare de monede au fost incluse într-o subgrupă distinctă a infracțiunilor de fals, în primul capitol al titlului VI din partea specială a Codului Penal român, ,,Falsificarea de monedă cu valoare circulatorie se pedepsește cu închisoarea de la 3-10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.Cu aceeași pedeapsă se sancționează falsificarea unei monede, emise de către autoritățile competente, înainte de punerea oficială în circulație a acesteia.’’
2.2.8 TRAFICUL CU ARME, MUNIȚII, MATERIALE EXPLOZIVE ȘI RADIOACTIVE
Dezvoltarea traficului ilegal de arme, muniții, materiale explozive și radioactive puse la dispoziția guvernelor, mișcărilor de rezistență, formațiunilor de guerila, trupelor de mercenari și organizațiilor teroriste de către comercianți, oameni de afaceri și serviciile secrete, s-a făcut paralel cu dezvoltarea pieței drogurilor. Fenomenul cunoaște evoluții spectaculoase în ultimul deceniu. Astfel, traficul ilegal de armament și muniție a crescut în intensitate, aducând beneficii uriașe exportatorilor, atunci când părțile aflate în conflict sunt supuse embargoului. Livrările de armament pe piața neagră au cunoscut o creștere însemnată, cauzată în mare măsură de arsenalele din spațiul ex-sovietic, insuficient păzite și controlate. La fel a crescut și traficul cu materiale radioactive, toate acestea constituind o amenințare la adresa stabilității internaționale.
2.2.9. FURTURILE DE AUTOVEHICULE ȘI TRAFICUL CU ACESTEA
Constituie o infracțiune care în ultima perioadă de timp a luat amploare dând multă bătaie de cap autorităților polițienești, de frontieră și vamale, datorită ingeniozității de care dau dovadă bandele de infractori internaționali specializați și foarte bine organizați. Cele mai multe mașini furate sunt modele de mare cilindree din mărci de renume. Traficul cu autovehicule furate este realizat de bande de infractori compuse din ,,specialiști’’ în furtul de mașini, în falsificarea documentelor de înmatriculare și permise de conducere, mecanici auto care execută transformările necesare trecerii frontierei și controlului vamal și din indivizi însărcinați să transporte mașinile la destinație a -urilor, care sunt de asemenea vânate.
Automobilele, camioanele și încărcăturile lor furate din țările industrializate, mai ales din Europa Occidentală, sunt adeseori trimise în străinătate(Africa, Asia, America).
Problema furturilor de autovehicule este larg dezbătută în cadrul Interpolului, astfel, la cea de-a 36-a sesiune, la Kyoto, în 1967, delegația SUA a arătat că în SUA au fost furate în 1966 peste 500 000 de automobile, adică în fiecare minut câte unul și de aceea s-au pus în discuție metodele de prevenție în aceste cazuri.
Caracterul internațional al traficului de mașini furate impune o strânsă cooperare între autoritățile polițienești din statele interesate, schimburi rapide și complexe de informații cu privire la autori, vehiculele furate și modurile de operare folosite.
Potrivit Eurostat, numărul total de vehicule, inclusiv automobile, motociclete, autobuze, camioane, construcții și vehicule agricole furate în UE a fost în mod constant în scădere de la 1,85 milioane în 1998 la 880000 în 2010. Printre motive au fost avansate măsurile tehnice de protecție elaborate de producători și intensificarea cooperării internaționale în domeniul aplicării legii. Cele mai multe furturi auto au fost detectate prin interogarea SIS II, Interpol și de date naționale furt cu numerele de identificare al vehiculului specificate pe motor.
Stetele membre ale UE care au raportat cele mai multe autovehicule furate sunt Belgia, Germania, Franța și Italia, care părăsesc UE la frontiera externă între Bulgaria și Turcia. Cel mai comun mod de operare este tranzitul de vehicule cu documente falsificate, mașini de contrabandă demontate în piese de schimb, transportul de vehicule pe o remorcă platformă sau cu trenul, etc. Potrivit Europol, principalele state destinatare pentru vehiculele furate sunt: Federația Rusă, Kazahstan, Tadjikistan, Belarus, Ucraina, Pakistan și Africa de Nord.
La frontierele estice ale UE, numărul de autovehicule furate a crescut de la 289 în 2012 la 313 în 2013. Preferințele de marcă de vehicule nu se schimbă pe parcursul ultimilor ani, pentru că aproape 40% din masinile detectate au fost produse de Volkswagen, Mercedes Benz și BMW.
2.2.10 FURTURILE ȘI TRAFICUL CU OPERE DE ARTĂ ȘI BUNURI PATRIMONIUL CULTURAL
Această categorie de infracțiuni cunosc de asemenea o amploare deosebită, fiind vizate numeroase muzee, galerii de artă, colecții particulare, biserici ori șantiere arheologice. Daunele produse patrimoniilor culturale naționale sunt inestimabile. Obiectele care trezesc interesul hoților, fie ei specialiști în materie sau diletanți, sunt foarte diverse (tablouri, bijuterii, manuscrise, sculpturi, monede, obiecte de mobilier, obiecte de cult bisericesc, porțelanuri, bibelouri, obiecte arheologice, etc). Modurile de operare sunt cele caracteristice tuturor furturilor.Uneori furturile sunt comise cu scopul de a obține o răscumparare în schimbul restituirii operei de artă sau bunului respectiv. Alteori aceste furturi de opere de artă se fac la comandă la cererea unor colecționari particulari.
Furturile și traficul internațional de obiecte culturale privesc, potrivit Convenției de la 14 noiembrie 1970 asupra măsurilor necesare pentru interzicerea și impiedicarea importului, exportului și transferului de proprietăți ilicite de bunuri culturale-11 categorii de obiecte care, de la silexul preistoric cioplit până la un tablou de Picasso, trecând prin scrisoarea manuscrisă a lui Napoleon, un basorelief antic, o piesă de mobilier chinezesc și altele, care au o valoare comercială importantă și o valoare culturală inestimabilă.
Bunurile culturale sunt considerate acele bunuri mobile și imobile care prezintă o mare importanță pentru patrimoniul cultural al fiecărei țări, ca de pildă opere de artă și arhitectură, manuscrise, cărți și alte bunuri de interes artistic, istoric sau arheologic, documentele de etnologie, specimenele tip floră și faună, colecțiile științifice importante.
Fiecare popor contribuie la tezaurul culturii universale. Astfel, orice atingere adusă bunurilor culturale ale unui popor constituie o lezare a patrimoniului cultural al omenirii.
Un rol important în prevenirea furturilor de opere de arta îl joacă cunoașterea exactă a caracteristicilor obiectelor care fac parte din patrimoniul cultural național al fiecărei țări. În acest sens majoritatea statelor folosesc calculatoarele pentru crearea bazei de date cu aceste caracteristici și ținerea unei evidențe mereu actualizate a hoților, tăinuitorilor și traficanților de opere de artă și după modul de operare folosit.
Pe plan internațional, în afară de difuzările curente privind operele și obiectele de artă furate și date în urmărire, în cadrul Secretariatului General Interpol există o grupă specializată care ține la zi un fișier al obiectelor de artă furate, care permite, în caz de nevoie, la cererea oricărui Birou Central Național, să se stabilească proveniența și originea unui obiect suspect descoperit undeva pe glob.
De asemenea OIPC Interpol cooperează și cu UNESCO pentru aplicarea în practică a Convenției din 1970 cu privire la măsurile de interzicere și impiedicare a importului, exportului și transferului ilicit de bunuri culturale.
2.2.11 TRAFICUL CU FIINȚE UMANE, COMERȚUL CU FEMEI ȘI COPII, PROSTITUȚIA ȘI PROXENETISMUL
Infracțiunea de trafic de persoane a constituit și continuă să constituie o preocupare mereu activă atât pe plan național cât și internațional, mai ales în ceea ce privește traficul cu femei și copii.
Cea mai largă reglementare și interdicție asupra traficului de ființe umane este adusă prin Convenția din 1949 intitulată ,,Convenția pentru reprimarea și abolirea traficului de ființe umane și a exploatării prostituării altuia’’ care asigură o protecție penală împotriva traficului tuturor ființelor umane.
Traficul de ființe umane reprezintǎ o preocupare deosebitǎ și la nivelul Uniunii Europene, fiind incriminat de Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene la art. 5 paragraful 3.
Austria este o piață internațională de tranzit și desfacere pentru organizațiile care practică traficul de oameni.
Acest tip de infracțiuni constituie domenii ale criminalității internaționale aflate în atenția Interpolului, deoarece în ultimul deceniu, după deschiderea frontierelor, a căpătat o amploare deosebită.
OIPC-Interpol a inițiat măsuri pentru contracararea activității unor infractori specializați în proxenetismul internațional, care, pentru a eluda prevederile legale care reprimă traficul cu carne vie, folosesc diverse metode pentru camuflarea activității lor delictuoase.
Comerțul cu femei și copii constă în recrutarea și exportul de copii și femei și lezează profund moralitatea publică internațională, incompatibilă cu demnitatea și valoarea umană, care pune în pericol coeziunea familiei și sănătatea morală a societății.
Pentru combaterea comerțului cu femei și copii, statele au încheiat, încă de la începutul secolului trecut, o serie de convenții.
Primul act internațional în această privință, îl constituie Aranjamentul internațional în vederea asigurării unei protecții eficace contra traficului criminal cunoscut sub numele de trafic de carne vie (Paris 1904), prin care s-a interzis ademenirea și exploatarea femeilor și copiilor sub 20 ani.
Prin Convenția internațională referitoare la reprimarea traficului de carne vie (Paris, 1910), statele-părți erau obligate să incrimineze acest fel de comerț. Prin Convenția internațională pentru reprimarea traficului cu femei și copii (Geneva,1921), se stabilea obligația pentru state, de a iniția acțiuni, pentru aplicarea de măsuri penale, împotriva celor care se ocupau cu acest fel de comerț; ele se obligau să ia măsurile legislative necesare pentru abolirea acestui comerț și să-și acorde asistență juridică unul altuia. Printr-o altă Convenție (Geneva, 1933), s-a stabilit ca interdicția să fie aplicabilă și în cazul în care era vorba de traficul cu femei majore, chiar dacă ele își dădeau consimțământul.
Dacă nu s-au exercitat violențe asupra persoanelor vătămate, recrutarea realizându-se în condițiile în care acestea cunoșteau că vor lucra ca dame de companie, nu este realizat elementul material al infracțiunii de trafic de persoane, ci cel al infracțiunii de proxenetism.
Pentru a se asigura o protecție eficace împotriva traficului, cunoscut sub denumirea de trafic de carne vie, s-a adoptat în 1957 Protocolul de amendare a Convenției pentru reprimarea traficului cu ființe umane. Această reglementare, cunoscută sub numele de Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării altuia (1954), prevede că statele sunt ținute să pedepsească orice persoană care angajează, antrenează sau îndrumă spre prostituție o altă persoană, chiar cu consimțământul acesteia, sau care exploatează prostituția altei persoane, precum și orice persoană care ține, dirijează sau finanțează o casă de prostituție.
Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U în 1989 cuprinde angajamentul statelor părți de a proteja copilul contra oricăror forme de exploatare și violențe și de a lua măsurile necesare pe plan național, bilateral sau multilateral.
Traficul cu ființe umane a căpătat o dinamică îngrijorătoare. Conform OIM, anual sunt traficate circa 2,5 milioane persoane, majoritatea fiind femei și copii. Circa 500 000 dintre ei sunt din Europa. Deși profitul traficanților de carne vie este de 8 miliarde dolari anual (conform Biroului Națiunilor Unite pentru Droguri), iar conform Europol 6-9 miliarde USD anual, UE alocă zeci de milioane euro pentru lupta cu flagelul.
În 2007, Comisia Europeană a inființat programul Daphne III, având ca scop combaterea tuturor formelor de violență împotriva copiilor, femeilor și tinerilor, dar și protejarea victimelor. Programul sprijină ONG-uri, iar bugetul este de 50 milioane euro pentru 5 ani. Procentajul muncii forțate la femei este de 56,6%. Organizația Europeană pentru Migrație estimează că între 12000-36000 persoane sub 18 ani sunt traficate anual în Europa pentru diverse scopuri.
Organizația Internațională a Muncii a estimat că 1,5 milioane de persoane au fost victime ale muncii forțate în economiile dezvoltate în anul 2007. Traficul de ființe umane este, probabil, una dintre cele mai profitabile infracțiuni transfrontaliere și este adesea asociat cu alte activități criminale.
În luna iunie 2012, Comisia Europeană a adoptat o nouă strategie pentru anii 2012-2016 pentru eradicarea traficului de ființe umane. S-au avut în vedere priorități cheie în lupta împotriva criminalității, inclusiv identificarea de victime, măsuri preventive, o urmărire eficace a autorilor, o coordonare și o cooperare consolidată între actorii cheie, precum și creșterea gradului de sensibilizare a opiniei publice
Din februarie 2014, statele membre UE au transpus directiva 2011/36/UE privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane și protejarea victimelor acestuia. În 2013, Eurostat a prezentat primul său raport privind traficul de ființe umane, la nivelul UE, inclusiv date referitoare la anii 2008-2010. În cadrul acestor trei ani, numărul de victime identificate, de sex masculin și de sex feminin, înregistrate de poliție, ONG-uri și alte agenții din statele membre ale UE, a crescut de la 3 691 (2008) la 4 198 (2009) și 5 535 (2010). De asemenea, acesta arată că o majoritate de 62% din victime au fost traficate în scopul exploatării sexuale și 25% pentru exploatare prin muncă. Alții au fost traficați pentru cerșit, activități criminale, de prelevare a organelor și în alte scopuri.
Aceeași sursă relevă faptul că principalele țări terțe de origine în 2010 au fost Nigeria, China, Paraguay, Republica Dominicană, Columbia, Federația Rusă, Brazilia, Vietnam, Namibia și Algeria.
Este foarte greu de detectat la frontiere acest gen de infracțiune pentru că victimele însele sunt fie conștiente de soarta lor sau de frica de a colabora cu autoritățile de aplicare a legii.
2.2.12 CONTRABANDA
Această infracțiune este mai ales de competența organelor vamale și de frontieră, dar anumite categorii de trafic, organizat pe grupuri de infractori internaționali care dispun de mijloace financiare importante și au legături în numeroase țări, impun cooperarea polițienească internațională, întrucât contrabanda nu poate reuși decât datorită unor infracțiuni conexe: falsul de documente, identități false, declarații false. Astfel este cazul traficului de devize care prejudiciază mecanismele monetare internaționale pe care țările caută să le asigure în acest domeniu, sau traficul cu bijuterii din aur, ori cel de diamante și alte pietre prețioase.
Prin contrabandă se întreține și se dezvoltă economia subterană și pătrunderea pe piețele interne ale statelor a unor mărfuri contrafăcute sau falsificate.
2.2.13 DIFUZAREA DE PUBLICAȚII PORNOGRAFICE
Interzicerea difuzării materialelor pornografice s-a făcut prin Convenția de la Paris din 1910 și apoi prin Convenția internațională pentru reprimarea circulatiei și traficului publicațiilor obscene(Geneva 1923), la care este parte și România, precum și prin Protocolul de la Lake Success, 1949, prin care a fost amendată Convenția din 1910.
Faptele incriminate de Convenție sunt: fabricarea și deținerea de scrieri, desene, gravuri, picturi, imprimate, imagini, afișe, embleme, fotografii, filme cinematografice sau alte obiecte obscene, cu scopul de a face comerț, distribui sau expune public; importul, transportul și exportul direct sau prin interpuși sau punerea în circulație; comerțul, chiar clandestin și orice operație de distribuire, expunerea în public, darea în locație, favorizarea circulației sau traficului, direct sau indirect.
În România, era incriminată infracțiunea de răspândire de materiale obscene; ,,fapta de a vinde sau răspândi, precum și de a confecționa ori deține, în vederea răspândirii, obiecte, desene, scrieri sau alte materiale cu caracter obscen’’ , iar conform Codului Penal actual, conținutul acestei infracțiuni se regăsește în art 375, cu denumirea marginală ,,Ultrajul contra bunurilor moravuri’’: Fapta persoanei care, în public, expune sau distribuie fără drept imagini care prezintă explicit o activitate sexuală, alta decât cea la care se referă art 374(pornografia infantilă) , ori săvârșește acte de exhibiționism sau alte acte sexuale explicite se pedepsește cu închisoare de la 3 luni-2 ani sau cu amendă’.
2.2.14 CORUPȚIA
Corupția este un fenomen care se fixeazǎ pe mecanismele juridice și economice ale societǎții, precum un cancer care modificǎ codul genetic.
Corupția a existat încǎ din cele mai vechi timpuri. De pildǎ, în Grecia anticǎ mita era atât de frecventǎ, încât Platon propunea sǎ fie pedepsiți cu moartea funcționarii care primesc daruri pentru a-și face datoria.
Deceniul capitalismului a fost deceniul în care corupția și fraudele au luat proporții gigantice, pătrunzând până în cele mai înalte sfere ale puterii executive, legislative și judiciare.
În octombrie 2002, Adunarea Generalǎ Interpol a adoptat Protocolul “Standarde globale de luptǎ împotriva corupției în Forțele/Serviciile de Poliție”, obligând toate statele membre OIPC sǎ aplice normele internaționale statuate.
2.2.15 INFRACȚIUNILE INFORMATICE
Dezvoltarea fără precedent în domeniul tehnologiei informatice, la nivel mondial are din păcate o parte negativă: s-a deschis o poartă către producerea unor fapte antisociale denumite ,,criminale’’ atât în dreptul internațional penal, cât și în rapoartele prezentate de specialiști ai informaticii, fapte care nu ar fi putut exista în condițiile tehnice existente acum 15 ani de exemplu.
O nouǎ infracțiune internaționalǎ de proporții enorme a apǎrut odatǎ cu apariția calculatorului, însǎ prima astfel infracțiune este menționatǎ în anul 1958, fiind legată de tehnologia de vârf. Diversele studii în domeniul criminalității prevăd faptul că cybercriminalitatea va fi una dintre principalele sfidări căreia instituțiile aflate în luptă cu criminalitatea vor trebui să-i facă față în anii ulteriori.
În literatură se găsesc următoarele accepțiuni: infracțiune computerizată, infracțiune în domeniul comunicației, cyberbanditism, infracțiune în domeniul informaticii, infracțiune informațională, etc.
Problema criminalitǎții informatice a fost înscrisǎ în programul de lucru al Comitetului European pentru Probleme Criminale .
Simpla adaptare a normelor legale în vigoare la lumea informaticii poate sǎ nu aducǎ rezultatele scontate, fiind necesar un set de reguli specifice cu menirea de a menține supremația legii și în acest spațiu virtual fǎrǎ frontiere.
Statul Florida a fost cel care a adoptat cea mai reușită lege cu privire la infracțiunile computerizate, pe care le clasifică astfel, iar dintr-o statistică europeană au reieșit procentajele:
– furt de bani 45%,
-infracțiuni contra proprietății intelectuale, care se referă la distrugerea sau furtul de date 16 %
-infracțiuni care prejudiciază utilajul computerului, care se referă la distrugerea computerelor 15 %
-alterări de date 12%
-furt de servicii 2%
-infracțiuni care atentează la utilizatorii computerului, care se referă la folosirea neautorizată a computerului străin, prelucrarea datelor din acesta, îngrădirea accesului utilizatorului de drept la computerul său
-diverse delicte 2%.
Criminalitatea informatică lovește ferm și provoacă daune considerabile în statele unde: lipsesc organe specializate în acest domeniu, lipsește baza juridico-penală pentru incriminarea acestor acțiuni, există un nivel slab de informatizare despre urmările acestui fenomen, există unele lacune în legisație; un factor important este existența unei rețele informaționale la nivel național.
Comisia Europeană propune definirea unei politici comune pentru a combate acest flagel, lucru impetuos necesar, întrucât criminalitatea informatică nu cruță niciunul dintre statele membe.
Într-un strudiu recent despre securitatea sistemului informatic realizat de European Telecommunications Standards Institute au apărut următoarele cifre:
-90 % dintre organizații au detectat probleme de securitate în ultimele 12 luni
-70 % au raportat probleme importante, altele decat viruși, furturi de laptop-uri sau abuzuri la rețeaua de Internet
-74% au susținut că au avut pierderi financiare
-273 instituții au raportat pierderi de circa 266 milioane Euro.
Topul primelor 10 țări de proveniență a infracțiunilor informatice sunt:
-92,2% SUA
-3,5%| Canada
-2,9 % Ucraina
-2,4% România
-1,5% Anglia
-1,3% Ungaria
-1,2 % Australia
-0,9% Indonezia
-0,8 % Germania
-0,6% Olanda
Agenția Europeană pentru Securitatea Rețelelor Informatice și a Datelor (ENISA) urmărește consolidarea capacității Uniunii Europene (UE), a statelor membre și a întreprinderilor privind prevenirea, reacția și gestionarea problemelor legate de securitatea rețelelor și a informației.
Pentru a asigura atingerea obiectivelor menționate mai sus, ENISA:
colectează informațiile corespunzătoare pentru analiza riscurilor prezente și emergente și furnizează rezultatele statelor membre și Comisiei;
furnizează consultanță și, dacă este necesar, asistență Parlamentului European, Comisiei, organelor europene sau organismelor naționale competente;
consolidează cooperarea dintre diferiți agenți care operează în domeniu (de exemplu, prin organizarea de consultări și stabilirea de rețele de contacte);
facilitează cooperarea dintre Comisie și statele membre în ceea ce privește elaborarea unor metodologii comune pentru a preveni problemele de securitate;
contribuie la sensibilizarea utilizatorilor și la punerea la dispoziție în timp util a unor informații obiective și cuprinzătoare privind problemele de securitate a rețelelor informatice și a datelor (de exemplu, prin schimburile de bune practici, inclusiv prin metodele de alertare a utilizatorilor și prin stabilirea unei sinergii între inițiativele din sectoarele public și privat);
colaborează cu Comisia și cu statele membre în dialogul lor cu întreprinderile din acest domeniu pentru a aborda problemele legate de securitatea produselor hardware și software;
urmărește elaborarea normelor pentru produse și servicii destinate asigurării securității și promovează activități de evaluare și gestionare a riscurilor;
contribuie la eforturile desfășurate la nivel european de a coopera cu țări terțe și, după caz, cu organizații internaționale pentru a promova o abordare globală a problemelor de securitate;
își exprimă propriile concluzii și orientări și oferă consultanță.
2.2.16 INFRACȚIUNILE ECOLOGICE
Pe măsură ce populația lumii crește și odată cu aceasta și numărul persoanelor care locuiesc în orașe, problemele de mediu devin din ce în ce mai presante. Trebuie luate mai multe măsuri pentru a garanta că aerul, apa și oceanele rămân curate, că solurile și ecosistemele sunt exploatate în mod durabil și că schimbările climatice se mențin în limite gestionabile.
Infracțiunile ecologice ( infracțiuni care aduc atingere regimului de protecție a dreptului mediului) au fost definite ca fiind fapte prin care se poluează mediul sau acțiuni (inacțiuni) prin care direct sau indirect se aduce atingere intereselor de protecție cantitativă sau calitativă a factorilor de mediu. O altă opinie doctrinară (influențată de doctrina franceză) se referă la infracțiunile ecologice ca la niște „fapte periculoase prin săvârșirea cărora se aduc atingere relațiilor sociale, a căror ocrotire este condiționată de apărarea elementelor naturale și antropice ale mediului, atingeri care se concretizează din punctul de vedere al consecințelor într-o pagubă adusă persoanelor fizice și juridice care le dețin în proprietate și le administrează, în crearea de pericole pentru sănătatea oamenilor, animalelor și plantelor sau producerea de pagube economiei naționale.
Sediul materiei
Convenții multilaterale de mediu
A. Convenții privind aspectele orizontale
Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier, Espoo, 25.02.1991
Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție pe probleme de mediu, Aarhus, 25.06.1998
Convenția privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale, Helsinki, 17.03.1992
B. Convenții în domeniul protecției biodiversității
Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, Paris, 16.11.1972
Identificarea, delimitarea, conservarea, valorificarea maximă a patrimoniului cultural și natural pe teritoriul fiecărei țări se face prin:
– adoptarea unei politici generale care să prevadă atribuirea unei funcții patrimoniului cultural și natural în viața colectivă și să integreze ocrotirea acestui patrimoniu în programele de planificare generală;
– înființarea (în măsura în care nu există) a serviciilor de ocrotire, conservare și valorificare a patrimoniului cultural și natural;
– extinderea studiilor și cercetărilor stiințifice și tehnice, perfecționarea metodelor de intervenție care permit unui stat să facă față pericolelor care amenință patrimoniul cultural sau natural;
– adoptarea măsurilor juridice, stiințifice, tehnice, administrative și financiare corespunzătoare pentru identificarea, ocrotirea, conservarea, valorificarea și introducerea în circuitul public a acestui patrimoniu;
– înlesnirea, crearea sau dezvoltarea de centre naționale sau regionale de pregătire în domeniul ocrotirii, conservării și valorificării patrimoniului cultural și natural.
C. Convenții în domeniul schimbărilor climatice și protecției stratului de ozon
Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice, 1992
Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon, 1985
D. Convenții în domeniul gospodăririi apelor și combaterii deșertificării
Actele juridice internaționale, consideră că principalele forme de poluare a apelor sunt reprezentate de:
-poluarea cu substanțe chimice și hidrocarburi;
-poluarea datorată exploatării navelor;
-poluarea prin substanțe lichide și solide periculoase transportate de nave;
-poluarea prin ape uzate, prin deșeuri, resturi menajere și industriale;
-poluarea de origine atmosferică;
-poluarea rezultată din explorarea și exploatarea solului, a subsolului, a fundului mărilor și oceanelor, etc.
E. Convenții în domeniul gestionării deșeurilor
F. Convenții în domeniul calității aerului
Convenția privind poluarea atmosferică la lungă distanță de la Geneva din 1979 consacră câteva reguli cu valoare de principii ca:
protecția omului și a mediului împotriva poluării atmosferice;
reducerea și prevenirea poluării;
elaborarea de politici și strategii pentru combaterea poluanților atmosferici;
schimburi de informații privind politicile naționale, activitatea științifică în domeniu, etc.;
consultarea dintre statele poluante și cele poluate;
aplicarea unui program de supraveghere a transportului de poluanți de lungă distanță pe continentul european.
G. Convenții în domeniul gestionării substanțelor chimice
Convenția de la Rotterdam cu privire la aplicarea procedurii acordului prealabil consimțit aplicabilă anumitor produși chimici periculoși și pesticide care fac obiectul comerțului internațional, 1998
Convenția privind poluanții organici persistenți , Stockholm, 2001.
Apărarea valorilor promovate de dreptul mediului (inclusiv pe calea mijloacelor de drept penal) apare ca fiind pe deplin îndreptățită, având în vedere importanța pe care o prezintă factorii de mediu pentru viața pe pământ, pentru lupta împotriva poluării, a deteriorării condițiilor de trai, etc.
Așadar, normele de protecție a mediului intervin în cazul în care se aduce atingere unui factor de mediu fără ca, în mod necesar să existe o vătămare suferită de victime identificabile.
Pentru ca schimbările climatice să nu atingă praguri periculoase, comunitatea internațională a convenit că încălzirea planetei trebuie să se mențină cu 2°C sub temperaturile înregistrate în perioada preindustrială.
În domeniul protecției mediului, UE depune eforturi semnificative pentru a reduce emisiile statelor membre și pentru a-i stimula pe marii poluatori să ia măsuri drastice. De asemenea, încearcă să facă față impactului inevitabil al schimbărilor climatice.
Până în 2020, UE trebuie să atingă anumite obiective climatice și energetice:
reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră cu cel puțin 20% față de nivelurile înregistrate în 1990
creșterea cu 20% a ponderii surselor regenerabile în consumul total de energie
îmbunătățirea eficienței energetice în scopul reducerii cantității de energie primară consumată cu 20% față de nivelurile estimate.
Legislația europeană de mediu ne protejează patrimoniul natural comun: apa, calitatea aerului, habitatele și păsările.
Europa încearcă să protejeze natura și să stopeze declinul habitatelor și al speciilor pe cale de dispariție prin intermediul Natura 2000 , o rețea formată din 26.000 de zone naturale protejate care acoperă aproape 20% din teritoriul UE. Nu este vorba de rezervații naturale, ci de zone în care pot fi desfășurate activități durabile, fără a pune în pericol habitatele sau speciile rare și vulnerabile.
Directiva 2008/99/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal a stabilit care fapte trebuie considerate infracțiuni, răspunderea persoanelor juridice și sancțiuni pentru acestea.
Apa, poluarea aerului și produsele chimice sunt printre principalele probleme de mediu care îi preocupă pe cetățenii europeni. Pentru a-i proteja de presiunile exercitate asupra mediului și de riscurile la adresa sănătății și bunăstării lor, UE a introdus măsuri menite:
să garanteze furnizarea de apă potabilă și de îmbăiere curată
să amelioreze calitatea aerului și să reducă zgomotul
să reducă sau să elimine efectele nocive ale produselor chimice
UE aplică unele dintre cele mai avansate standarde de protecție a mediului din lume, elaborate de-a lungul anilor. Politica europeană de mediu încurajează întreprinderile să „ecologizeze” economia și contribuie la protejarea patrimoniului natural european și a sănătății și bunăstării cetățenilor .
CAPITOLUL 3 ASPECTE ALE CRIMINALITĂȚII PE BĂTRÂNUL CONTINENT
3.1 CARACTERISTICILE ȘI TENDINȚELE CRIMINALITĂȚII ÎN EUROPA
Criminalitatea în Europa la ora actuală este în continuă creștere mai ales în țările din Estul Europei scăpate din lagărul socialist, unde fenomenul criminalității cunoaște cote din cele mai alarmante.
Examinarea tendințelor generale sugerează următoarele reflecții:
a.- Mai întâi, criminalitatea europeană este foarte mult influențată de situația geografică, economică și socială a țărilor europene. Situată în vârful continentului euroasiatic, adică între Asia, Africa și America, Europa este, din punct de vedere geografic, un loc de intersectare a traficurilor de stupefiante, de mașini furate și de obiecte de artă furate.
b.- În al doilea rând, Europa este constituită în general din țările industrializate sau cel puțin țări cu un nivel de viață ridicat în raport cu alte continente. Aceasta explică faptul că, după exemplul țărilor nord-americane și țările europene apar din ce în ce mai mult ca țări consumatoare de droguri.
c.- În al treilea rând, țările europene sunt în ansamblul lor țări democratice, al căror liberalism nu putea să nu antreneze o oarecare permisivitate. Liberalizarea drepturilor nu a putut să nu influențeze criminalitatea pe mai multe planuri (traficul și consumul ilicit de stupefiante, prostituția și traficul de carne vie, homosexualitatea și îndeosebi infracțiunile cu violență).
La aceasta trebuie adăugate și unele cauze de ordin social-economic, creșterea șomajului și scăderea nivelului de trai în țările est-europene aflate în perioada de tranziție, care se confruntă cu un nivel crescut de criminalitate.
d.- Se mai poate afirma că, infracționalitatea are din ce în ce mai mult tendința de a se internaționaliza.
Dezvoltarea transporturilor rapide, în special a celor aeriene, îmblânzirea regimului de trecere a frontierelor atât pentru persoane cât și pentru bunuri, dezvoltarea turismului etc., constituie tot atâtea avantaje pentru ansamblul cetățenilor și firmelor investitoare. Aceste facilități sunt profitabile însă și pentru infractori. Europa poate fi traversată în câteva ore, necesitatea pașaportului și a vizei este suprimată între numeroase țări, iar afluxul de vizitatori la frontiere și în aeroporturi a devenit atât de mare încât, în multe cazuri, un control sever al bagajelor de către autoritățile vamale și ale poliției de frontieră ar duce la blocarea completă a traficului.
Acest lucru este de natură să favorizeze pe traficanți dar și pe autorii unor acte de înaltă violență, internaționali, mai ales în ceea ce privește transportul de arme și explozivi.
Majoritatea țărilor au pus la punct în acest domeniu, sisteme eficiente de control și securitate în aeroporturi și la punctele de trecere a frontierei.
Există deci, cu siguranță o criminalitate intraeuropeană, dar trebuie să fim conștienți de faptul că delicvența internațională nu se limitează la un singur continent.
Față de recrudescența criminalității singura soluție posibilă este organizarea unei eficiente cooperări între diferitele state din Europa cu respectarea neabătută a suveranității naționale.
Fiecare țară are propria sa legislație care determină prerogativele și sectoarele de competență ale politicii proprii, fiecare stat are propria sa organizare judiciară, iar o acțiune polițienească nu se poate derula decât în acest cadru.
Cu alte cuvinte, atunci când o țară urmărește un infractor în străinătate nu poate trimite, din proprie inițiativă, polițiști în țara respectivă pentru a efectua acte de natură judiciară, ci poate să ceară acestei țări să procedeze, pe cont propriu, la urmăriri, verificări și rețineri care se finalizează, dacă e cazul, cu o cerere de extrădare.
Programul de la Stockholm stabilește prioritățile Uniunii Europene (UE) pentru spațiul de justiție, libertate și securitate pentru perioada 2010-2014. În întreaga UE trebuie creat un spațiu european al justiției. În acest scop, țările UE trebuie să utilizeze e-justiția (tehnologiile informației și ale comunicării din domeniul justiției), să adopte norme minime comune pentru armonizarea standardelor de drept penal și drept civil și să consolideze încrederea reciprocă. UE trebuie, de asemenea, să urmărească realizarea coerenței cu ordinea juridică internațională, în vederea creării unui mediu juridic caracterizat prin securitate pentru interacționarea cu țările terțe.
Programul de la Stockholm recomandă dezvoltarea unei strategii de securitate internă pentru UE, pentru a spori protecția cetățenilor și lupta împotriva crimei organizate și a terorismului. În spiritul solidarității, strategia vizează consolidarea cooperării polițienești și judiciare în materie penală, precum și cooperarea în ceea ce privește gestionarea frontierelor, protecția civilă și gestionarea dezastrelor. În atenție va fi lupta împotriva criminalității transfrontaliere, cum ar fi:
traficul de ființe umane;
abuzul sexual, exploatarea sexuală a copiilor și pornografia infantilă;
criminalitatea informatică;
criminalitatea economică, corupția, contrafacerea și pirateria;
drogurile.
Prioritățile Comisiei Europeane pentru anul 2014 sunt:
a) Lupta împotriva traficului de ființe umane
În contextul punerii în aplicare a Strategiei UE față de eradicarea traficului de ființe umane, Comisia Europeană reflectă asupra faptului că identificarea precoce a victimelor este foarte importantă în UE, un rol important avându-l polițiștii de frontieră și Serviciile consulare.
b) Îmbunătățirea cunoștințelor cu privire la deplasările neregulate ale resortisanților țărilor terțe în cadrul UE și monitorizarea imigrației ilegale.
Se pot distinge trei grupuri de resortisanți ai țărilor terțe implicate : (a) migranții care au intrat în mod ilegal; (b) migranții care au intrat în mod legal, dar nu mai au dreptul de a rămâne în spațiul Schengen (au depășit perioada de ședere); și (c) solicitanții de azil (care s-au mutat într-un alt stat membru , altul față de cel de unde au făcut solicitarea).
c) Implementarea strategiei interne de securitate
Accentul Comisiei în 2014/2015 va fi de a monitoriza punerea în aplicare corectă de către statele membre a tuturor funcționalităților SIS II (noi categorii de date, Mandatul european de arestare (MEA), fotografii).
Sistemul de Informații privind Vizele va fi lansat pe regiuni, până când toate statele vor fi conectate. Până în prezent, VIS a început operațiunile în Africa de Nord, în Octombrie 2011, în Orientul Apropiat în mai 2012, în regiunea Golfului, în octombrie 2012, în Africa Centrală, în martie 2013 și Africa de Sud, în iunie 2013, în America de Sud în luna septembrie 2013 și în teritoriile palestiniene ocupate în noiembrie 2013.
3.2 CAUZELE PROLIFERĂRII CRIMINALITĂȚII ÎN PLAN EUROPEAN
3.2.1 CAUZE ECONOMICE
Criminalitatea evoluează, iar tendințele sale sunt influențate de transformările care afectează societățile, atât în timp cât și în spațiu. Aceasta este o consecință logică întrucât criminalitatea reprezintă un subprodus inevitabil al oricărei societăți. Pentru a găsi cauzele creșterii criminalității europene este necesar să luăm în considerare schimbările care au intervenit în lume de-a lungul ultimelor decenii în Europa. Am putea menționa aici, ca un exemplu, dezechilibrul demografic, incertitudinea economică și monetară, distorsiunile dintre națiunile bogate și cele sărace.
Există trei factori care au avut în mod cert o influență mai importantă în evoluția criminalității transfrontaliere în Europa: dezvoltarea mijloacelor de comunicare, creșterea mobilității persoanelor, bunurilor, capitalurilor și serviciilor și căderea cortinei de fier. De asemenea, nu trebuie să uităm că, creșterea criminalității afectează în general nivelul criminalității transfrontaliere.
Aceste transformări au fost induse de modificarea acțiunilor de violență politică, de dezvoltarea delictelor și mai ales delictele de la granițe, de teama mișcărilor tranziționale ale oamenilor din țările sărace și de construcțiile politice și sociale ale categoriilor de amenințări și riscuri de către instituțiile care au de-a face cu ele. Au fost induse de prioritățile de luptă împotriva terorii, drogurilor, delictelor și așa mai departe, care au apărut ca rezultat al interacțiunilor complexe ale experților în politică, securitate , media și sfera publică .
Mjloacele de comunicare s-au dezvoltat rapid, planeta răstrângându-se considerabil. Acest fenomen se datorează dezvoltării numeroaselor mijloace de transport, dar și sofisticării altor mijloace de comunicare precum telefonul mobil, internetul, transferul bancar, fax-ul sau alte căi de comunicație.
Aceste mijloace de comunicare sofisticate permit persoanelor, bunurilor și a capitalurilor să fíe mai mobile. Această mobilitate a crescut în Europa prin libera circulație a acestora din urmă.
Alți factori economici:
• situația financiară precară a anumitor sectoare ale vieții economice poate sta la originea delictelor în afaceri. Delictele de bancrută și manopere frauduloase în materie de credit sunt infracțiuni de afaceri tipice perioadelor de recesiune;
• starea de prosperitate, propice realizării de profituri mari în anumite ramuri ale vieții economice, conduce la formarea societăților fictive, a societăților imobiliare frauduloase. În această conjunctură, speculanții înființează societăți în nume colectiv sau fictive (în comandită simplă sau pe acțiuni) și invită piața capitalurilor să participe la acestea, susținând că sunt deținătorii unor fonduri importante, pe care în realitate nu le posedă, sau cointeresând prin profiturile deosebite pe care contează să le obțină;
• acordarea de subvenții de la bugetul de stat fără a se cere în prealabil de la cei care le solicită prezentarea unor evidențe contabile;
• sistemul de taxare progresivă exagerată. Spre exemplu, dacă 80% sau mai mult din beneficii sunt prelevate de stat, evaziunea fiscală devine tentantă;
• tarifele vamale protecționiste care conduc, de regulă, la intensificarea contrabandei;
• lipsa unui control intern în întreprinderi, care presupune o contabilitate proprie și insuficiența serviciilor externe angajate pentru verificarea veridicității conturilor;
• statutul juridic al societăților cu răspundere limitată, care permite comiterea de abuzuri, atât timp cât directorul are o răspundere limitată față de creditorii societății și se consideră proprietar de drept și de fapt al patrimoniului acestora;
• insuficiența fondurilor unor întreprinderi care riscă falimentul, motiv pentru care recurg la delicte economico-financiare pentru a subzista.
3.2.2. MIGRAȚIA ILEGALĂ
Spaniolul Felipe Vasguez Mateo a definit migrația ca orice deplasare conștientă și voluntară a persoanelor, dintr-o regiune sau țară către alta, dictate de diferite motive și pentru motivul serviciului.
Trăsătura caracteristică a migrației o reprezintă exodul forței de muncă spre zone atractive din punct de vedere economic.
Migrația ilegală este migrația care nu este în concordanță cu reglementările legale ale statelor implicate în migrație , este în creștere și nu are o definiție din cauză că neregularitatea mișcărilor migratoare poate fi văzută din unghiuri diferite. Aceasta este văzută din perspectiva țărilor de destinație.
Migrația ilegală este componenta cea mai dinamică a crimei organizate. Volumul migrației internaționale a crescut foarte mult, în special cea determinată de cauze economice.
Migrația ilegală se manifestă prin trafic de persoane și munca la negru, care evazionează statul prin neplata contribuțiilor sociale, spălarea banilor, înființarea de societăți comerciale fantomă, etc. Ea reprezintă un factor important în ecuația economiei subterane, diminuarea ei fiind un obiectiv important în lupta împotriva criminalității organizate.
Traficul de persoane și carne vie reprezintă una din componentele migrației ilegale, care, conform unor estimări ale Organizației Internaționale a Muncii și Interpol, furnizează grupărilor criminale implicate sume de bani uriașe care tind să devanseze pe cele generate de traficul de stupefiante.
În prezent migrația are o singură direcție: din zonele sărace către cele prospere, dezvoltate economic. Principalele state europene de destinație finală a migranților sunt : Germania, Franța, Anglia, Italia și Spania. Imigranții au format comunități organizate pe criterii etnice și religioase, conservând tradiții din țările de origine, care uneori nu sunt tolerate de populația majoritară(ex reacțiile din Franța cu privire la practicile islamiștilor care au generat evenimente antisociale, lucru care stimulează intransigența autorităților de la Paris de neacceptare a Turciei în UE).
3.2.2.1 Factorii migrației
– factori economici , din cauza foametei, sărăciei, șomajului, etc.
După integrarea României la UE, ne confruntăm cu un exod al forței de muncă, dat fiind nivelul de trai mult mai scăzut decât în țările vest-europene, acestea oferind venituri din muncă mult mai ridicate. Piața națională a muncii nu poate reține forța de muncă necesară, aflându-se în dezavantaj față de piața UE.
– factorii demografici
Populația din țările în curs de dezvoltare vor încerca pe căi legale sau nelegale să se deplaseze în țările industrializate.
– factori politici
Cauzele politice din unele state și regimurile totalitare care fac ca anumite fracțiuni din populație să fie amenințate, migrează spre alte țări care să le ofere garanții de securitate.
Alți factori ca de exemplu totalitarismul religios, ex islamul, unde drepturile și libertățile oamenilor sunt grav afectate în numele fundamentalismului.
Migrația este în atenția opiniei publice în contextul schimbărilor politice, economice și sociale. Consecințele migrației ilegale au impact negativ, pe de-o parte obligă statul la costuri suplimentare cauzate de nevoile sociale ale imigranților, afectând viața socială și economia interioară, iar pe de altă parte alimentează infracționalitatea, stimulând munca la negru, afacerile ilicite și consolidează criminalitatea transnațională. De asemenea, migrația ilegală este sursa de conflict între comunitățile de străini cu poziții antagonice generate de interese materiale sau neînțelegeri între etnii, exemplu irakieni și iranieni.
Cooperarea europeană în materie de justiție penală s-a extins în prezent și asupra migrației.
Problema migranților trebuie să fie abordată de toate cele 28 state membre ale UE atât în cadrul comun, cât și pe plan orizontal.
Imigrația și crima împart trei caracteristici: sunt fenomene mobile, care ignoră frontierele, sunt văzute ca amenințări care provin din exteriorul comunității, a treia caracteristică fiind extinderea acestora către societățile occidentale.
UE a dat legi restrictive privind dreptul la azil, făcând să scadă considerabil numărul de solicitanți, dar totuși persistă un sentiment de criză .
Populația de imigranți în țările membre ale UE în anul 2001 se ridica la 20,2 milioane de oameni. Dintre aceștia, în jur de 14,3 milioane erau rezidenți ai unui stat al UE, dar nu beneficiau de cetățenia niciunuia dintre statele UE, reprezentând din populația totală a Uniunii la momentul respectiv 3,8 % față de cei 6 milioane care sunt cetățeni ai unuia dintre statele membre și rezidenți ai altui stat 1,6 %.
Controalele interioare presupun introducerea cărții de identitate și identificarea obligatorie în anumite situații, introducerea obligativității înregistrării în hoteluri, întărirea controalelor și echipamentelor de detecție moderne, cum ar fi detectoare de căldură, echipamente de vedere pe timp de noapte, etc, o cooperare și schimbul de informații între agenții, introducerea unor atribuții polițienești în sistemul extins de controale interne. Instrumentele internaționale de control prevăd introducerea unor sisteme de date informatizate: SIS și sistemul European de informații, prelevarea de amprente digitale, stocate și centralizate în EURODAC, introducerea de sancțiuni transportatorilor, cooperarea între agenții și statele membre în scopul combaterii imigrației ilegale, crearea unei unități speciale de poliție pentru supravegherea traficanților de ființe umane, seminarii bilunare pe linia documentelor false, etc.
Actele delictuale, încălcarea legislației cu privire la străini, infracțiunea, pot fi folosite pentru justificarea unei expulzări.
De asemenea, serviciile de imigrație, vămile și agențiile care controlează frontiera, ca și poliția, sunt implicate toate să controleze imigrația, de la controlul în prima linie. Ofițerii de Poliție au o competență administrativă (de înregistrare) și un rol de cooperare (consolidarea legilor privind imigrația în domeniul locuinței și utilizării forței de muncă) cu serviciile de imigrație.
3.2.2.2 Strategia UE pentru prevenirea și combaterea migrației ilegale și a traficului cu ființe umane
Măsurile luate trebuie să echilibreze politica de integrare pentru imigranții rezidenți legali și politica de azil să se conformeze cu convențiile internaționale, în special cu Convenția de la Geneva din 1951.
Factori de risc în viitor pentru migrația ilegală:
– bomba demografică: populația este în scădere în țările europene și crește vertiginos în țările mai sărace (exemplu India va ajunge să trimită pe piața muncii 335 mil muncitori, ceea ce înseamnă populația adunată a UE și a SUA)
– secetele, inundațiile, defrișările ultimilor ani, care fac ca refugiații climatului să se înmulțească
– conflictele, sărăcia extremă, regimurile totalitare, epidemiile, pot pune în mișcare milioane de oameni
– dezechilibrul dintre bătrâni și populația activă, ceea ce duce la ,,importul’’ de imigranți permanenți
– spațiile de primire se restrâng
Acțiunea UE în acest domeniu se bazează pe următoarele principii:
– aspirația legitimă la o viață mai bună trebuie să fie reconciliabilă cu capacitatea de recepție a Uniunii și a statelor membre, iar imigrația trebuie să se facă pe canale legale;
– în conformitate cu Convenția de la Geneva din 1951, este important să li se ofere refugiaților protecție eficientă, ținând cont de prevenirea abuzurilor și asigurându-se ca cei ale căror cereri de azil au fost respinse să fie repatriați mai rapid.
Concluziile Comisiei din iunie 2003 cu privire la imigrare, integrare și muncă au arătat următoarele
– este de așteptat ca în perioada 2010-2030 numărul persoanelor angajate să scadă cu 20 milioane lucrători în UE, ca urmare a regresului demografic cu consecințe directe asupra deficitului forței de muncă
– realizarea la nivelul UE a unei integrări eficiente a migranților prin consolidarea canalelor legale de imigrare
– intensificarea eforturilor Comisiei pentru realizarea unui cadru coerent, în domeniul migrației la nivel European
Principalele măsuri pe care statele unionale își armonizează eforturile pentru combaterea migrației ilegale sunt:
– omogenizarea reglementărilor statelor membre prin adoptarea unei politici antiimigraționiste, constând în subordonarea politicii de vize intereselor de securitate
– aplicarea de sancțiuni penale internaționale pentru traficanții de ființe umane
– implicarea personalului agențiilor de transport pentru a-și asuma sarcini specifice pe linia combaterii migrației ilegale
– returnarea rapidă a tuturor străinilor care au intrat ilegal sau cărora nu li s-a acordat azil
– schimbul internațional de informații
– colaborarea internațională cu țările de origine și de tranzit
– consolidarea colaborării cu aceste categorii de țări prin Programul PHARE (sistem de sprijin financiar pentru combaterea migranților)
– continuarea procesului Schengen, ca valoare de drept umanitar aplicat în domeniu
Orientarea politicii de imigrație a UE poate fi rezumată astfel:
– dimensiunea externă: parteneriat cu țările de origine și de tranzit (acorduri clasice de readmisie, purtarea unor dialoguri specifice pe diferite teme)
– rezolvarea problemei solicitanților de azil și a statutului lor
– rezolvarea problemei imigranților aflați în situație ilegală: este foarte important să se facă o distincție clară între politica de admitere și politica de integrare
– să aprofundeze aquis-ul comunitar și să consolideze legitimitatea democratică a construcției sale și a sistemului de luare a deciziilor
– să se extindă spre alte state europene care nu sunt membre
– să confirme un demers exterior coerent, care să fie perceput pe scena internațională ca o identitate specifică.
Cel mai mare procent de imigranți raportat la populația țării se înregistrează în Luxemburg (36,9%), urmat de o diferență semnificativă de Austria, Germania și Belgia, unde procentul este în jur de 8-9%, apoi de Grecia cu 7%. În restul țărilor europene procentul este de 3-6%.
Migrația ilegală este din ce în ce mai mare, iar migranții ilegali sunt adesea în situații precare și la dispoziția unor infractori implicați în diverse forme de manifestare a crimei organizate.
Indicatori FRAN
3.2.3 RAPORTUL DINTRE LIBERTATEA DE CIRCULAȚIE ÎN SPAȚIUL EUROPEAN ȘI CRIMINALITATE
Odată cu înființarea Comunităților Europene, prin Tratatul de la Roma (1957) au fost constituite patru libertăți fundamentale: libera circulație a serviciilor, capitalurilor, a mărfurilor și a persoanelor. Aceste libertăți se mențin și în contextul transformării unionale din 2009, cu ocazia ratificării Tratatului de la Lisabona.
Piața comună este zona în care libertatea de circulație a bunurilor, serviciilor și factorilor de producție- capital și persoane este deplină.
Orice cetățean al Uniunii Europene are dreptul de a se deplasa și de a-și stabili reședința în mod liber, pe teritoriul statelor membre. Libera circulație și de ședere poate să fie acordată, în conformitate cu Tratatul instituind Comunitatea Europeană, cetățenilor unor țări terțe care domiciliază legal pe teritoriul unui stat membru.
Constituția Europei din 29 octombrie 2004 considera drept libertăți fundamentale: libera circulație a persoanelor, bunurilor, serviciilor și capitalului, ca și nediscriminarea legată de naționalitate, stabilind în mod riguros criteriile după care doar statele care respectă aceste libertăți și valori pot deveni membre ale UE. În același timp erau prevăzute și măsuri de sancționare severă a nerespectării lor de către statele membre.
Libera circulație a persoanelor presupunea inițial libera circulație a persoanelor individuale considerate fie agenți economici, fie angajați sau prestatori de servicii, concept care a evoluat și s-a extins la noțiunea de cetățean al UE, în mod independent de activitatea economică sau de alte deosebiri de naționalitate.
Libera circulație a persoanelor derivă din prevederile legate de cetățenia europeană prin care toți cetățenii UE au dreptul să circule și să locuiască liber pe teritoriul UE.
Dispariția frontierelor și libera circulație a persoanelor în tot spațiul unional duce la apariția unor probleme legate de migrație clandestină. Convenția Schengen reglementează modul de supraveghere și control al frontierelor externe. Pe lângă stabilirea unei liste cu țările terțe ai căror cetățeni au nevoie de viză pentru a intra în spațiul unional, au fost luate o serie de măsuri privind securitatea frontierelor și controlul acestora. Pentru îndeplinirea acestora, este nevoie de o cooperare a statelor în acest domeniu. Programe privind cooperarea între administrațiile vamale ale statelor membre sau între serviciile de poliție precum Europol, ori programe în domeniul judiciar ca GROTUS, duc la solidarizarea statelor.
De asemenea, în contextul acestei libere circulații, pot apărea probleme legate de azil. Convenția de la Dublin definește țara responsabilă pentru analizarea cererilor de azil înaintate într-un stat membru. Tendința este de a creea un sistem comun în vederea ținerii evidenței cererilor de azil. De asemenea, azilanții și refugiații trebuie să beneficieze pe perioada acordării dreptului la azil de asigurarea unui standard minim de viață și respectarea drepturilor lor. Este necesară întărirea cooperării administrațiilor vamale în domeniul problemelor legate de azil și organizarea bazei de date comune întregului spațiu comunitar.
Un aspect important îl constituie protecția datelor cu caracter personal întrucât politicile privind controlul frontierelor, al migrației, în domeniul dreptului de azil sunt legate de crearea unui cadru juridic necesar cooperării bilaterale și multilaterale între state în vederea realizării unei circulații sigure. Convenția pentru protejarea datelor personale adoptate la Strasbourg-1981 conține prevederi referitoare la asigurarea securității datelor, garanții pentru protecția drepturilor persoanelor fizice ale căror date se prelucrează automat, precum și regulile celorlalte date ale fluxului transfrontalier.
Contrabanda cu migranți și traficul de persoane reprezintă un raport al libertății de circulație în spațiul European și criminalitate.
Conform Protocolului de la Palermo din anul 2000 privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane, în special de femei și copii, act adițional la Convenția Națiunilor Unite, traficul de ființe umane reprezintă recrutarea, transportul, transferarea, adăpostirea sau primirea de persoane, prin amenințare sau utilizarea forței sau a altor forme de constrângere, prin răpire, escrocare, înșelăciune sau abuz de putere, prin utilizarea unei situații vulnerabile, prin darea ori primirea de bani sau alte foloase, pentru obținerea consimțământului unei persoane sau care are controlul asupra alteia în scopul exploatării.
În cazul traficului, indivizii aleși sunt recrutați cu forța, utilizând frica, înșelătoria sau inducerea în eroare. Relația dintre exploatator și victimă este continuă și nu se reduce la trecerea unei granițe, ci presupune și aservirea în domenii sexuale sau de muncă, tratamente nedemne și privarea de libertate.
Migrația ilegală poate duce la trafic, dar și intrarea ilegală (contrabandiști) poate face parte din procesul de trafic. O persoană introdusă ilegal este conștientă de acest aspect, iar o persoană pe care traficanții au ales-o ca victimă nu știe care îi este soarta și va afla aceste aspecte când ajunge la destinație.
Mult timp contrabanda de migranți (acțiunea prin care o persoană obține direct sau indirect beneficii financiare sau materiale de la o altă persoană care intră ilegal pe teritoriul altei țări în care aceasta nu este cetățean sau rezident permanent) a fost sinonimă cu cea de trafic de ființe umane, deși ambele cunosc operaționalizări distincte. Diferența trebuie făcută considerând dimensiunea voluntariatului.
Considerând direcția de analiză victimă-traficant, am identificat mai multe elemente de diferențiere:
Trafic versus contrabandă
Traficul poate fi efectuat prin intrare legală, ceea ce prin definiție nu poate fi posibil într-un caz de contrabandă.
Traficul de ființe umane se operaționalizează în jurul următoarelor elemente:
-implică circulația, transportul persoanelor
-presupune existența a cel puțin două părți (victima și traficantul)
-părțile implicate au un statut și un rol bine determinate
-scopul traficului este orientat în direcția exploatării victimei
-are la bază constrângerea
-nu este o activitate consensuală, ca în cazul contrabandei cu migranți, când aceștia trec fraudulos peste granițele unei țări cu acordul lor
-este identificat ca o formă a sclaviei moderne
-presupune recrutarea, adăpostirea, transportul și plasarea victimei
-se folosește forța sau alte forme de constrângere
-este exploatată victima prin muncă, prostituție
Numărul de emigranți ilegali prinși la frontierele interne Schengen a fost mai mare decât acela la frontierele externe, dovadă a vulnerabilității sistemului.
Odată ce un emigrant ilegal a intrat în ținutul libertății, siguranței și dreptului, este foarte mică posibilitatea ca acesta să fie depistat, în contextul desființării controalelor la frontiera internă, numărul real al emigranților ilegali care vin la hotarele externe Schengen este mult mai mare decat cel constatat în țările membre.
Presiunea migraționistă care vine dinspre Africa spre Europa devine foarte evidentă, aceștia pătrunzând pe cale aeriană sau maritimă, Italia fiind cea mai afectată în acest sens.
Se încearcă micșorarea migrărilor ilegale prin intensificarea controlului la frontiere, politica restrictivă a vizelor în statele candidate la aderare, codificări legislative dintre acestea.
Principala amenințare a migrației ilegale este cea a organizațiilor criminale, spre exemplu călăuze și proxeneți, care direcționează controlat imigranții și pot contribui la un dezechilibru demografic și generarea de situații de criză în spațiul European. Principalele state destinații ale traficului cu ființe umane sunt: România, Serbia, Croația, Italia, Franța, Ungaria, Austria, Spania. Pentru a ajunge aici, membrii organizațiilor criminale se folosesc de pașapoarte, vize și invitații false, ocolirea punctelor de trecere a frontierei sau de trecere clandestină prin aceste puncte.
Conform unui raport privind migrația ilegală în statele Uniunii Europene din martie 2005, aproximativ 425.000 de români lucrează în străinătate fără a avea contract legal de muncă.
În anul 2006, au fost înregistrate 148 cazuri de trafic de persoane din care 26 de filiere, fiind identificați 396 traficanți și 699 victime: 76 cazuri de exploatare sexuală (Spania, Portugalia, Franța, Italia, Norvegia), 58 cazuri de exploatare prin muncă (Spania, Belgia, Italia, Grecia, Cehia), 14 cazuri de exploatare prin cerșetorie (Spania, Franța).
Principalele riscuri generate de fluxuri migratorii constau în:
– destabilizarea piețelor existente în domeniul forței de muncă
Contrabanda cu migranți alimentează permanent și piața deja existentă a muncii la negru din țara de destinație. Astfel se creează o concurență neloială între imigranții cu vechime și cei nou sosiți. Uneori, obiectul de activitate al organizațiilor criminale îl constituie și controlul acestor forme de exploatare umană, prin care se obțin profituri zilnice consistente.
– dezvoltarea și diversificarea crimei organizate
Rețelele de contrabandă cu migranți se dezvoltă și vor coopera cu organizațiile criminale deja existente în alte sfere infracționale ca: traficul de persoane, traficul de stupefiante, traficul cu autovehicule furate, traficul cu arme, etc
– destabilizarea economică prin creșterea activităților de spălare a banilor proveniți de la contrabanda cu migranți
– destabilizarea demografică
– creșterea corupției în rândul funcționarilor publici
– coruperea politicienilor și traficul de influență
– destabilizarea investițiilor economice ale firmelor străine în țara respectivă
Restrângerea asupra dreptului de libera circulație se poate lua din motive de ordine publică, siguranță și sănătate publică, motive care nu pot fi invocate pentru a servi unor scopuri economice.
Libera circulație a mărfurilor implică faptul că produsele pot fi comercializate liber pe întreg teritoriul UE și impune o serie de reglementări europene.
Piața comună a reprezentat principalul obiectiv al Tratatelor de la Roma și avea ca scop o liberalizare a schimbului de bunuri și servicii între statele membre printr-o uniune vamală (eliminarea taxelor vamale între statele membre și stabilirea unui tarif vamal comun), eliminarea restricțiilor pentru asigurarea liberei circulații a bunurilor.
Piața internă a însemnat și eliminarea totală a conceptului de frontieră pentru crearea unor zone în care resursele umane și materiale pot circula liber, astfel încât să fie utilizate optim. Piața internă europeană conține standarde de calitate, standarde europene, standarde de mediu, reguli privind protecția sănătății și siguranței la locul de muncă.
Unul din motivele stabilirii unei piețe interne este acela de a reduce restricțiile asupra schimburilor și a comerțului. Am greși dacă am crede că legea pieței nu se aplică la fel activităților criminale. Libera circulație a mărfurilor are un anumit număr de consecințe asupra criminalității în Europa, mai ales asupra furturilor de mașini și a obiectelor de artă.
Obiectele de valoare care sunt ușor de transportat se află sub riscul de a fi furate într-o țară și rapid transportate într-o alta pentru a fi revândute. Infractorul nu mai este urmărit de aceleași forțe de poliție și își schimbă jurisdicția diminuând astfel șansele de a fi oprit și judecat. Automobilele fac parte din categoria obiectelor care sunt cel mai ușor de transportat. Furtul de automobile scoate în evidență o dimensiune internațională.
Traficul bunurilor de tip cultural în sânul Europei reprezintă o problemă îngrijorătoare cu atât mai mult cu cât acesta este adesea legat de alte forme de criminalitate organizată cu caracter internațional. Până la fondarea Pieței unice din data de 1 ianuarie 1993, mișcările bunurilor culturale nu erau supuse niciunei legislații armonizate pe plan comunitar, lucru care facilita traficul. Totuși, anumite cazuri de furturi de opere de artă erau cunoscute și reprimate datorită unei cooperări între forțele de poliție . În 1991, un traficant londonez a fost oprit în Italia având în posesie anumite obiecte furate, datorită cooperării dintre poliția britanică și carabinierii italieni.
În noul cadru al Europei fără frontiere interne, a fost necesară armonizarea anumitor legislații naționale și luarea unor măsuri comune privind țările terțe, pentru a evita anumite abateri ale traficului, în detrimentul țărilor mai protectoare. Această armonizare s-a făcut prin intermediul unui Regulament și a unei Directive comunitare. Regulamentul , care a intrat în vigoare la începutul anului 1993, vizează asigurarea unui control uniform al exportărilor de bunuri culturale spre exteriorul Uniunii Europene prin intermediul unui regim de licență de export. Directiva aplică o procedură proprie care permite statelor membre să obțină restituirea bunurilor culturale care au părăsit teritoriul de origine în mod ilegal.
Pentru a compensa suprimarea frontierelor interioare, se cuvine în egală măsură prevederea unor mecanisme care vizează susținerea ajutorului reciproc între statele membre și colaborarea dintre acestea.
Astfel, libera circulație a mărfurilor a avut un impact nefast asupra criminalității transfrontaliere, dar această creștere a oportunităților pentru criminali este compensată de eforturile de cooperare, după cum am menționat anterior, în ceea ce privește traficul bunurilor culturale. Instaurarea liberei circulații a persoanelor a avut de asemenea o influență asupra anumitor forme ale criminalității transfrontaliere.
Libera circulație a serviciilor constă în dreptul de a oferi servicii pe teritoriul statelor membre plecând de la un sediu (principal sau secundar) stabilit în UE. Este o componentă esențială pentru funcționarea Pieței Unice Europene, având ca obiect fundamental necesitatea unei repartizări optime a tuturor factorilor de producție la nivel comunitar, astfel încât mobilitatea acestora să permită exercitarea activităților productive și comerciale în cele mai favorabile medii sociale, economice și comerciale.
În dreptul unional, prin noțiunea de ,,servicii’’ se înțelege ansamblul prestațiilor care nu cad sub incidența dispozițiilor referitoare la libera circulație a mărfurilor, capitalurilor sau persoanelor. Poate fi clasificată în baza a 3 criterii stabilite prin jurisprudența C.J.U.E. de la Luxemburg:
– prestatorul serviciilor trebuie să fie stabilit într-un stat membru al UE, altul decât acela al destinatarului prestației, astfel încât să existe o trecere a unei frontiere interioare a Uniunii Europene
– prestatorul să fi fost stabilit în spațiul Pieței Unice Europene
– prestația trebuie să fie furnizată contra unei remunerații
Prestarea unor servicii poate fi întâlnită în orice sector de activitate .
Libera circulație a serviciilor poate fi împărțită în 2 categorii: libera circulație a serviciilor active și libera circulație a serviciilor pasive. Cea activă presupune ca furnizorul să fie activ, adică să se deplaseze la clientul care locuiește în alt stat membru decât acela unde se află el stabilit. Libera circulație a serviciilor pasive determină clientul să se deplaseze în statul membru unde se află prestatorul pentru a lua contact cu el sau a încheia un contract. O variantă intermediară este cea în furnizarea serviciilor se produce prin poștă, telefon, telegramă, telex, fax.
Legislația națională nu trebuie să pună piedici persoanelor care vor să beneficieze de libera circulație a serviciilor. Sunt interzise:
– discriminarea în funcție de criteriul naționalității sau al rezidenței prestatorului
– măsuri naționale restrictive aplicate în mod nediscriminatoriu
Procesul liberalizării circulației capitalului ca o componentă a Pieței Comune a avut loc treptat, ulterior apărând și Sistemul Monetar European. Primele directive din 1960 și 1962 având în vedere mișcarea capitalurilor sub formă de investiții directe, credite comerciale pe termene scurte, etc.
O mai mare mobilitate a bunurilor, a capitalurilor și mai ales a persoanelor a avut ca efect negativ facilitarea criminalității transfrontaliere.
3.3. FORME DE MANIFESTARE A CRIMINALITĂȚII PE BĂTRÂNUL CONTINENT
3.3.1 MAFIA ITALIANĂ
Primele manifestări ale organizațiilor mafiote italiene au apărut în comunitățile sătești sau pastorale, inițial fiind legate de viața rurală.
Acestea au constituit și constituie încă puncte de referință pentru bandele criminale în formare, din diverse țări, ca model de organizare, metode și mijloace de acțiune.
Principalele caracteristici ale organizaților mafiote italiene sunt: structura bine conturată, caracterul ermetic asigurat prin „legea tăcerii”, delimitarea sferelor de influență și a zonelor operaționale, dinamismul, flexibilitatea și adaptabilitatea la noile condiții, care le-au facilitat continuitatea în timp, în unele cazuri, sute de ani.
În Italia funcționează următoarele organizații mafiote:
• COSA NOSTRA, cu arie de acțiune în Sicilia;
•CAMORRA, cu arie operațională în zona circumscrisă orașului Neapole, din regiunea Campagna
• N’DRANGHETA, activă în zona de sud a regiunii Calabria;
• CORONA SACRA UNITA, cea mai nouă, cu arie de acțiune în sudul regiunii Puglia.
