Forme de Interferenta Intre Cult Si Popular In Opera Lui Mihai Eminescu

ARGUMENT 5

I . LITERATURA- ACT CULTURAL 6

I .1.Evoluția fenomenului literar. Continuitate și discontinuitate 8

I .2.Funcție și funcționalitate la nivelul literaturii 9

I .3.Literatura- formă de comunicare 12

I .4.Relația cult- popular 13

II. FORME DE INTERFERENȚĂ ÎNTRE LITERATURA POPULARĂ ȘI CEA CULTĂ – PRELUARE- PRELUCRARE- INVENȚIE 15

III. ROLUL MODELULUI ȘI ARHETIPULUI ÎN DECODAREA MESAJELOR LA

NIVELUL TEXTELOR LITERARE 26

IV. MIHAI EMINESCU 38

IV.1.Forme de preluare și prelucrare a modelului popular 44

IV.2.Continuitate și discontinuitate 51

IV.3.Studii de caz 54

IV.3.1. Dorința 55

IV.3.2. Călin (file din poveste) 62

IV.3.3. Lacul 66

IV.3.4. Sara pe deal 69

IV.3.5. Făt-Frumos din lacrimă 73

V. METODE DIDACTICE ȘI MODELE DE ACTIVITĂȚI DIDACTICE FOLOSITE

ÎN PREDAREA LIMBII ȘI LITERATURII LA CLASELE DE GIMNAZIALE 78

V.1. Integrarea metodelor didactice în cadrul procesului de învățământ 80

V.1.1. Competențele procesului de învățământ 81

V.1.2. Metode folosite în studierea Limbii și literaturii române, în gimnaziu 84

V.1.3. Utilitarea metodelor și tehnicilor de dezvoltare a spiritului critic 90

V.2. Modele de activități didactice folosite în predarea Limbii și literaturii române 93

V.2.1. Modelul tradițional de proiectare a unei lecții având ca suport textul eminescian 94

V.2.2. Modelul modern de proiectare a unei lecții având ca suport textul eminescian 105

VI. EVALUAREA PERFORMANȚELOR ELEVILOR 123

VI.1. Etica evaluării 123

VI.2. Forme de realizare a evaluării 124

VI.3. Metode de evaluare 125

CONCLUZII 140

BIBLIOGRAFIE 144

ANEXE 151

ARGUMENT

O condiție esențială a unui artist, pe care îl simțim actual și reprezentativ pentru sacrificiul unui popor, este capacitatea lui de a ne da senzația că vine de demult și de departe, de la începutul vremurilor și din largul celor patru puncte cardinale, că a fost contemporan cu povestea reală și închipuită a întregii comunități, dar că ea are adânci rădăcini în timpul și spațiul istoric al neamului său. Așa îl simțim pe Eminescu.

Problema este cum îl “simt” generațiile tinere, elevii noștri. Este accesibil sau nu Eminescu la clasele gimnaziale?; Cum este el interpretat de aceștia? Iată întrebări care ne-au frământat și care m-au determinat să-mi aleg lucrarea de față. Motivația mea s-a născut și din nevoia de a aduce un plus competențelor din programa de gimnaziu ce vizează folclorul în interacțiune cu cultul, prin semnificații, motive, imagini-arhetip. Originea literaturii trebuie scoasă la iveală și valorificată și la această vârstă. O interpretarea mai profundă a acestor aspecte, în opera lui Mihai Eminescu, credem că va sensibiliza elevul și-l va apropia de frumusețea folclorului nostru.

Constatăm că în partea de teorie am identificat forme de interferență între cult și popular în opera lui Mihai Eminescu la nivel de simboluri și preluări de modele populare, prelucrări ale acestora, la nivelul înțelegerii creației populare, la nivel de identificare a mitului și de interpretare a textului prin prisma lui și la nivel de percepție a vieții, a omului vechi și a celui modern. Revedere, Călin (file din poveste), Dorința sunt titluri cu care elevii de ciclul gimnazial se întâlnesc la orele de limba și literatura română. Contrar unor voci sceptice, aceste poezii sunt citite și recitate, dovadă că Eminescu place tinerelor generații, că elevii sunt încântați și atrași de marele nostru poet, că îl înțeleg, desigur, în limita vârstei. Dacă în clasele de liceu, receptarea operei eminesciene se face dintr-o altă perspectivă, avizată, deoarece elevii au instrumentarul necesar abordării textului din punct de vedere stilistic și ideatic, cititorii din gimnaziu amestecă aceste abordări cu impactul afectiv, intuitiv cu universul eminescian.

Partea practică a evidențiat aceste aspecte prin proiectările de lecții propuse și aplicate la clasă. Elevii au fost interesați de opera eminesciană, s-au apropiat de creațiile populare și au participat activ la lecții, identificând elementele populare preluate și modalități de prelucrare a acestora.Cert este că, indiferent de la ce vârstă este abordat, puterea de seducție și fascinație a geniului eminescian rămâne intactă.

CAPITOLUL I

LITERATURA –ACT CULTURAL

Literatura in sensul ei propriu este o artă prin lucrările scrise. Termenul provine din latinescul littera –literă și se refera lacunoaștere, descoperire, înțelegere, interpretare cu ajutorul literelor. Prin noțiunea de “act cultural” înțelegem contribuția pe care o aduce un creator, indiferent de domeniul de activitate desfășurată (literatură, muzică, pictură etc.), la baza culturii universale. Acest fond este vechi, pe structura lui stau mărturii ale cercetătorilor folcloriști, specialiști care au scos la lumină de-a lungul timpului prin materialele culese și prin notițele luate, viziuni noi asupra folcloristicii. Viziunile urmăresc valorile autentice, neexplorate de alții, tocmai pentru a scoate în evidență prin ele atât viața spirituală cât și cea materială a omului păstrător de tradiții.

În secolul al XVIII-lea literatura era asociată culturii, însă pe parcursul timpului acest aspect a fost abandonat. Ideea de separare a continuat până în secolul al XX-lea, când, chiar dacă părea că această separare era definitivă, totuși s-a regăsit un „mugure” de asemănare, semn că această asociere n-a încetat să existe niciodată. Cultura, prin modul ei de transmitere, oral sau scris, poate conține câtuși de puțină literatură, care la rândul ei poate fi orală sau scrisă.

Cert este faptul că cea din urmă prinde formă si evoluează numai dacă are o bază culturală.Sunt stabilite o serie de aspecte referitoare la noțiunea de cultură și literatură ca disciplină a învățământului și anume că participă în mod activ la actul educativ la dezvoltarea și la instruirea omului, după cum afirma Adrian Marino că: „Omul cultivat este și civilizat prin definiție (…)”.

Din orice unghi am privi relația literatură- cultură, ea există în ciuda faptului că de-a lungul timpului unii specialiști au încercat să demonstreze opusul. „Cultura” atrage în consistența ei „literatura”, căci undeva în profunzimea ei stă folclorul, tradiția, oralitatea, scrisul, limbajul, educația, toate acestea fiind considerați piloni ai „literaturii”, deci ai culturii.

Îndreptându-ne atenția spre istoria culturii noastre, constatăm că ea a trecut printr-o etapă importantă, în jurul secolului al XX-lea, când era evidențiat de către specialistii din diferite domenii, aspectul că tradiția orală, folclorul primește aceeași importanță ca și tradiția scrisă, literatura, pentru că ele se asimilează reciproc, legătura dintre ele fiind făcută de om, de trăirile lui spirituale și sociale.

Aceste trăiri ale omului se află în strânsă legatură cu materialul și cu practicul. Țăranul a făcut artă din orice, de la poezie la cântec, de la meșteșugărit la lucrul câmpului, de la zicători la povești cu tâlc și basme. Folclorul este și rămâne originea literaturii, un tezaur în care regăsim sentimente, muzică, tradiții, însă el nu se oprește aici. Acesta este în continuă regenerare, capătă alte interpretări, sunt puse în lumină alte valori după care oamenii se ghidează.

Folclorul a fost studiat de mulți și fiecare a văzut câte ceva în el. Unii l-au tratat cu indiferență, l-au văzut doar ca pe o grămadă mare de credințe, pe când alții au intrat prea profund în semnificații până la cele mai adânci rădăcini. Au văzut cu cea mai mare finețe, frumusețea oamenilor de la sat, a vieții pline de sens și stabilitate, mergând cu ochiul chiar până la perfecțiune. Ovidiu Papadima afirma că folclorul este “un laborator de înțelegeri pentru viața, și nu o colecție de reminiscențe barbare.” Ovid Densusianu afirma în unul din cursurile sale de Istoria filologiei romanice că nu trebuie să privim doar în trecut ci și în folclorul ce izvorăște în fiecare zi .

După părerea mea folclorul nu este altceva decât “o pătură caldă” care acoperă lumea. El reprezintă căldura sufletului, puritatea, simplitatea lui și în același timp “veșnicia”, cum spunea poetul Lucian Blaga în creația sa, Sufletul satului ” Eu cred că veșnicia s-a născut la sat”. La sat fiecare gânganie transmite un mesaj, are o semnificație, fiecare pas al țăranului are greutate, fiecare bătaie de ceas are rezonanță, fiecare particulă vibrează, dar în același timp tace. Aici viața pare că are sens. Acel sens după care tânjim cu toții, aici știi ce vrei, ce trebuie să faci, ce așteptări să ai, iar viața nu e ghidată după reguli și principii.

Folclorul este și va rămâne aluatul literaturii, al muzicii, al picturii etc. pe care îl putem considera, fără măcar să clipim,o valoare culturală. Tot ce trebuie să facem noi, este să îl redăm în scris, în note sau în picturi. Astfel, putem vorbi de literatură ca act cultural, deoarece, la modul general, ea deține totalitatea activităților omului ce constau atât în crearea de operă, cât și în înțelegerea ei. În acest mod trebuie privită și literatura noastră.

I.1. EVOLUȚIA FENOMENULUI LITERAR. CONTINUITATE ȘI DISCONTINUITATE

Pentru a putea accede în această lume, multitudine de concepte, interpretări, tradiții într-un mod accesibil, a fost nevoie de specialiști,care au clasificat pe domenii lucrările culese, deși la început, după spusele lui Mihai Pop, ramura care se ocupa cu poezia lirică cântată a evoluat mult, lăsând-o in urmă pe cea care se preocupa de literatură. Folcloristica muzicală se bucura de notări, de înregistrări, pe când cea literară era afectată de lipsa de profesionalism a culegătorilor, care au lăsat lacune în urma lor. La începuturi, folcloristica literară nu dispunea de prea mare atenție sau, chiar dacă ar fi existat o urmă de interes, aceasta era lipsită de principii și metode noi care să ajute la adunarea materialelor.

La începutul secolului al XX-lea specialiștii și-au îndreptat atenția și pe istoria folcloristicii, cu tot ce cuprinde ea – literatură populară, tradiții, limbă etc. Aceștia au fost ghidați de concepții noi legate de folcloristică, de asemenea și-au îndrepatat atenția și pe culegerile de folclor.

Întâlnim continuitate în literatura orală, unde folclorul românesc a parcurs o etapă importantă ce a dus la stabilitate, în sensul că, devenind o disciplină independent, și-a impus principiile și metodele alese pentru lucru, dar și-a stabilit inclusiv și domeniile în literatură, dans și muzică. Cercetări asupra folclorului s-au făcut de-a lungul timpului, înființându-se comisii ce analizează folclorul, muzee, arhive ce găzduiesc documente culese de specialiștii în domeniu, corpus-uri ce vizau diferite tipuri ale creațiilor populare etc.

Adrian Marino aduce în analiză “ideea de literatură” și observă o continuitate a definițiilor tradiționale date literaturii scrise. Este recunoscut de specialiști faptul că literatura orală a evoluat spre scris, nemaipăstrând atâta varietate de sensuri și apropieri de alte arte cu care se îmbina armonios (muzica, pictura). Artele și-au marcat domeniul lor, iar literatura s-a disciplinat. A devenit mai organizată, datorită sprijinului oferit de către iubitorii de literatură, de frumos. Se remarcă noi genuri și specii, atât în poezie cât și în proză. Apare conceptul de „critică literară” care se dezvoltă în toate ramurile literaturii, ajutând astfel să fie mai accesibilă atât creatorului, cât și receptorului de creație.

Literatura a evoluat înspre înțelesuri noi, educative, ajungând să fie promovată și analizată în culegeri, reviste, manuale școlare etc. Odată cu apariția presei, a audiovizualului, literatura își pierde oarecum locul în cultură. Ea stagnează, dacă nu involuează, deci apare un fel de discontinuitate a acestui fenomen literar, întorcându-se parcă la literatura populară, așa cum a observat și Adrian Marino „în zona audiovizualului, prestigiul „literei”- în orice caz- încetează”, deoarece cititul unei cărți nu mai este de actualitate, iar informația pe care o promovează media este mai usor de digerat. Însă trecerea timpului face ca omul să stie să selecteze adevăratele valori ale literaturii, deci și ale culturii, punând în față cunoașterea mai presus de informație, deci cartea, lectura și scrisul sunt actuale și astăzi și la îndemâna oricui.

I.2. FUNCȚIE ȘI FUNCȚIONALITATE LA NIVELUL LITERATURII

Pentru a înțelege mai bine funcțiile pe care literatura le deține și cum funcționează acestea, trebuie să ne îndreptăm atenția către lectură, creație, educație etc., surprinse din mai multe unghiuri pe care le vom aminti mai jos, în acest subcapitol. Una din funcțiile importante ale literaturii este funcția literară, cea care face ca un text comun să aibă valoare și funcționează prin limbaj curat, literar, diferit de cel cotidian, prin urmare desprindem o funcție comunicativă bazată pe limbaj (semne, simboluri); dar și una cognitivă bazată pe cunoașterea semnificațiilor acestora.

Aceste funcții sunt pe larg analizate de specialisti, prima dintre ele face referire la literatura popular, unde întâlnim idei reprezentate prin simboluri, arhetipuri ale vieții umane în strânsă legătură cu mediul în care trăiește omul vechi. Ele vizează „întregul”, origini ale lumii, ale omului, forțele reale sau ireale pe care le dețin zeii, mituri vechi ce stau la nașterea lumii. Formele simbolice dețin o mare importanță în transmiterea învățăturilor de tip tradițional. Ele nu sunt altceva decât formele pe care le ia gândirea omului, deci sunt de acord cu ce afirma Réne Guénon “limbajul înșiși nu e altceva decât un simbolism”. Tot la el regăsim o strânsă legătură între cuvânt și simbol, văzute ca asimilându-se unul cu celălalt.

Un text literar trebuie analizat și înțeles urmărind sensurile cuvintelor, sau dacă textul este oral urmărind semnificațiile acestuia. Specialiștii, cititorii sau receptorii trebuie săfie cei care decodifică mesajul și îl interpretează. Observăm prezența unui limbaj poetic, metaforic al folclorului, demonstrat de orientările folcloristicii moderne și de rezultatele acestor cercetări. Figurile de stil, tropiile, pe care îi regăsim în creațiile folclorice, au dat funcționalitate ideii poetice în trecut și le regăsim și în creațiile culte având aceeași funcție. Epitetul, metafora, alegoria, comparația, antiteza, hiperbola, repetiția sunt doar câteva dintre figurile se stil care se interferează cu cultul și nu obosesc în a oferi sensuri noi cuvântului sau ideii.

Prezența simbolurilor o întâlnim în diferite culturi, la fel cum întâlnim și “arhetipurile” despre care vorbește C. G. Jung sau miturile pe care le dezbate alături de K. Kerényi. Toate acestea sunt forme de interpretare ale unor valori, origini, dar și realități din punct de vedere religios, filozofic, științific, social și literar.

O altă funcție a literaturii, după cum observăm, este cea ideologică și socială pentru că se regăsesc idei și concepții religioase, morale, filozofice etc. care reprezintă puncte de sprijin pentru dezvoltarea unei societăți. Se regăsește aici și o legătură utopică, o ușoară funcție a anticipării. Creatorul se întoarce mereu la trecut pentru a construi prezentul și face presupuneri asupra viitorului. Tot aici putem să amintim de funcția educativă și formativă, cea care promovează eticul, valorile morale desprinse din mitologie, religie, estetică, dar și didactică.

Mulți specialiști au încercat să găsească explicații viabile pentru originea literaturii, însă aceasta duce spre un singur aspect clar, că literatura își are originea în religie. De aceea putem vorbi despre o literatură sacră care, în esență, nu se desprinde de literatura orală și scrisă și care consideră Biblia principalasursă de inspirație. Adrian Marino vorbește despre existența unui element comun – originea literaturii – între mituri, legende și rituri religioase. El afirmă că mitul “face posibilă literatura”, constatare conturată și de alți cercetători în secolul al XX-lea. Nu putem să nu amintim și de literatura profană care a sprijinit la rândul ei literatura populară, prin diferite forme de transmitere orală și scrisă. Acestea au interacționat cu literatura, ducând la laicizarea ei.

Funcția educativă prinde contur în literatură, deoarece cititorii au nevoie de cunoștințe bine definite, de concepte ce permit înțelegerea literaturii din orice parte am privi-o. Literatura funcționează după propriile ei principii care formează omul, îl educă și îl cultivă și care se îmbină cu principiile didactice – cel al accesibilității, al continuității și al sistematizării, al însușirii conștiente a cunoștințelor sau al intuiției. Este necesar ca omul să descopere estetica eticului, a frumosului, dar și a comicului, tragicului sau chiar a răului. El trebuie să se cunoască pe sine prin sine.

Estetica moralului reprezintă un model pe care creatorii de opere îl urmează tocmai pentru a evidenția valori pozitive, însă această reproducere de gânduri, modele poate fi redată conștient sau mecanic în creația nouă. Funcția mimetică și cea productivă sunt cele care se ocupă de aceste aspecte. Cercetătorii au stabilit că omul nu poate conștientiza ceva ce nu este redat de el. Literatura se inspiră din realitate, uneori le imită inconștient, alteori conștient sau îmbină realul cu ficțiunea, dar și cu alte arte.

Aristotel aduce la lumină pentru prima dată termenul de catharsis în lucrarea Poetica, concept ce se referă la eliberarea sufletească de negativism prin artă. Aceasta era considerată ca o terapie pentru individul care era încărcat afectiv în special cu sentimente de teamă și de compasiune. Secolul al XVIII-lea a fost cel în care chiar și medicii au constatat efectul benefic al muzicii, dansului asupra psihicului, dar si relația strânsă dintre corp și psihic. Se constată că literatura dobândește și o astfel de funcție prin creațiile ce le deține. Prin combinarea literaturii cu muzica rezultă un remediu, o vindecare a sufletului omului, o limpezire a conștiinței. Amestecul literaturii cu alte domenii sau arte există și el nu va dispărea.

Își găsește locul în literatură și artisticul, textul literar devine mai plastic, mai expresiv, mai muzical, asimilându-se armonios cu celelalte funcții ale literaturii. În conținutul artistic al unui text trebuie să vedem substanța și esența lui, adică subiectivitatea în relație cu obiectivitatea. Deși unii specialiști separă conținutul de forma artistică, acestea trebuie combinate pentru a se putea realiza și vedea întregul. Într-un sens unitar, funcționalitatea literaturii este redată prin mai multe domenii de cunoaștere, prin formă, conținut, scris, citit, lectură, prin media și prin criticii literari care nu s-au oprit doar la carte și la lectura ei, ci s-au infiltrat în toate căile de funcționalitate ale acesteia. Amestecate una cu cealaltă se formează întregul, adică literatura ca importanță și valoare culturală.

I.3. LITERATURA – FORMĂ DE COMUNICARE

Comunicarea este principala funcție ce o deține literatura, ea ajută omul să-și dezvelească originea, să-și cunoască mediul în care a trăit sau trăiește și stările pe care le are în cele trei etape pământești- nașterea-viața-moartea. Formele prin care sunt transmise acestea diferă pe alocuri, dar esența e aceeași –Limbajul. El se poate manifesta prin diferite tipuri- gest, mimică, literă, cuvânt. Gândurile și imaginația scriitorului, anonim sau cunoscut, prind viață datorită acestor tipuri de limbaj și devin utilizabile, adică ajută la funcționalitatea literaturii. Gilbert Durand a dezbătut acest aspect într-una din cărțile sale și afirma că „limbajul este comunicare, limbajul este origine a oricărei simbolizări” și că această comunicare diferă de la emițător la receptor, că între aceștia, mesajul suferă modificări în momentul când este transmis, asemenea unui text supus unor traduceri.

Unii specialiști au constatat că literatura scrisă este superioară celei orale, prin simplul fapt că prima are la bază litera și scrisul, pe când cea orală este nefixată, neancorată în literatură prin condei și însemne. Alții au răsturnat aceste constatări, încercând să dovedească că „oralitatea dă, de fapt, dimensiunea „istorică” esențială literaturii”. Prin urmare, limbajul sprijină literatura în toate modurile, fiindcă comunicarea scrisă nu oprește comunicarea orală, scrisul nu pune opreliști comunicării orale.

Literatura reprezintă un mod de exprimare a unor sentimente, stări lăuntrice sau ințelegeri ale omului, despre viață, mediu, într-o viziune artistică. Astfel se stabilește o legătură, o comunicare între oameni și o descoperire a trecutului.