Cele patru organizații tradiționale mafiote au trăsături comune, dar prezintă și unele particularități, în sensul că organizația COSA NOSTRA funcționează ca un holding multinațional, cu o lungă experiență și legături strânse cu partea nord-americană, N’DRANGHETA, este mult mai naționalistă și compactă ca organizare, în timp ce CAMORRA este individualistă și se manifestă cu turbulență excesivă.
La începutul anilor ’98 a apărut pe scena crimei organizate CORONA SACRA UNITA care, deși este cea mai mică din punct de vedere al ariei de acțiune, se manifestă la fel de activ și violent ca și structurile mafiote tradiționale.
Mafia Siciliană din statele democratice „este o organizație unitară, prevăzută cu o structură piramidală, bazată pe o celulă (familia) în cadrul căreia autoritatea supremă o deține un șef (il cappo di famiglia). Întreaga organizație se conduce după reguli extrem de precise a căror nerespectare este asigurată, la nevoie, cu forța.
Familia mafiotă nu este doar o modalitate formală de organizare, ci o grupare care cultivă valorile tradiționale ale familiei biologice, cum sunt: respectul legăturilor de sânge, onoarea, fidelitatea, solidaritatea și coeziunea”.
1 Cosa Nostra
a) Geneza organizației
Cosa Nostra a apărut la începutul secolului al XVIII-lea, având ca arie principală de acțiune Sicilia. Originea acestei organizații este dată de latifundiarii care au dominat productivitatea Siciliei . În afara celor două principale categorii sociale – moșierimea și țărănimea – au mai apărut alte două, respectiv, cea a „dezmoșteniților soartei” și a „nelegitimilor”.
COSA NOSTRA s-a născut atunci când agenții fiscali s-au alăturat bandelor criminale din rândul „dezmoșteniților soartei” formând primele asociații.
b) Structura și dimensiunile organizației
COSA NOSTRA conține circa 5.000 de membri, în proporție de un „om de onoare” la 1.000 de locuitori sicilieni și se bazează pe sprijinul a zeci de mii de simpatizanți.
Unitatea de bază a organizației este „Familia”, care cuprinde mai multe grupe formate din „oameni de onoare” și „soldați”, „Capodecina”, șef al unui grup de zece mafioți, Șeful Mafiei, urmat de un ajutor al șefului, precum și unul sau mai mulți consilieri.
COSA NOSTRA menținând structură verticală, este sensibil separată în două curente subterane, fiecare cu propria sa strategie de a învinge perioada actuală de tranziție și de a-și recâștiga fostele abilități de îmbinare a forțelor și de aflarea unor soluții acceptabile pentru numărul mare al celor care au fost închiși.
COSA NOSTRA și-a asumat responsabilitatea pentru cele mai odioase crime din istoria națiunii italiene, ca asasinatele comise asupra magistraților Giovani Falcone, ucis împreună cu soția și trei polițiști din escortă, Paolo Borsellino, ucis împreună cu soția și cinci polițiști, înaltul comisar antimafia, general Carlo Alberto Dalla Chiesa, politicianul creștin democrat Salvo Lima și președintele regiunii siciliene, Mattarella.
Penetrarea organizației mafiote siciliene în Europa, în special în Germania, a fost favorizată și de prezența imigranților italieni în aceste zone, care au constituit principala bază de sprijin în traficul cu droguri.
c) Principalele activități desfășurate de COSA NOSTRA sunt comerțul clandestin cu stupefiante, care a constituit în ultimele decenii una din principalele preocupări ale familiilor mafiote siciliene, spălarea banilor murdari, traficul cu arme, muniții, explozivi, în operațiuni de camătă, speculă, contrabandă cu țigări, etc .
La începutul anilor '70, odată cu neutralizarea laboratoarelor clandestine din Marsilia, mafia siciliană și-a reorganizat activitatea pe linia traficului de droguri. Mafia nord-americană a început să se reorienteze către sud-estul asiatic, mafioții italieni au început să importe heroină turcească pentru piața internă și să practice contrabanda cu cocaină sud-americană.
În anii 1977–1978, s-au înregistrat semnele unei relansări ale traficului de stupefiante între Italia și Statele Unite, determinată de o implicare crescândă a mafiei siciliene în această activitate. Pe de altă parte, cele mai puternice „familii” ale crimei organizate din zona New-York-ului, respectiv Bananno și Bona Ventura, s-au adresat principalilor reprezentanți ai familiilor mafiote siciliene pentru a lua parte la trafic și la transformarea morfinei în heroină, în laboratoarele clandestine, deosebit de performante, instalate în Sicilia și în alte părți ale Italiei.
Conform statisticilor neoficiale ale oficialităților, cele 6000 de familii afiliate la COSA NOSTRA sunt active în toate provinciile Siciliei, cu excepția provinciei Ragusa care este dominată de Stidde.
2. N’drangheta
N’drangheta rămâne cea mai bogată mafie din Italia în ciuda loviturilor primite prin lege în ultimii 5 ani și are cele mai multe filiale cu peste 150 ndrine-celule și aproximativ 6000 de familii și filiere în nordul Italiei și în străinătate.
a) Geneza organizației
Organizația mafiotă N’DRANGHETA a fost menționată pentru prima dată în documentele redactate de carabinieri din SEMINARA la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Termenul de N’DRANGHETA provine din cuvântul grecesc „ANDRAGHETOS”, care înseamnă „om valoros și șiret” , fiind pentru prima oară întâlnit în documentele oficiale redactate de carabinieri la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Spre deosebire de Cosa Nostra, N’drangheta uzează mereu de legi scrise, ritualuri și simboluri. Intrarea în N’drangheta se realizează într-o ceremonie de botez, în care era prevăzută o mică incizie și vărsare de sânge. Ritualul se repetă la fiecare avansare. Înșiși capii își tatuau pe mână 5 puncte, care simbolizau o corolă la strângerea pumnului. Cu timpul s-a renunțat la acestea, corola fiind brodată pe cămăși.
Familia mafiotă calabreză se fondează pe legături de sânge, se colaborează foarte mult prin legea tăcerii.
b) Structura și dimensiunile actuale ale organizației
Structura sa tradițională orizontală a fost parțial reorganizată în trei vaste regiuni regiunea Calabria, care conține aproape 100 de celule, cu mai mult de 3000 de filiere și care are cea mai mare rată a criminalității pe cap de locuitor din Italia, regiunea Gioa Tauro de pe coasta Tireniană și în sfârșit regiunea Locride de pe marea Ionică
Calabria, cu o populație de 2.146.000 locuitori și 409 localități urbane, constituie cetatea N’DRANGHETA.
Spre deosebire de COSA NOSTRA, femeile din Calabria pot juca un rol activ în N’DRANGHETA, iar în ultimul timp au început chiar să primească și să îndeplinească sarcini care nu sunt cu mult mai prejos decât operațiunile ilegale desfășurate de bărbați. Ele șantajau, încasau bani, țineau legătura cu membrii organizației, furnizau suport logistic.
c) Principalele activități ale organizației
Încă din anii '60, familiile mafiote au început să-și diversifice activitatea și anume că, pe lângă controlul pieței fructelor, legumelor și practicării operațiunilor speculative cu ulei comestibil, au trecut la contrabanda de țigări, extorcări și sechestrări, iar din anii '70, la traficul cu stupefiante.
De asemenea, ulterior, N’DRANGHETA a folosit fondurile financiare provenite din activități ilegale pentru investiții în lucrări publice, spre exemplu: autostrada Calabria-Salerno și dublarea căii ferate Calabria-San Giovani.
La fel ca și mafia siciliană, organizația N’drangheta a optat pentru o discreție mai puternică, omuciderile au fost reduse la minim și restrânse la momentele de mare tensiune , când echilibrul dintre diferite familii este în pericol.
Cea mai amplă activitate desfășurată de N’DRANGHETA rămâne însă extorcarea negustorilor, specialiștilor, antreprenorilor și a oamenilor de afaceri în general. Această organizație este responsabilă pentru comiterea unui asasinat de notorietate publică, respectiv a magistratului SCOPELLITI, desemnat să susțină acuzațiile împotriva Cosei Nostra la Înalta Curte de Casație.
3. Camorra
a) Geneza organizației
CAMORRA NAPOLETANĂ a luat ființă la începutul secolului al XIX-lea în Neapole, răspândită în cartierele populare, infiltrată în Garda Financiară, fiind semnalată de documentația unui proces desfășurat în fața unui tribunal al așa-zisei „GRANDE MAMMA”, în anul 1819. În acea perioadă, CAMORRA era implicată în probleme politice, fiind solicitată de mai multe ori pentru a supraveghea rezultatele electorale. Este singura organizație criminală care, în urma unei invitații speciale, a reușit să facă parte dintr-un corp de poliție.
b) Structura și dimensiunile organizației
Organizația este constituită din peste 100 grupări, care se formează și se destramă ușor și numără aproximativ 6.700 membri afiliați, ceea ce presupune un mafiot la 855 locuitori ai regiunii. CAMORRA este liber constituită, neavând comisii de conducere provinciale sau regionale.
CAMORRA a contat întotdeauna pe sprijinul politicienilor, legăturile cu aceștia dezvoltându-se în mod deosebit după cutremurul din 1980, când această organizație s-a implicat în procesul de reconstrucție a zonelor devastate.
c) Principalele activități desfășurate de organizație
Beneficiile considerabile ale comerțului cu droguri nu puteau să nu intereseze CAMORRA care, valorificându-și experiența acumulată în contrabanda cu țigări, și-a convertit-o ușor în traficul de stupefiante. În ceea ce privește heroina și hașișul, clanurile camorriste au operat în spațiile mici cedate de mafia siciliană, care deținea supremația în traficul internațional organizat pe relația S.U.A.
În traficul cu cocaină între America de Sud și Europa, în ultimii ani CAMORRA a jucat un rol determinant, fapt care i-a asigurat monopolul.
Frecventele transporturi de cocaină efectuate în Europa, în ultimul timp, demonstrează că traficanții originari din Campagnia i-au depășit pe cei din țările sud-americane.
De altfel, anchetele efectuate recent în țările din America de Sud au evidențiat rolul preponderent al camorriștilor în locurile de producție a drogurilor, unde au constituit adevărate baze de trafic, nu numai pentru Italia, dar și pentru alte țări europene.
Pe lângă traficul de droguri, CAMORRA se ocupă cu practicile ilegale financiare, contrabanda cu țigări, specula, loteriile ilegale, cursele de cai și investițiile în sectorul industriei ușoare și cel turistic, pentru „spălarea banilor murdari”.
Potrivit unei investigații recente, traficul cu droguri și „spălarea banilor murdari”, operațiuni desfășurate de camorriști, au fost depistate în Olanda, Anglia și Germania, unde această organizație își crease legături cu lumea interlopă autohtonă.
4. Sacra Corona Unita (Sfânta Coroană Unită)
a) Geneza organizației
Asociația mafiotă SACRA CORONA UNITA a apărut și în Puglia, la începutul anilor ’80, în jurul figurii lui Giuseppe Rogoli.
Raffaele Cutolo, fondatorul NOII ORGANIZAȚII CAMORRA din Neapole, a desemnat pe Pino Ianneli și Alessandro Fusco să înființeze o nouă organizație denumită „NUOVA CAMORRA PUGLIA”.
Intrarea în organizație se face în urma unei ceremonii de botez. Jurământul este precedat de o tăietură la antebraț, făcută de nașul de sânge. Acesta este urmărit de un număr impar de persoane, totdeauna în zile impare și de sâmbătă. La sfârșitul ceremoniei, candidatul este îmbrățișat de toți cei prezenți.
b) Structura și dimensiunile organizației
SACRA CORONA UNITA(formațiune delincventă mafiotă) este formată în prezent din peste 40 de clanuri și circa 1.560 membri concentrați în Brindisi, Lecce, Taranto și Bari.
Organizația are de asemenea o structură ierarhică verticală, după modelul mafiot sicilian, cu o comisie care mediază conflictele dintre clanuri, care aplică metoda corupției în diferite medii de interes și hotărăște asupra asasinatelor privind personalități incomode .
c) Principalele activități desfășurate de organizație
Contrabanda cu țigări reprezintă principala activitate desfășurată de SACRA CORONA UNITA, aceasta deținând monopolul pieței negre din Brindisi și Lecce. De asemenea, aceasta se preocupă cu operațiuni de trafic de droguri, în special pe ruta Balcani, speculă, cămătărie, loterii ilegale, „spălare a banilor murdari”.
SACRA CORONA UNITA se distinge de celelalte organizații criminale din regiune prin abilitatea membrilor săi de a se infiltra și de a manipula instituțiile publice.
SACRA CORONA UNITA și-a impus controlul în regiune prin organizarea și distribuirea fluxurilor ilicite de-a lungul celor 600 de km ai coastei regiunii Apulia, evitând astfel ciocnirile dintre bandele concurente. Apulia este acum piața de referință în domenii precum drogurile, armele, imigrarea ilegală și contrabanda cu țigări.
5 A cincea mafia?
Un nou grup criminal a aderat recent la cele 4 mafii tradiționale care operează în Italia, așa-numitul Basilischi, care activează în provincia Basilicata. Dezvoltarea sa se bazează pe activitățile lui Giovanni Cosentino, un fost criminal afiliat organizației N’drangheta și pe contactele de la Camorra, care a decis să profite de traficul intens al tuturor tipuri de bunuri care au loc în regiune, care se află la intersecția provinciilor Apulia, Calabria și Campania.
3.3.2 EXPORTUL DE CRIMINALITATE DIN FOSTA UNIUNE A REPUBLICILOR SOVIETICE SOCIALISTE
Odată cu dispariția Cortinei de Fier, fostele state comuniste din zona Europei de Sud-Est s-au orientat către adoptarea unor exemple viabile de sisteme politice și economice care să le permită abordarea unui dialog și integritatea alături de celelalte țări occidentale cu tradiții democratice și cu o economie de piață viabilă. Schimbările majore care au urmat în regiune, izbucnirea conflictelor naționaliste, vidul legislativ și de putere cu care s-au confruntat, au făcut ca statele și sistemele economico-sociale nou create să fie penetrate cu ușurință de elemente infracționale constituite cu timpul în rețelele de crimă organizată transfrontalieră.
Căderea sistemului comunist a însemnat nu numai abandonarea rolului conducător al unui partid și înlăturarea dictaturii, ci și începutul instaurării unei democrații care a promovat libera inițiativă și competență în toate sectoarele economice și sociale și mai ales schimbarea mentalității oamenilor.
Noile realități ale economiei de piață au determinat neadaptări de comportament al unor indivizi care nu au înțeles că democrația se bazează pe respectarea legilor, adică pe respectarea unor norme generale, impersonale și obligatorii.
În acest context, criminalitatea a crescut din următoarele considerente:
– instabilitatea sistemelor politice
– recesiunea economică
– sărăcia
– necunoașterea legii
– dorința de câștig major într-un ritm rapid
Este dificil de comparat corect nivelul criminalității de dinainte și după căderea regimurilor comuniste, întrucât aceste regimuri nu erau foarte dispuse să recunoască existența unor probleme de tip social. În consecință, vechile clișee ideologice considerau criminalitatea un fel de indicator al prosperității sociale generale sau al confuziilor sociale. Potrivit acestei abordări, creșterea constantă a criminalității era atribuită capitalismului, în timp ce diminuarea sa regulată era atribuită „socialismului", cu o perspectivă asupra dispariției pur și simplu a acestui fenomen prin intermediul comunismului. Este așadar sigur faptul că deschiderea frontierelor dintre Europa de Est și cea de Vest a dus la creșterea numărului infracțiunilor cu implicații internaționale. Mai mult, deschiderea economică și punerea la punct a unor noi legi destinate promovării unei economii de piață au generat grave probleme interne.
Crima organizată în spațiul ex-sovietic nu a apărut pe un teren arid, el fiind rodul unei evoluții în timp a activității grupărilor de contrabandiști, hoți și tâlhari care au dominat lumea interlopă a regimurilor anterioare din Rusia.
Declinul Partidului Comunist și o dată cu acesta al statelor sovietice, a afectat și sistemul justiției întrucât sfârșitul războiului rece a înlesnit posibilitatea organizațiilor criminale din republicile ex-sovietice de a se angaja în activități criminale specifice .
Mafia rusească denumește totalitatea organizațiilor criminale care operează în cea mai mare parte din teritoriile fostei Uniuni Sovietice, teritorii enorme, cu bogății naturale multe, lovite însă de o criză economică, urmare a dezmembrării regimului comunist. Pe teritoriul CSI (Comunitatea Statelor independente) care s-a format în 1991, după dizolvarea Uniunii Sovietice erau în 1994 cca 5700 de organizații criminale, dintre care cel puțin 200 cu ramificații internaționale, iar teritoriul Moscovei ar fi fost împărțit între 12 familii.
În Rusia s-au proliferat asociații interlope pe care le putem denumi mafiote, întrucât Rusia este astăzi teritoriu de frontieră al crimei organizate.
Criminalitatea rusă nu poate fi asimilată cu Cosa Nostra, chiar dacă uneori este organizată în familii sau în clanuri pe baze entice ca mafia rusească, georgiană, ucraineană, cecenă, armeană, azeră, uzbecă și daghestană, acestea nu formează un tot compact și omogen și nu există o cupolă care să exercite o supremație recunoscută.
Se poate afirma în mod îndreptățit că în timpul perioadei de tranziție, în Federația Rusă granița dintre afacerile licite și crima organizată a fost atât de estompată, încât poate fi considerată ca inexistentă.
Dezvoltarea mafiei ruse, una dintre cele mai organizate și periculoase organizații criminale din lume, este dată de următoarele cauze și condiții, unele comune țărilor foste socialiste, altele specifice fostei Uniuni Sovietice, cum sunt:
– desființarea controalelor de frontieră între statele membre ale Uniunii Europene
– creșterea valului migraționist, amploarea tensiunilor interetnice și a conflictelor interstatale după căderea „cortinei de fier”;
– criza economică și instabilitatea socială, asociate cu scăderea nivelului de trai al majorității populației și creșterea numărului de șomeri;
– declinul moralității și solidarității publice, schimbarea concepțiilor ideologice și a mentalității, permisivitatea crescută după perioada comunistă;
– vidul legislativ creat în urma prăbușirii sistemului comunist și insuficiența mecanismelor de control privind aplicarea legii;
– inexistența unui sistem de coordonare a organelor cu atribuții pe linia combaterii crimei organizate, dotarea necorespunzătoare a acestora cu logistică și personalul de specialitate;
– generalizarea corupției în toate mediile: politic, economic, social și militar;
– slăbirea considerabilă a autorității statului;
– desființarea unor locuri de muncă, în special în armată, poliție, serviciile speciale de informații și recrutarea de către mafia rusă a unor persoane disponibilizate din aceste structuri;
– cooptarea în rândul grupărilor criminale a unor foste cadre ale K.G.B., veterani ai războiului din Afganistan ;
– reduceri de personal la institutele de cercetări din domeniul nuclear, salariile mici ale specialiștilor, ceea ce i-a determinat pe unii dintre aceștia să-și ofere „serviciile” mafiei ruse, care măresc ambiția de a domina lumea;
– abundența pe piața liberă a armelor și munițiilor, a substanțelor radioactive și a unor componente nucleare sustrase din depozite și unități .
Structura organizațiilor criminale ruse
Caracteristica organizațiilor criminale ruse este aceea că au o structură elastică de funcționare și acțiune, de tip piramidal și vertical, cu autonomie operațională, fără a exista un corp central de referință.
În spațiul ex-sovietic infractorii erau organizați în organizații criminale cunoscute sub numele de „vory v. zakone”(în traducere hoți care se supun unui cod de conduită), reprezentând șeful unei grupări criminale constituită din infractori aflați sub incidența legii. Aceștia se formau în închisori, prin ceremonii, tatuaje specifice organizațiilor criminale. Pentru a fi admiși trebuiau prezentați de un adept mai vechi și apoi judecați de o comisie de vory.
Vory își mențin calitatea de lideri prin:
– achiziționarea și analizarea informațiilor asupra lumii criminale în scopul organizării activității grupului, precum și selecționarea unor noi gangsteri, capabili de a executa orice misiune ilegală
– transpunerea în practică a tuturor deciziilor prin intermediul unui consiliu de încredere numit sovetnik
– vory dispun aplicarea unor reguli precise în grup, judecă conflictele interne, sancționează comportamentele care nu sunt conforme cu regulile impuse
– ultima funcțiune este realizarea și menținerea unui fond financiar în scopul desfășurării și perpetuării activităților ilegale
De asemenea, pe lângă organizațiile „vory v. zakone” mai funcționează și alte structuri criminale organizate pe trei niveluri. La baza acestora se află „soldații” conduși de șefi care impun o disciplină, similară celei dintr-o unitate militară aflată pe câmpul de luptă și fiecare grupare își stabilește un teritoriu de acțiune, specializându-se în anumite activități criminale.
Deciziile adoptate de „eșalonul superior” sunt transmise și puse în aplicare de executanți și de „persoane respectabile” (jurnaliști, bancheri, politicieni, juriști, artiști etc.) cu rol de furnizori de informații, de protecție și sprijin legal, prestigiu social și politic.
Astăzi hoții din spațiul ex-sovietic care se supun unor reguli de conduită, sunt divizați în vechii vory zakone care au peste 50 ani și tinerii vory zakone. Aceștia din urmă sunt cei mai numeroși și s-au format pe aceleași reguli descrise în anii 1970. Tinerii vory v zakone organizează activități ilicite bazate pe violență și amenințare, urmărind prin aceste metode cedarea unei părți din profitul unor întreprinzători, care-l realizează în mod legal, oferind protecție în schimbul unor taxe.
Analiza faptelor cu caracter criminal scoate în evidență patru categorii ale grupărilor crimei organizate, care operează în fostele republici sovietice, după cum urmează:
• grupările crimei organizate în stil tradițional sovietic, care includ persoane oficiale corupte de la nivel guvernamental, de partid, politicieni regionali, șefi pe diferite trepte ierarhice din industrie și agricultură, alături de infractorii din bandele criminale;
• grupări organizate pe baze etnice, cum sunt cecenii, azerii, georgienii, armenii etc., după cum am precizat mai sus
• șefii sau „autoritățile criminale” ruso-euroasiatice, după modelul „nașului” din mafia tradițională;
• alte grupări criminale care au în componență, în principal, persoane care aparțin celor mai numeroase etnii din republica unde operează (militari, sportivi, etc.).
Codul vory, așa cum este el întipărit în memoria marilor gangster ruși stipula:
-abandonarea tuturor rudelor-tată, mamă, frați, surori
-interzicerea întemeirii unei familii stabile și a unor legături durabile cu diverse persoane astfel ca membrii vory să nu se îndrăgostească niciodată. Nu se exclud legăturile amoroase în interesul organizației, trecătoare sau dirijate de organizație
-în nicio împrejurare un membru vory nu trebuie să se intereseze de atribuțiunile tovarășului său. Fiecare trebuie să se mărginească la acțiunea sa
-păstrarea secretului total asupra numelor complicilor, caselor conspirative, etc
-crimele cu cruzime și pedepsirea trădătorilor sunt considerate ,,specialități ale profesioniștilor din cadrul vory ‘’
-traficul de droguri și de arme sunt considerate simple operațiuni comerciale și deci nu intră în sfera de activitate a vory
-ajutorarea materială a altor tovarăși aflați în nevoie, din fondurile realizate din cotizațiile membrilor
-solicitarea convocării ,,judecății‘’ vory în cazul de dispută cu alți membri
-supunerea totală față de hotărârile ,,judecății‘’
-racolarea de informatori și prozeliți numai după o consultare cu șeful imediat ierarhic și după obținerea aprobării acestuia
-evitarea oricărui incident cu autoritățile
-interdicția de a participa la activitățile organizațiilor sindicale sau de altă natură, cu excepția situațiilor când acest lucru este recomandat de către șefii imediat ierarhici
-interdicția de a se înrola în armată și de a lua arme din mâna autorităților
După căderea Uniunii Sovietice vory și-a asumat rolul conducător în ierarhia criminalității din Rusia.
Printre cele mai reprezentative grupări criminale care operează pe teritoriul republicilor ex-sovietice au fost identificate până în prezent următoarele:
• Azerii, grupare care are în componență peste 500 de membri de etnie azeră, cu arie de operare în Moscova, controlând piața de fructe și legume, traficul de stupefiante și în particular drogurile sintetice;
• Cecenii sunt grupul etnic de cea mai mare importanță, împreună cu uzbecii, a căror structură pare cea mai apropiată de a familiilor siciliene, cu preocupări în manifestarea violenței, foarte active pe piața din Moscova și din Petersburg, specializați în acțiuni de racket, în controlul prostituției, în traficul de arme și de droguri și sunt dotați și cu o importantă forță de corupție.
• Cimki, grupare criminală cu sediul în suburbia cu același nume a Moscovei, care controlează operațiunile ilegale din zona Aeroportului Seremetyevo;
• Osetinii se ocupă cu răpirile, ucrainienii cu comerțul de droguri ușoare, rușii cu acela de cocaină, iar tătarii controlează prostituția
• Armenii gestionează la Moscova acțiunile de racket din comerțul cu amănuntul, sector în care sunt prezenți și daghestanezii și sunt implicați și în trafic de droguri, arme sau valută.
• Dolgo Prudnesky, grupare criminală formată din anul 1980, a cărei denumire vine de la un orășel din apropierea Moscovei, formată din foști sportivi profesioniști și persoane care au activat în diferite structuri publice;
• Tamboy, a cărei denumire vine de la numele localității de origine a șefului acesteia, Vladimir Kumarin, considerat ca unul din cei patru șefi mafioți de frunte din St. Petersburg, unde își are stabilit „statul major”;
• Rachmiel Brandwain, organizație criminală ruso-euroasiatică, cu arie de acțiune în Europa și nu numai, a cărei denumire vine de la numele șefului acesteia, cunoscut și sub apelativul „Aka Mike Sasha”.
La aceste grupări și organizații se adaugă așa-zisa „elită a lumii criminale ruso-euroasiatică”, asimilată „nașilor” organizațiilor mafiote tradiționale.
În plan extern, mafia rusă a fost semnalată în majoritatea țărilor europene, dar în special în Italia și Germania (unde acționează 60, respectiv 47 de grupări criminale).
Studiile de specialitate privind prezența și activitatea grupărilor criminale ruse în Europa reliefează următoarele:
• utilizarea, într-o măsură tot mai mare, de către organizațiile mafiote ruse, a teritoriului Poloniei, Cehiei, Slovaciei, Ungariei, Bulgariei, României și Albaniei ca puncte de stocare a drogurilor destinate Occidentului;
• transformarea orașelor Praga și Varșovia în baze de operațiuni atât ale mafiei ruse, cât și ale celei italiene pentru introducerea drogurilor în țările vest-europene;
• folosirea de către rețelele de narcotraficanți, sub controlul organizațiilor mafiote ruse, a aeroporturilor din Praga, București și Sofia, de unde „marfa” este apoi transportată pe cale terestră în Europa Occidentală;
• controlul exercitat de organizațiile mafiote ruse, în cooperare cu cele ucrainene, belaruse, armene, georgiene și azere, asupra traficului de arme și substanțe radioactive, comerțul cu bunuri de larg consum contrafăcute, precum și traficul cu mijloace de plată false, practicate în țările din estul și centrul Europei;
• exercitarea de către mafia rusă a monopolului asupra traficului cu autoturisme furate din Occident, spre țările est-europene și zona Orientului Mijlociu;
• preluarea sub controlul mafioților ruși a majorității rețelelor de prostituție care funcționează clandestin în Ungaria, Polonia, Cehia, Slovacia, România și Bulgaria;
• un fenomen care provoacă neliniște crescândă îl reprezintă extinderea influenței și operațiunilor organizațiilor mafiote ruse în statele occidentale, în SUA și în țările lumii a treia.
Aflate în plin proces de expansiune, organizațiile mafiote ruse au reușit să penetreze și continentul sud-american unde, în combinație cu rețelele criminale locale, s-au angrenat în traficul de droguri, furturi, fraude economice, răpiri de oameni de afaceri și operațiuni de spălare a banilor murdari.
Specialiștii vest-europeni în materie de combatere a crimei organizate apreciază că următorul pas al ofensivei organizațiilor mafiote ruse va fi investirea banilor obținuți ilegal în firme de stat și particulare din Occident, în acțiuni și domenii aparținând preponderent și tradițional mafiei internaționale, cum sunt construcțiile de locuințe, birouri și hoteluri, reciclare rezidurilor și substanțelor toxice de orice natură, achiziționarea de restaurante, cazinouri, case de toleranță și magazine.
Rusia și fostele state sovietice au un rol din ce în ce mai important în traficul de droguri. Teritoriul fostei Uniuni Sovietice devine din ce în ce mai mult baza așa-zisei semiluni de aur pentru marii producători de morfină Afganistan, Pakistan și Iran. Altfel, Tadjikistanul mijlocește trecerea produsului în Rusia și Europa și tot mai des se încearcă lărgirea zonelor de producție în Asia Centrală. În perspectivă, Rusia va deveni poate principalul loc de tranzit pentru heroina destinată Europei Centrale și criminalitatea rusă pune la dispoziție un nou traseu chiar pentru cocaina columbiană, care trecând prin Kazahstanul de nord și prin Alaska, sosește în SUA și Canada.
3.4 ORGANIZAREA CRIMINALITĂȚII ÎN ROMÂNIA
Pozitia geostrategică a României, la confluența dintre Orient și Occident, intrarea noastră în rândul țărilor membre ale UE în 2007, peste 2070 km de frontieră română, respectiv cea de nord și est fiind frontiera externă a UE, determină rețelele de tip mafiot să includă țara noastră în categoria țărilor de tranzit și chiar de destinație pentru multe fenomene infracționale transfrontaliere și creează o premisă pentru acestea. Aceste acte, dacă nu sunt combătute de către instituțiile statului cu atribuții în acest sens, afectează atât siguranța statului nostru, cât și interesele UE.
Una din manifestările transnaționale ale criminalității organizate o reprezintă migrația ilegală, care este generată de situația politică, socială și economică din țările de origine și care se poate dezvolta în țările de tranzit, producând efecte grave în țările de destinație. În acelați mod se propagă și celelalte acțiuni ilegale transfrontaliere, acest lucru impunând creșterea nivelului de implicare a rețelelor internaționale. România tinde să devină țară de destinație pentru aceste acțiuni ilegale, fiind evident faptul că această extinere a faptelor ilicite se află în strânsă legătură cu orientarea socio-politică a țării noastre, aflată în structurile euro-atlantice, dar și cu infractorii de baștină, ceea ce reprezintă un pericol la ordinea, liniștea și siguranța publică.
Poliția Română, prin Biroul Național Interpol a avut întotdeauna o contribuție activă la perfecționarea cooperării polițienești internaționale, în cadrul oferit de OIPC-Interpol, reprezentanți ai acestuia participând în mod constant la sesiunile Adunării Generale a organizației, la Conferințele regionale europene, precum și la o serie de simpozioane, colocvii și reuniuni, la nivel zonal sau mondial, ocazie cu care au fost prezentate măsurile specifice adoptate de autoritățile române în vederea prevenirii și combaterii cu mai multă eficacitate a fenomenului infracțional, îndeosebi a crimei organizate, atât pe plan intern, dar și internațional.
Aderarea la UE, poziția geostrategică, pe teritoriul căreia se intersectează numeroase drumuri comerciale euro-asiatice, direcții de trafic ilicit și contrabandă, determină următorii factori de risc privind criminalitatea transfrontalieră la frontierele României:
– lărgirea ariei de acțiune a grupărilor internaționale de crimă organizată, prin atragerea infractorilor din spații mai largi și proliferarea tentativelor la infracțiuni
– poziția geopolitică sau geostrategică a României între est și vest, în concordanță cu implicațiile crizei balcanice
– manifestarea pregnantă a unor grupări de crimă organizată cu experiență mondială (globalizarea crimei organizate)
– existența problemelor de natură economică, socială și politică
– migrația ilegală generată de situația economică, socială sau politică din țările de origine, care conduce la apariția unor fluxuri masive de imigranți spre România și care au ca destinație finală statele membre ale UE
– proliferarea rețelelor de traficanți de ființe umane
– vecinătatea cu unele zone geografice cu potențial conflictual, din punct de vedere etnic, religios sau terorist
– prezența pe teritoriul României a unor cetățeni străini implicați în acțiuni ilegale, proveniți din zone cu risc major
– amplificarea tranzitului ilegal și dezvoltarea pieței drogurilor, o dată cu schimbarea unor rute
– riscul ca emigranții ilegali să desfășoare activități de contrabandă cu produse solicitate pe piața neagră a Europei
– deschiderea frontierelor, facilitând libera circulație a persoanelor, a mărfurilor, a serviciilor și a capitalurilor, provocând consecințe asupra scăderii timpilor de control. În acest context, s-a produs și o internaționalizare a activității infracționale, prin crearea unor legături externe în rândul imigranților români și a imigranților străini spre România, chiar în rândurile unor structuri de tip mafiot.
– proliferarea rețelelor teroriste
– perceperea eronată de către unii cetățeni a drepturilor și libertăților democratice
– comerțul ilegal cu materiale periculoase, substanțe radioactive, deșeuri toxice, etc
– fraudele vamale comerciale, inclusiv cele din categoria mărfurilor subevaluate și a spălării de bani de la frontiere
– creșterea numărului cazurilor de corupție
– operațiuni vamale ilegale, aducând atingere consumatorilor, mediului, etc
– legislația permisivă referitoare la înființarea societăților comerciale care au ca obiect de activitate comerțul exterior și lipsa măsurilor de combatere a firmelor fantomă
– lipsa de cooperare între instituțiile de profil din alte țări în ce privește criminalitatea transfrontalieră.
În perioada regimului totalitar, criminalitatea în România a fost o problemă socială ignorată de instituțiile de control din acea vreme. Chiar dacă existau statistici care confirmau existența criminalității, acestea erau reduse la minim, fiind considerate:,, rămășițele conștiinței mic burgheze în mentalitatea oamenilor și a influenței lumii capitaliste, destinate să dispară odată cu ajungerea pe o treaptă superioară de dezvoltare.’’ Deși în alte țări socialiste europene fenomenul criminalității a fost abordat teoretic, în țara noastră au existat încercări timide în acest sens, criminalitatea fiind subiectul în rare cazuri la dezbaterile deschise și acest lucru din cauză că:
– informațiile privind criminalitatea nu erau disponibile pentru cetățeni și publicul larg, statisticile erau secretizate
– cosmetizarea statisticilor prin modificarea dimensiunii fenomenului criminalității și promulgarea amnistiilor și decretelor de grațiere
– mass-media era cenzurată, existând foarte puține referiri în acest sens, spre exemplu cazul Râmaru
Ca atare, nu se pot face aprecieri obiective cu privire la fenomenul criminalității din perioada totalitaristă.
Criminalitatea în anii de tranziție reprezintă criminalitatea în perioada în care societatea se adaptează la schimbările politice. Tranziția este atât un fenomen social, cât și un fenomen individual, fiecare individ având nevoie de o perioadă mai mică sau mai mare de timp pentru a se adapta la noile realități sociale. Societatea fiind la bază, ansamblul indivizilor se comportă în același fel, având nevoie de adaptare, care în general durează mai mult timp decât adaptarea de la nivel individual. Perioada de tranziție a României a început în anul 1990 și s-a încheiat în momentul aderării la UE, în anul 2007, fiind necesare schimbări economice, sociale și de mentalitate.
După cum arată statisticile postate pe site-ul oficial al Institutului Național de Statistică, criminalitatea a cunoscut în perioada 1990-1999 o creștere constantă, maxima fiind atinsă în anul 1998. Față de minima din anul 1990, în punctul maxim criminalitatea a crescut de mai mult de 4 ori.
Sistemul judiciar este privit cu neîncredere de către populație. La menținerea acestui sentiment are de-a face și presa, care fără a avea un temei motivat, lansează acuzații la adresa celor care înfăptuiesc justiția.
Anul 1989 a însemnat trecerea la un sistem democratic bazat pe drept și economie de piață. Această tranziție nu s-a finalizat încă și mai mult decât atât, a fost însoțită de elemente negative ca inflație, șomaj, sărăcie, insecuritate, imoralitate. Din cauza sărăciei, țara noastră se confruntă cu infracționalitate comisă prin violență, contra patrimoniului, precum și cu o corupție avansată a funcționarilor publici și a factorilor politici de decizie.
Fenomeul criminalității a generat stare de insecuritate, scăderea prestigiului instituțiilor și a justiției, la care se adaugă dorința rapidă de îmbogățire, criza de locuințe, lipsa locurilor de muncă, etc.
Există studii conform cărora criminalitatea în România din perioada de tranzitie a avut o creștere înspăimântătoare. De aceea, estimarea volumului criminalității din perioada de tranziție este foarte greu de realizat, operându-se cu cele 3 tipuri de criminalitate : reală, descoperită și judecată.
Criminalitatea descoperită și cea judecată formează obiectul unor statistici publicate în Anuarul Statistic al României, dar din cauza diferențelor mari dintre acestea, cât și a celorlalți indicatori, îngreunează eforturile de acum.
Evoluția societății românești de după anul 1990 evidențiază faptul că, în pofida intensificării intervenției statului, justiției și administrației în acțiunea de prevenire și combatere a criminalității, asistăm la recrudescența și extensia actelor de violență și agresivitate îndreptate asupra persoanei, patrimoniului public și privat, precum și la amplificarea faptelor de corupție și fraudă în diferite sectoare ale vieții economice, sociale și politice.
Principalele dificultăți în estimarea reală a criminalității din România sunt:
– mari diferențe între criminalitatea descoperită și cea sesizată, cum am precizat mai sus
– în statistica justiției apar decât persoanele condamnate definitiv, în funcție de sex, iar în cea a poliției sunt consemnate fapele comise în funcție de mediul din care proveneau făptuitorii (mediul urban și rural), numărul de persoane invinuite și mediul de domiciliu, pe categorii de vârstă și în funcție de ocupație.
– în nicio statistică din cele două nu există informații la nivel teritorial, județean, ceea ce ar fi dat o imagine zonală a criminalității
Organizații criminale în România
1 Rețelele crimei organizate de sorginte rusă, care au conexiuni în plan internațional, generează riscuri la adresa securității naționale, la frontiere, migrația ilegală și traficul de droguri
Modul de acțiune al rețelelor de crimă organizată rusă este acela de a identifica societăți comerciale autohtone aflate în proces de privatizare sau blocaj financiar sau faliment, pentru obținerea de informații de la unii funcționari publici, oameni de afaceri, mass-media, referitoare la potențialii infractori. O altă formă de manifestare a crimei organizate rusești este spălarea banilor . Fondurile rezultate ilict sunt folosite la cumpărarea de terenuri, de bănci, înființarea de firme, etc
2 Rețelele crimei organizate moldovenești sunt subordonate celor rusești și au activități de contrabandă și evaziune fiscală, spălarea banilor prin intermediul unor firme of-shore, traficul cu diverse produse, migrația și traficul de persoane din spațiul CSI către Occident, colectarea taxelor de protecție, având avantajul cunoașterii limbii române și obținerea cu ușurință a cetățeniei române
3 Rețelele crimei organizate ucrainene, care desfășoară operațiuni mai ales de comerț exterior, de spălare a banilor prin companii și bănci din Rusia, Ucraina, Moldova, traficul cu diverse produse, în special petroliere, evaziunea fiscală prin combinatele industriale din Ucraina și unele firme înființate în România, colectarea taxelor de protecție de la recuperatori
4 Rețelele crimei organizate chineze care acționează în orașe mari din România, prin trafic ilegal de persoane, evaziune fiscală, recuperări ilegale de TVA, scoaterea ilegală a valutei din țară, taxe de protecție și contrabandă
5 Rețelele crimei organizate turce care desfășoară acțiuni de contrabandă, scoaterea ilegală a valutei din țară prin intermediul curierilor de la agenții de turism, trafic de droguri, migrație ilegală a imigranților de etnie kurdă, către vestul Europei
6 Rețelele crimei organizate arabe (sirieni, irakieni, egipteni, libanezi, palestinieni, etc), în mari orașe ca București, Constanța, Brașov și Cluj, care vizează obținerea de profituri imediate, prin eludarea cadrului legal sau specularea facilităților fiscale, prin utilizarea corupției. Activitățile constau în contrabandă cu țigarete, spălarea banilor, evaziune fiscală, recuperări ilegale de TVA, crearea de firme fantomă, sedii fictive ale companiilor, expatrieri de valută, trafic de droguri, de persoane.Aceștia conlucrează cu rețele similare din Moldova, Ucraina și au conexiuni cu Germania și Anglia.
7 Rețelele crimei organizate italiene desfășoară predominant activități economice, investiții realizate prin coruperea funcționarilor publici, înființarea unor firme controlate de mafia italiană, prin spălarea banilor, falsificarea de monedă și traficul cu aceasta (tipografii clandestine deținute de Camorra napolitană), a documentelor comerciale sau de identitate, contrabandă, trafic cu auto furate și traficul clandestin de persoane
8 Rețelele crimei organizate autohtone, care sprijină crima organizată externă și sunt implicate în activități de corupere a factorilor de decizie sau mass-media, contrabandă cu țigări și alcool, evaziune fiscală prin sustragere de la plata taxelor și a impozitelor, traficul de persoane pentru prostituție, trafic de droguri, taxe de protecție. În majoritatea lor, aceștia sunt de etnie rromă.
3.4.1 TIPURI DE CRIMINALITATE ÎN ROMÂNIA
3.4.1.1 Criminalitatea informatică
Având în vedere ritmul schimbărilor internaționale, s-a instaurat civilizația informației, care implică criminalitatea informatică. Progresele realizate în tehnologia calculatoarelor au fost și sunt umbrite de vulnerabilitatea datelor și informațiilor și au condus la apariția a serioase probleme în ceea ce privește securitatea datelor.
Computerul a devenit un instrument de săvârșire a infracțiunii cu utilizare ingenioasă prin: accesul neautorizat și folosirea resurselor unui sistem informatic, furt de date, distrugerea datelor, trafic de parole, răspândirea de viruși din ce în ce mai distructivi. Un loc important îl ocupă criminalitatea pe Internet exprimată prin: furturile din magazinele virtuale, folosirea cărților de credit, etc.
Caracteristica principală a acestui gen de criminalitate este caracterul transfrontalier deoarece nu poate fi circumscrisă unui anumit spațiu.
Astfel, criminalitatea informatică – componentă a criminalității organizate este un fenomen real în plină expansiune, prezentând forme diversificate în fața cărora posibilitățile de identificare și de stabilire a vinovăției devin tot mai anevoioase.
România a fost surprinsă inițial de acest fenomen, fiind nepregătite, ulterior organele judiciare s-au folosit de Legea specială nr 161/2003 referitoare la prevenirea și combaterea criminalității informatice, care cuprinde în titlul III norme referitoare la prevenirea și combaterea criminalității informatice, Legea nr 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, etc.
Codul penal actual prevede în capitolul VI al al titlului VII ,,Infracțiuni contra siguranței publice’’ infracțiunile informatice și anume: accesul ilegal la un sistem informatic, interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice, alterarea integrității datelor informatice, perturbarea funcționării sistemelor informatice, transferul neautorizat de date informatice și operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice.
3.4.1.2 Criminalitatea organizată
Crima organizată reprezintă activitățile infracționale ale unor grupuri conspirative care acționează în scopul obținerii unor venituri ilicite.
Legea 39 din 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate este o realizare complexă, cu un pronunțat caracter inovator, necesară în condițiile perfecționării continue a grupurilor criminale cu un posibil efect descurajant asupra activității acestora.
Criminalitatea organizată presupune săvârșirea unor infracțiuni grave prevăzute de Codul Penal român, fiind în legătură cu toate domeniile infracționalității.
Proxeneți și rețele de prostituție existau și în epoca Ceaușescu, dar supravegheat. De asemenea, consumul de droguri exista și înainte de 1989, dar el se limita la personaje din sferele înalte ale puterii interesate numai de droguri de lux. Criminalitatea de acum 20 ani era o criminalitate de vitrină. După 1989 aceste grupări și-au luat revanșa, iar criminalitatea organizată s-a intensificat și a căpătat forme noi, în prima fază mare parte a infractorilor români a migrat la începutul anilor 90 către Occident, unde s-a asociat cu grupuri criminale stabile din Europa Occidentală și a săvârșit acte extreme. În viitorii ani, ne așteptăm la o circulație inversă a criminalității organizate către România, către Europa Centrală și de Est, unde există terenuri virgine pentru profituri însemnate din spălare de bani, trafic de persoane, trafic de droguri, criminalitate informatică, trafic de materiale strategice și nucleare.
În România, criminalitatea organizată este reglementată de Legea nr. 39 din 21 ianuarie 2003, modificată în anul 2014.
Grupul infracțional organizat, așa cum este definit pe plan național, reprezintă activitățile desfășurate de orice grup structurat constituit din cel puțin 3 persoane, pe o anumită perioadă de timp și pentru a acționa în mod coordonat în scopul comiterii uneia sau mai multor infracțiuni. Între membrii grupului există raporturi ierarhice ori personale, care permit acestora să se îmbogățească sau să controleze teritorii, piețe ori sectoare ale vieții economice și sociale interne sau străine, prin folosirea șantajului, intimidării, violenței ori coruperii, urmărind fie comiterea de infracțiuni, fie infiltrarea în economia reală.
3.4.1.3 Corupția
Fenomenul corupției este foarte periculos pentru societate și nu apare singular. Corupția este un fenomen social prin condițiile ei de existență și totodată unul antisocial prin consecințele sale.Odată cu incriminarea sa, corupția a devenit și un fenomen juridic.
Cooperarea internaționalǎ presupune pentru statul român, pe lângǎ semnarea și ratificarea unor documente internaționale, modificarea legislației interne, conform acestora și cooperarea României cu o serie de organisme.
Corupția reprezintǎ în țara noastrǎ un adevǎrat fenomen care s-a rǎspândit sub cele mai diverse forme în toate domeniile și sectoarele economico-sociale, întâlnindu-se ca mobil sau scop în rezoluțiunea infracționalǎ a unor elemente, fie ca fapte de sine stǎtǎtoare, fie ca momente în angrenajul unor infracțiuni complexe, aceastǎ maladie care afecteazǎ relațiile sociale interumane aducând atingere gravǎ și esențialǎ eforturilor societǎții, ale statului, de a crea în țarǎ un climat democratic.
Corupția din România a fost prezentă dintotdeauna, având elemente specifice tranziției, ca de exemplu factori sociali, economici și politici, cât și elemente actuale datorate disfuncționalităților politice și instituționale, vizându-se coruperea factorilor de decizie de la un nivel înalt.
Corupția are efectul de a se autopropaga (tot mai mulți indivizi dau mită să-și rezolve problemele și tot mai mulți se lasă corupți), de a încetini reformele sociale, politice și economice și de a descuraja populația în spiritul civic.
Din punct de vedere al consecințelor ei, corupția constituie o sfidare la adresa întregii societăți. Ea determină efecte demoralizatoare pentru marea majoritate a indivizilor, întrucât permite ascensiunea anumitor grupuri și indivizi care obțin mai rapid și mai ușor profituri economice prin coruperea autorității publice sau politice. Pe de altă parte, corupția este un veritabil atentat la siguranța națională, corelându-se cu beneficiile pe care le obține crima organizată din coruperea oficialilor publici. În același timp, corupția amplifică costurile sociale și economice ale reformei.
Prin legea 503/2002 a fost înființat Parchetul National Anticorupție (cu o secție specializată de combatere a corupției și o secție specializată în combaterea infracțiunilor conexe celor de corupție) fiind transformat ulterior într-o Direcție specializată a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, tocmai în scopul eficientizării acestei lupte.
Lipsa de răspundere a denunțătorului (chiar dacă uneori acesta este de rea-credință, obținând rezolvarea dorită, dar și mita înapoi, întrucât aceasta i se restituie) încurajează descoperirea actelor de corupție.
Înlăturarea corupției presupune educarea populației și eliminarea mentalităților învechite.
În România, Codul Penal reglementează infracțiunile de corupție și de serviciu: luarea de mită, darea de mită, traficul de influență, cumpărarea de influență, fapte săvârșite de către membrii instanțelor de arbitraj sau în legătură cu aceștia și fapte săvârșite de către funcționari străini sau în legătură cu aceștia.
Acestea au fost completate prin legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție și legea 161/2003 privind asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice.
Dinamica infracțiunilor de corupție în perioada 1995-2000 și 2005-2013
3.4.1.4 Traficul de droguri
Crima organizată poate exista fără trafic de droguri, invers nu.
România era inițial țara de tranzit în acest domeniu, dar în prezent fenomenul a luat amploare, creându-se o piață a ,,morții albe’’ mai ales în rândul tinerilor.
Medical, consumul de droguri duce la dependență, suferință și la alte boli ca HIV, TBC, iar social duce la șomaj, izolare, sărăcie.
Sediul materiei în România este Legea 143/2001 și Strategiile Naționale Antidrog în perioada 2003-2004, 2005-2012 și 2013-2020 în concordanță cu prevederile europene.
Cooperea României în domeniul traficului și consumului ilicit de droguri trebuie să se axeze pe următoarele obiective:
– realizarea unei concepții unitare de acțiune în acest domeniu
– adaptarea legislației naționale și a structurilor implicate în combaterea acestei infracțiuni, la prevederile organismelor internaționale
– instituirea de parteneriate eficiente cu structuri guvernamentale
– crearea unui suport care să orienteze propunerile de prevenire și combatere la nivel central și local.
Strategia comunitară antidrog 2013-2020 în vigoare abordează acest aspect din punct de vedere politic, medical, științific, practic, cât și din punctul de vedere al cooperării.
UE apreciază că actualmente nu există date care să prognosticheze o scădere a consumului de droguri, dar a scăzut mortalitatea din această cauză.
În strategia națională antidrog sunt identificate caracteristicile consumului de droguri:
– creșterea utilizării medicamentelor catalogate drept droguri
– extinderea rețelelor de trafic pe întreg teritoriul țării
– creșterea numărului de consumatori, chiar și în rândul școlarilor, a consumului de amfetamină
– formarea de grupuri de consum și distribuire a drogurilor
– creșterea producției de tutun și alcool
– răspândirea consumului de stupefiante în baruri, discoteci , etc
Opiaceele provenite din Orientul Apropiat sau din Extremul Orient tranzitează prin țările europene (Belgia, Olanda, Franța, Anglia, Suedia, Turcia) dar și din America de Nord. Hașișul fie că provine din Asia ori din Africa tranzitează în cantități importante prin Europa, traficanții căutând noi trasee, cum este în prezent ruta balcanică prin Bulgaria și România.
În primul rând în țara noastră ne lipsește educația scolară în acest sens, coroborată cu lipsa supravegherii părinților, anturajul negativ, acceptarea cu ușurință a populației, etc. În lupta cu drogurile ar trebui implicate: școala, familia, organisme interguvernamentale, unitățile medicale de specialitate, psihologi, dar și instituții specializate în reintegrarea socială a foștilor consumatori de droguri. Alături de acestea, se recomandă crearea unui sistem informatic național cu date legate de droguri, cooperarea internațională și securizarea frontierelor de stat.
În cazul traficului de droguri și al migrației ilegale, ruta balcanică rămâne un canal de traficare foarte important, care pornește din Turcia și se ramifică pe diferite trasee, legând practic toate țările balcanice de cele din Europa de Vest:
-Turcia, Bulgaria, România, Slovacia, Cehia, Germania, Olanda, Franța, Spania
-Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Austria și ramificații
-Turcia, Bulgaria, Macedonia, Serbia (Kosovo), Bosnia Herțegovina, Croația, Slovenia și Italia
-Turcia,Grecia, Italia sau Turcia, Bulgaria, Macedonia, Albania, Italia
-Turcia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Croația, Ungaria, Austria, Germania
-Turcia, Bulgaria, România, Ungaria, Slovacia, Cehia, Germania și Țările Scandinave
Traficul cu stupefiante este incriminat și de legislația românească, infracțiunea fiind pedepsită: ,,Producerea, deținerea, precum și orice operațiune privind circulația produselor ori substanțelor toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conțin astfel de substanțe ori experimentarea produselor sau substanțele toxice’’; constituie infracțiunea de trafic de produse sau substanțe toxice, care se pedepsește cu închisoare de la 2-7 ani și interzicerea unor drepturi.
3.4.1.5 Traficul de persoane
Sediul materiei este Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, care definește traficul de carne vie cu recrutarea, transportarea, cazarea unei persoane prin constrângere, fraudă, înșelăciune, ori prin oferirea de bani sau alte foloase pentru obținerea consimțământului persoanei care are autoritate asupra altei persoane, în vederea exploatării acesteia din urmă.
Traficul de persoane se sprijină în principal pe prostituție și proxenetism, la care se adaugă și traficarea persoanelor în scopul prelevării de organe, existând o întreagă rețea în acest sens. Cele mai multe cazuri erau cele în care persoanelor dornice să muncească în străinătate li se promiteau bani pentru actele de călătorie până la destinație, unde erau obligate să se prostitueze, foloasele revenind traficanților. Alarmant este că sunt foarte mulți minori implicați, chiar și în prelevarea de organe, sub pretextul adopțiilor internaționale.
Pentru lupta cu acest flagel se impun programe educative, mai ales pentru grupurile de risc, de protecție socială prin instituțiile județene specializate, consiliere și mediere a muncii.
Pe baza statisticilor efectuate de Poliția Română, s-au conturat anumite rute de trafic și anume Republica Moldova-România-Ungaria-Europa Occidentală, în special Franța și Germania, a doua rută prin Serbia-Belgrad-Italia și Grecia, iar a treia rută prin Bulgaria-Grecia și Turcia sau Italia, spre Macedonia și Albania.
Sediul materiei este Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane și Planul Național de acțiune pentru combaterea traficului de persoane.
Diferența dintre trafic și migrație ilegală este în voluntariatul migrantului și anume dacă acesta este forțat să migreze , atunci poate fi considerat traficat iar în situația în care acesta a decis să migreze și ulterior a căzut victimă traficului, atunci este greu să se facă o diferențiere între migrant și persoana traficată.
Codul penal actual definește traficul de persoane ca fiind: ,,Recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea unei persoane în scopul exploatării acesteia, săvârșită: a) prin constrângere, răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate, b) profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane, c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de banu ori de alte foloase în schimbul consimțământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane, se pedepsește cu închisoarea de la 3-10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi’’.
Proxenetismul este definit ca ,, determinarea sau înlesnirea practicării prostituției ori obținerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituției de către una sau mai multe persoane ’’ și se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Codul penal român actual nu mai reglementează prostituția.
3.4.1.6 Traficul de material radioactiv și armament
Căderea ,,cortinei de fier’’ a însemnat libertate pentru fostele țări comuniste, dar și export de criminalitate din Afganistan, Ucraina, Moldova, fosta Iugoslavie. Destrămarea URSS a creat instabilitate, deoarece deteriorarea armatei sovietice a dus la dezvoltarea traficului cu arme și cu material radioactiv și contrabanda cu acestea.
România este țară de tranzit pentru o rută de transport ilegal de arme din fosta URSS spre Marea Mediterană și de acolo spre Africa, Asia și Orientul Mijlociu.
Statele care și-au creat propriile ,,mașinării militare’’ în eventualitatea unui conflict armat sunt piețe de desfacere pentru transportul ilegal de armament, obținându-se profituri imense.
Factorii traficului cu armament sunt:
-conflictele armate
-instabilitate politică
-încetarea ,,războiului rece’’
-supraproducția de armament
Nerespectarea regimului armelor și munițiilor este prevăzută ca faptă penală: ,,Deținerea, portul, confecționarea, precum și orice operațiune privind circulația armelor letale, a munițiilor, mecanismelor sau dispozitivelor acestora sau funcționarea atelierelor de reparare a armelor letale, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 1-5 ani’’.
Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor materii radioactive este prevăzută ca faptă penală: ,, Primirea, deținerea, folosirea, cedarea, modificarea, înstrăinarea, dispersarea, expunerea, producția, procesarea, manipularea, depozitarea intermediară, importul, exportul sau depozitarea finală, transportul sau deturnarea materialelor nucleare ori a altor materii radioactive, precum și orice operație privind circulația acestora, fără drept, se pedepsesc cu închisoarea de la 5-12 ani și interzicerea exercitării unor drepturi’’.
Statistici
3.4.1.7 Traficul de mașini furate
Acest tip de trafic este pe locul doi ca și profit, după droguri, dupa precizările Interpol.
Traficul de mașini furate în Europa sunt destinate fie țărilor din Est, fie țărilor din Orientul Apropiat și mijlociu.
Există grupuri infracționale specializate pe furtul autoturismelor de lux și altele pe furtul autoturismelor obișnuite.
În România, având în vedere legislația permisivă, lipsa bazelor de date ale polițiilor occidentale de unde erau aduse autovehiculele furate, autoturismele treceau vama foarte ușor.
Traficul ilegal cu autoturisme de lux a luat amploare deosebită, în principal din cauza profitabilității lui, în câteva ore sau zile putându-se realiza un venit de zeci sau sute de mii de dolari, dar și ca urmare a unor riscuri minime.
În prezent, traficul de autoturisme furate este sub control, datorită controlului vamal și al managementului integrat al frontierei de stat. Contrabanda cu auto furate este în vizorul HG 482/2003.
Statistici
3.4.1.8 Contrabanda sau spălarea de bani
Grupurile infracționale organizate strâng mulți bani care sunt numiți ,,bani murdari’’. Inițial, banii murdari erau cei proveniți din traficul de droguri, ulterior fiind astfel catalogate toate câștigurile provenite ilicit din sfera crimei organizate.
În România infracțiunea de spălare de bani era incriminată de Legea 21/1999(în prezent abrogată din 12.12.2002) care reia Directiva CCE 91/308/1991 (arată că odată cu liberalizarea circulației capitalurilor în UE, trebuie luate măsuri pentru prevenirea și combaterea folosirii sistemului financiar–bancar al statelor membre în vederea spălării banilor), completată prin Legea 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălarii banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, republicată în 2012, care abrogă legea anterioară și care se aliniază reglementărilor internaționale în domeniu. Legea cadru este completată cu legile DNA și a normelor privind transparența în exercitarea unor demnități publice.
Spălarea banilor se poate realiza prin:
– schimb sau transfer de bani, cunoscând că provin din săvârșirea de infracțiuni, în scopul ascunderii provenienței ilicite a banilor sau în scopul sustragerii de la urmărire a persoanei care a săvârșit infracțiunea
– ascunderea naturii provenienței banilor
– obținerea de foloase cunoscând că acestea provin din infracțiuni
Spălarea de bani depinde de o infracțiune premisă, facând parte din crima organizată.
Obligația de a verifica proveniența banilor aparține instituțiilor de credit și financiare, băncilor, societăților de asigurare și reasigurare, agenților economici care desfășoară activități de jocuri de noroc sau tranzacții cu obiecte de valoare, oficiilor poștale și persoanelor cu atribuții în privatizare deoarece în România în perioada de tranziție prin cumpărarea de active, în procesul de privatizare pot fi plasați bani murdari.
Secretul bancar și profesional nu sunt opozabile organelor judiciare, acestea fiind puse sub supraveghere prin conturi și telecomunicații numai la indicii temeinice legate de spălarea de bani.
Există două tipuri de țări:
– țări în care secretul bancar este infailibil: ex Elveția, care gestionează cca 44% din totalul averilor din lume, loc susceptibil de conservare a secretelor bancare
– țări în care nu există controlul provenienței banilor: ex Bahamas
Prin HG 479/2002 a fost aprobat Regulamentul de organizare și funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, organ de specialitate în subordinea Guvernului.
După 1990, în România, cea mai folosită metodă de spălare a banilor, a fost contrabanda cu valută.
Statistici
3.4.1.9 Terorismul
Terorismul poate fi definit ca o strategie sistematică și persistentă de utilizare a violenței de către un stat sau un grup politic împotriva altui stat sau un grup politic în scopul realizării unor obiective politice ca urmare a constrângerii create prin starea de teroare și intimidare colectivă.
Terorismul se află în strânsă legatură cu toate celelalte activități ale criminalității organizate.
România a ratificat prin Legea 623/2002 Convenția din 9 decembrie 1999 de la New York privind reprimarea finanțării terorismului și prin Legea 131/2002 a ratificat rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 1373/2001 privind combaterea terorismului internațional.
Dată fiind poziția geostrategică a țării noastre, am putea fi ținta unor activități teroriste.
După atentatele din 11 septembrie 2001 conceptul de terorism a căpătat noi valențe și ulterior OG 141/2001 care este abrogată în prezent, a fost adoptată Legea 535/2004 privind prevenirea și combaterea teroprismului. Măsuri pentru combaterea terorismului au fost precizate și în legi care reglementează domenii strategice ale economiei ca: Legea energiei electrice nr 318/2003, Legea privind desfășurarea în siguranță a activității nucleare nr 111/1996, Legea privind protecția martorilor nr 682/2002, OG nr 75/2001 privind cazierul fiscal și OG 159/2001 privind prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării actelor de terorism.
Legea nr 535/2004 este actul normativ cadru care reglementează aspectele legate de prevenirea și combaterea terorismului. Această prevenire începe de la intrarea în țară a străinilor, așa cum se arată în Legea 194/2002 care interzice intrarea în țară a străinilor semnalați că au activități teroriste.
Având în vedere că operațiunile de tip terorist pot genera crize majore la nivel mondial, cu consecințe negative pe plan economic-financiar, politic, militar, moral și cultural asupra tuturor statelor, războiul modern va deveni un nou tip de război, cu scop politico-militar unic, respectiv eradicarea terorismului internațional de stat sau privat.
În România, prevenirea și combaterea terorismului se realizează în conformitate cu prevederile convențiilor internaționale privind reprimarea terorismului, la care statul nostru este parte, precum și cu respectarea reglementărilor internaționale și a legislației interne referitoare la drepturile omului.
3.4.1.10 Infracțiuni ecologice
Instituțiile dreptului penal au anumite particularități, date de specificul instituțiilor acestei ramuri de drept, fără ca prin aceasta să se deroge de la principiile generale ale dreptului penal. Răspunderea penală – alături de celelalte forme ale răspunderii juridice specifice dreptului mediului este un mijloc represiv important pentru protecția și dezvoltarea mediului.
Nu orice încălcare a normelor de drept al mediului angajează răspunderea penală, ci numai acele abateri care au un grad de pericol social ridicat, reprezentând astfel o serioasă amenințare a celor mai importante interese ale societății în acest domeniu. Pentru a fi infracțiuni, faptele poluante trebuie să prezinte un pericol social deosebit, oricum mai ridicat decât al contravențiilor și să fie săvârșite în astfel de împrejurări încât, potrivit legii penale, să constituie infracțiuni.
Toată legislația penală are un justificat caracter de tehnicitate datorat specificului său.
De altfel, trebuie remarcat faptul că legiuitorii naționali au folosit două modele de definire a infracțiunilor de mediu, în funcție de legăturile normelor penale cu dispozițiile de drept administrativ. Astfel, într-un prim model, sancțiunile penale pot fi folosite ca și ultim mijloc de a obliga pe făptuitor la respectarea legii; dreptul penal are aici un caracter subsidiar, normele penale intrând în vigoare ca ultimă soluție și numai după aplicarea sancțiunilor administrative.
Cel puțin în dreptul românesc, există nenumărate situații în care normele penale sancționează nu neapărat o poluare efectivă a mediului, ci nerespectarea unor cerințe de ordin administrativ.
Pentru angajarea răspunderii penale în dreptul mediului, infracțiunea ecologică trebuie să aibă un pericol social ridicat și să reprezinte o serioasă amenințare a intereselor globale ale oamenilor, plantelor și animalelor, a bunurilor materiale.
În funcție de pedepsele aplicabile infracțiunile ecologice pot fi:
– infracțiuni de pericol calificat;
– infracțiuni de rezultat și de pericol.
După obiectul supus ocrotirii, infracțiunile sunt grupate în:
a). Infracțiuni prin care se aduc atingeri activităților economice și sociale cu impact asupra mediului, care la rîndul lor se grupează în:
-infracțiuni cu privire la procedura de autorizare;
-infracțiuni la regimul substanțelor și deșeurilor toxice și periculoase;
-infracțiuni la regimul îngrășămintelor chimice și pesticidelor;
-infracțiuni la regimul protecției împotriva radiațiilor ionizate.
b). Infracțiuni prin care se aduce atingere protecției resurselor naturale și conservării biodiversității care, la rîndul lor cuprind infracțiuni privind protecția apelor și ecosistemelor acvatice.
Sediul materiei pentru infracțiunile ecologice este
– Directiva 2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal
– Codul penal
– Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 195/2005 privind protecția mediului
Faptele penale trebuie întotdeauna prevăzute expres de legislația mediului.
Infracțiunile de mediu sunt prevăzute în articolul 98 alin 1-3 din Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 195/2005 privind protecția mediului.
Statistici
3.4.2 STATISTICI PRIVIND CRIMINALITATEA ÎN ROMÂNIA
Codul penal actual fost adoptat prin legea nr. 286/2009 și a intrat în vigoare la data de 01.02.2014, întârziind deci să apară.
Criminalitatea după mediul de săvârșire a infracțiunii
Observăm volumul criminalității mai ridicat în mediul urban. Pe lângă densitatea populației, cercetătorii au arătat că un rol important îl are și funcția orașului: economică, industrială și modul de viață esențial diferit de cel de la țară. Pentru unii indivizi condițiile de viață sunt mai grele la oraș, industrializarea imprimă un val de migrație de la sat la oraș, crescând numărul populației, dar și sentimentele de frustrare, inadaptare și dezrădăcinare. Controlul social scade deoarece oamenii nu se cunosc între ei. De asemenea, orașele favorizează criminalitatea prin oportunitățile numeroase care-i tentează pe făptuitori.
Criminalitatea după participanți
Criminalitatea după infracțiuni
3.4.3 ROMÂNIA ȘI COOPERAREA INTERNAȚIONALĂ ÎNTRE ANII 2010-2013
CAPITOLUL 4 ORGANIZAȚIILE INTERNAȚIONALE DE COOPERARE ÎNTRE STATE
4.1 COOPERAREA STATELOR – PRINCIPIU FUNDAMENTAL ÎN DREPTUL INTERNAȚIONAL
Odată cu maturizarea societății internaționale, din ansamblul normelor de comportament au fost desprinse unele dintre acestea, limitate ca număr, care datorită importanței lor, au fost ulterior calificate drept principii ale dreptului internațional, iar acestea reprezintă abstractizări ale unui număr mai mare de reguli, unele dintre ele îndelung și general acceptate, care își au originea fie în cutume, fie în practica convențională a statelor, o linie de demarcație în acest sens fiind greu de stabilit .