Textul literar, fie el oral sau scris, alcătuiește o unitate a comunicării. Comunicarea este mijlocul principal prin care un individ reușește să-și stabilească relații cu ceilalți, dar și să-și descopere statutul în societate. Mesajul verbal sau nonverbal, trebuie să transmită ceva receptorului, ținându-se cont de anumite funcții ale comunicării. Creatorul își exprimă stările de emoție prin creația sa, mesajul transmis trebuie să se evidențieze singur sau alăturat gesturilor, mimicii, tonului ori tăcerii. Unii cercetători afirmă că un creator nu comunică nimic receptorului, ci el doar își exprimă stările fără a ține cont de cum este receptată creația sa. În viziunea altora, creatorul scrie unui anume tip de receptori, fiindcă textul literar se presupune că trebuie să comunice un lucru oarecare, cuiva neapărat. Avem de-a face aici cu o comunicare artistică, căci creatorul îi oferă receptorului opera sa, însă ea devine artistică și în același timp literară, numai dacă ea este decodificată de receptorului. Acesta trebuie să încerce să înțeleagă textul, să-l cunoască, să-l interpreteze și să-l analizeze.

Deosebiri există între literatura scrisă și cea orală, pentru că, după cum spune Mihai Pop, „ …prima se situează pe poziția limbii, pe când cea de-a doua pe poziția vorbirii.”. Dacă oralitatea are la bază transmiterea de la un interpret la altul, atunci operele scrise au la bază cartea. Ea este cea care duce mesajul la cititor. Ori dacă literatura orală asimilează completări de la alți autori anonimi, datorate caracterului colectiv și promovează tradiționalitatea, atunci literatura scrisă pare că are un egoism aparte, pentru că ea nu modifică textul inițial, ci îi dă individualitate prin promovarea noul.

I.4. RELAȚIA CULT- POPULAR

Înainte de a putea vorbi despre relația cult-popular, este de specificat faptul că trebuie amintite rădăcinile ce stau la baza popularului, tradiționalului, cu tot ce cuprind acestea. Ghidul pe care ni-l oferă ele este omul vechi, țăranul, cu felul lui de a gândi, de a trăi și de a acționa. Apoi este important să găsim o legătură reală între cele două concepte.

Studierea istorică aprofundată a folclorului a adus la liman următorul aspect și anume că toți artiștii cunoscuți l-au avut ca izvor de inspirație. L-au infiltrat în conținuturi, l-au amestecat cu alte epoci, cu alte arte, l-au împrospătat cu interpretări noi, însă concluzia rămâne aceeași folclorul “este temelia creațiilor marilor artiști”.

Relația dintre cult și popular este una strânsă, ea există în toate culturile, interferează prin creații, simboluri, arhetipuri, modele, mituri și nu poate fi negată. Inspirație populară găsim atât în literatură, cât și în muzică, sau pictura, la fel cum regăsim interferențe între sat și oraș, între credințele oamenilor de la sat și a celor de la oraș, tot așa regăsim și între nou și vechi, între oral și scris sau între modern și tradițional. Omul vechi a tăinuit necunoscutul, l-a elogiat în orice a creat și nu l-a denigrat nicicând. Cultul a venit cu puteri proaspete, a disciplinat literatura, a organizat-o, a catalogat-o, a delimitat-o după anumite reguli și principii, însă toate acestea nu au modificat viața, ci au transformat doar modul de a trăi. Și totuși aceste delimitări nu reprezintă granițe clare, de netrecut, ele pot fi oricând depășite de creatori. Ei rămân fideli literaturii tradiționale și caracterului popular, fie voluntar sau inconștient. Arhetipurile originii, ale Divinității sau simbolurile și semnificațiile ce stau la baza miturilor universale sunt transpuse voit, sau nu, de către artiști în creațiile lor. Nu putem uita de legătura atât de unită dintre om și natură. Spațiul, timpul ireversibil și trăirile omului se află într-o uniune perfectă ce nu lasă loc de întrebări.

Tot în operele populare, cosmosul este prezentat atât de „aproape” de sufletul omului, încât ai impresia că sunt parte din organismul lui. Spiritualul, omul este îngemănat cu cosmosul, iar trupește, omul este îngemănat cu teluricul. Ovidiu Papadima a constatat după multe cercetări că: „Folclorul e, astfel, în același timp, o unitate organică, surprinzător de bogată, de cugetare și de viață ”, deci omul vechi simte veșnicia, trăiește în tihnă, în calm, fără a fi preocupat de învățătură, de școală, pe când omul modern acționează după principiile științei. Undeva le asociem parcă acestora, în contrast, pentru primul noțiunea de echilibru, armonie, liniște și pentru celălalt noțiunea de instabilitate, însă amândouă au ca element comun „viața”, și „moartea” guvernate de o forță divină.

Pentru a înțelege mai bine o creație, fie ea populară sau cultă, trebuie să cunoaștem în amănunt miturile, să parcurgem cei trei „timpi” sau „miteme” despre care vorbește G. Durand, aceea de identificare a temelor, de verificare și cercetare a personajelor sau a cadrului, apoi de o stabilire a legăturii lor cu anumite mituri sau privit și ca ”un sistem complex de simboluri și arhetipuri.” Prin urmare, legătura cult-popular este la fel de importantă pentru creatorii de literatură, ca și aerul pentru viața omului. Reprezentanții de marcă ai fiecărui curent literar au preluat câte ceva din literatura populară, sau au prelucrat anumite teme, motive, punându-le într-o altă lumină, ori alții au adăugat alte interpretări ale simbolurilor în dorința de a descoperi noul în literatură, spre a evidenția evoluția fenomenului literar.

CAPITOLUL II

FORME DE INTERFERENȚĂ ÎNTRE LITERATURA POPULARĂ ȘI CEA CULTĂ

PRELUARE – PRELUCRARE – INVENȚIE

Literatura populară și cea cultă se află într-o strânsă relație în primul rând prin aspectele folclorice care nu reprezintă doar surse de inspirație pentru literatura cultă, ci ele se regăsesc în diferitele interpretări ale creațiilor. Aceste aspecte folclorice, dacă sunt privite în profunzime, observăm, că reflectă tipologii, semnificații și simboluri după care omul se ghidează. Mulți autori aduc în discuție diverse forme de interpretări pentru mituri, interpretări ce se referă la om și la etapele prin care trece acesta în decursul vieții.

În orice domeniu ne-am îndrepta atenția, putem observa această relație popular- cult, deoarece ea se face prin preluări de elemente folclorice, de arhetipuri și de subiecte pe care creatorul de cult le prelucrează, le șlefuiește în așa fel încât să scoată la lumină strălucirea creației. Folclorul este embrionul literaturii culte prin tot ce ne oferă, prin omul vechi, prin mediul în care trăiește el, prin forma în care sunt ele comunicate. Simplitatea și echilibrul lor sunt transmise până în adâncul inimii, sângele zvâcnește parcă într-un ritm bine stabilit, iar trăirile sunt înțelese într-o formă mai scurtă, mai clară, fără a căuta prea multe explicații și interpretări de sens. Literatura cultă și cea populară nu se exclud una pe cealaltă, ci se armonizează și se mulează, se asimilează reciproc. Ele interferează în profunzime aducând la suprafață creația nouă.

Operele culte au influențe populare, aceste aspecte au fost analizate de mulți specialiști, însă nici unul n-a putut clarifica dacă influențele populare au fost preluate cu bună știință sau pur și simplu asimilate, absorbite de textul cult, fără ca autorul să aibă vreo contribuție conștientă, din acest punct de vedere, în crearea lui. Elementele populare se regăsesc la mulți scriitori, însă nu poate fi stabilit cât de mult autorul cult a preluat, cât de mult a prelucrat sau cu câtă invenție, noutate a venit în text, oferindu-le alte înțelesuri prin distanțarea semnificantul de semnificat.

Și literatura populară ca și cea cultă este structurată pe specii și genuri, dacă la cea de-a doua genurile sunt în număr de trei, cu specii bine definite, la prima este de observat faptul că aceasta a întâmpinat obstacole în timp, pentru că cercetătorii n-au reușit să le stabilească foarte clar. Ei au încercat să o ordoneze în așa fel încât să poată fi accesată de către oricine oricând, prin stabilirea de bibliografii și catalogări ale creațiilor lirice și epice populare, cu scopul de a fi publicate, iar scriitorii să o pună în valoare oferindu-i strălucirea cuvenită.

După cum afirma și Mihai Pop despre folclorul nostru că trebuie cercetate în amănunt caracteristicile acestuia și știute toate creațiile valoroase, pentru că doar așa „vom înțelege și aprecia mai bine și mai drept, contribuția artistică a poporului nostru la făurirea culturii naționale și la patrimoniul nostru artistic…”. Investigând alături de o echipă a Institutului de folclor o zonă din Oltenia, Mihai Pop a urmărit dezvoltarea folclorului în raport cu viața de azi a oamenilor, cu concepția lor actuală despre lume. Acest studiu a durat 20 de zile având 120 de informatori și 760 de piese folclorice. Fiecare observație a fost notată, cronometrată și înregistrată, folosind metode adecvate în procesul de cercetare. S-a stabilit că o mulțime de factori externi au influențat viața oamenilor din acea zonă, tineri sau bătrâni, prin prezența școlilor, a meseriilor, dar și a unor obiecte moderne.

Prin urmare, se vorbește de existența unui folclor contemporan ce cuprinde și el diferite genuri cum ar fi strigătura, cântecul liric, dansul etc. Asistăm la un proces de modificare a folclorului vechi care este „de mari proporții și înnoirea este una din legile fundamentale.” Noul este perceput mai ușor de tineri pentru că tânărul digeră mai bine informația nouă, obiectul nou, pe când bătrânul are îndoctrinate anumite gânduri, obiceiuri care îi sunt ghid în viața de zi cu zi și la care nu poate renunța așa de ușor la ele.

Începutul procesului de trecere de la folclorul tradițional la cel contemporan s-a realizat odată cu pătrunderea școlilor, a cărților sau a căilor de comunicații. S-a constatat că noul își vrea partea, iar tradițiile erau păstrate din ce în ce mai rar și nu în toate zonele. Nu se poate afirma că aceste tradiții au fost eliminate de peste tot, pentru că ar fi un neadevăr. Există și zone în care acestea sunt păstrate cu sfințenie de către localnici și nu se dorește eliminarea lor nicicând.

Cele două tipuri de folclor se influențează reciproc, practicile agricole tradiționale sunt înlocuite cu cele moderne, prioritățile oamenilor vechi sunt în continuă schimbare, aceștia devin interesați de ceea ce e nou, modern și accesibil. Nici aici nu observăm dispariții complete în ceea ce privește obiceiul, tradiția, ci le regăsim un pic diferite, un fel de Mărie cu altă pălărie, cum ar spune ardeleanul, fiindcă și folclorul contemporan duce mai departe vechiul, oferindu-i o altă valoare, la fel cum și literatura cultă dă valoare elementelor împrumutate din literatura populară.

Regăsim elemente populare în literatura cultă negreșit și, de asemenea, identificăm elemente folclorice vechi în folclorul contemporan, fiindcă folclorul cercetează atât omul vechi patriarhal, cât și omul nou, modern. Cel dintâi simte veșnicia, trăiește în tihnă, calm, fără a fi preocupat de tot ceea ce învață în școală, pe când celălalt acționează după alte principii ce țin de știință. Se întrevede aici o paralelă între echilibru și dezechilibru, între profunzime și superficialitate. Însă în fiecare dintre perechi vom identifica o strânsă legătură la care nu se poate renunța deoarece noul și vechiul coexistă. Cât de mult și cât de adesea le vom găsi în operele creatorilor anonimi sau culți nu vom putea stabili decât la suprafață, căci în esență au aceleași elemente pe care se bazează.

Iată cum între aceste dezbateri aducem în discuție asemănarile între cele două literaturi, dar și deosebirile dintre ele. Formele de comunicare prin care acestea sunt transmise este limbajul, care poate fi oral sau scris. Indiferent pe care l-am lua în discuție, am ajunge la același numitor comun, că odată creată opera, receptorul îi dă sens, îi dă viață. Diferența este făcută de „vorbă” (oralitate) și „literă” (scris), dar în esență ele trebuie să transmită ceva. Undeva la punctul de întâlnire dintre cele doua literaturi stă imaginația fiecărui autor, fie el anonim sau cult. Aceasta joacă un rol extrem de important în actul creator.

Pe de-o parte lingvistica este disciplina care sprijină folcloristica pentru că actul povestitului are loc între emițător și receptor, iar mesajul se realizează prin transmitere, iar pe de altă parte, ea sprijină și literatura cultă prin literă. Mihai Pop considera că povestea spusă prin viu grai este diferită de povestea scrisă, chiar și de povestea înregistrată prin simplul fapt că prima beneficiază de caracterul sincretic sau colectiv. Nu orice narator are talent în a povesti de aceea povestea poate fi înțelesă diferit de receptor. Trecerea timpului și-a pus amprenta și pe lingvistică. Ea se modernizează contribuind astfel la „ edificarea acestui univers „cibernetic” în care mașina substituie, ca model, omului.” Durand susținea afirmația lui Michael Faucault care spunea că noi nu facem altceva decât să privim cum omului îi este luată „valoarea” de către știință și progresul ei. Această evoluție ne influențează modul de a percepe lumea, de a trăi-o în timp real.

Autorii populari și culți fac referire la realitate mereu, însă nu numai, ei se sprijină și de „estetic”, aici putem vorbi despre raportul frumos – urât, dragoste – ură, bine – rău. La început totul a fost real, promovându-se frumusețile despre care am amintit mai devreme, însă când această promovare a trăirilor a degenerat, s-a născut irealul. Și pragul dintre real și ireal este atât de ușor de trecut, imaginația creatorilor alunecă foarte ușor dintr-o parte în cealaltă, absorbiți fiind de actul creator.

Poezia sau proza sunt realități, ele transmit ceva, cuiva, pe cale orală, scrisă, prin gesturi, simboluri etc. Operele culte preiau din operele populare suficiente teme, motive, care evidențiază realitatea. Dacă un text popular, cum ar fi o doină sau o baladă, în momentul citirii, el nu este decât o formă ce deține și scoate la lumină diferite sentimente, trăiri umane sau acțiuni ale acestuia, în amănunt, dincolo de formă, observăm semnificații și simboluri care-și au originea în mit. Ceea ce odinioară era doar formă, prin interpretare, el capătă noi semnificații. Rostul interpretărilor textelor este primordial. Doar prin ele putem da naștere, voit, unei perspective profunde asupra vieții și a morții.

Ne referim în acest capitol la preluările elementelor populare ale scriitorilor culți din domenii cum ar fi mitologie, literatură populară, pe care le folosesc ca modele ideale de urmat. Pentru a analiza aceste aspecte, putem să facem referire la specia basmul. El este socotit de analiștii literaturii universale cea mai veche creație ce ar avea la origine rituri ce se referă la omul vechi, la modul său de a trăi și la practicile agricole pe care le desfășoară.

Cel mai important culegător de basme din literatura noastră este Petre Ispirescu. El a adunat aproximativ 70 de basme de diferite tipuri, pe care le-a publicat într-o nouă ediție. Aceleași etape le întâlnim și la frații Grimm, care la rîndul lor culeg basmele și le reeditează, dându-le o formă de originalitate.

Petre Ispirescu a căutat să transmită basmele într-un mod simplu, accesibil tuturor, folosindu-se de un amestec armonios provenit din omogenizarea descrierii cu narațiunea, a stilului popular cu cel cult, a arhaicului cu modernul. Astfel că întâlnim în unele descrieri ale împărățiilor din basme peisaje ce dețin o tentă orientală peisajelor asemenea cu cele din O mie și una de nopți.

Se poate discuta despre o preluare, o prelucrare și o inovație la fiecare basm în parte pentru că scriitorii culți încearcă să păstreze aceeași structură a lor, aceleași formule și aceleași povestiri. Majoritatea poveștilor au ca învingător binele după o luptă strânsă cu forțele răului. Excepție de la această poveste îl reprezintă basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, care diferă prin finalul poveștii. Aici nu vom regăsi binele victorios și nici formula finală- „ Și-au trăit fericiți până la adânci bătrâneți” pentru că basmul este atipic, iar în final Făt-Frumos, întors acasă după o lungă absență, este așteptat de Moarte, care își ia partea unindu-l cu țărâna: „O palmă îi trase Moartea lui, care se uscase de se făcuse cârlig în chichiță, și căzu mort, și îndată se și făcu țărână.”

Un alt scriitor de basme este Ion Creangă, care a lăsat în urma sa cele mai frumoase povești ce sunt și vor rămâne de actualitate prin caracterul lor educativ. Și el a promovat folclorul și l-a elogiat în creațiile sale, iar opera lui a fost considerată de critici, esența poporului „Autorul profund – demiurgos – al operei lui Creangă e poporul”. Eminescu de asemenea a cules basme pe care le-a făcut cunoscute prin talentul său narativ, îmbinat cu elementele populare.

Legendele reprezintă o altă specie a literaturii populare care interferează cu literatura cultă. Ele folosesc calea fantastică pentru a explica începutul lucrurilor, al ființelor. Dacă ar fi să intrăm în însemnătatea cuvântului legenda , am observa că în limba latină el înseamnă poveste sfântă, pentru că există zone în care ea nu cuprinde decât texte cu subiect religios. Vom lua ca exemplu legenda Soarele și luna care face referire la cele două elemente cosmogonice. Aceasta spune că Soarele și Luna ar fi fost frați, iar la vremea însurătorii, Soarele nu și-a găsit aleasa inimii. Cu timpul el a prins drag de sora lui, însă mama lor vazând acestea i-a blestemat să nu se mai întâlnească niciodată.

În unele culturi, Luna este o tânără care se îndrăgostește de Soare, care era un tânăr frumos, și cum dragostea nu îi era împărtășită de Soare, el i-a aruncat cu bălegar pe față, acesta fiind și motivul pentru care Luna are pete. Acest subiect legendar îl regăsim și într-o baladă populară românească care poartă același titlu și care are aproape același fir epic. Soarele aflându-se în pragul însurătorii, nu reușește să-și aleagă soție. Atunci începe să o placă pe sora lui Ileana Sâmziana, dar ea îl refuză. Soarele nu cedează și merge la moș Adam și maica Iova cărora le cere sfatul. Aceștia îl duc mai întâi în rai, apoi în iad, pentru a conștientiza păcatul, însă el tot nu renunță. O ia pe Ileana și se îndreaptă spre mănăstire spre a se cununa, dar ea se aruncă de pe pod. El o salvează, dar Ileana cere ajutorul Domnului care o aude și o ajută blestemându-i să nu se mai întâlnească niciodată:

„ Luna când lucește,

Soarele sfințește;

Soare când răsare,

Luna intră-n mare”

Asemănările sunt clare între legendă, basm sau chiar balade prin caracterul moralizator și educativ pe care îl transmit acestea. Prin urmare, faptul că sunt populare le face să fie în vârful ierarhiei. Colectivitatea le dă valoare, iar comunicarea orală, povestitul le fac să existe. Oralitatea are prioritate indiferent de genul literar, ea nu se poate compara cu scrisul. Povestitorul trebuie să fie cel care transmite mesajul până în măduva oaselor. El însuși trebuie să creadă că elementele ireale prezente în creații au fost odată reale, sau cel puțin la momentul narațiunii.

Aducem în discuție din nou elementele folclorice: apa, arborele, cerul, pământul, luna, soarele, toate la rândul lor își au originea în mitologie, fiindcă mitul e legat de simbol, ”prin mit simbolul se povestește și se motivează”. Toate reflectă „începutul” lumii, apa este element mitologic, dar o regăsim și la creștinism. Thales, filozoful grec, în lucrarea Teologia Orphica considera apa „nașterea” tuturor lucrurilor. Homer socotea în celebrele epopei Iliada și Odiseea că apa este izvorul originar al zeilor, alți filozofi credeau că este element component din care ia naștere omul. Ca și în viziunea populară, și la Eminescu regăsim acest element mito-folcloric „apa” care este considerată locul nașterii pe pământ a „luceafărului”. Acesta ia chip de tânăr și demon prin cufundarea în apă, o combinare a irealului cu realul, dar fără nici o excludere a vreunui tărâm. Apa devine magică, căci ea dă naștere atât omului, cât și demonului. Ea reprezintă geneza. Cufundarea pare că-și are originea în ceremonialul de botez. Spiritual, omul botezat își pierde păcatele și se încreștinează. Constatăm aici cum apariția elementului pozitiv îl elimină pe cel negativ, exact ca în basme.

Iată cum observăm apropierea elementelor populare de cele mitologice, pe care omul vechi le simte, și pe care creatorul de literatura cultă le preia, apoi le prelucrează cu scopul de a le valorifica. La fel cum spunea C.G. Jung despre spiritul primitiv că „nu inventează mituri, ci le trăiește”.

Un alt element preluat este cel al arborelui, pe care unii creatori îl identifică în text, alții nu. Unii îi dau valoare de intermediar între cele două lumi, alții valoare de protector, apărător al omului, dar în același timp și loc de refugiu, alții de frate (înfrățirea cu natura) sau de liniște. Acesta poate fi tei, ca la Eminescu, brad, ca la creatorii anonimi, sau gorun, ca la Lucian Blaga. Nu numai în cultura noastră arborele simbolizează unitatea dintre cer și pământ, ci și în alte culturi, el primește semnificații spirituale. El este la Eminescu cel care veghează iubirea îndrăgostiților, dar și somnul de veci. Florile galbene de tei devin calmante, atenuatoare de durere, dar și intensificator de sentimente:

„ Adormind de armonia

Codrului bătut de gânduri,

Flori de tei deasupra noastră

Or să cadă rânduri- rânduri.”( Dorința)

Natura la Eminescu este înviorătoare, este plină de viață, înconjurată de vietăți și de culoare. Teiul este arborele preferat al poetului, de aceea îl vom regăsi și la căpătâiul mormântului:

„Deasupra-mi teiul sfânt

Să-și scuture creanga”( Mai am un singur dor)

Implicațiile sufletești sunt la cel mai înalt nivel în operele lui, el completeză Universul cu trăirile cele mai profunde asupra vieții, a iubirii și a morții. Poezia lui pare un ritual de trecere cu etape pe care însuși eul liric și le stabilește.

Bradul simbolizează în concepția populară veșnicia, căci el e prezent la naștere, la ceremonialul nunții, dar și la cel funebru. El însoțește omul atât în drumul spre lumea văzută, cât și în drumul spre lumea nevăzută, deci la bine și la rău, cum s-ar spune în viziunea populară.

El a fost preluat și de scriitorii culți în creațiile lor. Eminescu se apleacă bradului pentru că cetina este cea care îi ține companie pe timpul nopții, alături de astre, pentru a nu mai fi singur:

„ Luceferi, ce răsar

Din umbră de cetini,

Fiindu-mi prieteni,

O să-mi zâmbească iar.”( Mai am un singur dor)

Gorunul lui Blaga este considerat un intermediar între viață și moarte de asemenea. Prin urmare, indiferent spre ce tip de literatură ne-am îndrepta privirea, am putea stabili că arborele reprezintă „Axa Lumii”. După cum observăm și noi, unii arbori aduc omului noroc, alții ghinion. Prin urmare, ei „ sunt „blestemați” sau „binecuvântați”, motiv valorificat și în poezia cultă care, preluând anumite modele mito-folclorice, a transfigurat imaginea copacului viguros, dătător de putere.”Astfel, putem aduce ca exemplu multe elemente mito-folclorice pe care scriitorii le-au preluat, voit sau nu, unii le-au șlefuit, alții le-au adăugat elementul de invenție, care le aparține numai lor.

Suntem ca națiune una de factură romantică, iar sentimentele de dor, de jale, de dragoste, sunt explicate prin temperamentul și psihologia românului, sunt sentimente comune literaturii culte și populare. Ideea aceasta l-a îndemnat și pe Vasile Alecsandri să afirme ca „românul s-a născut poet”.

Așadar, ridicăm o altă problemă ce se referă la originalitatea creatorului și la sarcina pe care o are elementul de invenție în actul creației. El trebuie să vină cu o altă perspectivă asupra semnificației vechi, într-o uniune strânsă cu stilul propriu al creatorului, nefiind vorba de o înlocuire a folclorului cu acesta. Prin urmare nu ne referim la o excludere a vechiului, ci la o adăugare, neîntreruptă, a acestei perspective noi. Clădirea noului pe structura veche a literaturii face ca aceasta să nu piardă nimic, ci să fie deschisă continuității, evoluând armonios spre modernism. Scriitorii noștri nu neagă literatura populară, ci o folosesc pentru a se mândri cu ea.

Cei care au studiat îndeaproape cultura tradițională, cum au fost Lucian Blaga, Tudor Argezi, Vasile Voiculescu, s-au axat pe domeniul ce aparține satului, cu oamenii specifici locului – țăranii – pe care i-au crezut, i-au elogiat și i-au admirat prin prisma stilului arhaic, a mediului în care trăiesc aceștia. Au descris atât de frumos credințele lor, datinile, dar și acordurile fine ale muzicalității naturii. Cu toții au șters praful de pe ele, le-au împrospătat și le-au redat strălucirea pentru a-și lua locul printre marile valori ale culturii noastre.

Combinarea elementelor populare cu sacrul ori profanul sunt inevitabile pentru că satul nu se debarasează de rit și de elemente magice. Undeva se întrevede, după cum spunea Ovidiu Papadima, o „logică” a acestor credințe, dar și o„ absurditate” a lor pentru că ele sunt ghidate de superstiții. Scriitorii noștri culți n-au renunțat la ele, ci le-au folosit cu rânduială în creațiile lor. Raiul sau iadul sunt credințe populare în care țăranul crede, considerându-le nu ca incertitudini, ci ca și ceva palpabil, concret.

Papadima dădea exemplu, într-unul din capitolele despre „rai și iad”, moartea omului. Sufletul omului părăsește trupul, în mod gradat. El aude, vede ca și cum ar fi în viață până în momentul când preotul face slujba de înmormântare, apoi devine lipsit de auz. Tot la sat avem legat de acest ritual și credința că, în drumul spre cimitir, mortul să nu facă cale întoarsă, nici oamenii ce-l însoțesc să nu privească înapoi, pentru a nu întoarce moartea în sat. De menționat este și faptul că natura participă la actul ritualic de înmormântare, cetina de brad, locul plin de verdeață în care trupul își găsește liniștea, iar spiritul își urmează drumul către cer, trecând prin vămile ce sunt străbătute de diavoli și care trebuie plătite. Așa cum spunea și O. Papadima, „drumul sufletului spre lumea cealaltă e, în mitologia românească, un foarte lung proces de dematerializare, de ascensiune în spiritualitate, la fel ca viața sfinților creștini pe pământ.”

Omul are liniște după moarte numai dacă se respectă anumite credințe. Ciobanul moldovean, la presupusa moarte, dorea să i se pună fluierele de fag, de os și de soc tocmai pentru a-i alina trecerea în neființă. Componența fluierelor ne duce cu gândul din nou la arhetipul arborelui, care, după opinia lui R. Vulcănescu, își are originea în mitologia dacică, dezvăluind semnificații ce fac referire la legătura omului cu natura.

Încă din mitologia noastră, și nu numai, temele fundamentale dezbătute sunt cea a vieții și a morții, intermediate de tema naturii. Ciclul vieții și al morții își reia cursul într-o altă existență, în lumea cealaltă, o existență spirituală comparată cu natura care an de an „moare” și an de an „învie”.

Viziunea poporului român despre această lume este aceea că în ea sunt „rânduieli” atât bune cât și rele, dar important este faptul că ochiul lui Dumnezeu veghează peste noi întotdeauna. El nu cere nimic imposibil omului, el este sensul lui, arhetipul ce nu trebuie decât urmat și atât. Dacă vreodată se va simți o urmă de îndoială pentru necunoscut, ea trebuie înlăturată fiindcă Dumnezeu este totul și puținul, este cunoscutul, dar în același timp și necunoscutul, este întregul, dar și jumătatea, este steaua de pe cer, dar și licuriciul, este soarele, dar și sclipirea apei. În concluzie, Îl regăsim în cer, pe pământ, deci e posibil să existe și între aceste dimensiuni.

Literatura cultă n-a renunțat nici la aceste ritualuri, deoarece moartea este considerată de mulți nu un sfârșit, ci o altă etapă a vieții veșnice. Deci, dacă ar fi să facem o comparație a somnului ca stare fiziologică cu cel al trecerii într-o altă dimensiune, am observa că elementul comun celor două este nașterea. Putem vorbi de o naștere a trupului, o revitalizare pentru următoarea zi și o naștere pentru o revitalizare eternă într-o altă lume. Este necesară această credință în concepția omului deoarece mintea trebuie hrănită cu elemente cunoscute pentru a-și păstra calmul, altfel ea devine instabilă la necunoscut. Trezirea trupului pentru un nou început de zi și trezirea la o a doua viață a sufletului, una care nu cunoaște răutatea, păcatul sau mândria, ci este părtașă doar liniștii, armoniei sau echilibrului, este ceea ce trebuie omului. Aceasta este adevărata hrană .

Amestecul dintre rit, mit, religie este unul ce reprezintă frânghia aruncată din lumea nevăzută a lucrurilor în lumea lucrurilor văzute. Este o punte de trecere din nefiresc în firesc, însă cu toate acestea nu sunt eliminate credințele și superstițiile omului ce trăiește înconjurat de lucruri palpabile. Riturile încă gravitează în jurul activităților omului de la practici agricole la cele de viață. Toate urmăresc esența și idealul. Omul caută sensul tuturor lucrurilor să-l așeze la nivelul umanității fiindcă ”ritul nu este atât transcrierea unei mitologii sau a unui simbolism, ci ele este transferul în acțiune, dublată mai apoi de vorbire, al unui gând rezultat în urma observării Realității, dar și a intuirii Supra Realului.”

Scriitorii culți au realizat opere ce sintetizează tradiții și motive populare combinându-le cu munca lor nelipsită din actul creator, întrupându-le mai apoi în făuriri admirabile de fonduri și forme. Garabet Ibrăileanu afirma cum nu se poate mai simplu despre formă și fond cu referire la Eminescu că „va trebui să avem în vedere că forma și fondul sunt pure abstracții ale gândirii noastre”.

În a doua jumătate a secolului al XX-lea este cunoscută o mare dezvoltare în studierea relației dintre mit si literatură. Mulți l-au considerat originea literaturii și că fără el literatura nu ar exista, el „face posibilă literatura”. Mitologia era de fapt pentru anumite popoare un mod de a trăi, aspect considerat și de exploratorul Bronislaw Malinowski care afirma acest lucru într-unul din studiile sale.

La fel și K. Kerényi a dezbătut mituri și a studiat trăsături ale mitologiei, mărturisind că „miturile n-ar trebui să fie un mod de interpretare făcut pentru satisfacerea unei curiozități științifice; ele reprezintă recrearea unei realități a celor mai vechi epoci, sub formă narativă. Miturile nu explică niciodată nimic, în nici un sens; întotdeauna ele confirmă un precedent, ca ideal și garanție sigură a continuității sale”, fiindcă ele au rezonanță chiar dacă timpul le-a acoperit cu „praf”. Miturile renasc ușor din uitare și sunt puse în valoare mereu și mereu. Deasemenea orice motiv, arhetip care este preluat din mitologie, deși este reinterpretat sau reevidențiat, el nu-și pierde semnificația de bază.

Am amintit în acest capitol despre modelele preluate de către scriitorii culți din mitologie, din literatura populară și-am încercat să descoperim apropieri și interferențe între literatura populară și cea cultă, fără a modifica în vreun fel esența că literatura cultă își are originea în literatura populară. Creatorul cult preia conștient o parte din elementele folclorice nu cu scopul de a prăfui literatura populară, ci cu scopul de a le reda strălucirea, alți scriitori preiau inconștient aspecte din operele populare, însă preluate involuntar ele sunt de neatins și de nejudecat. Odată scris actul creativ, el va fi prelucrat într-un stil propriu fiecărui creator în speranța că va fi receptat așa cum își dorește el și primind mai apoi și elementul de invenție care îi dă valoare și originalitate. Invenția vine cu elementul de noutate, el este deschizător de alte înțelesuri pentru că semnificantul se îndepărtează de semnificat, dar nu-l elimină. În acest fel trebuie privită relația cult- popular și formele de interacțiune dintre ele.

CAPITOLUL III

ROLUL MODELULUI ȘI ARHETIPULUI ÎN DECODAREA MESAJELOR LA NIVELUL TEXTELOR LITERARE

În capitolul anterior am observat că există interferențe între literatura cultă și cea populară, evidențiind aspecte ale preluării, prelucrării și invenției în literature cultă. În capitolul de față vom încerca să păstrăm o continuitate a acestor aspecte împrumutate oarecum din folclor, stabilind rolul pe care îl au aceste modele și arhetipuri ce stau la baza textelor literare, cum pot fi acestea transmise și interpretate.

Cu toate că în timp modernismul a invadat fiecare domeniu de activitate, din punctul meu de vedere ar trebui să rămână pe primă poziție interesul pentru lectură, informare și cunoașterea vechiului, pentru că noul și modernul îl asimilăm mai repede și mai ușor. Oricum am privi acest schimb de valori de la vechi la nou, și invers, noi nu putem renunța la comunicare, în toate formele ei, cu toate funcțiile ei. Comunicarea diferă de la emițător la receptor, iar între aceștia mesajul codificat se modifică, așa cum vedem și la o traducere atunci când folosim calculatorul. În timpul operațiunii se produc o serie de scurgeri, iar traducerea devine mai săracă în semnificații, în sensuri. Gilbert Durand spunea că el dorește să dezbată “o știință a sensului limbajelor”, fără să se gândească la lucrurile modern, la mecanisme, la informatică pentru că ele influențează lingvistica și semantica.

Tot de la el, aflăm că mânat de gândirea aristotelică, el propune două tipuri de valori ale comunicării lingvistice, anume cea cu valoarea zero, în care comunicarea nu există și cea cu valoarea absolută, în care comunicarea are loc. Sunt de acord cu ceea ce a propus Durand dacă e să privim comunicarea din acest unghi, fiindcă semnul, cuvântul trebuie așezat într-un anume “sistem” ca să prindă înțeles. Termenul de “sistem” a apărut pentru prima data la Saussure, apoi a fost preluat și de alți teoreticieni, conform cărora dacă într-un “ sistem” apare o schimbare, atunci nimic nu mai are sens. Prin urmare transmiterea de informații trebuie să fie decodificată fără nici o abatere de la sensul stabilit.

Comunicarea este extrem de importantă în transmiterea unui mesaj, la fel și cuvântul. La momentul scrierii, el are o formă, dar privind la înțelesul lui observăm că primește o semnificație, așa cum apare și în viziunea lui Wittgenstein “orice semn pare în sine mort. De unde capătă viață? De la întrebuințare.”. El și-a manifestat o siguranță asupra limbajului după o analiză a acestuia, că el nu pornește de la scriere, ci de la citit.

Amintește, de asemenea, de “limbajul semantic” care rezultă din trei metalimbaje- cel descriptiv (translativ), metodologic și epistemologic așezând limba pe trei nivele, al formulării, al reglementării și al schimbului de informație. El consideră că în interiorul limbii legătura ce există între semn și semnificație se poate realiza din punct de vedere sintactic, atunci când ordinea semnelor influențează semnificația, din punct de vedere semantic, atunci când ordinea semnelor conțin în ele semnificația și din punct de vedere pragmatic, atunci când ordinea semnelor adună dialecticile semnificației.Deci în momentul comunicării și al trasmiterii de informații noi trecem prin toate aceste etape cuspecificul fiecărora. Din orice punct de vedere am privi această legătură, trebuie să ținem seama de forma semnului și de a-i reda “plinul”, adică semnificația. Ea este cea care orientează semnul.

Analizând opere universale, Durand a dezbătut și conceptul de “arhetip” pe care îl identifică în mai multe texte lirice. Amintește de simbolul pisicii în poezia japoneză, ce reprezintă femeia, apoi o mulțime de subsimboluri atribuite acestui arhetip al pisicii, cum ar fi pisica neagră semnifică răul, strigoiul, un monstru născut din cenușă, pisică-demon sau chiar vampir. Dacă tot vorbim despre acest arhetip putem preciza că și în viziunea poporului nostru ea este concepută ca aducătoare de ghinion, rău sau chiar spirite diavolești. Însă spre deosebire de alte popoare, noi avem câteva antidoturi care elimină aceste blesteme, le anulează, însă numai respectând întru totul etapele acestor credințe.

Când îți trece o pisică neagră calea, trebuie să faci trei pași înapoi, să scuipi în sân de trei ori ca să elimini vraja făcută de acel spirit rău, încarnat în pisică sau să mergi înainte trecând peste acel loc cu ochii închiși pentru a nu fi privi de acel spirit malefic în ochi. La alte popoare ea este considerată aducătoare de ghinion, de moarte sau de vreme rea. În alte credințe ea semnifică venirea oaspeților “când și-a linge mâța labele, vor veni oaspeți în casă”, sau atunci când miaună neîncetat poate prevesti un lucru rău ori bun.

Arhetipul, în concepția lui Durand, este “o mobilizare generală a imaginilor universalizabile; legat dincolo de limbi și texte – de gesturi (…). Imaginea-arhetip este concretizarea figurativă, substantivă, a arhetipului”, iar la C. G. Jung observăm cum acesta le consideră rezultate din mituri, basme, prin vis sau din inconștient. El a clasificat, alături de Károly Kerényi, elementele ale miturilor în funcție de caracterul și tipologia lor prin “teme”, “imagini primordiale”, “tipuri”, denumindu-le într-un singur cuvânt “arhetipuri”.Jung considera că aceste arhetipuri apar la individ ca reacții involuntare ale activității mentale inconștiente.

Completarea pe care Junga adus-o studiului despre inconștientul colectiv, a fost aceea a existenței arhetipului și că el este parte din acesta. După multe cercetări referitoare la arhetip și la influențele pe care le are asupra inconștientului uman, el a descoperit existența lui în aproape orice trăire a omului, relație sau etapă pe care o parcurge în decursul vieții. El se caracterizează prin “imagini arhetipale” pe care le găsim în toate culturile și religiile și care sunt transfigurate în vise și percepții.

El deosebește două tipuri de produse la nivelul inconștientului – imaginile și visele care au caracter personal, deci se referă la experiențe personale rămase stocate în inconștient sau chiar uitate, respectiv imaginile și visele cu caracter impersonal care nu se referă la experiențe ale omului, dar care au fost acumulate în timp, influențând starea individului.

Putem preciza clar că omul este influențat de aceste stocări de imagini accumulate, sau nu, conștient și care se răsfrâng asupra individului, a comportamentului acestuia și a trăirilor lui. Făcând referire la omul vechi, gândirea apărea inconștient și de la sine, pe când la omul de astăzi gândirea apare selectată.

Referindu-se la asocierea unui arhetip, fiecărei stări sau etape din viața omului, el dă ca exemplu legătura ce există între mama și copil ce ar avea la bază “arhetipul maternal” sau cea dintre tată și copil, având la bază “arhetipul paternal”. Nașterea, viața, moartea, forța sau slăbiciunea sunt și ele guvernate de arhetipuri.Iată cum regăsim aceste arhetipuri și în literatură. Prima legătură pe care o specificăm este cea dintre mit și basm, văzută de mulți cercetători. Întâlnim prezența “arhetipului copilului-zeu” încă din vechi timpuri pentru că el se desprinde din tema copilului. Copilul care are forte supranaturale, confundat parcă cu “ copilul Iisus” și pe care îl regăsim și în basme. Acel fiu de împărat care se naște atunci când împărații sunt la bătrânețe și care este așteptat să fie moștenitor al tronului, al întreg regatului și a cărui venire era sărbătorită trei zile și trei nopți.

Această situație o întâlnim și în Sfânta Biblie atunci când un înger îl anunță pe Zaharia că soția sa Elisabeta, aflați amândoi la anii de bătrânețe, că va naște un copil, căruia îi vor pune nume Ioan (Botezătorul). Timpul de creștere al băiatului din basm era mult peste timpul celorlalți copii. El deține forte supranaturale, deci apare arhetipul eroului, un erou pe jumătate zeu, are alături persoane care îi ghidează pașii și parcurge întotdeauna drumul inițiatic prin care se maturizează. Ori putem să amintim aici de cifra trei și în Noul Testament la Sfânta Treime sau la Învierea Domnului Iisus care are loc la trei zile.

Referitor la această figură a copilului, Jung afirma că din punct de vedere religios nu este doar o tradiție, ci este și o viziune trăită spontan ”efracție a inconștientului”. Ca element comun acestor aspecte, Jung a găsit explicația că “tema copilului ar fi imaginea corespunzătoare unor anumite episoade uitate din copilăria noastră”, deci inconștientul nostrum ne trădează trăirile pe care le refuzăm, conștient, ori nu.

Din prisma creștinismului, el poate apărea în vis dintr-o floare, ca în Degețica,de Hans Christian Adersen, poate fi băiat sau fată, ori amândouă – arhetipul hermafroditului – poate să aibă orice origine sau să fie așezat oriunde și în orice loc. Dacă ne raportăm la o dorință greu de îndeplinit, copilul poate apărea sub forma unor bijuterii, flori etc. Orice ideal sau model prezent în textele literare este văzut ca o“bijuterie” sau comoară greu de deținut, sau deținută numai prin sacrificiu, ca în balada populară Monastirea Argeșului în care este prezentă tema jerfei și-a creației. Pentru a putea realiza o construcție de durată, atât la propriu cât și la figurat, este nevoie de sacrificiu. Putem înlocui conceptul de construcție cu orice țel greu de atins, drumul spre rezultatul pozitiv este același, presărat cu obstacole și sacrificii. Un fel de drum inițiatic.

Arhetipul trebuie studiat cu mare atenție pentru ca el să fie interpretat corespunzător de cel care-l deține, altfel o explicație inadecvată poate provoca răni. El trebuie explicat corect pentru a funcționa. Atunci când ia formă, el nu mai e ce a fost, este același, dar deopotrivă și schimbat.