Principiile dreptului internațional contemporan sunt expres consemnate într-o serie de acte internaționale, în primul rând art 2 al Cartei ONU, în alte tratate multilaterale sau regionale, în special ale Adunării Generale a O.N.U., Actul final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa adoptat la 1 august 1975, care a consacrat decalogul principiilor fundamentale.
Principiile fundamentale constituie o categorie distinctă de norme juridice, prezentând atât trăsături caracteristice tuturor regulilor de drept internațional, cât și trăsături proprii, care le particularizează în sistemul acestui drept și le determină însemnătatea specifică. Din acest punct de vedere ele sunt, înainte de toate, reguli cu valoare juridică, normativă, create pe baza acordului de voință dintre state și obligatorii pentru acestea în relațiile lor de cooperare. Principiile au un caracter general, făcând parte din acea categorie de norme juridice pe care Curtea Permanentă de Justiție Internațională le-a numit cu termenul generic ,,principii de drept internațional.
Evoluția dreptului internațional a dus îndeosebi în secolul al XX-lea, la formarea unor principii fundamentale care domină întreaga sa materie.
Aceste principii conțin regulile de conduită cele mai generale, a căror respectare este indispensabilă pentru dezvoltarea relațiilor prietenești și cooperării între state, pentru menținerea păcii și securității internaționale, atât din punct de vedere al substanței, acoperind toate domeniile raporturilor pe care le reglementează dreptul internațional, cât și prin aplicarea lor în raporturile dintre toate statele lumii.
Unele principii fundamentale au fost enunțate în diferite perioade istorice, reflectând condițiile respective; în secolul trecut a avut loc o întreagă acțiune de formare și clarificare a conținutului tuturor principiilor. Afirmarea și clarificarea principiilor fundamentale au devenit expresia unei atitudini determinate de marea majoritate a statelor lumii față de dreptul internațional.
Având în vedere existența unui număr mare de norme de drept internațional, în domeniile cele mai diferite, unele aplicabile între două state sau pe plan regional, altele având caracter multilateral sau chiar universal, a apărut cerința coerenței acestui ansamblu de norme, a protecției unor valori fundamentale în toate raporturile juridice care se stabilesc între state.
De aceea, aceste principii realizează o sinteză a ansamblului normelor dreptului internațional, stabilind cu cea mai mare autoritate drepturi și îndatoriri cu caracter universal, menite să asigure protecția acestor valori fundamentale, cărora toate statele le acordă o importanță esențială .
Grigore Geamănu susține că ,,principiile fundamentale reprezintă o generalizare maximă a normelor de drept internațional,,.
Rolul principiilor a crescut continuu și conținutul lor s-a îmbogățit și se îmbogățește cu noi elemente .
Principiile fundamentale sunt ele însele un ansamblu, fiind strâns legate atât în ceea ce privește conținutul, cât și procesul aplicării lor. Astfel, unele elemente ale unor principii sunt reluate de altele, dintr-un alt unghi; ele se completează și se explică reciproc; niciunul nu poate fi aplicat făcând abstracție de conținutul celorlalte, niciunul nu poate fi invocat pentru a încălca un altul.
Declarația privind principiile de drept internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperarea între state conform Cartei Națiunilor Unite adoptată în 1970, dezvoltă conținutul a șapte principii: nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, reglementarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice, neintervenția în treburile interne ale altui stat, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, egalitatea suverană a statelor, îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor asumate și cooperarea internațională.
Declarația privind principiile care guvernează relațiile dintre statele participante la Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, adoptată în 1975 la Helsinki, enunță și dezvoltă un număr de zece principii, adăugând cele șapte dezvoltate în cadrul O.N.U: inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor și respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Alte documente au enunțat un număr mai mic de principia (Declarația de la Bandung din 1955).
Acestea sunt:
egalitatea suverană a statelor
– nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța
integritatea teritorială a statelor
reglementarea pașnică a diferendelor
neamestecul în treburile interne ale unui stat
dreptul popoarelor de a dispune de ele însele
respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
respectarea cu bună credință a obligațiilor asumate în conformitate cu dreptul internațional
inviolabilitatea frontierelor
cooperarea internațională
Aceste principii formează, totodată, temelia întregului sistem de norme și instituții ale dreptului internațional contemporan, toate statele fiind obligate să acționeze în sfera vieții internaționale pe baza respectării stricte a principiilor fundamentale, principii care formează un sistem organic închegat de reguli de conduită, reclamând din partea fiecărui stat respectarea lor în ansamblu.
Se susține că principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate ar constitui un izvor de drept internațional sau cel putin un izvor subsidiar de drept intern, existent în principalele sisteme de drept.
Unii autori se referă la o categorie de principii generale de drept: principii comune ordinii juridice interne și internaționale, între care sunt enunțate norme privind nașterea, executarea și stingerea obligațiilor, exercitarea drepturilor, răspunderea pentru delicte și principii speciale ordinii juridice internaționale.
Dacă am avea în vedere principiile de drept intern, ele nu pot fi un izvor de drept internațional în sine. Dacă sunt avute în vedere principii ale ordinii juridice internaționale, deci acceptate ca atare de acestea, nu mai prezintă importanță din punctul de vedere al izvoarelor faptul că sunt similare cu cele din ordinea internă. Este doar o constatare cu caracter istoric și teoretic.
Trăsăturile caracteristice ale principiilor fundamentale
Principiile fundamentale ale dreptului internațional se caracterizează prin următoarele trăsături esențiale :
a) au caracter de maximă generalitate
b) au valoare juridică imperativă, fiind norme de jus cogens; aceasta înseamnă că principiile fundamentale sunt reguli juridice de la care statele nu se pot deroga prin actele lor unilaterale, bi sau multilaterale.
c) fiind obligatorii pentru toate statele, au vocație universală
d) ocrotesc valorile internaționale unanim recunoscute, cum ar fi pacea și securitatea internațională, etc.
e) au un caracter dinamic, în sensul că ele se adaptează noilor realități care se manifestă în viața internațională
f ) au caracter de opozabilitate, în sensul că pot fi invocate și opuse oricărui stat sau organizație care nu le respectă
g) egalitatea juridică a principiilor fundamentale, în sensul că între aceste principii nu sunt permise ierarhizări, toate având aceeași forță juridică
h) interdependența și unitatea principiilor fundamentale, caracter care duce la aplicarea lor unitară, integrală și imperativă în viața internațională
i) gradul mare de abstractizare și generalizare a acestor principii fundamentale
j) interdependența dintre aceste principii
Principiile fundamentale au apărut datorită necesității creării unui ansamblu de norme juridice care să reglementeze raporturile juridice care se stabilesc între state, având în vedere complexitatea acestor raporturi, varietatea domeniilor în care pot apărea, precum și numărul mare de norme de drept internațional existente, norme care se aplică fie pe plan regional, fie pe plan universal, fie numai în relațiile dintre două state.
Aceste principii fundamentale domină integral sistemul jurisdicțional și conferă autoritate întregului sistem al dreptului internațional.
Constituind cadrul juridic universal valabil al relațiilor dintre state, principiile fundamentale reprezintă la rândul lor, expresia trăsăturilor și tendințelor esențiale, generale și progresiste ale raporturilor internaționale. Aceste principii reflectă structura generală a relațiilor internaționale ca relații între state suverane, independente și egale în drepturi, fiind numite în acest sens în doctrină și “principii structurale”.
Fiecare dintre aceste principii are o valoare universală, în sensul că se aplică în raporturile dintre toate statele și în toate domeniile. În același timp, între aceste principii există numeroase legături și interconexiuni. Ele nu pot fi nici înțelese, nici aplicate izolat sau în opoziție unul cu celălalt.
De aceea, documentele internaționale prevăd că aceste principii reprezintă un tot și fiecare dintre ele se interpretează și se aplică în contextul celorlalte.
Principiul cooperării internaționale este un principiu care și-a găsit consacrarea juridică în Carta Organizației Națiunilor Unite. Astfel, Carta prevede că în activitatea sa, Organizația ,,să realizeze cooperarea internațională în rezolvarea problemelor internaționale,, cuprinzând totodată principiile fundamentale ale relațiilor de cooperare dintre state.
Cooperarea nu mai este un act facultativ, ci o îndatorire a statelor. Acest principiu vizează toate statele lumii, indiferent de mărime, situație politică, nivel de dezvoltare, de participare la o organizație internațională. El are în vedere toate domeniile vieții internaționale:
menținerea păcii și securității
cooperarea economică
cooperarea socială și culturală
știința și tehnologia
protecția mediului înconjurător
Principiul cooperării dintre state include atât dreptul, cât și îndatorirea fiecărui stat de a lua parte la cooperarea internațională. Acest drept și această îndatorire nu au caracter absolut în sensul de a participa la toate acțiunile și formele de cooperare, fiecare stat rămâne liber să participe la aceste acțiuni și forme de cooperare pe care le consideră adecvate intereselor sale, în funcție de obiectul, scopul, condițiile și alte aspecte, fiecare stat rămâne liber să-și aleagă partenerii de cooperare, într-unul sau altul din domeniile concrete ale raporturilor internaționale. Principiul cooperării nu admite însă excluderea unor state de la cooperarea internațională, ori discriminări pe baza diferitelor aspecte.
Prin sfera sa de aplicare, principiul cooperării este universal valabil și cuprinde toate domeniile relațiilor dintre state. De altfel, în Carta ONU se arată în art. 1 pct.3 că unul din scopurile ONU este să realizeze cooperarea internațională cu caracter economic, social, cultural sau umanitar și în promovarea și încurajarea respectării drepturilor omului și libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie.
Și la nivel european, încă de la adoptarea tratatelor constitutive, țările europene au așezat – la baza relațiilor dintre ele – principiul cooperării, iar prin reglementările adoptate pe parcursul anilor au făcut din cooperarea lor “o normă imperativă a relațiilor comunitare”.
Cooperarea internațională este un drept și o obligație care revine statelor; fiecare stat are dreptul de a participa la relații de cooperare cu celelalte state ale comunității internaționale, pe baze bi sau multilaterale și în orice domeniu de interes reciproc; de asemenea, statele sunt datoare să coopereze între ele, în primul rând, pentru asigurarea păcii și securității internaționale, precum și pentru realizarea progresului lor, iar în desfășurarea relațiilor lor de cooperare, statele au îndatorirea de a respecta toate principiile fundamentale ale dreptului internațional public, ca și celelalte norme imperative ale acestuia.
Totodată, niciun stat nu se poate sustrage de la cooperarea internațională pentru rezolvarea problemelor majore care confruntă omenirea. Cooperarea internațională este condiționată prin scopurile pe care trebuie să le urmărească și anume menținerea păcii și securității internaționale, favorizarea progresului și stabilității economice, a bunăstării generale a națiunilor, a promovării dezvoltării economice în lumea întreagă.
Principiul cooperării are în vedere participarea statelor în soluționarea problemelor politice ale relațiilor dintre ele în domenii referitoare la excluderea oricăror raporturi internaționale de inegalitate, dominație și subordonare, înfăptuiea măsurilor de dezarmare, de securitate internațională, etc.
Cooperarea internațională nu poate să se realizeze și să răspundă acestor obiective și cerințe decât cu respectarea celorlalte principii fundamentale ale dreptului internațional, în primul rând a egalității suverane și a egalității în drepturi la cooperare.
Extinderea cooperării internaționale – exigență majoră pentru asigurarea și menținerea păcii și securității internaționale
Odata marcat debutul său, cooperarea internațională interstatală a continuat să se realizeze printr-o conștientizare de către state a necesității manifestării în această formă la nivel internațional și ca urmare a extinderii comunității internaționale de la un grup restrâns de monarhii europene preocupate de menținerea granițelor lor continentale și extracontinentală, la o adevărată societate internațională, în sensul de civitas maxima.
În efortul de descoperire, cercetare și sancționare a încălcărilor dreptului, a apărut pe fundamentul vieții internaționale problema cooperării ca exigență majoră pentru asigurarea și menținerea păcii și securității internaționale.
Încă de la jumătatea anilor 70 au existat unele premise în vederea organizării unei cooperări – doar interstatale – între statele UE, în care erau implicate și state terțe, în domenii precum lupta împotriva terorismului sau infracțiunile capitale. Odată cu dezvoltarea tot mai mare a UE și a proiectului pentru o piață internă și implicit, a liberei circulații a persoanelor, a devenit clar că era inevitabilă crearea unei entități care să se ocupe în mod sistematic cu politica imigrației și a azilului, a combaterii infracționalității (transfrontaliere) sau cu dreptul civil și penal .
Era clară necesitatea unei cooperări, totuși nu se știa încă în ce formă vor coopera statele membre. Existau două posibilități: fie trecerea competențelor necesare asupra comunității, fie păstrarea și, dacă era cazul, completarea și modificarea cooperării interguvernamentale. La ora actuală, domină competența exclusiv unională asupra domeniilor statelor membre, acestea nemaiavând dreptul de a legifera singure decât în domeniul cercetării știinifice sau mai poate exista o competență comună atât a statelor membre UE, cât și a UE.
Extinderea cooperării internaționale a avut ca efect elaborarea și aplicarea unor norme juridice clare și concise, fenomen la care a participat un număr tot mai mare de state, acestea din urmă devenind factorul central al realizării cooperării, al formării și aplicării normelor de drept.
Importanța cooperării internaționale în lupta cu criminalitatea este în prezent unanim recunoscută în dreptul internațional.
În plus, statele au admis treptat ideea că reprimarea criminalității internaționale implică în mod necesar un nivel de cooperare “pe măsura” indignării universale provocate de astfel de crime. Altfel spus, fiind vorba de crime internaționale, consolidarea cooperării judiciare internaționale este rezultatul unei lupte din ce în ce mai eficiente contra impunității cerute de o societate civilă vigilentă, luptă contra impunității care constituie o condiție sine qua non pentru restabilirea păcii și democrației.
Transformările revoluționare care au avut loc în lume în ultimul secol au dus la crearea unei noi ordini de drept și la apariția unor noi forme de cooperare, pe fondul intensificării dialogului politic pentru menținerea păcii, promovarea drepturilor omului, demnității și a statului de drept.
4.2. NOȚIUNEA, ROLUL ȘI CLASIFICAREA ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
În termeni generali, o organzație internațională este o ,, asociație ,, care poate fi statală, reunind deci mai multe state, sau nestatală, reunind persoane fizice sau juridice având naționalități diferite și neurmărind scopuri lucrative. Prima categorie de ,,asociații,, poartă numele de organizații internaționale interguvernamentale, iar cea de-a doua de organizații internaționale neguvernamentale.
Organizațiile internaționale se dezvoltă în cadrul statului suveran. Chiar după primul război mondial, sub impulsul SUA, avându-l președinte pe Wilson, se concretizează pentru prima dată viziunea unei încadrări a raporturilor dintre state și chiar dintre societăți, prin organizațiile internaționale.
Interesul statelor pentru cooperare în cadrul comunității internaționale s-a manifestat încă din secolul al XIV- lea, dar primele forme instituționalizate ale cooperării s-au manifestat abia în secolul al XIX-lea prin crearea primelor organizații internaționale.
Astfel, în 1865 a luat ființă Uniunea Telegrafică Internațională, în 1874 s-a constituit Uniunea Poștală Universală, în 1878 Organizația Meteorologică Mondială, iar în 1919 Societatea Națiunilor.
În literatura de specialitate s-a arătat că interdependența și caracterul pluridimensional al cooperării internaționale contemporane, ca și natura raporturilor dintre state, nu pledează în favoarea unei separări a factorilor politici de cei economici sau tehnici, care ar conduce la clasificări artificiale ale organizațiilor internaționale, este utilă existența unor astfel de organizații internaționale specializate, deoarece astfel se poate realiza o întărire a colaborării între state pe domeniul respectiv, o concentrare a activității și implicit, o penetrare mai puternică în acel domeniu în vederea rezolvării tuturor problemelor existente.
Indiferent de specificul pe care îl au organizațiile internaționale, între acestea există o colaborare continuă, mai ales în ceea ce privește sprijinul pe care aceste organizații internaționale îl dau în vederea prevenirii și combaterii criminalității internaționale.
Organizațiile internaționale sunt, în general, forme permanente, instituționalizate, ale cooperării dintre state în diferite domenii.
Unul dintre cele mai evidente aspecte ale rolului și contribuției organizațiilor internaționale îl constituie identificarea, prin multiplele contacte dintre reprezentanții diferitelor națiuni pe care ele le facilitează, a intereselor comune și ale întregii comunități internaționale.
În ceea ce privește rolul pe care îl joacă organizațiile internaționale în viața internațională actuală observăm că acestea au o anumită putere autonomă în ceea ce privește domeniul lor de activitate, ele constituind un forum al cooperării interstatale și urmăresc în principal armonizarea eforturilor statelor în vederea unei mai fructuoase colaborări internaționale.
Dezvoltarea fǎrǎ precedent a criminalitǎții internaționale ne permite sǎ afirmǎm fǎrǎ putințǎ de tǎgadǎ cǎ se impune unirea și coordonarea eforturilor tuturor statelor membre ale ONU și altor organizații internaționale în cooperarea pentru combaterea infracțiunilor internaționale.
În domeniul combaterii criminalitǎții și în realizarea unei justiții penale corespunzǎtoare la nivel internațional, cooperarea organizațiilor internaționale s-a manifestat inclusiv prin adoptarea unui mare numǎr de convenții internaționale privind reprimarea unor categorii de infracțiuni, precum și prin ajutorul pe care organizațiile internaționale se obligǎ sǎ și le acorde reciproc pentru realizarea justiției penale.
Așadar, organizațiile internaționale reprezintă în acest moment un pilon de bază al luptei pentru prevenirea și combaterea criminalității internaționale.
Organizațiile internaționale sunt o formă instituționalizată de cooperare între state, ele sunt instrumente prin care își promovează obiective comune de politică externă.
Trăsăturile pe care trebuie să le îndeplinească o organizație internațională interguvernamentală sunt:
-membrii sa fie state suverane și independente
-să existe un act constitutiv care să stabilească obiectivele comune, drepturile și îndatoririle statelor membre
-să desfășoare o activitate permanentă pentru o perioadă de timp definită sau nedefinită
-să aibă organe proprii
Clasificarea organizațiilor internaționale
Organizațiile internaționale pot fi clasificate după mai multe criterii, care pot fi stabilite cu greutate din cauza diversității actelor constitutive ale organizațiilor interguvernamentale, modalităților particulare de adeziune a statelor, precum și funcțiilor atribuite prin statute, care conduc, în multe cazuri, la suprapuneri de atribuții sau responsabilități juridice. Cu toate acestea, se pot stabili criterii de ordine generală, în baza cărora să poată contura o anumită tipologie a organizațiilor internaționale.
-după criteriul istoric: prima generație de organizații și a doua generație
-după vocația organizațiilor internaționale: ca arie geografică, organizații internaționale cu vocație universală ca ONU și organizații internaționale regionale, care cuprind un număr limitat de state, cele care fac parte din regiunea respectivă ca OSA, Consiliul Europei.
-după natura funcțiilor: organizații cu funcții materiale OCDE, organizații cu funcții juridice, care au ca scop elaborarea de convenții și reglementări internaționale și organizații cu funcții mixte, care au ca scop atât elaborarea de reglementări internaționale, cât și organizarea colaborăriii statelor membre în domenii concrete de acțiune
-după gradul de exclusivism: organizații deschise ex ONU și organizații închise ex Comisia Dunării și organizații cu deschidere limitată ex OSA, OSCE, Uniunea Africană
-după obiectul de activitate: organizații politice ONU, OSCE, Consiliul Europei, organizații militare ca NATO, Uniunea Europei Occidentale, organizații economice ca Organizația Mondială pentru Comerț, organizații financiare ca BIRD, sociale ca UNESCO
-după competențele atribuite: organizații de coordonare și organizații de integrare
-după natura membrilor: organizații internaționale guvernamentale, care întrunesc cele 3 criterii definitorii și anume să aibă membrii state suverane, să aibă la bază un tratat internațional, să aibă organe proprii și organe neguvernamentale, care sunt create și funcționează în baza dreptului intern al statelor și nu a dreptului internațional
-În funcție de forma de organizare și de tipul obiectivelor urmărite deosebim:
-federații de organizații internaționale
-organizații cu participare universală
-organizații cu participare intercontinentală
-organizații cu participare regională
-organizații care emană din persoane, locuri, obiecte de proprietate sau alte organisme
-organizații care au o formă specială
-organizații naționale cu orientare internațională
-organizații internaționale inactive sau desființate
-organisme recent apărute, dar neconfirmate încă
-organisme subsidiare și interne, aparținând altor organisme interne
-ordine religioase, fraternități și instituții seculare
-serii de conferințe autonome
-tratate și acorduri multilaterale
În funcție de tipul membrilor sau al competențelor
– După gradul de extindere a componenței: organizații cu vocație universală ex ONU și organizații regionale
– domeniul de activitate: organizații politice și organizații tehnico-economice
– în funcție de structura membrilor: organizații interguvernamentale (membrii sunt statele) și organizații neguvernamentale (membrii pot fi persoane particulare sau anumite grupuri sau instituții private)
– După natura geografică, scopul și obiectivele organizațiilor interguvernamentale
– mondiale – ONU, Organizație Conferinței islamice
– intercontinentale, regionale și subregionale: UE, OSCE, Uniunea Africană, Liga Arabă, Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est, OTAN
Organizații internaționale guvernamentale și neguvernamentale
Dreptul internațional definește termenul de organizație internațională conform convenției de la Viena privind dreptul tratatelor între state (1969) ca o organizație interguvernamentală.
O organizație internațională desemnează o asociere de state creată printr-un tratat, dotată cu o constituție și organe comune, care are o personalitate juridică distinctă de cea a statelor membre. Organizațiile internaționale interguvernamentale constau în instituții care iau naștere prin acorduri formale între națiuni și reprezintă guvernele acestora. Dată fiind personalitatea juridică a organizațiilor internaționale interguvernamentale, aceasta denotă capacitatea oricărei organizații de a acționa în nume propriu, ca actor internațional distinct față de orice stat membru sau orice alt stat terț.
C. Amerasinghe numește organizațiile interguvernamentale organizații publice, opuse celor private (nonguvernamentale). Organizația publică este de obicei creată de un tratat sau de o convenție la care statele sunt parte și membrii organizației astfel create sunt în general statele, deși uneori, dar rar, guvernele pot fi membre. Alte două elemente sunt menționate în conexiune cu organizațiile internaționale publice și anume personalitatea internațională distinctă de cea a statelor membre și capacitatea de a încheia tratate. Organizațiile internaționale interguvernamentale sunt publice prin faptul că deciziile pe care le iau vizează statele, în speță guvernele statelor, în timp ce organizațiile nonguvernamentale sunt private, iar deciziile și acțiunile lor sunt independente de voința statelor.
J McCormick aduce elemente de noutate și anume caracterul voluntar al participării și incapacitatea organizațiilor de a impune deciziile membrilor săi. Organizațiile interguvernamentale au guverne naționale ca membri și lucrează pentru a promova cooperarea voluntară între aceste guverne în probleme de interes comun. Ele au puțină sau niciun fel de autonomie deoarece membrii săi iau toate deciziile importante și, de obicei, au puțină sau nicio abilitate de a impune acele decizii. Organizațiile internaționale nonguvernamentale sunt corpuri care lucrează la nivel internațional, în afara guvernelor, sau ce constau în grupuri de organizații nonguvernamentale naționale.
Instituțiile constituie anumite structuri cu atribuții care privesc formalizarea, legalizarea, legitimitatea proceselor și intereselor politice în cadrul oricărei organizații. În stuctura organizațiilor se regăsește principiul separării și conlucrării puterilor, așa cum a fost el modelat de modernitatea politică, puterea legislativă, executivă și judecătorească. Astfel întâlnim în structura generică a organizațiilor politice o instituție de tip parlamentar (Adunarea Generală, Parlament, etc), o structură de tip executiv (Consiliu de Securitate, secretarul general, diferite comitete executive politico-militare, politico-economice), fie la nivel tehnico-birocratic (Secretariatul General) și o structură judiciară. Fără nicio excepție, toate organizațiile internaționale interguvernamentale și nonguvernamentale au un secretariat, condus de un secretar general, ale cărui atribuții privesc organizarea întâlnirilor celorlalte instituții, redactarea rapoartelor anuale referitoare la activitatea organizației, intermedierea organizație-opinie publică, organizație-comunitate internațională. Instituții cu caracter juridic ale organizațiilor interguvernamentale (Curtea Internațională de Justiție din cadrul ONU, Curtea de Justiție a Uniunii Africane, CEDO din cadrul Consiliului Europei, Curtea Interamericană a Drepturilor Omului din cadrul OSA), care furnizează expertiză juridică organizației și instituțiilor sale și pot fi petiționate de către state (Curtea Internațională de Justiție a ONU, Curtea de Justiție a Uniunii Africane) sau de către cetățenii statelor membre (CEDO a Consiliului Europei, Curtea Interamericană a Drepturilor Omunui a OSA). De asemenea, în cadrul organizațiilor internaționale sunt și structuri specializate care conectează organizația cu problematica și specificul obiectivelor sale.
Uniunea Europeană nu poate fi inclusă în sfera organizațiilor internaționale clasice deoarece transcede sfera unei structuri internaționale interguvernamentale, devenind, prin urmare, o organizație supranațională.
În privința organizațiilor internaționale nonguvernamentale, numele acestora datează încă din anul 1945, atunci când ONU le-a desemnat ca entități, distinct de cele guvernamentale, cu rol consultativ. Organizațiile nonguvernamentale contribuie la formarea opiniei publice internaționale, fiind definite prin ,,vocația acțiunii și a mărturiei, determinându-și câmpul de acțiune cu ocazia unui așa-numit eveniment-declanșator.
Atitudinea critică a organizațiilor internaționale nonguvernamentale în raport cu unele evenimente sociale, politice și, ocazional, cu instituțiile statelor, organismele economice, cu alți factori transnaționali este și o consecință a modului lor de finanțare. Atât timp cât nu acceptă contribuții din partea instituțiilor statului în care-și desfășoară activitatea, dar nici din partea corporațiilor sau a altor actori economici, acestea își pot permite critica acțiunilor politice și economice. În plus, modul relativ simplu de acțiune al acestor organizații este dat de faptul că membrii lor sunt persoane fizice voluntare, ele putând fi mult mai ușor mobilizate decât delegațiile statelor la întâlniri interguvernamentale.
Exemple de organizații nonguvernamentale: Greenpeace International(armele păcii verzi)-apără mediul înconjurător, Amnesty International (libertatea de a lupta pentru libertate)-luptă pentru drepturile omlui , Consumers International(Avatarurile consumului) care oferă un cadru legal național și internațional de protecție a consumatorilor, International Crisis Group(între război și pace)-afirmă pacea internațională, Oxfam International(cât de universal poate fi ajutorul umanitar), Transparency International(despre clarobscurul corupției), reunind oameni din întreaga lume, având filiale în diverse țări sau regiuni, acționând colectiv (exemplu Campania dusă de Greenpeace România înpotriva proiectului Roșia Montana). De obicei organizațiile internaționale nonguvernamentale au ca obiective protecția mediului, a drepturilor omului, acțiuni umanitare, lupta împotriva corupției, etc. Specializarea restrânsă se datorează faptului că nu posedă suficiente resurse financiare, iar mobilizarea acestora pe un singur obiectiv are șanse mari pentru îndeplinire.
Organizațiile pot fi clasificate în guvernamentale și nonguvernamentale și în funcție de maniera în care se constituie bugetul lor. Dacă bugetul organizațiilor interguvernamentale este compus din contribuțiile fiecărui stat membru, de regulă în funcție de produsul intern brut, cel al organizațiilor nonguvernamentale evită finanțarea din partea organismelor politice sau economice, axându-se pe cotizațiile membrilor și donații din partea simpatizanților.
CAPITOLUL 5 ROLUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE ÎN PREVENIREA ȘI COMBATEREA CRIMINALITĂȚII
Pe măsură ce criminalitatea organizată a câștigat tot mai mult teren, a fost necesară intervenția statelor de drept pentru contracararea acestui fenomen nociv care tinde să devină un mod de viață pentru anumite persoane. Orice intervenție eficientă presupune crearea unui cadru juridic corespunzător și a unui cadru instituțional adecvat. Ca mijloace juridice, statele au la dispoziție convențiile sau tratatele bilaterale, zonale sau multilaterale cu caracter de reciprocitate.
Combaterea criminalității preocupă comunitatea internațională pe măsură ce fenomenul a fost perceput în diferitele sale forme de manifestare. Statele lumii sesizând acest pericol la nivel regional, continental și global, au căutat diverse forme de combatere. Dacă inițial fenomenul a fost combătut la nivel național, ulterior organismele guvernamentale și neguvernamentale și-au dat mâna la cel mai înalt nivel pentru cunoașterea fenomenului și pentru găsirea mijloacelor de contracarare.
Statele trebuie să adapteze măsurile de restituire sau de reparare a prejudiciului în favoarea vitimelor criminalității, în conformitate cu dispozițiile Declarației de principii fundamentale de justiție, referitoare la victimele criminalității și victimele abuzului de putere.
ONU trebuie să pună la punct directive practice în materie de drept material și de drept procesual, bazându-se pe contribuția organizațiilor interesate. ONU și aceste organizații trebuie să ajute statele, să examineze și să evalueze legislația lor, să facă reforme, dar ținând cont de practicile existente și de tradițiile culturale, juridice și sociale.
Datele și informațiile transmise pe diferite canale atestă adevăratele dimensiuni ale organismelor politice și economice internaționale create între anii 1950-1960 pe bătrânul continent, de a propaga apărarea valorilor reale ale democrației, statului de drept și drepturilor omului.
Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională fondată în 1945, după cel de-al doilea război mondial de către 51 de țări angajate în menținerea păcii și securității internaționale, dezvoltarea relațiilor de prietenie între popoare și promovarea progresului social, standarde de viață mai bune și apărarea drepturile omului.
ONU are patru scopuri principale:
– de a păstra pacea și securitatea internațională în întreaga lume, folosind ca metode măsuri colective pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor contra păcii, reprimarea actelor de agresiune și ale oricăror încălcări ale păcii și rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor
– să dezvolte relații prietenești între națiuni, bazate pe principiul egalității în drepturi și drepturile popoarelor de a dispune de ele însele
– realizarea colaborării internaționale în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural și umanitar și încurajarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți, îmbunătățirea vieților oamenilor săraci și a combaterea foametea, a bolilor grave și a analfabetismului
– de a fi un centru pentru armonizarea acțiunilor națiunilor în vederea atingerii acestor obiective.
Carta ONU cuprinde și un capitol intitulat ,,Principii’’ , în care sunt enunțate principii de drept dezvoltate ulterior în alte documente și considerate principii fundamentale ale dreptului internațional.
Pe lângă membrii originari ai ONU, Carta prevede că pot deveni membre toate celelalte state care acceptă obligațiile prevăzute de Cartă și care, după aprecierea organizației, pot să-și ducă la îndeplinire aceste obligații.
În prezent sunt membre ale ONU 193 de state. România a devenit membră ONU în anul 1955.
Având în vedere caracterul său unic internațional și puterile deținute în Carta sa fondatoare, organizația poate lua măsuri pe o gamă largă de probleme, să ofere un forum pentru statele membre și să își exprime opiniile prin Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social și alte organisme și comitete.
Orice acțiune a ONU trebuie să se desfășoare sub imperiul unor principii care să-i confere corectitudine .Acestea sunt:
1 Organizația este întemeiată pe principiul egalității suverane a tuturor membrilor ei
2 Toți membrii Organizației, spre a asigura tuturor drepturile și avantajele care decurg din calitatea lor de membru, trebuie să-și îndeplinească cu bună-credință obligațiile asumate potrivit prezentei Carte
3 Toți membrii Organizației vor rezolva diferendele internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția, să nu fie puse în primejdie
4 Toți membrii Organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, să recurgă la amenințarea cu forța sau folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori a independenței politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU.
5 Toți membrii ONU își vor da tot ajutorul în orice acțiune întreprinsă în conformitate cu prevederile Cartei și se vor abține să dea ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizația întreprinde o acțiune preventivă sau de constrângere
6 Organizația se va asigura ca statele care nu sunt membre ale Organizației Națiunilor Unite să acționeze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menținerii păcii și securității internaționale
7 Nicio dispoziție din Cartă nu va autoriza ONU să intervină în chestiuni care țin esențial de competența internă a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor Cartei.
Rezultatele Organizației Națiunilor Unite ajung în fiecare colț al globului. Deși ONU este cea mai bine cunoscută pentru menținerea păcii, prevenirea conflictelor și asistență umanitară, există multe alte moduri în care Organizația Națiunilor Unite și sistemul său (agenții specializate, fonduri și programe) afectează viețile noastre. Organizația funcționează pe o gamă largă de aspecte fundamentale, de dezvoltare durabilă, protecția mediului și a refugiaților, în caz de dezastre, combaterea terorismului, dezarmarea, promovarea democrației, a drepturilor omului, egalitatea de gen și promovarea femeilor, dezvoltare socială, sănătate, extinderea producției de alimente și să-și coordoneze eforturile pentru o lume mai sigură.
5.1 INSTITUȚIILE SPECIALIZATE DIN CADRUL ORGANIZAȚIEI NAȚIUNILOR UNITE
În ansamblul structurilor existente, un rol deosebit revine organizațiilor internaționale care acționează într-un anumit domeniu de activitate. Aceste organizații au funcții limitate în domeniul pentru care au fost create și anume în domeniul economic, social, cultural, educațional, cercetare științifică, învățământ, sănătate, etc și acționează pe plan mondial, fiind deschise tuturor statelor din lume.
Consiliul Economic și Social coordonează activitatea organizațiilor, urmărind ca acestea să realizeze scopurile pentru care au fost create.
Potrivit Cartei ONU, aceste organizații contribuie la promovarea și consolidarea păcii în lume prin:
-realizarea colaborării statelor în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, umanitar, prin încurajarea și dezvoltarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, limbă și religie
-armonizarea acțiunilor statelor în domeniile respective de activitate
-soluționarea în procesul cooperării pe care o organizează, a problemelor complexe existente în acele domenii de activitate
-dezvoltarea unor relații prietenești între națiuni (pct 2 art 1)
Aceste obiective au o importanță și semnificație importantă în menținerea și dezvoltarea relațiilor pașnice între națiuni și popoare.
Organizațiile internaționale pe domenii de activitate alcătuiesc împreună cu Forumul Mondial o construcție de ansamblu care servește la realizarea obiectivelor de cooperare, înțelegere internațională, promovare și dezvoltare a relațiilor prietenești între națiuni.
În prezent există următoarele organizații internaționale cu rol în prevenirea și combaterea criminalității internaționale:
5.1.1 ORGANIZAȚIA AVIAȚIEI CIVILE INTERNAȚIONALE
În 1919, a existat un proiect de convenție internațională întocmit de către una din comisiile de specialitate desemnate de conferința de pace: comisia aeronautică.
În urma Conferinței de la Chicago din 1944 se creează Organizația Aviației Civile Internaționale care a funcționat provizoriu până în 1947, an în care s-a întrunit cea de a 26-a ratificare necesară intrării în vigoare a Convenției privind aviația civilă internațională (Convenția de la Chicago), prilej cu care a cǎpǎtat și statutul de instituție specializatǎ a ONU.
Cu sediul la Montreal, OACI își propune să contribuie la dezvoltarea principiilor și tehnicilor aviației civile internaționale, să asigure dezvoltarea ordonată a aviației civile în toată lumea, să încurajeze folosirea în scopuri pașnice a tehnicilor aviatice, să contribuie la dezvoltarea transporturilor aeriene sigure, etc.
Înființată în 1944 de către 52 de țări, a avut numele de Organizația provizorie Aviației Civile Internaționale (PICAO). Într-adevăr, Convenția de la Chicago a fost ratificată de 26 de state. În același timp, aceasta este încorporată în organizarea provizorie. Ea a devenit OACI din 04 aprilie 1947 când s-au obținut 26 de ratificări.
OACI este o organizație internațională care depinde de Națiunile Unite . Rolul său este de a participa la elaborarea de standarde care să permită standardizarea transportul aerian internațional (zboruri din aceeași țară nu sunt afectate de OACI).
Consiliul OACI adoptă standarde și orientări care reglementează și recomandă practici, utilizarea în comun a frecvențelor radio, brevete de personal de aviație, de trafic, etc. De asemenea, definește protocoalele care trebuie urmate în investigarea accidentelor aviatice, protocoale care să fie respectate de către statele semnatare ale Convenției de la Chicago .
OACI nu trebuie confundată cu OACI IATA, o asociație privată de companii aeriene cu sediul central în Montreal.
OACI este compusă dintr-o Adunare, un Consiliu, comitete și comisii. Ea are cca. 1.000 funcționari, personal internațional, inclusiv experți.
În activitatea sa de dezvoltare a principiilor și tehnicilor navigației aeriene internaționale, de asigurare a securității, în cooperare cu OIPC și alte organisme ale ONU, desfășoară o deosebită activitate pe linia prevenirii terorismului, în special a formei de piraterie aeriană.
OACI caută în mod constant să încurajeze și să susțină dezvoltarea durabilă a transportului aerian și serveste ca forum global pentru 191 de state membre. Printre numeroase alte funcții de sprijin, toate aspectele aviației civile internaționale, OACI reunește state și organizații cheie din industrie pentru a determina zonele de prioritate strategică, elaborează politicile și standardele în domeniu, coordonează inițiative globale de monitorizare, analiză și raportare, precum și oferirea de asistență specifică.
De-a lungul timpului Organizația a elaborat și adoptat numeroase convenții internaționale privind prevenirea și combaterea terorismului în domeniul aviației civile, a elaborat numeroase recomandări în materie de securitate, a efectuat anchete privind securitatea aeroporturilor din lume și a desfǎșurat o intensǎ activitate privind combaterea traficului de droguri pe calea aerului.
La 18 martie 2013 – Comitetul mixt al Uniunii Europene și Organizația Aviației Civile Internaționale s-au întâlnit la sediul Montréal al ONU, acționând pentru a adopta un nou sistem de securitate, anexă la Memorandumul recent stabilit de cooperare.
Această nouă anexă formalizează domenii importante ale aprofundării cooperării UE / OACI, cum ar fi schimbul de informații relevante de securitate și de expertiză, precum și finanțarea de inițiative specifice de securitate, a subliniat Raymond Benjamin, secretarul general al OACI. Benjamin a fost copreședinte al reuniunii cu Matthias Ruete, Comisia Europeană, Director General pentru Energie și Transport.
Deși accentul inițial a Comitetului Mixt a fost la formalizarea siguranței aviației, cele două organizații și prioritățile de securitate, ambele părți și-au exprimat sprijinul puternic astăzi, pentru realizarea colaborării în continuare în celelalte domenii vizate, în special gestionarea traficului aerian.
5.1.2 UNIUNEA INTERNAȚIONALĂ A TELECOMUNICAȚIILOR
Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor a luat ființă în 1932 prin fuziunea Uniunii Telegrafice Internaționale și a Uniunii Radiotelegrafice Internaționale, fondată în urma Conferinței de la Berlin din 1906 și a devenit organizație specializată a ONU în anul 1949. Actul care a consfințit crearea acestei organizații îl reprezintă Convenția Internațională a Telecomunicațiilor de la Madrid din 1932, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1934.
Cu sediul la Geneva, are ca scopuri principale colaborarea între state pentru folosirea rațională a telecomunicațiilor, creșterea calității serviciilor de telecomunicații, repartizarea frecvențelor radio.
Obiectivele și misiunea
UIT este o agenție a sistemului ONU care se ocupă de tehnologia informației și a comunicațiilor (TIC). De-a lungul celor 145 ani de existență, ITU a coordonat utilizarea la nivel mondial în comun a spectrului radio, a promovat cooperarea internațională în domeniul sateliților orbitali, a lucrat pentru a îmbunătăți infrastructura de telecomunicații pentru țările în curs de dezvoltare creat pentru a furniza standarde globale cu interconectarea între diferitele sisteme de comunicare și a acordat o atenție deosebită problemelor emergente, cum ar fi schimbările climatice globale, accesibilitatea și consolidarea securității cibernetice.
ITU a vizat, de asemenea, "Connect the World", prin mobilizarea de resurse umane, tehnice și financiare necesare pentru a atinge obiectivele de conectivitate stabilite în cadrul Summit-ului Mondial privind Societatea Informațională (WSIS) și inițiative regionale. Astfel, UIT este angajată să sprijine realizarea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului până în 2015 și promovează reducerile decalajului digital în întreaga lume.
Activitatea desfășurată de către ITU acoperă trei sectoare:
Standardizare Sectorul (ITU-T): este dedicat în principal pentru elaborarea de standarde, ca urmare a muncii efectuate în comun de reprezentanți de frunte ai sectorului industrial pentru crearea unui consens la nivel mondial pe noile tehnologii. Standardele facilitează accesul la industria piețelor lumii ca acestea să garanteze funcționarea, interoperabilitatea și integrarea de sisteme de comunicare la nivel mondial.
Sectorul radiocomunicații (ITU-R): principalele sarcini ale sectorului includ, de asemenea, elaborarea de standarde pentru sisteme radio pentru a asigura utilizarea eficientă a spectrului de frecvențe radio și efectuează studii cu privire la dezvoltarea de sisteme radio. De asemenea, efectuează studii cu privire la dezvoltarea de sisteme radio pentru operațiuni de ajutor în caz de dezastre, inclusiv prognozarea, detectarea, alerta și asistență în caz de dezastru.
Sectorul dezvoltare (ITU-D): Misiunea principală a ITU-D este de a garanta pentru toți locuitorii planetei dreptul de a comunica prin accesul la infrastructura și serviciile de informare și de comunicare. Pentru a atinge acest obiectiv țările ITU-D se asistă în domeniul tehnologiei informației și comunicațiilor, prin mobilizarea resurselor tehnice, umane și financiare necesare pentru a accesa aceste tehnologii. ITU-D a fost creat în primul rând pentru a răspândi accesul echitabil și durabil la TIC, la un cost accesibil.
Prezența regională
Politica cu privire la prezența regională a UIT este concepută pentru a permite Uniunii să lucreze împreună cu membrii săi și să adapteze activitățile la necesitățile țărilor. Birourile Regionale asistă la activitățile Uniunii și caută să acorde prioritate satisfacerii nevoilor țărilor sub responsabilitatea să asigure distribuția geografică. În plus, acestea reprezintă UIT în toate domeniile sale și au, de asemenea, responsabilitatea de a difuza informații și de a oferi asistență membrilor în cadrul activităților celor trei sectoare ale Uniunii. Sediul Biroului Regional este în Brazilia și cele trei Birouri din regiune sunt situate în Barbados, Santiago de Chile și Tegucigalpa.
În Brazilia, a fost înființată în anul 1992, Biroul UIT pentru regiunea din America, cu scopul principal de a opera în cadrul strategiilor de dezvoltare a sectorului de telecomunicații din regiune, sprijinirea țărilor în curs de dezvoltare. În prezent, Brazilia este un semnatar de proiecte internaționale de cooperare tehnică cu ITU. Anul trecut, guvernul brazilian a fost onorat cu premiul pentru asigurarea mondială a telecomunicațiilor UIT și Societății Informaționale în virtutea eforturilor naționale.
ITU a jucat în Brazilia un rol esențial în procesul de privatizare și modernizare de telecomunicații, proces însoțit de crearea de regulator de curent, Agenția Națională de Telecomunicații (Anatel). În ultimii ani, UIT a fost implicată în proiecte și inițiative majore pentru a sprijini integrarea comunităților indigene, copii și tineri brazilieni în proiectele de cooperare cu Brazilia.
UIT întreține relații de colaborare cu OIPC-INTERPOL, contribuind efectiv la măsurile de prevenire a criminalității.
UIT, în care statele sunt responsabile de reglementarea și planificarea de telecomunicații din lume, stabilește standarde în acest sector și difuzează toate informațiile tehnice necesare pentru a permite utilizarea de servicii globale de telecomunicații . În acest context, se administrează, de asemenea, alocarea benzilor de frecvență radio pentru comunicații fără fir (IFRB) și atribuie pe orbitele de sateliți în spațiu. Mandatul său, de asemenea, se extinde la Internet în bandă largă, cea mai recentă tehnologie wireless, maritimă, navigație aeriană, meteorologie prin satelit, convergența fix-mobil , acces la Internet, date, voce, televiziune, rețelele de telefonie mobilă de generație următoare .
UIT organizează evenimente internaționale și regionale, precum și forumuri, cum ar fi ITU Telecom World , reunind reprezentanți ai guvernelor pentru a face schimb de idei, cunoștințe și tehnologie.
Șeful de Relații Media și Informare Publică al Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor este un membru al Comitetului Consultativ Internațional al Organizației de presă africane (APO).
5.1.3 ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU EDUCAȚIE, ȘTIINȚĂ ȘI CULTURĂ –UNESCO
Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură -UNESCO a luat ființă în 1946 în urma ratificării Convenției pentru crearea acestei organizații de către 20 din cele 44 state care au luat parte la Conferința de la Londra din 1945, dedicată tocmai elaborării acestor ,,Constituții’’ UNESCO. Are sediul la Paris și scopul ei este de a contribui la menținerea păcii și securității internaționale prin educație, știință și cultură. Există 73 de suboficii active în diverse țări ale lumii.
Obiectivele UNESCO sunt: contribuirea la menținerea păcii și securității, întărind prin intermediul educației, științei și culturii, cooperarea dintre națiuni în scopul de a asigura respectarea universală a dreptății, a legilor, al drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Organele principale ale UNESCO sunt : Conferința Generală (compusă din toate statele membre), Consiliul executiv și Secretariatul (format din Directorul general care este șeful secretariatului și personalul de specialitate care se aflǎ sub autoritatea directorului general).
UNESCO are misiuni ambițioase: în educație, una din sarcinile majore este de a promova alfabetizarea. În știință se promovează cooperarea științifică internațională, iar în cultură, UNESCO a cunoscut cele mai spectaculoase succese: stabilirea patrimoniului mondial, inventarierea tuturor siturilor și monumentelor care trebuie protejate.
UNESCO are 193 de state membre și 6 state asociate. România este membră UNESCO din 27 iulie 1956.
5.1.4 ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂȚII
Organizația Mondială a Sănătătii a fost înființată prin Conferința de la New York din anul 1946, dar și-a început activitatea în anul 1948 după ratificarea Constituției sale de către 26 de state membre ONU. A fost creată ca instituție specializată a ONU în anul 1948. În prezent sediul OMS se află la Geneva, în Elveția. România este membrǎ a Organizației din anul 1948.
OMS este instituția specializată a ONU însărcinată cu dirijarea și coordonarea activității referitoare la toate aspectele care privesc îngrijirea medicală a sănătății, înțelegând prin aceasta și prevenirea îmbolnăvirii și educația pentru sănătate.
Apreciind că sănătatea popoarelor este o condiție fundamentală a păcii și securității în lume, organizația are ca obiectiv colaborarea dintre state pentru eliminarea bolilor, asigurarea serviciilor sanitare, menținerea sănătății, etc.
OMS publică regulamente sanitare internaționale. Ele vizează, de exempu, măsurile sanitare și de carantină, dispozițiile aplicabile în cazul călătoriilor internaționale, nomenclaturii maladiilor, aditivilor alimentari, etc.
În preambulul Constituției OMS se subliniază importanța cooperării internaționale a statelor în domeniul sănătății popoarelor, precizându-se că sănătatea oamenilor este un drept fundamental al lor.
Organizația Mondială a Sănătății a întreprins o serie de acțiuni pentru combaterea criminalității internaționale în cooperare cu Divizia Stupefiantelor și Fondul ONU privind tratamentul și readaptarea toxicomanilor, studii de psihologie și sociologie judiciară .
Această organizație depinde direct de Consiliul Economic și Social al Organizației Națiunilor Unite și ia diferite măsuri pentru a armoniza procedeele de carantină destinate în primul rând pentru a proteja statele europene împotriva ciumei .
Din 1851, o conferință internațională de sănătate luptă pentru a se ajunge la acorduri în ceea ce privește ciuma, holera și febra galbenă . Cu toate acestea, convențiile internaționale sanitare sunt semnate.
În 1907, a fost creat în Paris "Biroul Internațional de Sănătate Publică" (OIHP), cu un secretariat permanent și un "Comitet permanent". Acest comitet organizează conferințe și care adoptă Convenția internațională sanitară care pentru prima dată conține dispoziții referitoare la varicelă și tifos .
Adunarea Mondială a Sănătății adoptă regulamente cu o majoritate simplă și care intră în vigoare pentru toate statele membre, cu excepția cazului în care statele refuză sau au rezerve pe timp de notificare.
Conform Constituției sale, OMS își propune să aducă toate popoarele din lume la dorința de sănătate, termen definit în același document ca "o stare de completă bunăstare fizică, mentală și socială și nu doar absența bolii sau a infirmității’’.
Principalele domenii de activitate ale OMS sunt:
– Armonizarea și clasificarea tuturor bolilor . Pentru aceasta, OMS face clasificarea internațională a maladiilor (ICD) și menține o listă de modele de medicamente esențiale pentru care sistemele de sănătate din toate țările ar trebui să pună prețuri accesibile pentru populația generală.
– Măsuri de sănătate: măsuri pentru a opri o epidemie și măsuri sanitare în cazul călătoriilor internaționale (cum ar fi vaccinarea ). OMS a declarat în 1980 că varicela a fost eradicată, după mai mult de două decenii de eforturi în lupta împotriva acestei boli (aceasta este prima boala în istorie eradicată prin efort omenesc).
– Asistență pentru țările mai puțin dezvoltate: imunizare împotriva majorității bolilor infecțioase , furnizarea de apă potabilă, de eliminare a deșeurilor, protecția mamelor și eradicare a anumitor maladii.
Au fost înființate Agenția Internațională pentru Cercetarea Cancerului (IARC), în Lyon , în Franța și Centrul de Dezvoltare a Sănătății (WKC), în Kobe, Japonia.
A fost adoptat un program cuprinzător pentru a lupta împotriva SIDA , cu implicații în diverse moduri (accesul la îngrijire, cercetare, supraveghere epidemiologică, etc.): HIV / SIDA
-Asigurarea accesului la medicamente de bună calitate, siguranță și eficacitate . OMS autorizează laboratoare de droguri pentru instituții, cum ar fi UNICEF sau PAHO, care pot cumpăra aceste medicamente în condiții de siguranță la licitații internaționale, dar țările în curs de dezvoltare nu pot face evaluarea asupa acestor medicamente .
– Acordarea de sprijin tehnic statelor membre pentru a consolida sistemele de sănătate și pentru a oferi tuturor servicii adecvate și echitabile, cu dezvoltarea de instrumente tehnice de monitorizare și evaluare a sistemelor de sănătate publică și personală.
– Colectarea și diseminarea datelor de sănătate din cele 193 state membre ale OMS
În cooperare cu Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO) , OMS a publicat Codex Alimentarius
OMS este finanțat prin contribuții din partea statelor membre și ale altor donatori. În ultimii ani, OMS a crescut în colaborarea cu organizații non-guvernamentale, fiind în prezent în parteneriat cu aproape 80 de grupuri ( ONG-uri , industria farmaceutică și fundații de caritate, cum ar fi Bill și Melinda Gates Foundation și Fundatia Rockefeller ). În prezent, contribuțiile la OMS de la guvernele naționale și regionale, fundații și ONG-uri, ONU, alte organizații și de la sectorul privat, depășește contribuția evaluată de la cele 193 state membre .
Complicitate sau conflict de interese cu AIEA?
De aproape 20 de ani, exsită o controversă se referă la un acord între OMS și Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA). Acest acord a intrat în vigoare la 28 mai 1959 . Acordul are particularitatea de a impune confidențialitatea pe "informații speciale" în anumite discipline (la discreția AIEA cu privire la energia nucleară), în scopul de a "proteja confidențialitatea informațiilor [AIEA și OMS], sunt de acord că nimic din acest acord nu se interpretează ca impunând uneia dintre părți să furnizeze informații a căror divulgare, în opinia părții care deține încălcare a încrederii unuia dintre membrii săi sau oricine de la care a primit astfel de informații sau compromis în niciun fel dreptul de operațiunile sale. " .
Potrivit OMS , acordul cu AIEA presupune acționarea în strânsă cooperare și consultarea reciprocă în mod regulat cu privire la chestiuni de interes comun. Nici agențiile ONU nu pot lua poziții publice care ar putea dăuna intereselor celuilalt . În cadrul acestui acord, preocuparea este în promovarea, dezvoltarea, susținerea și coordonarea activității internaționale de sănătate, inclusiv de cercetare, în toate aspectele sale. Statutul AIEA stabilit în 1957 (cu doi ani înaintea acordului) indică faptul că aceasta are ca scop promovarea energiei nucleare , pe care OMS trebuie, de asemenea, să o ia în considerare . OMS nu poate să formuleze și să difuzeze liber opiniile cu privire la riscurile și consecințele de radioactivitate, fără acordul prealabil al AIEA . Un punct din acord prevede că: "De fiecare dată când organizația își propune să inițieze un program sau o activitate pe un subiect în care altă organizație are sau ar putea avea un interes material, prima parte se consultă cu secunda pentru a rezolva problema de comun acord " .
5.1.5 ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE PENTRU ALIMENTAȚIE ȘI AGRICULTURĂ
Această organizație a fost creată în anul 1945 și are sediul la Roma.
În anul 1963 și-a creat ca organ subsidiar Programul Mondial pentru alimentație (WFD), cu sediul tot la Roma, având ca scop ajutorul alimentar al țărilor membre.
Cele trei obiective principale sunt:
– eradicarea foametei, a insecurității alimentare și a malnutriției
– eliminarea sărăciei și asigurarea progresului economic și social pentru toți
– gestionarea și utilizarea durabilă a resurselor naturale, inclusiv a terenurilor, apei, aerului, climei și resurselor genetice în beneficiul generațiilor prezente și viitoare.
FAO acționează ca un forum neutru unde toate națiunile se întâlnesc pe picior de egalitate pentru a negocia acorduri și politica de dezbatere. FAO este de asemenea o sursă de cunoștințe și de informații care ajută țările în curs de dezvoltare să modernizeze și să îmbunătățească agricultura, practicile de pescuit, fondul forestier, asigurând buna nutriție și securitatea alimentară pentru toți. FAO are 194 de state membre, împreună cu Uniunea Europeană (o "organizație membru"), precum și Insulele Feroe și Tokelau, care sunt membri asociați.
Pentru perioada 2014-2015, FAO a subliniat următoarele priorități în lupta împotriva foametei.
ajută la eliminarea foametei, a insecurității alimentare și a malnutriției
își asumă angajamente politice pentru a susține securitatea alimentară și se asigură că informațiile actualizate despre soluțiile împotriva foametei și nutriției sunt disponibile și accesibile
promovează politici și practici pentru a sprijini sectoarele agricole extrem de productive (culturi, animale, silvicultură și pescuit), asigurându-se în același timp că baza resurselor naturale nu suferă în acest proces
reducerea sărăciei din mediul rural, inclusiv prin ocuparea forței de muncă și asigurarea protecției sociale
ajută la construirea sistemelor de alimentație sigure și eficiente care sprijină agricultura la scară mică
crește capacitatea de rezistență a mijloacelor de trai în dezastre, ajută țările să se pregătească pentru dezastre naturale și provocate de om, prin reducerea gradului de risc .
FAO dezvoltă metode și standarde pentru produsele agroalimentare, oferă servicii de asistență tehnică și diseminează date pentru monitorizarea la nivel mondial. Activitățile statistice ale FAO includ dezvoltarea și implementarea de metodologii și standarde pentru colectarea de date, validare, prelucrare și analiză. FAO de asemenea joacă un rol vital la nivel mondial prin prelucrarea și difuzarea de statistici de produse agroalimentare și prevede dezvoltarea capacității statistice a țărilor membre.
În activitatea sa, FAO colaborează cu OMS, Crucea Roșie Internațională, societatea civilă, care joacă un rol important în lupta împotriva foametei având în vedere expertiza tehnică, apropierea de reprezentare și de cei flămânzi și săraci și cu sectorul privat implicat în agricultură, pescuit, silvicultură, prin gestionarea resurselor naturale și a lanțului valoric alimentar de la fermier la consumator.
CAPITOLUL 6 ORGANIZAȚII REGIONALE EUROPENE CU ROL ÎN COMBATEREA INFRACȚIUNILOR INTERNAȚIONALE
6.1 AGENȚIA EUROPEANĂ DE POLIȚIE CRIMINALĂ EUROPOL – ORGANISM DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ ÎNTRE STATELE DIN UNIUNEA EUROPEANĂ
6.1.1 ISTORICUL ÎNFIINȚĂRII ȘI MISIUNEA EUROPOL
Baza Europolului a fost pusă prin Tratatul de la Maastricht al UE din 7 februarie 1992. Cu sediul la Haga, în Olanda, Europol a început operațiuni limitate pe 3 ianuarie 1994 sub forma Unității Europol Antidrog (EDU), prin lupta împotriva drogurilor și treptat s-au adăugat și alte domenii importante ale criminalității.
Europol a fost înființat la 26 iulie 1995 prin actul Consiliului European, întrunit la Bruxelles, cunoscut sub denumirea de Convenția Europol, încheiată de către statele membre în baza Titlului VI al Tratatului UE. Totuși, în februarie 1992, art. K.1.9. al Tratatului Maastricht s-a referit la Europol doar ca la o organizație a unui sistem larg de schimb de informații în Oficiul de Poliție European. Unitatea Europol pentru Droguri (EDU) a fost stabilită în 1995 ca un fruntaș al Europol. EDU a primit ulterior sarcina schimbului de informații și serviciile secrete care afectează cel puțin 2 state membre și ajutarea poliției și a altor agenții competente pentru combaterea traficului de droguri interzis în substanțele radioactive și nucleare, crime care implică rețele de imigrare clandestină, traficul de ființe umane, traficul cu vehicule ilegale și organizațiile criminale implicate în spălarea de bani. UE a adoptat Convenția Europol în 18 iulie 1995, dar această convenție a intrat în vigoare doar în 1999, iar în 2009 s-a adoptat Decizia 371, privind înființarea Oficiului European de Poliție Europol.
Europol este organizația europeană de impunere a legii care are drept scop îmbunătățirea cooperării efective a autorităților polițienești competente din statele membre în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, a traficului ilegal de droguri și a altor forme grave ale crimei organizate internaționale.
Misiunea Europolului este de a aduce o contribuție semnificativă acțiunilor forțelor de ordine ale Uniunii Europene, împotriva crimei organizate, cu o accentuare asupra organizațiilor criminale implicate.
Birourile Europol sunt în Haga, Olanda. Europol operează cu Birourile de legătură în fiecare stat membru, comparabil cu Birourile Naționale Centrale ale Interpol.
În 2005, Europol a primit aproape 181 000 de cereri de informație. Mai mult, organizația operează cu un sistem de informație E.I.S și menține dosarele de muncă de analiză ( AWF-uri) ca sprijin pentru investigațiile criminale implicând două sau mai multe state membre. Europol a deschis 18 AFW-uri în 2005. Ca și Interpol, Europol nu are nicio putere executivă.
Oficiul European de Poliție a fost creat în urma constatării unei creșteri a fenomenelor legate de criminalitate, fiind agenția care se ocupă de aplicarea legii în cadrul Uniunii Europene și care operează cu informațiile referitoare la criminalitate.
Mai mulți factori indică faptul că Europol ar putea fi un embrion al Poliției Europene. Cancelarul Kohl al Germaniei nu a ascuns niciodată intențiile sale în acest sens. El a declarat în anul 1991:„Noi ar trebui de asemenea să ne consolidăm cooperarea în sectoarele din domeniul politicii interne și justiție și să punem în aplicare, de urgență, o poliție europeană comună, independentă de organismele naționale, care ar putea interveni în mod direct în dosarele sensibile cum ar fi lupta împotriva traficului de droguri sau marea criminalitate internațională" .
Posibilitatea ca agenții Europol să aibă puteri operaționale nu ar trebui exclusă în viitor conform intervenției comune a Președintelui Republicii Franceze și a cancelarului german. Aceștia și-au exprimat într-o scrisoare din data de 9 decembrie 1996 ambițiile lor pentru Europol. Ei afirmă în această scrisoare faptul că pentru a garanta securitatea cetățenilor și pentru a lupta împotriva criminalității internaționale în mod eficient, este important ca statele membre să ratifice rapid această convenție și să fie stabilite măsurile și etapele intermediare care ar permite dezvoltarea Europol pentru a face un Birou de poliție înzestrat cu abilități operaționale. Acesta se situează în viziunea germanilor, o dezvoltare prin etape care după o perioadă interimară să producă în a doua etapă analize polițiste proprii (convenția) înainte de dobândi, în a treia fază, capacități de intervenții operaționale ca și exemplul unui FBI american. De asemenea, ministrul italian al Afacerilor Externe a înștiințat că Europol ar trebui să aibă funcții operaționale, deoarece, dacă este de necontestat că el constituie un instrument modern și foarte specializat, acesta nu dispune de capacități operaționale, în termeni de investigare și cercetare, în timp ce transformarea sa într-o autoritate europeană de poliție cu atribuții operaționale ar fi singurul răspuns la provocările Europei.
Obținerea statutului de membru Europol nu se face automat. Aderarea la Uniunea Europeană reprezintă doar un pas în obținerea statutului de stat membru al Europol. Fiecare nou stat trebuie să adopte Convenția Europol și să înștiințeze UE de intenția lui de a se alătura organizației. Statul candidat devine in cele din urmă membru cu drepturi depline dupa 3 luni de la primirea înștiințării de către UE.
Bulgaria și România au semnat Tratatul de Aderare la UE in aprilie 2005, iar de la 1 ianuarie 2007 au devenit membre ale Uniunii Europene și Europol.
Dar istoria Europolului se rescrie în 6 aprilie 2009 când Consiliul Uniunii Europene adoptă Decizia Consiliului privind înființarea Oficiului European de Poliție (Europol). Astfel Europolul devine Agenție a Uniunii Europene și înlocuiește de drept vechiul Europol.
Argumentele schimbării Convenției cu Decizia sunt relatate încă din preambulul Deciziei:
6.1.2 OBIECTIVELE, SARCINILE, COMPETENȚELE ȘI DOMENIILE DE COOPERARE ÎN CADRUL EUROPOL
A) Obiectivele Europolului sunt:
îmbunătățirea cooperării autorităților polițienești competente din statele membre în domeniul prevenirii și combaterii terorismului;
prevenirea și combaterea traficului ilegal de droguri ;
prevenirea și combaterea altor forme grave ale criminalității internaționale;
prevenirea și reprimarea traficului ilegal de imigranți;
prevenirea și reprimarea traficului cu arme nucleare și substanțe radioactive;
prevenirea și combaterea traficului cu mașini furate.
Competența Europolului în funcție de natura și forma de manifestare specifică a infracțiunilor va acoperi și:
delictele criminale comise în scopul de a procura mijloacele necesare săvârșirii infracțiunilor care intră în sfera de competență a Europol;
delicte criminale comise în scopul de a asigura impunerea actelor din sfera de competență a Europolului;
trafic cu ființe umane, incluzând și pornografii cu copii;
falsuri de bancnote și alte mijloace de plată (carduri, cecuri de călătorie etc.) și traficul cu acestea;
activitățile de spălare a banilor proveniți din comiterea acestor categorii de infracțiuni.
B) Sarcinile Europolului
(1) Europol are următoarele sarcini principale:
să culeagă, să stocheze, să prelucreze, să analizeze și să facă schimb de informații publice și secrete;
să comunice fără întârziere autorităților competente ale statelor membre, prin intermediul unităților naționale, informațiile care le privesc, precum și orice conexiuni constatate între infracțiuni
să sprijine anchetele desfășurate în statele membre, în special prin
transmiterea tuturor informațiilor relevante către unitățile naționale;
să solicite autorităților competente ale statelor membre implicate să inițieze, să deruleze sau să coordoneze anchete și să sugereze în anumite cazuri constituirea de echipe comune de anchetă;
să furnizeze informații secrete și sprijin analitic statelor membre cu privire la evenimente internaționale majore;
(f) să pregătească evaluări privind amenințările, analize strategice și rapoarte generale de situație care au legătură cu obiectivul său, inclusiv evaluări privind amenințările care decurg din criminalitatea organizată.
(2) Sarcinile menționate la aliniatul (1) includ sprijinirea statelor membre în
culegerea și analizarea informațiilor de pe internet în vederea identificării actelor cu caracter infracțional facilitate de internet sau comise prin intermediul internetului.
(3) Europol are următoarele sarcini suplimentare:
să dobândească cunoștințe de specialitate în domeniul procedurilor de investigație ale autorităților competente ale statelor membre și să ofere consiliere în desfășurarea anchetelor;
să furnizeze informații secrete strategice pentru a sprijini și promova utilizarea eficientă și efectivă a resurselor disponibile la nivel național și la nivelul Uniunii pentru activități operaționale și să sprijine aceste activități.
(4) În plus, în contextul obiectivului său în conformitate cu articolul 3, Europol poate, în funcție de resursele bugetare și de personalul de care dispune și în limitele stabilite de consiliul de administrație, să sprijine statele membre prin asigurarea de asistență tehnică, consiliere și activități de cercetare în următoarele domenii:
(a) formarea membrilor autorităților competente ale acestora, după caz în colaborare cu Colegiul European de Poliție;
(b) organizarea și dotarea autorităților respective, prin facilitarea furnizării de sprijin tehnic între statele membre;
(c) metode de prevenire a criminalității;
(d) analiza și metodele tehnice și de medicină legală, precum și procedurile de investigație.