Un alt exemplu de arhetip pe care-l evidențiază Jung este cel al Fecioarei divine care poartă orice nume. Poate fi Anadyomene, zeița ce se ridică din apă și este purtată de valuri, Afrodita, “zeițele virginale”, “zeițele amternale”, Kore, Hecate etc., toate întruchipează aceeași ființă – femeia – în splendoarea ei, fecioară sau mama. Marea Zeiță, în viziunea lui J. Libis, avea un rol important în procesul cosmogonic de formare a lumii. Tot el amintește că “femeia mitică” este Mama care procreează, pământul din care ne hrănim, Regină a apelor, a vieții, a morții, Zeiță cosmică sau chiar Stăpână a Lumii, dar care apare uneori ca purtătoare de ambele sexe. Acești androgini sunt personaje privilegiate care au puteri magice, însă pe care nu și le evidențiază. Spațiul de desfășurare a acestor puteri este unul ritualic, fiindcă înainte de toate androginul este un personaj credincios.

Acest aspect este evidențiat de către Jean Libis, care amintește de lucrările Mariei Delcourt ce dezbate acest lucru într-una din lucrările ei, de A. M. Hocart care considera că mitul reprezintă viața și că el are nevoie de un spațiu cu specific ritualic pentru a fi spus, “aceasta este o condiție sine qua non”. Aceeași remarcă o face și Mircea Eliade, care constată că mitul are rolul de a pune în prim-plan modele de rituri și de activități importante ale omului.

Figura mitologică poate să apară deghizată din bărbat în femeie sau invers și poate să facă orice pentru a-și proteja perechea sau a o salva. Deghizarea este un act important în povestea de iubire. Iubiții se deghizează mai ales în noaptea nunții pentru a nu se vedea, unii trebuie să treacă anumite probe, alții să-și salveze perechea din mâna răufăcătorilor. Întâlnim aici asemănări cu basmele noastre în care eroii se deghizează pentru a păcăli dușmanul sau se metamorfozează luând chipul unor insecte sau animale. Eroii au de trecut trei probe pentru a-și câștiga și elibera iubitele. Zeii, eroii mitici sau ai basmelor cu toții au parte de un final fericit, pe parcursul vieții au parte de sănătate și longevitate sau chiar veșnicie ca în basme.

Toate textele populare reprezintă o formă de comunicare bazată pe trăire, pe legătura strânsă a omului cu natura. Ele sunt profunde, autorul anonim transmite ceea ce simte și trăiește, imaginile- simbol care fac legătura cu omul și mediul în care trăiește el.

Imaginea femeii apare la mulți autori populari sau culți, ca mama protectoare, iubitoare de copii, îndurerată de ceea ce i se poate întâmpla copilului ei, cum ar fi în Miorița, varianta aleasă de Vasile Alecsandri și publicată în volumul Poezii populare. Balade (cântece bătrânești), în anul 1852 :

“Măicuța bătrână

Cu brâul de lână

Din ochi lăcrimând

Și la toți zicând:(…)

Arhetipul femeii nu diferă deloc nici la autorii culți, spre exemplu poetul George Coșbuc în poezia Mamadescrie ființa care i-a dat viață cu cele mai frumoase cuvinte și într-o formă asemănatoare Mioriței. Mama este îngrijorată de fiul ei care nu se întoarce acasă. Așteptarea este mare, iar durerea aproape că-i grăbește moartea. Cadrul și imaginea ei se identifică prin aceleași trăsături, mama este bătrână, îmbrăcată în straie populare, are aceleași simțiri, fiindcă o mama nu poate să rămână indiferentă greutăților copiilor ei.

La Nicolae Labiș, mama este la fel de protectoare, ascunde de copil boala și durerea ce-o simte:

“ Alt om mi-a spus c-ai stat la pat bolnavă.

Eu nu știu cum să cred atâtea vești,

Când din scrisori eu văd precum matale

Din zi în zi mereu întinerești.” (“Mama”)

Sau, la Mihai Eminescu, unde apare arhetipul femeii-mame și a femeii-iubite :

“O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi

Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;(…)

Când voi muri iubito, la creștet să nu-mi plângi;

Din teiul sfânt și dulce o ramură să frângi,(…)”(O, mama”)

Ori la Grigore Vieru, femeia-mamă este o amintire dragă și neprețuită. El atinge arhetipul femeii și-l valorifică tocmai pentru a-și exprima profunzimea sentimentelor:

“Sub stele trece apa

Cu lacrima de-o sama,

Mi-e dor de-a ta privire,

Mi-e dor de tine, mama.”(Mi-e dor de tine, mamă)

La mulți dintre scriitorii culți arhetipurile ca apa, luna, stelele, arborii, femeia se întrepătrund cu diferite stări sufleteăti ca extazul, duioșia, iubirea, luciditatea etc. Pentru unii dintre ei acestea sunt aerul pe care-l respire. Fără uniunea acestor trăiri, arhetipurile și modelele folosite în creațiile lor nu ar avea valoare. La fel de important într-o creație este și cadrul, mediul în care sunt simțite sentimentele, el trebuie să fie propice stărilor și în relație directă cu intensitatea lor. Cadrul cel mai potrivit pentru a evidenția toate aceste trăiri este mediul rural, arhaic, unde își găsesc locul aproape toate arhetipurile, modelele și imaginile-simbol. Satul este izvorul de inspirație pentru mulți creatori fie ei populari sau culți, scriitori de proză sau poezie.

Cred că aproape toți creatorii de texte literare au ca origine a spațiului – satul. El este locul ideal pentru a crea, tot el este locul perfect pentru amorțire, pentru oprirea timpului și pentru evidențierea stărilor prin care trece ființa umană pe parcursul vieții. Este Centrul în viziunea multor autori, reprezintă acasă, este refugiul, dar în același timp e izvorul de inspirație. Acolo moartea este privită fără frică, viața este trăită și atât.

Pentru țăran, munca este ceva firesc, natural, parte din sufletul lui până la bătânețe. Pe când pentru orășean, munca îl stăpânește doar până la pensionare. Pentru omul satului fiecare lucru are un chip – pământul, vântul, luna sau soarele. De pământ să nu-ți bați joc niciodată, pentru că se va răzbuna. Contra naturii să nu te pui nicicând, pentru că vei avea de pierdut și te va învinge. Să nu blestemi Soarele, Luna, fiindcă sunt Sfinte și vei fi pedepsit de Dumnezeu. După astfel de credințe se ghidează țăranul, el știe ce e mai bine pentru pământ, pentru animale și pentru familie.

Astfel de afirmații sunt făcute și de Ovidiu Papadima care spunea că Dumnezeu e cerul și că El veghează asupra pământului. Că Dumnezeu nu mai poate suferi răutatea oamenilor și că vrea să ne nimicească, însă Maica Precesta e pământul și ea Îi înduplecă pornirile. Arhetipurile Divinităților apar și în folclorul nostru sub formă de credințe, superstiții, însă care au rolul de a ne educa, oarecum, în substrat.

Din credințele de mai sus putem lua nu o singură învățătură, ci zeci. Una dintre ele ar fi neirosirea timpului, hărnicia, modestia, dar să nu uităm de ceea ce îl reprezintă pe țăran – respectul. Vorbim de acel respect care există nu numai în relațiile dintre el și restul oamenilor, ci și respectul de sine, pentru fiecare lucru pe care-l desfășoară, pentru fiecare bucătură pe care o mănâncă, pentru firul ierbii, pentru animale, pentru unelte și în special față de pământ; pământul pe care-l miroase atunci când întoarce brazda, îl căpălește, îl cosește, îl recolteză, îl calcă cu picioarele desculțe, spre a-i simți căldura, pe care-l respectă în final pentru că-i primește trupul la moarte. Acesta este țăranul nostru și trebuie prețuit pentru ceea ce face. Acest respect poate l-a inspirat și pe Liviu Rebreanu atunci când a scris romanul Ion, reflectându-se în ”Glasul pământului” sau în sărutul pe care Ion i-l dă acestuia.

O credință străveche spune că tot ceea ce facem are un sens și un echilibru. Nu poți avea mai mult decât îți e permis sau pentru că “ nemulțumitului i se ia darul”. O. Papadima afirma că binele va fi răsplătit întotdeauna, răul va fi pedepsit, orice suferință va primi o mângâiere și truda va căpăta odihnă.

La sat, parcă copilul are copilărie și joc, tânărul are iubire și horă, iar bătrânul înțelepciune și tihnă, acestea reprezintă zestrea pe care o acumulează omul în timp. Pentru a păstra toate aceste aspecte, trebuie să rămânem fideli tradițiilor, căci ele, dincolo de aparențe, reprezintă moralitatea și educația, bunul simț și naturalețea, simplul și frumosul. Când vom deveni păstrători de valori, atunci vom vedea și progresul spre stabilitate, spre sens, sau, așa cum îi spunea Ovidiu Papadima – spre“ rânduială”. Termenul de “rânduială” face referire la cursul lucrurilor în viața de zi cu zi, dar și la integrarea omului între ele din punct de vedere spiritual.

În concepția omului modern, răul este doar un accident, însă la omul de la sat, ghidat de folclor, el este o “rânduială” a lui Dumnezeu. Din nou avem în față apropierea de Dumnezeu și legătura strânsă a omului cu Divinitatea. În viziunea lui Papadima întregul cosmos pare un spectacol viu, care are scopul de a-l împrejmui pe om și de a-i înlătura singurătățile pământești. Acest spectacol pare că “l-a alcătuit sufletește pe Eminescu, cel din viziunea tragică a “Luceafărului”, sau pe Ion Creangă, cel care a scris atât de omenește povestea Capra cu trei iezi- nu e astfel de mirare”.

Autorii noștri folosesc imagini-simbol, arhetipuri sau modele, fiindcă ele au rolul de a ajuta cititorul să înțeleagă mai bine mesajul transmis în text, de către creator. Arhetipurile sunt considerate forțe esențiale, cărora trebuie să li se ofere atenția cuvenită pentru a se evidenția și care mereu tind să se valorifice. Funcția pe care o are arhetipul este atât de veche, dar în același timp proaspătă, el vine în contact cu vechiul, dar și cu noul, în sine este imaginea viitorului. Trecutul apare reflectat în viitor. Aceasta este de fapt unul din rolurile arhetipului și-al modelului, de a aduce în prezent trecutul întru totul, de a-l șlefui, de a-l înțelege, redându-i actualitatea prin sensuri, simboluri și semnificații corect receptate de cititor. Conceptul de „arhetip” se ramifică, prin urmare, pe trei căi de receptare – ontologic, psihologic și cultural. Toate trei se regăsesc în diferite culturi, contexte ca modalități de sprijin în analiza, receptarea textelor literare, dar nu numai.

Putem vorbi de „arhetipul metafizic”, care este înțeles atât ca formă transcendentă, specifică viziunii lui Platon, în lucrarea Timaios, ce se referea la Dumnezeu ca esență, cât și la o formă care acționează din interior, imanentă, specific și lui Aristotel, în lucrarea Metafizica, dar care vedea materialul, concretul.

În literatură, aceste arhetipuri au rolul de a înțelege și de a oferi concepții noi din punct de vedere al genezei și al legăturii cu Divinitatea. Imaginile, modelele și arhetipurile se lasă descoperite până în profunzime, încercându-se să nu se renunțe la semnificațiile proprii, înclinând spre alte viziuni.

O altă categorie a arhetipurilor o constituie cele de natură psihologică, această viziune elimină obiectivitatea, înlocuind-o cu subiectivitatea. Se delimitează aici două concepte ale arhetipului: „conștiența” și „inconștiența”. Jung a dat o interpretare psihologică acestor arhetipuri prin imagini arhetipale ca Hera, Zeus, Prometeu, Mama și Fiica.

Un alt arhetip este cel cultural, pe care-l găsim izolat de cel metafizic și psihologic, pentru că el nu se axează pe producerea de imagini, ci pe ceea ce reprezintă ea în esență. Această concepție antropologică a rânduit arhetipurile în funcție de cultura lor. Cele trei viziuni ale arhetipului se pot regăsi amestecate în cel mai fin mod cu putință. Deci, prin urmare, arhetipul cultural poate fi considerat bază pentru construirea unor viziuni noi cu metafizicul și psihologicul. Referitor la receptarea unui text literar, se poate afirma că ”analiza literară poate fi așezată între voletele a două oglinzi critice complementare, cea metafizică și cea antropologică, conform ideii lui Jung, că explicația mitologică este o amplificare a interpretării psihologice. Critica literară ar fi astfel însoțită de mitocritică si mitanaliză, pe de o parte, și de psihocritică și psihanaliză, de cealaltă. Arhetipologia ar putea în acest fel să preia rolul de succesor hermeneutic al pozitivismului, amplificând și conferind un aspect organic demersului comparatist.”

După o analiză amănunțită asupra mitului, Gilbert Durand afirma că una dim metodele de analiză a „textului” mitic este mitocritica. Ea vorbește de „mitul primordial”, cel pe care îl vedem punându-și amprenta pe moștenirile culturii, amestecate cu obsesiile și mitul personal. Noțiunea de „mit personal” nu i se pare suficientă pentru a da socoteală la o analiză de înțelegere a unei opere. El consideră că mitului i s-a dat libertatea de a avea putere peste „ego”, pentru că” mitul depășește de departe, și cu mult, persoana, comportamentele și ideologiile sale.”

Mitocritica, în viziunea lui, este o metodă care așează și astâmpără rezultatele pozitive ce reies din metodele conflictuale ale criticii literare. Referitor la critica literară, el consideră că poate fi o „știință” sau o „artă” atunci când se îndepărteazăde subiectul ei și participă la dispute între clasici și moderni, critica veche și nouă, psihanaliză literară, artă sau structuralism. Ca știință, ea trebuie să respecte anumite reguli, să se modeleze când trebuie, să fie implicată la propriu asupra “continuității și a discontinuității” așa cum îi este obiectul, “în plus, dacă critica nu este “știință”, atunci ce drept are un critic să-și impună gustul său artistic altuia?”

De la „mitocritică” la „ mitanaliză” nu este decât un pas, fiindcă așa cum afirma și Mircea Eliade „nu e mai puțin adevărat că înțelegerea mitului se va număra într-o zi printre cele mai folositoare descoperiri ale secolului XX.” El apare ca punct de interferență între toate literaturile, între toate societățile, este „metalingvist” sau „metaistoric”.

Mitul este un amestec de interacțiune între istorie, societate, filozofie, dar și limita unde se intersectează interpretări ale textelor sau, cum ar spune G. Durand, „ este o răspântie semantică în care se întâlnesc diferite abordări ale textului, adică diferitele lecturi.” Studiind aprofundat miturile, el identifică prezența unor „miteme” care includ simboluri și care ies în evidență prin personajele mitologice. Vorbește despre existența unor miteme – al timpului pe care îl regăsește la Proust ca fiind ireversibil, dar învins prin moarte, pe când la Eliade timpul apare amplasat într-un „univers discontinuu” și „sincron”. Un alt mitem este cel al intimității în mitul femeii absolute, al lui Dionysos și care reprezentau, în viziunea lui, aspecte izolate, la fel ca și alcoolismul, în perioada secolului al XIX-lea.

Secolul XX este cel în care se conturează domeniile, nu vom mai găsi granițe între critica literară și analiza socioculturală și istorică a unei opere. Durand a arătat dintr-o perspectivă epistemologică că „mitocritica” este cea care pune temelie „mitoanalizei”, adică „operele poetului și critica lor valorează tot atâta cât și ale omului politic sau economistului și miturile lor.”

Din punct de vedere metodologic, pentru a înțelege operele, trebuie să lecturăm mitul și „mitoanaliza” unei opere. Aceasta e necesar să înceapă printr-o testare mitocritică a operei sau a unei culturi. Abordarea unei opere, în concepția sa, se poate face în trei etape care se împart în miteme – prima dintre ele este identificarea „temelor”, a „motivelor”. Cea de-a doua este examinarea decorurilor și a personajelor, iar cea de-a treia constă în reperarea „lecțiunilor” diferite ale mitului și a interacțiunii acesteia cu un mit sau cu alte mituri, toate amplasate într-un spațiu bine definit. Constatăm că orice operă, care aparține oricărui gen literar sau artistic, are o legătură cu mitologia. Ceea ce trebuie luat în vedere este modul cum se realizează lectura unei opere.

Mitocritica, ca o concluzie, este un termen care a fost utilizat după termenul de „psihocritică” și semnifică utilizarea unei metode de critică literară sau artistică pentru orice înțelegere a unei povestiri mitice. Ea reprezintă confruntarea dintre universul mitic ce formează înțelegerea cititorului înțelegerea cititorului și universul mitic ce reiese la iveală din lectura unei opere.

Lectura trebuie să se desfășoare în trei pași importanți – „sincronicitatea” structurală a povestirii; „diacronicitatea literară” care se referă la firul și evenimentele „ povestirii”; „temporalitatea cronologică”, din care trebuie să reiasă o „sincronicitate” între lectura cititorului și cea a autorului vechi. În miezul mitului și a mitocriticii „se situează „mitemul”, care poate fi de natură structurală, „arhetipală” ( Jung), „schematică” ( G. Durand) și a cărui conținut poate fi un „motiv”, „o temă”, „un decor mitic” (G. Durand), „o emblemă”, „o situație dramatică”( E. Sourian) (…)”. El se presupune că acționează din punct de vedere semantic în două moduri, unul patent – prin redarea exactă a situațiilor și a personajelor și unul latent -prin repetarea schemei sale intenționale (în vise). Dacă un grup de miteme dispare, mitul își schimbă sensul și schimbă sufletul unei epoci.

CAPITOLUL IV

MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu este considerat poetul nostru romantic nu numai prin literatura cultă, ci și prin apropierea de literatura populară, de folclor. Am spus și într-unul din capitolele de mai sus că suntem o națiune de factură romantică, iar trăirile și sentimentele de dor, de jale și de dragoste reies din trăsăturile și psihologia poporului nostru, tocmai prin aceste aspecte ce sunt comune atât literaturii culte, cât și literaturii populare.

Având ca scop reconstruirea lumii și-a vieții de demult, așa cum o fac și alți romantici, cu un fundament bazat pe gândiri și imaginații învechite, Eminescu a conturat tipologii de viață nemăsurabile prin estetică și simplitate, așezate in anumite locuri sau spații, acolo unde fiecare om are dreptul la fericire. Sprijinit de geniu, cu o cunoaștere imensă, Eminescu și-a format o percepție asupra lumii și a vieții, valoroasă prin originalitatea ei și care-l asociază cu cei mai de seamă romantici, inserându-l totodată în grupul lor.

Observând cu atenție conceptele unei lumi obiective, el a utilizat folclorul și miturilor străvechi și a construit un univers unic, specific lui și pe care-l găsim prezent în orice operă de-a sa. De la începuturile lumii, la sfârșiturile ei, poetul a urmărit ipostaze dintre cele mai frumoase, mai mărețe ale vieții în toate elementele. Cerul și întinderile de apă, nemărginite ca sorginți fundamentale ale vieții sale, care au fost cele mai statornic exploatate.

L-a fascinat pe Eminescu luna, ca pe orice romantic selenar, dar nu numai prin nocturna și strania ei lucire, ci și ca planetă încă neexplorată de mintea omenească. De aceea, a dezvoltat viziuni noi prin ea, prin strălucirea și efectul ei, înmulțind numărul sorilor și al lunilor existente în univers.

Tudor Vianu afirma că „Eminescu nu a trebuit să lupte cu limba, așa cum au făcut unii din emulii săi de mai târziu. I-a fost de ajuns să se așeze în curentul limbii și să-și înalțe pânzele în direcția în care sufla duhul ei ”, în acest fel Eminescu era conceput de către criticii vremii.

Împotrivirea geniului romantic cu perioada lui este o linie trasă din istoria culturii noastre. S-a ridicat peste lumea contemporană, prin originalitatea și simplitatea faptelor reale luate din viața de zi cu zi și prin aspirațiile gândurilor. Creatorul romantic sau omul de știință intră în dispute cu lumea și cu tot ce-l înconjoară. Așa că, pentru urmași, el devine un învingător prin pieptul pe care-l ține trăirilor și conflictelor. Prin opera sa, el se ridică asemeni unui gigant, ce-și apără și își păstreză concepția romantică, provenită dintr-o viziune specifică sufletului său, ce renaște din dorința de a stăpâni lumea și întreg universul.

Datorită bogăției culturii românești și străine, acumulate și a simțului creionat de învățătura lui Homer, Shakespeare și Goethe, precum și de frumusețea folclorului românesc, Eminescu a făurit o operă originală, deși a acumulat toate tradițiile populare, culte și naționale, transformându-le în creații valoroase mai târziu, adică creații care au formă și fond, pentru că, așa cum am amintit si în unul din capitolele de mai sus referitor la ceea ce afirma și Garabet Ibrăileanu despre formă și fond, că ele sunt doar invenții ale minții noastre, însă ele dau roade.