(5) Europol îndeplinește, de asemenea, rolul de oficiu central pentru combaterea falsificării monedei euro, în conformitate cu Decizia 2005/511/JAI a Consiliului din 12 iulie 2005 privind protecția monedei euro împotriva falsificării (1), prin desemnarea Europol ca fiind Biroul central pentru combaterea falsificării monedei euro.
Europol poate fi privit ca cel mai important dintre Agențiile Spațiului de libertate, securitate și justiție. Europol are personalitate juridică, fapt care îi permite de a dobândi și de a aliena bunuri.
Europol dispune de un anumit număr de organe proprii, face de asemenea apel la ofițeri de legătură și analiști de bază, la Haga și lucrează cu concursul din unitățile naționale.
Obiectivele Europol din cadrul legal al Deciziei Consiliului 2009/37 l/JAI, privind înființarea Oficiului European de Poliție- Europol se referă la îmbunătățirea cooperării autorităților polițienești competente din statele membre în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, a traficului ilegal de droguri, prevenirii și reprimării traficului ilegal de imigranți, a traficului cu arme nucleare și substanțe radioactive, a traficului cu mașini furate.
C) Competență
Competența Europol include criminalitatea organizată, terorismul și alte forme grave de criminalitate, astfel cum sunt enumerate în anexă, care afectează două sau mai multe state membre, astfel încât să fie necesară o abordare comună din partea statelor membre, ca urmare a amplorii, a importanței și a consecințelor infracțiunilor.
La recomandarea consiliului de administrație, Consiliul stabilește prioritățile sale cu privire la Europol, ținând seama în special de analizele strategice și de evaluările privind amenințările întocmite de Europol.
Competența Europol include și infracțiunile conexe.
Următoarele infracțiuni sunt considerate infracțiuni conexe:
infracțiunile săvârșite pentru procurarea mijloacelor necesare săvârșirii unor acte aflate în sfera de competență a Europol;
infracțiunile săvârșite în vederea înlesnirii sau a săvârșirii unor acte aflate în sfera de competență a Europol;
infracțiunile săvârșite pentru a asigura impunitatea actelor aflate în sfera de competență a Europol.
D) Domeniile de cooperare în cadrul Europol:
– traficul ilicit de droguri
Europol a organizat al IV-lea Raport al Situației UE asupra producției și traficului de droguri, bazat pe contribuțiile statelor membre și pe informațiile din țările lumii a treia. Raportul conține evoluția anumitor tipuri de droguri, surse și regiuni de tranzit, rute de contrabandă și inițiative pentru contracararea acestui fenomen. A fost identificată și o metodă chimică de identificare a drogurilor sintetice, în colaborare cu Biroul Federal German de Poliție și Institutul Rețelelor Europene al Științelor Criminalistice.
În cadrul Sistemului de Avertizare Timpurie, Europol, într-o strânsă colaborare cu Centrul European de Monitorizare a Drogurilor și a Dependenței de Stupefiante, a analizat pericolele pe care substanțele nou-apărute, le reprezintă atât pentru sănătate cât și pentru societate, cu scopul de a preveni autoritățile legislative și forțele de poliție.
Un material destinat forțelor de poliție, cu privire la laboratoarele de preparare a drogurilor ilicite a fost pus la punct și distribuit statelor membre. A fost foarte bine primit și au mai fost cerute o serie de exemplare suplimentare de către agențiile de poliție.
-infracțiuni care privesc rețelele de imigrare ilegală
Imigrarea ilegală este o formă organizată de criminalitate și reprezintă o amenințare continuă pentru statele membre din UE. A fost conceput un proiect de combatere a rețelelor de imigrație ilegală în colaborare cu Forța de Protecție a Spațiului Schengen, proiect care trebuie dezvoltat cu celelalte organizații care luptă împotriva imigrării la nivel internațional.
Europol transmite, în mod regulat, un buletin de informații referitoare la imigrarea ilegală încă din aprilie 1997. Acesta conține informații primite de la statele membre, organizații internaționale având ca obiect de lucru imigrarea ilegală, sau bazate pe cercetările funcționarilor Europol și este recunoscut ca un instrument foarte util forțelor de poliție.
Un raport al situației generale a fost realizat pentru a identifica evoluția principalelor probleme ce amenință întreaga Uniune Europeană și pentru a stabili cele mai eficiente căi de luptă, cu scopul de a informa factorii politici de decizie și control în vederea luării de măsuri și efectuarea de anchete. A fost de asemenea dezvoltată și o structură comună pentru statele membre destinată facilitării colectării de date relevante și comparabile.
Partea strategică a Proiectului Balcanic privind imigrarea ilegală a fost finalizată. În baza acestui proiect, Europol împreună cu statele membre au convenit să vină cu propuneri viabile și operaționale pentru a lupta împotriva organizațiilor cu specific criminal.
Europol recunoaște că toate inițiativele trebuie să fie dezvoltate în complementaritate cu celelalte organizații ce luptă împotriva imigrării ilegale la nivel internațional. În acest scop, menținut contactele de colaborare și o evidență a tuturor inițiativelor privitoare la țările Uniunii Europene a fost ținută în mod regulat.
-traficul de persoane
Un raport al situației privind traficul de persoane din Europa Centrală și de Est a fost realizat pe baza informațiilor furnizate de 8 state membre ale Europolului, informații cu caracter operațional pentru sprijinirea anchetelor în curs de desfășurare.
Definiția traficului de carne vie, așa cum este descrisă în Convenția Europol, a fost votată, în urma unei propuneri din partea Europol cu scopul de a împiedica traficul de materiale pornografice ce conțin imagini ale copiilor.
Europol a fost implicat în multe proiecte de cercetare, spre ex programul STOP –Universitatea Dublin și Gent.
În 2011 , Europol a sprijinit activ 22 de investigații pentru traficul de ființe umane la nivel înalt . În unele dintre aceste cazuri , sprijinul operațional la fața locului a fost dat prin intermediul biroului mobil. Un exemplu notabil a fost o operațiune care a implicat Republica Cehă și Marea Britanie, ducând la 11 arestări.
Două întâlniri ale experților au făcut posibil schimbul activ de informații cu caracter operațional pentru sprijinirea anchetelor în curs de desfășurare. Primele contacte au fost stabilite cu țările afiliate și organizațiile nonguvernamentale, cu scopul îmbunătățirii nivelului de cunoaștere a fenomenului și impactul său asupra țărilor membre ale Uniunii Europene.
-spălarea banilor proveniți din infracțiuni
S-au făcut primii pași în vederea înființării unei baze de date privind spălarea banilor. Aceasta va fi realizată cu sprijinul logistic și informațiile furnizate de polițiile din toate țările membre ale UE. Decizia 2005/511/JAI din 12 iulie 2005 a desemnat Europol ca oficiul central de reprimare a falsului de monedă euro pentru a aplica prevederile Convenției de la Geneva din 1929.
Raportul UE din 1999 referindu-se la Uniunea Monetară Europeană abservă faptul că diferiți experți consideră că introducerea monedei euro ca monedă unică europeană ar putea creea oportunități pentru reciclarea banilor murdari, din cauza faptului că nu va mai fi nevoie schimbarea banilor dintr-o monedă în alta.
Dând curs unei propuneri făcută de EDU în 1997, Europol a participat la o întâlnire a unui grup de experți pentru a analiza eficiența măsurilor împotriva spălării banilor din statele membre. A fost întocmit și un raport care identifică deficiențele și care conțin o serie de propuneri în vederea luptei pentru combaterea acestora.
Un proiect pilot de monitorizare a traseelor parcurse de bunurile dobândite în urma infracțiunilor prin aeroporturile internaționale a fost finalizat în 1998, cu participarea a 7 state membre. Aceasta a condus la o serie de propuneri în domeniul legislației și pregătirii ofițerilor specializați.
Europol a contribuit și la un studiu realizat prin intermediul unui sistem computerizat pentru o bază de date a Uniunii Europene care ține evidența tranzacțiilor suspicioase.
S-au făcut și primii pași în vederea înființării unei baze de date privind spălarea banilor. Aceasta va fi realizată cu sprijinul legistic și informațiile furnizate de poliție din toate țările membre ale Uniunii Europene.
-traficul ilicit de autovehicule furate
Europol a fost implicată în mai multe anchete pentru combaterea traficului organizat de auto furate atât în UE, cât și în exteriorul acesteia.
Pentru a evalua schimbările și nivelul pericolului, pentru a găsi o soluție și o strategie comună și pentru a iniția proiecte operaționale viabile, au fost organizate întâlniri cu experți din toate statele membre, din țările aplicante, din comisie și Interpol.
– criminalitatea informatică
În 2011, Europol a făcut operațiuni în domeniul criminalității informatice . În cazul exploatării online a copiilor, Europol a susținut operațiunea de salvare în care o rețea mondială de infractori care abuzau copiii au fost depistați. Acesta a fost un caz extrem de mediatizat care a implicat 14 țări. Operațiunea Icarus este o altă operație , care a implicat 23 de țări .
– Contrabanda cu țigări
Europol sprijină agențiile de aplicare a legii în lupta împotriva fabricării ilegale și distribuția de țigări și produse din tutun, care costă UE aproximativ 10 miliarde de euro pe an în venituri pierdute .
– falsificarea monedei euro
Europol are mandatul de a preveni și combate falsificarea de bani și în acest scop oferă o gamă largă de produse și servicii care sunt prezentate în Review Europol. Operațiunea Gazeta ( Polonia ) în 2011, a dus la desființarea uneia dintre cele mai mari societăți de imprimare a bancnotelor contrafăcute în Europa și funcționarea, care a avut un rezultat de succes pentru autoritățile belgiene . Europol de asemenea, a participat la acțiuni comune de anchetă pentru a combate contrafacerea euro .
– frauda în domeniul TVA
Se estimează că taxa pe valoarea adăugată fraudă costă statele membre UE, aproximativ 60 de miliarde de euro anual. Missing Trader Intra-Community ( MTIC) Frauda este o formă de fraudă fiscală organizată pentru a ataca regimurile TVA ale statelor membre . Proiectul de analiză ale Europol pe Fraudă MTIC asigură doar baza de date la nivelul UE pentru informații penale cu privire la acest fenomen. Pe parcursul anului 2011 Europol a sprijinit acțiunile de operare pe fraudă în domeniul TVA .
– Spălărea banilor și depistarea activelor
Crima organizată generează venituri ilicite masive și Europol oferă sprijin statelor membre în domeniul prevenirii și combaterii spălării banilor, precum și urmărirea bunurilor criminale . Operațiunea Spectre II a fost o astfel de operațiune susținută de Europol și caracterizată în Raportul Europol 2011.
-terorism
Terorismul continuă să reprezinte o amenințare serioasă pentru Uniunea Europeană . În 2011, Europol a continuat să asiste statele membre în lupta lor împotriva terorismului , oferindu-le o gamă largă de produse și servicii . Suportul este disponibil sub formă de analiză și analitice produse, evaluări ale amenințărilor, schimbul de informații și a situației anuale a terorismului UE și Trend Report, care prezintă fapte și cifre cu privire la arestări ale teroriștilor în UE, precum și noile tendințe în activități teroriste .
Pentru a evalua schimbările și nivelul pericolului, pentru a găsi o soluție și o strategie comună și pentru a iniția proiecte operaționale viabile, au fost organizate întâlniri cu experți din toate statele membre, din țările aplicante, din comisie și Interpol.
6.1.3 SISTEMUL COMPUTERIZAT DE INFORMAȚII COLECTATE ÎN CADRUL EUROPOL
Convenția Europol prevede că acest organism menține un sistem computerizat pentru a permite accesul la informațiile cu caracter polițienesc care sunt colectate de el sau transmise de statele membre.
Acest sistem computerizat de informații are trei componente:
-un sistem de informare care permite accesul rapid al statelor membre și Europol la informațiile colectate, care este operațional din anul 2009;
-fișiere de lucru stabilite pentru perioade variabile de timp în scopul analizării informațiilor;
-un sistem de indexi care conțin anumite particularități ale dosarelor analizate.
În acest sistem computerizat de informații fiecare stat membru, reprezentat de Unitatea Națională și ofițerul de legătură, are posibilitatea să-și introducă datele în concordanță cu procedurile lor naționale. Tot în acest sistem de informații Europolul introduce datele furnizate de alte state sau organizații, date care pot fi accesate direct pentru consultarea de către Unitățile Naționale, ofițerii de legătură, directorul, directorii adjuncți și oficiali împuterniciți ai Europol.
Sistemul de Informații poate fi folosit pentru a stoca, modifica și utiliza doar datele necesare pentru ca Europol să-și poată îndeplini sarcinile, cu excepția datelor care se referă la delicte criminale asociate. Datele introduse în acest sistem trebuie să se refere la:
persoane suspecte că au comis ori au luat parte la comiterea delictelor criminale pentru care Europolul este competent conform art. 2 din Convenția de înființare, precum și persoanele care au fost condamnate pentru astfel de delicte.
Datele personale la care se referă acest paragraf din Convenția de înființare a Europolului includ doar detalii privind porecla, numele de fată, numele, date sau alte alias, ori nume asumate, data și locul nașterii, naționalitatea, sexul și alte caracteristici fizice neschimbătoare care pot ajuta la identificare.
-persoane pentru care există date că sunt pretabile să comită delicte criminale care intră în competența Europolului.
Datele privind persoanele suspecte că au comis ori au luat parte la comiterea delictelor criminale, introduse de Unitățile Naționale, în sistemul de informații se completează cu detalii referitoare la delictele criminale, crimele comise, când și unde s-au comis, mijloacele folosite pentru comiterea lor, membrii organizațiile criminale, suspecți, condamnări care au legătură cu delictele criminale din competența Europol și departamentul care se ocupă de caz.
Doar Unitățile Naționale, Ofițerii de legătură, directorul Europolului, directorii adjuncți sau oficialii împuterniciți ai Europolului au dreptul să introducă direct date în sistemul informațional și să le extragă. Doar Unitatea Națională care a introdus datele poate să le modifice, să le corecteze sau să le șteargă.
Comunicarea informațiilor între Unitatea Națională și autoritățile competente din sistemul de informații va fi guvernată de legea națională a fiecărui stat membru.
6.1.4 ORGANELE EUROPOL
Organele Europol sunt:
consiliul de administrație;
directorul;
Consiliul de administrație
Consiliul de administrație este compus din câte un reprezentant al fiecărui stat membru și un reprezentant al Comisiei. Fiecare membru al consiliului de administrație dispune de un vot.
Președintele și vicepreședintele Consiliului de administrație sunt aleși de către și din cadrul grupului celor trei state membre care au pregătit împreună programul pe optsprezece luni al Consiliului.
Consiliul de administrație:
adoptă o strategie pentru Europol, care include criterii pe baza cărora să se poată stabili dacă obiectivele au fost îndeplinite sau nu
supraveghează activitatea directorului, inclusiv punerea în aplicare a deciziilor Consiliului de administrație
adoptă orice decizie sau măsuri de punere în aplicare în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii
adoptă normele de punere în aplicare referitoare la personalul Europol, la propunerea directorului și după solicitarea acordului Comisiei
adoptă, în urma consultării Comisiei, regulamentul financiar și numește contabilul în concordanță cu Regulamentul ( Euratom) nr. 2343/2002 al Comisiei din 19 noiembrie 2002
instituie serviciul de audit intern și numește personalul acestui serviciu, care este format din membri ai personalului Europol
adoptă o listă cu cel puțin trei candidați pentru posturile de director și de directori adjuncți, pentru a fi prezentată Consiliului
(h) răspunde de îndeplinirea oricărei alte sarcini care i se încredințează de către Consiliu, în special în cadrul dispozițiilor de punere în aplicare a prezentei decizii
(i)stabilește regulamentul de procedură, inclusiv dispozițiile referitoare la independența secretariatului.
Consiliul de conducere al Europol , Consiliul de administrație al Europol , oferă îndrumare strategică și supraveghează punerea în aplicare a sarcinilor Europol . Este nevoie de decizii cu majoritate de două treimi, cu fiecare membru având un singur vot. Consiliul de administrație se întrunește cel puțin de două ori pe an pentru a discuta o gamă largă de probleme Europol care au legătură cu activitățile sale curente și a evoluțiilor viitoare . În fiecare an, Consiliul de administrație adoptă bugetul final al Europol, programul de lucru de activități viitoare și un raport general cu privire la activitățile desfășurate în anul precedent, care sunt prezentate Consiliului pentru aprobare și de către acesta din urmă a Parlamentului European pentru informare .
Lista membrilor consiliului de administrație
Direcția
Șeful Europol este director, care este numit de către Consiliu, hotărând în unanimitate, după obținerea avizului Consiliului de administrație al Europol . Directorul este numit pentru o perioadă de patru ani care poate fi prelungit o singură dată pentru o perioadă de patru ani . Directorul este responsabil de administrarea Europol, îndeplinirea sarcinilor atribuite Europol, management de personal, precum și orice alte sarcini expediate la el prin Decizia Consiliului Europol sau de către consiliul de administrație.
Directorul este asistat de trei directori adjuncți, numiți pentru un mandat de patru ani, care poate fi prelungit o singură dată, în conformitate cu procedura prevăzută .
Consiliul de administrație stabilește norme privind selecția candidaților pentru funcția de director sau de director adjunct, inclusiv privind prelungirea mandatului lor. Aceste norme sunt aprobate de către Consiliu, hotărând cu majoritate calificată, înainte de intrarea lor în vigoare.
Directorul are următoarele atribuții:
îndeplinirea sarcinilor atribuite Europol;
activități administrative curente;
exercitarea competențelor prevăzute;
pregătirea și punerea în aplicare a deciziilor Consiliului de administrație și răspunsul la solicitările formulate de Consiliul de administrație;
sprijinirea președintelui Consiliului de administrație în pregătirea reuniunilor Consiliului de administrație;
întocmirea bugetului estimativ de venituri și cheltuieli, inclusiv schema de personal și programul de lucru preliminar;
elaborarea raportului menționat la articolul 37 alineatul (10) litera (c);
(h)execuția bugetului Europol;
(i)informarea regulată a Consiliului de administrație privind punerea în aplicare a priorităților stabilite de Consiliu, precum și privind relațiile externe ale Europol;
(j) stabilirea și punerea în aplicare, în cooperare cu Consiliul de administrație, a unei proceduri eficiente și eficace de monitorizare și evaluare a performanțelor Europol în ceea ce privește îndeplinirea obiectivelor sale. Directorul raportează periodic Consiliului de administrație
(k) îndeplinirea tuturor celorlalte sarcini care îi sunt încredințate directorului prin prezenta decizie.
Personalul
Aproape 800 de angajați lucrează îndeaproape cu agențiile de aplicare a legii din cele 28 de state membre ale UE și în alte state partenere din afara UE, cum ar fi Australia, Canada, SUA și Norvegia. Agenția utilizează capacitățile sale de informare unice și expertiza personalului său pentru a identifica și urmări rețelele criminale și teroriste cele mai periculoase din Europa. Autoritățile de aplicare a legii din UE se bazează pe aceste informații și servicii, pentru a efectua peste 13 500 de investigații transfrontaliere în fiecare an. Acestea au dus la întreruperea multor rețele criminale și teroriste, la arestarea a mii de criminali periculoși, la recuperarea de milioane de euro din veniturile penale și la salvarea de la rău a sute de victime, inclusiv copii traficați pentru exploatare sexuală .
Personalul Europol constituie elementul permanent care asigură continuitatea desfășurării activității și este format din director, doi directori adjuncți și angajații Europol. Personalul angajat nu urmează decât strict ordinele și dispozițiile directorului, acesta fiind singurul în măsură să traseze sarcini, bineînțeles în limitele legale și regulamente, cu respectarea prevederilor Convenției și regulamentelor de personal.
Personalul Europol este compus din agenți temporari și/sau agenți contractuali. Consiliul de administrație al Europol își dă acordul anual în cazul în care directorul intenționează să acorde contracte pe durată nedeterminată. Consiliul de administrație decide care dintre posturile temporare prevăzute în schema de personal pot fi ocupate doar de personalul angajat din cadrul autorităților statelor membre. Personalul recrutat pentru a ocupa astfel de posturi este format din agenți temporari în temeiul articolului 2 litera (a) din Regimul aplicabil agenților și poate fi angajat doar prin contracte pe durată determinată, care pot fi reînnoite o singură dată, pentru o perioadă determinată.
Actualmente, la sediul Europol, dintre persoanele care își desfășoară activitatea, majoritateasunt ofițeri de legătură, reprezentând mai multe tipuri de agenții care se ocupă cu aplicarea legii (poliție de frontieră, vamp, servicii de imigrare).
6.2 EUROJUST
Eurojust a fost înființat în baza Deciziei Consiliului 2002/187/JAI, modificată de Decizia Consiliului 2009/426/JAI din 16 decembrie 2008. Sarcina Eurojust este de a spori eficiența autorităților naționale de cercetare și urmărire penală, atunci când acestea se confruntă cu forme grave de criminalitate organizată și transfrontalieră, precum și de a-i aduce cât mai rapid și eficient în fața justiției pe cei care încalcă legea. Eurojust urmărește să fie un actor cheie și un centru de expertiză la nivel judiciar pentru activitățile de combatere eficientă a formelor de criminalitate organizată și transfrontalieră din cadrul Uniunii Europene.
Fiecare dintre cele 28 de state membre își detașează la Haga un reprezentant de nivel superior, care să lucreze la Eurojust. Membrii naționali sunt de profesie procurori, judecători sau ofițeri de poliție cu o competență echivalentă, având o bogată experiență profesională.
Eurojust se bazează pe un aparat administrativ de aproximativ 200 de persoane, care sprijină transmiterea unui răspuns prompt la solicitările de asistență primite din partea autorităților naționale sau a altor organisme ale Uniunii Europene.
CE FACE EUROJUST
Eurojust intervine în aproximativ 1400 de cazuri pe an. De asemenea, organizează anual circa 140 de întâlniri de coordonare. Acestea reunesc autoritățile judiciare, de cercetare și de urmărire penală din statele membre și, atunci când este cazul, din state terțe. În acest cadru sunt rezolvate problemele specifice cazurilor respective și sunt elaborate planurile de acțiune operativă privind, de exemplu, arestările și perchezițiile simultane.
Întâlnirile de coordonare vizează în principal anumite forme de criminalitate definite ca prioritare de către Consiliul Uniunii Europene: terorism, trafic de droguri, trafic de persoane, fraudă, corupție, criminalitate informatică, spălarea banilor și alte activități legate de prezența grupurilor de criminalitate organizată în economie.
Totodată, Eurojust contribuie la rezolvarea conflictelor de jurisdicție în cazul în care, pentru un anumit dosar, există mai multe autorități naționale în măsură să efectueze investigațiile sau urmărirea penală. Eurojust înlesnește punerea în executare a unor instrumente judiciare internaționale precum mandatul european de arestare. De asemenea, oferă finanțare pentru crearea de echipe comune de anchetă și pentru acoperirea necesităților operative ale acestora.
Consolidarea Eurojust s-a făcut la 4 iunie 2009, când Consiliul a adoptat o nouă decizie de consolidare a Eurojust. Obiectivele noii decizii de consolidare a Eurojust includ următoarele:
crearea unei baze comune minime de competențe ale membrilor naționali
crearea unui mecanism de coordonare în caz de urgență
îmbunătățirea transmiterii de informații către Eurojust
îmbunătățirea bazei naționale a Eurojust
consolidarea relației dintre Eurojust și Rețeaua Judiciară Europeană
consolidarea cooperării judiciare cu țările care nu fac parte din UE, permițând Eurojust detașarea unor magistrați de legătură în aceste țări și consolidarea cooperării cu alte organisme precum Europol, OLAF și Frontex.
Promovarea cooperării și coordonării
Rolul principal Eurojust este de a promova cooperarea și coordonarea între autoritățile judiciare competente din țările UE implicate în anchetelor și urmăririlor penale a cazurilor grave de criminalitate transfrontalieră. Acestea includ:
traficul de droguri;
traficul de ființe umane;
contrafacerii;
spălare de bani;
infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Comunității Europene;
infracțiunilor împotriva mediului; și
terorismul.
Reforma Eurojust
La data de 17 iulie 2013, Comisia a prezentat o propunere de reformare a Eurojust, împreună cu o propunere de a institui un Parchet European.
Această propunere asigură Parchetului European, odată ce acesta a fost stabilit, de sprijinul Eurojust în lupta împotriva fraudei în UE. De asemenea, crește legitimitatea democratică a Eurojust: Parlamentul European și parlamentele naționale va fi mai implicat în evaluarea activităților Eurojust, în viitor. Menținând în același timp acele elemente care s-au dovedit eficiente în gestionarea și funcționarea Eurojust, acest nou regulament simplifică funcționarea și structura Eurojust, în conformitate cu Tratatul de la Lisabona. În acest scop, reforma se adresează managementul intern al Eurojust.
6.3 MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE
U.E. a adoptat Decizia-cadru a Consiliului Europei nr. 2002/584(J.A.I.) din 13 iunie 2002 referitoare la mandatul european de arestare și procedurile de remitere între statele membre prin care orice procedură politică și administrativă este suprimată în favoarea unei proceduri judiciare.
Din punct de vedere juridic mandatul european de arestare este definit ca o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecății sau în scopul executării unei pedepse ori a unei măsuri privative de libertate (a nu se confunda cu mandatul de arestare preventivă din dreptul intern, întrucât mandatul european de arestare este o decizie judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei emis în condițiile legii pe plan intern). Potrivit art. 83 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, modificată și completată de Legea nr. 224/2006 și Legea nr. 222/2008, Mandatul European de Arestare va putea fi transmis de instanțele române competente direct autorității judiciare de executare, prin orice mijloc de transmitere, sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiția ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acesteia.
Mandatul este aplicabil în prezența unei condamnări definitive sau a unei măsuri de siguranță cu o durată de cel puțin 4 luni ori a unei infracțiuni pentru care este prevăzută o pedeapsă cu închisoarea sau o măsură de siguranță cu un maxim de peste 1 an.
Infracțiunile care pot duce la remiterea persoanei fără controlul dublei incriminări a faptelor, cu condiția ca ele să fie pedepsite în statul membru, emitent al acestui mandat, cu o pedeapsă de cel puțin 3 ani sunt: terorismul, traficul cu ființe umane, corupția, participarea la o organizație criminală, falsul de monedă, omorul, rasismul, xenofobia, violul, traficul cu vehicule furate, frauda, inclusiv frauda la interesele financiare comunitare.
Mandatul european de arestare introduce șase elemente noi în comparație cu procedurile de extrădare tradiționale:
Termene stricte: statul în care persoana este arestată trebuie să transfere persoana respectivă în statul care a emis mandatul european de arestare întrun termen maxim de 90 de zile de la arestarea acesteia. Dacă persoana consimte la predarea sa, decizia trebuie să fie luată într-un termen de 10 zile.
Proceduri simplificate: în privința a 32 de categorii de infracțiuni grave, mandatul european de arestare elimină principiul dublei incriminări, conform căruia comportamentul pentru care se solicită predarea trebuie să constituie o infracțiune atât în statul solicitant, cât și în țara în care persoana căutată este arestată. Cu condiția ca infracțiunea să fie suficient de gravă și pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea de cel puțin trei ani în statul membru care a emis mandatul, un mandat european de arestare emis pentru infracțiunile menționate anterior trebuie să fie executat, indiferent dacă definiția infracțiunii respective este sau nu aceeași în ambele state.
Absența ingerinței politice: Procedura mandatului european de arestare elimină faza politică a extrădării. Aceasta înseamnă că decizia de a preda sau nu o persoană în baza unui mandat european de arestare ține de o procedură exclusiv judiciară.
Predarea propriilor cetățeni: în principiu, statele membre ale UE nu mai pot refuza să își predea propriii cetățeni, cu excepția cazului în care preiau sarcina privind urmărirea penală sau executarea pedepsei cu închisoarea vizând persoana căutată. Mandatul european de arestare se bazează pe principiul conform căruia cetățenii UE trebuie să răspundă pentru actele lor în fațainstanțelor naționale de pe întregul teritoriu al UE.
Garanții: predarea unei persoane poate fi subordonată furnizării de către statul care a emis mandatul a trei tipuri de garanții:
a. dacă un mandat european de arestare se bazează pe o hotărâre pronunțată în absența persoanei căutate, predarea poate fi autorizată cu condiția ca persoana să aibă dreptul de a cere o rejudecare în statul care solicită predarea acesteia.
b. dacă mandatul european de arestare pe baza căruia o persoană este arestată a fost emis pentru o infracțiune pasibilă de o pedeapsă cu închisoarea pe viață, predarea poate fi autorizată cu condiția ca persoana acuzată să aibă dreptul, după o anumită perioadă, de a solicita revizuirea pedepsei respective;
c. dacă cererea privește urmărirea unui cetățean al statului în care are loc arestarea sau a unei persoane care își are reședința obișnuită în acel stat, predarea poate fi autorizată cu condiția ca persoana să fie predată în scopul executării pedepsei privative de libertate care a fost pronunțată împotriva sa.
Motive de refuz: predarea persoanei arestate poate fi refuzată din trei motive obligatorii și din șapte motive facultative. Motivele obligatorii privesc principiul „ne bis in idem” (persoana nu poate fi predată dacă a executat deja o pedeapsă pentru aceeași infracțiune), minorii (persoana nu poate fi predată dacă nu a împlinit vârsta răspunderii penale în statul în care a fost arestată) și amnistia (persoana nu poate fi predată dacă ar fi putut face obiectul urmăririi în statul în care a fost arestată și dacă infracțiunea este amnistiată în statul respectiv). Motivele opționale de refuz sunt, în principiu, lăsate la aprecierea autorităților judiciare; de exemplu, predarea poate fi refuzată dacă o parte din infracțiunile pentru care a fost emis mandatul european de arestare au fost săvârșite în statul în care persoana este arestată și vor face obiectul urmăririi în statul respectiv.
De asemenea, mandatul european de arestare se poate executa pentru un număr mai mare de infracțiuni, iar semnalarea în SIS a unei persoane căutate are valoarea unui mandat european de arestare. Extrădarea de realizează pe cale diplomatică sau pe alte căi, dar se elimină etapa administrativă.
Mandatul european de arestare este operațional în toate cele 28 de state membre, iar evaluările efectuate arată că acest instrument funcționează bine. Cifrele (rotunjite) din tabelul de mai jos sunt elocvente.
Exemplu privind executarea mandatului european de arestare
La data de 03.02.2010, în baza dispozitiilor art. 89 alin.1 din Legea nr.302/2004, modificată prin Legea nr. 222/2008, Parchetul de pe lânga Curtea de Apel București a sesizat Curtea de Apel București cu punerea în executare a mandatului european de arestare emis la data de 10.08.2008 de catre Tribunalul din Gliwice, Polonia față de persoana solicitată N. K. M., cetățean polonez, cu resedința în România.
S-a solicitat arestarea persoanei N. K.M. în vederea efectuării urmăririi penale de către autoritățile poloneze pentru savârșirea infracțiunii prev. 209, alin. 1 din Codul Penal întrucât în perioada ianuarie 2000 – 25.12.2002 și iunie 2004 – noiembrie 2006, nu și-a îndeplinit obligația privind pensia alimentară aferentă fiicei sale minore K. N., stabilită prin hotarâre judecătorească și prin lege, ceea ce a dus la imposibilitatea acesteia de a-și satisface nevoile primare.
Persoana solicitată N. K. M. a fost adusă în fața Curții la data de 03.02.2010, în stare de reținere, ca urmare a măsurii dispuse de procuror, în baza dispozițiilor art.882 din Legea nr.302/2004, modificată prin Legea nr.222/2008.
În conformitate cu art. 90 din Legea nr. 302/2004 modificată, privind procedura de executare a mandatului european de arestare, Curtea a verificat identitatea persoanei solicitate N. K. M, astfel cum prevăd dispozițiile alineatului 1 al art. mai sus menționat și s-a asigurat că aceasta a fost informată despre motivele reținerii ca urmare a existenței dispozițiilor art. 88^3.
De asemenea, față de natura infracțiunii contra familiei și tutelei prev. de art. 209 alin.1 din Codul penal polonez – neîndeplinirea obligației privind pensia alimentară aferentă fiicei sale minore K. N. – Curtea în raport de dispozițiile art. 90 alin. 2 din Legea nr. 302/2004 modificată, a luat față de persoana solicitată N. K. M. măsura obligării de a nu părăsi municipiul București pe o durată de 5 zile, începând cu data de 04.02.2010 și până la data de 08.02.2010.
În această perioadă persoana solicitată N. K. M. a fost obligată să respecte obligațiile prev. de art. 145 alin. 1 din Codul de procedură penală al statului solicitat.
Întrucât mandatul european de arestare, însoțit de traducerea în limba româna nu a fost depus la dosar de catre procuror, Curtea a fixat un termen de 5 zile, respectiv pe data de 08.02.2010.
Respectând dispozițiile Curtii, persoana solicitată s-a prezentat la termenul de judecată din 08.02.2010, când în conformitate cu art. 90 alin. 3 din Legea nr. 402/2004 modificată, i-au fost aduse la cunostință drepturile prev. de art. 91, efectele regulii specialității, precum și posibilitatea de a consimți la predarea către autoritatea judiciară emitentă, punându-i-se în vedere consecințele juridice ale consimțământului la predare, îndeosebi caracterul irevocabil al acestuia.
Întrucât persoana solicitată N. K. M. nu a consimțit la predare către autoritatea judiciară a statului polonez, în conformitate cu art. 90 alin. 7 din Legea nr. 302/2004 modificată, Curtea a procedat la audierea sa.
Poziția persoanei solicitate N.K. M. a fost aceea de a nu se dispune arestarea pentru infracțiunea reținută în sarcina sa de către autoritățile judiciare poloneze, întrucât se afla pe teritoriul României de 4 ani și nu a cunoscut numărul contului în vederea depunerii unor sume de bani cu titlu de pensie alimentară în ceea ce o privește pe fiica sa K. N.
Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Curtea constată că sesizarea Parchetului de pe lânga Curtea de Apel București de punere în executare a mandatului european cu privire la persoana solicitată N. K.M. este întemeiată pentru următoarele considerente:
În primul rând, mandatului european de arestare emis de Tribunalul din Gliwice, Polonia la data de 10.08.2008 conține informațiile prevăzute de art. 79 alin. 1 lit.a,b,c,d,e,f, g din Legea nr. 302/2004 modificată.
În al doilea rând, în cauză este îndeplinită condiția dublei incriminări întrucât fapta pentru care persoana solicitată N. K. M este cercetată penal de către autoritățile judiciare poloneze, are corespondent în legislația română, fiind încadrată în dispozițiile art. 305 Cod penal privind abandonul de familie.
Se constată de asemenea că nu există niciun motiv din cele prev. de art. 88 din Legea nr. 302/2004 modificată, pentru a se refuza executarea mandatului european de arestare în ceea ce o privește pe persoana solicitată N.K. M.
Mai mult, opoziția persoanei solicitate la predare se referă la apărări ce urmează a le face în fața autorităților judiciare poloneze și nu la existența unuia din motivele obligatorii sau opționale de neexecutare sau a unor obiecții în ceea ce privește identitatea, cum prevăd dispozițiile art. 90 alin. 7 din Legea nr. 302/2004 modificată.
Demn de remarcat că potrivit procedurii judiciare a autorității emitente persoana solicitată N.K. M beneficiază de o garanție anticipată și anume de a înainta o plângere împotriva hotărârii judecatorești a Judecatoriei Zory din data de 19.10.2007 (referința dosar II Kp 256/07) privind arestarea preventivă dispusă de Tribunalul din Gliwice – Secția a 5-a Penală din Wodzislaw Slaski, în termen de 7 zile de la data notificării copiei hotarârii judecatorești.
În raport de actele existente la dosarul cauzei, Curtea în conformitate cu art. 90 alin. 11 din Legea nr. 302/2004 modificată, a dispuns punerea în executare a mandatului european de arestare emis de Tribunalul Gliwice, Sectia a 5-a Penală din Wodzislaw Slaski, în dosarul nr.V Kop 80/08 pe numele persoanei solicitate N. K. M și predarea acesteia către autoritățile poloneze.
A dispus arestarea în vederea predării a persoanei solicitate N. K. M. pe o perioada de 30 zile, de la data încarcerării.
A constatat că persoana solicitată nu a renunțat la regula specialității.
A constatat ca persoana solicitata a fost reținută pe data de 3.02.2010 ora 8,00 până la data de 4.02.2010 ora 8,00, respectiv 24 ore.
6.4 EXTRĂDAREA
Extrădarea este o formă de de cooperare judiciară internațională în materie penală, alături de mandatul european de arestare, transferul de proceduri în materie penală, recunoasterea si executarea hotărârilor, transferarea persoanelor condamnate și asistența judiciară în materie penală;
Prin legea nr. 429 din 2003 de revizuire a Constituției României s-a introdus un aliniat nou, potrivit căruia și cetățenii români pot fi extrădați în baza unor convenții internaționale sau pe bază de reciprocitate, în anumite condiții.
Extrădarea unei persoane poate fi cerută de:
-statul al cărui cetățean este,
– statul pe teritoriul căruia s-a produs infracțiunea,
– statul lezat.
Statul solicitat decide, în mod suveran, căruia dintre aceste state i se va acorda preferința,în cazul în care sunt mai multe cereri. Se dă de obicei preferință statului pe teritoriul căruia s-a petrecut infracțiunea.
Extrădarea fiind guvernată în primul rând de principiul severanității, căderea de a acorda sau de a respinge o cerere de extrădare care implică mai întotdeauna considerațiuni de oportunitate nu poate reveni decât autorității guvernamentale.
Instituția extrădării este reglementată de Constituția României, de Codul Penal și de Legea nr. 302/2004 modificată și completată prin Legea 224/2006 și prin Legea nr. 222/2008.
Legea 302/2004 a fost republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 377 din 31 mai 2011 și conține reglementări moderne și armonizate atât cu dispozițiile Convenției de extrădare între statele membre ale UE (1996), a Convenției privind procedurile simplificate de extrădare între statele membre ale UE (1995) , Decizia – cadru a UE privind mandatul european de arestare -Decizia 2002/584/JAI din 13 iunie 2002, Decizia-cadru 2003/577/JAI a Consiliului din 22 iulie 2003 privind executarea în Uniunea Europeana a ordinelor de indisponibilizare a bunurilor sau a probelor, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 196 din 2 august 2003, Decizia-cadru 2005/214/JAI a Consiliului din 24 februarie 2005 privind aplicarea principiului recunoasterii reciproce a sancțiunilor pecuniare și Decizia-cadru 2006/783/JAI din 6 octombrie 2006 privind aplicarea principiului recunoasterii reciproce la ordinele de confiscare, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 328 din 24 noiembrie 2006, cât și cu celelalte convenții internaționale în materie.
Jurisprundență Curtea de Apel București- extrădare. Cerere formulată de autoritățile judiciare din Statele Unite ale Americii, , sentința nr. 3/F din 10.01.2012)
Prin adresa nr. 2660/II-5/2011 din 16.11.2011, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat instanța în conformitate cu disp. art.42 alin.1 din Legea nr.302/2004, republicată, cu cererea de extrădare formulată de autoritățile judiciare americane cu privire la cetățeanul român S.B.G.
În cuprinsul sesizării, se arată că autoritățile judiciare americane au emis la data de 12.11.2010 de către Tribunalul Districtual al Statelor Unite ale Americii – Hartford, Conneticut împotriva persoanei extrădabile un mandat de arestare pentru săvârșirea infracțiunilor de conspirație pentru a comite frauda bancară, conspirație pentru a comite frauda legată de dispozitive de acces (electronic), furt agravant de identitate, prevăzute de art. 1344, art. 1349, art. 1029 și art. 1028A din Titlul 18 al Codului Statelor Unite.
La termenul din 16 noiembrie 2011, audiată fiind, persoana extrădabilă a declarat că nu este de acord cu extrădarea și totodată, s-a emis împotriva sa un mandat de arestare provizorie pe o durată de 29 de zile, respectiv până la data de 15 decembrie 2011.
Ulterior, prin încheierea de ședință din data de 5 decembrie 2011 s-a înlocuit măsura arestării cu obligarea de a nu părăsi localitatea, apreciind că sunt suficiente date ce justifică presupunerea că nu se va sustrage cererii de extrădare, iar la data de 10 ianuarie 2012 au avut loc dezbaterile pe fond.
Cât privește depunerea prin serviciul registratură de către apărare a unor cereri după încheierea dezbaterilor( și după ce aceasta a precizat expres că nu mai are alte cereri de formulat) se impune a fi făcute următoarele precizări:
Referitor la înscrisul de la fila 115 din dosar, chiar dacă în drept apărarea menționează expres „ne întemeiem prezenta excepție de neconstituționalitate prin…”, Curtea constată că, în realitate, nu se formulează nicio critică de neconstituționalitate, aserțiunile vizând tot neretroactivitatea dispozițiilor Tratatului de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii.
Curtea constată, de asemenea că nici cererile aflate la filele 116-117 ale dosarului nu mai pot face obiectul cenzurii sale după încheierea dezbaterilor pe fond din rațiuni ce țin de exigențele art. 304 Cod proc.pen.
Examinând actele dosarului în raport de dispozițiile Legii nr. 302/2004 și de poziția procesuală a persoanei extrădabile, Curtea constată reține următoarele:
Prin rezoluția din 16 noiembrie 2011 emisă in dosarul nr. 2660/II/5/2011 dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul art.42 și urm. din Legea nr.302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală republicată a fost sesizată Curtea de Apel București – Secția a II-a penală, în vederea soluționării cererii de extrădare formulată de autoritățile judiciare din Statele Unite ale Americii împotriva acestuia.
Din actele dosarului rezultă că cererea de extrădare a fost formulată la data de 10.11.2011 de către Tribunalul Districtual al Statelor Unite ale Americii – Hartford, Connecticut, pe motiv că persoana extrădabilă este urmărită pentru punerea în executare a unui mandat de arestare emis la 12.11.2010 de către Tribunalul Districtual al Statelor Unite ale Americii – Hartford, Connecticut pentru săvârșirea infracțiunilor de conspirație pentru a comite fraudă bancară, conspirație pentru a comite fraudă legată de dispozitive de acces (electronic), furt agravant de identitate, prevăzute art.1344, art.1349, art.1029 și art.1028 A din Titlul 18 al Codului Statelor Unite, fapte pentru care legislația statului solicitant prevede o pedeapsă maximă de 30 de ani închisoare.
Din documentele transmise de statul solicitant se reține că, în fapt, între anii 2004 și 2007 S.B.M., împreună cu alte persoane, au fost implicați în scheme de „phishing”, respectiv aceștia au trimis mesaje e-mail frauduloase care păreau să provină de la bănci și de la alte companii legitime pentru a înșela oamenii și a-i determina să dezvăluie informații private, cum ar fi: nume, data de naștere, adrese, numere de cont de asigurare socială, numere de cârduri de credit sau debit și numere de conturi bancare. Astfel, o persoană care accesa link-urile din mesajul de e-mail fraudulos era redirecționată automat către unul sau mai multe site-uri de internet frauduloase care păreau, în mod fals să-și aibă originea în cadrul unei companii legitime. Ulterior, persoana extrădabilă împreună cu celelalte persoane foloseau aceste informații, obținute în mod ilegal, în vederea obținerii de bunuri și servicii la care nu aveau dreptul.
Prin încheierea de ședință din data 16.11.2011 Curtea a dispus arestarea provizorie, în vederea extrădării, a persoanei extrădabile S.B.M., pe o perioadă de 29 de zile, de la 17.11.2011 la 15.12.2011, inclusiv.
Curtea constată că sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă ale cererii de extrădare formulate în prezenta cauză, cerute de tratat și de legea internă relativă la procedura de extrădare, respectiv Legea 302/2004.
Astfel, infracțiunile pentru este sunt cercetat de Tribunalul Districtual al Statelor Unite ale Americii – Hartford, Conneticut, respectiv conspirație pentru a comite frauda bancară, conspirație pentru a comite frauda legată de dispozitive de acces (electronic), furt agravant de identitate, prevăzute de art. 1344, art. 1349, art. 1029 și art. 1028A din Titlul 18 al Codului Statelor Unite au corespondent în texte penale române, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor prevăzute de art. 42 alin.2, art. 43 și art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, fapte ce incriminează infracțiuni contra confidențialității și identității datelor și sistemelor informatice, precum și infracțiunea de fals privind identitatea, prevăzută de art. 293 din Codul penal român; potrivit legislației române faptele comise sunt pedepsite cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani; de la 2 ani la 7 ani; de la 3 ani la 12 ani și respectiv de la 3 luni la 3 ani.
De asemenea reține că în cauză sunt îndeplinite cerințele dispozițiilor art. 24 și art. 26 din Legea nr.302/2004 republicată și respectiv art. 2 din Legea nr.111/2008 pentru ratificarea Tratatului de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii privind dubla incriminare a faptelor și limitele pedepselor în legislația statelor implicate în procedură, precum și ale art. 20 alin. 3 din Legea nr.302/2004 republicată în conformitate cu care cetățenii români pot fi extrădați din România în baza dispozițiilor tratatelor bilaterale și pe bază de reciprocitate, precum și prevederile art. 1 din Legea nr.111/2008, împrejurări în raport de care, în baza art. 52 alin. 3 din Legea nr. 302/2004, cu referire la art. 13 din Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite, semnat la București la 10 septembrie 2007 va admite cererea de extrădare privind pe numitul S.B.M.
Cât privește predarea, din copiile hotărârilor judecătorești depuse la dosar, se reține că persoana extrădabilă S.B.M. are și calitatea de inculpat în dosarul penal nr. 19789/215/2010, aflat în prezent în faza procesuală a recursului, pe rolul Curții de Apel Craiova, acesta fiind trimis în judecată pentru săvârșirea, în cursul anului 2000, a unei infracțiuni de înșelăciune, fiind condamnat la o pedeapsă de 1 an și 6 luni închisoare cu aplicarea art. 81 C.pen, împrejurare în raport de care se constată incidența dispozițiilor art. 14 alin. 2 din Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite ale Americii, referitoare la amânarea predării.
Ca atare, în baza art. 58 alin.2 din Legea nr. 302/2004 cu referire la art. 14 din Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite, semnat la București la 10 septembrie 2007 va dispune amânarea predării acestuia către autoritățile judiciare americane până la finalizarea procesului penal în fața autorităților judiciare române, cu respectarea regulii specialității, prevăzută în art. 17 din Tratatul de extrădare dintre România și Statele Unite, semnat la București la 10 septembrie 2007 și art. 74 din Legea nr. 302/2004.
Curtea nu poate împărtăși opinia apărării potrivit căreia, întrucât faptele pentru inculpatul este cercetat sunt săvârșite în perioada 2004-2007, iar mandatul de arestare și Tratatul încheiat între România și SUA au fost emis, respectiv ratificat ulterior, Legea nr. 111/2008 nu poate fi aplicată retroactiv, din rațiuni ce țin de exigențele art. 22 din Legea nr. 111 din 15 mai 2008, conform căruia „prezentul tratat se aplică infracțiunilor săvârșite atât înainte, cât și după data intrării sale în vigoare.”
Cum în cauză sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de lege pentru a dispune arestarea provizorie în vederea extrădării, în baza art. 43 alin. 6 cu referire la art. 58 alin. 4 din Legea nr. 302/2004 va revocă măsura obligării de a nu părăsi localitatea și va dispune arestarea provizorie a numitului S.B.M. în vederea predării pe o durată de 30 de zile începând de la data încetării motivului care a justificat amânarea.
Va constata că persoana extrădabilă a fost reținută și ulterior arestată provizoriu în vederea extrădării în perioada 16 noiembrie 2011-5 decembrie 2011.
6.5 OFICIUL EUROPEAN DE LUPTĂ ANTIFRAUDĂ
F inestighează cazude fraudare a bugetului UE, acte de corupție și de culpăOficiului European de Luptă Antifraudă (OLAF) face parte din Comisia Europeană , elaborează politica antifraudă în numele Comisiei Europene dar este independent în funcțiile sale de investigare.
Misiunea Oficiului European de Luptă Antifraudă este triplă:
– protejează interesele financiare ale Uniunii Europene, prin investigarea fraudei, corupției și a altor activități ilegale;
– detectează și investighează aspecte grave legate de îndeplinirea sarcinilor profesionale de către membrii și personalul instituțiilor și organismelor care ar putea duce la proceduri disciplinare sau penale ale UE;
– susține instituțiile UE, în special Comisia Europeană, în elaborarea și punerea în aplicare a legislației și a politicilor anti-fraudă.
Misiunea OLAF contribuie la eforturile depuse de instituțiile UE pentru a garanta că cea mai bună utilizare este făcută din banii contribuabililor.
OLAF este abilitat să efectueze în deplină independență:
– investigații interne, adică în interiorul oricărei instituții sau organism european finanțat din bugetul UE
– investigații externe, de exemplu, la nivel național, ori de câte ori bugetul UE este în joc. În acest scop, OLAF poate efectua controale și inspecții la fața locului la sediul operatorilor economici, în strânsă cooperare cu autoritățile competente din statele membre și din țările terțe.
Încă la înființarea sa din anul 1999, OLAF a desfășurat cca. 3 500 de investigații . De asemenea, 335 de persoane au primit pedepse cu închisoarea în valoare totală de 900 ani și peste 1,1 miliarde € din banii UE au fost recuperați. În medie, OLAF a recuperat 100 de milioane € pe an.
Rezultate pentru anul 2012:
– 94500000 € recuperați pentru bugetul UE
– Instanțele din statele membre UE au emis cumulativ hotărâri de condamnare pentru 511 ani închisoare
– Costurile de funcționare OLAF pentru anul 2012 s-au ridicat la 57400000 €
– 716 de cazuri în curs de desfășurare la sfârșitul anului 2012, din care 515 au fost cazuri de investigație și 201 au fost cazuri de coordonare
– OLAF a deschis 718 de noi cazuri în 2012 și a închis 465 cazuri în 2012
– Durata medie a unei anchete a fost de 17.3 luni în 2012
Frauda comisă în UE
– cheltuieli -nereguli raportate ca fiind frauduloase care costă 315 milioane € (0,25% din totalul cheltuielilor UE) în 2012 – comparativ cu 295 de milioane € (0,21%) în anul 2011 și nereguli care nu au fost raportate ca fraudoase 2,6 miliarde € (2.06% din totalul cheltuielilor UE) în 2012 – comparativ cu 1,2 miliarde € (0,86% din totalul cheltuielilor UE) în 2011
– venituri -nereguli raportate ca frauduloase care implică 77.6 milioane € (0,42% din valoarea brută a resurselor proprii tradiționale colectate) pentru 2012, comparativ cu 109 milioane € (1,24%) pentru 2011 și nereguli care nu au fost raportate ca frauduloase care implică de 370 de milioane € (1.69% din valoarea brută a resurselor proprii tradiționale colectate) pentru 2012, comparativ cu 278 milioane € (1,24%) pentru 2011
OLAF cooperează cu :
– instituțiile UE
OLAF investighează cazurile de fraudă, asistă organismele Uniunii Europene în lupta împotriva fraudei și contribuie la elaborarea legislației și a politicilor din UE anti-fraudă. Ca parte a Comisiei Europene, OLAF contribuie, de asemenea, la dezvoltarea, monitorizarea și punerea în aplicare a politicilor antifraudă ale Uniunii Europene. OLAF colaborează strâns cu Parlamentul European, ca urmare a misiunii cele două instituții ", în supravegherea cheltuielilor din bugetul UE. OLAF furnizează Consiliului rapoarte de lucru (Grupul de lucru pentru combaterea fraudei) cu informații periodice cu privire la activitățile sale, inclusiv concluziile investigațiilor. OLAF și Curtea de Conturi pot lucra împreună pentru că ei împărtășesc aceleași obiective de bază – protejarea intereselor financiare ale UE și asigurarea bunei gestiuni financiare a bugetului UE. Cu toate acestea, ei au diferite mandate: Curtea de Conturi efectuează audituri în timp ce OLAF se ocupa cu cazurile de fraudă și corupție și efectuează investigații administrative.
– cooperarea internațională
Un număr tot mai mare de servicii de investigație, administrative și judiciare partenere din țările din afara UE și cu organizațiile internaționale care au competența de a exercita un control asupra proiectelor finanțate de Uniunea Europeană și de a fi puse în aplicare în afara teritoriului UE, și, de asemenea, de a investiga și / sau să declanșeze urmărirea penală fraudei, a corupției și a altor activități ilegale care afectează aceste fonduri. Cooperarea internațională este importantă, deoarece cantități mari de fonduri UE sunt cheltuite în țările din afara UE sau canalizate prin alți donatori sau organizații internaționale.
6.6. PARCHETUL EUROPEAN
La 17 iulie 2013, Comisia a propus un regulament privind înființarea unui Parchet European (EPPO). EPPO va investiga, urmări în justiție și va aduce la judecată autorii infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii. Acesta ar fi un pas calitativ important spre o luptă mai eficientă împotriva infracțiunilor care afectează bugetul Uniunii. În prezent, interesele financiare ale Uniunii nu sunt suficient protejate. Această situație este cauzată de mai mulți factori. În primul rând, organismele UE nu au competența de a efectua cercetări penale sau de a începe urmăriri penale în cazuri de fraudă. OLAF nu poate decât să transmită rezultatele anchetelor sale administrative autorităților naționale competente, care decid apoi, independent, dacă încep urmărirea penală pe baza constatărilor OLAF. În al doilea rând, eforturile naționale de asigurare a respectării legislației sunt fragmentate între statele membre, acestea neluând întotdeauna măsurile necesare pentru a combate infracțiunile care aduc atingere bugetului UE. În al treilea rând, din cauza faptului că numărul urmăririlor penale încununate de succes este foarte mic, se recuperează doar o mică parte din suma totală fraudată în statele membre.
Principalele caracteristici ale EPPO sunt ca acestea să fie:
– independent
În primul rând, regulamentul prevede că Parchetul European nu solicită și nici nu acceptă instrucțiuni de la nicio entitate exterioară Parchetului. Cu alte cuvinte, instituțiile, organele, birourile sau agențiile Uniunii și statele membre respectă independența Parchetului European și nu încearcă să îl influențeze în exercitarea funcțiilor sale. În al doilea rând, Parchetul European va fi independent din punct de vedere structural, deoarece nu va fi integrat în altă instituție sau serviciu al UE. În al treilea rând, în numirea procurorului general sunt implicate instituțiile Uniunii (acesta este numit de Consiliu, cu aprobarea Parlamentului European), precum și foști membri ai Curții de Justiție, ai Curților Supreme naționale, autorități publice naționale competente în materie de urmăriri penale și/sau avocați reputați, care vor contribui la întocmirea unei liste restrânse de candidați.
– descentralizat
Parchetul European va beneficia de acces direct la expertiza națională, adică la o cunoaștere temeinică a sistemului judiciar național respectiv și a limbii locale, la integrarea în structurile locale ale organelor de urmărire penală, la experiența în materie de instrumentare a dosarelor de către instanțele locale etc.
Parchetul European va avea o structură descentralizată, integrată în sistemele judiciare naționale.
– se aplică legislația națională
EPPO s-ar baza pe un număr limitat de norme la nivelul UE pentru competențe esențiale și de protecție a drepturilor procedurale uniforme, dar s-ar aplica, în general, dreptul național pentru executarea sarcinilor sale.
– drepturi procedurale solide
Propunerea clarifică faptul că persoana suspectată beneficiază de totalitatea drepturilor conferite de legislația UE și de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Aceste drepturi sunt enumerate explicit și cuprind:
dreptul la interpretare și traducere,
dreptul la informare și accesul la dosar,
dreptul la un avocat și posibilitatea de a lua legătura cu terțe părți și de a le anunța în caz de arest,
dreptul de a păstra tăcerea și de a fi prezumat nevinovat,
dreptul la asistență juridică,
dreptul de a prezenta probe, de a numi experți și dreptul la audierea martorilor.
În plus, persoana suspectată beneficiază de dreptul la apărare conferit de legislația națională care reglementează procedura.
În plus, normele prin care se instituie Parchetul European definesc alte drepturi care nu au fost încă armonizate prin legislația UE, pentru a se asigura garanții temeinice privind drepturile procedurale. Acestea includ dreptul de a păstra tăcerea și de a fi prezumat nevinovat, dreptul la asistență juridică, dreptul de a prezenta probe și dreptul la audierea martorilor.
– cost-eficiență în raport proporțional
Întreaga structură se va baza pe resursele existente și ar trebui, prin urmare, să nu implice costuri suplimentare substanțiale.
EPPO versus OLAF?
Rolul OLAF se va schimba odată cu instituirea Parchetului European.
OLAF va rămâne responsabil de investigațiile administrative care nu intră în sfera de competență a Parchetului European, cum ar fi faptele care afectează interesele financiare ale UE, dar nu întrunesc elementele constitutive ale unei infracțiuni și abaterile disciplinare grave și infracțiunile comise de personalul UE, dar care nu au un impact financiar.
In vederea protejării banilor contribuabililor împotriva fraudelor: Comisia a propus instituirea Parchetului European și consolidarea garanțiilor procedurale ale OLAF.
Vicepreședintele Viviane Reding, comisarul pentru justiție al UE. a declarat că „Infractorii care se folosesc de subterfugii juridice pentru a fura banii contribuabililor nu ar trebui să rămână liberi pentru că nu avem instrumentele adecvate pentru a-i aduce în fața justiției. Un lucru trebuie să fie clar: dacă la nivelul nostru, al UE, nu ne protejăm bugetul federal, nimeni nu o va face în locul nostru. Fac apel la statele membre și la Parlamentul European să sprijine acest proiect important astfel încât Parchetul European să înceapă să funcționeze din 1 ianuarie 2015.”
În conformitate cu articolul 86 alineatul (1) din TFUE, Parchetul European va fi creat pornind de la Eurojust. Pachetul de propuneri legislative prezentat astăzi vizează stabilirea de legături și sinergii solide între cele două organizații, printr-o cooperare eficientă și prin schimbul de informații, cunoștințe și resurse.
În mod special, atât Parchetul European, cât și Eurojust trebuie să participe la soluționarea cazurilor în care persoanele suspectate sunt implicate în infracțiuni ce aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii și în alte tipuri de infracțiuni. Prin urmare, va fi necesară o cooperare strânsă și permanentă. Dispozițiile în acest sens au fost incluse atât în regulamentul privind Parchetul European, cât și în cel referitor la Eurojust. De asemenea, în cazul suprapunerii competențelor în dosarele mixte, Eurojust poate să furnizeze asistență în rezolvarea conflictului de competență.
Eurojust va furniza Parchetului European servicii de sprijin administrativ, cum ar fi resursele umane, financiare și informatice. De exemplu, Parchetul European va putea să utilizeze pentru propriile dosare infrastructura informatică a Eurojust, inclusiv sistemul de gestionare a cazurilor, fișierele de lucru temporare și sistemul de indexare ale Eurojust. Modul în care va funcționa această cooperare va fi stabilit într-un acord între Parchetul European și Eurojust.
Eurojust versus Parchetul European?
Eurojust ajută autoritățile naționale de anchetă și organele de urmărire penală să coopereze și să își coordoneze acțiunile în cadrul a aproximativ 1 500 de dosare transfrontaliere pe an. Totuși, Eurojust nu dispune de competența de a efectua cercetări penale sau de începe urmăriri penale în cazuri de fraudă.
Parchetul European va avea competență exclusivă să ancheteze, să înceapă urmăriri penale și să-i trimită în judecată pe autorii infracțiunilor care aduc atingere bugetului UE. De asemenea, instituirea Parchetului European conferă Eurojust o mai mare legitimitate: în viitor, Parlamentul European și parlamentele naționale vor fi mai mult implicate în evaluarea activităților Eurojust.
Noul Eurojust va sprijini Parchetul European în combatere fraudei care afectează bugetul UE. Eurojust va furniza Parchetului European servicii de sprijin administrativ, cum ar fi resursele umane, financiare și informatice. De exemplu, Parchetul European va putea să utilizeze pentru propriile dosare infrastructura informatică a Eurojust, inclusiv sistemul de gestionare a cazurilor, fișierele de lucru temporare și sistemul de indexare ale Eurojust. Modul în care va funcționa această cooperare va fi stabilit într-un acord între Parchetul European și Eurojust.
6.7. ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA
Inițial, OSCE a fost o formă de cooperare instituționalizată temporară- Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, convocată în 1972 între statele europene, Canada și SUA.
Desfășurarea Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa a cunoscut 3 momente importante:
– la nivelul miniștrilor de extene, în 1973, când au participat reprezentanți ai 33 de state europene, precum și cei ai Canadei și SUA
– la nivelul experților, în anii 1973-1975, care au pregătit documentele Conferinței
– la nivelul șefilor de state și de guverne, în iulie-august 1975, la Helsinki, când s-a semnat Actul Final.
Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa s-a transformat într-o organizație internațională, OSCE, în 1990, la Paris, când s-a adoptat Carta pentru o nouă Europă, pornind de la schimbările care au avut loc în Europa cu ocazia dispariției lagărului comunist și nevoia de instaurare a democrației în toate statele europene. Reuniunea la vârf de la Paris din 1990 a însemnat perioada începerii instituționalizării organizației pentru a face față schimbărilor și provocărilor specifice perioadei de după Războiul Rece. Carta de la Paris pentru o Nouă Europă a însemnat un moment crucial în istoria Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa, care a dus la transformarea sa într-o organizație internațională instituționalizată de dialog și negocieri, cu o structură operațională. În 1994, cu ocazia reuniunii de la Budapesta s-a încheiat procesul de transformare a Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa în organizație, cu denumirea Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa.
OSCE a devenit cel mai important instrument pentru alertă timpurie, prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor pe continentul european. Tot la Budapesta a fost adoptat Codul pentru conduită privind aspectele militare ale securității, conținând principiile care să guverneze rolul și folosirea forțelor armate în societăți democratice.
Cu 57 de state din Europa, Asia Centrală și America de Nord, OSCE este cea mai mare organizație regională de securitate din lume. Acesta oferă un forum pentru negocieri politice și de luare a deciziilor în domeniile de avertizare timpurie, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post-conflict și pune voința politică a statelor sale participante în practică prin intermediul rețelei sale unice de misiuni de teren.
OSCE are o abordare cuprinzătoare a securității, care cuprinde aspectele politico-militare, economice, de mediu și umane. Prin urmare, abordează o gamă largă de preocupări legate de securitate, inclusiv controlul armelor, a măsurilor de încredere și securitate, drepturilor omului, minoritățile naționale, democratizare, strategii de poliție, de combatere a terorismului și a activităților economice și de mediu.
Toate cele 57 de state participante se bucură de statut egal, iar deciziile sunt luate prin consens din punct de vedere politic, dar nu din punct de vedere juridic.
OSCE a întreține relații speciale cu 11 țări din regiunea mediteraneană, Asia și Australia.
OSCE este finanțată prin contribuții de la membrii săi. Bugetul său anual este de aproximativ 150 de milioane de euro.
Misiunile OSCE
Activitățile OSCE sunt deosebit de complexe având în vedere dimensiunile sale de securitate. Într-o prezentare succintă este vorba despre:
– activități legate de dimensiunea politico-militară a OSCE
– activități de poliție- Operațiuni de poliție OSCE sunt o parte integrantă a eforturilor organizației în prevenirea conflictelor și reabilitarea postconflict. Activitățile de poliție legate de OSCE se concentrează asupra provocărilor reprezentate de criminalitatea transnațională și organizată, de trafic de droguri, arme și ființe umane, incapacitatea de a susține statul de drept și de încălcări ale drepturilor omului. Activitățile includ educația și formarea poliției, poliției comunitare și reformele administrative și structurale.
– controlul armamentelor, la Sfârșitul Războiului Rece a dus la o cantitate mare de surplus de arme disponibile ilegal. OSCE, prin intermediul operațiunilor sale de teren, ajută pentru a opri răspândirea de astfel de arme și oferă asistență cu distrugerea lor.
– administrarea frontierelor- OSCE urmărește să consolideze securitatea frontierelor în timp cu facilitarea călătoriilor legitime și comerț, protejarea drepturilor omului și promovarea contactelor umane.
– activități economice și de mediu
– activități în sprijinul dezvoltării economice
– stimularea tranziției spre economia de piață liberă
– încurajarea cooperării cu organizații relevante
– restaurarea și menținerea unui echilibru ecologic în aer, apă și sol
– avertizare cu privire la riscurile de mediu și impactul lor asupra securității
– activități legate de dimensiunea umană a OSCE
– control electoral
– drepturile omului
– educație
– statul de drept
– libertatea mass-media
– lupta contra traficului de ființe umane- Traficul de ființe umane afectează practic toate statele OSCE, fie ca țări de origine sau de destinație. Această formă modernă de sclavie este un afront la adresa demnității umane, care implică de multe ori teroare psihologică și violență fizică. Traficul de ființe umane se angajează în problemele legate de drepturile omului și statul de drept, de aplicare a legii și de control a criminalității, de inegalitate și discriminare, de corupție, economice și în problemele de migrație
– combaterea terorismului – cu expertiza sa în prevenirea conflictelor, managementul crizelor și de avertizare timpurie, OSCE contribuie la eforturile la nivel mondial în combaterea terorismului. Multe măsuri eficiente de combatere a terorismului se încadrează în alte zone în care OSCE este activă, cum ar fi formarea forțelor de poliție și de monitorizare a frontierei. OSCE, se preocupă de chestiunile legate de drepturile omului în ceea ce privește lupta împotriva terorismului.
– toleranță și nediscriminare
– prevenirea și soluționarea conflictelor – OSCE lucrează pentru a preveni apariția conflictelor. De asemenea, ajută la procesul de reabilitare în zonele postconflict. Ea colaborează cu reprezentanți ai Organizației Națiunilor Unite și alte organizații internaționale care operează în zonele de conflict.
România a deținut președinția OSCE în anul 1991, prin intermediul ministrului român de externe, Mircea Geoană.
6.8. CONSILIUL EUROPEI
În anul 1946 premierul britanic Winston Churchill a ținut un discurs în care a vorbit despre Statele Unite ale Europei și a propus ca prim pas în realizarea acestui deziderat, crearea Consiliului Europei.
Scopul Consiliului Europei este de a realiza unitate între membrii săi, pentru salvgardarea și realizarea idealurilor pentru moștenirea comună și progresul economic și social.