Creatorii de frumos nu pot fi comparați cu oamenii obișnuiți, pentru că ei percep lucrurile, mediul, oamenii în alt fel decât alții, ei observă profunzimea în orice lucru, originalitatea lui, ”când este fond este și formă și cum e fondul așa e și forma. Forma e exprimarea. Shakespeare a luat subiecte din nuvelele italiene, dar… a fost Shakespeare.”

Zoe Dumitrescu Bușulenga afirma că, atunci când îi vom rosti numele, „gândul trebuie să ne ducă neapărat la cel mai cult scriitor al literaturii române, care pe parcursul vieții sale a adunat și a asimilat nu numai cultura europeană, de la filozofia și arta grecească, de la mitologie și literatura contemporană, ci ne-a încântat cu cele mai de preț cercetări în domeniul literaturii și a filozofiilor orientale.”

De aceea, Eminescu este poetul național prin excelență, el a folosit absolut tot ce i-au pus la îndemână toți înaintașii mari sau mici, valoroși sau obscuri. Epigonii, de altfel, este în parte și o odă închinată înaintașilor acestora, mari sau mici, lucrării lor, oricum valoroase global pentru constituirea culturii naționale. Tot ceea ce fusese operă națională întreprinsă cu dragoste de patrie și carte românească, s-a bucurat de prețuire și de atașamentul acestui cărturar neasemuit de înțelept. Numai astfel se poate înțelege enorma comprehensiune lingvistică a operei lui Eminescu, pentru care el a strâns tot ce-i stătea la îndemână, de la limba cronicarilor și a folclorului, până la cea din vremea lui, pe care a auzit-o de la sursele cele mai variate, din regiunile cele mai diferite.

Eminescu a fost considerat de unii un „romantic întârziat”, însă acest aspect este infirmat de către C. Ciopraga, iar după patru luni de la stingerea poetului, și Maiorescu făcea referire la viitorul literaturii noastre, specificând că Eminescu a fost un fenomen esențial ce-a participat intens la îmbogățirea literaturii.

Poet și prozator, catalogat ca inițiator către proza fantastică, având traduceri în zeci de limbi, valoarea universală a lui Eminescu nu e recunoscută îndeajuns. Obligația urmașilor este de a reuși să-l așeze printre iluștrii literaturii universale, alături de precursorii săi de geniu ca Horațiu sau Shakespeare.

Eminescu a cultivat cuvântul ca pe un element primordial, firesc, al formei poetice și a lucrat asupra lui, pentru a-i da acestuia noi valori și noi structuri. De aceea, operând în sensul unei mari simplități și al unei mari accesibilități, la primul nivelul al poeziei sale atât de elevate ca gândire și potențial afectiv, el a izbutit într-un proces în care geniul limbii își dispută întâietatea cu munca nepregetată, să dea limbii sale cuvântul folosit cu cea mai mare expresivitate și putere de sugestie. Astfel că, o poezie atât de simplă ca Somnoroase păsărele, ale cărei cuvinte aparțin, majoritatea, fondului lexical principal, e înconjurată de acea aură expresivă, muzicală, incantatorie, caracterizantă tuturor poeziilor maturității eminesciene, sugerând calmarea treptată a naturii înspre noapte și somnie, dar și a elementelor parcă personificate.

Cuvântul eminescian deține cea mai mare de emoție, reușind să mărească forța de a da viață limbii române, posibilitatea ei de a zugrăvi lumea, însă și să realizeze un spațiu sonor prin care să transmită cele mai sensibile sunete. Îmbinarea vizualului cu auditivul este realizată foarte fin, de aceea rezultatul obținut este unul perfect. Eminescu și-a ordonat trăirile și ideile asemeni muzicii, într-un mod natural făcând ca opera sa să primească valoare și renume. Limbajul lui Eminescu așează opera într-un loc intangibil, acolo unde să nu poată fi atinsă.

Cu siguranță, până la Eminescu, limba română n-a fost acordată atâta fin și melodios, atât de simplu, dar totuși complex. Eminescu hotărăște legăturile cu limba română într-un mod corect, tocmai pentru a modela cu ajutorul limbii „vechi și- nțeleapte” o nouă limbă.

Eminescu a considerat că limbajul trebuie, fără îndoială, să înceapă de la origini, de la „limba veche”. Așa se înțelege și frăgezimea și simplitatea limbajului eminescian care învelește aceste temelii în alte înfățișări. El își depășește predecesorii, contemporanii, inclusiv, iar în ceea ce privesc normele morfologice, sintactice și lingvistice, se abate de la ele.

De remarcat este și versul plin de anxietățile creatorului mare, ce reprezintă centrul poeziei eminesciene, punctul de sprijin al unei concepții realiste despre artă, care amestecă fondul de idei și forma lor firească. Referitor la pesimismul lui Eminescu, Tudor Vianu stabilea că „este o aspiratie catre stingerea individualitatii si reintrarea in marea unitate a naturii.” Prin aceasta, cel mai mare creator al nostru înclină spre o artă cât mai apropiată de adevărurile ultime și complexe ale vieții, adică spre o artă realistă. Așa se explică legătura de prietenie cu Slavici, Creangă și Caragiale, cei mai mari critici români, împinși la rându-și pe făgașul artei lor realiste, cu profund caracter popular.

Se observă o evoluție în opera lui Eminescu, de la preromantism și romantism spre realism și clasicism, pe direcția adevărului asupra vieții, a trăirilor întemeiate pe existență, aspecte pe care le regăsim și în Venere și Madonă, Junii corupți sau în Scrisori, și în poezia dezamăgirii personale în dragoste din finalul activității lui lirice.

Rădăcinile romantismului eminescian merg dincolo de preromantism, așa cum susținea și Zoe Dumitrescu Bușulenga că, la Eminescu, întreaga poezie, oricât de nuanțată ar fi și oricât de dispersată de filozofie ar părea, ea termină prin a fi în esență filozofică. Este, așa cum afirmă și Aurel Petrescu, „secretul eminescian de a uni două înțelesuri în versurile sale oricare ar fi epoca lor, filozofia ca o „quinta esența” și filozofia ca o „donna gentile”.

Mihai Eminescu este poetul cel mai reprezentativ al literaturii române, „poetul nepereche”, cum l-a numit George Călinescu, creator al unei opere care nu este afectată de trecerea timpului și care este mereu în actualitate.

Izvorul nemijlocit al marelui poet l-a reprezentat literatura populară, care este simultană cu sursa conștientă a tradițiilor pre și postpașoptiste, dar nu numai aceasta, ci și concepția literară a „Junimii”. Aici, gruparea literară a scriitorilor mărunți s-ar compune mai întâi dintr-un grup de poeți sensibili la influențele creației populare, de domeniul folclorului orășenesc, devenind, după cum i-a catalogat critica, “poeți erotici ai cântecului de lume”, cum ar fi : Th. Șerbănescu, M. Cornea, D. Petrino ș.a. Un alt grup recompune atmosfera eminesciană prin poeți ca: S. Bodnărescu, V. Micle, inegali ca valoare.

Deci romantismul eminescian se direcționează pe două direcții, atât literatura cultă, cât și seva folclorului. Eminescu s-a apropiat de folclor printr-o intuiție firească a valorii, înainte ca literatura populară să intre în discuțiile etnografilor și esteticienilor.Romanticii au “descoperit” folclorul, l-au cules, l-au clasificat și valorificat estetic. Petru Caraman numește folclorul “marele dascăl al marelui Eminescu”, pe când Gheorghe Drăgan consideră că natura este supremul dascăl al lui Eminescu „unul dintre arhetipurile romantismului, relevant prin mijlocirea literaturii populare este natura. Cartea naturii conține cheia pentru descifrarea întregii existențe cosmice.” Poate tocmai datorită acestor aspecte, codrul este un motiv inspirat direct din peisajul patriei. El este ridicat la rangul de simbol, iar pentru Eminescu „simbolizează paradisul pământesc.” Versul eminescian este plin de trăire, de emoție, este o adiere care te împresoară ca un voal, dar a cărui transparență te cuprinde și nu te mai lasă, până nu-i înțelegi tainele și ideile. Cornel Munteanu spunea despre poezia eminesciană că ” melodia sublimă a versului eminescian, urcând și coborând pe diapazonul atât de larg al cuvântului românesc, își are taina sa de rotire în idee”. Gândirea eminesciană poate fi și multul și puținul, și ușorul și greul.

Din literatura populară, Eminescu a cules doine de toate speciile (jale, dor, dragoste, cătănie, înstrăinare), bocete, strigături, toate aparținând domeniului liric; din domeniul epicului a cules basme, proverb, zicători populare, obiceiuri. Toate acestea sunt “dovezi” ale “pasiunii” pe care a avut-o Eminescu pentru folclor.

Petru Caraman afirma referitor la “dovezi” că “o altă dovadă despre pasiunea pentru folclor este însăși prietenia sa cu Creangă. Dacă avem astăzi o proză cum e cea a lui Ion Creangă cu care literatura română se mândrește, aceasta o datorăm marelui nostru poet.”

Orizontul folcloric al lui Eminescu se lărgește mult, având în vedere influențele străine. Romantismul german se reflectă în opera sa : Leonore, de Burger- în Strigoii (partea a III-a) sau Luceafărul, din basmul lui Kunisch, Fata-n grădina de aur. El a scris poeziile inspirându-se din viața lui, iubirile lui, studiile de la Viena și Berlin, viața mizerabilă de la București. A citit foarte mult: istorie, folclor, natură, literatură universal și astrologie, încercând să le evoce în creațiile sale.

Eminescu valorifică în opera sa știința, filozofia, ritmul istoric al veacului, înțelepciunea anticilor. El tratează teme universal cum ar fi – timpul socotit indispensabil operei eminesciene, asociat cu ireversibilitate lui, cosmicul- socotit fără sfârșit, cu astrele, cerul regăsite în poezii ca: Scrisoarea III și Luceafărul.

În viziunea Rosei Del Conte, distingem la Eminescu două tipuri de timp: un timp “vital” pe care credința cosmică a poetului îl va face să se identifice cu timpul “cosmic” și un timp “muritor”, pe care amărăciunea sufletească a poetului îl va face să se identifice cu timpul terestu. Primul timp este “intact”, el duce la “maturitate”, iar celălalt este timpul “uzurii”, compatibil cu moartea.

În Scrisoarea I se constată două valențe ale timpului, cel cosmic reprezentat fiind de luna care “deschide și închide poemul” și cel mic al omului, reprezentat de ceasornic, care deschide poemul. Alături de aceste teme, poetul atașează și teme ca natura, dragostea, punând în valoare sentimente care dau creației expresivitate și profunzime. Acestea sunt teme romantice, permanente în creația lui Eminescu. Poetul a împărtașit iubirea în toată splendoarea ei și a încercat să-i ofere un sprijin – meditația asupra vieții și a morții – apoi a evocat codrul, punându-l martor poveștii de iubire. Poezia lui, în general, cea erotica în special, reprezintă un amestec al conștiinței fiecărui individ cu cosmicul, cu scopul de a da un înțeles oricărui sentiment, de a închide un cerc. Erotica eminesciană este legată direct de natură, pentru că este locul în care se desfășoară iubirea fără restricții. Ea nu este doar un sentiment trăit ocazional, ci este un sentiment de bază la care participă întregul cosmos.

Îndrăgostiții se simt atrași unul de altul profund și ei caută un loc de refugiu în natură ca în Lacul, Dorința, Floare-albastră. Poetul își cheamă iubita în “codru de verdeață”, pe malul apei, iar iubita la rându-i vrea să-l smulgă din “nori și ceruri” înalte. Dragostea este cunoscută în diferite fațete, întâlnim suferință și iubire pierdută în Și dacă…, Floare- albastră, Lacul, dragoste neîmpărtășită ca în De câte ori iubito…, Sara pe deal, sau iubirea împlinită ca în Călin, Povestea teiului. În evocarea dragostei, natura abundă în culoarea florilor de tei, trandafirii roșii, nuferii galbeni, romanițele, ceea ce dă profunzime și intensitate dragostei. Natura capătă și ea alte semnificații deosebite, devenind leagăn al somnului și al morții, închinat înaintea codrului, văzut ca un împărat.

Prezența apei sub diferite forme – izvor, râu, lac, mare -, a codrului, a copacului în lirica eminesciană sau a dialogului cu arborii și cu apele sunt fenomene paralele ce aparțin acealuiași cadru general. În viziunea lui Eminescu, apa este simbol al timpului ce ritmează cu chemarea erosului:

„ Apele plâng, clar izvorând în fântâne;

Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.”

Teiul și apa se constituie într-un fel „templu” al dragostei în poezia lui Eminescu. În poezia de dragoste a tinereții, confuzia înger-demon e frecvent întâlnită. Singura creație care face excepție este Înger pustiu, inclusă în romanul Geniul pustiu, în care femeia este comparată și asemănată cu o statuie, înger sau marmură.

O altă temă este istoria, patria este preamărită în Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie!, în care este sugerată dorința de bine și visul de viitor al patriei. Tot tema istorică întâlnim și în Memento mori, unde Eminescu descrie istoria omului, în etape, de la cele mai vechi timpuri până la cele contemporane lui, Decebal, Strigoii, sau în Scrisoarea III, prezentată în mai multe situații. Întreaga opera a lui Eminescu reprezintă momentul cel mai înalt al poeziei românești, ea descoperă calea poeziei noastre spre universalitate, după cum spunea și Tudor Arghezi “fiind foarte roman, Eminescu e universal. Asta o știe oricine citește: cu părere de rău că lacătul limbilor nu poate să fie descuiat cu cheile străine.”.

IV.1. FORME DE PRELUARE ȘI PRELUCRARE A MODELULUI POPULAR

În caietele pe care le deținea Eminescu, s-au descoperit mai multe creații populare, culese de poet ori transcrise după alții, ce include creații epice, dar și lirice și basme. Dorința poetului n-a fost aceea de a face cunoscut materialul printr-o culegere, așa cums-a observat la Alecsandri, ci să descopere cu ajutorul creației folclorice convingerile, obiceiurile și graiul poporului, dar și totalitatea procedeelor de realizare artistică deținute în timp și ținute prin tradiție orală.

Folclorul este considerat element de bază în conturarea și definirea personalității poetului. A avut prima dată contact direct cu creația populară în anii copilăriei, la Ipotești, apoi în timpul călătoriei prin țară. Studiază mult și cunoaște literatura populară, lecturând continuu.

Prețuia în chip deosebit poezie populară, acest izvor curat și considera că o literatură valoroasă trăiește numai dacă la bază are vorba străbună, cu obiceiuri, tradiție și istorie.

În viziunea lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte își aduc contribuția, cu certitudine, la conturarea caracteristicilor proprii ale specificului ei național. El prețuia la poezia populară posibilitatea de a identifica expresia potrivită, simplă și firească a unui gând sau a unei trăiri, pentru că poezia populară este “poezie a poeziei”, o conexiune clară între om și natură.

În multe din creațiile lui Eminescu a fost identificat folclorul, ca sursă de inspirație. El a preluat din folclor motive, teme, arhetipuri, transformându-le în modele, versuri, ritmuri, imagini pe care le-a atașat unor idei noi ce dețin emblema originalității. Putem observa cum unele creații ale lui pornesc de la o puternică influență populară, cărora le-a dăruit elemente de originalitate din perspectiva exprimării, cum vom regăsi în creații ca: Ce te legeni…, Revedere; altele preiau de la varianta populară doar conceptul, fiind supuse unor modificări radicale, cum ar fi în Călin (File din poveste) sau înLuceafărul. Toate creațiile lui sunt ghidate de interferențe între trăirile poetului și cele transpuse în poezia popular prin care Eminescu și-a obținut imprimeul cunoscut lui George Călinescu, a constatat că una dintre cele mai valoroase trăsături a lui Eminescu este de a crea poezie cultă, neregăsindu-se în ea vreun element lipsit de originalitate.

De la prima poezie De-aș avea, publicată în revista “ Familia”, în 1866 și până la capodopera Luceafărul, publicat în Almanahul Societății Academice Social- Literare “România Jună” din Viena, în 1883, în opera lui Eminescu pătrund elemente folclorice sub forma unor profunde asimilări. Temele pe care le atinge în creațiile lui aduc la lumină descrieri lirice ale unor tablouri din natură ca în Făt-Frumos din lacrimă. Poetul se rezumă în a păstra unele elemente de proză, însă sporește ideile originale, de natură filozofică ca în Revedere și Ce te legeni…. Operele care au fost scrise la maturitate au condus către o cale pur cultă și originală, cum ar fi în poeziile cu tentă filozofică: Călin (File din poveste) și Luceafărul.

Poezia Revedere apare publicată în 1879 în „Convorbiri literare”, la 1 octombrie, însă a fost scrisă cu câțiva ani înainte și reprezintă prima creație eminesciană în metru popular, trohaic. Prin ea se observă ce elemente a oferit folclorul poetului, dar și mâna de respect pe care el a întins-o acesta folclorului. Eminescu reușește să aprofundeze ideile predecesorilor săi, ca Alecsandri, întărind ideea poetică, percepția meditativă și elementele de versificație. Se identifică o apropiere de doinele culese de el, pentru că majoritatea au ca temă centrală – timpul.

Din punct de vedere compozițional, are o alcătuire dialogată, în construcția ei delimitându-se două planuri, distincte, cel al omului și al codrului, ambele așezate în contrast, prin existența întrebărilor, dar și a răspunsurilor, înfățișându-i pe conlocutori în modele reale, dar distincte, cel al omului, din prisma existenței trecătoare, și cel al codrului ca element veșnic.

Percepția poetului referitoare la eternitatea codrului este incertă, sugerată de prezența interogațiilor. Chiar forma de dialog, care nu e frecventă în poezia lui Eminescu și adresările de tip oral, formulate într-un stil degajat, afectuos, transparent și melodios „Ce mai faci ?”, toate converg către potențarea afectivă a poeziei, mărturie a destinderii de o clipă a poetului. Eminescu, după o lungă rătăcire de la destinul omului, se reîntoarce în natură, în codrul cu care de „multă vreme” nu a mai comunicat.

Diminutivele cu care se adresează poetul codrului „codruțule, drăguțule”, precum și exprimările care sugerează o profundă afectivitate „multă vreme a trecut”, „tot mereu întinerești” trasează o impunere sufletească, tipic umană, ce reflectă dialogul celor doi. El folosește de trei ori cuvântul „vreme”, fără însă să-l articuleze tocmai pentru a sublinia un concept general al timpului. Unele construcții, diminutive și vocative țintesc către accentuarea familiarității dintre poet și natură, ca în creația folclorică.

Planul codrului este personificat, se extinde și predomină, fiind alcătuit dintr-o succesiune de constatări despre ceea ce rămâne ca permanență în schimbarea naturii – succesiunea anotimpurilor „ Ia, eu fac ce fac demult..” și neclintirea speciei umane „ Iar noi locului ne ținem / Cum am fost așa rămânem”.

Grandoarea pădurii, la Eminescu, are o nuanță temporală, spațial destinat rememorărilor, reintegrării în timpul mitic și în același timp o metaforă a vegetalului reîntinerind ciclic. Codrul este considerat un loc sacru și, mai târziu, el devine spațiul de siguranță mai eficace ca piatra, motiv mitic. Codrul eminescian nu e numai cetate, ci și sanctuar, vibrațiile misterioase ale ființei intră în rezonanță cu palpitațiile misterioase ale pădurii. Codrul este reconcilierea cu destinul, aliaj între mister și seninătate. El meditează asupra existenței, la fel ca și motivul apei care simbolizează viața, renașterea și fericirea “Și de-i vremea bună, rea, / Mie-mi curge Dunărea.”

Revedere este o elegie pe tema efemerității omului, un cântec melancolic despre firavitatea condiției umane în fața timpului. Punctul de plecare îl constituie doina populară, dar Eminescu recreează totul prin viziunea poetului romantic, sensibilizat de frumusețea universului veșnic, ce-l face să înțeleagă că omul și viața sunt trecătoare și neînsemnate. Poezia primește astfel o tentă filozofică, care nu mai e de origine folclorică, aspect constatat de George Călinescu.

Motivul codrului este conceput ca o ființă mitică, alături de dialogul dintre poet și natură, observându-se originalitatea și familiaritatea stilului, a locuțiunilor și a armoniei generale. Modelul popular a dat poemului, fizionomia specifică unei astfel de creații. Se identifică elemente culte din prisma expresivității, a profunzimii ideii de durabilitate a codrului, evidențierea relației om-natură, dar și perspectiva sensibilă asupra existenței umane.

Poezia Ce te legeni… este tot o creație de inspirație folclorică, ce evidențiază și izolează forma cultă de modelul popular. Ca și Revedere, Ce te legeni… este conectată supratemei timpului, însă de data aceasta opoziția nu este natura nepieritoare și sensibilitatea existenței umane, ci se petrece chiar în mijlocul naturii, al transformărilor ei, incluse unui plan general al veșnicului în raport cu ceea ce e schimbător, de prospețimea ei în relație cu ariditatea. Poezia se caracterizează prin stilul popular, versificație și dialogul dintre poet-codru. Primul vers este sugestiv, legănatul codrului, dar în special legănatul codrului “fără ploaie, fără vânt”, este simbolul tristeții profunde și a stării de melancolie.