Consiliul Europei este o organizație internațională, interguvernamentală și regională. A luat naștere la 4 mai 1949 și reunește toate statele democratice ale Uniunii Europene, precum și alte state din centrul și estul Europei. Este independent de Uniunea Europeană și este diferit și de Consiliul European sau de Consiliul Uniunii Europene. Sediul Consiliului Europei este la Strasbourg.
A nu se confunda cu:
-Consiliul European –înființat în 1974, compus din șefii de stat și/sau de guvern, precum și din președintele său și președintele Comisiei, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, care se reunesc de aproximativ 4 ori pe an pentru a discuta prioritățile politice ale Uniunii. Din anul 2009, este o instituție de sine stătătoare a UE. Se pronunță prin consens, cu excepția situațiilor când tratatele dispun altfel.
Se disting Consiliile Europene ordinare și formale, care se reunesc în lunile iunie și decembrie, Consiliile Europene ordinare și informale, care se reunesc în lunile martie și octombrie și Consiliile Europene extraordinare care se reunesc ori de câte ori este necesar.
Consiliul European oferă Uniunii impulsurile necesare dezvoltării acesteia și îi definește orientările și prioritățile politice generale. Acesta nu exercită funcții legislative. Consiliul European își alege președintele cu majoritate calificată, pentru o durată de doi ani și jumătate, cu posibilitatea reînnoirii mandatului o singură dată. În caz de împiedicare sau de culpă gravă, Consiliul European poate pune capăt mandatului președintelui în conformitate cu aceeași procedură.
-Consiliul Uniunii Europene, instituție a UE, care reprezintă forul în care se reunesc miniștrii din statele membre pentru a adopta acte legislative și pentru a coordona politicile europene.
Consiliul UE exercită, împreună cu Parlamentul European, funcția legislativă și bugetară. Acesta exercită funcții de definire a politicilor și de coordonare, în conformitate cu condițiile prevăzute în tratate. Consiliul este compus din câte un reprezentant la nivel ministerial al fiecărui stat membru, împuternicit să angajeze guvernul statului membru pe care îl reprezintă și să exercite dreptul de vot. Consiliul hotărăște cu majoritate calificată, cu excepția cazului în care tratatele dispun altfel.
România a deținut președinția Comitetului Miniștrilor al Consiliului Europei în perioada noiembrie 2005 – mai 2006.
Consiliul Europei este compus din 47 de state membre la care se adaugă o serie de state cu statut de observator (Canada, Vatican, Japonia, SUA, Mexic-observatori pe lângă Comitetul Miniștrilor și Canada, Israel, Mexic-observatorii Parlamentelor Naționale pe lângă Adunarea Parlamentară) și stat candidat la aderare-Belarus.
6.8.1 OBIECTIVELE CONSILIULUI EUROPEI
Obiectivele Consiliului Europei sunt:
– apărarea drepturilor omului
– reforme politice, legislative și constituționale pentru consolidarea stabilității democratice
– soluții pentru minorități, trafic de droguri, terorism, corupție și crima organizată
– promovarea unei identități culturale europene
– promovarea drepturilor sociale
– căutarea soluțiilor pentru problemele cu care se confruntă societatea europeană:
discriminarea minorităților
xenofobie
intoleranță
protecția mediului
Clonarea umană
SIDA
droguril
terorism
crima organizată
Membrii Consiliului Europei sunt state europene care:
– promovează principiile statului de drept
– promovează principiul conform căruia fiecare persoană trebuie să se bucure de drepturile și libertățile fundamentale
– colaborează între ele
De la crearea sa, Consiliul a fost o forță a păcii și cooperării, ancorată în patrimoniul comun european, în drepturile omului și democrație. Activitatea Consiliului Europei privește toate domeniile de interes pentru societatea europeană, mai puțin problemele legate de apărare națională.
România a devenit stat membru în 1993, fiind al 32-lea stat membru, prin ratificarea Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În calitatea sa de membru cu drepturi depline, România este reprezentată de ministrul de afaceri externe în Comitetul Miniștrilor și de 10 reprezentanți și 10 supleanți în Adunarea Parlamentară.
În prezent, Consiliul Europei reunește 47 din 49 state europene, fără Vatican, datorită statusului său special prin care asigură realizarea misiunii Papei și Belarus, ca urmare a situației precare a drepturilor omului și a democrației din această țară.
Cea mai importantă funcție a Consiliului Europei este cea legislativă, adoptând peste 150 tratate în diverse domenii, în special în materia drepturilor omului, lupta împotriva criminalității organizate, prevenirea torturii, promovarea valorilor democratice și ale statului de drept, cooperare culturală.
6.8.2 STRUCTURI SPECIALIZATE ALE CONSILIULUI EUROPEI
6.8.2.1 Comisarul Drepturilor Omului al Consiliului Europei
Acest Birou a fost creat în 1999, pentru promovarea respectării drepturilor omului și desfășoară seminarii, conferințe sau vizite în acest sens. Comisarul este ales de Adunarea Parlamentară pentru 6 ani și scopul acestuia este de a sensibiliza statele membre cu privire la educația pentru drepturile omului, identifică eventualele probleme și contribuie efectiv la exercițiul deplin al drepturilor omului. Comisarul nu are putere jurisdicțională, ci are rol de consultanță și de informare în domeniul protecției drepturilor omului și a prevenirii încălcării acestora.
6.8.2.2 Curtea Europeană a Drepturilor Omului
Este o instanță de judecată creată în cadrul Consiliului Europei, dar funcționează independent de acesta, garantând respectarea efectivă a drepturilor și libertăților fundamentale ale omului apărate de Convenția Europeană din 1950.
CEDO are un număr de judecători egal cu numărul statelor membre, aleși fiind de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, pentru un mandat de 6 ani, cu posibilitate de realegere.
Sediul Curții este la Strasbourg, dar judecătorii pot să-și exercite atribuțiile și în alte locuri de pe teritoriul statelor membre.
Principala sarcină a Curții Europene a Drepturilor Omului este asigurarea respectării angajamentelor care decurg pentru statele-părți la CEDO.
Fiecare stat contractant (cerere statală) sau orice persoană particulară care se consideră victima violării Convenției (cerere individuală) poate adresa direct Curții de la Strasbourg o cerere invocând violarea de către un stat contractant a unuia din drepturile garantate de Convenție. O notă utilă petenților și formele de cerere pot fi obținute de la Grefă. (Cap. VI, parag. 2).
În ceea ce privește cererile de sesizare a Curții, acestea trebuie să îndeplinească o serie de condiții. Condițiile care trebuie îndeplinite de petiționari se pot împărți în două mari categorii:
– condiții generale care trebuie îndeplinite de toți petiționarii;
– condiții speciale care privesc o anumită categorie de petiționari – stat sau parte individuală.
Condițiile generale sunt prevăzute de art. 35 din Convenție și sunt:
– epuizarea tuturor căilor interne de atac ;
– scurgerea unui termen de maximum 6 luni de la rămânerea definitivă a deciziei interne.
Condiții speciale – care trebuie îndeplinite de o petiție individuală sunt:
– numele, data nașterii, naționalitatea, sexul, profesia și adresa petentului;
– numele, profesia și adresa reprezentantului, dacă este cazul;
– partea sau părțile contractante împotriva cărora este îndreptată petiția;
– expunerea succintă a faptelor;
– o expunere succintă a violării normelor Convenției și a argumentelor pertinente;
– obiectul petiției precum și descrierea cererii unei satisfacții echitabile;
– copii ale tuturor documentelor, ale deciziilor care privesc obiectul petiției.
Cu privire la calitatea de victimă a celui care sesizează Curtea Europeană, au existat numeroase dezbateri doctrinare și jurisprudențiale.
Condiția esențială pe care reclamantul, indiferent din care dintre aceste categorii face parte, trebuie să o îndeplinească este aceea ca el să fie victimă a unei violări a Convenției. Pentru a determina conținutul noțiunii de «victimă» a unei violări a Convenției trebuie reținut că ea desemnează, în principiu, persoana lezată direct prin acțiunea sau omisiunea statului. În cazul persoanelor juridice, pentru a fi victime, trebuie să li se fi adus atingere unui drept propriu, acestea neputând acționa în numele membrilor săi.
6.8.2.3 Comisia de la Veneția pentru democrație prin drept
Este un organ consultativ al Consiliului Europei pentru chestiuni constituționale, creat în 1990, cu rol în democrația europeană. Înițial, Comisia a avut membre statele membre ale Consiliului Europei, dar din 2002 s-a permis și altor state noneuropene să acceadă. În prezent, toate statele membre ale Consiliului Europei sunt membre ale Comisiei de la Veneția.
Din Comisie fac parte experți independenți ca profesori universitari sau membri ai parlamentelor naționale. Sediul Comisiei este în Veneția.
Activitățile Comisiei se defășoară în domeniile: asistență constituțională, alegeri și referendumuri, cooperare cu Curțile constituționale, studii, rapoarte și seminarii.
6.9. AGENȚIA EUROPEANĂ PENTRU MANAGEMENTUL COOPERĂRII OPERAȚIONALE LA FRONTIERELE EXTERNE ALE STATELOR UNIONALE-FRONTEX
Controlul și supravegherea efectivă a frontierelor externe reprezintă o chestiune de importanță majoră pentru statele membre, indiferent de poziția lor geografică. În consecință, este necesară promovarea solidarității între statele membre în domeniul gestionării frontierelor externe. Instituirea agenției, care acordă asistență statelor membre la punerea în aplicare a aspectelor operative ale gestionării frontierelor externe, inclusiv returnarea resortisanților țărilor terțe care se află în situație de ședere ilegală în statele membre, reprezintă un pas important în această direcție.
Agenția este un organism comunitar. Aceasta are personalitate juridică. În fiecare dintre statele membre, agenția se bucură de cea mai largă capacitate juridică acordată unei persoane juridice în temeiul legii. Aceasta poate, în special, să achiziționeze și să înstrăineze bunuri mobile și imobile . Agenția este independentă în ceea ce privește chestiunile de natură tehnică. Aceasta este reprezentată de directorul său executiv. Sediul agenției se găsește la Varșovia.
Pe baza unui model de analiză comună și integrată a riscului, agenția trebuie să realizeze analize ale riscului pentru a pune la dispoziția Comunității și a statelor membre informațiile adecvate care să permită adoptarea măsurilor corespunzătoare sau abordarea amenințărilor și riscurilor identificate în vederea îmbunătățirii gestionării integrate a frontierelor externe.
Atribuțiile principale:
(1) Agenția are următoarele atribuții:
(a) coordonează cooperarea operativă între statele membre în domeniul gestionării
frontierelor externe;
asistă statele membre la formarea polițiștilor de frontieră naționali, inclusiv la stabilirea standardelor comune de formare;
efectuează analize ale riscurilor;
urmărește progresul cercetărilor relevante pentru controlul și supravegherea frontierelor externe;
asistă statele membre în situațiile care impun o asistență tehnică și operativă sporită la frontierele externe;
furnizează statelor membre sprijinul necesar pentru organizarea operațiunilor comune de returnare
(g) detașează echipe de intervenție rapidă la frontieră în statele membre în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 863/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unui mecanism de creare a echipelor de intervenție rapidă la frontieră și de modificare a Regulamentului (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului în ceea ce privește acest mecanism și de reglementare a sarcinilor și a competențelor agenților invitați.
(2) Fără a aduce atingere competențelor agenției, statele membre pot continua cooperarea la nivel operativ cu alte state membre și/sau țări terțe la frontierele externe, atunci când o astfel de cooperare completează acțiunile întreprinse de agenție.
Agenția monitorizează proactiv și contribuie la evoluțiile din domeniul cercetării relevante pentru controlul și supravegherea frontierelor externe.
Controlul eficient al frontierelor trebuie să găsească un echilibru între facilitarea circulației unui număr tot mai mare de călători dincolo de frontiere, precum și promovarea unei securități mai mari pentru cetățenii europeni. Tehnologii inovatoare, care sunt în prezent în curs de dezvoltare într-un ritm fără precedent, pot oferi un ajutor valoros pentru autoritățile de gestionare a frontierelor pentru a face munca lor mai eficientă. Cu toate acestea, acest obiectiv important necesită tehnologii de control la frontieră să se concentreze asupra abordării provocărilor esențiale. De asemenea, trebuie să fie suficient de flexibile pentru a se adapta la circumstanțele în schimbare și diversele condiții dincolo de frontierele naționale și să răspundă nevoilor comunității de grăniceri. Mai mult decât atât, într-o Uniune Europeană fără controale la frontierele interne și cu frontiere externe comune, o altă provocare constă în promovarea interoperabilității și anume capacitatea între diferite sisteme și autoritățile naționale pentru a lucra împreună.
Frontex joacă un rol esențial în reducerea decalajului dintre producători și utilizatorii finali, asigurându-se că, comunitatea de cercetare și dezvoltare are o imagine clară a nevoilor și provocărilor cu care se confruntă zilnic la frontierele UE. Agenția facilitează schimbul de informații între autoritățile de gestionare a frontierelor, institute de cercetare, universități și industrie, prin organizarea de proiecte, ateliere de lucru și conferințe. Ea informează, de asemenea, programele de cercetare ale UE, sub tema de Securitate și aduce contribuția la elaborarea de politici.
În plus, Frontex este foarte activă în conducerea procesului de armonizare și dezvoltarea celor mai bune practici și standarde în controlul frontierelor, atât operaționale, cât și tehnice, în conformitate cu măsurile UE existente și viitoare.
Deja la mijlocul lunii septembrie 2011, Comisia Europeană a prezentat un pachet care conține două propuneri legislative, un regulament privind instituirea unei evaluări și un mecanism de monitorizare în vederea verificării aplicare a acquis-ului Schengen și un un amendament la Frontierele Schengen în ceea ce privește normele pentru reintroducerea temporară(maxim 30 zile) a controalelor la frontierele interne în circumstanțe excepționale-art 23 . Pachetul, care se dorește a fi răspunsul UE la potențiale derogări și restricții la libertatea de circulație a fost adoptat în cele din urmă, în octombrie 2013.
Statele Schengen își rezervă dreptul de a reintroduce controale în mod unilateral la frontierele interne. Principalele noutăți sunt legate de durata, domeniul de aplicare geografic și procedura care trebuie să fie urmată.
Procedura pentru reintroducerea controlului la frontieră la frontierele interne:
Statele care doresc să restabilească controlul la frontieră trebuie să furnizeze detalii cu privire la situația de fapt și să convingă Comisia de necesitatea unei astfel de măsuri prin ședințe comune deoarece noile măsuri restricționează puternic puterea discreționară a statelor membre. Amendamentul dă Comisiei și statelor membre posibilitatea de a face recurs la Curtea de Justiție atunci când, spre exemplu, un stat reintroduce controlul la frontieră, fără a fi convins partenerii săi de necesitatea și proporționalitatea măsurii luate.
6.10. ORGANIZAȚII SUBREGIONALE EUROPENE IMPLICATE ÎN LUPTA ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂȚII TRANSNAȚIONALE
6.10.1 CONSILIUL REGIONAL DE COOPERARE
Consiliul Regional de Cooperare sau CRC, oferă un cadru regional de cooperare pentru țările din Europa de Sud – Est, cu scopul declarat de „promovare a cooperării reciproce și a integrării europene și euro-atlantice a Europei de Sud Est, în scopul de a inspira dezvoltarea în regiune pentru beneficiul poporului său”.
CRC a înlocuit Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est la 27 februarie 2008. Este un braț operațional al Procesului de Cooperare Sud-Est Europene și funcționează ca un punct focal pentru cooperarea în Europa de Sud-Est printr-un cadru deținut și condus regional. De asemenea, acționează ca un forum pentru implicarea continuă a comunității internaționale implicate în regiune.
Activitatea organizației se concentrează asupra următoarelor domenii prioritare:
dezvoltare economică și socială
infrastructură și energie
justiție și afaceri interne
cooperarea în domeniul securității
dezvoltarea capitalului uman și cooperarea parlamentară
CRC este format din 46 de țări, organizații și instituții financiare internaționale. Organizația are un Secretariat cu sediul în Sarajevo, Bosnia și Herțegovina, condus de Secretarul General Hido Biscevic, care a servit de la fondarea Consiliului și a fost numit în mai 2007 și reales în iunie 2010 de către miniștrii de externe . În afară de sediul din Sarajevo, Secretariatul are un birou de legătură la Bruxelles, cu instituțiile europene și euro-atlantice.
Formatul reuniunilor CRC constă în reuniunea anuală și reuniunile Consiliului CRC, care au avut loc trimestrial. Conducerea CRC oferă îndrumare operațională și supraveghează organizația și se compune din acei membri care contribuie la bugetul Secretariatului CRC, precum și Uniunea Europeană (UE), reprezentată de Troica constând în Președinția UE, Comisia Europeană și Secretariatul Consiliului European.
Rolul CRC este conform spuselor lui Hido Biščević, Secretarul General al Consiliului Regional pentru Cooperare, „Consiliul Regional de Cooperare lucrează pentru a genera dezvoltare în Europa de Sud-Est și pentru a crea un climat politic care va permite punerea în aplicare a proiectelor cu caracter regional, în beneficiul oamenilor din regiune. Ne concentrăm la consolidarea progresului economic și social, securitatea energetică, infrastructură, securitatea omului și statului de drept, precum și la reînnoirea și la construirea potențialului uman din partea noastră a Europei. Sarcina noastră principală politică este de a susține și a încuraja progresul european și euro-atlantic a tuturor țărilor din Europa de Sud Est.”
6.10.2 CENTRUL EUROPEAN DE APLICARE A LEGII ÎN SUD-ESTUL EUROPEI
Convenția de aplicare a legii în Sud-Estul Europei (SELEC) a fost semnată la 9 decembrie 2009, în cadrul unei ceremonii care a avut loc la București, în România, alături de aniversarea a 10 de ani de la Centrul SECI. Convenția a fost semnată de reprezentanții celor 13 state membre: Albania, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Republica Elenă, Ungaria, Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, Republica Moldova, Muntenegru, România, Serbia, Slovenia și Turcia.
Centrul SECI s-a transformat în SELEC, când două treimi din statele membre au depus instrumentele de ratificare, acceptare și aprobare.
Obiectivul SELEC, în cadrul de cooperare între autoritățile competente, este de a oferi sprijin pentru statele membre și de a spori coordonarea în prevenirea și combaterea criminalității, inclusiv a criminalității grave și organizate, în cazul în care astfel de infracțiuni implică sau par a implica un element de activitate transfrontalieră. Convenția SELEC va permite să se creeze o capacitate de analize îmbunătățită cu un sistem de date mai larg și un nivel adecvat de protecție a datelor cu caracter personal în conformitate cu cerințele UE.
SELEC are personalitate juridică de drept internațional, astfel are capacitatea de a contracta, de a procura și a dispune de bunuri mobile și imobile și de a fi parte la proceduri legale.
Sarcinile SELEC:
Investigații de suport și activitate de prevenire a criminalității în statele membre
Facilitarea schimbului de informații operative în materie penală și a cererilor de asistență operațională
Anunțarea și informarea punctelor focale naționale ale statelor membre despre conexiunile dintre suspecți, infractori sau infracțiuni legate de mandatul SELEC
Colectarea, analizarea, prelucrarea și difuzarea de informații operative în materie penală
Furnizarea de analiză strategică și produce evaluări privind amenințările aferente obiectivului SELEC
Stabilirea și menținrea unui sistem de informare computerizat
Acționarea ca un depozitar de bună practică în metodele de aplicare a legii și tehnicii și organizarea de conferințe multinaționale în beneficiul statelor membre
Întreprinderea de alte activități în conformitate cu obiectivul convenției, în urma unei decizii de către Consiliu
Un grup de lucru a fost înființat în anul 2007, cu scopul de a negocia și de a dezvolta noua convenție, în conformitate cu Concluziile Consiliului din 4 decembrie 2006.
Organele SELEC sunt:
-a) Consiliul, organul suprem decizional alcătuit din câte un reprezentant din fiecare stat membru, împreună cu un supleant. Fiecare stat membru are un vot în Consiliu. Acesta se reunește cel puțin o dată pe an.
Consiliul are următoarele atribuții:
– aprobă planul strategic SELEC și planul anual de acțiune
– aprobă anual bugetul SELEC și stabilește contribuțiile financiare ale statelor membre
– adoptă Manualul de Securitate
– aprobă încheierea de acorduri cu țara gazdă sau părți terțe
– stabilește criterii pentru admiterea de noi membri SELEC
– adoptă propriile reguli de procedură
-b) Secretariatul , compus din directorul general, directori și personalul SELEC.
-c) Directorul general este reprezentantul legal al SELEC, este ales pentru un mandat de 4 ani și poate fi reales o singură dată, fiind responsabil pentru conducerea efectivă a SELEC, implementarea planului strategic, dezvoltarea relațiilor cu statele membre, încheierea de acorduri și reprezentarea SELEC.
Directorii sunt cei care îl ajută pe director, numărul acestora fiind stabilit de Consiliu, pentru 3 ani, putând fi realeși o singură dată.
Personalul SELEC este compus din toate persoanele care lucrează sub autoritatea și controlul directorului general și al directorilor.
Pentru implementarea obiectivelor Convenției, s-au înființat unități naționale, compuse din ofițeri de legătură, care acționează în conformitate cu legile naționale ale statelor membre, reprezentând interesele acestora și puncte naționale focale, care funcționează ca puncte unice de contact în statul membru pentru comunicarea cu SELEC, prin ofițeri de legătură ai statului respectiv .
SELEC dispune de un sistem computerizat de informații pentru stocarea și utilizarea informațiilor necesare îndeplinirii sarcinilor asumate, putând fi accesat de punctele focale, de ofițerii de legătură, de directorul general, de directori și de partenerii autorizați.
Activitățile operaționale se desfășoară în cadrul celor opt grupuri de lucru, care abordează probleme legate de droguri și trafic cu ființe umane, vehicule furate, contrabandă și fraudă vamală, criminalitate financiară și informatică, terorism, securitatea containerelor și de mediu și a infracțiunilor conexe de altă natură.
6.10.3 INIȚIATIVA CENTRAL EUROPEANĂ
Inițiativa Central Europeană (ICE) este o formă flexibilă de cooperare regională care reunește 9 state membre UE și 9 state nemembre UE.
Obiective:
consolidarea cooperării dintre statele membre și nemembre UE, în special privind problemele de pe agenda europeană;
întărirea cooperării și a relațiilor de bună vecinătate;
intensificarea cooperării multilaterale economice, cu accent pe cooperarea transfrontalieră și interregională, modernizarea infrastructurii în transporturi, comunicații și energie, promovarea comerțului și investițiilor;
promovarea cooperării în domeniile protecției mediului, turismului și agriculturii;
promovarea proiectelor culturale în vederea cunoașterii și consolidării specificului cultural al fiecărui stat membru;
dezvoltarea societății civile.
Documentul de bază al activității ICE îl reprezintă Regulile de Procedură, amendate în aprilie 2008.
Statele participante la ICE: Albania, Austria, Belarus, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Cehia, Croația, Italia, Republica Macedonia, Republica Moldova, Muntenegru, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Serbia, Ucraina, Ungaria.
Funcționarea ICE este asigurată prin 3 dimensiuni principale:
a. Dimensiunea guvernamentală (principală) se bazează pe următoarele structuri:
Reuniuni ale șefilor de guvern (Summit-ul ICE) , care adoptă hotărâri privind orientările politice și economice de cooperare, crearea și dizolvarea structurilor de lucru și obținerea/pierderea statutului de membru.
Reuniuni ale miniștrilor afacerilor externe, care decid asupra problemelor politice ale regiunii, domeniile și formele de cooperare, structurile de lucru, chestiunile de buget și personal, numesc sau revocă Secretarul General și Secretarii Generali Adjuncți/Supleanți ai Secretarului Executiv.
Reuniunile sectoriale ad-hoc ale miniștrilor economiei, transporturilor, turismului, agriculturii, tineret, etc.
Reuniuni ale directorilor politici, care se organizează cel puțin o dată pe an, de regulă la Roma.
Comitetul Coordonatorilor Naționali (CNC) – este principalul organism responsabil de managementul cooperării în cadrul Inițiativei și de implementare a programelor și proiectelor. Totodată, pregătește documentele supuse aprobării Summit-ului sau miniștrilor de externe. Se reunește, de regulă, de 6 ori/an. Pentru România, Coordonator Național este directorul general pentru afaceri regionale din cadrul Ministerului de Afeceri Externe.
Organisme de lucru: rețeaua punctelor de contact, grupuri de implementare a proiectelor, task forces ad-hoc;
Secretariatul Executiv de la Trieste – oferă asistență de natură logistică și conceptuală organismelor de decizie și celor operaționale, pregătește reuniunile și conferințele ICE și asigură comunicarea cu statele membre. Este condus de un Secretar General – SG (Gerhard Pfanzelter, Austria, a preluat această funcție la 1 ianuarie 2010). Activitatea acestuia este sprijinită de un SG supleant (Giorgio Rosso Cicogna, 31 martie 2010) și de un SG adjunct (Zoran Jovanovic , 1 ianuarie 2011).
Secretariatul pentru proiecte – este instituțional legat de Secretariatul Executiv de la Trieste și are ca sarcini principale promovarea proiectelor de investiții. Dispune de un birou permanent în cadrul sediului BERD, Londra.
b. Dimensiunea parlamentară – funcționează pe baza propriilor reguli de procedură și se compune din: conferința președinților de Parlamente; Adunarea Parlamentară; Comitetul Parlamentar și Comitete de lucru.
c. Dimensiunea antreprenorială (business) – funcționează după reguli proprii și este formată din conferința anuală a președinților Camerelor de Comerț și Secretariatul acestei conferințe.
Coordonarea activităților ICE este asigurată de Președinția ICE, deținută prin rotație de statele membre, pe o perioadă de un an. Fosta președinție, actuala și viitoarea formează Troica ICE. Troica ICE + Italia formează Troica extinsă a ICE. Deciziile la nivelul ICE se iau pe bază de consens.
România a aderat la ICE la 1 iunie 1996, cu ocazia reuniunii de la Viena a miniștrilor afacerilor externe ai țărilor membre ale Inițiativei. Odată cu aderarea României și Bulgariei la UE, la 1 ianuarie 2007, ICE cuprinde un număr egal de state membre (9) și nemembre UE (9). România a exercitat în 2009 Președinția ICE, pentru prima dată de la dobândirea statutului de membru al Inițiativei. A acționat pentru consolidarea cooperării dintre statele membre și nemembre UE, în vederea facilitării transferului de cunoștințe și acordarea de asistență punctuală în domenii relevante.
6.10.4 ORGANIZAȚIA DE COOPERARE ECONOMICĂ A MĂRII NEGRE
România a deținut pentru a patra oară Președinția-în-Exercițiu a OCEMN în perioada ianuarie – iunie 2011, iar prioritățile pe care s-au axat acest mandat au fost:
1) continuarea angajamentului ferm al României față de cooperarea economică regională și față de OCEMN;
2) stimularea misiunii economice a OCEMN, cu accent asupra politicilor de mediu, energie, creșterea schimburilor economice, comerciale și a cadrului de investiții intraregional;
3) consolidarea cooperării în domeniul afacerilor interne, în special combaterea crimei organizate și a corupției;
4) consolidarea interacțiunii OCEMN-UE prin stimularea interesului de cooperare între OCEMN și instituțiile europene și Statele Membre OCEMN;
5) realizarea de progrese în implementarea Parteneriatului pentru Mediu și în lansarea celorlalte două parteneriate din cadrul Sinergiei Mării Negre, în consultare și cooperare cu toate statele membre OCEMN;
6) întărirea rolului unic al OCEMN în regiune și a activităților sale specifice pentru a valorifica potențialul existent al OCEMN ca platformă de dialog și cooperare;
7) consolidarea dialogului dintre OCEMN și comunitatea internațională și amplificarea contribuției OCEMN la întărirea stabilității în regiune, în cadrul trasat de Carta OCEMN;
8) revigorarea procesului intern de reflecție privind perspectivele organizației și obiectivele sale, în scopul întăririi organizației ca factor de cooperare regională;
9) creșterea interacțiunii OCEMN cu toți partenerii, observatorii și organismele înrudite, pentru a determina o relevanță sporită a OCEMN, cu rezultate benefice pentru toți membrii săi.
6.10.5 INIȚIATIVA ÎMPOTRIVA CRIMEI ORGANIZATE
Obiectivul general al SPOC este de a întări capacitățile regionale de combatere a crimei organizate, în concodranță cu reglementările UE. Mandatul SPOC este de a facilita dialogul cu reprezentanții comunităților academice, judiciare și de aplicare a legii în vederea prevenirii și combaterii criminalității organizate transfrontaliere.
Conducerea SPOC se reunește de două ori pe an și este compusă din reprezentanții statelor sud-est europene, membrii statelor UE, principalele organizații internaționale, organizații nonguvernamentale active în cercetarea împotriva crimei organizate, comunitatea juridică, lumea academică, experți regionali.
Activitatea SPOC se bazează pe o serie largă de instrumente, dintre care cele mai importante ar fi: Declarația privind crima organizată de la Londra din noiembrie 2002, Declarația Balcanilor de Vest de la Salonic din iunie 2003, Întâlnirea Ministerială UE-Balcanii de Vest din februarie 2006, Sesiunea SPOC de la Bled din octombrie 2005 și Ședința de lucru III de la Praga din noiembrie 2005, iar activitățile SPOC sunt în concordanță cu aquis-ul comunitar.
CAPITOLUL 7 ORGANIZAȚII NEGUVERNAMENTALE CU ROL ÎN COMBATEREA INFRACȚIUNILOR INTERNAȚIONALE
7.1 ORGANIZAȚIA INTERNAȚIONALĂ DE POLIȚIE CRIMINALĂ INTERPOL-ORGANIZAȚIE NEEUROPEANĂ CU ROL ÎN COMBATEREA INFRACȚIUNILOR INTERNAȚIONALE
7.1.1 APARIȚIA, EVOLUȚIA ȘI OBIECTIVELE OIPC INTERPOL
În 1923 la Viena s-a întrunit cel de-al doilea Congres al poliției criminale. Congresul, reluând tezele stabilite la Monaco, a hotărât înființarea Comisiei Internaționale de Poliție Criminală, cu sediul la Viena, al cărei scop era ,,promovarea și asigurarea ajutorului reciproc maximal între toate organele de poliție criminală în cadrul legilor în vigoare în diferitele state. În 1956, denumirea de ,,Comisie,, a fost înlocuită cu ,,Organizație,,.
Așa a apărut Interpolul ca organizație internațională cu atribuțiuni în prevenirea și combaterea criminalității internaționale.
România a fost membru fondator al acestei Organizații, a părăsit-o apoi pentru o scurtă perioadă, revenind în forță în anul 1973, iar de atunci și până în prezent țara noastră și-a adus aportul său la lupta împotriva criminalității internaționale.
Cererea României de a intra în Interpol a fost votată cu 92 de voturi pentru, 2 abțineri și 1 vot contra.
Organizația Internațională de Poliție Criminală este o instituție care asigură asistența reciprocă între polițiile țărilor membre pentru prevenirea și reprimarea criminalității de drept comun; nu intervine în probleme cu caracter politic, militar, religios sau rasial; respectă suveranitatea și independența fiecărei țări; asigură schimbul de informații cu caracter polițienesc la nivel internațional; identifică infractori urmăriți internațional cu mandate; coordonează activitatea de supraveghere și prindere a infractorilor internaționali; informează unitățile specializate cu privire la furturi sau pierderi de documente străine de identitate, traficul internațional de droguri, fals de monedă, furturi auto și artă, etc., pentru luarea măsurilor operative. La cerere, solicită informații necesare soluționării unor cauze penale.
În opinia celebrului criminolog italian Beccaria, severitatea pedepsei prezintă mai puțin interes decât certitudinea aplicării ei. Pentru o represiune eficace și oportună a infracțiunilor internaționale, s-a simțit nevoia unei cooperări operative între organele de poliție din diverse state. Aceasta este rațiunea care a determinat înființarea OIPC.
Din noiembrie 1989, sediul Interpolului a fost transferat din suburbia parizianǎ Saint-Cloud în Lyon, într-un imobil adaptat nevoilor de realizare a unei cooperǎri internaționale eficiente.
În prezent, adresa Interpolului este urmǎtoarea: Franța, 200 Quai Charles de Gaule, 69006 Lyon.
Acum Interpolul numǎrǎ 190 de state membre (ultimele care au aderat la Organizație fiind San Marino și Muntenegru în septembrie 2006), fiind supranumit “Organizația Națiunilor Unite a Polițiștilor.
OIPC este o organizație internațională cu personalitate juridică, buget și sediu propriu. Activitatea sa nu se confundă cu activitatea îndeplinită în acest domeniu de către state. E organizată după schema clasică a unei organizații internaționale. OIPC nu a fost constituită printr-un tratat, statutele sale sunt un act de drept privat. Membrii săi nu sunt statele, ci serviciile de poliție desfășurate de către state.
Obiectivele O.I.P.C. – Interpol
Interpolul nu este un organ de poliție autonom, cu proprii săi agenți și cu propriile sale mijloace de pedepsire. Acesta este o organizație internațională a cărei sarcină de căpetenie constă în a asigura colaborarea reciprocă între organele de poliție ale diferitelor țări, în vederea luptei contra crimei de drept comun.
Obiectivele acestei organizații internaționale de cooperare sunt definite în art. 2 din statut, astfel:
a) Asigurarea și dezvoltarea celei mai largi asistențe reciproce a tuturor autorităților de poliție criminală, în cadrul legilor existente în fiecare țară și în spiritul Declarației Universale a Drepturilor Omului;
b) Stabilirea și dezvoltarea tuturor instituțiilor capabile să contribuie în mod eficace la prevenirea și reprimarea infracțiunilor de drept comun.
Limitele de acțiune ale OIPC-Interpol sunt stabilite în art 3 din statut astfel: ,,Orice activitate sau intervenție în probleme sau cazuri care prezintă un caracter politic, militar, religios sau rasial este în mod riguros interzisă organizației’’.
Obiectivul principal urmărit de această organizație este crearea cadrului propice în care autoritățile naționale de poliție să coopereze pentru reprimarea și combaterea cu eficacitate mai mare a criminalității de drept comun.
Pentru a duce la bun sfârșit sarcinile pe care le are Organizația, prima condiție este aceea a resurselor financiare. Resursele financiare ale OIPC-Interpol provin, în proporție de 95% din contribuția anuală a fiecărui stat membru. Cuantumul cotizațiilor la bugetul organizației este fixat pe sistemul ,,unităților bugetare’’ constituite într-o scară cu 11 nivele.
7.1.2. ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA INTERPOL
OIPC-INTERPOL este compusă din două categorii de organe:
1- Organe reprezentative (deliberative) care se reunesc periodic pentru a delibera, respectiv Adunarea Generală și Comitetul Executiv;
2-Organe tehnice permanente, care asigură funcționarea continuă a cooperării și pun în practică hotărârile organelor deliberative, respectiv Secretariatul General și Birourile Centrale Naționale.
3-Comisia de control a fișierelor Interpol
1. Organe reprezentative
a) Adunarea Generală
Adunarea Generală este organul suprem al organizației, formatǎ din delegațiile oficiale ale statelor membre, care adoptǎ toate deciziile privitoare la orientarea activitǎții Interpolului, mijloacele necesare pentru asigurarea cooperǎrii polițienești internaționale, metodele de lucru, finanțele și programul de lucru, precum și alegerea personalitǎților conducǎtoare. Ea se reunește anual, sesiunile durează de obicei o săptamână; la lucrări pot lua parte în calitate de observatori și reprezentanți ai altor organizații internaționale.
Adunarea Generală are competența de a decide în toate problemele referitoare la bunul mers al organizației (direcții de acțiune, metode și mijloace ale cooperării polițienești internaționale, strategii de luptă împotriva criminalității internaționale, programul pentru activitatea viitoare, alegerea membrilor Comitetului Executiv și a altor funcții prevăzute de statut, finanțare, etc.
Limbile de lucru ale Adunării Generale sunt: franceza, engleza, spaniola și araba, folosindu-se interpretarea simultana în toate cele 4 limbi.
Deciziile care se iau în Adunarea Generală se adoptă prin simpla majoritate, exceptând cazurile în care se cere prin statut o majoritate de două treimi, iar voturile se exprimă de către un singur delegat din fiecare țară.
b) Comitetul Executiv
Între sesiunile Adunării Generale, organul suprem al Organizației este Comitetul Executiv, organ care asigură aplicarea în practică a hotărârilor Adunării. Comitetul Executiv este format din 13 persoane alese prin vot secret de către Adunarea Generală a Organizației: Președintele Organizației, 3 vicepreședinți și 9 membri care aparțin unor țări diferite, ponderea fiind dată de distribuirea geografică și anume: 4 membri din Europa, 3 din Africa, 3 din America de Nord și Centrală și America de Sud și 3 din Asia (în practică au mai fost situații când s-a încercat ca fiecare din aceste continente să aibă câte un vicepreședinte și au fost astfel votați 4 vicepreședinți). Președintele și cei 3 vicepreședinți trebuie să facă parte din continente diferite. Președintele Comitetului Executiv oferă îndrumare și supraveghează punerea în aplicare a deciziilor luate în cadrul Adunării Generale anuale.
Comitetul Executiv are următoarele atribuțiuni:
a.supervizează executarea deciziilor Adunării Generale;
b.pregătește ordinea de zi a sesiunilor Adunării Generale;
c.înaintează Adunării Generale programele de lucru și proiectele pe care le consideră utile;
d.supervizează administrarea și activitatea Secretarului General;
e.exercită toate puterile acordate de Adunarea Generală.
f. pune în aplicare hotărârile Adunării Generale
g. aprobă programului de lucru și proiectul ordinii de zi
h.controlează gestiunea Secretariatului General
Comitetul Executiv se întrunește de trei ori pe an și stabilește politica de organizare și de direcție a OIPC. Membrii sunt la cel mai înalt nivel de poliție din țările lor și au mulți ani de experiență și cunoștințe pentru a consilia și îndruma.
2.Organe tehnice permanente
a) Secretariatul General
Secretariatul General a luat ființă în urma dorinței declarate încă de la Congresul de la Monaco, în 1914, de a crea un fișier centralizat comun al criminalilor internaționali. El este este un loc de lucru și de întâlniri virtuale sau fizice.
Secretariatul General este un organ de execuție, administrativ și tehnic format din departamentele permanente ale Organizației, mai concret din Secretarul General și din personalul tehnico-administrativ care asigură funcționarea permanentă a Organizației. Secretariatul General este condus de secretarul general care se alege de Adunarea Generală pe o durată de 5 ani cu dreptul de a fi reales și care trebuie să fie originar din țara unde organizația își are sediul.
În fapt, Secretariatul General este o administrație internațională care nu este subordonată niciunui guvern și care acționează în numele propriu și pentru comunitatea internațională, în lupta împotriva criminalității.
În conformitate cu prevederile art 26 din Statut, Secretariatul General are următoarele atribuții:
aplică hotărârile Adunării Generale și ale Executivului;
actionează ca un centru internațional de luptă împotriva criminalității de drept comun;
actionează ca un centru tehnic și de informare;
asigură administrarea generală a Organizației;
menține legătura cu autoritățile naționale și internaționale prin intermediul Birourilor Centrale Naționale;
pregătește și editează publicațiile necesare și utile pentru activitatea Organizației;
asigură lucrările de secretariat cu ocazia sesiunilor Adunărilor Generale, ale Comitetului Executiv și ale oricăror alte organisme ale Organizației;
menține contacte directe și constante cu președintele Organizației.
Secretariatul General este condus de secretarul general al Organizației, ales de Adunarea Generală pentru o perioadă de 5 ani și care poate fi reales în aceeași funcție. Potrivit Statutului, secretarul general, primul funcționar al Organizației este, în principiu, o personalitate având cetățenia țării în care se află sediul Secretariatului General.
Secretariatul General este format din Biroul Executiv al Secretarului General și 4 divizii:
∙ divizia I –Administrativă, are ca atribuții principale pe cele legate de contabilitate și pregătirea bugetului, administrarea personalului și a serviciilor generale (telecomunicații, traduceri, imprimerie, etc), pregătirea Adunărilor Generale și a altor reuniuni organizate de OIPC-Interpol.
∙ divizia II –de legătură și informație criminală- informații judiciare și structuri de legătură. Este fără îndoială cea mai importantă; ea este fosta divizie Poliție, modernizată. Este însărcinată cu centralizarea și studierea afacerilor criminale care impun cooperarea polițienească internațională. Această divizie ține la zi documentația criminală și pe cea specializată a Organizației și este împărțită, la rândul ei, din 5 subdivizii, dintre care primele trei sunt specializate într-un sector important al criminalității internaționale; Subdiviziunea de stupefiante a fost întărită și consoliată în ultima perioadă, având în vedere creșterea problematicii pe plan internațional.
∙ divizia – juridică, documentare și formarea profesională-realizează o serie de informări și studii privind problemele tehnice și juridice de poliție, criminologie, drept penal, prevenirea și tratamentul delincvenților, dezvoltarea unor noi metode și tehnici ale poliției știintifice, organizarea și dotarea serviciilor de poliție, etc. Această divizie editează de asemenea statisticile criminale internaționale, pe baza datelor primite de la Birourile Centrale Naționale, pregătește colocviile internaționale pe diferite teme și organizează cicluri internaționale de studii cu participarea unor specialiști de renume mondială. Tot această divizie asigură editarea ,,Revistei Internaționale de Poliție Criminală’’. Această revistă publică articole care tratează toate subiectele care interesează munca de poliție și este editată în cele 4 limbi oficiale ale Organizației.
∙ divizia IV – suport tehnic, a fost creată pentru a răspunde necesității de informatizare a activității și este compusă din 2 subdivizii: subdivizia telecomunicații și subdivizia informatică, având ca atribuții susținerea logistică a cooperării polițienești internaționale și folosirea celor mai avansate tehnici. În materie de telecomunicații și de informatică, trebuie să pună la punct, apoi în funcțiune, instrumentele necesare activității acestora.
Situat în Lyon, Franța, Secretariatul General funcționează 24 de ore pe zi, 365 de zile pe an. Recunoscând valoarea poliției în cadrul unei regiuni de a împărtăși experiențe și de a aborda problemele comune ale criminalității, Secretariatul are șapte birouri regionale: Argentina (Buenos Aires), Camerun (Yaoundé), Côte d'Ivoire (Abidjan), El Salvador (San Salvador), Kenya (Nairobi), Tailanda (Bangkok), Zimbabwe (Harare).
Prezența pe scena internațională este consolidată prin intermediul birourilor de legătură în cadrul Organizației Națiunilor Unite din New York și Uniunea Europeană din Bruxelles. Acestea permit să se colaboreze îndeaproape cu serviciile respective și entități care împărtășesc misiunea de prevenire și combatere a criminalității transnaționale ONU și UE și să dezvolte eforturi comune de consolidare a securității regionale și globale.
b) Personalul tehic și administrativ
În afară de secretarul general, activitatea secretariatului este realizată de către personalul tehic și administrativ, care este compus din funcționari de poliție puși la dispoziția Organizației de către Guvernele țărilor afiliate, funcționari detașați puși la dispoziție de către autoritatea de poliție din țara de origine, pentru a executa activități în numele Secretariatului General și funcționari angajați cu contract (în special tehnicieni și funcționari administrativi).
În prezent personalul Secretariatului General numără 302 funcționari din 41 de state membre. Reflectând diversitatea de membru, aproximativ 90 de naționalități diferite sunt reprezentate în prezent în cadrul Secretariatului și birourilor sale regionale. Având aceste conexiuni în toate regiunile lumii, se asigură faptul că organizarea poate oferi un sprijin sporit oriunde ar fi necesar.
Personalul lucrează în oricare dintre cele patru limbi oficiale ale organizației: arabă, engleză, franceză și spaniolă și-au dezvoltat noi instrumente, baze de date și servicii pentru a ajuta țările membre în lupta cu o gamă largă de activități infracționale și pentru a încuraja comunicarea și cooperarea dintre Birourile Naționale Centrale.
c) Birourile Centrale Naționale
Încă din 1919, polițistul olandez Van Houten, teoretician al Interpolului, susținea oportunitatea înființării de Birouri naționale, odată cu aceea a unui Birou internațional. În 1923 a apărut cel dintâi în Belgia.
Conform statutului organizației, fiecare poliție națională afiliată la OIPC-Interpol își desemnează un organism care va funcționa în țara respectivă deci, autoritatea guvernamentală competentă desemnează un serviciu numit Birou Național, însărcinat cu toate relațiile cu țările străine.
Acest BCN, care este în legătură cu organele de poliție și cu serviciile vamale din țara sa, centralizează toate cererile de anchetă, identificare, informații și de arestare cu implicații internaționale.
Experiența practică a scos în evidență faptul că în calea cooperării internaționale există trei mari obstacole și anume:
diferența dintre structurile polițienesti naționale, care fac uneori dificilă determinarea competenței în a trata o anumită infracțiune sau de a furniza o anumită informație;
barierele lingvistice;
diversitatea sistemelor juridice ale țărilor membre,
Pentru a estompa aceste inconveniențe, în fiecare stat afiliat la OIPC-Interpol, sarcinile cooperării polițienesti internaționale au fost incredințate unui serviciu permanent desemnat de autoritățile guvernamentale naționale denumit Birou Central Național Interpol.
Birourile Centrale Naționale sunt formate numai din funcționarii de poliție din țara respectivă, care acționează întotdeauna în cadrul juridic fixat de legislația fiecărui stat membru.
OIPC Interpol este chemată să intervină la cererea serviciilor de poliție din diferitele țări membre prin intermediul birourilor centrale naționale, atât în cazul când un infractor este fugit în străinătate, cât și în cazul când infracțiunea interesează mai multe țări.
Acest organ asigură cooperarea polițienească pe două planuri:
-pe plan extern cu Secretariatul General al OIPC-Interpol și celelalte Birouri Centrale Naționale din țările membre.
-pe plan intern, asigură cooperarea cu serviciile de poliție din țara respectivă, singurele competente, cu putere de acțiune operativă, conform legislației în vigoare.
Atribuțiile cadru ale Birourilor Centrale Naționale sunt în principal:
– centralizează informațiile cu caracter polițienesc de interes internațional și documentația internă de natură polițienească pe care le transmite către Secretariatul General și celelalte Birouri Centrale Naționale ale țărilor afiliate;
– declanșează pe teritoriul național operațiuni cu caracter polițienesc care sunt solicitate de celelalte Birouri Centrale Naționale din țările afiliate;
– primește cererile de informații, de verificări, de arestări și extrădări, transmise de Secretariatul General și de Birourile Centrale Naționale și trimite răspunsurile solicitate prin luarea de măsuri în conformitate cu legile statului în care funcționează;
– transmite celorlalte Birouri Centrale Naționale cererile magistraților sau ale serviciilor de poliție privitoare la arestări și extrădări în vederea executării lor în străinătate;
– asigură operativ schimbul de informații;
– dă în urmărire unele persoane potrivit solicitărilor primite din alte state direct, sau prin Secretariatul General;
– coordonează acțiunile polițienești în țara respectivă, conform legislației naționale, privind măsurile împotriva criminalilor internaționali;
– transmite către Secretariatul General a unor date, studii și orice alte materiale pe care le consideră necesare.
– are competența de declarare a urmăririi, identificării, supravegherii necesare a infractorilor;
– solicită intervenția OIPC pe plan internațional în probleme legate de criminalitatea din statul pe care-l reprezintă, în special atunci când se referă la infractori care au părăsit frontierele respectivul stat;
Șeful Biroului Central Național Interpol reprezintă țara sa la sesiunile Adunării Generale și pune în aplicare rezoluțiile adoptate la sesiunile acesteia.
Având în vedere caracterul transfrontalier al crimei organizate, BCN-urile lucrează împreună tot mai mult pe o bază regională.
3. Comisia de control a fișierelor Interpol
Prelucrarea datelor cu caracter personal – cum ar fi numele și amprentele digitale – reprezintă o activitate cheie la Interpol. Aceasta se desfășoară într-un cadru legal clar definit, în scopul de a proteja atât drepturile fundamentale ale persoanelor, cât și cooperarea între poliție la nivel internațional. Comisia de control a fișierelor Interpol (CCF) este un organism independent de monitorizare. Acesta funcționează în conformitate cu o serie de reguli și documente oficiale și are trei funcții principale:
-Monitorizarea aplicării normelor organizației de protecție a datelor cu caracter personal prelucrate de către Interpol;
-Consilierea organizației cu privire la orice operațiuni sau proiecte privind prelucrarea datelor cu caracter personal.
-Procesarea cererilor de acces la fișierele Interpol.
În 2008, Adunarea Generală a Interpol a votat pentru modificarea Constituției Interpol de a integra CCF în structura sa juridică internă, garantând astfel independența ca un organism oficial al Organizatiei.
Comisia contribuie la protejarea drepturilor persoanelor fizice în procesul de prelucrare a informațiilor cu caracter personal.
Comisia are și un rol de supraveghere. Este responsabilitatea Comisiei de a verifica dacă informațiile stocate de către Secretariatul General sunt obținute, prelucrate și păstrate în conformitate cu normele și reglementările Interpol, cu scopul declarat de acesta. De asemenea, Comisia se asigură că suveranitatea de stat este respectată, deoarece acest lucru este unul dintre principiile de bază cu privire la protejarea datelor cu caracter personal .
Rolul de supraveghere al Comisiei constă în faptul că aceasta verifică informațiile cu caracter personal conținute în arhive și anume dacă acestea sunt:
-Obținute și prelucrate în conformitate cu prevederile Constituției organizației;
-Înregistrate în scopuri specifice și nu sunt utilizate în niciun fel care să fie incompatibil cu aceste scopuri;
-Exacte;
-Păstrate pentru o perioadă limitată, în conformitate cu condițiile stabilite de către Organizație.
Consilierii
În domeniile științifice, Organizația se poate adresa Consilierilor, care vor fi aleși dintre persoanele cu o reputație recunoscută pe plan internațional într-un anumit domeniu care interesează organizația, dar aceștia au rol pur consultativ, de regulǎ pentru studiul și lǎmurirea unor probleme științifice. Potrivit Regulamentului General, pot fi și mai mulți consilieri din aceeași țară.
Consilierii sunt numiți pe o perioadă de 3 ani de către Comitetul Executiv, numirea lor rămânând definitivă numai după notificarea Adunării Generale.
Aceștia pot fi schimbați din funcție numai prin decizia Adunării Generale.
7.1.3. INSTRUMENTELE DE LUCRU ALE INTERPOL
Pentru atingerea scopurilor prevăzute în statut, Interpolul are următoarele instrumente de cooperare:
a. Rețeaua de comunicații 1-24/7 asigură schimbul de mesaje polițienești între Birourile Centrale Naționale și între acestea și Secretariatul General Interpol. Este o rețea care are ca suport fizic Internetul și din această cauză, folosește cele mai noi tehnologii de securitate (Virtual Private Network, IPSec, etc) care și-au dovedit eficiența la începutul anului 2004 când rețeaua 1-24/7 a fost atacată de programe malițioase, la fel cum s-a întâmplat în aceeași perioadă la companiile Sun Microsystems sau Microsoft, cu deosebirea că această rețea nu a putut fi compromisă. Toate B.C.N.-urile dispun de servere de e-mail care se conectează la serverul central situat la Secretariatul General Interpol. Introducerea acestor noi tehnologii, începând cu anul 2002, a făcut posibilă dezvoltarea unor instrumente noi și eficace, cum ar fi portalul INSYST, prin care, folosind un singur browser de internet, toate Birourile Centrale Naționale pot accesa resurse de interes comun puse la dispoziție de Secretariatul General Interpol sau chiar de B.C.N.-uri.
Rețeaua de telecomunicații a Interpolului este formată din 3 nivele:
– stații naționale la nivelul fiecărui Birou Central Național
– stații regionale, 7 la număr, care asigură traficul de informații între BCN-urile cuplate la ele pe de o parte și restul rețelei, pe de altă parte
– stația centrală, care asigură comunicațiile între toate regiunile, prin stațiile regionale și care este situată la sediul Secretariatului General Interpol
Tot prin intermediul acestui portal, în 2004 au fost puse la dispoziție bazele de date a eASF ale Interpolului referitoare la: persoane urmărite, vehicule urmărite, documente de călătorie/administrative furate/pierdute, obiecte de artă furate, realizându-se astfel accesul la aceste baze de date a tuturor unităților naționale de poliție cu atribuții în combaterea criminalității. Consultarea online a bazelor de date Interpol a constituit și constituie în continuare o prioritate.
Se remarcă astfel o preocupare constantă de creștere a numărului utilizatorilor sistemului 1-24/7 și ai bazelor de date operative ale Interpol, dar mai ales a eficienței atribuirii acestor conturi, respectiv ca utilizatorii să fie lucrătorii operativi care se confruntă cu astfel de problematică în teren; de asemenea, s-a îmbunătățit constant cooperarea cu furnizorii de date și s-a redus intervalul de actualizare a bazelor de date de la Lyon, prin aplicarea tehnologiei „push and pull", pusă la dispoziție gratuit de către Secretariatul General al OIPC, care permite actualizarea automată a contribuției românești la bazele de date SMW (autoturisme furate) și SLTD (documente de călătorie furate ori pierdute). În ceea ce privește aplicarea soluțiilor moderne de accesare a bazelor de date Interpol, Biroul Național Interpol a reușit, împreună cu Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, realizarea condițiilor tehnice necesare aplicării soluției FIND la controlul pașapoartelor și autovehiculelor la punctele de frontieră, astfel că toate verificările în bazele naționale vor fi efectuate automat și în bazele de date Interpol, inclusiv la citirea optică a pașapoartelor și cărților de identitate.
b. Sistemele informatice referitoare la :
-bazele de date EASF referitoare la persoane urmărite, vehiculele urmărite, documente de călătorie/administrative, furate/pierdute, furturile de opere de artă;
-numele și alias-urile indivizilor implicați în infracțiuni în context internațional;
-infracțiuni, clasate dupa gen, loc de comitere și mod de operare;
-confiscări de droguri;
-confiscări de monedă falsă;
-amprentele digitale ale infractorilor internaționali;
-fotografiile infractorilor cu moduri de operare deosebite, recidiviștilor și ale persoanelor dispărute;
-baza de date cu cărți de credit furate/pierdute;
-persoane suspectate de activități teroriste;
-imagini cu copii abuzați.
Bazele de date eASF pot fi consultate online, prin portalul INSYST, de către toate agențiile de aplicare a legii în condițiile de securitate stabilite de organizații. Bazele de date conținând informații sensibile, respectiv cele legate de terorism și abuzuri împotriva copiilor sunt accesate numai de către unitățile operative competente, respectiv Serviciul Român de Informații și Direcția Generală de Informații și Protecție Internă pentru terorism și Direcția Generală de Combatere a Criminalității Organizate pentru imaginile pedopornografice. Celelalte sisteme se accesează la ora actuală prin intermediul Birourilor Centrale Naționale.
Bazele de date s-au dezvoltat în două direcții:
– modernizarea și actualizarea sistemului de documentare criminală a OIPC-Interpol, lucrându-se asupra posibilităților de instituire a diferitelor tipuri de acces asupra unor domenii protejate sau al sistemului automat de identificare a amprentelor digitale
– crearea unei baze de date complet noi, cum ar fi cea cuprinzând documentele de călătorie furate, pierdute și documentele administrative furate în alt stat, care facilitează desfășurarea unor activități ilegale, fiind extrem de utile organizațiilor implicate în forme grave ale criminalității internaționale, cum ar fi terorismul, exploatarea filierelor de imigrare clandestină, traficul de droguri, criminalitatea economico-financiară, frauda cu cărți de credit, etc.
În perioada următoare va fi implementat proiectul I-link al Interpol o premieră pentru schimbul de informații polițienești la nivelul mondial. Schimbul de informații se face pe baza unor formulare standard care vor permite realizarea automată a verificării persoanelor, autovehiculelor, armelor, minelor, numerelor de telefon, impresiunilor digitale, profilurilor ADN, etc., în toate bazele de date ale organizației, înregistrarea verificărilor și realizarea de conexiuni între state. Prima fază se referă la un nou formular de punere în urmărire internațională a persoanelor urmărite și totodată de solicitare a notiței cu colț roșu, care va permite înregistrarea automată a tuturor datelor din solicitare în evidențele Secretariatului General. Este de remarcat faptul că România a fost aleasă să fie una dintre cele 9 țări membre ale O.I.P.C.( alături de Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Spania, Elveția, S.U.A. și Germania) care au testat această primă fază a proiectului.
c. Notițele internaționale
Acestea reprezintă cele mai avansate forme de cooperare polițienească internațională, fiind grupate în șase categorii:
-notițe prin care se solicită arestarea unei persoane în vederea extrădării (cu colț roșu și cu litera de control A). Aceste notițe conțin toate indicațiile privind identitatea persoanei urmărite, mandatul de arestare și infracțiunea care 1-a motivat;
-notițe pentru obținerea de informații asupra unei persoane (cu colț albastru și litera de control B). Acestea sunt utilizate pentru identificarea certă a unui infractor, obținerea de informații asupra trecutului său criminal sau a locului unde se află;
-notițe preventive (cu colț verde și litera de control C) care semnalează tuturor polițiilor membre existența unui infractor profesionist ce operează la scară internațională;
-notițe privind persoane dispărute ( cu colț galben și litera de control F) în vederea găsirii unei persoane;
-notițe privind cadavre neidentificate ( cu colț negru și litera de control D);
-notițe cu colț portocaliu( Security Alert), semnalând descoperirile de arme sau dispozitive explozive disimulate;
-notițe ONU-Interpol privind persoanele/entitățile supuse sancțiunilor Consiliului de Securitate al ONU.
d. Fototelegrafia, care presupune transmiterea și receptarea fotografiilor și amprentelor digitale ale infractorilor internaționali
e. Transmisia prin fax, a unor texte imprimate, dactilografiate, fotografii, etc.
f. Circulare, sinteze, broșuri tehnice, pe care le difuzează Secretariatul General Interpol
g. Pregătirea cadrelor de poliție prin organizarea de colocvii cu șefii de poliții, cursuri pentru pregătirea funcționarilor de poliție
h. Activități care să faciliteze identificarea, care constau în stocarea unor date menite să ajute la identificarea persoanelor, instrumentele utilizate, etc
i. Reuniuni continentale și Conferințe regionale, care permit ofițerilor de poliții să facă schimb de idei și informații
Poliția română a avut o contribuție mare la perfecționarea cooperării polițienești internaționale în cadrul OIPC-Interpol, reprezentanți ai acesteia participând la sesiunile organizate de Adunarea Generală a Organizației, la Conferințe regionale europene, simpozioane, reuniuni, unde au fost prezentate măsurile adoptate de autoritățile române în vederea prevenirii și combaterii infracțiunilor internaționale.
7.1.4 COLABORAREA INTERPOL CU ALTE ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE
Principala colaborare a OIPC s-a realizat de-a lungul timpului cu Organizația Națiunilor Unite, mai ales cu Comisia pentru Prevenirea Crimei și Înfăptuirea Justiției Penale, Comisia Stupefiantelor, Comisia Drepturilor Omului, Centrul Internațional pentru Prevenirea Crimei, colaborare materializată atât în rapoarte ale Interpol, cât și în propuneri concrete ale acestei Organizații privind perfecționarea legislației în domenii cum ar fi traficul și consumul ilicit de stupefiante, sclavia și comerțul cu ființe umane, combaterea terorismului internațional.
De asemenea Interpol colaborează cu Organizația Aviației Civile Internaționale, cu Consiliul de Cooperare Vamală, cu Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor, cu Organizația Mondială a Sănătății, cu Fondul Monetar Internațional, cu Asociația Internațională de Drept Penal, cu Consiliul Internațional al Muzeelor, cu Grupul Pompidou și nu în ultimul rând cu Europol.
Pentru a consolida relația Interpol cu Uniunea Europeană, un birou de legătură special de la Bruxelles a fost deschis în 2009, iar colaborarea cu Europol este întărită printr-un schimb continuu de ofițeri.
Finanțarea generoasă din UE a permis să se pună în aplicare mai multe proiecte, cum ar fi extinderea accesului la sistemul securizat global de comunicații (I-24/7).
Interpol și Uniunea Europeană lucrează împreună pe probleme de interes comun, schimb de resurse și expertiză și acționează la provocările de aplicare a legii.
Două programe majore au fost finanțate de UE.
Exemple de proiecte comune între Interpol și Uniunea Europeană, care au acoperit o gamă largă de subiecte, inclusiv baze de date de poliție.
1 Proiectul Relinc – Reconstruirea capacității de investigație din Libia
În urma revoluției 2011, Libia se confruntă cu provocări importante de securitate în tranziția spre democrație. Activități teroriste, cum ar fi traficul de arme, droguri și ființe umane, care generează violență și amenință să destabilizeze țara au determinat noile autorități libiene să identifice printre prioritățile imediate necesitatea de a consolida capacitatea operațională, de a identifica amenințările la adresa securității și combaterea grupurilor de crimă organizată și de terorism active.UE finanțează un proiect pus în aplicare prin Interpol, pentru a ajuta la îmbunătățirea investigării infracțiunilor din Libia și la capacitatea de detectare a amenințărilor de securitate actuale și viitoare.
2 Programul Wapis – Sistemul de Informații polițienești din Africa de Vest
Forțele de poliție din 16 de țări din Africa de Vest se confruntă cu amenințări de terorism și de criminalitate organizată, în special traficul de ființe umane, droguri și arme. Ca răspuns la aceste amenințări, Uniunea Europeană și Interpol au lansat programul Wapis în septembrie 2012, cu scopul de a crea un sistem de date de poliție, la nivel regional și global. Programul va permite ofițerilor de poliție din Africa de Vest să obțină informații despre persoane, vehicule și documente de identitate. Aceste informații vor fi comunicate de către cele 190 de statele membre ale Interpol și ajută astfel pentru a proteja mai bine oamenii din întreaga regiune .
7.2. TRANSPARECNY INTERNATIONAL-ORGANIZAȚIE NEGUVERNAMENTALĂ CARE LUPTĂ ÎMPOTRIVA CORUPȚIEI
După prăbușirea regimului comunist, statele din Europa Centrală și de Est, precum și cele din America Latină și Africa doreau să-și contureze o identitate politică, socială, economică și culturală. Astfel, politologii acelor vremuri au analizat fenomenul corupției care ieșea la iveală o dată cu deschiderea noilor sisteme politice. Corupția reprezenta un fenomen de amploare, care amenința siguranța mondială.
Transparency International a fost creată în 1993 la Berlin de avocatul Peter Eigen, responsabil cu programele de dezvoltare din Africa și America Latină ale Băncii Mondiale, în scopul de a veni în sprijinul agențiilor interguvernamentale și în sprijinul cetățenilor în lupta împotriva corupției.
Această organizație a fost un promotor al Convenției Națiunilor Unite împotriva Corupției din anul 2003. Potrivit acestei convenții, corupția este un fenomen transnațional antrenat de multe alte forme de crime, care este prezent în toate sferele de activitate și epuizează resursele unui stat.
Carta Transparency International din 2006 prezintă obiectivele organizației și anume:
– de a acționa împotriva corupției și de a o combate, de a preveni activitățile de tip infracțional care pot lua naștere din aceasta pentru a oferi ajutor în construirea unei lumi în care guvernele, politicile, mediul afacerilor, societatea civilă și viața cotidiană a oamenilor să fie lipsite de corupție, ținând cont de potențialul acesteia de a îngreuna dezvoltarea economică, de a genera sărăcie, instabilitate politică și insecuritate globală. Recunoscând dinamica globală a corupției, organizația acționează atât la nivel internațional, cât și la nivel național, prin intermediul filialelor, pentru a combate acest fenomen periculos. În plus, organizația realizează aceste scopuri:
i) făcând cunoscute opiniei publice ocurențele și impactul corupției
ii) dezvoltând coaliții pentru a o confrunta
iii) dezvoltând și diseminând instrumente pentru a o restricționa
iv) promovând transparența și responsabilitatea în politică și afaceri
v) monitorizând controlul corupției
vi) încurajând instituții și mecanisme pentru a o combate.
Organizația monitorizează corupția politică , din mediul public și din mediul privat și încearcă să stabilizeze statele să ia măsurile necesare pentru a diminua nivelul corupției. În sectorul public se examinează contracarea publică, iar în mediul privat, se are în vedere gradul de coruptabilitate într-un anumit domeniu. Organizația a elaborat în anul 2009 și un barometru al corupției, cu concluzii neliniștitoare. Persoanele intervievate opinează că instituțiile guvernamentale nu depun suficiente efgorturi să diminueze acest fenomen.
Transparency International acționeză în primul rând în lupta asupra mentalității oamenilor și evoluarea statelor către o democrație politică adevărată.
Transparency International cooperează cu persoane, grupuri, alte organizații profit sau nonprofit și cu structurile interguvernamentale sau internaționale care luptă împotriva acestui fenomenului de corupție.
CAPITOLUL 8 STRUCTURI DE COOPERARE INTERNAȚIONALĂ LA NIVEL INTERN
8.1 CENTRUL DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ INTERNAȚIONALĂ
8.1.1. CONSIDERAȚII GENERALE
Odată cu aderarea României la UE în 2007, țara noastră și-a asumat responsabilități și obligații importante în spațiul de libertate, securitate și justiție (denumire actualizată în contextul tratatului de la Lisabona din 2009, care înlocuiește expresia de ,,justiție și afaceri interne’’ regăsit în Tratatul de la Maastricht din 1997), care includ cooperarea internațională penală și implicit în domeniul polițienesc, deoarece nu se poate vorbi despre integrarea României în structurile U.E și euroatlantice, fără a se realiza compatibilizarea instituțiilor naționale de aplicare a legii cu structurile similare din țările membre ale U.E.