În lirica noastră populară există doine pe care le regăsim în multe variante, într-unele dintre ele se regăsește aceeași formă dialogată ce are loc între un singur arbore –bradul sau plopul – și un om sau un personaj animalier.

Petru Caraman amintește de una dintre aceste variante culese de Miron Pompiliu, prietenul lui Eminescu, de pe Valea Crișului Negru și pe care el a considerat-o baladă, punând-o în fruntea colecției sale intitulate “Balade populare române”. Considerată de alții doină de jale, ea constă în același dialog, în care eroul principal nu este codrul, ci este bradul:

“ Leagănă-se bradu-n codru

Ca și frunzulița-n plopu,

Fără ploaie, fără răcoare,

Fără nici un pic de boare.

– Bradule, brăduț de jale,

Ce te legeni așa tare,

Fără boare, fără vânt

Cu crengile la pământ ?!

– Da cum nu m-oi legăna

Și când vântul n-a sulfa.”

Drama bradului personificat începe după tăierea acestuia:

“Trei meșteri cu trei topoare,

Pre mine să mă doboare

Și să mă dărăbuiască

Și din mine să cioplească

Lemne lungi,

În patru dungi

Și ușiță

La temniță

Și roșteie la pivniță.”

Mai există și alte variante de doine, în care eroul principal nu e bradul, ci plopul, însă oricare ar fi arborele, el este în dialog cu eul liric. Codrul este preamărit de poporul roman fiindcă apropierea umană de natură este indispensabilă.

Codrul din Ce te legeni… a devenit simbol pentru om și pentru destinul tragic al vieții sale. Eminescu înlocuiește copacul solitar cu pădurea, însă întâlnim câteva excepții – doine populare – în care imaginea simbol e codrul, cum ar fi într-una din variantele transilvănene, din zona Zarandului, care are același început :

“ – Ce te legeni, codrule

Fără ploaie, fără vânt ”

O altă variantă din județul Olt care se aseamănă cu cea eminesciană:

“ –Ce te legeni, codrule

Fără ploaie, fără vânt

Cu crengile la pământ ?

-Foaie verde și-o lalea

De ce nu m-aș legăna,

Dacă-mi trece vremea mea ?

Iarna vine, vara-mi trece

Și n-am cu cine-o petrece

Și frunzișul se rărește.”

Preluarea imaginii simbol a arborelui tranformat în codru își păstrează semnificațiile vechi, el rămâne ca izvor de meditații tainice în legătură cu condiția umană pe pământ. Ipostazele codrului sunt multiple, el apare în poezia eminesciană, legănat de vânt, întinerit o dată cu trecerea anului, simbolizănd tristețea sufletească sau regenerarea ei în raport cu efemeritatea condiției umane. Referitor la cele de mai sus, Petru Caraman afirma următoarele “Considerăm că Eminescu n-a împrumutat din lirica populară în afară de forma versului- decât imaginea simbol a arborelui care se leagănă, de fapt codrul întreg.”

Identificăm atâtea interpretări ale simbolisticii codrului, fie în lirica cultă, fie în lirica populară. Poporul român și-a manifestat în lirica populară un sentiment de adorare față de codru. Prin urmare, el este prevenitor de păcat, protector al iubirii curate, locul de întâlnire al îndrăgostiților sau simbol al lăcașului dorului, înțelegându-se prin dor, dragostea cea mai aprinsă, și care devenea în viziunea poporului locul cunoscut în care se întâlneau cele mai intense sentimente de dragoste și de dor.

Am identificat modele populare în textele lui Eminescu de la arhetipuri, imagini simbol până la ritm și metru popular, împrumutate sau prelurate tocmai pentru a oferi lumii frumosul. La Eminescu, arhetipul naturii nu se rezumă doar la armonie, ci și la realitatea înconjurătoare, care se reflectă în spațiul psihologic al poetului. În natură totul este în continuă mișcare, numai luna, soarele, stelele, izvorul, codrul nu se schimbă aparent. Ele nu vor decât să-și găsească un echilibru în fața ireversibilității timpului. În poezia lui, spiritul poetic face alianță cu natura, ba mai mult, Eminescu o depășește, scoțând la lumină genialitatea sa, prin întoarcerea la credință. Pe lângă chemarea lui Dumnezeu, se constată și o chemare a depărtării, ce constă în dorul eminescian atât de bine cunoscut nouă.

In viziunea lui George Călinescu, Eminescu creează un amestec în lumea vie, la fel cum se constată și în Sărmanul Dionis, unde categoriile animale și vegetale se încheagă. Dionis deține o bogăție capilară pe care ar vrea-o înrudită cu firele de lână ale unei căciuli de miel. Nu absentează din natura lui Eminescu lumea gâzelor, prezentă în aproape toate creațiile lui, în natură, în case. Călinescu observă în unele cadre cum frumusețea naturii se sălbăticește, casele se degradează și sunt cuprinse de insecte. Ca exemplu ne dă un fragment din Sărmanul Dionis, acel fragment în care Eminescu descrie grădina părăsită, plină de buruieni, casa este degradată lăsându-ți impresia de pustietate. Descrie în cuvintele cele mai înfricoșătoare Siberia, iarna este așternută peste întinsul ținut, totul este alb și rece ca în Geniul pustiu.

Flora, la Eminescu, nu este îmbelșugată, nu este foarte colorată, însă are o profunzime aparte. Poetul dă fiecărui copac simboluri, așa cum scria și George Călinescu teiul „figurează mireasma estivă”, bradul „atinge” iarna, plopul semnifică adaptarea, arinul oferă naturii o tentă sălbatică, stejarul „mărește prin marea lui coroană câmpul ceresc de alunecare al lunii”, fagul implică cunoașterea în mijlocul codrului, pe când nucul, cireșul, mărul sunt „simboluri ale lăcomiei copilărești”.

Dacă facem referire la elementele vegetale, se observă o preferință pentru vegetația mediteraneană – laurul, mirtul, chiparosul – „flori italice”, cum le numea Marina Mureșanu Ionescu, toate legate fiind de un mit al Italiei „ca țară a luminii, a seninului și a dragostei”. Plantele apar de obicei grupate în buchete, cununi, tufe, care formează adesea labirinte fabuloase. Dintre plantele simbolice ce aparțin mitologiei romantice avem floarea-albastră, căreia i s-au atribuit multe semificații.

Lumea animalelor, a păsărilor nu predomină, poetul le folosește pentru a reda imaginea arhaică, rusticitatea. Fiecărui animal, păsări, insecte, Eminescu îi dă semnificații care le apropie de om, așa cum afirma și Călinescu, poetul evidențiază ”automatismul social, funcțiile instictive și elementare, ceea ce este de ajuns pentru ca speța omenească să crească liniștită la umbra codrului și la marginea apelor.” Prin urmare, poetul se întoarce, mereu și mereu, la sat, la codru, la natura ce-l stăpânește pe eul liric.

Încercăm să revenim la materialele populare culese de Eminescu, care deși au fost scoase la lumină după moartea poetului, ele au dus la prețioase interpretări, valoroase prelucrări, preluări și toate au contribuit fundamental la creația marelui Eminescu. Le-a adunat din folclor pentru a se ghida din ele în creațiile originale, pentru a-i reda modelului popular strălucirea pe care o merită.

IV.2. CONTINUITATE ȘI DISCONTINUITATE

În anul 1901, se constată la curentul eminescian o estompare, însă este și o oportunitate pentru a fi explicat mai bine și definit de către criticii vremii. Garabet Ibrăileanu afirma despre acest aspect că “poetul care a cântat “floarea-albastră” e la apus, și pe cerul literaturii românești răsare o altă poezie”, semn că opera lui posibil să fi fost afectată.

Dacă la început, în preajma anilor 1870, Eminescu n-a fost pe deplin înțeles pentru că era altceva, în timp a devenit o adiere care a reușit să-și poarte sunetul către public și să-l cucerească. El a scris folosindu-se de simțire, acea simțire proprie ce nu poate fi împrumutată nicicând și care a scos la lumină un om sensibil, închis în cochilia deznădejdii, a dezamăgirilor, dar care a fost un prețuitor și un admirator al trecutului. A adunat creații populare pe care le-a folosit ca inspirație în operele sale și care aveau să devină mai târziu cele mai valoroase și originale creații culte. Mulți dintre criticii acelor timpuri au recunoscut folclorul ca principală sursa de inspirație , ce anume a cules Eminescu din folclor se știe, dar cât a preluat și prelucrat se poate constata abia din cercetările asupra creațiilor.

Petru Caraman a scris despre colecția de materiale folclorice pe care poetul le-a cules că au fost tipărite la un loc cu “variante, prelucrări făcute de Eminescu, pe baza materialului adunat de el sau chiar de alții din popor”, amestecându-se toate în momentul în care au fost publicate cu același titlu “Literatura populară”.

Din domeniul liricii populare, el a cules doine de toate categoriile – de jale, de dor, de cătănie, de dragoste, de înstrăinare, de asemenea bocete și strigături la horă și nunți; din categoria epicului s-a axat pe balade populare și ghicitori; din proza folclorică a cules basme, proverbe, zicători populare, poezii ale obiceiurilor și ale datinilor.

Pe lângă faptul că Eminescu a fost un culegător de materiale populare, el a fost și un specialist al lor. Dintr-o serie de articole ce au fost tipărite în ziarul “Timpul”, la aceea vreme, descoperim referitor la creația folclorică, înțelesuri și idei valoroase, care nu și-au pierd interesul, rămânând de actualitate, aceasta fiind o dovadă clară a continuității modelului popular.

Acest aspect este justificat prin inteligența sa scânteietoare și prin faptul că el știa tot ce se scria despre folclor, în special în Germania, acolo unde folclorului i s-a acordat o importanță deosebită. Pe atunci, la noi, Hașdeu investiga acest domeniu și pe care Eminescu îl urmărea cu foarte mare atenție și-l aprecia.

Un alt argument plauzibil care denotă pasiunea lui Eminescu pentru folclor o reprezintă legătura cu Creangă, prietenul său. Întreaga proză a lui Creangă se datoreaza marelui poet, fiindcă el este descoperirea lui Eminescu. Acesta l-a considerat pe Creangă, cel mai mare creator de artă populară. Dragostea de folclor i-a ajutat pe amândoi să se dezvolte, bineînțeles în fuziune cu marele talent. Poate de aceea au fost și prieteni buni, admirându-și reciproc creațiile.

Folclorul românesc are o influență mare la Eminescu, demonstrată și de versificația populară reprezentată prin metrul de 8 sau 7 silabe și prin ritmul trohaic, păstrând astfel o continuitate a liricii populare românești. Viziunea folclorică a poetului se extinde și mai mult, având în vedere influențele străine. Romantismul german se răsfrânge șiîn opera sa, cum ar fi Leonore, de Bürger în poezia Strigoii (partea a III-a). O altă caracteristică o constituie admirația ce a purtat-o trecutului îndepărtat hindus, care i-a oferit prin scrierile Vedele inspirație pentru poezia filozofică.

Opera lui Mihai Eminescu s-a dezvoltat sprijinindu-se pe tradiție, urmându-i pe Asachi și Bolintineanu, referitor la mitologia getică. Apoi, inspirat din cântecele de jale și dor, Eminescu creează romanțe de dragoste, care evidențiază sentimente și trăiri profunde. În poezia Pe lângă plopii fără soț întâlnim tema iubirii, a unui bărbat pentru femeia dragă, dar care nu-i știa sentimentele:

“Mă cunoșteau vecinii toți,

Tu nu m-ai cunoscut.”

Tot aici regăsim elemente mitologice, fiindcă dragostea eului liric se transformă pe parcurs în egoism, femeia deranjează rânduiala firească a lucrurilor.Ea ar trebui să fie cea care împărtășește dragostea bărbatului, oferindu-i cele mai sincere sentimente nutrite de sufletul ei.

Ajutat de modelul popular, Eminescu a creat valori naționale, făcându-l să simtă cele mai intense sentimente și stări interioare proprii. Este un continuator al frumuseții în toate modurile, inspirat de literatura populară românească, dar și străină, n-a uitat să dezvolte arhetipuri atât de bine cunoscute lui, de la așa-zisele teme eminesciene, toate cu interferență în folclor, la mituri și filozofii ale existenței umane, la semnificații cosmice ce fac și ele referire la lume și la om.

Studierea de către Eminescu a acestor literaturi- cea populară națională și universal – și cea cultă, a fost absolut necesară, pentru a le putea oferi acestora continuitate prin creațiile lui. Aprofundarea acestor literaturi l-au făcut să poată compara vechiul cu noul, să poată prelua și prelucra doar ceea ce purta aceleași însemne cu ale sale.

Discontinuitate nu vom regăsi decât la nivelul la care Eminescu folosește aceste modele cu alte semnificații, la unele variante de povestiri populare care ar fi putut să-și piardă, pe parcursul culegerii, valoarea stilistică și la îndepărtarea poetului de esență, de subiect. Deși, dacă ne referim la varianta basmului Călin nebunul, culeasă de Eminescu, Mihai Pop constata că “ fără să cunoască metode moderne ale culegerii de folclor, marele poet a avut intuiția genială a faptului autentic și a notat “cu fidelitate de magnetofon” o variantă cu toate comentariile pe care le-a făcut povestitorul acestui basm.”

Observăm că putem vorbi de continuitate și discontinuitate la nivelul în care, într-un ansamblu de idei, ideea lansată prin cuvinte își pierde sensul vechi, dar câștigă un sens nou. Iată că, urmărind aceste aspecte, schimbarea se dovedește a fi esențială, ea interacționează cu vechiul, însă sub forma unei completări și nu a unei eliminări.

La fel se întâmplă și în opera lui Eminescu, unele mituri, semnificații și simboluri noi se amestecă cu modelul popular, altele se păstreză diferit, însă nu se exclud. Este evident că folclorul este “marele dascăl al marelui Eminescu”, este alcătuit din elemente ce fac parte din niște tradiții vechi, amorțite, și înfățișează, fără doar și poate, o etapă regresivă în raport cu acestea. Însă calea salvatoare vine de la geniul poetului, care îmbracă modelul popular cu haina nouă , adică cu ideea originală, dobândindu-și astfel locul cel mai înalt în ierarhia literaturii române. Prin acestea, creațiile populare devin, negreșit, creații ale poetului despre modele populare.

Mihai Eminescu este un continuator al culturii, dar nu numai, ci și al literaturii române prin ceea ce a înfăptuit aceasta până la el, creând viziuni noi prin modul său diferit de a gândi și prin creațiile profund originale.

IV. 3. STUDII DE CAZ – DORINȚA

CĂLIN (FILE DIN POVESTE)

LACUL

SARA PE DEAL

FĂT- FRUMOS DIN LACRIMĂ

Am ales să realizez studii de caz pe aceste creații, tocmai pentru a aduce la suprafață elemente și surse folclorice ce au constituit inspirație lui Eminescu, dar și pentru a observa rolul modelului popular în aceste creații. Cât este preluare cât este prelucrare, dar și cât este inventive putem investiga pe parcursul acestor studii.

Deși venit din timpuri trecute, Eminescu n-a fost uitat, dovadă fiind frumusețea creațiilor lui, așa cum afirma și Mircea Eliade “Eminescu rezistă vremii, opera lui crește cu cât trec anii, viața lui ne ajunge mai scumpă cu cât se împuținează amănuntele inedite.” El nu trece nesimțit de cititor, fără a-și lăsa amprenta în sufletul său.

Despre opera sa, despre temele specifice creațiilor lui, observate în toate ipostazele, s-a scris atât de mult, încât aproape că nu există monografie, eseu ori studiu care să nu se raporteze la ele, într-o manieră sau alta. Ea nu a fost nicicând privată de aceste lucruri, fiind deschisă continuu interpretărilor criticii, dar nu numai,, deoarece în jurul ei se învăârt toate generațiile.

Eu doresc să pun sub observație, în aceste creații care urmează, modelul popular ce interferează cu ideea poetului, să vedem cum se desprinde noul de vechi, însă fără a fi uitat, să tratăm și să interpretăm aceste aspecte de o continuă actualitate.

IV.3.1. STUDIU DE CAZ

DORINȚA

de Mihai Eminescu

Poezia Dorința a fost publicată la 1 septembrie 1876 în revista “Convorbiri literare”și este o idilă, dar mai ales o meditație asupra fericirii, a idealului ei prin iubire. Ea pare o melodie care cântă povestea de iubire a celor doi tineri, însă până să fie șlefuită în această formă fină, a parcurs un drum lung, trecând prin mai multe forme, unelec hiar mai încinse din punct de vedere erotic:

“ Astăzi sunt setos de forme,

Urmăresc aprins cu ochii

Încrețirea trădătoare

A subțirei tale rochii.

Gărgăuni prin cap îmi îmblă-

Iară unu-i dintre mulți

Subsuorii să-i văd brațul

Și piciorul tău desculț.-

Înroșiindu-te la față

Și s-arunci colanul jos

Și lunece de pe umeri

A ta haină-albastră-n jos.”

Chemarea iubirii și a naturii în spațiul imaginar al dorului, al visului erotic constituie liantul unor poezii în care ne întâmpină imaginea luminoasă a iubirii împlinite: Dorința, Sara pe deal, Făt- Frumos din lacrimă, Crăioasa din povești, Povestea codrului, Floare- albastră, Lasă-ți lumea etc.

În aceste poezii așezate după unii exegeți în prima etapă, așa numită “naturistă” a drumului afectiv pe care-l traversează erotica eminesciană, pastel ce se convertește în idilă, desprinzându-se imaginea unei iubiri posibile în care să se împlinească idealul erotic. Soluția lirică o reprezintă descrierea erosului ca dorință și nu ca prezență, iar dragostea, în viziunea eminesciană este, așadar, aspirație spre împlinire prin iubire.

Titlul poate sugera extraordinara capacitate a poetului de a asimila concretul în abstract, proiectând realul în dorință, prelungind astfel în eternitate starea de fericire dobândită prin iubire. El derivă din cuvântul de bază dor și semnifică sentimentul de iubire aflat la răscrucea drumului spre împlinire.

Dorința este poezia care caracterizează atât de bine percepția lui Eminescu asupra iubirii și a naturii. Este definită ca fiind o idilă, o frumoasă poveste de iubire care întețește ambianța romantică prin profunzimea poveștii de dragoste. Poetul tinde spre o dragoste împlinită, împărtășită, în care sentimentele amândurora se completează, rezultând o frumoasă poveste de iubire și în care simțurile se omogenizează aproape ritualic într-o înțelegere deplină. Dragostea lor nu este deranjată, nici o înțelegerea nu-i înlătură. Iubirea nu vorbește, dar transmite, este pură și sinceră, având un aspect inițiatic.

Distingem, la poet, două faze ale poeziei erotice – una subiectivă, el fiind preocupat de sentimentele sale, de iubire ca un ideal ușor de atins, și una obiectivă, în care domină imaginația romantică. Însă, în oricare din aceste tipuri, sentimentul de iubire este amestecat cu cel al naturii atât de bine încât nu poți distinge dacă aceste poezii sunt imnuri dedicate naturii sau femeii? De asemenea putem distinge, în poezia Dorința, o primă etapă a eroticii eminesciene, ce constă în starea de fericire a poetului în așteptarea ființei dragi, aspirația spre împlinire prin iubire, erosul înțeles ca o cale de acces spre absolut, chemarea înflăcărată a iubirii.

Criticii au disecat și analizat, au clasificat și au identificat motive, structuri, modele, cu scopul de a le explica și de a pătrunde în efectul lor poetic. S-a trecut la identificarea, descrierea și interpretarea motivelor, a structurilor imaginarului poetic care se grupează în jurul unor obsesii și forme predominante și ale variantelor acestora: chipul iubitei, decorul exterior și elementele naturale, timpul și treptele și înfățișările erosului, toate acestea formând universul poetului.

Căutătorii de documente ai lui Eminescu, de surse, de comparații și identificări cu modelele autentice, au evidențiat faptul că există o diferență între imaginea literară a iubitei și muza sau muzele inspiratoare reale ori presupuse: Veronica Micle, Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru, poate și altele. Portretul tipic eminescian este și în această poezie ca și în altele – o tânără “cu fruntea alba”, “părul galben”, care deține aceleași “buze dulci” și care simbolizează puritatea. Chipul femeii este descris sumar de către poet, el creionează în câteva rânduri fizionomia, însă niciodată devenind plictisitor. Aceleași tușe fine, trasate într-o manieră libertină și repetitivă.

Momentul de intimitate, în viziunea lui Eminescu, este liniștit, așa cum afirma și George Călinescu “intimitatea eminesciană este tăcută. Perechea nu vorbește și nu întreabă. Amețită de mediul înconjurător, ea cade într-o uimire, numită de poet farmec “. Femeia iubită își face apariția dintr-un colț al naturii și cade în brațele bărbatului. Erotica din Dorința este profundă, văzută ca o ”taină”, ca ”o stare a iubirii” cu care îndrăgostiții se identifică.