În conformitate cu prevederile H.G. nr. 306/14.04.2005, pentru aprobarea strategiei actualizate privind reforma instituțională a M.A.I., prin O.M.A.I. nr. S/I/0552 din 30.05.2005, a fost constituit Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, care include în structura organizatorică: Punctul Național Focal, (Serviciul Operațional, Unitatea Națională Europol, Serviciul SIRENE) și Biroul Național Interpol (Serviciul Urmărire Internațională și Extrădări, Serviciul Documentare Operativă și Serviciul Identificare Judiciară), fiind sprijinite de o infrastructură comună celor două structuri, compusă din: Serviciul Analiză-Sinteză, Serviciul Dispecerat, Documente Clasificate și Secretariat, Biroul Financiar, precum și din compartimentele Traduceri, Juridic, Logistic-Administrativ și Informatică.
Acestea formează o platformă națională de cooperare polițienească, păstrând individualitatea specifică a fiecărei structuri înglobate, stabilită anterior, conform legislației în vigoare și a obligațiilor asumate de România, pe segmente de activitate, asigurându-se astfel:
– dezvoltarea managementului integrat între structurile M.A.I., precum și a mecanismelor de cooperare operativă cu alte ministere, ori cu alte organisme internaționale- Interpol și Europol, poliții naționale din alte state;
– dezvoltarea colaborării regionale și internaționale cu ofițerii de legătură străini acreditați în România, cu atașații de afaceri interne și cu ofițerii de legătură români acreditați în străinătate și consolidarea cooperării cu agențiile internaționale din domeniu.
C.C.P.I. constituie autoritatea națională centrală în domeniul cooperării polițienești internaționale, specializată în schimbul de informații operative în domeniul combaterii criminalității la nivel internațional, cu rang de direcție în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române, care, potrivit legii, asigură legăturile operative dintre autoritățile române competente și autoritățile de aplicare a legii din străinătate prin intermediul atașaților de afaceri interne și al ofițerilor de legătură ai Ministerului Administrației și Internelor din România acreditați în alte state sau la organizații/organisme internaționale, al atașaților de afaceri interne și al ofițerilor de legătură străini acreditați la București, precum și prin intermediul canalelor de legătură avute la dispoziție, respectiv Interpol, Europol și, în viitor, SIS/SIRENE. Totodată, Centrul de Cooperare Polițienească Internațională gestionează fluxul informațional de interes operativ aferent cooperării internaționale derulată de structurile specializate ale Ministerului Administrației și Internelor sau de alte autorități de aplicare a legii din România, prin canalele avute la dispoziție.
Asistența juridică internațională cuprinde derularea și executarea unor acte de procedură demarată de către organele de justiție din diferite state, realizându-se mai ales prin intermediul comisiilor rogatorii internaționale și vizează faza de mijloc sau finală a procesului penal în care autorii infracțiunilor sunt identificați sau prinși și se află în curs de judecată sau au fost deja condamnați, iar statele fac apel la Convenția Europeană în materie sau la convențiile bilaterale de cooperare în domeniu.
Schimbul de date și informații cu caracter polițienesc are ca obiect, în principal, prima fază a procesului penal în vederea identificării rețelelor de infractori, precum și a mijloacelor de probațiune. Aceste activități se desfășoară între unitățile de poliție din diferite state prin intermediul unor organisme internaționale: OIPC-Interpol, Europol.
Guvernul României a adoptat OG 103/2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale.
Pentru activitățile specifice de cooperare și asistență polițienească internațională este desemnată ca autoritate centrală transmițătoare Centrul de Cooperare Polițienească Internațională, structură subordonată MAI, fără personalitate juridică.
OG 103/2006 stabilește următoarele principii care stau la baza cooperării polițienești internaționale:
– principiul reciprocității, care se referă la realizarea în condiții de reciprocitate a schimbului de informații
– principiul legalității, conform căruia schimbul de date și informații are loc numai în context legal, adică la cererea autorităților competente
– principiul prevalenței cooperării judiciare, conform căruia dispozițiile privind cooperarea judiciară internațională prevalează asupra dispozițiilor ordonanței 103/2006, cu respectarea păstrării confidențialității
– principiul specialității, care se referă la faptul că autoritățile române competente vor folosi datele și informațiile primite numai în scopul îndeplinirii cererii de asistență
Statistici:
În anul 2012 au fost aduse în țară 1.258 de persoane, dintre care 1.067 de persoane urmărite de autoritățile judiciare române (1.047 preluate pe baza mandatului european de arestare și 20 extrădate) și au fost predate autorităților străine 504 persoane, dintre care 484 pe baza mandatului european de arestare, 9 extrădate și 11 transferate în vederea continuării pedepselor. De asemenea, prin intermediul Biroului SIRENE din cadrul C.C.P.I. – I.G.P.R., au fost identificate 5.966 de persoane și 1.834 de autoturisme ce fac obiectul unor semnalări introduse în Sistemul Informatic Schengen, precum și a 191 de persoane transferate în vederea continuării pedepselor pronunțate de instanțele străine. De asemenea, polițiștii români, împreună cu partenerii de pe teritoriul celorlalte state membre Schengen au depistat, în anul 2012, în urma schimbului de date și informații suplimentare prin intermediul Biroului SIRENE, 5.966 de persoane și 1.834 de bunuri ce fac obiectul unor semnalări introduse în Sistemul Informatic Schengen.
În cursul anului 2012, în urma schimbului suplimentar de informații prin intermediul Biroului SIRENE din cadrul C.C.P.I. – I.G.P.R., autoritățile de aplicare a legii din România au localizat, pe teritoriul țării noastre, 3.843 de persoane ce fac obiectul unor semnalări în S.I.S.
Polițiștii români au pus în aplicare 591 mandate europene de arestare, au identificat 162 de persoane care au fost semnalate ca fiind dispărute și au depistat 1.627 de persoane care erau căutate în vederea participării la o procedură judiciară.
Totodată, pe teritoriul României, au fost identificate 1.485 de autoturisme căutate de către partenerii din Spațiul Schengen, în vederea indisponibilizării sau folosirii ca probe în diferite procese judiciare.
De asemenea, 2.123 de persoane căutate de autoritățile române au fost identificate de partenerii străini pe teritoriul lor, în urma schimbului de informații prin intermediul Biroului SIRENE din cadrul C.C.P.I. – I.G.P.R. Dintre acestea, 1.413 de persoane erau urmărite de Poliția Română în baza unui mandat european de arestare, 104 persoane erau semnalate ca fiind dispărute, iar 312 persoane erau căutate pentru participarea la o procedură judiciară, 349 de autovehicule semnalate de autoritățile române în vederea indisponibilizării sau pentru a fi folosite ca probe în cursul procedurilor penale, au fost identificate în statele membre.
8.1.2. ATRIBUȚIILE CENTRULUI DE COOPERARE POLIȚIENEASCĂ INTERNAȚIONALĂ
Atribuțiile principale ale CCPI sunt :
a) primirea și transmiterea cererilor de asistență, care privesc:
1. organizarea și realizarea schimbului de date și informații operative desfășurat între autoritățile române competente și structurile similare din străinătate, precum și cu organisme ori instituții internaționale;
2. realizarea cooperării la nivel operațional în domeniul polițienesc pe segmentul schimbului de date și informații, cu respectarea regulilor de confidențialitate și de protecție a datelor cu caracter personal, precum și a legislației în domeniu;
3. informarea autorităților competente române și străine cu privire la traficul de droguri, falsificarea de mondă și alte titluri de valoare române sau străine, furturile de obiecte de artă și autovehicule, activitatea infractorilor străini sau români urmăriți internațional, conținutul unor documente de identitate străine în vederea prevenirii intrării/ieșirii ilegale a unor persoane, precum și despre orice alte fapte prevăzute de legea penală pentru luarea măsurilor operative ce se impun în domeniul prevenirii și combaterii criminalității cu caracter transfrontalier;
4. alte forme de cooperare și asistență polițienească ce derivă din tratate la care România este parte sau din instrumente juridice comunitare;
b) dezvoltarea cooperării internaționale în lupta împotriva criminalității și coordonarea permanentă a activității atașaților de afaceri interne și ofițerilor de legătură români acreditați în străinătate, în domeniul schimbului de date și informații operative;
c) coordonarea schimbului de date și informații între autoritățile române competente și străine, în scopul desfășurării unor acțiuni comune care necesită realizarea de operațiuni pe teritoriul mai multor state;
d) sprijinirea activității ofițerilor de legătură români la Centrul SELEC;
e) asigurarea schimbului de experiență cu structurile similare din străinătate.
Pentru a veni în întâmpinarea cererilor de asistență din ce în ce mai numeroase, atât la nivel național, cât și internațional în domeniul cooperării polițienești, în anul 2005, după modelul majorității statelor europene, a fost înființat Dispeceratul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională, funcțional 24h/7 zile, care asigură primirea cererilor de asistență pentru toate canalele de cooperare (Interpol, Europol, SELEC, atașați de afaceri interne și ofițerii de legătură, autoritățile naționale).
Principalele competențe ale dispeceratului comun constau în:
– primește și transmite cereri de asistență, în regim permanent, 24 ore zilnic, 7 zile pe săptămână, care privesc toate atribuțiile și competențele CCPI, pentru toate canalele de cooperare, iar în cazul unor solicitări urgente efectuează verificări în bazele de date sau la unitățile teritoriale și comunică răspunsul, cu aprobarea prealabilă a superiorilor
– asigură primirea și înregistrarea tuturor informațiilor transmise de la unitățile centrale și teritoriale
– asigură telefonic legătura cu persoanele solicitate pentru soluționarea problemelor de interes operativ, precum și transmiterea documentelor și mesajelor prin respectarea prevederilor legale privind multiplicarea, difuzarea, retragerea și distrugerea documentelor folosite pentru informare
– primește, înregistrează și transmite cererile de asistență internațională adresate atașaților de afaceri interne și ofițerilor de legătură ai MAI acreditați în alte state sau organizații internaționale de către autoritățile române
– asigură menținerea legăturii permanente cu stațiile Secretariatului General al OIPC-Interpol și ale Birourilor Centrale Naționale din țările membre ale organizației, precum și cu celelalte organisme de cooperare polițienească operative.
Obiectivele prioritare ale CCPI constau în următoarele:
– îndeplinirea tuturor sarcinilor aferente statutului de membru al UE
– continuarea procesului de perfecționare în cadrul programelor bilaterale organizate cu țări din UE în domeniul cooperării polițienești internaționale
– continuarea demersurilor în vederea îndeplinirii angajamentelor asumate pe problematica SIS-SIRENE și stabilirea de priorități privind operaționalizarea Serviciului SIRENE
– extinderea unor canale de conectare informatică pentru permanentizarea schimbului de date și informații vamale, necesare prevenirii, descoperirii și combaterii criminalității organizate transnaționale.
Cele mai utilizate modalități de cooperare internațională polițienească sunt asistența juridică internațională în materie penală -reglementată în România prin Legea nr. 302/2004 modificată și completată de Legea nr. 224/2006 și de Legea nr. 222/2008 și schimbul internațional operativ de date și informații cu caracter polițienesc- reglementat în România prin Statutul O.I.P.C. Interpol, Acordul România- Europol și Acordul pentru combaterea criminalității transfrontaliere în S-E Europei.
Proceduri specifice activității CCPI:
– Schimbul de date și informații operative se realizează prin intermediul CCPI, între autoritățile române sau străine, care pot cere asistență atunci când informațiile respective ar putea ajuta la prevenirea și combaterea criminalității
– Cererea de asistență, a cărei transmitere se face cu respectarea dispozițiilor legale privind protecția informațiilor clasificate și protecția datelor cu caracter personal, cuprinde: autoritatea de la care emană, destinatarul acesteia, numărul de înregistrare, obiectul acesteia, datele persoanelor implicate, caracterul de urgență, descrierea faptelor săvârșite, cu încadrarea legală și ofițerul de caz. În caz de urgență cererea poate fi transmisă și verbal, iar autoritatea solicitantă are obligația să o confirme în 24 de ore
– În unele situații deosebite, date de rapiditatea schimbului de date sau de asigurarea confidențialității, solicitarea poate fi adresată direct autorităților competente, situație în care autoritatea română competentă va informa CCPI în 24 de ore de la primirea sau transmiterea cererii de asistență
– CCPI transmite cererea autorității străine către autoritatea română competentă, care, dacă sesizează că nu este competentă în speța respectivă, o transmite de îndată autorității române competente, cu informarea CCPI
– CCPI transmite de îndată cererea de asistență formulată de autoritățile române către autoritățile străine omoloage sau atașaților de afaceri interne sau ofițerilor de legătură români acreditați în străinătate sau a celor străini acreditați în România.
CCPI asigură sprijin real structurilor MAI și interoperatibilitatea acestora în procesul de cooperare operativă internațională și în cadrul realizării obiectivelor pentru combaterea criminalității organizate la nivel regional și internațional.
În cadrul CCPI funcționează Biroul Național Interpol, Punctul Național Focal și alte structuri în condițiile legii.
8.2 BIROUL NAȚIONAL INTERPOL
La 10 ianuarie 1973 a fost creat Biroul Național Interpol care funcționează în cadrul IGPR, constituind punctul de sprijin național al cooperării polițienești internaționale cu fiecare stat membru al OIPC-Interpol prin Birouri de Contact Naționale și cu Secretariatul General Interpol. Rolul BNI este foarte important în eliminarea obstacolelor date de cooperarea polițienească internațională și anume: diferențele între polițiile naționale, barierele lingvistice și diferențele de sisteme juridice.
BNI din România asigură accesul formațiunilor operative polițienești la baza de date eASF a Secretariatului General Interpol (persoane aflate în urmărire internațională, autovehicule furate, obiecte de artă furate, pașapoarte și documente administrative).
Biroul Național Interpol are atribuții în asigurarea schimbului de informații între autoritățile judiciare române și serviciile corespondente cu celelalte 189 state membre ale Organizației, activitatea acestuia dezvoltându-se după 1990.
În prezent Biroul Național Interpol este unitatea centrală de specialitate din cadrul CCPI care asigură aplicarea ordinelor și dispozițiilor aprobate de ministrul MAI și de Directorul General al CCPI referitoare la cooperarea cu polițiile naționale din statele membre ale Organizației Internaționale de Poliție Criminală Interpol.
Un rol deosebit la Biroul Național Interpol îl constituie activitatea de urmărire internațională. Astfel, la data de 14.11.2008 a intrat în vigoare Legea nr. 222/2008, care modifică Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, introducând o serie de modificări, din care menționăm:
-posibilitatea ca Poliția judiciară să rețină pe teritoriul României o persoană urmărită, prin ordonanța de reținere, chiar înainte de primirea mandatului european de arestare, iar toate procedurile prealabile arestării vor fi efectuate de procurori și nu de judecătorii Curții de Apel, așa cum se prevedea anterior;
-activitatea de predare din România a persoanelor urmărite internațional este clar definită ca fiind asigurată de Biroul Național Interpol;
-activitatea de preluare sub escortă din străinătate a fost trecută în competența Centrului de Cooperare Polițienească Internațională.
În cadrul BNI furnizează servicii continue de comunicații, unde se utilizează vocabularul judiciar și procedural, ofițeri de contact, cu respectarea termenelor în care autoritățile judiciare trebuie să răspundă la solicitările altor BCN-uri.
Atribuțiile BN Interpol sunt:
– asigură schimbul de informații cu caracter polițienesc referitoare la activitatea infractorilor de drept comun care acționează pe plan internațional (date de identitate, semnalmente, fotografii, amprente digitale, moduri de operare, mijloace de transport utilizate) , precum și alte date necesare identificării acestora și probării activității lor infracționale
– comunică unităților de poliție, altor unități ale MAI sau altor instituții interesate ale statului, informațiile privind infractorii străini și români urmăriți pe plan internațional pentru comiterea unor fapte penale de drept comun, în vederea semnalării intrării lor în țară și dispunerii măsurilor solicitate de autoritățile judiciare care-i urmăresc
– asigură, în cooperare cu organele competente din Ministerul Public și din Ministerul Justiției, punerea în urmărire internațională, în vederea arestării și extrădării către țara noastră, a persoanelor care se sustrag unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse, emise pentru fapte deosebit de grave și despre care există informații că se află în străinătate
– asigură în cooperare cu BCN Interpol din țările respective, cu unitățile centrale de linie din IGPR sau cu inspectoratele de poliție județene, realizarea activităților operative și logistice, pentru preluarea și escortarea din străinătate a persoanelor extrădate către România
– coordonează, în cooperare cu unitățile centrale de linie ale IGPR și cu organele Parchetului, activitățile operative în vederea identificării și arestării infractorilor de drept comun intrați în țara noastră, care fac obiectul unor mandate de arestare preventivă sau de executare a unor pedepse privative de libertate, difuzate de Secretariatul General Interpol sau de alte BCN
– coordonează sau contribuie, după caz, la realizarea activităților operative de supraveghere a infractorilor cunoscuți pe plan internațional, pentru care nu se cere arestarea, pe timpul cât se află pe teritoriul României
– asigură informarea operativă și cu caracter de continuitate a unităților centrale și județene de poliție cu privire la persoanele, modurile de operare și mijloacele de transport folosite în traficul internațional ilicit de droguri, monedă falsă, vehicule furate, precum și în comiterea altor fapte internaționale grave, pentru luarea măsurilor legale de prevenire și reprimare a acestora
– asigură informarea unităților de poliție și de pașapoarte în legătură cu furturile sau pierderile de documente de identitate străine, în vederea prevenirii intrării frauduloase în țară a unor persoane
– solicită Secretariatului General Interpol și Birourilor Centrale Naționale din țările membre, la cererea unităților MAI, organelor Parchetului și Justiției, a altor instituții implicate în înfăptuirea actului de justiție penală, informațiile necesare soluționării unor cauze aflate în lucru, cu incidențe internaționale
– prezintă periodic sau la ordin, conducerii MAI, informări privind evoluția și tendințele criminalității pe plan internațional, activitatea desfășurată în străinătate de cetățeni români care fac obiectul unor anchete penale în statele membre OIPC-Interpol, precum și propuneri pentru îmbunătățirea cooperării polițienești cu țările membre ale Organizației
– informează unitățile de poliție cu privire la modurile de operare ale infractorilor internaționali, mijloacele și metodele eficiente și cu caracter de noutate, folosite de alte poliții pentru prevenirea și combaterea fenomenului criminalității
– participă la reuniunile internaționale prevăzute în programul de lucru anual al OIPC-Interpol sau organizate de către polițiile aferente, ocazie cu care prezintă experiența Poliției Române în domeniul prevenirii și combaterii criminalității transnaționale
– exercită orice alte atribuțiuni stabilite prin actele normative în vigoare, referitoare la cooperarea polițienească internațională în cadrul OIPC-Interpol.
Declanșarea urmăririi internaționale a persoanelor și obiectelor
a) Urmărirea internațională a persoanelor care se sustrag urmăririi penale sau unor pedepse care au fost pronunțate de instanțele românești de judecată se declanșează de BNI la propunerea unităților centrale sau teritoriale de poliție, Ministerului Public sau a Ministerului de Justiție
În toate situațiile în care propunerea de declanșare a urmăririi internaționale a unei persoane aparține inspectoratelor de poliție județene sau de transporturi, o copie a raportului respectiv va fi trimisă, în mod obligatoriu, Direcției Poliției de Investigații Criminale din IGPR.
b) Urmărirea internațională a persoanelor dispărute, care se declanșează tot de BNI, la propunerea acelorași unități centrale sau teritoriale de poliție, care trebuie însă să conțină date și informații în detaliu referitoare la semnalmente, obiecte vestimentare, fișa dentară, fotografii cât mai recente și dacă este posibil și amprentele digitale
c) În scopul clarificării stării unor cadavre cu identitate necunoscută care au fost descoperite în România, despre care există indicii că sunt ale unor cetățeni străini, vor fi trimise BNI toate informațiile privind semnalmentele referitoare la obiecte de îmbrăcăminte, acte de identitate, fotografii, fișa dentară și amprentele digitale
d) Pentru punerea în urmărire internațională a autovehiculelor furate de pe teritoriul României sau al altor țări, când victimele sunt cetățeni români sau persoane juridice române, BNI are nevoie de informații referitoare la comiterea furtului, referitoare la autovehiculul furat și orice alte detalii care pot ajuta la identificare
e) În vederea declanșării urmăririi internaționale a unor obiecte de artă sau de mare valoare furate din țara noastră și despre care există indicii că au ieșit din țară, se vor transmite BNI cât mai repede posibil informații referitoare la furt, date privind presupusul autor, modul de operare folosit, detalii referitoare la obiectul furat
f) Identificarea persoanelor pentru obținerea informațiilor referitoare la identitatea, antecedentele penale ale unor cetățeni străini care fac obiectul unor anchete penale aflate în lucru la autoritățile judiciare române, se vor transmite BNI de către unitățile centrale și teritoriale de poliție date cât mai exacte despre persoanele în cauză și documentele cu care aceștia se legitimează, date care se vor comunica BCN-urilor interesate sau Secretariatului General.
Următoarele informații vor fi comunicate pentru o serie de infracțiuni ca:
– traficul de stupefiante (natura stupefiantului, cantitatea confiscată, data și locul, cât și despre persoanele implicate într-un caz de trafic de droguri și anume numele și prenumele, cetățenia, date din actul de identitate și măsurile penale sau administrative luate)
– falsul de monedă (descrierea bancnotelor, numărul acestora, data și locul găsirii lor, fotografii, amprente și datele de identitate ale persoanelor implicate)
g) Identificarea unor obiecte, care se referă la bunuri, documente, care sunt în legătură cu comiterea unei infracțiuni, spre exemplu autovehicule, documente de proprietate, acte de identitate, cărți de credit, documente de călătorie
Unitățile centrale și teritoriale ale Poliției Române pot solicita prin intermediul BNI, de la celelalte Birouri Centrale Naționale și de la Secretariatul General al Organizației, informații și date necesare rezolvării unor cauze penale aflate în lucru.
Asistența judiciară internațională presupune și informarea autorităților străine cărora li se cere sprijinul, cu date referitoare la fapta penală comisă pe teritoriul țării noastre, spre a obține un răspuns rapid de la BNC-ul străin .
Solicitarea de informații celorlalte BCN-uri pentru rezolvarea cazurilor instrumentate de Poliția Română
a) Identificarea persoanelor
Pentru obținerea informațiilor referitoare la cetățenii străini care fac obiectul unor cauze penale instrumentate de autoritățile române, se transmit BNI de către autoritățile centrale și teritoriale de poliție date cât mai complete privind persoanele în cauză, documentele lor, date care se transmit BCN-urilor interesate sau Secretariatului General Interpol.
b) Pentru persoanele implicate într-un caz de trafic de persoane se vor comunica date referitoare la numele și prenumele lor, documentele de identitate, domiciliul, măsurile penale sau administrative luate împotriva lor
c) În cazul falsului de monedă, date referioare la bancnotele contrafăcute, fotografii și amprente
d) Identificarea unor obiecte care sunt în legătură cu comiterea unor infracțiuni, ca autovehicule, documente, acte de identitate, cărți de credit, cu informarea autorităților străine cărora li se cere sprijinul, cu minimul de date referitoare la fapta comisă pe teritoriul României.
Evidențele BNI:
În baza informațiilor primite de la Secretariatul General Interpol și de la celelalte BCN ale țărilor afiliate, BNI organizează și ține la zi următoarele evidențe:
a) evidența persoanelor date în urmărire internațională în vederea arestării, identificării sau supravegherii
b) evidența persoanelor de cetățenie română care au comis infracțiuni în străinătate ori au făcut obiectul unor schimbări de informații cu alte BCN
c) evidența bunurilor de valoare furate, ori a căror proveniență este suspectă
d) evidența cadavrelor neidentificate descoperite în străinătate
e) evidența autovehiculelor furate din străinătate
Baza de date informatizată referitoare la autovehicule este gestionată de către Centrul de Calcul din cadrul Direcției de Informatică și Evidență Operativă din cadrul IGPR.
Unitățile de poliție interesate pot solicita verificări în aceste evidențe, pentru rezolvarea unor cauze aflate în lucru, pe bază de cerere tip, în cazuri urgente, chiar telefonic.
În contextul participării la activitatea OIPC-Interpol, BNI din România și-a concentrat demersurile pe vectorii principali naționali specifici, reușind implementarea normelor de serviciu aplicabile, în privința : poziției și statutului BN, furnizării de servicii continue de comunicații 24 de ore, capacității lingvistice, vocabularului judiciar și procedural, permanenței în luarea deciziilor, inițierii și conducerii anchetelor, a ofițerilor de contact, coordonării informațiilor, administrării și structurii mesajelor expediate, respectării termenelor în care autoritățile judiciare trebuie să răspundă la solicitările altor BCN-uri.
Statistici:
În anul 2005, solicitările înregistrate prin intermediul acestui canal de cooperare au totalizat un număr de 4635 din partea BNI și a birourilor afiliate, din care 2865 pentru cetățenii români care au săvârșit infracțiuni pe teritoriul altor state.
– Mesaje transmise 33.838, cu 9.654 mai mult față de aceeași perioadă a anului trecut (+ 40%) din care:
– mesaje transmise corespondenți interni – 17.149;
– mesaje transmise corespondenți externi – 16.689.
– Persoane puse în urmărire internațională – 1.056 , cu 214 mai mult față de aceeași perioadă a anului trecut + 25,5%);
– Persoane pentru care s-a dispus revocarea urmăririi internaționale – 313;
– Persoane localizate în străinătate și arestate în vederea extrădării către România – 316;
– Persoane extrădate din străinătate în România – 230 (cu 42 mai mult față de aceeași perioadă a anului 2004 + 22,3%);
– Persoane urmărite pe plan internațional, identificate și arestate în România în vederea extrădării către alte state – 26 (cu 11 mai mult față de aceeași perioadă a anului 2004 + 73,3%);
– Persoane extrădate din România către alte state – 24 (cu 9 mai mult față de aceeași perioadă a anului 2004 + 60%);
– Persoane transferate în vederea continuării executării pedepselor – 88 (cu 66 mai mult față de aceeași perioadă a anului 2004);
– Persoane identificate prin sistemul AFIS care și-au declarat altă identitate decât cea reală – 36;
Referitor la țările din care au fost preluate persoanele extrădate situația se prezintă astfel:
-Italia-72 (+15), Spania -46 (+10), Germania -19, Bulgaria -10, Franța -15;
-Austria -8, Belgia -3, Ungaria -15 (+7), Olanda -3, Portugalia -4,
– Grecia -6, Slovenia -2, Polonia -2, Republica Moldova -2, Turcia -2, Cehia -1;
-Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord -2, Luxemburg -1;
– S.U.A. -1, Venezuela -1, Elveția -1, Monaco -1;
– Slovacia -1, Serbia și Muntenegru -1.
8.3 PUNCTUL NAȚIONAL FOCAL
La data de 01.12.2000 a fost înființat Punctul Național Focal, cu rang de Direcție în cadrul Ministerului Administrației și Internelor în conformitate cu prevederile Ordonanței de Urgență nr. 201/2000 privind crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, aprobată prin Legea nr. 357 din 2001(abrogată prin OG 30 din 2013 pentru crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Sud-Est European de Aplicare a Legii).
Având în vedere creșterea numărului de infracțiuni și diversificarea modului de operare pentru infractori, numărul de cereri de asistență către PNF a crescut. În conformitate cu Convenția SELEC, art 15 alin (1), Punctul național focal din cadrul CCPI are următoarele atribuții:
f) cooperează cu Ministerul Public, Ministerul Justiției, Serviciul Român de Informații, Serviciul de Informații Externe, Oficiul Național pentru Prevenirea și Combaterea Spălării Banilor și cu alte instituții cu competențe în domeniu, prin punctele de contact stabilite de acestea.
Punctul Național Focal desfășoară activități de cooperare ( canale de cooperare) cu:
Centrul european de aplicare a legii în Sud-Estul Europei (SELEC)
Atașații de afaceri interne și ofițerii de legătură ai M.A.I. acreditați în alte state
Atașații de afaceri interne și ofițerii de legătură străini acreditați în România ( la solicitarea acestora)
Europol prin intermediul Unității Naționale Europol
În viitor, cu țările membre din spațiul Schengen- prin intermediul Serviciului SIRENE
Activități specifice desfășurate de PNF:
Punctul Național Focal primește și transmite cererile de asistență care privesc:
– informații de interes operativ pentru combaterea infracționalității
– completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflați în cercetări pentru comiterea unor infracțiuni cu caracter transfrontalier
– solicitări de sprijin, din partea organelor de aplicare a legii străine, prin intermediul atașaților de afaceri interne sau ofițerilor de legătură români și a organelor de justiție române, în declanșarea unor acțiuni comune sau colaborări pentru schimbul de date și informații în cazuri cu implicații sau care necesită efectuarea de acte procedurale pe teritoriul mai multor state
– alte forme de cooperare care derivă din acte normative internaționale de prevenire și combatere a infracțiunilor
Cererile de asistență acționează :
– pe linia combaterii criminalității organizate, de natură judiciară și economică și anume trafic de droguri, de persoane, de arme, fraude fiscale, migrație ilegală, etc
– pe linia combaterii fraudelor vamale, contrabanda, comercializarea de bunuri interzise sau nelicențiate
De asemenea, cererile de asistență trebuie să cuprindă autoritatea de la care emană, obiectul cererii, datele persoanelor implicate, caracterul de urgență, nivelul de clasificare (informații cu caracter nesecret, prin telefon, fax sau e-mail sau informații clasificate, care se transmit prin poșta militară, curier diplomatic sau alte mijloace adecvate), o descriere sumară a faptelor, numărul de înregistrare și ofițerul de caz.
Spre sfârșitul anului 2002, PNF a demarat împreună cu Direcția de Integrare Europeană și Relații Internaționale, acțiuni specifice operative cu ofițeri de legătură români acreditați în Europa de Vest și ofițeri de legătură străini acreditați în România, pentru combaterea criminalității transfrontaliere.
Statistici:
În cursul anului 2005, s-au aflat în lucru 4478 cereri de asistență, cu 132 mai mult decât în aceeași perioadă a anului 2004 (4346 cereri de asistență). (+3,03 %).
Din cele 4478 cereri de asistență aflate în lucru, ponderea o dețin solicitările provenite de la structurile interne, respectiv 1442, apoi cele primite de la atașații români de afaceri interne 1410. De asemenea, în această perioadă, au fost primite prin canalul Europol 624 cereri de asistență, acesta fiind primul an de cooperare pe acest canal. Din totalul cererilor primite au fost soluționate 3530, față de 3378 în aceeași perioadă a anului 2004 (+4,5%), iar în cadrul activităților zilnice de soluționare a cererilor de asistență au fost concepute, redactate și schimbate un număr total de 8077 mesaje operative, față de 7724 înregistrate în anul 2004. (+4,5%).
Una dintre preocupările principale ale PNF a fost scăderea timpului de reacție și răspuns la solicitări. Astfel, schimbul de mesaje operative și verificarea imediată în bazele de date (privind cetățeni români suspecți sau autori de infracțiuni în străinătate) a dus la degrevarea formațiunilor operative de verificările curente și la punerea la dispoziția partenerilor străini a datelor necesare pentru valorificarea momentului operativ.
8.3.1. COOPERAREA PUNCTULUI NAȚIONAL FOCAL CU CENTRUL SUD-EST EUROPEAN DE APLICARE A LEGII
La 25 aprilie 1998, la Geneva, Comitetul de Agendă al SECI a aprobat proiectul propus de România intitulat Prevenirea și Combaterea Criminalității Transfrontaliere în cadrul unei reuniuni a Comitetului de Agendă al Programului de stabilitate politică, economică și socială în sud-estul Europei, iar la data de 26 mai 1999 s-a încheiat la București Acordul de Cooperare pentru Prevenirea și Combaterea Criminalității Transfrontaliere, ratificat de România prin Legea nr 208/1999. Negocierile au durat peste 1 an, luând parte experți din SUA, OIPC-Interpol, ducând la încheierea Acordului de prevenire și combatere a infracționalității transfrontaliere în sud-estul Europei, (SECI), care a intrat în vigoare la 1 februarie 2000.
Pentru implementarea Acordului, prin constituirea Comitetului Comun de Cooperare, României i-au revenit multe îndatoriri, ca depozitar al acestui Acord. Obiectivele principale ale Acordului erau încheierea unui Acord de cooperare cu Europol și transformarea Centrului într-o organizație internațională de aplicare a legii.
Ulterior, prin Strategia Centrului SECI pentru perioada 2005-2010, aprobată la reuniunea din martie 2005, s-a stabilit ca obiectiv pe termen lung: „transformarea Centrului Regional SECI într-o organizație internațională de aplicare a legii, în conformitate cu standardele europene și internaționale”. În 2006 a fost creat un grup de lucru pentru negocierea proiectului de Convenție pentru stabilirea Centrului sud-est european de Aplicare a Legii (Convenția SELEC). Textul acestei Convenții a fost adoptat în septembrie 2009 la reuniunea de la Salonic a Comitetului Comun de Cooperare și apoi semnată la reuniunea Comitetului de la București din decembrie 2009.
La 7 octombrie 2011, Centrul SECI devine SELEC, iar capacitățile sale operaționale și strategice au fost întreținute și transferate la noua SELEC.
În cursul anului 2011 au avut loc mai multe reuniuni pregătitoare și a fost adoptată o strategie de tranziție a Centrului SECI la Centrul SELEC, care are un spectru mai larg de activități, inclusiv în domeniul cooperării în combaterea terorismului. România s-a implicat activ în eforturile de redactare și adoptare a acestei convenții. Urmare a încheierii procedurilor de ratificare în majoritatea țărilor participante, Convenția SELEC a intrat în vigoare la 7 octombrie 2011.
În cursul anului 2012, România a deținut poziția de vicepreședinte al Consiliului SELEC, care a fost condus de în calitate de președinte de reprezentata Croației.
Ulterior a fost adoptată OG 30/2013 pentru crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Sud-Est European de Aplicare a Legii, publicată în Monitorul Oficial nr 551 din 30 august 2013.
Centrul SELEC are sediul la București și este continuatorul Centrului SECI, fiind singura organizație din sud-estul Europei care acționează în domeniul combaterii criminalității transfrontaliere, la nivel operațional. Centrul SELEC reprezintă punctul de convergență pentru susținerea țărilor din regiune în eforturile lor de aderare la Uniunea Europeană, în domeniul justiției și afacerilor interne.
Convenția SELEC – Convenția pentru stabilirea Centrului Sud-Est European de Aplicare a Legii, încheiată la București la 9 decembrie 2009 și semnată de România la București la aceeași dată, ratificată prin Legea nr. 250/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 22 decembrie 2010; SELEC – Centrul Sud-Est European de Aplicare a Legii, stabilit prin Convenția SELEC.
La data intrarii în vigoare a prezentei ordonanțe se abrogă Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 201/2000 pentru crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 589 din 21 noiembrie 2000, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2001, cu modificările ulterioare.
Obiectivul principal al SELEC, în cadrul cooperării între autoritățile competente, este acela de a oferi sprijin statelor membre și de a întări coordonarea activităților de prevenire și combatere a criminalității, inclusiv a criminalității grave și a crimei organizate, în cazul în care există elemente de acțiuni transfrontaliere. SELEC moștenește succesul Centrului SECI de investigații comune în regiunea din Sud-estul Europei și schimb intens de informații și contribuie la identificarea a noi modalități de sprijin pentru țările Sud-est europene. Convenția prevede o nouă personalitate juridică internațională a Centrului și, de asemenea, definește și susține cooperarea cu alte organizații internaționale majore de aplicare a legii.
Noua convenție prevede că SELEC are ca sarcini :
– să sprijine investigațiile și activitățile de prevenire a criminalității în statele membre SELEC
– să faciliteze schimbul de informații și informațiile de natură penală și solicitările pentru asistență operativă
– să notifice și să informeze punctele naționale focale ale statelor membre cu privire la legăturile dintre suspecți, infractori sau infracțiuni care se circumscriu mandatului SELEC
– să adune, să coroboreze, să analizeze, să prelucreze, să disemineze și informații de natură penală
– să furnizeze analize strategice și să întocmească evaluări ale amenințărilor circumscrise obiectivelor SELEC
– să înființeze, să operaționalizeze și să întrețină un sistem de informații computerizat
– să acționeze ca un depozitar de bune practici în domeniul metodelor și tehnicilor de aplicare a legii și să le promoveze prin intermediul instituirii și conferințelor multinaționale în beneficiul statelor membre SELEC
– să îndeplinească alte sarcini, în conformitate cu obiectivul convenției.
SELEC aspiră să fie în continuare un depozitar de bune practici în domeniul aplicării legii și asigurarea gradului de conștientizare, prin întâlniri și conferințe multinaționale, reunind reprezentanți ai statelor membre, precum și partenerii săi.
8.3.2. COOPERAREA PUNCTULUI NAȚIONAL FOCAL CU OFIȚERII DE LEGĂTURĂ ROMÂNI ȘI STRĂINI
Pe lângă celelalte forme de cooperare polițienească internațională, instituția ofițerului de legătură are un rol esențial în colaborarea pe probleme operative, în vederea controlării fenomenului infracțional transfrontalier, în domeniul traficului de droguri, terorismului și formelor de criminalitate organizată transnațională.
Prin Decizia Comitetului Executiv din 28 aprilie 1999, pe baza CAAS, s-a recomandat părților semnatare să detașeze ofițeri de legătură în locurile pe care le aleg statele semnatare dintr-o listă care oricând poate fi modificată, din cauza situației operative. Pentru trimiterea persoanelor desemnate puteau fi încheiate acorduri bilaterale, din cauza lacunelor existente în domeniu.
OG 63/2003 privind organizarea și funcționarea MAI prevede faptul că în vederea dezvoltării și menținerii relațiilor internaționale cu autoritățile similare ale statelor cu care România are relații diplomatice și cu organizațiile sau structurile internaționale specializate, Ministerul poate fi reprezentat în străinătate prin atașați de afaceri interne și ofițeri de legătură numiți de ministru și acreditați ca atare la sau pe lângă organizațiile ori structurile internaționale ale statelor.
Potrivit legii, România poate încheia tratate având ca obiect trimiterea în misiune a atașaților de afaceri interne și a ofițerilor de legătură, pe o perioadă determinată. Trimiterea în misiune a ofițerilor de legătură și a atașaților de afaceri interne are ca scop promovarea și accelerarea cooperării dintre România și celelalte state, în special prin acordarea de asistență :
– sub forma schimbului de date și informații în scopul prevenirii și combaterii criminalității
– menținerea eficienței canalelor de comunicație
– asistență tehnică prin împărtășirea aspectelor profesionale, științifice și tehnice
– asistență legală și controlul distribuției de droguri
– înființarea grupurilor de acțiune Task-force
– pentru soluționarea cereri lor de asistență polițienească și judiciară în materie penală
– în legătură cu atribuțiile autorităților responsabile cu supravegherea frontierelor externe
Ofițerul de legătură este un reprezentant al unui stat membru care este trimis de o autoritate de aplicare a legii într-una sau mai multe țări terțe sau organizații internaționale pentru a stabili și menține contacte cu autoritățile acelei sau acelor țări sau organizații, în scopul de a contribui la prevenirea sau la investigarea infracțiunilor. Ofițerii de legătură acționează preventiv, păstrează legăturile cu autoritățile de coerciție, au activități de asistență, culegere de informații care pot fi folosite în lupta împotriva formelor grave de criminalitate transfrontalieră și analizare a acestora.
Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române a reglementat colaborarea Poliției cu instituțiile omoloage din alte state și cu organismele internaționale de profil, stipulând cooperarea prin instituția ofițerului de legătură care își desfășoară activitatea în statul unde a fost mandatat.
Ofițerul de legătură este persoana desemnată de ministrul administrației și internelor să execute anumite activități de reprezentare externă a instituției, până la 90 de zile, putând fi prelungit mandatul, fără a depăși însă 2 ani. Trimiterea personalului MAI în misiuni în străinătate se face potrivit principiului voluntariatului și numai după examen sau concurs. Ofițerii de legătură se subordonează direct șefului Direcției de Integrare Europeană și Relații Internaționale, coordonați fiind de secretarul de stat care manageriază activitatea de integrare europeană și relații internaționale.
Ofițerul de legătură are următoarele sarcini:
– să se documenteze exact despre evoluția infracționalității transfrontaliere
– să culeagă informații pentru sprijinirea organelor de urmărire penală, de la autoritățile implicate în prevenirea și combaterea criminalității din țara gazdă și din statele terțe, de la alți ofițeri ai unor state terțe, de la reprezentanțele diplomatice ale statului de origine, etc
– să sprijine statul în care se află, să rezolve cererile de asistență juridică internațională
– să sprijine autoritățile locale în prevenirea și combaterea infracțiunilor, dacă acestea au relevanță pentru statul pe care-l reprezintă, prin culegere de informații, audieri, percheziții, asistență juridică, etc
– să colaboreze cu reprezentanța diplomatică a statului propriu în statul gazdă
– să consilieze autoritățile cu atribuții în combaterea infracționalității
– să participe la seminarii și întruniri de specialitate.
Ofițerii de legătură pot fi detașați, bilateral sau unilateral, în baza art 7, 47 și 125 din CAAS, în alte state membre Schengen. Această detașare presupune schimb de informații importante și pertinente (fiind excluse informațiile cu caracter individual, dacă nu se prevede altfel) a ofițerilor de legătură detașați permanent sau temporar, a ofițerilor de legătură pe lângă serviciile polițienești ale unui stat membru.
Această detașare are ca scop promovarea și accelerarea cooperării între statele membre pentru :
– furnizarea unei asistențe sub forma unor schimburi de informații
– derularea unor activități atât preventive, cât și represive împotriva criminalității
– executarea cererilor de într-ajutorare polițienească și judiciară în materie penală
– exercitarea misiunilor autorităților însărcinate cu supravegherea frontierelor externe
În exercitarea atribuțiilor, ofițerii de legătură trebuie să respecte suveranitatea, legea și jurisdicția statului acreditar. Ei promovează și facilitează cooperarea în domeniul afacerilor interne în ce privește solicitarea sau acordarea de asistență de către autoritățile de resort din România. Atribuțiile ofițerilor de legătură se stabilesc prin mandat de misiune, potrivit normelor în vigoare, pentru misiunile temporare din străinătate. Acestea sunt determinate de interesele României și de politica de securitate a statului acrediar.
Atașatul de afaceri interne
Atașatul de afaceri interne este o persoană desemnată de ministrul MAI să reprezinte Ministerul în statul în care a fost acreditat. În 2002 MAI a semnat un protocol cu Ministerul Afacerilor Externe, prin care s-a dezvoltat rețeaua de atașați de afaceri interne trimiși permanent sau temporar, lucru eficace prin scăderea numărului de infracțiuni comise de cetățenii români în care există un atașat de afaceri interne, precum și prin creșterea numărului de cetățeni români returnați în țară în urma infracțiunilor comise, având în vedere creșterea fără precedent a numărului cetățenilor români în unele țări din spațiul Schengen sau în afara lor.
Rețeaua de atașați de afaceri interne a consolidat cooperarea cu statele membre ale UE în vederea asigurării unui spațiu de libertate, securitate și justiție și a început în 2002 prin trimiterea a 3 oameni în Italia, Franța și Misiunea Permanentă a României la UE, numărul acestora crescând la 10, ulterior rețeaua fiind consolidată în continuare. Situația operativă din unele țări a dus la trimiterea de atașați adjuncți de afaceri interne, spre exemplu Italia, unde comunitatea românească este foarte mare. Misiunea atașatului de afaceri de interne este de 2 ani, putând fi prelungită până la 4 ani. Atașații de interne facilitează schimbul de informații între Poliția română și polițiile statelor unde sunt acreditați pentru rezolvarea problemelor comune de criminalitate transnațională, oferind astfel informații despre practicile din Justiție și Afaceri Interne, asigurând totodată și armonizarea legislativă . De asemenea, aceștia sunt și un sprijin pentru polițiile din statele unde își desfășoară activitatea, oferind sprijin în soluționarea cazurilor aflate în lucru și prin soluționarea cererilor de asistență reciprocă.
Activitatea atașatului se desfășoară în cadrul misiunii diplomatice a României din statul respectiv, asigurând consilierea șefului misiunii diplomatice, acordând sprijin și consultanță în domeniul său de competență.
Atribuțiile atașatului de afaceri interne sunt:
– să dezvolte relațiile de cooperare internațională din domeniul MAI
– să faciliteze comunicarea cu autoritățile de resort din statul în care a fost acreditat, pentru rezolvarea problemelor comune de criminalitate transnațională
– să urmărească cererile de asistență, prin sprijinirea cooperării bilaterale
– să fie observator la acțiunile operative comune de urmărire și combatere a criminalității transnaționale, participând efectiv la organizarea acestora
– să sprijine procesul de armonizare legislativă a practicilor utilizate în domeniul Justiție și Afaceri Interne
– să informeze MAI cu privire la evoluția fenomenului infracțional, propunând măsuri și politici pentru stoparea acestuia, formulând totodată și propuneri statului acreditar
– să consilieze șeful misiunii diplomatice, prin acordarea de sprijin și consultanță
– să culeagă, să analizeze și să facă schimb de informații între autoritățile de resort din țară și statul acreditar.
Atașații de afaceri interne dețin ca misiune preventivă recunoașterea și asistența polițienească, monitorizarea problemelor situaționale ale poliției din cadrul statului acreditar precum și menținerea contactelor cu autoritățile din statul acreditar.
Diversitatea tipurilor de infracțiuni, perfecționarea modurilor de operare folosite de infractori au determinat o creștere a numărului de cereri de asistență primite spre soluționare de către Punctul Național Focal; astfel, în vederea soluționării operative a solicitării în domeniul criminalității transfrontaliere în anul 2002, au fost create noi linii de muncă și noi instituții: cea a ofițerilor de legătură români acreditați de M.A.I. în străinătate și a ofițerilor de legătură străini acreditați în România. În prezent se pot menționa ca atașați de afaceri interne și adjuncții de atașați de afaceri interne numiți în: Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Croația, Franța, Germania, Grecia, Italia, Irlanda, Macedonia, Marea Britanie, Moldova, Norvegia, Olanda, Polonia, Rusia, Serbia, Spania, S.U.A., Suedia, Turcia, Ungaria, Ucraina.
Schimbul de informații de interes operativ se realizează prin Direcția Integrare Europeană și Relații Internaționale sau prin Punctul Național Focal și se efectuează prin cereri de asistență pe canalele SELEC și cu atașații de afaceri interne și ofițerii de legătură ai M.A.I. acreditați în alte state și cei străini acreditați în România.
În situația în care cererea nu conține datele corespunzătoare, atașatul de afaceri interne sau ofițerul de legătură comunică acest aspect autorităților de la care emană cererea de asistență, solicitând completarea acesteia.
După primirea rezultatului verificărilor de la Punctul Național Focal atașații de afaceri interne sau ofițerii de legătură îl vor înainta în același regim de urgență autorității solicitante.
Atașații de afaceri interne/ofițerii de legătură au obligația de a urmări finalitatea cauzei pe lângă autoritatea străină și de a comunica Punctului Național Focal rezultatele concrete obținute în vederea introducerii acesteia în bazele de date ale unităților competente în materie.
În conformitate cu OG 103/2006 ofițerii de legătură și atașații de afaceri interne acordă consultanță și asistență și nu pot desfășura activități concrete în domeniul prevenirii și combaterii criminalității. Aceștia furnizează date și informații exercitându-și îndatoririle potrivit instrucțiunilor primite de la autoritățile române competente.
Prin tratate bilaterale sau multilaterale se poate stabili ca atașații de afaceri interne și ofițerii de legătură români dintr-un stat terț ori din cadrul unei organizații internaționale să asigure reprezentarea unuia sau mai multor state membre ale UE în statul terț ori în organizația internațională respectivă.
Punctul Național Focal primește/transmite cereri de asistență care privesc:
-informații de interes operativ pentru combaterea infracționalității;
-completarea probatoriului în cazul grupărilor de infractori aflați în cercetări pentru combaterea unor infracțiuni cu caracter transfrontalier;
-solicitări de sprijin din partea organelor de aplicare a legii străine, prin intermediul atașaților de afaceri interne sau ofițerilor de legătură români și a organelor de justiție române, în declanșarea unor acțiuni comune sau colaborări pentru schimbul de date și informații în cazuri cu implicații sau care necesită efectuarea de acte procedurale pe teritoriul mai multor state;
-alte forme de cooperare care derivă din acte normative internaționale de prevenire și combatere a infracțiunilor.
Cererile de asistență adresate Punctului Național Focal se întocmesc în scris în limba română și vor cuprinde obligatoriu următoarele informații, în măsura în care sunt cunoscute:
-autoritatea de la care emană cererea și destinatarul acesteia;
-obiectul și scopul cererii, precum și modul de utilizare a informației;
-datele persoanei implicate, scrise în conformitate cu documentele lor de identitate națională sau internațională, dacă sunt cunoscute;
-caracterul de urgență și nivelul de clasificare;
-o descriere sumară a faptelor și infracțiunilor comise și încadrarea juridică a faptei conform legislației statului solicitant;
-data și numărul de înregistrare al lucrării;
-ofițerul de caz și coordonatele acestuia.
În situații urgente, pot fi formulate și acceptate și cereri verbale, dar ele vor fi confirmate în scris în maxim 24 h.
Cererile de asistență vor fi comunicate cu respectarea dispozițiilor legale în materia informațiilor clasificate, precum și a protejării datelor cu caracter personal, astfel: informațiile cu caracter nesecret prin telefon, fax sau poștă electronică; informațiile clasificate prin poștă militară, curierul diplomatic sau mijloace de transmitere criptate adecvate comunicării acestor categorii de informații.
În situația în care cererea nu conține datele corespunzătoare unei cereri de asistență, atașatul de afaceri interne sau ofițerul de legătură comunică acest aspect autorității de la care emană cererea, solicitând completarea acesteia.
Obiectul cererilor de asistență îl constituie schimbul de date și informații necesare investigării infracționalității transfrontaliere:
A. Pe linia combaterii criminalității organizate și de natură judiciară și economică: trafic de came vie, droguri, armament, spălarea banilor, migrație ilegală, fraudă fiscală, violențe și orice alte date de interes operativ pentru combaterea infracționalității transfrontaliere și completarea probatoriului, în cazul grupărilor de infractori aflați în cercetări pentru comiterea unor infracțiuni de genul celor menționate.
B. Pe linia combaterii fraudelor vamale- contrabanda și fraude financiare, fiscale și vamale; droguri, precursori, arme, munții, produse cu dublă utilizare și strategice; mărfuri contrafăcute și pirat; Introducere/scoatere de bunuri sau materiale interzise ori supuse licențierii.
De asemenea, în cazul în care se constată că s-a început cooperarea pentru aceeași cauză prin intermediul unui alt canal de cooperare, Punctul Național Focal va returna cererea cu precizarea de a se urma prima cale de cooperare.
8.3.3. COOPERAREA PUNCTULUI NAȚIONAL FOCAL CU EUROPOL PRIN INTERMEDIUL UNITĂȚII NAȚIONALE EUROPOL
Fiecare stat membru al Europol are o unitate națională care aduce la îndeplinire sarcinile acestui organism de cooperare polițienească, unitatea națională este singurul corp de legătură dintre Europol și autoritățile polițienești naționale competente, iar cooperarea se va realiza cu respectarea legislației naționale.
La data de 25 noiembrie 2003 a fost semnat Acordul de cooperare între România și Oficiul European de Poliție, ratificat prin Legea 197/2004, fiind stabilite modalități și proceduri de acțiune care vor fi aplicate de Biroul Național Europol, în vederea alinierii capacității internaționale a Poliției Române la standardele europene pentru implementarea celor mai bune practici în domeniile cooperării polițienești și luptei împotriva crimei organizate. În această lege sunt definite scopul, domeniile de cooperare, schimbul de informații și furnizarea acestora de către România, furnizarea de date personale către Europol, evaluarea surselor și informațiilor, procedurile de confidențialitate a informațiilor, modul în care sunt reprezentați ofițerii de legătură, responsabilitatea asumată de România, precum și modalitățile de soluționare a disputelor.
La 03.09.2004 a fost lansat proiectul RO 03/TB/JH-06 pentru înființarea UN Europol, cu participarea Comisiei Europene, Centrului olandez pentru cooperare polițienească internațională, Ministrului federal de interne din Austria, alături de conducerea MAI, Poliția Române, ambasadorii mai multor țări în România și mulți ofițeri de legătură. La data de 22.06.2005 s-a închis conferința de twinning (la care au participat reprezentanți ai Olandei, din alte state membre ale convenției și din partea MAI) privind înființarea UN Europol, care a devenit operațională la data de 01.07.2005.
Schimbul de informații prin UN Europol se referă la traficul de droguri, de carne vie, de materiale nucleare, contrabandă, infracțiuni financiare, furturi, infracțiuni contra mediului și terorism. Cererile de asistență către UN Europol pot fi urmărite numai dacă există informații sigure despre asocierea unei grupări infracționale din România cu cea din țara unde se solicită verificarea. Se efectuează verificări operaționale, existând posibilitatea accesului direct la bazele de date ca: evidența populației, pașapoarte, AFIS, autoritatea pentru străini, permise de conducere și certificate de înmatriculare, persoane urmărite, intrări/ieșiri cetățeni români.
Unitătile naționale
furnizează Europol, din proprie inițiativă, informațiile publice și secrete necesare pentru îndeplinirea sarcinilor sale;
răspunde solicitărilor de informații publice și secrete și de consiliere ale Europol;
actualizează informațiile publice și secrete;
evaluează, pentru autoritățile competente și transmit acestora informații publice și secrete, în conformitate cu dreptul intern;
adresează Europol solicitări de consiliere, de informații publice și secrete, precum și de analiză;
furnizează Europol informații în vederea stocării acestora în bazele sale de date;
asigură respectarea legii în cadrul fiecărui schimb de informații între acestea și Europol.
Convenția Europol prevede că acest organism menține un sistem computerizat pentru a permite accesul la informațiile cu caracter polițienesc care sunt colectate de el sau transmise de statele membre. Acest sistem cuprinde un sistem de informare care permite accesul rapid al statelor membre, fișiere de lucru în scopul analizării informațiilor și un sistem de indexi cu anumite particularități.
Unitatea Națională Europol și Biroul de Legătură Român la Haga –Olanda asigură legătura între organele de aplicare a legii în România și Europol.
Pentru a îmbunătăți cooperarea interinstituțională, s-au încheiat protocoale cu autoritățile competente menționate în Legea 197/2004 de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România și Europol și anume cu IGPR, IGPF, DGIPI, IG al Jandarmeriei Române, SRI, iar din 01.10.2005, în urma protocoalelor încheiate, își desfășoară activitatea câte un reprezentant al IGPR și IGPF în cadrul Unității Naționale Europol.
Armonizarea legislativă
Implementarea UN Europol prin intermediul Convenției Europol a necesitat un proces de armonizare cu legislația națională în domeniul prelucrării datelor cu caracter personal, respectiv Legea 677/2001, care în art 27 alin 5 prevede că ,,investigarea accesării datelor cu caracter personal se face de către autoritățile de aplicare a legii și necesită acordul prealabil al procurorului sau al instanței competente’’, în timp ce art 23 al Convenției nu conține o astfel de excepție. Rezultatul acestui proces de armonizare, în cazul sus-menționat, a fost intrarea în vigoare a Legii 102/2005, care în art 13 alin 1 prevede că situațiile de mai sus pot fi investigate de către Autoritatea Națională de Supraveghere și fără acordul procurorului.
Se caută soluții asemănătoare în ceea ce privește și SRI, în domeniul siguranței naționale, deoarece în art 2 alin 7 Legea 677/2001 se prevede că ,,prelucrarea și transferul datelor cu caracter personal efectuate în domeniul siguranței naționale’’, în cadrul activităților de colaborare cu Europol/ alte organizații similare nu constituie excepții de la prevederile prezentei legi.
8.3.4. COOPERAREA PUNCTULUI NAȚIONAL FOCAL CU STATELE MEMBRE SCHENGEN PRIN INTERMEDIUL SERVICIULUI S.I.R.E.N.E (INFORMAȚII SUPLIMENTARE NECESARE LA INTRĂRILE NAȚIONALE)
La 19 iunie 1990 a fost semnată Convenția Schengen în localitatea Schengen, eliminând controalele la frontierele interne ale statelor semnatare, creând o singură frontieră externă, unde controalele se desfășoară conform unui set de reguli clare. Au fost stabilite reguli comune în materie de vize, migrație, azil, precum și măsuri referitoare la cooperarea polițienească, judiciară sau vamală.
Măsurile adoptate de către statele SCHENGEN au fost :
Eliminarea controalelor la frontierele interne și stabilirea unui set de reguli pentru trecerea frontierelor externe;
Separarea fluxurilor de pasageri în porturi și aeroporturi;
Armonizarea regulilor referitoare la condițiile de acordare a vizelor;
Stabilirea unor reguli referitoare la supravegherea și urmărirea transfrontalieră pentru forțele de poliție din statele Schengen;
Întărirea cooperării judiciare prin intermediul unui sistem rapid de extrădare și implementare a deciziilor judecătorești;
Crearea Sistemului Informatic Schengen.
Toate aceste măsuri, împreună cu Acordul Schengen, Convenția de Aplicare a Acordului Schengen, deciziile și declarațiile adoptate de către Comitetul Executiv Schengen stabilit în 1990, precum și protocoalele, acordurile de aderare care au urmat și legislația relevantă constituie acquis-ul Schengen. Inițial, Acordul Schengen și Convenția de Aplicare nu au făcut parte din cadrul legislativ comunitar. Acest lucru s-a schimbat însă odată cu semnarea Tratatului de la Amsterdam care încorporează acquis-ul Schengen în cadrul legislativ și instituțional al Uniunii Europene. În prezent, 26 de state europene implementează prevederile Convenției Schengen: Belgia, Franța, Luxemburg, Germania, Olanda, Cehia, Lituania, Slovacia, Elveția, Italia, Portugalia, Spania, Grecia, Austria, Estonia, Malta, Slovenia, Liechtenstein, Danemarca, Suedia, Finlanda, Islanda, Norvegia, Letonia, Polonia, Ungaria. Viitoare state membre ale Acordului Schengen sunt România, Bulgaria și Cipru.
Există 4 state semnatare ale Acordului Schengen, care nu sunt state membre ale Uniunii Europene, respectiv:Islanda , Norvegia , Elveția și Liechtenstein. Două state membre ale Uniunii Europene au decis să nu aplice în totalitate acquis-ul Schengen, dar colaborează cu statele membre Schengen în anumite domenii, respectiv: Irlanda și Marea Britanie.
Aderarea la Spațiul Schengen înseamnă aderarea la un spațiu în care controalele la frontierele interne între statele membre au fost eliminate. Aceasta este diferența majoră între statutul de stat Schengen și cel de stat membru al Uniunii Europene, din punctul de vedere al controalelor al frontierelor interne.
După aderarea României la Spațiul Schengen în calitate de autoritate centrală pentru schimbul de informații suplimentare aferente semnalărilor din SIS, Biroul Național SIRENE operațional va avea printre atribuții principale: asigurarea schimbului de informații cu privire la clarificarea oricărui aspect necesar introducerii unei semnalări în SIS de către România sau de către un alt stat membru, asigurarea schimbului de informații suplimentare în legătură cu semnalările din SIS și tuturor măsurilor necesare ca urmare a localizării unei persoane/unui obiect.
SIRENE este o bază de date la nivelul statelor membre ale Acordului Schengen, care funcționează în baza CAAS și cuprinde semnalmente referitoare la persoane, bunuri și vehicule, care fac obiectul unor căutări în spațiul UE. SIRENE este unicul punct de contact între autoritățile de aplicare a legii din statele membre Schengen, fiecare stat membru având câte un Birou SIRENE național.
Fiecare stat membru trebuie să aibe un sistem informatic centralizat denumit SIS (Sistem Informatic Schengen) susținut de copii naționale la nivelul fiecărei structuri centrale de aplicare a legii. Sistemul central de la Strasbourg a fost conectat simultan la sistemele naționale, pentru a oferi suplimentarea informațiilor operative relevante pentru infracțiunile de un anumit gen.
SIS este o bază electronică de date de interes polițienesc cu 15 milioane de semnalări, alcătuită dintr-un sistem național SINS din fiecare stat Schengen și dintr-un sistem central din Strassbourg CSIS. Toate sistemele sunt conectate online.
Până la aderarea României la CAAS, SINS permite accesul la semnalări privind persoanele, bunurile, vehicule, asigurate de IGPR, IGPF, IG al Jandarmeriei, Biroul SIRENE, când va fi operațional, Direcția Generală de Pașapoarte, Autoritatea Națională a Vămilor, Ministerul Afacerilor Externe și Ministerul Justiției.
Semnalările care vor fi introduse în SIS pentru persoane se referă la :
Persoane care fac obiectul unor proceduri de extrădare sau predare în baza unui mandat european de arestare;
Persoane străine (cetățeni terți) împotriva cărora s-a dispus măsura nepermiterii intrării străinilor împotriva cărora a fost dispusă o măsură de îndepărtare de pe teritoriul României;
Persoane dispărute sau care, în interesul propriei protecții sau pentru prevenirea amenințărilor, trebuie plasate în mod provizoriu într-un loc sigur la cererea autorității competente sau a autorității judiciare competente ;
Persoane citate pentru a se prezenta în fața autorităților judiciare în cadrul unei proceduri penale care antrenează răspunderea cu privire la fapte pentru care au fost urmărite sau persoanele cărora trebuie să li se comunice o hotărâre penală;
Persoane care fac obiectul controlului discret sau controlului specific.
Semnalările care vor fi introduse în SIS pentru bunuri și vehicule se referă la:
• Vehiculele cu motor, cu o capacitate cilindrică mai mare de 50 cm cubi, care au fost furate, însușite ilegal sau pierdute;
• Documentele furate, însușite ilegal sau pierdute care privesc vehicule ;
• Plăcile cu numere de înmatriculare furate, însușite ilegal sau pierdute;
• Remorcile și rulotele cu o greutate netă mai mare de 750 kg, care au fost furate, însușite ilegal sau pierdute (art. 100 lit. B CAAS/ art. 38 lit. 2b Decizia 533/2007);
• Armele letale furate, însușite ilegal sau pierdute;
• Date privind înscrisuri oficiale necompletate, care au fost furate, însușite ilegal sau pierdute;
• Documentele de identitate eliberate (pașapoarte, cărți de identitate, permise de conducere) care au fost furate, însușite ilegal sau pierdute ;
• Bancnotele sau titlurile de valoare furate, însușite ilegal sau pierdute;
• Permiselor de reședință și documentelor de călătorie furate, însușite ilegal, pierdute sau anulate;
• Ambarcațiuni, aeronave;
• Echipamente industriale, motoare exterioare, containere;
• Valori imobiliare și mijloace de plată cum ar fi cecuri, cărți de credit, obligațiuni și acțiuni care au fost furate, însușite ilegal, pierdute sau anulate.
Înființarea Biroului SIRENE în România
După vizita personalului MAI la Biroul SIRENE din Franța, cu scopul de a sesiza diferențele între structurile de operare franceze, spaniole și române, a fost un punct de plecare din partea experților pentru înființarea Biroului SIRENE, parte integrantă a SINS, unicul punct de contact între România și Birourile SIRENE străine, cât și între instituțiile române și Birourile SIRENE din alte state.
Urmare a unui proiect de twinning a fost emisă OG 128/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea SINS și a fost elaborat un Plan de dezvoltare a Biroului SIRENE, pentru asigurarea necesarului de resurse umane și bugetare, costurile aplicației și ale echipamentului.
România, din punct de vedere al cooperării polițienești, este membru de facto al Spațiului Schengen din 5 noiembrie 2010.
Biroul SIRENE, din cadrul Centrului de Cooperare Polițienească Internațională al I.G.P.R., a fost inaugurat în 16 septembrie 2010.
În cadrul Punctului Național Focal funcționează Serviciul Sirene, care are drept scop gestionarea legăturilor cu statele membre Schengen, conform proiectului de înfrățire instituțională PHARE RO 02/IB/JH-03.
Ca singur interlocutor român pentru Birourile SIRENE din străinătate, Biroul SIRENE prezintă o interfață unică interlocutorilor săi externi. Este clar că, în ceea ce privește tratarea art 95 și 98 din CAAS, pentru autoritățile judiciare române, acest Birou va reprezenta singurul punct de legătură cu autoritățile judiciare ale țărilor membre Schengen, reprezentate prin Birourile SIRENE naționale.
Biroul SIRENE a fost înființat pentru că era obligatoriu să se preceadă schimbul de informații operativ și rapid între toate statele membre din Spațiului Schengen, pentru respectarea principiilor de funcționare ale Schengen. Beneficiarii informațiilor sunt instituțiile care aplică legea, prin intermediul unui singur punct de acces.
Pentru operaționalizarea Serviciului SIRENE s-a redactat o analiză a tuturor activităților generate de crearea și operaționalizarea sa, organizarea tehnică și administrativă, funcțională cu partenerii implicați, prin măsurile care trebuie întreprinse de autoritățile române pe termen scurt, mediu și lung.
Personalul SIRENE trebuie să cunoască limbi de circulație în UE, să aibă cunoștințe de drept și experiență în cooperarea polițienească internațională.
Misiunile Serviciului SIRENE național sunt:
– misiuni de primire și transmitere de informații
– misiuni de cooperare polițienească și de asistență între statele Schengen
– misiuni de control, pentru respectarea prevederilor CAAS
– misiuni de administrare a mijloacelor materiale și operaționale
– misiuni de reprezentare a grupurilor de lucru Schengen
În 2006, în cadrul misiunii de evaluare peer-review a UE privind managementul integrat al frontierei externe, din perspectiva SIS, experții europeni au afirmat că Serviciul SIRENE este pe drumul cel bun.
SINS permite accesul automat la semnalări asigurate de IGPR, IGPF, IG al Jandarmeriei Române, Autoritatea pentru Străini, Biroul SIRENE, Oficiul Național pentru Refugiați, Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor, Direcția Generală de Pașapoarte, Autoritatea Națională a Vămilor, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Justiției privind persoanele și bunurile amintite mai sus.
SIRENE este creat în cadrul unui serviciu care are competențe în cooperarea polițienească internațională, acest serviciu fiind PNF, pentru a putea exista o coordonare și cooperare între SIRENE, BCN și Unitatea Națională Europol.