Cadrul natural al întâlnirii imaginare, în care are loc întâlnirea celor doi, este prevăzător, el așezat lângă un izvor, își așteaptă iubita. Natura reprezintă adăpostul perfect pentru întâlnirea îndrăgostiților, “este Edenul, locul sexualității, de aceea poetul își strigă acolo femeia”. Ea este complice tânărului, ascunde și-i apără de priviri indiscrete. Codrul ocrotește întâlnirea îndrăgostiților:

“Vino-n codru la izvorul

Care tremură pe prund

Unde prispa cea de brazde

Crengi plecate o ascund.”

Arhetipul copacului este prezent și în această creație prin tei – arborele afrodiziac, florile lui cad, creând o atmosferă de basm, ca în paradisul vârstei de aur. Ele se revarsă electrizate parcă de un curent, de un fior senzual, peste perechea îmbrățișată:

“Pe genunchii mei ședea-vei

Vom fi singuri-singurei,

Iar în păr înfiorate

Or să-ți cadă flori de tei.”

Putem face o trimitere la simbolurile Centrului și ale Lumii, pentru că în tradițiile antice, Ideea de Centru o reprezenta originea, fără o formă sau o dimensiune. Punctul acestui Centru este Principiul, Ființa pură, iar spațiul este Lumea. Dacă ar fi să privim în profunzimea poeziei am constata că spațiul natural în care se desfășoară întâlnirea lor este Centrul, iar codrul nu este limitat de dimensiune. Locul de întâlnire nu este clar, ci relativ “vino-n codru”, însă izvorul este cel care ar putea să fie considerat punctul fix – Principiul. Raportul dintre centru și dimensiune este strâns. Nu pot exista una fără cealaltă.

Bineînțeles că nu putem să nu identificăm prezența ireversibilității timpului, prin verbele la timpul viitor “ședea-vei”, “vom fi “ etc., dar și prin prezența izvorului curgător sau prin căderea florilor de tei.

În toată creația sa, timpul cunoaște două mari perioade – un timp trecut al fericirii cu sentimente de dragoste neîmpărtășită, cu lumea copilăriei, și un timp prezent al tristeților, al dezamăgirilor, al resemnărilor. În Dorința avem de-a face cu prima perioadă, în care poetul trăiește momente maxime și intense din întâlnirea presupusă a celor doi. Răspunsul la chemarea lui lipsește, fiindcă totul se învârte în jurul dorinței lui și al trăirilor acestuia. Iubirea rămâne la stadiul de început, când, posibil, cei doi să nu se fi cunoscut încă. Spre deosebire de alte creații ale sale, aici nu apare “luna” ca echilibrator între ceresc și lumesc, ci somnul ca stare de reverie creează o relație între cele două lumi, care nu pot exista una fără cealaltă.

În ansamblu, ideile poetice de mai sus subliniază în Dorința gândul tainic al fiecărui om care își dorește o iubire ideală, în care cei doi să o poată descoperi alături, mânați de fericire, prin locuri paradisiace din Univers. Ele curg prin venele eului liric, dând putere iubirii ideale.

Fiind concepută o idilă, creația eminsciană primește tendințe filosofice, dezvoltând două idei compatibile – aceea că jumătatea cuplului se transformă într-un simbol mitic al continuității vieții, pe de altă parte ideea că, datorită iubirii împlinite, omul capătă speranță, fiindcă el își oferă trăinicie spirituală, prin intensitatea sentimentelor. Trăirile omului sunt deschise eternității pentru a atinge perfecțiunea în stadiul de cuplu.

Eminescu a urmat modelul popular prin uniunea dragostei cu natura, a celestului cu lumescul, dar și cu privire la legătura omului cu toate acestea. Finalul este unul nepotrivit unei iubiri perfecte și ne amintește de finalurile liricii populare, unde sentimentul rămâne la stadiul de dorință. De asemenea a mai preluat din creațiile populare măsura versurilor de 7,8 silabe și ritmul trohaic.Toate aceste preluări au fost prelucrate cu mult stil, adăugând originalitate ideii populare.

Invenția acestei creații vine odată cu percepția poetului despre fericire prin iubire, fiindcă ce și cum este fericirea în viziunea lui Eminescu o știe tot cititorul operei lui, e echilibrul sentimental, e găsirea perechii sau pur și simplu poate fi vorba doar de găsirea sentimentului de fericire personificată într-o ființă cu părul bălai, cu ochi albaștri, asemeni unei Ilene Cosânzene și atât, însă ce este în profunzime, dincolo de această, Ea, nu cunoaște nimeni.

Imaginația poetului descrie cea mai frumoasă și ideală poveste de dragoste ce ar putea avea loc într-un cadru real, însă nu atât de bine definit pe cât ar părea. Legătura dintre realitate și vis este fin realizată prin idila celor doi îndrăgostiți.

Prezența teiului în mijlocul codrului sporește profunzimea sentimentului de iubire.Simbolistica acestor flori deschise, de culoare alb-gălbui, parfumate, înmiresmează spațiul de întâlnire. Teiul, pe lângă că este folosit ca remediu natural în insomnii și are un efect de calmant, în viziunea poetului, el primește alte conotații, de adăpost sau de veșnicie.

Examinând florile de tei cu atenție, vom observa că fiecare floare este alcătuită din 5 sepale și 5 petale. Simbolistica cifrei 5 în China semnifică numărul Pământului, deoarece ea reprezintă suma punctelor cardinale și a Centrului. Această cifră mai poate semnifica suma numerelor 2 și 3, care înfățișează Pământul și Cerul -“Yin și Yang”. De asemenea el poate însemna numărul inimii sau cele 5 simțuri.În cultura hindusă, cunoscută de marele poet, 5 era suma dintre 2, ce reprezenta un număr feminin și 3, ce reprezenta un număr masculin.Pentru unii cifra 5 poate fi identificată cu o pentagramă, care reprezintă legătura cu Universul.

Revărsarea continuă a florilor de tei peste cei doi îndrăgostiți, poate să simbolizeze fie o regenerare a iubirii, o renaștere din amorțire, ori ar putea să semnifice exteriorizarea omului ce a ajuns la sfârșitul dezvoltării lui atât fizice cât și spirituale. Se observă că poezia are o organizare liniară, fiind o succesiune de cinci tablouri, iată că din nou întâlnim semnificația cifrei 5, și toate strofele formează câte o secvență din povestea de dragoste, atât de comună creațiilor eminesciene, ce cuprinde aceleași etape ale erotismului: o chemare în codru, momentul așteptării, cel al întâlnirii, jocul mișcărilor tandre, starea de reverie și visul propriu-zis, în concordanță cu adierea vântului, a parfumului florilor de tei, a sunetului apei, ceea ce-i dă un aspect epistolar.

În concepția populară,codrul apare ca un erou, el este venerat, în mijlocul lui nu trebuie să păcătuiești, fiindcă întreaga pădure ar fi atinsă de păcat și ar muri. El este protectorul iubirii sincere și curate, pentru că doar în interiorul lui ai speranță ca dorul să se transforme dorință, așa cum este perceput la Eminescu. Sentimentul de dorință este asemuit sentimentului de împlinire, pe când cel de dor, este sinonim cu tristețea. În poezia eminesciană, natura se împletește cu iubirea și nu apar separate. Aceste arhetipuri sunt pur romantice și devin deschizătoare de viziuni existențiale. Eminescu preia aceste simboluri ale naturii în creațiile sale.

Codrul poate fi considerat, fie un motiv inspirat din peisajele noastre, ridicat la nivel de simbol, iar în viziunea eminesciană să semnifice frumusețea pământească, ori un arhetip care simbolizează Centrul terestru. Culoarea verde este un simbol universal, alături de culoarea galbenă și care este intermediară culorilor calde și reci. Ea întruchipează omul, speranța, energia și feminitatea. Ca arhetip, verdele este salvatorul pierzaniei, al pustiului, este culoarea luminii spirituale care a procreat Apa, ea este fundamentală în mituri. Eminescu prelucrează aceste simboluri, unindu-le cu iubirea, cu femeia, cu idealul.

În percepția poporului, culoarea este sinonimă bradului, care este prezent în ritualuri ale nașterii, ale nunții și ale înmormântării. El înseamnă nemurirea și regenerarea spirituală.În baladele populare, pădurea este simbolul voiniciei, aici haiducii găsesc adăpost, însă nu este eliminate simbolul de forță a naturii.

Poezii populare lirice care să identifice, clar, codrul cu acest simbol al fericirii, nu se pot identifica, pentru că el apare în combinație cu alte motive și poate fi considerat un scut

pentru tristeți și supărări: “Drum la deal și drum la vale

Îmi fac veacul tot pe cale,

N-am în lume sărbătoare,

Nici n-am partea mea la soare.

Ostenit mereu de ducă,

Noaptea-n codri mă apucă,

Copacilor sunt nălucă.“ (Doină din Valahia)

În creația populară, de mai jos, vom observa cum codrul, lipsit de descrieri, fără nuanțe de pastel, va simboliza un imbold pentru trăirea sentimentului de dragoste:

“Codrule, codruțule

Deschide-ți cărările.

Să-mi duc supărările,

Căci acasă,

Nu mă lasă

Dorul mândrii arzător

Ce mă face călător.”

Eminescu păstrează în Dorința acest simbol al codrului văzut ca stabilitate, însă îl prelucrează, oferindu-i viață prin epitete cromatice sumare și imagini ale naturii personificate, cu care eul are o legătură specială și în care are încredere.Codrul are rol de ascunzătoare, eul își invită iubita la întâlnire, invitație diferită de cea care apare în Călin (File din poveste),unde tânăra îi cere lui Călin să rămână în spațiul destinat întâlnirii, care de data acesta nu mai este codrul, ci camera. Codrul adulmecă iubirea lor, în Dorința, devine din simbol al siguranței, ca în prima strofă “ Vino-n codru la izvorul”, în simbol al nesiguranței, prin versul din strofa finală “Codrului bătut de gânduri”, îmblânzită de căderea florilor de tei.

Regăsim, în poezia lui, simbolul feminin, care apare sub figura unei crăiese sau zâne, imagine care are aderențe cu modelul popular. Portretul femeii este succinct descris, însă pare îndeajuns pentru a înțelege cine este ea și cât de mult înseamnă pentru eul poetic. Fericirea eminesciană are chipul femeii basmelor, a crăiesei gingașe, plină de sensibilitate, poate tocmai pentru a prevesti și un final desprins din basme.

În concluzie, creația Dorința poate avea, în substrat, o mulțime de semnificații ce au legătură cu folclorul, cu modelul popular – codrul, izvorul, teiul, iubirea, chipul femeii ideale, culoarea, trăirile eului, legătura omului cu natura, vântul, somnul, începutul de poveste, poate și speranța pentru un final fericit. Eminescu poate fi simplu, poate fi complex sau poate fi amândouă la un loc, poate de aceea el este accesibil tuturor cititorilor, de la cei mai mici până la cei mai vârstnici, nefiind plictisitor.

IV.3.2. STUDIU DE CAZ

CĂLIN (FILE DIN POVESTE)

de Mihai Eminescu

Poemul Călin (file din poveste) a fost publicată în “Convorbiri literare” la 1 noiembrie 1876, fiind inclusă mai apoi în volumul Poezii din 1883. La început, poemul a fost urmat de o variantă de basm, purtând numele Călin Nebunul. Punctul de plecare al acestui poem îl constituie acest basm, pe care Eminescu, initial, l-a povestit, ca mai apoi să-l transforme într-o creație memorabilă.

Pornind de la această variantă de basm, poemul a avut mai multe forme, fiind intitulate de Perpessicius –Călin I, II și III. Tot el clasifică acest poem, Călin nebunul, care redă în versuri splendid basmul autentic popular cu același subiect alături de poemele Fata-n grădina de aur, Miron și Frumoasa fără corp, inspirate tot din basmele românești, sub titlul “Poeme originale de inspirație folclorică”.

Un alt arhetip pe care poetul îl prelucrează este cel al Zburătorului, care în viziunea populară este un tânăr misterios, atrăgător, care vrăjește fetele tinere, reușind să le facă să se îndrăgostească de el. Deși în unele concepții populare Zburătorul poate fi asemuit unui zmeu sau unor “ceasuri rele”, Eminescu preia varianta cea mai reală a acestui mit, adică cea în care spune că în urma unei povești de dragoste interzise, ia naștere acest tânăr. El se preface în zburător, iar pe timpul nopții, el intră în încăperea fetei, consumându-se actul de iubire.

Poemul aduce în prim-plan o frumoasă poveste de iubire, ce se are loc între un tânăr misterios, care într-o seară întâlnește o tânătă fată de împărat. Izgonită de tatăl ei, deoarece aștepta un copil, cu acest tânăr pe nume Călin, își caută refugiu într-o colibă veche, în pădure, unde-și va crește singură copilul. Finalul este unul fericit pentru că fata de împărat este găsită de Călin, după 7 ani și se vor căsători.

Poemul este alcătuit din 8 secvențe, iar firul epic este de inspirație folclorică. Începutul poemului are rolul de a crea atmosfera specific eminesciană, romantică, ușor rustică prin prezența tindei, a greierelui, a vântului, a somnului lângă gura sobei. Pașii care se aud în tindă, o trezesc pe tânără, pentru că vestesc venirea iubitului.

Prima secvență ne înfățișează cadrul natural cu elementele eminesciene specifice ca – luna, codrul, castelul, apa, sunetul clopotului și prin cele mai expresive imagini artistice și figuri de stilcare conturează un spațiu real:

“Pe un deal rãsare luna, ca o vatrã de jãratic,

Rumenind strãvechii codri și castelul singuratic

S-ale râurilor ape, ce sclipesc fugind în ropot ;

De departe-n vãi coboarã tânguiosul glas de clopot .”

Acestui spațiu îi vine în completer eapariția tânărului în camera fetei, care o sărută și care îi “răpește” inelul scump de pe deget. Acesta simbolizează sufletul pur al fetei și iubirea curată pe care i-o poartă tânărului. A doua secvență începe cu momentul trezirii fetei din somn și constată că a fost sărutată de tânărul descris ca “un zburător cu negre plete” și îi cere să o fure, pe timpul nopții. Cel de-al treilea tablou, este constituit din motivul mitologic al Zburătorului și care se referă la dragostea de sine. Fata se admiră în oglindă, crezând în iubirea dintre ei, primind această dragoste cu timiditate:

Dacă boiul mi-l înmlădiiu, dacă ochii mei îmi plac,

E temeiul că acestea fericit pe el îl fac.

Și mi-s dragă mie însămi pentru că-i sunt dragă lui-”

Al patrulea tablou începe o dată cu dialogul dintre cei doi îndrăgostiți.Zburătorul o vizitează, noaptea, în somn, pe fată, dându-i o sărutare. Ea nu este speriată de acesta, ba mai mult îl roagă să rămână. Are loc o descriere a scenei erotice, gesturile tandre și naïve, din Dorința , devin pătimașe.

Secvența următoare o are în centru pe fata, care își așteaptă, la geam, iubitul, însă acesta refuză să apară. Aceeași imagine a fetei este continuată și în tabloul următor. Fata este alungată de acasă, de către tatăl ei și, refugiindu-se în pădure, naște un băiat. Deși împăratul este cuprins de părere de rău, fata nu este de găsit.

Al șaptelea tablou ne descrie un sfârșit de zi tomnatică, luminată de lună, pe o cărare un tânăr coboară prin codru, după șapte ani. El ajunge să-și întâlnească propriul copil, care păstorea niște boboci. Întrebându-l ce nume poartă, acesta află că-l cheamă Călin, ca pe tatăl lui. Ajuns la casa fetei, el se apropie de ea și o strigă pe nume.

Descrierea interiorului este săracă, nu lipsesc plantele ca: busuiocul și menta uscate. Busuiocul în viziunea populară simbolizează dragostea, dar este și purificator. Uscățimea acestuia poate semnifica timpul trecut din iubirea lor. În antichitate, menta simboliza ospitalitatea, dar totodată și ” planta care învie spiritul”, semn că Zburătorul a fost îndelung timp așteptat de către fată și la sosirea acestuia ar fi fost bineprimit.

Tabloul final surprinde prin descrierea codrului, a celor două nunți, cea împărătească, dar și cea a gâzelor, văzută alegoric. George Călinescu amintea despre codrul eminescian că el “se naște, se înalță și trăiește veșnic.” Dacă în Călin nebunul, codrul de aramă era pustiu, un teren arid, în Călin ( file din poveste) acesta este depășit: “ De treci codri de aramă, de departe vezi albind” de prezența “pădurii de argint”, a insectelor, a gângăniilor, a strălucirii locului :

“Mii de fluturi mici albaștri, mii de roiuri de albine

Curg în râuri sclipitoare peste flori de miere pline, “

Etapele prin care este observată natura că trece, sunt remarcabile: codrul de aramă, de argint, invazia nonculorii alb-strălucitor, florile albastre, toate evidențiază începutul, dar și sfârșitul unor cicluri cosmice. Imaginea apariției mirilor este de basm, el apare însoțit de fată, care portă o rochie albă. Portretul ei apare, ca și în poezia Dorința, trasat în câteva linii “Fața-i roșie ca mărul, de noroc i-s umezi ochii”, părul este încununat cu flori albastre care semnifică puritatea fetei, dar și gingășia ei. Steaua din frunte face legătura terestrului cu teluricul, apropierea astrelor de om, legătură întâlnită adesea în operele populare. Eminescu preia cu atâta finețe modelul popular, încât chiar de observi că el există, nu-l poți define decât cult, datorită originalității stilului cu care-l învelește.

Descrierea nunții gâzelor este impresionantă prin pregătirea ei, prin alăturarea acesteia nunții împărătești. Fiecărei insecte îi atribuie o sarcină și fiecare simbolizează ceva. În viziunea lui Călinescu furnicile și albinile semnifică “statul instinctiv”, cariul “ măcinarea înceată a lucrurilor în aparență trainice”. Greierele reprezintă liniștea naturii, iar fluturele are simbolul erotismului.

Diferențe între poemul Călin ( file din poveste) și Călin nebunul identificăm în conținutul lor. Dacă în cel de-al doilea accentul cade pe confruntarea personajelor pozitive cu cele negative, în Călin (file din poveste) accentul cade pe iubirea supusă păcatului, dar care se finalizează cu o nuntă împărătească. Decorul natural, pornește, de asemenea, de la modelul popular, Eminescu s-a axat pe descrierea lui, pentru a-i observa splendoarea.

Aspectele importante, de mai sus, referitoare la Eminescu și la preluarea surselor de inspirație evidențiază că în timpul prelucrării acestora se observă o atenuare a elementelor fantastice specifice basmelor populare, a celor mitologice sau chiar o eliminare a acestora din conținutul cult. Limbajul poetic este nuanțat, toate procedeele artistice, imaginile și figurile de stil intensifică momentul nunții, iubirea dintre cei doi tineri, care se intensifică de la un vers la altul, prin diferitele simboluri evidențiate de către eul liric.

Poate din aceste motive, regăsim tabloul nunților și în manualele școlare, tocmai pentru a apropia sufletul copilului de sensibilitatea poeziei eminesciene. Multitudinea semnificațiilor și a simbolurilor regăsite în acest poem scot la lumină modelul popular, dar și legătura strânsă a omului cu natura. Călinescu evidenția această combinație dintre elementele populare, de mitologie cu cele culte: “ Este dar în poezia lui Eminescu o complexă îmbinare de mitologie populară și filosofie a nimicului, într-o formă care pare lineară, dar care totuși e de o savantă împletitură.”

Literatura populară este ca o plantă care aromatizează opera lui Eminescu, cu tot ce cuprinde ea, dar care nu se referă numai la culegerile lui, ci și armonizarea modelului popular în creațiile lui, profund originale. Temele, motivele ,imaginile arhetip, evoluează pas cu pas, și se evidențiază, în toate stadiile creației, de la perioada copilăriei până la cea a maturității poetului. Înclinațiile lui au mers clar către doine și basme populare. Ele au fost cele care l-au alimentat și l-au stimulat către origine, spiritualitate, comuniune omului cu natura.

În concluzie, Eminescu preia și în această creație elemente populare, pe care le transformă în culte, promovându-și, atât de bine, prin intermediul lor, ideea poetică, pur originală.

IV.3.3. STUDIU DE CAZ

LACUL

de Mihai Eminescu

Poezia Lacul a fost publicată pe 1 Septembrie 1876, în revista "Convorbiri Literare" și face parte din seria poeziilor care dezvoltă tema iubirii și a naturii. Este o idilă în care poetul descrie dragostea și viața omului desfășurată într-un cadru rustic, privită din perspectiva optimismului. Poezia poartă acest titlu cu scopul de a evidenția spațiul de desfășurare al întâlnirii iubiților, atât de cunoscut în poezia eminesciană. Încă din titlu suntem așezați în spațiu și timp considerat de Cornel Munteanu locul unde se întâlnește teluricul cu pământescul. Celelalte elemente care constituie natura sunt : "nuferii”, “trestiile”, “luna” și “barca" și completeză imaginea feerică a acestui loc. Așadar, locul întâlnirii romantice este unul luxuriant, protector și participant la iubirea profundă a celor doi îndrăgostiți.

Tema poeziei constă în dorința intensă a îndrăgostitului spre trăirea unei iubiri ideale, dar dorința rămâne la stadiul de vis, fiindcă această întalnire nu s-a petrecut. Această temă îi corespunde și poeziei Dorința, pentru că în ambele dragostea nu se consumă, ci este doar un vis frumos, nerealizat.