8.4.COOPERAREA POLIȚIENEASCĂ PRIN PUNCTE DE CONTACT
Consiliul Uniunii Europene, întrunit la mijlocul lunii iunie 2003, și-a exprimat, printre altele, preocuparea față de pericolul pe care-1 reprezintă criminalitatea organizată, astfel: „Criminalitatea organizată și corupția reprezintă obstacole reale pentru stabilitatea democratică, statul de drept, dezvoltarea economică și dezvoltarea societății civile".
Țara noastră a subscris întotdeauna la inițiativele de cooperare pe plan internațional în toate domeniile de activitate, inclusiv în domeniul judiciar.
Referitor la cooperarea pe plan internațional a Poliției de Frontieră Române, legea prevede că „Poliția de Frontieră Română cooperează cu instituții similare din alte state și cu organisme internaționale de poliție în baza înțelegerilor la care România este parte".
Procesele de integrare europeană și introducerea sistemului administrativ al autorităților cu atribuții la frontieră conform standardelor Schengen, pun aceste instituții în fața unor solicitări noi referitoare la transpunerea în practică a procedurilor europene și de tip Schengen al controlului frontierelor, cu scopul combaterii migrației ilegale, a activității de călăuzire precum și a altor forme de criminalitate organizată care se manifestă la frontieră.
Conform acestor solicitări, este necesară constituirea unui concept nou pentru cooperarea la frontieră cu statele învecinate, concept care include și amenajarea unor Centre, Birouri sau Puncte de contact pentru cooperarea polițienească și vamală la frontiere .
Centrele de contact cu statele vecine vor îmbunătăți schimbul de informații, coordonarea și colaborarea între serviciile cu competență corespunzătoare. Ele vor conduce și la transpunerea în practică a priorităților autorităților cu atribuții la frontieră, pentru combaterea următoarelor tipuri de infracțiuni:
Migrația ilegală peste frontiera de stat în toate formele ei de apariție;
Călăuzirea de persoane;
Traficul de carne vie pentru alimentarea infracțiunii „de obicei" – prostituție, cerșetorie – a abuzului sexual, etc.
Folosirea documentelor de călătorie false sau falsificate;
Crima organizată, în general.
Scopul acestui concept este crearea unei platforme pentru transpunerea în practică a noii forme de colaborare în cooperarea tradițională dintre state – mai ales între statele vecine – conform prevederilor art. 7, art. 39 punctele 4 și 5 și art. 44 din Convenția de aplicare a Acordului Schengen și anume Centrele de contact.
Punctele Poliției de Frontieră sunt subordonate Sectoarelor Poliției de Frontieră, funcționează în baza prevederilor acordurilor bilaterale dintre România și statele vecine, respectiv a legislației naționale în vigoare, iar principala atribuție constă în realizarea controlului documentelor pentru trecerea frontierei de stat, asigurarea fluentă, corectă și civilizată a traficului de călători și mărfuri prin punctele de trecere a frontierei de stat, împreună cu celelalte autorităti care au competențe de control privind trecerea frontierei de stat.
Rețeaua judiciară europeană este o rețea de puncte de contact constituită între statele membre ale UE care se compune ținând cont de constituția, cutumele și structura internă a statelor membre și facilitează stabilirea de contacte între punctele de contact în vederea cooperării judiciare în materie penală, organizează reuniuni periodice ale reprezentanților statelor membre în diverse probleme și furnizează permanent informații actualizate.
Atribuțiile punctelor de contact
-Punctele de contact sunt intermediari activi, având sarcina de a facilita cooperarea judiciară dintre statele membre, în special în cadrul acțiunilor de combatere a formelor grave de criminalitate. Punctele de contact sunt disponibile pentru a permite stabilirea unor contacte directe cât mai potrivite între autoritățile judiciare locale și celelalte autorități competente din statul lor membru și punctele de contact din alte state membre și autoritățile judiciare locale și alte autorități competente din alte state membre.
-Punctele de contact furnizează autorităților judiciare locale din statul lor membru și punctelor de contact și autorităților judicare locale din alte state membre informații de natură juridică și practică necesare acestora pentru pregătirea în mod eficient a unei cereri de cooperare judiciare sau pentru îmbunătățirea cooperării judiciare în general.
-La nivelul la care acționează, punctele de contact promovează și participă la organizarea de sesiuni de formare în domeniul cooperării judiciare destinate autorităților competente din statul lor membru, după caz, în cooperare cu Rețeaua Europeană de Formare Judiciară.
În prezent, la nivelul frontierelor României, sunt operaționale urmatoarele puncte / centre de contact:
Punctul de Contact Oradea – funcționează în cadrul Direcției Poliției de Frontieră Oradea, aici desfășurându-și activitatea polițiști de frontieră români, austriaci, francezi, italieni și germani;
Biroul Comun de Contact româno-maghiar Artand – Bors – funcționează în cadrul Direcției Poliției de Frontieră Oradea, aici desfășurându-și activitatea polițiști de frontieră români și maghiari;
Punctul de Contact româno-bulgar Giurgiu – funcționează în cadrul Direcției Poliției de Frontieră Giurgiu, aici desfășurându-și activitatea polițiști de frontieră români și bulgari;
Centrul Trilateral de Contact Galați – funcționează în cadrul Direcției Poliției de Frontieră Iași și asigură efectuarea operativă a schimbului de date și informații între autoritățile de frontieră din Romania, Republica Moldova și Ucraina;
Punctul de Contact Porubne – Suceava – funcționează în cadrul Direcției Poliției de Frontieră Rădăuți, aici desfășurându-și activitatea polițiști de frontieră români și grăniceri ucraineni.
Punctul de Contact Burgas unde statele riverane Mării Negre cooperează în domeniul prevenirii și combaterii criminalității transfrontaliere.
Punctul de Contact Cenad unde România și Ungaria cooperează privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar
8.4.1. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT ORADEA
Punctul de contact Oradea
Funcționează începând cu data de 21.03.2003, în baza Acordului dintre Guvernul României și Guvernul Republicii Franceze privind cooperarea în domeniul afacerilor interne, semnat la București în data de 21.02.1997 și ratificat de către România prin Legea nr. 147 din 24 iulie 1997 și a Protocolului semnat la nivelul miniștrilor de interne din România și din Republica Franceză referitor la întărirea cooperării bilaterale în scopul luptei împotriva criminalității organizate, a traficului de ființe umane și al asigurării securității interne în cele două țări, semnat la 30 august 2002, la București.
În cadrul acestui punct de contact se realizează o amplă cooperare polițienească prin schimb de date și informații între Poliția de Frontieră Română și reprezentanți ai ministerelor de interne din Uniunea Europeană, remarcându-se în mod deosebit cooperarea cu ofițerii din state precum Austria, Franța, Italia, Germania.
Participanti:
Poliția de Frontieră Română
ofițeri ai ministerelor de interne din mai multe țări europene.
Principale domenii de cooperare:
combaterea traficului de persoane
combaterea migrației ilegale
combaterea traficului cu autovehicule furate
combaterea falsurilor în documentele de călătorie
identificări de persoane
Punctul de contact funcționează permanent. Încă de la înființare, activitatea Punctului de contact a fost intensă, fapt ce a determinat redimensionarea schemei de personal prin dublarea numărului de funcționari români destinați inițial.
Ca urmare a colaborării eficiente cu Biroul de contact româno-bulgar de la Giurgiu, s-a reușit transmiterea unor informații de interes operativ către unități de poliție din Spania, privitoare la persoane și autoturisme din Republica Bulgaria.
Luând în considerare evoluția dinamicii în creștere a activităților, precum și pentru menținerea operativității în scopul diversificării cererilor de verificare, în cadrul Punctului au fost invitați și au acceptat să lucreze și polițiști din Spania, Italia și Austria.
Punctul de contact de la Oradea a devenit un mijloc instituțional eficient atât în lupta împotriva migrației ilegale, cât și pentru combaterea fenomenului infracționalității transfrontiere în toate formele sale de manifestare.
La data de 10 ianuarie 2005, la București, ministrul administrației și internelor din România și ministrul de interne, al securității și libertăților locale din Franța au semnat un Protocol de cooperare în care se prevede că "Punctul de contact de la Oradea va rămâne un loc de cooperare privilegiat pentru schimbul de informații operative și organizarea de misiuni de asistență".
8.4.2. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT ARTAND
Biroul comun de contact româno – ungar de la Artand
Problematica înființării Biroului Comun de Contact româno-ungar de la Artand a fost introdusă în proiectul „Acordului de aplicare a Convenției între România și Republica Ungară privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar", care a fost înaintat de partea maghiară, în cursul lunii februarie 2003.
Intrarea în vigoare a Acordului de aplicare a Convenției între România și Republica Ungară privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar, semnat la București la data de 27 aprilie 2004 constituie baza juridică de înființare a Biroului Comun de Contact.
Capitolul IV al Hotărârii nr. 380 din 28 aprilie 2005, care a aprobat Acordul de aplicare a Convenției între România și Republica Ungară privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar, prevede înființarea biroului comun de contact în scopul extinderii cooperării internaționale și a schimbului de informații, precum și norme de funcționare în comun a activității, modul de deplasare în perimetrul Biroului și alte dispoziții care reglementează activitatea părților.
Biroul Comun de Contact româno-maghiar își îndeplinește atribuțiunile conform convenției și acordului la frontiera comună româno-maghiară, precum și în baza regulamentului de organizare și funționare, semnat la Artand în data de 30.06.2005. Structura română din cadrul Biroului Comun de Contact de la Artand, se subordonează direct DPF Oradea. La data de 14.10.2005 a avut loc deschiderea oficială a Biroului, lucru care a marcat un moment important în cooperarea bilaterală.
Participanți:
-Poliția de Frontieră Română
-Autoritatea Națională a Vămilor din România
-Comandamentul național al grănicerilor din Ungaria
-Autoritatea vamală din Ungaria
Principalele domenii de cooperare sunt:
-combaterea traficului de persoane
-combaterea migrației ilegale
-combaterea traficului cu autovehicule furate
-combaterea falsurilor în documentele de călătorie
-identificări de persoane.
Atribuțiile Biroului
Personalul Biroului are următoarele atribuții și competențe :
•Efectuează schimburi de informații privind controlul traficului de frontieră, analiza acestor informații, în vederea simplificării, creșterii fluenței și armonizării traficului de frontieră.
•Realizează un schimb nemijlocit de informații în vederea prevenirii, combaterii și descoperirii infracțiunilor la frontieră, în funcție de competențe.
•Acționează în comun pentru combaterea migrației ilegale și a acțiunilor ilegale conexe.
•În caz de solicitare, acordă sprijin în vederea rezolvării problemelor apărute în aplicarea acordului de readmisie a cetățenilor proprii și a altor persoane, încheiat între Guvernul României și Guvernul R. Ungare, semnat la București la data de 10.12.2001.
•Execută alte activități cu caracter obligatoriu conform reglementărilor interne și internaționale.
Între instituțiile din România și Ungaria există o cooperare bună în marea majoritate a sarcinilor comune, acestea realizându-se în mod exemplar. Formele de cooperare bilaterală evoluează permanent și astfel am devenit beneficiarii unui mod de cooperare extrem de modern, rapid și eficient, demn de o perspectivă încurajatoare.
Biroul Comun de Contact Artand este o metodă foarte eficientă și dinamică în ceea ce privește combaterea infracționalității transfrontiere, iar profesionalismul manifestat de către polițiștii maghiari oferă garanția unui viitor de succes în cooperarea noastră.
8.4.3. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT GALAȚI
Centrul de contact de la Galați
În cadrul componentei a patra – promovarea cooperării transfrontiere din cadrul Convenției de înfrățire Instituțională cu Germania – "Strategia de Management Integrat la Frontieră" (RO99-IB-JH.04) a fost prevăzută activitatea de elaborare a condițiilor pentru înființarea Centrului de Contact de la Galați.
Acest Centru de contact funcționează în baza Ordinului ministrului administrației și internelor nr. I / 0539 din 01.06.2003 și a Dispoziției I.G.P.F. nr. 025214 din 01.06.2003.
Pentru înființarea în format trilateral a Centrului de contact de la Galați între România, Republica Moldova și Ucraina au fost negociate Acordul de cooperare polițienească și vamală în centrele și punctele comune de contact și Acordul de înființare a Centrului Comun de Contact Galați.
Programul de funcționare este de 8 ore zilnic de luni pană vineri.
În prezent la Centrul de Contact își desfășoară activitatea reprezentanți din România din următoarele instituții:
-Poliția de Frontieră ;
-Poliția Națională – CZCCOA Galați;
-Autoritatea Națională Vamală – Direcția de Supraveghere Vamală și Luptă împotriva Fraudelor Vamale.
Principalele obiective ale Centrului sunt:
Combaterea migrației ilegale;
Combaterea criminalității transfrontiere, a infracțiunii de călăuzire, a traficului de droguri, de mașini furate, de bunuri din patrimoniul cultural național și de mărfuri contrafăcute;
Asigurarea liniștii și ordinii publice în zona de frontieră;
Prevenirea, combaterea și sancționarea fraudelor vamale.
Centrul Trilateral de la Galați are, de principiu, atribuții de coordonare și îndeplinește funcții operative.
Centrul Trilateral de Contact Galați realizează verificări operative în Republica Moldova pe următoarele probleme :
-verificări persoane (antecedente penale, adrese de domiciliu, citarea persoanelor la domiciliu, fotografii, etc)
-verificări autovehicule (documente, proprietari, etc)
-verificări valabilitate asigurări autovehicule
-verificări societăți comerciale
-verificarea diverselor documente emise de autoritățile din Moldova
În prezent, Centrul funcționează pe plan intern, cu reprezentanți ai Poliției de Frontieră, Poliției Naționale și Autorității Vamale, astfel:
4 ofițeri și 1 personal civil, din partea Poliției de Frontieră;
1 ofițer, din cadrul C.Z.C.C.O.A. Galați;
2 lucrători, din cadrul Direcției de Supraveghere Vamală și Luptă împotriva Fraudelor Vamale.
Nicio instituție reprezentată în Centru nu îndeplinește funcții de conducere, fiind numit câte un coordonator. Deciziile se iau de către coordonatorii de pe același nivel ierarhic, în limitele legii.
Autoritățile de frontieră ucrainene au inițiat procedurile interne în vederea negocierii și semnării documentelor de cooperare pentru participarea la colaborare în cadrul Centrului de contact de la Galați, iar autoritățile Republicii Moldova participă la simpozioanele care se realizează pe această linie, dorind să aibă o mai bună documentare pentru a ajunge la un punct de vedere.
Solicitările de asistență trebuie să aibă caracter nesecret și să conțină : numele solicitantului, data și numărul de înregistrare, datele persoanelor implicate, menționate în conformitate cu documentele lor de identitate naționale și internaționale, descrierea faptelor săvârșite, încadrarea juridică, prezentarea faptelor de natură penală despre care există informații că sunt pregătite sau comise, persoana care instrumentează cauza.
8.4.4. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT GIURGIU
Centrul comun de contact Giurgiu a fost creat în baza ,,Procesului -verbal de cooperare polițienească de frontieră’’ încheiat în luna decembrie a anului 2002 și a Memorandumului dintre IGPF din Ministerului Administrației și Internelor din România și SNPF din Ministerul Afacerilor Interne din Bulgaria , semnat la data de 12.12.2002, în Giurgiu.
În acest Punct de Contact, dotările ultramoderne (aparatură prin intermediul căreia există posibilitatea transmiterii de date prin criptare sau în format electronic) au făcut ca lucrătorii Biroului să întocmească 1.931 documente operative, la cererea instituțiilor cu responsabilitate pe linia combaterii criminalității transfrontaliere din ambele state.
Prin funcționarea Punctului de Contact, se permite extinderea schimbului de informații în plan regional, de la frontiera cu Turcia către vestul Europei (Centrul de la Oradea).
Prin acest punct de contact se realizează cooperarea polițienească internațională între poliția de frontieră română și cea bulgară.
Principalele domenii de cooperare sunt:
-combaterea traficului de persoane
-combaterea migrației ilegale
-combaterea traficului cu autovehicule furate
-combaterea falsurilor în documente de călătorie
-identificări de persoane
– contracararea infracțiunilor și contravențiilor cu grad înalt de pericol social, legate de siguranță și ordine publică, prin trecerea frontierei de stat și în special contrabanda cu substanțe halucinogene și psihotrope, armament, muniție, substanțe explozive, otrăvitoare și radioactive;
-contracararea traficului cu mijloace de transport furate peste frontiera de stat;
– organizarea și desfășurarea activităților de investigații operative în folosul supravegherii și controlului frontierei de stat;
-lupta împotriva corupției.
Biroul de Contact a fost vizitat, în anul 2003, de 20 delegații străine.
Propunerile de optimizare a activității în cadrul acestui Birou privesc calitatea datelor și informațiilor referitoare la cetățenii români sau bulgari, potențiali infractori, precum și la dezvoltarea schimbului de informații în ceea ce privește autoturismele furate. De asemenea, se are în vedere perfecționarea buletinului informativ și anume precizarea motivelor pentru care nu s-a permis intrarea unor cetățeni bulgari și străini pe teritoriul României, precum și precizarea datelor de identificare a cetățenilor români, bulgari sau străini descoperiți cu încălcări ale regimului frontierei. Se are în vedere și transmiterea datelor cetățenilor proprii care au săvârșit fapte ilegale la celelalte frontiere ale statului, fiecărei părți.
Din momentul intrării în vigoare a Acordului româno-bulgar privind cooperarea autorităților de frontieră, statutul Biroului de Contact se va definitiva, iar pentru eficientizarea activităților, se va avea în vedere cooptarea reprezentanților autorității vamale și ai Poliției.
8.4.5. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT PORUBNE-SUCEAVA
Acest Punct de Contact funcționează de la data de 21.07.2007, în baza Protocolului din februarie 2006 încheiat între IGPF din cadrul MAI România și Administrația Serviciului Frontierei de Stat a Ucrainei. Punctul de Contact Porubne și-a demonstrat eficiența imediat, în numai o lună de activitate, fiind soluționate 36 de cazuri de natură economico-financiară. Asfel, cooperarea prin intermediul Centrului respectiv a dat o grea lovitură contrabandiștilor de țigări din nordul și nord-estul țării.
Scopul Punctului de Contact româno-ucrainean Porubne are ca scop eficientizarea luptei împotriva infracționalității transfrontaliere, sprijinirea securității naționale și ordinii publice în zona frontierei, precum și dezvoltarea schimbului operativ de date și informații dintre autoritățile de frontieră române și cele ucrainene.
Sarcina principală a Punctului de Contact Porubne o constituie schimbul de informații în conformitate cu art. 2 din Acord și anume:
– privind schimbările din legislațiile statelor părți;
– privind apariția unor situații excepționale în punctele de trecere a frontierei de stat și pe căile de comunicație ce duc cătreacestea;
– privind situațiile care pot influența efectuarea controalelor de frontieră, vamal sau de alte tipuri, în punctele de trecere a frontierei de stat;
– privind persoanele cărora li s-a refuzat intrarea pe teritoriile statelor părților și cauzele refuzului;
– privind încălcările sau tentativele de încălcare a legislațiilor statelor părților pe timpul trecerii frontierei de stat;
– privind combaterea infracțiunilor legate de traficul de persoane și migrația ilegală;
– privind prevenirea infracțiunilor legate de contrabandă, precum și de trecerea ilegală peste frontiera de stat de armament sau părți componente ale acestuia, dispozitive explozive, muniție, materiale explozive și radioactive, droguri și precursori;
– privind specimene de documente care se utilizează pentru săvârșirea de activități ilegale la frontiera de stat;
– privind combaterea traficului de autoturisme furate peste frontiera de stat.
Schimbul de informații prevăzut la alin. 1 se realizează în baza unei cereri scrise. Răspunsul se transmite tot în formă scrisă, în timp real, dar nu mai târziu de 48 de ore de la primirea cererii. Cu titlu de excepție, în situații de urgență, schimbul de informații se poate realiza și în formă verbală, cu confirmarea scrisă ulterioară a informării, în interval de 24 de ore de la primirea cererii.
Oricare dintre părți poate refuza transmiterea unei informații despre care s-a menționat la alin. 1, în totalitate sau parțial, dacă acest lucru poate aduce prejudicii intereselor statului propriu.
8.4.6. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT BURGAS
Ideea constituirii unui Centru de coordonare informațional la Marea Neagră a fost lansată la Varna în anul 2001, cu ocazia întâlnirii șefilor Polițiilor de Frontieră ai statelor riverane Mării Negre. În data 12.12.2002, la Giurgiu, comandanții Polițiilor de Frontieră din România și Bulgaria au semnat un memorandum prin care au stabilit ca acest Centru să se formeze pe teritoriul bulgar, la Burgas.
Prin intermediul acestui Punct de Contact sunt transmise între statele riverane Mării Negre (România, Bulgaria, Turcia, Georgia, Rusia, Ucraina), informații de interes privind criminalitatea transfrontalieră , informațiile procesate, ulterior, în vederea soluționării unor cauze extrem de complexe.
8.4.7. PREZENTARE GENERALĂ A PUNCTULUI DE CONTACT CENAD
Punctul de Contact Cenad a fost înființat la data de 10.03.2010, în baza acordului încheiat între România și Ungaria privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar și este stabilit în localitatea Cenad, județul Timiș.
Punctul de contact româno-ungar de la Cenad este al 7-lea din seria centrelor de acest gen care oferă posibilitatea colaborării directe, pe linie polițienească, între România și alte state partenere. În prezent, la nivelul Punctului de contact de la Cenad își desfășoară activitatea 12 polițiști de frontieră – 6 din partea maghiară și 6 din partea română.
Punctul de contact de la Cenad funcționează în regim permanent și asigură schimbul operativ de informații dintre autoritățile polițienești ale celor două state, precum și sprijin reciproc în combaterea criminalității transfrontaliere, în special privind migrația ilegală.
Principalele domenii de cooperare sunt:
-combaterea traficului de persoane
-combaterea migrației ilegale
– combaterea traficului cu autovehicule furate
-combaterea falsurilor în documente de călătorie
-identificări de persoane
Statistică
În perioada 01.01. – 31.07.2008, prin intermediul punctelor / centrelor de contact de la frontiera română, au fost realizate un număr de 11.543 verificări în străinătate sau în țara noastră a unor persoane / bunuri suspecte de săvârșirea de fapte de natură penală.
Dintre acestea, 4.956 cereri au fost transmise de autoritățile române către partenerii străini și 6.587, din străinătate către partea română.
În topul statelor unde polițiștii de frontieră au solicitat efectuarea de verificări se regăsesc: R. Moldova (19% din cazuri), Italia (18% din cazuri), Germania (aprox. 13%), Franța (12%), Bulgaria (11%) și Ucraina (8%).
De asemenea, cele mai multe verificări (peste 56%) au vizat autovehicule suspecte a fi furate din străinătate, urmate de cele privind autenticitatea unor documente de călătorie (24%) și persoane suspecte (peste 19%).
Instituțiile române care au utilizat această modalitate modernă de schimb de informații au fost: Poliția de Frontieră Română (67% din totalul solicitărilor), Poliția Română (31%) și alte instituții – Ministerul Public, Autoritatea Națională Vamală, D.I.I.C.O.T., D.N.A. etc. (2%).
În ceea ce privește verificările solicitate de partenerii străini autorităților române, cele mai multe au venit din partea Italiei (24%), urmate de Austria (22,5%), Spania (14%), Germania (12,5%), Franța, Ungaria etc. Acestea au vizat atât autenticitatea unor documente (44%) ori vehicule suspecte a fi furate (11%), cât și persoane suspecte de săvârșirea unor fapte de natură penală în statele respective.
Raportat la centru/punct de contact utilizat, statisticile arată că peste 70% din totalul cererilor de verificare a persoanelor/bunurilor suspecte au fost soluționate prin intermediul Punctului de Contact de la Oradea.
Funcționarea acestor centre, puncte sau birouri de contact asigură intensificarea activității de cooperare internațională a Poliției de Frontieră Române prin extinderea schimbului de informații la frontieră cu autoritățile similare din regiunea Mării Negre (prin Centrul de Coordonare și Informare de la Burgas și Biroul de contact de la Giurgiu), cu cele din estul continentului (prin Central Trilateral de la Galați), precum și cu cele din vestul Europei (prin Punctul de Contact de la Oradea).
În cadrul Punctelor de Contact își desfășoară activitatea, în comun, peste 50 polițisti români, alături de ofițeri din Ungaria, Italia, Austria, Franța, Germania, Spania, Republica Moldova, Ucraina și Bulgaria.
Misiunile lucrătorilor din aceste Centre de Contact s-au concretizat, de la înființare și până în prezent, în soluționarea a peste 100.000 solicitări ale autorităților de aplicare a legii din țară și străinatate.
CONCLUZII
Istoria demonstrează că toate transformările de bază din viața socială întotdeauna sunt însoțite de creșterea criminalității, mai cu seamă în formele ei cele mai periculoase. Criminalitatea întotdeauna parazitează pe contul organismului slăbit al societății. Deși criminalitatea nu a fost studiată în mod științific decât relativ recent (în ultimele trei secole), numeroase izvoare prezente pe întreaga perioadă a evoluției umanității relevă interesul pentru acest fenomen.
Criminalitatea internațională constituie una dintre problemele cele mai serioase cu care s-a confruntat societatea și statul, amplificându-se în situația grea de criză și în perioada reformelor care se petrec.
În ceea ce privește rolul pe care îl joacă organizațiile internaționale în viața internațională, acestea au o anumită putere autonomă în ceea ce privește domeniul lor de activitate, constituind un forum al cooperării interstatale și urmărind în principal armonizarea eforturilor statelor în vederea unei mai fructuoase colaborări internaționale.
Așadar, organizațiile internaționale reprezintă în acest moment un pilon de bază al luptei pentru prevenirea și combaterea criminalității internaționale: de a reduce cota criminalității și consecințele acesteia asupra dezvoltării socio-economice și de a influența respectarea normelor internaționale de drept penal.
Uriașele prejudicii pe care le provoacă săvârșirea de infracțiuni ﴾pierderi de vieți omenești și de bunuri materiale, cheltuieli pentru organizarea descoperirii, tragerii la răspundere și executării pedepselor celor condamnați și altele﴿, pot fi mult diminuate, prin organizarea în comun de acțiuni de profilaxie criminală.
Câmpul în care se poate desfășura această acțiune de profilaxie socială, este imens, de la măsuri de igienă socială care să combată alcoolismul, drogurile sau bolile, măsuri de ordin economic care să asigure un trai decent membrilor societății și măsuri de ordin educativ, legislativ și politic, menite să asigure dreptatea, liniștea și progresul.
Termenul de prevenire a criminalității este interpretat adeseori mult prea limitat, iar aceasta duce la opinia că, prevenirea criminalității este doar o responsabilitate a Poliției.
Prevenția poate fi primară sau generală, care presupune antrenarea tuturor instituțiilor cu rol de socializare și control social la acțiunile de identificare și combatere a surselor potențiale de criminalitate. Prevenția secundară sau specială este îndreptată spre combaterea și neutralizarea delincventului, diminuarea prejudiciilor sociale și restabilirea ordinii sociale. Prevenția situațională sau contextuală, care urmărește atragerea directă a comunității și a publicului în acțiunea de prevenire și neutralizare a delictelor și delincvenților, utilizând măsuri care informează publicul și indivizii din anumite zone criminogene.
Consider că în vederea diminuării criminalității, se impun următoarele măsuri:
În plan internațional:
Trebuie elaborate strategii privind cooperarea internațională cu schimb de date și de resurse operaționale, având în vedere posibilitățile infractorilor de a acționa în mai multe state. De asemenea, trebuie întărită cooperarea tehnică, pentru identificarea și supravegherea mijloacelor de transport folosite pentru introducerea mărfurilor de contrabandă, etc.
Prevenirea are în vedere, totodată, consolidarea ordinii de drept, garantarea drepturilor cetățenești și lărgirea continuă a domeniului și condițiilor de manifestare a libertății umane.
Infracțiunea internațională a fost considerată drept un fapt contrar dreptului internațional și atât de vătămător pentru interesele apărate de acest drept, încât statele îi atribuie de comun acord un caracter criminal, cerând totodată și reprimarea penală. Infracțiunea internațională poate fi sǎvârșitǎ de cǎtre state (organe centrale sau locale), organizații internaționale sau persoane particulare și care atrage rǎspunderea internaționalǎ a celui vinovat.
Amploarea pe care o cunoaște criminalitatea internațională și faptul că aceasta afectează toate statele lumii, le-a determinat pe acestea să dezvolte cooperarea polițienească internațională în vederea prevenirii și combaterii acestui fenomen care, în prezent, constituie un flagel manifestat în forme foarte variate ca: terorismul internațional, crima organizată, traficul de droguri, de sclavi, de ființe umane, de arme, pirateria, distrugerea cablurilor submarine, falsificarea de bancnote, furturile de auto, de opere de artă, corupția, difuzarea de materiale pornografice, infracțiuni informatice și infracțiuni ecologice .
Noțiunea de criminalitate internațională cuprinde toate infracțiunile săvârșite într-o perioadă de timp, bine determinată, pe teritoriul statelor din comunitatea internațională, sau pe teritoriul statelor dintr-o anumită zonă geografică.
Criminalitatea evoluează, iar tendințele sale sunt influențate de transformările care afectează societățile, atât în timp cât și în spațiu. Aceasta este o consecință logică întrucât criminalitatea reprezintă un subprodus inevitabil al oricărei societăți.
Principiul cooperării internaționale este un principiu important al dreptului internațional, alături de celelalte principii ca: egalitatea suverană a statelor, nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne ale unui stat, dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, respectarea cu bună credință a obligațiilor asumate în conformitate cu dreptul internațional, inviolabilitatea frontierelor.
Cooperarea internațională este un drept și o obligație care revine statelor iar fiecare stat are dreptul de a participa la relații de cooperare cu celelalte state ale comunității internaționale, pe baze bi sau multilaterale și în orice domeniu de interes reciproc. De asemenea, statele sunt datoare să coopereze între ele, în primul rând, pentru asigurarea păcii și securității internaționale, precum și pentru realizarea progresului lor, iar în desfășurarea relațiilor lor de cooperare, statele au îndatorirea de a respecta toate principiile fundamentale ale dreptului internațional public, ca și celelalte norme imperative ale acestuia.
Importanța cooperării internaționale în lupta cu criminalitatea este în prezent unanim recunoscută în dreptul internațional. Organizațiile internaționale sunt, în general, forme permanente, instituționalizate, ale cooperării dintre state în diferite domenii. Indiferent de specificul pe care îl au organizațiile internaționale, între acestea există o colaborare continuă, mai ales în ceea ce privește sprijinul pe care aceste organizații internaționale îl dau în vederea prevenirii și combaterii criminalității internaționale.
Combaterea criminalității preocupă comunitatea internațională pe măsură ce fenomenul a fost perceput în diferitele sale forme de manifestare. Statele lumii sesizând acest pericol la nivel regional, continental și global, au căutat diverse forme de combatere. Dacă inițial fenomenul a fost combătut la nivel național, ulterior organismele guvernamentale și neguvernamentale și-au dat mâna la cel mai înalt nivel pentru cunoașterea fenomenului și pentru găsirea mijloacelor de contracarare.
Organizația Națiunilor Unite este o organizație internațională fondată în 1945, după cel de-al doilea război mondial de către 51 de țări angajate în menținerea păcii și securității internaționale, dezvoltarea relațiilor de prietenie între popoare și promovarea progresului social, standarde de viață mai bune și apărarea drepturile omului. În prezent ONU are 193 state membre. Scopul major al ONU este de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului, prin unirea forțelor membrilor ei în vederea menținerii păcii și securității, prin garantarea că folosirea forței armate nu va mai avea loc decât în interesul comun.
Există multe instituții specializate în cadrul ONU care, în funcție de domeniul de activitate, luptă împotriva criminalității internaționale. Organizația Aviației Civile Internaționale a elaborat și adoptat numeroase convenții internaționale privind prevenirea și combaterea terorismului în domeniul aviației civile, a elaborat numeroase recomandări în materie de securitate, a efectuat anchete privind securitatea aeroporturilor din lume și a desfǎșurat o intensǎ activitate privind combaterea traficului de droguri pe calea aerului.
Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor este o agenție a sistemului ONU care se ocupă de tehnologia informației și a comunicațiilor . De-a lungul existenței sale, UIT a coordonat utilizarea la nivel mondial în comun a spectrului radio, a promovat cooperarea internațională în domeniul sateliților orbitali, a lucrat pentru a îmbunătăți infrastructura de telecomunicații pentru țările în curs de dezvoltare, create pentru a furniza standarde globale cu interconectarea între diferitele sisteme de comunicare și a acordat o atenție deosebită problemelor emergente, cum ar fi schimbările climatice globale, accesibilitatea și consolidarea securității cibernetice, luptând împotrva infracțiunilor informatice.
Organizația Națiunilor Unite pentru educație, știință și cultură are misiuni ambițioase: în educație, una din sarcinile majore este de a promova alfabetizarea; în știință se promovează cooperarea științifică internațională, iar în cultură, UNESCO a cunoscut cele mai spectaculoase succese: stabilirea patrimoniului mondial, inventarierea tuturor siturilor și monumentelor care trebuie protejate, militând astfel și împotriva furturilor din patrimoniul cultural național. Organizația Mondială a Sănătății își propune să aducă toate popoarele din lume la dorința de sănătate , termen definit ca "o stare de completă bunăstare fizică, mentală și socială și nu doar absența bolii sau a infirmității.
Organizația Națiunilor Unite pentru alimentație și agricultură are ca obiective principale: eradicarea foametei, a insecurității alimentare și a malnutriției, eliminarea sărăciei și asigurarea progresului economic și social pentru toți, gestionarea și utilizarea durabilă a resurselor naturale, inclusiv a terenurilor, apei, aerului, climei și resurselor genetice în beneficiul generațiilor prezente și viitoare, combatând infracțiunile ecologice .
Criminalitatea în Europa la ora actuală este în continuă creștere mai ales în țările din Estul Europei ieșite din lagărul socialist, unde fenomenul criminalității cunoaște cote din cele mai alarmante. Printre infracțiunile comise mai frecvent sunt cele cu violență (omorurile și tentativele de omor, lovirile cauzatoare de moarte, tâlhăriile, infracțiunile sexuale, îndeosebi violurile), furturile, escrocheriile, traficul cu stupefiante, traficul de carne vie și prostituția în general, furturile de mașini și traficul cu mașini furate, falsurile de monedă și traficul cu aceasta, etc.
Printre cauzele proliferării criminalității în plan european am identificat cauze economice, migrația ilegală și raportul dintre libertatea de circulație în spațiul european și criminalitate. Aceste mijloace de comunicare sofisticate permit persoanelor, bunurilor și a capitalurilor să fíe mai mobile. Această mobilitate a crescut în Europa prin libera circulație a acestora din urmă. Migrația are o singură direcție: din zonele sărace către cele prospere, dezvoltate economic. Principalele state europene de destinație finală a migranților sunt: Germania, Franța, Anglia, Italia și Spania. Imigranții au format comunități organizate pe criterii etnice și religioase, conservând tradiții din țările de origine, care uneori nu sunt tolerate de populația majoritară. Imigrația și crima împart trei caracteristici: sunt fenomene mobile, ignoră frontierele, sunt văzute ca amenințări care provin din exteriorul comunității, a treia caracteristică fiind extinderea acestora către societățile occidentale.
Factorii de risc în viitor pentru migrația ilegală:
– bomba demografică: populația este în scădere în țările europene și crește vertiginos în țările mai sărace (exemplu India va ajunge să trimită pe piața muncii 335 milioane muncitori, ceea ce înseamnă mult peste populația adunată a UE și a SUA)
– secetele, inundațiile, defrișările ultimilor ani, care fac ca refugiații climatului să se înmulțească
– conflictele, sărăcia extremă, regimurile totalitare, epidemiile, pot pune în mișcare milioane de oameni
– dezechilibrul dintre bătrâni și populația activă, ceea ce duce la ,,importul’’ de imigranți permanenți
– spațiile de primire se restrâng
Presiunea migraționistă care vine dinspre Africa spre Europa devine foarte evidentă, aceștia pătrunzând pe cale aeriană sau maritimă, Italia fiind cea mai afectată în acest sens.
În opinia mea, criminalitatea a crescut din următoarele considerente:
– instabilitatea sistemelor politice
– recesiunea economică
– sărăcia
– necunoașterea legii
– dorința de câștig major într-un ritm rapid
În plan european sunt multe organisme regionale și subregionale care au funcții în prevenirea și combaterea criminalității.
Regional, cea mai importantă agenție pentru combaterea criminalității este Europol, care este organizația europeană de impunere a legii cu scopul de a îmbunătăți cooperarea efectivă a autorităților polițienești competente din statele membre în domeniul prevenirii și combaterii terorismului, a traficului ilegal de droguri și a altor forme grave ale crimei organizate internaționale.
Organizația pentru Securitate și Cooperare din Europa este cea mai mare organizație regională de securitate din lume. Acesta oferă un forum pentru negocieri politice și de luare a deciziilor în domeniile de avertizare timpurie, prevenirea conflictelor, gestionarea crizelor și reabilitarea post-conflict și pune voința politică a statelor sale participante în practică prin intermediul rețelei sale unice de misiuni de teren.
Consiliul Europei, cea mai mare organizație regională, este o forță a păcii și cooperării, ancorată în patrimoniul comun european, în drepturile omului și democrație. Activitatea Consiliului Europei privește toate domeniile de interes pentru societatea europeană, mai puțin problemele legate de apărare națională.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord are ca obiectiv principal realizarea unei apărări comune, credibile și eficiente. În acest sens, în articolul 5 al Tratatului se specifică: „Părțile convin ca un atac armat împotriva uneia sau a mai multora dintre ele în Europa sau în America de Nord va fi considerat ca un atac împotriva tuturor și, în consecință, dacă se va produce un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, exercitând dreptul său individual sau colectiv la autoapărare’’.
Organizația Internațională de Poliție Criminală Interpol este o organizație internațională a cărei sarcină de constă în a asigura colaborarea reciprocă între organele de poliție ale diferitelor țări, în vederea luptei contra crimei de drept comun.
Aderarea la UE, poziția geostrategică, pe teritoriul căreia se intersectează numeroase drumuri comerciale euro-asiatice, direcții de trafic ilicit și contrabandă, reprezintă factori de risc privind criminalitatea transfrontalieră la frontierele României.
Pozitia geostrategică a României, la confluența dintre Orient și Occident, intrarea noastră în rândul țărilor membre ale UE în 2007, peste 2070 km de frontieră română, respectiv cea de nord și est fiind frontiera externă a UE, determină rețelele de tip mafiot să includă țara noastră în categoria țărilor de tranzit și chiar de destinație pentru multe fenomene infracționale transfrontaliere și creează o premisă pentru acestea.
Printre organizațiile criminale în România se numără și rețelele crimei organizate de sorginte rusă, rețelele crimei organizate moldovenești, ucrainene, chineze, turce, arabe, italiene și desigur rețelele crimei organizate autohtone, care sprijină crima organizată externă .
Consider că pentru diminuarea criminalității, se impun a fi luate următoarele măsuri:
În plan național:
-măsuri economice (stoparea declinului economic, accelerarea procesului de reformă)
-măsuri politice (perfecționarea activității principalelor instituții ale statului)
-perfecționarea administrației publice (reforma aparatului administrativ, asigurarea transparenței)
-măsuri privind îmbunătățirea legislației
-măsuri privind perfecționarea organelor de stat cu atribuții în combaterea acestor fenomene
-perfecționarea mecanismelor de control social
Centrul de Cooperare Polițienească Internațională constituie autoritatea națională centrală în domeniul cooperării polițienești internaționale, specializată în schimbul de informații operative în domeniul combaterii criminalității la nivel internațional. CCPI are rang de direcție în subordinea Inspectoratului General al Poliției Române și, potrivit legii, asigură legăturile operative dintre autoritățile române competente și autoritățile de aplicare a legii din străinătate prin intermediul atașaților de afaceri interne și al ofițerilor de legătură ai Ministerului Administrației și Internelor din România acreditați în alte state sau la organizații/organisme internaționale, al atașaților de afaceri interne și al ofițerilor de legătură străini acreditați la București, precum și prin intermediul canalelor de legătură avute la dispoziție, respectiv Interpol, Europol și, în viitor, SIS/SIRENE.
Biroul Național Interpol are atribuții în asigurarea schimbului de informații între autoritățile judiciare române și serviciile corespondente cu celelalte state membre ale Organizației. Unitatea Națională Europol a devenit operațională în luna iulie 2004, imediat începându-și activitatea și ofițerul român de legătură la sediul Europol de la Haga.
Punctele Poliției de Frontieră sunt subordonate Sectoarelor Poliției de Frontieră și funcționează în baza prevederilor acordurilor bilaterale dintre România și statele vecine, respectiv a legislației naționale în vigoare, iar principala atribuție constă în realizarea controlului documentelor pentru trecerea frontierei de stat, asigurarea fluentă, corectă și civilizată a traficului de călători și mărfuri prin punctele de trecere a frontierei de stat, împreună cu celelalte autorități care au competențe de control privind trecerea frontierei de stat.
În prezent, la nivelul frontierelor României, sunt operaționale urmatoarele puncte / centre de contact Oradea, Artand, Galați, Giurgiu, Porubne-Suceava, Burgas și Cenad.
Interdependența și caracterul pluridimensional al cooperării internaționale contemporane, ca și natura raporturilor dintre state, nu pledează în favoarea unei separări a factorilor politici de cei economici sau tehnici, care ar conduce la clasificări artificiale ale organizațiilor internaționale, ci este utilă existența unor astfel de organizații internaționale specializate, deoarece astfel se poate realiza o întărire a colaborării între state pe domeniul respectiv, o concentrare a activității și implicit, o penetrare mai puternică în acel domeniu în vederea rezolvării tuturor problemelor existente.
Indiferent de specificul pe care îl au organizațiile internaționale, între acestea există o colaborare continuă, mai ales în ceea ce privește sprijinul pe care aceste organizații internaționale îl dau în vederea prevenirii și combaterii criminalității internaționale.
PROPUNERI DE LEGE FERENDA
1 Includerea SIRENE sub management Europol
Sistemul de informații suplimentare solicitate la intrările naționale este un punct unic de contact între autoritățile polițienești și vamale dintre un state membru și birourile naționale ale celorlalte state membre Schengen. Acest schimb de informații nu aduce atingere atrubuțiilor Birourilor SIRENE în materie de cooperare polițienească internaționalăprin legislația națională de punere în aplicare a altor instrumente juridice ale UE. Biroul SIRENE este cel mai nou instrument de cooperare a Poliției Române cu statele Uniunii Europene, fiind totodată și o condiție pentru aderarea României la spațiul Schengen. Europol are dreptul de a accesa și de a căuta direct datele introduse în SIS II, în conformitate cu Decizia SIS II. Europol poate solicita informații suplimentare statelor membre , în conformitate cu Decizia privind Europol. Conform legislației naționale, cooperarea Unității Naționale Europol este recomandată pentru a se garanta că Biroul SIRENE va fi informat despre orice schimbare de informații dintre Europool și Unitatea Națională Europol cu privire la semnalările din SIS II. Când această comunicare referitoare la semnalările din SIS II la nivel național se realizează prin Unitatea Națională Europol, toate organismele implicate, inclusiv Biroul SIRENE, trebuie să aibă la cunoștință acest lucru, de aceea este recomandat ca SIRENE să fie inclus sub management Europol.
2 Diversificarea atribuțiilor Punctelor de Contact
Punctele de Contact ale poliției de frontieră funcționează în baza acordurilor bilaterale dintre România și statele vecine
În linii generale, atribuțiile Punctelor de Contact sunt
-combaterea traficului de persoane
-combaterea migrației ilegale
– combaterea traficului cu autovehicule furate
-combaterea falsurilor în documente de călătorie
-identificări de persoane
Considerăm că aceste atribuții sunt limitate, în contextul creșterii infracționalității transfrontaliere și se impune ca
– Punctele de Contact să fie învestite cu atribuții în materia cooperării judiciare în materie civilă și penală
3 Recomandări pentru reintroducerea controalelor la frontierele interne ale spațiului SCHENGEN în anumite situații
Reintroducerea controalelor la frontierele interne ale spațiului Schengen trebuie să aibă un caracter terporar, să fie introduse unilateral de state și să se facă în circumstanțe excepționale, Comisia europeană fiind notificată în acest sens și fiind singura în măsură să stabilească dacă și când o asemenea măsură este justificată . Aceste controale sunt o restricție la libertatea de circulație și de aceea durata reintroducerii controalelor, domeniul de aplicare geografic și procedura trebuie să fie limitativ prevăzute în legislație.
Spațiul Schengen este într-o continuă transformare. Noile reguli de guvernanță sunt formate din două regulamente, unul care face referire la Codul Frontierelor Schengen pentru stabilirea de reguli comune privind instituirea temporară a verificărilor granițelor interne, în cazuri exceptionale, iar cel de-al doilea stabilește un mecanism nou de evaluare la nivelul UE pentru situații critice. Aceste cadru legislativ nou, interpretabil, ar putea pune in pericol intreg proiectul.
Codul Frontierelor Schengen include deja o prevedere prin care se permite unui stat membru să reintroducă controalele la granițele interne în situații excepționale care presupun amenințări grave la securitatea internă și ordinea publică. Bineînțeles că formularea este vagă și lasă loc de interpretare, iar aici este practic una din pericolele acestei reforme.
Se impune a fi enumerate acele situații excepționale care produc amenințări serioase la adresa securității interne a unui stat membru Schengen.
4 Facilitatea aderării la spațiul Schengen
Condițiile aderării la spațiul Schengen sunt
Eliminarea controalelor persoanelor la frontierele interne;
Set comun de reguli care se aplică persoanelor care trec frontierelor externe ale statelor membre UE;
Armonizarea condițiilor de intrare și a normelor privind vizele și cooperarea consulară;
Cooperarea polițienească consolidată;
Cooperare judiciară prin intermediul unui sistem rapid de extrădare și transfer ale executării hotărârilor penale;
Crearea și dezvoltarea Sistemului de Informații Schengen.
Propunerile privind modificarea Codului Schengen și stabilirea unui mecanism nou pentru situațiile de risc, propuneri care vizează reintroducerea controalelor la frontierele interne și adoptarea reformei acordului Schengen, vor facilita aderarea unor noi membri deoarece un nou membru va putea fi acceptat mai ușor în Spațiul Schengen dacă se știe că există posibilitatea reinstaurării controalelor în cazul unor probleme grave.
5 Înființarea unei instituții la nivel guvernamental sau la nivelul MAI care să aibă obiective în următoarele domenii
– apărarea drepturilor omului
– reforme politice, legislative și constituționale pentru consolidarea stabilității democratice
– soluții pentru minorități, trafic de droguri, terorism, corupție și crima organizată
– promovarea drepturilor sociale și căutarea de soluții privind problemele cu care se confruntă societatea europeană:
discriminarea minorităților
xenofobie
intoleranță
protecția mediului
Clonarea umană
SIDA
droguri
terorism
crima organizată
6. Includerea Rețelei Judiciare Europene în Parchetul European
Constituită în 1997, Rețeaua judiciară europeană în materie penală este o rețea de puncte de contact ale statelor membre al cărei obiectiv este îmbunătățirea cooperării judiciare între statele membre ale Uniunii Europene la nivel juridic și practic în scopul combaterii infracțiunilor grave.
Principiul care stă la baza Rețelei judiciare europene se bazează pe identificarea persoanelor relevante din fiecare stat membru care joacă un rol esențial în practică în domeniul cooperării judiciare în materie penală, în scopul creării unei rețele de experți pentru asigurarea executării corespunzătoare a cererilor de asistență juridică reciprocă. Rețeaua judiciară europeană are o însemnătate deosebită în contextul aplicării principiului contactelor directe între autoritățile judiciare competente.
Rețeaua judiciară europeană în materie civilă și comercială (RJE în materie civilă) este o rețea cu un caracter flexibil și nebirocratic, care reunește autoritățile judiciare naționale. Obiectivul acesteia este de a simplifica și de a consolida cooperarea judiciară între statele membre. RJE în materie civilă și-a început activitatea în 2002, îmbunătățind punerea în practică și aplicarea instrumentelor UE din domeniul justiției civile.
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
Legislație internațională
Constituția SUA din 1787
Convenția încheiată la Paris în 1884 privind protejarea cablurilor submarine din afara apelor teritoriale
Aranjamentul internațional în vederea asigurării unei protecții eficace contra traficului criminal cunoscut sub numele de trafic de carne vie, Paris 1904
Convenția ONU din 1904 privind traficul cu ființe umane
Convenția de la Paris din 1910 privind interzicerea difuzării materialelor pornografice
Convenția internațională referitoare la reprimarea traficului de carne vie, Paris, 1910
Protocolul de la Lake Success, 1949, prin care a fost amendată Convenția din 1910
Convenția internațională a Opiului, Haga, 1912
Manualul Institutului de Drept Internațional , Oxford, 1913
Declarația de la Viena 1915 care incriminează sclavia
Convenția internațională pentru reprimarea traficului cu femei și copii, Geneva,1921
Constituția și regulamentul general al O.I.P.C-Interpol din 1923
Convenția internațională pentru reprimarea circulației și traficului publicațiilor obscene, Geneva, 1923
Statutul Interpol din 1923
Convenția de la Haga din 1925 asupra stupefiantelor
Convenția internațională a Opiului, Geneva, 1925
Convenția de la Geneva din 1926 care incriminează sclavia și traficul cu sclavi
Convenția referitoare la scavie din 1926 în cadrul Societăților Națiunilor
Convenția de la Geneva din 1929 privind falsificarea de monedă
Convenția de la Geneva din 20 aprilie 1929 privind stoparea falsificării de monedă
Convenția de la Geneva din 20 aprilie 1929 privind stoparea falsificării de monedă
Convenția de la Geneva din 20 aprilie 1929 privind stoparea falsificării de monedă
Convenția internațională pentru reprimarea falsificării de monede, Geneva, 1929 Protocolul facultativ privind reprimarea falsificării de monedă, Geneva,1929
Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată
Convenția de la Geneva din 1931 asupra stupefiantelor
Convenția Internațională a Telecomunicațiilor de la Madrid din 1932, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1934
Convenția de la Geneva, 1933, privind traficul cu femei majore
Convenția de la Geneva din 1936 pentru reprimarea traficului ilegal de droguri
Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, adoptată la Geneva în 1937
Carta ONU din 1945
Conferința statelor arabe pentru înființarea Liga Statelor Arabe, în 1945
Convenția nr. 81/1947 privind Inspecția Muncii
Convenția privind aviația civilă internațională Chicago, 1947
Carta OSA din 1948
Convenția nr. 87/1948 privind libertatea sindicală
Convenția nr. 98/1949 privind dreptul la organizare și negociere colectivă
Convenția pentru reprimarea și abolirea traficului de ființe umane din 1949
Tratatul de la Washington din 1949
Rezoluția nr 377 a ONU din noiembrie 1950
Convenția de la Geneva din 1951 privind migrația ilegală
Convenția nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare
Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării altuia ,1954
Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din 1954
Convenția din 1956 privind desființarea expresă a traficului cu sclavi (adoptată în cadrul ONU)
Convenția europeană cu privire la extrădare, 1957
Convenția nr. 105/1957 privind abolirea muncii forțate
Protocolul de amendare a Convenției pentru reprimarea traficului cu ființe umane, 1957
Tratatele de la Roma (CEE) din 1957
Tratatul Euratom din 1957
Convenția de la Geneva cu privire la marea liberă,1958
Conventia nr. 111/1958 privind discriminarea (angajare și profesie)
Acordul AIEA-OMS, 1959
Convenția Unică din 1961 privind traficul de stupefiante, adoptată la New York, sub egida ONU
Tratatul Maastricht semnat la data de 7 februarie 1962 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
Carta Organizației Unității Africane din 13 septembrie 1963
Convenția referitoare la infracțiuni și la alte fapte comise la bordul aeronavelor, încheiată la 14 septembrie 1963, la Tokyo
Convenția nr. 122/1964 privind Politica de Ocupare a forței de muncă
Declarația de la Bagkok din 1967 privind înființarea ASEAN
Carta Europeană a Apei adoptată de Consiliul Europei în 1968
Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului pentru stabilirea Statutului funcționarilor Comunităților Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene
Regulamentul Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor din 1968
Carta Organizației Conferinței Islamice , 1969
Convenția de la Viena 1969 privind dreptul tratatelor între state
Convenția nr. 129/1969 privind Inspecția Muncii în agricultură
Convenția de la 14 noiembrie 1970 asupra măsurilor necesare pentru interzicerea și impiedicarea importului, exportului și transferului de proprietăți ilicite de bunuri din patrimoniul cultural
Convenția din 1971 de la Viena care reglementează substanțele psihotrope
Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor biologice și cu toxine , Geneva, 1972
Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, Paris, 16.11.1972
Convenția nr. 138/1973 privind vârsta minimă pentru muncă
Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, adoptată în 1975 la Helsinki, care enunță și dezvoltă un număr de zece principii ale dreptului internațional
Convenția nr. 144/1976 privind consultările tripartite (standardele internaționale ale muncii)
Tratatul de prietenie și cooperare în Asia de Sud-Est din 1976
Convenția europeanǎ pentru reprimarea terorismului de la Strasbourg, 1977
Convențiile de la Geneva din 1949 și Protocolul II de la Geneva din 1977
Protocolul II de la Geneva din 1977 referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale
Convenția privind poluarea atmosferică la lungă distanță de la Geneva din 1979
Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare semnată la Viena și la New York la 3 martie 1980
Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, semnată la Viena și la New York la 3 martie 1980
Directiva 80/836 Euratom din 15 iulie 1980
Directiva 80/836 Euratom din 15 iulie 1980 privind protecția muncitorilor de radiații
Convenția pentru protejarea datelor personale adoptate la Strasbourg, 1981
Convenția ONU privind dreptul mării , Montego Bay, 1982
Convenția de aplicare a Acordului Schengen ,1985
Convenția de implementare a Acordului Schengen-CAAS din 14 iunie 1985 între guvernele Uniunii Economice Bénélux
Convenția Schengen din 1985
Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon, 1985
Rezoluția ONU nr 40/30 din 29 noiembrie 1985 pentru adoptarea Declarației de principii fundamentale de justiție, referitoare la victimele criminalității și victimele abuzului de putere
Convenția Națiunilor Unite din 20 decembrie 1988 împotriva traficului ilicit de droguri și substanțe psihotrope
Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U în 1989
Convenția Consiliului Europei privind spălarea, căutarea și confiscarea bunurilor rezultate în urma infracțiunilor, semnată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990
Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier, Espoo, 25.02.1991
Directiva CCE 91/308/1991 pentru prevenirea spălării banilor
Convenția privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale, Helsinki, 17.03.1992
Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice, 1992
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 395 din 31.12.1992
Regulamentul C.E.E. nr. 3911/92 privind exportul bunurilor culturale
Regulamentul C.E.E. nr. 3911/92, J.O.C.E., nr. L 395 din 31.12.1992
Tratatul de funcționare a Uniunii europene din 1992
Directiva 93/7/C.E.E, J.O.C.E., nr. L74 din 27/03/1993
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L74 din 27/03/1993
Tratatul de la Maastricht (TFUE) 1993
Convenția adoptată la Bruxelles în 1995 privind înființarea Europol
Jurnalul Oficial al CE, L 62, 20.3.1995
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, C 316, 27.11.1995
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, L 62, 20.3.1995
Convenția din 18 decembrie 1997 privind asistența reciprocă și cooperarea între administrațiile vamale
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 221 19.7.1997
Convenția de la Rotterdam cu privire la aplicarea procedurii acordului prealabil consimțit aplicabilă anumitor produși chimici periculoși și pesticide care fac obiectul comerțului internațional, 1998
Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție pe probleme de mediu, Aarhus, 25.06.1998
Convenția Europol din 1998
Tratatul de la Amsterdam ,1998
Carta Organizației pentru cooperare economică a Mării Negre, 1999
Constituția Confederației Elvețiene din 1999
Conventia nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor
Convenția privind Combaterea Terorismului Internațional din 1999
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, L 176, 10.7.1999
Acordul S.E.C.I. din 2000
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, 2000
Convenția din 29 mai 2000 privind asistența reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene
Convenția EU pentru Asistență mutuală în chestiuni criminale între statele membre ale EU din 29.5.2000, Jurnalul Oficial, C 197, 12.7.2000
Protocolului de la Palermo din anul 2000 privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane
Convenția privind poluanții organici persistenți ,Stockholm, 2001
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la personalul Europol
Regulamentul 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001, pentru stabilirea listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație
Rezoluția nr 1373 ONU din 2001 care a definit cadrul general al luptei comunității internaționale împotriva terorismului
Decizia – Cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre
Decizia-cadru 2002/465/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă
Decizia-cadru a Consiliului Europei nr. 2002/584(J.A.I.) din 13 iunie 2002 referitoare la mandatul european de arestare
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 312, 16.12.2002 C 312
Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene
Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2343/2002 al Comisiei din 19 noiembrie 2002 privind regulamentul financiar cadru
Carta UA ,2002
Acordul România- Europol încheiat la 25 noiembrie 2003
Decizia Consiliului UE nr 2003/170/JAI din 27 februarie 2003 privind folosirea comună a ofițerilor de legătură detașați de autoritățile de aplicare a legii din statele membre
Tratatul de la Nisa ,2003
Convenția de la Palermo împotriva criminalității transnaționale organizate, 2004
Convenția de la Palermo, 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
Decizia cadru a Consiliului din 25.10.2004 care a stabilit dispozițiile minime privind elementele constitutive ale infracțiunii și pedepsele din domeniul traficului ilicit de droguri
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, L 370, 17.12.2004
Regulamentul (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului din 26 octombrie 2004 pentru instituirea Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene
Decizia 2005/511/JAI a Consiliului din 12 iulie 2005 privind protecția monedei euro împotriva falsificării
Raportul Anual al Europol, 2005
Strategia europeană antidrog 2005-2012
Regulamentul 1987/2006 privind SIS II
Rezoluția Parlamentului European din 30 noiembrie 2006 legată de stabilirea unei arii de libertate, securitate și justiție, BG – 0625 / 2006
Decizia 533/2007 privind înființarea, funcționarea și utilizarea Sistemului Informatic Schengende de a doua generație (SIS II)
Directiva 93/7/C.E.E privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru
Pactul din 22 martie 1945 referitor la drepturile sociale, economice și politice
Planului de Acțiune Schengen revizuit în 2007
Regulamentul (CE) nr. 863/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unui mecanism de creare a echipelor de intervenție rapidă la frontieră
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului pentru UE și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la 17 decembrie 2007 ratificat de România prin Legea nr 13/2008 (Monitorul Oficial nr 107/12.02.2008)
Directiva 2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene L 327, 5.12. 2008
Regulamentul Interpol cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, 2008
Carta Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est , 2008
Convenția SELEC – Convenția pentru stabilirea Centrului Sud-Est European de Aplicare a Legii, încheiată la București la 9 decembrie 2009 și semnată de România la București la aceeași dată, ratificată prin Legea nr. 250/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 22 decembrie 2010
Decizia L 121/41 din 15.05.2009 RO
Decizia Consiliului 2009/3 71/JAI privind înființarea Oficiului European de Poliție Europol
Decizia Consiliului 2009/37l/JAI privind înființarea Oficiului Europol
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/39 din 15.05.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/40 RO din 15.5.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/55 din 15.05.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/56 RO din 15.5.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/57RO din 15.05.2009
Tratatul de la Lisabona , 2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene RO C 83/84 din 30.3.2010
Directiva 2011/36/UE privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane și protejarea victimelor acestuia
Constituția și regulamentul general al O.I.P.C-Interpol
Declarația de la Cebu pentru accelerarea unei comunități ASEAN până în 2015
Legislație națională
Legea 118/1992 pentru aderarea României la Convenția asupra substanțelor psihotrope-Viena 1971 și la Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope- Viena, 1988
Legea nr 111/1996 privind desfășurarea în siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activității nucleare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 552 din 27/06/2006
Legea nr 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, modificată
de Legea nr. 285/2004 , Ordonanța de Urgență 123/2005, Legea 329/2006 și Legea nr. 202/2010
Legea nr. 147 din 24 iulie 1997 și a Protocolului semnat la nivelul miniștrilor de interne din România și din Republica Franceză referitor la cooperarea în domeniul Afacerilor Interne
Legea nr 208/1999 de ratificare a Acordului de Cooperare pentru Prevenirea și Combaterea Criminalității Transfrontaliere
Legea nr 208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere, semnat la București la 26 mai 1999
Legea nr. 208/1999 pentru ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere, semnat la București la 26 mai 1999, publicat în Monitorul Oficial nr 654/31.12.1999
Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 219 din 18/05/2000
Legea nr 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri ,publicată în M. Of. partea I nr. 362 din 03.08.2000
Legea nr. 86/10.05.2000 pentru ratificarea Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, M.Of. nr. 224/22.05.2000
OG nr 201/2000 privind crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere
Acordul de readmisie a cetățenilor proprii și a altor persoane, încheiat între Guvernul României și Guvernul R. Ungare, semnat la București la data de 10.12.2001
Legea 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, publicată în Monitorul Oficial nr. 790 din 12 decembrie 2001
Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, modificată și completată de Legea 230/2010 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 812 din 6 decembrie 2010
Legea nr. 22 din 22 februarie 2001. pentru ratificarea Convenției privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier
O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției Române de Române, publicată în Monitorul Oficial nr 351/29 iunie 2001, modificată de Legea nr. 265/2010 și Legea 314/2013
OG nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării actelor de terorism, publicată în Monitorul Oficial nr 802 din 14 decembrie 2001
OG nr. 75/2001 privind organizarea și funcționarea cazierului fiscal, modificată de OG 25/2001 publicată în Monitorul Oficial nr 664 din 23 iulie 2004
OUG 105/2001 privind frontiera de stat a României
Rezoluția nr 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată la 28 septembrie 2001, care a definit cadrul general al luptei comunității internaționale împotriva acestui flagel
HG 479/2002 care aprobă Regulamentul de organizare și funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, publicată în Monitorul Oficial nr 382/5 iunie 2002
Legea 131/2002 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 153/2001 pentru aplicarea rezoluției Consiliului de Securitate al ONU nr. 1373/2001 privind combaterea terorismului internațional, publicată în Monitorul Oficial nr 195 din 21 martie 2002
Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, modificată prin Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 60/2009
Legea 218/23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române publicată în Monitorul Oficial nr 305 din 9 mai 2002
Legea 503/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , privind înființarea Parchetului National Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 523 din 18 iulie 2002
Legea 623/2002 pentru ratificarea Convenției privind reprimarea finanțării terorismului adoptată la New York la 9 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr 852 din 26 noiembrie 2002
Legea 656/2002 republicată în 07.12.2012 care a abrogat Legea 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălarii banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 702 din 12 octombrie 2012
Legea nr 682/2002 privind protecția martorilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 964 din 28/12/2002 , modificată și completată prin OUG nr. 157/2005 publicată în Monitorul Oficial nr 1045 din 24 noiembrie 2005
Memorandumul dintre IGPF din Ministerului Administrației și Internelor din România și SNPF din Ministerul Afacerilor Interne din Bulgaria, semnat la data de 12.12.2002, în Giurgiu
Memorandumul semnat în data 12.12.2002, la Giurgiu prin care s-a stabilit ca Centrul de la Burgas să se formeze pe teritoriul bulgar
OUG 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 421 din 05/06/2008
Constituția României din 1991, modificată în 2003
Dispoziția I.G.P.F. nr. 025214 din 01.06.2003
Dispoziția I.G.P.F. nr. 025214 din 01.06.2003 privind funcționarea Centrului de contact de la Galați
Dispoziția IGPR nr. 126/2003 privind activitatea desfășurată de Poliția Română pentru prevenirea criminalității
HG 482/2003 privind contrabanda cu autovehicule furate
Legea 161/2003 privind asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial nr 279/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției
Legea 39 din 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, modificată în 2014
Legea energiei electrice nr 318/2003 publicată în Monitorul Oficial nr 511 din 16 iulie 2003
Legea nr 604/2003 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor
Legea nr. 92/18.03.2003 pentru ratificarea Convenției privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale
Legea specială nr 161/2003 referitoare la prevenirea și combaterea criminalității informatice
OG 63/2003 privind organizarea și funcționarea MAI
OG 63/2003 privind organizarea și funcționarea MAI
Ordinul ministrului administrației și internelor nr. I / 0539 din 01.06.2003 privind funcționarea Centrului de contact de la Galați
Ordinul ministrului administrației și internelor nr. I / 0539 din 01.06.2003
Legea 197/2004 de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România și Europol, semnat la Bucuresti la 25 noiembrie 2003
Legea 197/2004 de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România și Europol
Legea nr 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, publicată în Monitorul Oficial nr 1161 din 8 decembrie 2004
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală modificată și completată de Legea nr. 224/2006 și de Legea nr. 222/2008, publicată în Monitorul Oficial 758 din 10 noiembrie 2008
Ordinul M.A.I. nr. 200 /2004 privind schimbul de informații prin intermediul Punctului Național Focal
H.G. nr. 306/14.04.2005, pentru aprobarea strategiei actualizate privind reforma instituțională a M.A.I., prin O.M.A.I. nr. S/I/0552 din 30.05.2005
Hotărârea nr. 380 din 28 aprilie 2005, care a aprobat Acordul de aplicare a Convenției între România și Republica Ungară privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar, semnat la Bucuresti la 27 aprilie 2004
Legea nr 64 din 23 martie 2005, privind participarea României ca membru cu drepturi depline la Grupul de cooperare pentru combaterea consumului și a traficului ilicit de droguri (Grupul POMPIDOU) din cadrul Consiliului Europei
Legea 102/2005 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 774 din 2 noiembrie 2011 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene
Legea 128/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea SINS
OG 128/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea sistemului informatic național de semnalări-SINS
Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 195/2005 privind protecția mediului publicată în Monitorul Oficial nr. 1196 din 30 decembrie 2005
Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial nr 586/6 iulie 2006
OG 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale, aprobată prin Legea 104/19.04.2007 și modificată în anul 2014
Ordonanța de Urgență nr. 103 din 13 decembrie 2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperarii polițienești internaționale, republicată în 2014
OUG 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale, publicată în Monitorul Oficial nr 1019/21.12.2006 aprobată prin Legea nr 104/19.04.2007 și republicată în 2014
Protocolul din 7 februarie 2006 încheiat între Inspectoratul General al Poliției de Frontieră din cadrul Ministerului Administrației și Internelor din România și Administrația Serviciului Frontierei de Stat a Ucrainei privind inființarea și funcționarea Punctului de contact „Porubne", publicat în Monitorul Oifical nr. 639 din 25 iulie 2006
Protocolul din februarie 2006 încheiat între IGPF din cadrul MAI România și Administrația Serviciului Frontierei de Stat a Ucrainei privind înființarea Punctului de Contact Porubne-Suceava
Plan acțiune Schengen 2007
Legea nr. 222/2008, care modifică Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, publicată în M. Of. nr. 758 din 10 noiembrie 2008
Acordul încheiat între România și Ungaria privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar prin care a fost înființat la data de 10.03.2010 Punctul de Contact Cenad
Legea nr 656/7 decembrie 2012, pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism
Legea 226/2013 privind aprobarea OUG 164/2008 pentru modificarea și completarea OUG nr.195/2005 privind protecția mediului
OG nr. 30/2013 pentru crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Sud-Est European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 551 din 30 august 2013 (care abrogă OG 201/2000 privind crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, aprobată prin Legea nr. 357 din 2001)
Codul de procedură penală 2014, Legea 135 din 2010 privind noul Cod de Prodecură Penală, intrat în vigoare la 01.02.2014
Codul Penal actual, Legea nr 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr 286/2009, intrat în vigoare la 01.02.2014
Strategiile Naționale Antidrog în perioada 2003-2004, 2005-2012 și 2013-2020
Lucrări de autor
Aelenei, Victor, Drept European, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
Aelenei, Victor, Legislație europeană pentru poliția de frontieră, ed Pro Universitaria, București, 2007
Alain Labrousse, Geopolitica drogurilor, ed Ideea Europeană, București, 2007
Albu, Petru, Crima organizată în perioada de tranziție, o amenințare majoră la adresa securității internaționale, ed MIRA, București, 2007
Alecu, Ghe., Barbăneagră, Alexei, Reglementarea penală și investigarea criminalistică a infracțiunilor în domeniul informatic, ed. Pinguin Book, 2006
Amza, T., Criminologie teoretică, ed Lumina Lex, București, 2000
Anghel, Ion, M., Anghel, Viorel, I., Răspunderea în dreptul internațional, ed. Luminalex, București, 2007
Antipa, Marcel, Triumviratul dezastrului global, ed Monitorul Oficial, București, 2010
Aszody, Ion, Interpolul intră în acțiune, ed. Politică, București, 1968
Banciu, Dan, Rădulescu, M, Sorin, Teodorescu, Vasile, Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România, ed. Lumina Lex, București, 2002
Beșteliu, Raluca Miga, Organizații internaționale interguvernamentale, ed. All Beck, București, 2000
Bidu, Ioan, Crima organizată transfrontalieră -amenințare la adresa securității internaționale, ed A.N.I., București, 2004
Bidu, Ioan, Troncotă, Cristian, Coordonate de securitate, București, ed ANI, 2005
Bodunescu, Ion, Flagelul terorismului internațional, editura Militară, București, 1978
Bogdan, Sergiu, Criminologie, ed a II-a, ed Universul Juridic, București, 2009
Carpinschi, Anton, Mărgărit, Diana, Organizații internaționale, ed Polirom, București, 2011
Cârstea, Constanța, Contrabanda, formă a corupției și criminalității organizate în România în perioada 1990-2000, ed Lumina Lex, București, 2006
Cercel, Anamaria, Stănciulescu, Marcel, Criminologie, ed Paralela 45, Pitești, 2007
Chioveanu, Georgeta, Chioveanu, Victor, Gogu, George, Dan, Criminalitatea și drogurile, ed Mar Constanța, 2006
Chiriță, Radu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ediția a 2-a comentarii și explicații, ed.C.H. Beck, București, 2007
Claude Lombois, Droit penal international, Dalloz, 1971
Colombos, C., John, International Law of the Sea, Longmans, 1967
Corciu, Eugen, Băloi, Aurel, Instituții de cooperare polițienească, ed MAI, București, 2006
Crețu, Vasile, Drept internațional penal, ed. Tempus, București, 1996
Cristuș, Nicoleta, Practică judiciară, ed. Hamangiu, 2006
Dascălu, Ioan, Negoiță, R.S., Criminalitatea organizată, tratat de teorie și practică judiciară, vol II, ed Sitech, Craiova, 2009
Dascălu, Ioan, Negoiță, R.S., Criminalitatea organizată, tratat de teorie și practică judiciară, vol II, ed Sitech, Craiova, 2009
Dascălu, Ioan, Țupulan, Marin, Claudiu, Ștefan, Cristian, Eduard, Giurea, Laurențiu, Organizația criminală a drogurilor, ed Sitech, Craiova, 2008
Defarges, Philippe Moreau, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul european 1998, ed.Memo, București
Diaconu, I, Normele imperative în dreptul internațional-jus cogens, ed. Academiei Române, București, 1977
Dobroiu, Maxim, Infracțiuni în domeniul informatic, ed. C.H. Beck, București, 2006
Dongoroz, Vintilă, Drept penal, ed. Societății Tempus, București, reeditare a ediției din 1939, București, 2000
Drăghici, C-tin., Șerb, S., Iacob, A, Ignat, A., Drept polițienesc, ed. Tritonic, București, 2003
Drăgoi, V., Alexandru, Corneliu, Migrația și azilul, ed MAI, București, 2004
Gassin, R, Criminologie, Deuxieme edition, Dalloz, 1990
Geamănu, Grigore, Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, editura Academiei Române , București, 1977
Geamănu, Grigore, Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, ed. Didactică și pedagogică, București, 1967
Gidel, Gilbert, Le droit international public de la mer. Le temps de paix, Paris,1932
Glasser, St, Introduction a l’etude du droit international penal, ed. Bruylant, Paris, 1954
Glasser, Stefan, Droit international penal conventionnel, Bruxelles, Bruy1ant, 1970
Gornig, Gilbert, Rusu, Ioana, E, Dreptul Uniunii Europene, editura C.H. Beck, 2007
Hurdubaie, Ioan, Instrumentele cooperării internaționale în domeniul valorificării mijloacelor de probațiune, editura ERA, București , 2006
Iacob, Adrian, Drăghici, Constantin, Victor, Cooperarea polițienească între state în domeniul crimei organizate, ed Sitech, Craiova, 2009
Iacob, Adrian, Lupta împotriva criminalității organizate, Editura Sitech, Craiova, 2007
Iacob, Adrian, Ungureanu, David, Instituții internaționale cu rol determinant în activitatea poliției, ed Sitech, Craiova, 2008
Iamandi, Luca, Aelenei, Victor, Ungureanu, Georgeta, Dumitrescu, Costel, Andruș, Cătălin, Pereș, Gabriel, Cooperarea polițienească operațională la frontiera Schengen, vol II, ed Pro Universitaria, București, 2010
Jura, Cristian, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan internațional, ed. All Beck, București, 2003
Jura, Cristian, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan internațional, ed. All Beck, 2003
Lebrun, Marc, Interpolul, ed. Corint, București 2004
Lombois, Claude, Droit penal international, Dalloz, 1971
Lupan , Ernest, Dreptul mediului, Volumul II, Editura Lumina Lex, București,1996
Lupulescu, Nicolae, Extrădarea, ed. Luceafărul, București, 2004
Manolache, O., Drept Comunitar, ed.a v-a, Ed.All Beck, București 2006
Marinescu , Daniela, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, București, 2008
McCormick, Understanding the European Union, a concise introduction, Palgrave, New York, 2002
Miclea, Damian, Cunoașterea crimei organizate, ed. Pygmalion Ploiești, 2001
Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX, vol II, ed All, București, 1998
Moca, Gheorghe, Dreptul internațional, ed. Politică, București, 1983
Mocuța, Gheorghe, Criminalitatea organizată și spălarea banilor, ed Noul Orfeu, București, 2004
Mocuța, Gheorghe, Curți Internaționale de Justiție, ed CH Beck, București, 2009
Moldovan, Aurel, Teodor și colab. Dachin, Florina, Cioacă, Georgeta, Adriana, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, ed All Beck, București, 2004
Niciu, Marțian, I., Organizații internaționale(guvernamentale), ediția a 2-a, ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994
Nistoreanu, Ghe., Păun, C., Criminologie, editura Europa Nova, București, 2000
Oancea, I., Probleme de criminologie, ed All, București, 1998
Olaru, Octavian, Liviu, Cooperarea multilaterală interstatală prin organizații economice internaționale, ed Pro Universitaria, București, 2009
Onica-Jarka, Beatrice, Structuri de cooperare interguvernamentală instutuționalizată, ed CH Beck, București, 2009
Oprea, G, Suceavă, I, Cloșcă, I, Drept Internațional Umanitar, Instrumente Juridice Internaționale, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial ‘’, București, 2003
Pasca, Florea, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, ed Pro Universitaria, București, 2010
Păun, C., Riscul de țară, ed Economică, București, 1999
Pele, Ghe, Hurdubaie, Ioan, Interpol și Criminalitatea Internațională, ed Ministerului de Interne, București, 1983
Pella, Vespasian, La criminalite colective des Etats et le droit penal de l’avenir, București, 1926
Petrescu, Stan, Mediul de securitate global și euroatlantic, București, ed Militară, 2005
Pezzino, Palolo, Mafile, ed All, București, 2003
Pitulescu, Ion, Al treilea război mondial, Crima organizată, ed. Național, București, 1996
Pop, Ștefan, Poliția și prevenirea criminalității, editura Hermann, Sibiu 1999
Pop, Ștefan, Tactica cooperării polițienești europene și internaționale, ed Sitech, Craiova, 2009
Popa, Vasile, Val, Vatica , Liviu, Drepturile Omului, ed. All Beck, București, 2005
Popescu, D, Năstase, Drept internațional public, Casa de editură Presa Șansa, București, 1997
Preda-Mătăsaru, Aurel, Tratat de drept internațional public, ed. Luminalex, București, 2002
Predescu, Ovidiu, Mihut, Elena-Ana, Iancu, Nicolae, Criminalitatea transfrontalieră la granița dintre prezent și viitor, ed Fundația Agora, Oradea, 2009
Predoiu, Cătălina, Tănase, Tiberiu, Dumitrescu, Adrian, Marinică, Mariana, Lucinescu, Ioan, Codruț, Evoluții ale principalelor organizațiilor internaționale în raport cu problemele asigurării securității regionale și globale, ed Academiei Naționale de Informații, București, 2008
Queloz, N., Criminalitatea economico-financiară în Europa, editura L’Harmatt, 2007
Rădulescu, Sorin, M., Banciu, Dan, Teodorescu, Vasile, Criminalitatea în România în perioada de tranziție, ed Lică, Pitești, 2001
Sabău, Georgeta, Valeria, Traficul și consumul ilicit de droguri și precursori, ed Universul Juridic, București, 2010
Savu, Dana, Victoria, Libertăți fundamentale și cetățenești în Uniunea Europeană, ed ASE, București, 2007
Scăunaș, Stelian, Organizații internaționale și instituții europene, ed Burg, Sibiu, 2008
Sellin, Th, Memorandul on Crime in the Depresion, New York, 1973
Șerb, S, Drăghici, C-tin, Iacob, A., Ignat, A., Drept polițienesc și contravențional, ed Tritonic, București, 2003
Sime, Aurel, Vasile, Esanu, Gabi, Migrație și globalizare, ed Detectiv, București, 2005
Stancu, Șerb, Șuteu, Gheorghe, Nicolaie, Drăghici, Constantin, Iacob, Adrian, Drept polițienesc, editura Alma Mater Sibiu, 2007
Stănoiu, Rodica, M, Brezeanu, Ortansa, Dianu, Tiberiu, Tranziția și criminalitatea, ed Oscar Print, București, 1994
Ștefan, Cristian Eduard, Pintilie, Ligia Teodora, Cooperarea internațională judiciară și polițienească, ed Sitech, Craiova, 2007
Ștefan, Pop, Tactica cooperării polițienești europene și internaționale, ed Sitech, Craiova, 2009
Ștefănescu, Brândușa, Curtea de Justiție a comunităților europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979
Stefani, G, Lavasseur, G, Jambu-Merlin, R, Criminologie et science penitenciaire, Dalloz, ediția a 5-a, 1982
Stoica, Gh., Mihai, Cătuți, Cristian, Cooperarea polițienească în România, Editura Paper Print Invest, București, 2006
Șuteu, Nicolaie, Gheorghe, Pop, Ștefan, Poliția, Comunitatea și Prevenirea criminalității, Sibiu 2002
Szabo, D, Crimes et villes, Motreal, PUM, 1960
Takas, L., Niciu, M., Dreptul internațional public, ed Casa de Editură și Presă, București,1996
Țical, George Marius, Crima organizată și traficul de droguri, ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2008
Timofte, Claudia Simona, Organizații internaționale, ed Universității din Oradea, 2010
Trașcă, R., La place de L Office Europeene de Lutte Antifraude dans la repression de la fraude au budget communautaire, Cahiers de droit européen, Paris, 2008
Troneci, Vasile, Hurdubaie, Ion, România în Interpol, ed. M.I., București, 1994
Tsoukalis, Loukas, Ce fel de Europă? , Editura BIC All, București 2005
Tudor, Ștefan, Andreșan-Grigoriu, Beatrice, Drept Comunitar, Editura C.H.Beck, București 2007
Untilă, Veceslav, Crima organizată, ed. Museum, București, 2000
Vâlcu, Elise, Nicoleta, Drept comunitar instituțional, ediția a III-a, ed Sitech, Craiova, 2013
Varese, Federico, The society of vory v zakone, Chaiers du monde russe 39-40, Editions Ethess, 2007
Voicu, Costică, Banii Murdari și Crima Organizată, Editura Artprint, București, 1995
Wise, E.,M., Terrorism and the problems of an International Criminal Law and Procedure, ed. John Dugard, Christine van den Wyngaert, Dartmouth, 1996
Yankin, Emille, Russia and Post Cold War Period, ed Pinguin, New York, 2007
Articole, publicații, lucrări de cercetare
Reuzie, David, L’organisation internationale de police criminelle, în Annuaire francais de droit international, Paris, 1956
Nepote, Jean, Cooperarea internațională în domeniul politicii în fața traficului ilicit de stupefiante, Buletinul stupefiantelor, vol. 9, nr. 2, ONU,1957
Ioakimoglu, Ghiorghios, rev. Scântei , 1 aprilie 1967
Minei, Nicolae, rev. Lumea nr. 27 din 1968
Bienkowska (E.), Infracționalitatea în Estul Europei, în HEIDENSOHN (F.)
Nepote, Jean, Le Courrier de l’UNESCO, mai 1968
Olimpiu Crauciuc, Organizația internațională a poliției criminale în Revista Română de Drept nr 12, 1968
Moca, Gheorghe, Problemele actuale ale dreptului organizațiilor internaționale, Revista română de studii internaționale, nr. 1(7), 1970
United Nations Social Defence Research Institute, Economic Crisis and Crime, rev nr 9/1974
United Nations Social Defence Research Institute, Economic Crisis and Crime, rev. nr 15/1976
Ministerul Muncii din Madrid, Institutul Spaniol de emigrare, Introduction al derecho migratorio, Madrid, 1976
Oficiul de Informații și presă al NATO, Manualul NATO, București, ed Nemira, 1977
The Times, 11 aprilie 1991
Cotidianul austriac Kurier nr. 289 din 1991
Ministerul de Interne al Italiei, Raport Anual asupra fenomenului criminalității organizate pentru anul 1992, editat la Roma, mai 1993
Spencer, RC, Wilcox, MH, Agents of biological warfare, rev Med Microbiol nr 4, 1993
Picca, G, Aspecte internaționale ale evoluției criminalității, Revistă Internațională de Criminologie și Poliție Telurică, nr. 2, 1994
Hanganu, Odette, Legalizarea drogurilor în revista Lumea magazin nr. 11 din 1994
Ravillard (P.), Cooperarea în materie de luptă împotriva traficului de bunuri culturale în sânul Uniunii Europene, Revistă Internațională a Poliției Criminale, august 1994
Coman, Florian, Teză de doctorat cu tema : Organizații și organisme internaționale cu preocupări în materie de prevenire și combatere a criminalității, coordonator științific prof. univ. dr. Ion Suceavă, București, 1996
Lagodny (P.), Principii și preceduri pentru o nouă lege criminală transnațională, Friesburg in Breisgau, Documentație a unei lucrări internaționale, 1997 (TRAD. din Limba Engleză)
Mueller, G.O.W, Globalizare a vieții pe Pământ, a crimei și a prevenirii crimei: Un eseu despre cum să procedăm cu criminalii majori care amenință existența continuă a omenirii, în Esser A., 1997
Consiliul Suprem de Apărare al Tarii (C.S.A.T.), Cartea Albă a Crimei Organizate și a Corupției, București, 1998
Direcția Generală de Strategie, Integrare Europeană și Relații Publice din M.I , Crima Organizată Transnațională, Fenomen de Destabilizare a Securității Internaționale, București, 1998
Anuarul Statistic al României anul 1999
Ministerul de Interne al Italiei, Direcția de Investigare Antimafia, Activitatea desfășurată și rezultatele obținute, analiza a 2 semestre 1999
Anuarul Statistic al României, anul 2000
Bideleux R, Civil Association the European Union as a Supranational Legal order, in The Edinburg Companion to Contemporary Liberalism, Edinburg University Press, Edinburg, 2001
Diaconescu, Horia, Conceptul de corupție în dreptul penal român, Revista de științe juridice nr 28/2003
Garaiman, D., Răducanu, R., Considerații privind infracțiunile informatice, Revista de Științe Juridice nr 28/2003
Olaru, C., Proxenetism. Trafic de persoane, Revista romană de drept penal nr 2/2003
Declarația Consiliului UE, din iunie 2003, Porto Carras, Grecia (Adevărul nr. 4038 din 23.06.2003
Olaru, O, Unele considerații teoretice referitoare la Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, rev Dreptul nr 6/2004
Direcția Națională de Stupefiante, Observatorul de droguri din Columbia. Acțiuni și rezultate, Bogota, Colombia, 2004
Revista Frontiera nr. 3 / 2005
Olaru, Codruț, Terorismul. Mijloace legislative de combatere a acestui fenomen, Revista Dreptul nr 11/2005
C. Amerasinghe, Principles of the Institutional Law of International Organizations, Cambrige University Press, Oxford, 2005
Anuarul Organizațiilor Internaționale (Yearbook of International Organizations), periodic realizat de Uniunea Organizațiilor Internaționale, a 42-a ediție 2005-2006, incluzând cele mai importante organizații care activează în peste 300 de țări și teritorii
Kovesi, Laura, Codruța, Finta, Sorin, Încadrarea juridică a unor fapte de fraudă informatică, revista Dreptul nr 12/2006
Le Monde Diplomatique, Atlas, Sperențe democratice înșelate în Maghreb, ed LMD , 2006
Ticlea, Ionel, teză de doctorat cu tema: Impactul crimei organizate asupra economiei mondiale, Academia de Studii Economice, București, 2006
Franco Roberti din Direcția Națională Antimafia, Cooperarea judiciară în combaterea criminalității organizate și a criminalității economice, în Culegere de materiale Proiectul Tempus Jep 14219
Sciziune în Organizația Conferinței Islamice cu privire la Kosovo, Agenția de știri Tonjug(Serbia), 11.03.2008
Revista de asistență socială nr 3-4, 2009
Claudia Manta, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 2/2009
Alin Anghel, Revista de Asistență Socială nr 3-4, Traficul de ființe umane-precizări conceptuale, 2009
Virtici, Florin Viorel,Teză de doctorat cu tema Regimul juridic al străinilor și fenomenul migrației în contextul integrării României în Uniunea Europeană, conducător doctorat prof univ dr Mazilu, Dumitru, București, 2009
Rașică, Daniel,Teză de doctorat cu tema: Institutii, agenții și mecanisme angrenate în lupta pentru prevenirea și combaterea crimei organizate în Europa, conducător doctorat prof univ dr Florian Coman, București, 2009
Bucur, Dan,Teză de doctorat cu tema: Criminalitatea transfrontalieră și impactul său asupra economiei mondiale, coordonator științific prof univ dr Bari, Ioan, București, 2010
Vătăman, Dan, Organizații europene și euroatlantice, ed Universul Juridic, București, 2011
Damian, Miclea, Aelenei, Victor, Țical, George, Dumitrescu, Costel, Pereș, Gabriel, Criminalitatea gravă de dimensiune transfrontalieră, ed Pro Universitaria, București, 2011
Diverse
epp.eurostat.ec.europa.eu
http://europa.eu/about-eu/countries/member-countries/index_ro.htm
http://itpforadea.ro/
http://jurisprudentacab.cab1864.eu/detaliidocument.aspx
http://www.icao.int/
http://www.insse.ro/
http://www.insse.ro/
http://www.oic-oci.org/oicv2/states/
http://www.osce.org
http://www.politiadefrontiera.ro
http://www.politiaromana.ro
http://www.politiaromana.ro/ccpi.htm
http://www.schengen.mai.gov.ro
http://www.schengen.mira.gov.ro/index02.htm
http://www.un.org/en/
https://www.europol.europa.eu
www.amosnews.ro
www.arableagueonline.org
www.asean.org
www.au.int
www.biblioteca.asa.ro
www.biblioteca.asa.ro
www.bursademunca.ro
www.cei.int
www.e-justice.europa.eu
www.europa.eu
www.fao.org
www.frontex.europa.eu
www.gov.ro
www.green-report.ro
www.interpol.int
www.interpol.int
www.legeaz.net
www.mae.ro
www.mai.gov.ro
www.mai.gov.ro
www.mai.gov.ro
www.nato.int
www.oas.org
www.onu.org
www.secicenter.org
www.state.gov.com
www.wikipedia.org
BIBLIOGRAFIE
Acte normative
Legislație internațională
Constituția SUA din 1787
Convenția încheiată la Paris în 1884 privind protejarea cablurilor submarine din afara apelor teritoriale
Aranjamentul internațional în vederea asigurării unei protecții eficace contra traficului criminal cunoscut sub numele de trafic de carne vie, Paris 1904
Convenția ONU din 1904 privind traficul cu ființe umane
Convenția de la Paris din 1910 privind interzicerea difuzării materialelor pornografice
Convenția internațională referitoare la reprimarea traficului de carne vie, Paris, 1910
Protocolul de la Lake Success, 1949, prin care a fost amendată Convenția din 1910
Convenția internațională a Opiului, Haga, 1912
Manualul Institutului de Drept Internațional , Oxford, 1913
Declarația de la Viena 1915 care incriminează sclavia
Convenția internațională pentru reprimarea traficului cu femei și copii, Geneva,1921
Constituția și regulamentul general al O.I.P.C-Interpol din 1923
Convenția internațională pentru reprimarea circulației și traficului publicațiilor obscene, Geneva, 1923
Statutul Interpol din 1923
Convenția de la Haga din 1925 asupra stupefiantelor
Convenția internațională a Opiului, Geneva, 1925
Convenția de la Geneva din 1926 care incriminează sclavia și traficul cu sclavi
Convenția referitoare la scavie din 1926 în cadrul Societăților Națiunilor
Convenția de la Geneva din 1929 privind falsificarea de monedă
Convenția de la Geneva din 20 aprilie 1929 privind stoparea falsificării de monedă
Convenția de la Geneva din 20 aprilie 1929 privind stoparea falsificării de monedă
Convenția de la Geneva din 20 aprilie 1929 privind stoparea falsificării de monedă
Convenția internațională pentru reprimarea falsificării de monede, Geneva, 1929 Protocolul facultativ privind reprimarea falsificării de monedă, Geneva,1929
Convenția nr. 29/1930 privind munca forțată
Convenția de la Geneva din 1931 asupra stupefiantelor
Convenția Internațională a Telecomunicațiilor de la Madrid din 1932, intrată în vigoare la 1 ianuarie 1934
Convenția de la Geneva, 1933, privind traficul cu femei majore
Convenția de la Geneva din 1936 pentru reprimarea traficului ilegal de droguri
Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, adoptată la Geneva în 1937
Carta ONU din 1945
Conferința statelor arabe pentru înființarea Liga Statelor Arabe, în 1945
Convenția nr. 81/1947 privind Inspecția Muncii
Convenția privind aviația civilă internațională Chicago, 1947
Carta OSA din 1948
Convenția nr. 87/1948 privind libertatea sindicală
Convenția nr. 98/1949 privind dreptul la organizare și negociere colectivă
Convenția pentru reprimarea și abolirea traficului de ființe umane din 1949
Tratatul de la Washington din 1949
Rezoluția nr 377 a ONU din noiembrie 1950
Convenția de la Geneva din 1951 privind migrația ilegală
Convenția nr. 100/1951 privind egalitatea de remunerare
Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării altuia ,1954
Regulamentul Curții Europene a Drepturilor Omului din 1954
Convenția din 1956 privind desființarea expresă a traficului cu sclavi (adoptată în cadrul ONU)
Convenția europeană cu privire la extrădare, 1957
Convenția nr. 105/1957 privind abolirea muncii forțate
Protocolul de amendare a Convenției pentru reprimarea traficului cu ființe umane, 1957
Tratatele de la Roma (CEE) din 1957
Tratatul Euratom din 1957
Convenția de la Geneva cu privire la marea liberă,1958
Conventia nr. 111/1958 privind discriminarea (angajare și profesie)
Acordul AIEA-OMS, 1959
Convenția Unică din 1961 privind traficul de stupefiante, adoptată la New York, sub egida ONU
Tratatul Maastricht semnat la data de 7 februarie 1962 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993
Carta Organizației Unității Africane din 13 septembrie 1963
Convenția referitoare la infracțiuni și la alte fapte comise la bordul aeronavelor, încheiată la 14 septembrie 1963, la Tokyo
Convenția nr. 122/1964 privind Politica de Ocupare a forței de muncă
Declarația de la Bagkok din 1967 privind înființarea ASEAN
Carta Europeană a Apei adoptată de Consiliul Europei în 1968
Regulamentul (CEE, Euratom, CECO) nr. 259/68 al Consiliului pentru stabilirea Statutului funcționarilor Comunităților Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Comunităților Europene
Regulamentul Uniunii Internaționale a Telecomunicațiilor din 1968
Carta Organizației Conferinței Islamice , 1969
Convenția de la Viena 1969 privind dreptul tratatelor între state
Convenția nr. 129/1969 privind Inspecția Muncii în agricultură
Convenția de la 14 noiembrie 1970 asupra măsurilor necesare pentru interzicerea și impiedicarea importului, exportului și transferului de proprietăți ilicite de bunuri din patrimoniul cultural
Convenția din 1971 de la Viena care reglementează substanțele psihotrope
Convenția cu privire la interzicerea perfecționării, producției și stocării armelor biologice și cu toxine , Geneva, 1972
Convenția privind protecția patrimoniului mondial, cultural și natural, Paris, 16.11.1972
Convenția nr. 138/1973 privind vârsta minimă pentru muncă
Conferința pentru securitate și cooperare în Europa, adoptată în 1975 la Helsinki, care enunță și dezvoltă un număr de zece principii ale dreptului internațional
Convenția nr. 144/1976 privind consultările tripartite (standardele internaționale ale muncii)
Tratatul de prietenie și cooperare în Asia de Sud-Est din 1976
Convenția europeanǎ pentru reprimarea terorismului de la Strasbourg, 1977
Convențiile de la Geneva din 1949 și Protocolul II de la Geneva din 1977
Protocolul II de la Geneva din 1977 referitor la protecția victimelor conflictelor armate internaționale
Convenția privind poluarea atmosferică la lungă distanță de la Geneva din 1979
Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare semnată la Viena și la New York la 3 martie 1980
Convenția privind protecția fizică a materialelor nucleare, semnată la Viena și la New York la 3 martie 1980
Directiva 80/836 Euratom din 15 iulie 1980
Directiva 80/836 Euratom din 15 iulie 1980 privind protecția muncitorilor de radiații
Convenția pentru protejarea datelor personale adoptate la Strasbourg, 1981
Convenția ONU privind dreptul mării , Montego Bay, 1982
Convenția de aplicare a Acordului Schengen ,1985
Convenția de implementare a Acordului Schengen-CAAS din 14 iunie 1985 între guvernele Uniunii Economice Bénélux
Convenția Schengen din 1985
Convenția de la Viena privind protecția stratului de ozon, 1985
Rezoluția ONU nr 40/30 din 29 noiembrie 1985 pentru adoptarea Declarației de principii fundamentale de justiție, referitoare la victimele criminalității și victimele abuzului de putere
Convenția Națiunilor Unite din 20 decembrie 1988 împotriva traficului ilicit de droguri și substanțe psihotrope
Convenția cu privire la drepturile copilului adoptată de Adunarea Generală a O.N.U în 1989
Convenția Consiliului Europei privind spălarea, căutarea și confiscarea bunurilor rezultate în urma infracțiunilor, semnată la Strasbourg la 8 noiembrie 1990
Convenția privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontier, Espoo, 25.02.1991
Directiva CCE 91/308/1991 pentru prevenirea spălării banilor
Convenția privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale, Helsinki, 17.03.1992
Convenția-cadru a Națiunilor Unite privind schimbările climatice, 1992
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 395 din 31.12.1992
Regulamentul C.E.E. nr. 3911/92 privind exportul bunurilor culturale
Regulamentul C.E.E. nr. 3911/92, J.O.C.E., nr. L 395 din 31.12.1992
Tratatul de funcționare a Uniunii europene din 1992
Directiva 93/7/C.E.E, J.O.C.E., nr. L74 din 27/03/1993
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L74 din 27/03/1993
Tratatul de la Maastricht (TFUE) 1993
Convenția adoptată la Bruxelles în 1995 privind înființarea Europol
Jurnalul Oficial al CE, L 62, 20.3.1995
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, C 316, 27.11.1995
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, L 62, 20.3.1995
Convenția din 18 decembrie 1997 privind asistența reciprocă și cooperarea între administrațiile vamale
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 221 19.7.1997
Convenția de la Rotterdam cu privire la aplicarea procedurii acordului prealabil consimțit aplicabilă anumitor produși chimici periculoși și pesticide care fac obiectul comerțului internațional, 1998
Convenția privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție pe probleme de mediu, Aarhus, 25.06.1998
Convenția Europol din 1998
Tratatul de la Amsterdam ,1998
Carta Organizației pentru cooperare economică a Mării Negre, 1999
Constituția Confederației Elvețiene din 1999
Conventia nr. 182/1999 privind interzicerea celor mai grave forme ale muncii copiilor
Convenția privind Combaterea Terorismului Internațional din 1999
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, L 176, 10.7.1999
Acordul S.E.C.I. din 2000
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, 2000
Convenția din 29 mai 2000 privind asistența reciprocă în materie penală între statele membre ale Uniunii Europene
Convenția EU pentru Asistență mutuală în chestiuni criminale între statele membre ale EU din 29.5.2000, Jurnalul Oficial, C 197, 12.7.2000
Protocolului de la Palermo din anul 2000 privind prevenirea, reprimarea și pedepsirea traficului de persoane
Convenția privind poluanții organici persistenți ,Stockholm, 2001
Regulamentul (CE) nr. 45/2001 în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal referitoare la personalul Europol
Regulamentul 539/2001 al Consiliului din 15 martie 2001, pentru stabilirea listei țărilor terțe ai căror resortisanți trebuie să dețină viză pentru trecerea frontierelor externe și a listei țărilor terțe ai căror resortisanți sunt exonerați de această obligație
Rezoluția nr 1373 ONU din 2001 care a definit cadrul general al luptei comunității internaționale împotriva terorismului
Decizia – Cadru nr. 2002/584/JAI a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre
Decizia-cadru 2002/465/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind echipele comune de anchetă
Decizia-cadru a Consiliului Europei nr. 2002/584(J.A.I.) din 13 iunie 2002 referitoare la mandatul european de arestare
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 312, 16.12.2002 C 312
Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene
Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2343/2002 al Comisiei din 19 noiembrie 2002 privind regulamentul financiar cadru
Carta UA ,2002
Acordul România- Europol încheiat la 25 noiembrie 2003
Decizia Consiliului UE nr 2003/170/JAI din 27 februarie 2003 privind folosirea comună a ofițerilor de legătură detașați de autoritățile de aplicare a legii din statele membre
Tratatul de la Nisa ,2003
Convenția de la Palermo împotriva criminalității transnaționale organizate, 2004
Convenția de la Palermo, 2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului
Decizia cadru a Consiliului din 25.10.2004 care a stabilit dispozițiile minime privind elementele constitutive ale infracțiunii și pedepsele din domeniul traficului ilicit de droguri
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene, L 370, 17.12.2004
Regulamentul (CE) nr. 2007/2004 al Consiliului din 26 octombrie 2004 pentru instituirea Agenției Europene pentru Gestionarea Cooperării Operaționale la Frontierele Externe ale statelor membre ale Uniunii Europene
Decizia 2005/511/JAI a Consiliului din 12 iulie 2005 privind protecția monedei euro împotriva falsificării
Raportul Anual al Europol, 2005
Strategia europeană antidrog 2005-2012
Regulamentul 1987/2006 privind SIS II
Rezoluția Parlamentului European din 30 noiembrie 2006 legată de stabilirea unei arii de libertate, securitate și justiție, BG – 0625 / 2006
Decizia 533/2007 privind înființarea, funcționarea și utilizarea Sistemului Informatic Schengende de a doua generație (SIS II)
Directiva 93/7/C.E.E privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru
Pactul din 22 martie 1945 referitor la drepturile sociale, economice și politice
Planului de Acțiune Schengen revizuit în 2007
Regulamentul (CE) nr. 863/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007 de stabilire a unui mecanism de creare a echipelor de intervenție rapidă la frontieră
Tratatul de la Lisabona de modificare a Tratatului pentru UE și a Tratatului de instituire a Comunității Europene, semnat la 17 decembrie 2007 ratificat de România prin Legea nr 13/2008 (Monitorul Oficial nr 107/12.02.2008)
Directiva 2008/99/CE privind protecția mediului prin intermediul dreptului penal
Jurnalul Oficial al Comunităților Europene L 327, 5.12. 2008
Regulamentul Interpol cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal, 2008
Carta Asociației Națiunilor din Asia de Sud-Est , 2008
Convenția SELEC – Convenția pentru stabilirea Centrului Sud-Est European de Aplicare a Legii, încheiată la București la 9 decembrie 2009 și semnată de România la București la aceeași dată, ratificată prin Legea nr. 250/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 860 din 22 decembrie 2010
Decizia L 121/41 din 15.05.2009 RO
Decizia Consiliului 2009/3 71/JAI privind înființarea Oficiului European de Poliție Europol
Decizia Consiliului 2009/37l/JAI privind înființarea Oficiului Europol
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/39 din 15.05.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/40 RO din 15.5.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/55 din 15.05.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/56 RO din 15.5.2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L 121/57RO din 15.05.2009
Tratatul de la Lisabona , 2009
Jurnalul Oficial al Uniunii Europene RO C 83/84 din 30.3.2010
Directiva 2011/36/UE privind prevenirea și combaterea traficului de ființe umane și protejarea victimelor acestuia
Constituția și regulamentul general al O.I.P.C-Interpol
Declarația de la Cebu pentru accelerarea unei comunități ASEAN până în 2015
Legislație națională
Legea 118/1992 pentru aderarea României la Convenția asupra substanțelor psihotrope-Viena 1971 și la Convenția contra traficului ilicit de stupefiante și substanțe psihotrope- Viena, 1988
Legea nr 111/1996 privind desfășurarea în siguranță, reglementarea, autorizarea și controlul activității nucleare, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 552 din 27/06/2006
Legea nr 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, modificată
de Legea nr. 285/2004 , Ordonanța de Urgență 123/2005, Legea 329/2006 și Legea nr. 202/2010
Legea nr. 147 din 24 iulie 1997 și a Protocolului semnat la nivelul miniștrilor de interne din România și din Republica Franceză referitor la cooperarea în domeniul Afacerilor Interne
Legea nr 208/1999 de ratificare a Acordului de Cooperare pentru Prevenirea și Combaterea Criminalității Transfrontaliere
Legea nr 208/1999 privind ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere, semnat la București la 26 mai 1999
Legea nr. 208/1999 pentru ratificarea Acordului de cooperare pentru prevenirea și combaterea infracționalității transfrontaliere, semnat la București la 26 mai 1999, publicat în Monitorul Oficial nr 654/31.12.1999
Legea 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 219 din 18/05/2000
Legea nr 143/2000 privind combaterea traficului și consumului ilicit de droguri ,publicată în M. Of. partea I nr. 362 din 03.08.2000
Legea nr. 86/10.05.2000 pentru ratificarea Convenției privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu, semnată la Aarhus la 25 iunie 1998, M.Of. nr. 224/22.05.2000
OG nr 201/2000 privind crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere
Acordul de readmisie a cetățenilor proprii și a altor persoane, încheiat între Guvernul României și Guvernul R. Ungare, semnat la București la data de 10.12.2001
Legea 677/2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date, publicată în Monitorul Oficial nr. 790 din 12 decembrie 2001
Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane, modificată și completată de Legea 230/2010 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 812 din 6 decembrie 2010
Legea nr. 22 din 22 februarie 2001. pentru ratificarea Convenției privind evaluarea impactului asupra mediului în context transfrontalier
O.U.G. nr. 104/2001 privind organizarea și funcționarea Poliției Române de Române, publicată în Monitorul Oficial nr 351/29 iunie 2001, modificată de Legea nr. 265/2010 și Legea 314/2013
OG nr. 159/2001 pentru prevenirea și combaterea utilizării sistemului financiar-bancar în scopul finanțării actelor de terorism, publicată în Monitorul Oficial nr 802 din 14 decembrie 2001
OG nr. 75/2001 privind organizarea și funcționarea cazierului fiscal, modificată de OG 25/2001 publicată în Monitorul Oficial nr 664 din 23 iulie 2004
OUG 105/2001 privind frontiera de stat a României
Rezoluția nr 1373/2001 a Consiliului de Securitate al ONU, adoptată la 28 septembrie 2001, care a definit cadrul general al luptei comunității internaționale împotriva acestui flagel
HG 479/2002 care aprobă Regulamentul de organizare și funcționare a Oficiului Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, publicată în Monitorul Oficial nr 382/5 iunie 2002
Legea 131/2002 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 153/2001 pentru aplicarea rezoluției Consiliului de Securitate al ONU nr. 1373/2001 privind combaterea terorismului internațional, publicată în Monitorul Oficial nr 195 din 21 martie 2002
Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române, modificată prin Legea nr. 281/2003 și Legea nr. 60/2009
Legea 218/23 aprilie 2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române publicată în Monitorul Oficial nr 305 din 9 mai 2002
Legea 503/2002 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002 , privind înființarea Parchetului National Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial nr. 523 din 18 iulie 2002
Legea 623/2002 pentru ratificarea Convenției privind reprimarea finanțării terorismului adoptată la New York la 9 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial nr 852 din 26 noiembrie 2002
Legea 656/2002 republicată în 07.12.2012 care a abrogat Legea 21/1999 pentru prevenirea și sancționarea spălarii banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 702 din 12 octombrie 2012
Legea nr 682/2002 privind protecția martorilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 964 din 28/12/2002 , modificată și completată prin OUG nr. 157/2005 publicată în Monitorul Oficial nr 1045 din 24 noiembrie 2005
Memorandumul dintre IGPF din Ministerului Administrației și Internelor din România și SNPF din Ministerul Afacerilor Interne din Bulgaria, semnat la data de 12.12.2002, în Giurgiu
Memorandumul semnat în data 12.12.2002, la Giurgiu prin care s-a stabilit ca Centrul de la Burgas să se formeze pe teritoriul bulgar
OUG 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 421 din 05/06/2008
Constituția României din 1991, modificată în 2003
Dispoziția I.G.P.F. nr. 025214 din 01.06.2003
Dispoziția I.G.P.F. nr. 025214 din 01.06.2003 privind funcționarea Centrului de contact de la Galați
Dispoziția IGPR nr. 126/2003 privind activitatea desfășurată de Poliția Română pentru prevenirea criminalității
HG 482/2003 privind contrabanda cu autovehicule furate
Legea 161/2003 privind asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în Monitorul Oficial nr 279/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției
Legea 39 din 2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, modificată în 2014
Legea energiei electrice nr 318/2003 publicată în Monitorul Oficial nr 511 din 16 iulie 2003
Legea nr 604/2003 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 63/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Administrației și Internelor
Legea nr. 92/18.03.2003 pentru ratificarea Convenției privind efectele transfrontaliere ale accidentelor industriale
Legea specială nr 161/2003 referitoare la prevenirea și combaterea criminalității informatice
OG 63/2003 privind organizarea și funcționarea MAI
OG 63/2003 privind organizarea și funcționarea MAI
Ordinul ministrului administrației și internelor nr. I / 0539 din 01.06.2003 privind funcționarea Centrului de contact de la Galați
Ordinul ministrului administrației și internelor nr. I / 0539 din 01.06.2003
Legea 197/2004 de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România și Europol, semnat la Bucuresti la 25 noiembrie 2003
Legea 197/2004 de ratificare a acordului privind cooperarea dintre România și Europol
Legea nr 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului, publicată în Monitorul Oficial nr 1161 din 8 decembrie 2004
Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală modificată și completată de Legea nr. 224/2006 și de Legea nr. 222/2008, publicată în Monitorul Oficial 758 din 10 noiembrie 2008
Ordinul M.A.I. nr. 200 /2004 privind schimbul de informații prin intermediul Punctului Național Focal
H.G. nr. 306/14.04.2005, pentru aprobarea strategiei actualizate privind reforma instituțională a M.A.I., prin O.M.A.I. nr. S/I/0552 din 30.05.2005
Hotărârea nr. 380 din 28 aprilie 2005, care a aprobat Acordul de aplicare a Convenției între România și Republica Ungară privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar, semnat la Bucuresti la 27 aprilie 2004
Legea nr 64 din 23 martie 2005, privind participarea României ca membru cu drepturi depline la Grupul de cooperare pentru combaterea consumului și a traficului ilicit de droguri (Grupul POMPIDOU) din cadrul Consiliului Europei
Legea 102/2005 republicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 774 din 2 noiembrie 2011 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, Spațiului Economic European și a cetățenilor Confederației Elvețiene
Legea 128/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea SINS
OG 128/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea sistemului informatic național de semnalări-SINS
Ordonanța de Urgență a Guvernului numărul 195/2005 privind protecția mediului publicată în Monitorul Oficial nr. 1196 din 30 decembrie 2005
Legea nr. 265 din 29 iunie 2006 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 195/2005 privind protecția mediului, publicată în Monitorul Oficial nr 586/6 iulie 2006
OG 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale, aprobată prin Legea 104/19.04.2007 și modificată în anul 2014
Ordonanța de Urgență nr. 103 din 13 decembrie 2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperarii polițienești internaționale, republicată în 2014
OUG 103/13.12.2006 privind unele măsuri pentru facilitarea cooperării polițienești internaționale, publicată în Monitorul Oficial nr 1019/21.12.2006 aprobată prin Legea nr 104/19.04.2007 și republicată în 2014
Protocolul din 7 februarie 2006 încheiat între Inspectoratul General al Poliției de Frontieră din cadrul Ministerului Administrației și Internelor din România și Administrația Serviciului Frontierei de Stat a Ucrainei privind inființarea și funcționarea Punctului de contact „Porubne", publicat în Monitorul Oifical nr. 639 din 25 iulie 2006
Protocolul din februarie 2006 încheiat între IGPF din cadrul MAI România și Administrația Serviciului Frontierei de Stat a Ucrainei privind înființarea Punctului de Contact Porubne-Suceava
Plan acțiune Schengen 2007
Legea nr. 222/2008, care modifică Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, publicată în M. Of. nr. 758 din 10 noiembrie 2008
Acordul încheiat între România și Ungaria privind controlul traficului de frontieră rutier și feroviar prin care a fost înființat la data de 10.03.2010 Punctul de Contact Cenad
Legea nr 656/7 decembrie 2012, pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării actelor de terorism
Legea 226/2013 privind aprobarea OUG 164/2008 pentru modificarea și completarea OUG nr.195/2005 privind protecția mediului
OG nr. 30/2013 pentru crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Sud-Est European, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 551 din 30 august 2013 (care abrogă OG 201/2000 privind crearea cadrului instituțional necesar în vederea funcționării Centrului Regional al Inițiativei de Cooperare în Sud-Estul Europei pentru combaterea infracționalității transfrontaliere, aprobată prin Legea nr. 357 din 2001)
Codul de procedură penală 2014, Legea 135 din 2010 privind noul Cod de Prodecură Penală, intrat în vigoare la 01.02.2014
Codul Penal actual, Legea nr 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr 286/2009, intrat în vigoare la 01.02.2014
Strategiile Naționale Antidrog în perioada 2003-2004, 2005-2012 și 2013-2020
Lucrări de autor
Aelenei, Victor, Drept European, Editura Univers Enciclopedic, București, 2003
Aelenei, Victor, Legislație europeană pentru poliția de frontieră, ed Pro Universitaria, București, 2007
Alain Labrousse, Geopolitica drogurilor, ed Ideea Europeană, București, 2007
Albu, Petru, Crima organizată în perioada de tranziție, o amenințare majoră la adresa securității internaționale, ed MIRA, București, 2007
Alecu, Ghe., Barbăneagră, Alexei, Reglementarea penală și investigarea criminalistică a infracțiunilor în domeniul informatic, ed. Pinguin Book, 2006
Amza, T., Criminologie teoretică, ed Lumina Lex, București, 2000
Anghel, Ion, M., Anghel, Viorel, I., Răspunderea în dreptul internațional, ed. Luminalex, București, 2007
Antipa, Marcel, Triumviratul dezastrului global, ed Monitorul Oficial, București, 2010
Aszody, Ion, Interpolul intră în acțiune, ed. Politică, București, 1968
Banciu, Dan, Rădulescu, M, Sorin, Teodorescu, Vasile, Tendințe actuale ale crimei și criminalității în România, ed. Lumina Lex, București, 2002
Beșteliu, Raluca Miga, Organizații internaționale interguvernamentale, ed. All Beck, București, 2000
Bidu, Ioan, Crima organizată transfrontalieră -amenințare la adresa securității internaționale, ed A.N.I., București, 2004
Bidu, Ioan, Troncotă, Cristian, Coordonate de securitate, București, ed ANI, 2005
Bodunescu, Ion, Flagelul terorismului internațional, editura Militară, București, 1978
Bogdan, Sergiu, Criminologie, ed a II-a, ed Universul Juridic, București, 2009
Carpinschi, Anton, Mărgărit, Diana, Organizații internaționale, ed Polirom, București, 2011
Cârstea, Constanța, Contrabanda, formă a corupției și criminalității organizate în România în perioada 1990-2000, ed Lumina Lex, București, 2006
Cercel, Anamaria, Stănciulescu, Marcel, Criminologie, ed Paralela 45, Pitești, 2007
Chioveanu, Georgeta, Chioveanu, Victor, Gogu, George, Dan, Criminalitatea și drogurile, ed Mar Constanța, 2006
Chiriță, Radu, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ediția a 2-a comentarii și explicații, ed.C.H. Beck, București, 2007
Claude Lombois, Droit penal international, Dalloz, 1971
Colombos, C., John, International Law of the Sea, Longmans, 1967
Corciu, Eugen, Băloi, Aurel, Instituții de cooperare polițienească, ed MAI, București, 2006
Crețu, Vasile, Drept internațional penal, ed. Tempus, București, 1996
Cristuș, Nicoleta, Practică judiciară, ed. Hamangiu, 2006
Dascălu, Ioan, Negoiță, R.S., Criminalitatea organizată, tratat de teorie și practică judiciară, vol II, ed Sitech, Craiova, 2009
Dascălu, Ioan, Negoiță, R.S., Criminalitatea organizată, tratat de teorie și practică judiciară, vol II, ed Sitech, Craiova, 2009
Dascălu, Ioan, Țupulan, Marin, Claudiu, Ștefan, Cristian, Eduard, Giurea, Laurențiu, Organizația criminală a drogurilor, ed Sitech, Craiova, 2008
Defarges, Philippe Moreau, Organizațiile internaționale contemporane, Institutul european 1998, ed.Memo, București
Diaconu, I, Normele imperative în dreptul internațional-jus cogens, ed. Academiei Române, București, 1977
Dobroiu, Maxim, Infracțiuni în domeniul informatic, ed. C.H. Beck, București, 2006
Dongoroz, Vintilă, Drept penal, ed. Societății Tempus, București, reeditare a ediției din 1939, București, 2000
Drăghici, C-tin., Șerb, S., Iacob, A, Ignat, A., Drept polițienesc, ed. Tritonic, București, 2003
Drăgoi, V., Alexandru, Corneliu, Migrația și azilul, ed MAI, București, 2004
Gassin, R, Criminologie, Deuxieme edition, Dalloz, 1990
Geamănu, Grigore, Dreptul internațional penal și infracțiunile internaționale, editura Academiei Române , București, 1977
Geamănu, Grigore, Principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan, ed. Didactică și pedagogică, București, 1967
Gidel, Gilbert, Le droit international public de la mer. Le temps de paix, Paris,1932
Glasser, St, Introduction a l’etude du droit international penal, ed. Bruylant, Paris, 1954
Glasser, Stefan, Droit international penal conventionnel, Bruxelles, Bruy1ant, 1970
Gornig, Gilbert, Rusu, Ioana, E, Dreptul Uniunii Europene, editura C.H. Beck, 2007
Hurdubaie, Ioan, Instrumentele cooperării internaționale în domeniul valorificării mijloacelor de probațiune, editura ERA, București , 2006
Iacob, Adrian, Drăghici, Constantin, Victor, Cooperarea polițienească între state în domeniul crimei organizate, ed Sitech, Craiova, 2009
Iacob, Adrian, Lupta împotriva criminalității organizate, Editura Sitech, Craiova, 2007
Iacob, Adrian, Ungureanu, David, Instituții internaționale cu rol determinant în activitatea poliției, ed Sitech, Craiova, 2008
Iamandi, Luca, Aelenei, Victor, Ungureanu, Georgeta, Dumitrescu, Costel, Andruș, Cătălin, Pereș, Gabriel, Cooperarea polițienească operațională la frontiera Schengen, vol II, ed Pro Universitaria, București, 2010
Jura, Cristian, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan internațional, ed. All Beck, București, 2003
Jura, Cristian, Rolul organizațiilor nonguvernamentale pe plan internațional, ed. All Beck, 2003
Lebrun, Marc, Interpolul, ed. Corint, București 2004
Lombois, Claude, Droit penal international, Dalloz, 1971
Lupan , Ernest, Dreptul mediului, Volumul II, Editura Lumina Lex, București,1996
Lupulescu, Nicolae, Extrădarea, ed. Luceafărul, București, 2004
Manolache, O., Drept Comunitar, ed.a v-a, Ed.All Beck, București 2006
Marinescu , Daniela, Tratat de dreptul mediului, Editura Universul Juridic, București, 2008
McCormick, Understanding the European Union, a concise introduction, Palgrave, New York, 2002
Miclea, Damian, Cunoașterea crimei organizate, ed. Pygmalion Ploiești, 2001
Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX, vol II, ed All, București, 1998
Moca, Gheorghe, Dreptul internațional, ed. Politică, București, 1983
Mocuța, Gheorghe, Criminalitatea organizată și spălarea banilor, ed Noul Orfeu, București, 2004
Mocuța, Gheorghe, Curți Internaționale de Justiție, ed CH Beck, București, 2009
Moldovan, Aurel, Teodor și colab. Dachin, Florina, Cioacă, Georgeta, Adriana, Expulzarea, extrădarea și readmisia în dreptul internațional, ed All Beck, București, 2004
Niciu, Marțian, I., Organizații internaționale(guvernamentale), ediția a 2-a, ed. Fundației Chemarea, Iași, 1994
Nistoreanu, Ghe., Păun, C., Criminologie, editura Europa Nova, București, 2000
Oancea, I., Probleme de criminologie, ed All, București, 1998
Olaru, Octavian, Liviu, Cooperarea multilaterală interstatală prin organizații economice internaționale, ed Pro Universitaria, București, 2009
Onica-Jarka, Beatrice, Structuri de cooperare interguvernamentală instutuționalizată, ed CH Beck, București, 2009
Oprea, G, Suceavă, I, Cloșcă, I, Drept Internațional Umanitar, Instrumente Juridice Internaționale, Regia Autonomă ,,Monitorul Oficial ‘’, București, 2003
Pasca, Florea, Fenomenul infracțional de trafic de ființe umane, ed Pro Universitaria, București, 2010
Păun, C., Riscul de țară, ed Economică, București, 1999
Pele, Ghe, Hurdubaie, Ioan, Interpol și Criminalitatea Internațională, ed Ministerului de Interne, București, 1983
Pella, Vespasian, La criminalite colective des Etats et le droit penal de l’avenir, București, 1926
Petrescu, Stan, Mediul de securitate global și euroatlantic, București, ed Militară, 2005
Pezzino, Palolo, Mafile, ed All, București, 2003
Pitulescu, Ion, Al treilea război mondial, Crima organizată, ed. Național, București, 1996
Pop, Ștefan, Poliția și prevenirea criminalității, editura Hermann, Sibiu 1999
Pop, Ștefan, Tactica cooperării polițienești europene și internaționale, ed Sitech, Craiova, 2009
Popa, Vasile, Val, Vatica , Liviu, Drepturile Omului, ed. All Beck, București, 2005
Popescu, D, Năstase, Drept internațional public, Casa de editură Presa Șansa, București, 1997
Preda-Mătăsaru, Aurel, Tratat de drept internațional public, ed. Luminalex, București, 2002
Predescu, Ovidiu, Mihut, Elena-Ana, Iancu, Nicolae, Criminalitatea transfrontalieră la granița dintre prezent și viitor, ed Fundația Agora, Oradea, 2009
Predoiu, Cătălina, Tănase, Tiberiu, Dumitrescu, Adrian, Marinică, Mariana, Lucinescu, Ioan, Codruț, Evoluții ale principalelor organizațiilor internaționale în raport cu problemele asigurării securității regionale și globale, ed Academiei Naționale de Informații, București, 2008
Queloz, N., Criminalitatea economico-financiară în Europa, editura L’Harmatt, 2007
Rădulescu, Sorin, M., Banciu, Dan, Teodorescu, Vasile, Criminalitatea în România în perioada de tranziție, ed Lică, Pitești, 2001
Sabău, Georgeta, Valeria, Traficul și consumul ilicit de droguri și precursori, ed Universul Juridic, București, 2010
Savu, Dana, Victoria, Libertăți fundamentale și cetățenești în Uniunea Europeană, ed ASE, București, 2007
Scăunaș, Stelian, Organizații internaționale și instituții europene, ed Burg, Sibiu, 2008
Sellin, Th, Memorandul on Crime in the Depresion, New York, 1973
Șerb, S, Drăghici, C-tin, Iacob, A., Ignat, A., Drept polițienesc și contravențional, ed Tritonic, București, 2003
Sime, Aurel, Vasile, Esanu, Gabi, Migrație și globalizare, ed Detectiv, București, 2005
Stancu, Șerb, Șuteu, Gheorghe, Nicolaie, Drăghici, Constantin, Iacob, Adrian, Drept polițienesc, editura Alma Mater Sibiu, 2007
Stănoiu, Rodica, M, Brezeanu, Ortansa, Dianu, Tiberiu, Tranziția și criminalitatea, ed Oscar Print, București, 1994
Ștefan, Cristian Eduard, Pintilie, Ligia Teodora, Cooperarea internațională judiciară și polițienească, ed Sitech, Craiova, 2007
Ștefan, Pop, Tactica cooperării polițienești europene și internaționale, ed Sitech, Craiova, 2009
Ștefănescu, Brândușa, Curtea de Justiție a comunităților europene, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1979
Stefani, G, Lavasseur, G, Jambu-Merlin, R, Criminologie et science penitenciaire, Dalloz, ediția a 5-a, 1982
Stoica, Gh., Mihai, Cătuți, Cristian, Cooperarea polițienească în România, Editura Paper Print Invest, București, 2006
Șuteu, Nicolaie, Gheorghe, Pop, Ștefan, Poliția, Comunitatea și Prevenirea criminalității, Sibiu 2002
Szabo, D, Crimes et villes, Motreal, PUM, 1960
Takas, L., Niciu, M., Dreptul internațional public, ed Casa de Editură și Presă, București,1996
Țical, George Marius, Crima organizată și traficul de droguri, ed. Centrului Tehnic-Editorial al Armatei, București, 2008
Timofte, Claudia Simona, Organizații internaționale, ed Universității din Oradea, 2010
Trașcă, R., La place de L Office Europeene de Lutte Antifraude dans la repression de la fraude au budget communautaire, Cahiers de droit européen, Paris, 2008
Troneci, Vasile, Hurdubaie, Ion, România în Interpol, ed. M.I., București, 1994
Tsoukalis, Loukas, Ce fel de Europă? , Editura BIC All, București 2005
Tudor, Ștefan, Andreșan-Grigoriu, Beatrice, Drept Comunitar, Editura C.H.Beck, București 2007
Untilă, Veceslav, Crima organizată, ed. Museum, București, 2000
Vâlcu, Elise, Nicoleta, Drept comunitar instituțional, ediția a III-a, ed Sitech, Craiova, 2013
Varese, Federico, The society of vory v zakone, Chaiers du monde russe 39-40, Editions Ethess, 2007
Voicu, Costică, Banii Murdari și Crima Organizată, Editura Artprint, București, 1995
Wise, E.,M., Terrorism and the problems of an International Criminal Law and Procedure, ed. John Dugard, Christine van den Wyngaert, Dartmouth, 1996
Yankin, Emille, Russia and Post Cold War Period, ed Pinguin, New York, 2007
Articole, publicații, lucrări de cercetare
Reuzie, David, L’organisation internationale de police criminelle, în Annuaire francais de droit international, Paris, 1956
Nepote, Jean, Cooperarea internațională în domeniul politicii în fața traficului ilicit de stupefiante, Buletinul stupefiantelor, vol. 9, nr. 2, ONU,1957
Ioakimoglu, Ghiorghios, rev. Scântei , 1 aprilie 1967
Minei, Nicolae, rev. Lumea nr. 27 din 1968
Bienkowska (E.), Infracționalitatea în Estul Europei, în HEIDENSOHN (F.)
Nepote, Jean, Le Courrier de l’UNESCO, mai 1968
Olimpiu Crauciuc, Organizația internațională a poliției criminale în Revista Română de Drept nr 12, 1968
Moca, Gheorghe, Problemele actuale ale dreptului organizațiilor internaționale, Revista română de studii internaționale, nr. 1(7), 1970
United Nations Social Defence Research Institute, Economic Crisis and Crime, rev nr 9/1974
United Nations Social Defence Research Institute, Economic Crisis and Crime, rev. nr 15/1976
Ministerul Muncii din Madrid, Institutul Spaniol de emigrare, Introduction al derecho migratorio, Madrid, 1976
Oficiul de Informații și presă al NATO, Manualul NATO, București, ed Nemira, 1977
The Times, 11 aprilie 1991
Cotidianul austriac Kurier nr. 289 din 1991
Ministerul de Interne al Italiei, Raport Anual asupra fenomenului criminalității organizate pentru anul 1992, editat la Roma, mai 1993
Spencer, RC, Wilcox, MH, Agents of biological warfare, rev Med Microbiol nr 4, 1993
Picca, G, Aspecte internaționale ale evoluției criminalității, Revistă Internațională de Criminologie și Poliție Telurică, nr. 2, 1994
Hanganu, Odette, Legalizarea drogurilor în revista Lumea magazin nr. 11 din 1994
Ravillard (P.), Cooperarea în materie de luptă împotriva traficului de bunuri culturale în sânul Uniunii Europene, Revistă Internațională a Poliției Criminale, august 1994
Coman, Florian, Teză de doctorat cu tema : Organizații și organisme internaționale cu preocupări în materie de prevenire și combatere a criminalității, coordonator științific prof. univ. dr. Ion Suceavă, București, 1996
Lagodny (P.), Principii și preceduri pentru o nouă lege criminală transnațională, Friesburg in Breisgau, Documentație a unei lucrări internaționale, 1997 (TRAD. din Limba Engleză)
Mueller, G.O.W, Globalizare a vieții pe Pământ, a crimei și a prevenirii crimei: Un eseu despre cum să procedăm cu criminalii majori care amenință existența continuă a omenirii, în Esser A., 1997
Consiliul Suprem de Apărare al Tarii (C.S.A.T.), Cartea Albă a Crimei Organizate și a Corupției, București, 1998
Direcția Generală de Strategie, Integrare Europeană și Relații Publice din M.I , Crima Organizată Transnațională, Fenomen de Destabilizare a Securității Internaționale, București, 1998
Anuarul Statistic al României anul 1999
Ministerul de Interne al Italiei, Direcția de Investigare Antimafia, Activitatea desfășurată și rezultatele obținute, analiza a 2 semestre 1999
Anuarul Statistic al României, anul 2000
Bideleux R, Civil Association the European Union as a Supranational Legal order, in The Edinburg Companion to Contemporary Liberalism, Edinburg University Press, Edinburg, 2001
Diaconescu, Horia, Conceptul de corupție în dreptul penal român, Revista de științe juridice nr 28/2003
Garaiman, D., Răducanu, R., Considerații privind infracțiunile informatice, Revista de Științe Juridice nr 28/2003
Olaru, C., Proxenetism. Trafic de persoane, Revista romană de drept penal nr 2/2003
Declarația Consiliului UE, din iunie 2003, Porto Carras, Grecia (Adevărul nr. 4038 din 23.06.2003
Olaru, O, Unele considerații teoretice referitoare la Legea 39/2003 privind prevenirea și combaterea criminalității organizate, rev Dreptul nr 6/2004
Direcția Națională de Stupefiante, Observatorul de droguri din Columbia. Acțiuni și rezultate, Bogota, Colombia, 2004
Revista Frontiera nr. 3 / 2005
Olaru, Codruț, Terorismul. Mijloace legislative de combatere a acestui fenomen, Revista Dreptul nr 11/2005
C. Amerasinghe, Principles of the Institutional Law of International Organizations, Cambrige University Press, Oxford, 2005
Anuarul Organizațiilor Internaționale (Yearbook of International Organizations), periodic realizat de Uniunea Organizațiilor Internaționale, a 42-a ediție 2005-2006, incluzând cele mai importante organizații care activează în peste 300 de țări și teritorii
Kovesi, Laura, Codruța, Finta, Sorin, Încadrarea juridică a unor fapte de fraudă informatică, revista Dreptul nr 12/2006
Le Monde Diplomatique, Atlas, Sperențe democratice înșelate în Maghreb, ed LMD , 2006
Ticlea, Ionel, teză de doctorat cu tema: Impactul crimei organizate asupra economiei mondiale, Academia de Studii Economice, București, 2006
Franco Roberti din Direcția Națională Antimafia, Cooperarea judiciară în combaterea criminalității organizate și a criminalității economice, în Culegere de materiale Proiectul Tempus Jep 14219
Sciziune în Organizația Conferinței Islamice cu privire la Kosovo, Agenția de știri Tonjug(Serbia), 11.03.2008
Revista de asistență socială nr 3-4, 2009
Claudia Manta, Analele Universității “Constantin Brâncuși” din Târgu Jiu, Seria Științe Juridice, Nr. 2/2009
Alin Anghel, Revista de Asistență Socială nr 3-4, Traficul de ființe umane-precizări conceptuale, 2009
Virtici, Florin Viorel,Teză de doctorat cu tema Regimul juridic al străinilor și fenomenul migrației în contextul integrării României în Uniunea Europeană, conducător doctorat prof univ dr Mazilu, Dumitru, București, 2009
Rașică, Daniel,Teză de doctorat cu tema: Institutii, agenții și mecanisme angrenate în lupta pentru prevenirea și combaterea crimei organizate în Europa, conducător doctorat prof univ dr Florian Coman, București, 2009
Bucur, Dan,Teză de doctorat cu tema: Criminalitatea transfrontalieră și impactul său asupra economiei mondiale, coordonator științific prof univ dr Bari, Ioan, București, 2010
Vătăman, Dan, Organizații europene și euroatlantice, ed Universul Juridic, București, 2011
Damian, Miclea, Aelenei, Victor, Țical, George, Dumitrescu, Costel, Pereș, Gabriel, Criminalitatea gravă de dimensiune transfrontalieră, ed Pro Universitaria, București, 2011
Diverse
epp.eurostat.ec.europa.eu
http://europa.eu/about-eu/countries/member-countries/index_ro.htm
http://itpforadea.ro/
http://jurisprudentacab.cab1864.eu/detaliidocument.aspx
http://www.icao.int/
http://www.insse.ro/
http://www.insse.ro/
http://www.oic-oci.org/oicv2/states/
http://www.osce.org
http://www.politiadefrontiera.ro
http://www.politiaromana.ro
http://www.politiaromana.ro/ccpi.htm
http://www.schengen.mai.gov.ro
http://www.schengen.mira.gov.ro/index02.htm
http://www.un.org/en/
https://www.europol.europa.eu
www.amosnews.ro
www.arableagueonline.org
www.asean.org
www.au.int
www.biblioteca.asa.ro
www.biblioteca.asa.ro
www.bursademunca.ro
www.cei.int
www.e-justice.europa.eu
www.europa.eu
www.fao.org
www.frontex.europa.eu
www.gov.ro
www.green-report.ro
www.interpol.int
www.interpol.int
www.legeaz.net
www.mae.ro
www.mai.gov.ro
www.mai.gov.ro
www.mai.gov.ro
www.nato.int
www.oas.org
www.onu.org
www.secicenter.org
www.state.gov.com
www.wikipedia.org
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Forme de Manifestare a Criminalitatii Internationale (ID: 127927)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.