Poezia începe cu o frumoasă descriere a lacului, un loc cu o atmosferă de basm. Lacul este "albastru" și acoperit de "nuferi galbeni", în care sunt împletite cele mai expresive imagini și figuri de stil ce sugerează optimismul și conexiunea tuturor elementelor. Imaginile statice se întrepătrund cu cele dinamice, sporind descrierea romantică a spațiului. ”Lumile naturii eminesciene își păstrează verticalitatea, stabilitatea și ordinea datorită unui axis mundi care devine centrul lumilor: dealul cu salcâmul în primul poem (Sara pe deal), lacul cu barca în al doilea ( Lacul)”, iar iubirea se desfășoară pe timpul nopții ”un timp mitic, echinoxial, în termenii Ioanei Em. Petrescu, adică un timp al permanenetelor nașteri de lumi, dar și timpul când se petrece transferul de proprietăți între planuri” semn al uniunii zilei cu noaptea, a celestului cu pământescul.

Lacul apare personificat "Tresărind în cercuri albe “, lăcaș al unei bărci care se unduiește pe apa lui. Prin descrierea cadrului, natura preia emoția intensă transmisă de eul liric, în așteptarea iubitei, redate de verbele ”trec”,“ascult” și ”aștept". Gândurile poetului se îndreaptă spre tânăra, cu care își imaginează o poveste de iubire perfectă, o iubire edenică, în care îndrăgostiții pot să pășească alături pe calea fericirii.

Apa, indiferent de forma ei, este o imagine mitologică, dar nu numai, o regăsim și la creștinism, preluată de Eminescu, și care i-a păstrat semnificația mitologică, însemnând loc de refugiu, sân, corp, și leagăn. Faptul că apa este stătătoare poate să simbolizeze statornicia iubirii celor doi. Eminescu nu a ales întâmplător apa ca loc de întâlnire, ea este și purificatoare, dar și geneza tuturor lucrurilor. Natura reprezintă locul inițierii, ținutul înțelepciunii, locul tainic de întâlnire și originea vieții.

Povestea de iubire, observată prin prisma visului, reprezintă de fapt dorința văzută ca realitate. Motivul visului este prezent și în această creație, perceput ca modalitate de legătură între real și absolut. La fel cum visul este, în viziunea creștinismului, modalitatea de comunicare directă dintre Dumnezeu și om ( visul Fecioarei Maria). Acest arhetip este o cale de trecere de la o lume la alta, de la prezent la viitor, pentru că trecutul este exclus în această situație.Eminescu păstrează intacte aceste semnificații ale arhetipului, însă elementele culte le completează atât de bine pe cele mitologice sau populare.

Și în creștinism, visele transmit ceva despre om și despre mediul înconjurător, prin urmare ele pot fi ghiduri pentru el, pot fi alegeri sau pot fi premoniții, ele pot prevesti binele sau răul, însă la Eminescu el este erotic și dezvoltă o poveste frumoasă de dragoste.În creația eminesciană, iubita apare în visul eului poetic, ca o imagine a idealului feminin. Următoarele strofe susțin această idee a poetului, care se desfășoară ca un act ritualic, plin de intensitate și

emoție :

"Să sărim in luntrea mică

Îngânați de glas de ape,

Și să scap din mâna cârma,

Și lopețile să-mi scape.”

O dovadă clară că acțiunea nu este o realitate, o siguranță, o reprezintă modul conjunctiv al verbelor: "să sarim", "să scape", " să plutim", "foșnească". Momentul nopții aduce cu el “blânda lună”, care accentuează magia serii. Imaginile vizuale și auditive descriu armonia creată între natură și sentimentul de iubire.Ultima strofă reprezintă o întoarcere la realitate, la sentimentul de tristețe, care la început a fost refuzată de către eul poetic, iar visul iubirii ideale ia sfârșit. Atmosfera este plină de singurătate, cadrul nu mai este atât de viu colorat, ci este lipsită de mișcare, de sentimente de iubire. Așteptarea este evidențiată și de cele trei puncte de suspensie ce marchează de fapt revenirea la realitatea crudă și plină de tristețe.

Poezia Lacul nu este numai o idilă, ci și un amalgam de sentimente de dragoste sinceră, împletite armonios cu elementele naturii, evidențiind clar motivul legăturii strânse a omului cu natura. Dovada că este o idilă o reprezintă profunzimea sentimentelor, îmbinarea realului cu planul visului de iubire absolută. Alături de alte creații eminesciene ca Sara pe deal, Și dacă… sau Dorința ele sunt considerate ca făcând parte din ”poezia nemuritoare a iubirii”. Cromatica este una de basm, tabloul din natură este pictat în nuanțe pastelate “lacul albastru","nuferi galbeni","cercuri albe" și dezvoltă sentimente de liniște, de sensibilitate. Culoarea albastră simbolizează speranța pentru o iubire sinceră, invazia culorii galbene a nuferilor ne duce cu gândul la părul iubitei, revărsat în lumina nopții, pe când cercurile albe pot însemna aura care le înconjoară povestea de dragoste.

Prezența nuferilor în prima strofă și apariția lor în ultima strofă pot semnifica închiderea unui cerc, început din planul real și finalizat tot în real. Alegerea florii de către Eminescu, nu poate fi întâmplătoare, fiindcă nufărul are diferite simboluri. În unele regiuni de pe continentul Asiatic, el simbolizează viața și dragostea, iar producerea simultană atât a florii, cât și a fructului, simbolizează universalitatea. Din punct de vedere religios, floarea de lotus este socotită sacră, în special la hinduși, la budiști și este prezentă întotdeauna în ceremoniile religioase. Dacă ar fi să intrăm în proveniența cuvântului, am constata că științific, el este denumit Nymphaea și își are originea din cuvântul grecesc “nimfa” care are înțelesul, în mitologia greacă, de creatură de sex feminin, supranaturală ce locuiește în ape.

Din poezia populară, Eminescu preia și ritmul trohaic și măsura de 8 silabe, pe care le păstrează în multe creații ale sale, decorul natural, alături de poveștile idilice, de basm, de semnificațiile profunde ale elementelor populare, renunță nici la elementele mitologice, pe care le dezvăluie, promovându-le poveștile și înțelesurile. Prin urmare, poezia eminesciană este o contopire de arhetipuri și modele populare, șlefuite cu pila originalității – stilul geniului.

IV.3.4. STUDIU DE CAZ

SARA PE DEAL

de Mihai Eminescu

Poezia Sara pe deal a fost scrisă în perioada 1871-1872, la Viena, ca o variantă a poeziei Ondina și a fost publicată în revista "Convorbiri literare" abia la 1 iulie 1885.Creația este cuprinsă în prima etapă a poeziei erotice, etapă în care predomina optimismul și în care sentimentul de iubire era viu colorat și radiant. Este considerată de unii o frumoasă poveste de dragoste, de alții o idilă-pastel,care este constituită din elemente ale naturii și sentimentul de dragoste, îmbinate armonios într-o perspectivă pur eminesciană.

Creația are ca temă năzuința poetului pentru o poveste de dragoste, o iubire ideală, ce se desfășoară în același cadru natural, rustic, ca și în celelalte creații supuse studiului.Titlul poeziei sugerează timpul “sara” și locul ”pe deal”, unde se presupune că urmează să se desfășoare iubirea perfecta, idilică.

Compozițional, poezia este concepută din șase strofe care pot fi delimitate în două secvențe: prima este alcătuită din primele patru strofe, iar cea de-a doua din strofele finale. Autorul prezintă cu ajutorul elementelor descriptive un peisaj rustic, cu turme și imagini ale satului, îmbinate cu elementele cosmice “stele”,” luna”, “bolta”.

Prima strofă descrie un tablou din natură în momentul înserării, presărat de imagini vizuale și auditive, cu epitete, comparații, personificări care sporesc descrierea peisajului, conferindu-i poeziei statul de pastel.Versul final al acestei strofe “Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine” reprezintă începutul poveștii de dragoste.

În strofa a doua, imaginea de ansamblu cuprinde o viziune terestră „ochii tăi mari caută-n frunza cea rară” și o alta cerească „luna pe cer trece așa sfântă și clară”, „stelele nasc umezi pe bolta senină”, care farmecă tabloul de vară. Ultimul vers, “Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină" sugerează dorința de a trăi această poveste de iubire.

Strofele a treia și a patra descriu imaginea satului prin detalii care personalizează locul, în stil eminescian. El este asaltat de priveliști care încetinesc parcă acțiunile, deși predomină imaginile dinamice. Prezența animalelor dau acestui peisaj o tentă de prospețime, de vechime revigorantă.Imaginile vizuale se întrepătrund cu cele auditive, provocând natura la un spectacol nocturn, cu lumini și umbre, cu sunete nedeslușite, dar în același timp clare, ale tăcerii. Satul este așa cum îl percepem cu toții: cu case streșinite, alături fântâni cu apă limpede, cu scârțâieli de cumpănă, cu sunete de clopot și de toacă.Ultimul vers evidențiază nerăbdarea și profunzimea sentimentului de iubire, în a-și întâlni iubita.

Strofele finale descriu trezirea din amorțeală a satului, dar și a iubirii mult visate, ce se va desfășura sub salcâmul vechi, specific poeziei erotice eminesciene. Interjecția “ah!” care se repetă la începutul primelor două versuri are rolul de a oferi intensitate emoției și sentimentului de încordare. Iubirea celor doi îndrăgostiți se degajă prin ultimul vers “Ore întregi spuneți-voi cât îmi ești dragă", pentru că timpul nu este limitat, ci este universal și infinit. Ritualul de iubire mai este dezvăluit de verbele folosite la timpul viitor, de gesturile tandre,toate privite în perspectivă, dacă el s-ar îndeplini:

"Ne-om rezima capetele unul de altul

Și surâzând vom adormi sub înaltul,”

Vechiul salcâm (…)"

Salcâmul este perceput la început și ca protector al fetei, nu numai al iubirii dintre ei, ca în finalul poeziei. Cuplul de îndrăgostiți este ferit de ochii lumii "sub salcâm", idee regăsită de două ori în text. În povestea de iubire se întrezărește speranța spre fericire prin iubirea împlinită. Ideea de perfecțiune a idilei este sugerată de sacrificiul făcut pentru iubirea absolută, prin versurile finale :

“-Astfel de noapte bogată

Cine pe ea n-ar da viața lui toată?"

Acest fel de sacrificiu îl întâlnim și în creațiile populare, de exemplu la Meșterul Manole, unde identificăm jertfa pentru creație. Sacrificiul,despre care am discutat, nu îl poate face oricine, decât geniul sau omul care depășește cu mult capacitatea obișnuitului și care este unicul ce are dreptul să adere la iubirea ideală.

Strofa a cincea face legătura, prin primele două versuri exclamative, dintre perfecțiune și realitate, iubirea ideală și iubirea umană, ca și în Luceafărul, Hyperion este limitat la sentimentul de iubire și întors la condiția sa. Eminescu preia din lirica populară imaginea satului, a casei și a împrejurimilor, însă el îmbină conceptele lor populare cu cele culte. Astfel, satul nu este, ca în viziunea limitată a țăranului, un loc bun sau rău, un loc rodnic sau sterp, ci are aspectul de loc protector al iubirii, iar casa este percepută din două puncte de vedere : material și spiritual.

Multitudinea figurilor de stil și a imaginilor artistice evidențiază ideea poetică. Epitetele sunt mult mai expresive, metaforele învelesc omenescul cu idealul, comparațiile sunt la ele acasă și scot în evidență doar trăsături și sentimente calitative. În ce privește rima, măsura versurilor și ritmul, ele sunt diferite de celelalte poezii puse sub observație, rima este împerecheată și feminină, măsura este de 12 silabe, iar ritmul este trohaic. Toate aceste elemente de prozodie oferă poeziei puritate, sensibilitate și originalitate. Putem observa și o legătură între ritmul poemului și eul liric, însă sub diferite forme. Eminescu nu păstreză fidelitatea pentru un anume ritm, ci el variază, în funcție de temă, așa cum apare și în această creație.

În creația Sara pe deal, întrepătrunderea elementelor populare cu cele culte se face foarte fin. Încă din titlu, creatorul popular ar înțelege clar locul și timpul de manifestare al iubirii. Anotimpul ales de poet este ideal pentru întâlnirea îndrăgostiților, sub clar de lună, de stele, la fel cum descoperim că spune și poetul popular:

„Frunză verde și-o alună,

Drag mi-a fost sara pe lună”

În poezia populară, dragostea aduce cu ea ideea de preamărire spirituală și existențială, locul preferat al tinerilor de a se întâlni este în locuri mai îndepărtate de sat și mai înalte :

„Frunză verde leoștean

Bate vântul de pe deal

Și-mi aduce dor și-alean (…)

Cu puica să mă-ntâlnesc,

Două vorbe să-i vorbesc…”.

Referitor la portretul iubitei, cu ochii mari și pieptul plin de dor, ea se apropie de imaginea feminină din folclor, care, prin trăsăturile portretistice sumare, reușește să-și seducă iubitul. La Eminescu, ochii sunt cei care transmit emoția iubirii, ei sunt cei care fac victime în dragoste. El percepe dragostea, asemeni poetului popular, ca un act plin de semnificații și nu ca unul firesc.

Chiar Eminescu afirma referitor la aparență și esență că „E păcat că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula” sau despre legătura sensibilă pe care a avut-o cu folclorul „Nu pierd niciodată ocazia de a lua parte la petrecerile populare. Ca un prieten pasionat al oamenilor (mai ales al poporului) cînd aceștia se-adună în mase, simt că sînt o parte a totalității. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment așa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică (…); nimeni nu va putea înțelege vreodată pe cei renumiți, fără a fi simțit vreodată pe cei necunoscuți.” Eminescu rămâne în actualitate oricând pentru că ”poemele lui devin capodopere mozaicate și orchestrate după necesitățile și relieful variat al stărilor de creație și al emergenței lor în publicul receptor.”

Nu cred că putem să ne îndoim vreo clipă de înclinația lui Eminescu pentru folclor, dar și de respectul cu care l-a tratat și l-a selectat. Folclorul a fost pentru Eminescu cel mai „mare dascăl”, pe care l-a ascultat, l-a admirat, l-a studiat, l-a îndrăgit, l-a preluat și l-a prelucrat.

IV.3.5. STUDIU DE CAZ

FĂT- FRUMOS DIN LACRIMĂ

de Mihai Eminescu

Basmul Făt-Frumos din lacrimă a fost publicat în revista "Convorbiri literare" , în anul 1870, încă din anii pe când era student și întrunește toate caracteristicile basmului popular, deținând în plus și originalitatea autorului. A apărut apoi în volumul, postum, Versuri și proză, din 1890. Eminescu a urmat îndeaproape trăsăturile basmului popular, însă interferența elementelor culte îi atestă originalitatea. După cum spunea George Călinescu, basmul este "o oglindire […] a vieții in moduri fabuloase", iar basmul la care facem noi referire are ca temă drumul inițiatic spre maturitate a unui tânăr și atribuțiile acestuia în confruntarea Binelui și a Răului. Protagonistul, Făt-Frumos, este unul comun basmelor populare, deoarece reprezintă un ideal al moralității, dar și al bărbăției, din punct de vedere fizic.

Titlul basmului denumește numele personajului, la fel ca și în basmele populare Greuceanu, Prâslea cel voinic și merele de aur, urmat de substantivul “lacrimă” care semnifică, pe de-o parte suferința pe care a trăit-o împăratul și împărăteasa, până la venirea pe lume a fiului lor, dar resimțită și de Fecioara Maria, care se lăsă înduioșată de rugămințile împărătesei, iar pe de altă parte motivul nașterii miraculoase. Realitatea apare înfățișată în fabulos, iar, pentru că basmul își are originea în folclor, personajele au puteri supranaturale, care reprezintă binele și răul, primind valori simbolice.

Acțiunea basmului Făt-Frumos din lacrimă începe într-un timp îndepărtat și nedelimitat ”în vremea veche”, un cuplu împăraătesc își trăia zilele în durere, din pricina că soarta refuză să-i dăruiască un urmaș. Acest aspect l-am întâlnit în mai multe basme folclorice ca Aleodor-împărat sau Tinerețe fără bătranețe si viață fără de moarte. Sfârșită de durere, împărăteasa se roagă la icoana Maicii Domnului, să-i dăruiască un copil; Maica îi înțelese durerea și a împărtășit compasiunea printr-o lacrimă, ca simbol al solidarității. Lacrima izvorâtă din icoană a fost atinsă de împărăteasă și din acea clipă ea a fost hărăzită să poarte în pântece un copil. La naștere, băiatul a primit numele de Făt-Frumos din lacrimă.

Păstrând structura basmului popular, Făt-Frumos primește încă de la naștere aptitudini miraculoase, el crește într-o lună cât alții într-un an, iar la vârsta maturității, începe o călătorie inițiatică. Faptele relatate sunt constante în general, doar conflictul, vechi de vreo cincizeci de ani, dintre cei doi împărați perturbă liniștea evenimentelor, care de fapt reprezintă și motivul plecării lui Făt-Frumos. Straiele pe care acesta le îmbracă sunt tărănești, de păstor, lucrate de mâinile măicuței lui, pălărie împodobită cu flori și mărgele, dar și fluiere care să-l ajute să doinească.

Acest tip de îmbrăcăminte este arhaic, al povestirilor, al basmelor și îl întâlnim și în Călin (file din poveste). Acolo Călin este îmbrăcat ca un fecior de țăran, împăratul locuiește într-un sat și stă la discuții cu slujitorii săi. Țăranul, în viziunea lui Eminescu, este simplu, rezervat și în orice persoană se ascunde un suflet de țăran.

Uimirea cu care este întâmpinat Făt-Frumos, de natură, la vederea abilităților lui “Văile si munții se uimeau auzindu-i cântecele, apele-și ridicau valurile mai sus, ca să-l asculte, izvoarele iși tulburau adâncul, ca să-și azvârle afară undele lor, pentru ca fiecare din unde să-l audă, fiecare din ele să poată cânta ca dânsul când vor sopti văilor si florilor.” este asemănătoare baladei populare Toma Alimoș:

“Și cum sta

De închina,

Codrul se cutremura,

Ulmi și brazi

Se cletina,

Fagi și paltini

Se pleca.

Fruntea

De i-o răcorea,

Mâna

De i-o săruta;”

Ajuns la destinație, eroul este primit cu ospitalitate. El se luptă cu Mama Pădurilor

pe care o învinge și-l izbăvește pe împăratul vecin de aceasta. Răsplata este binemeritată, căci Făt-Frumos rămâne cu fata Mamei Pădurilor, pe nume Ileana, cu care se va căsători. Prin urmare, lupta dintre Bine și Rău se finalizează cu victoria Binelui.

Încercările inițiatice nu se încheie aici, pentru că tânărul trebuie să i-o aducă pe fata Genarului, de aceea, el este slugă la o baba, căreia îi păstorește iepele, el scapă de moartea promisă cu ajutorul celor doi împărați, cel al țânțarilor și al racilor – un alt motiv comun creațiilor populare, cel al animalului năzdrăvan. După ce timpul de ședere s-a scurs, Făt- Frumos își alege din cei șapte cai, unul ca răsplată pentru munca depusă. Acest cal este slab, pare fără vlagă, însă baba l-a înzestrat cu forțe ieșite din comun. Sprijinit de acesta, el reușește să ia fata Genarului și s-o ducă împăratului.Între timp, Ileana a orbit din cauza dorului și-a lacrimilor vărsate pentru Făt-Frumos, însă a fost tămăduită de revenirea acestuia. Deznodământul este unul cunoscut, evenimentele se încheie așa cum era de așteptat, cu nunta celor doi tineri.

Putem observa că Eminescu a ținut seama de aproape toate “funcțiile basmului”: situația inițială, motivul plecării tânărului, drumul eroului, paguba făcută de unul din răufăcători, încercările prin care trece personajul pozitiv, lupta dintre cele două personaje, victoria Binelui, revenirea acasă la fata îndrăgită cu care va face și nunta.Faptele relatate sunt doar produse ale imaginației, ele nu-și au corespondentul în realitate.

Eminescu îmbogățește caracteristicile basmului popular cu propria lui percepție și cu stilul său de neconfundat. Astfel că se identifică în basm elemente profund originale ca – formula introductivă :”În vremea veche, pe când oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decât germenii viitorului, pe când Dumnezeu călca înca cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pământului – în vremea veche trăia un împărat întunecat și gânditor ca miazănoaptea și avea o împărăteasă tânără și zâmbitoare ca miezul luminos al zilei.”Timpul este nedefinit și nu se identifică nici formula “niciodată”, care-i conferă unicitate.

Un alt aspect pur original îl reprezintă portretele fiecărui personaj. Ele sunt descrise prin intermediul figurilor de stil, specific eminesciene, astfel împăratul are chipul "întunecat și gânditor ca miazănoaptea", împărăteasa este "ca o marmură vie”, iar Mama Pădurilor are ochii ca “ două nopți turburi”, gura este asemuită unei prăpastii, iar dinții sunt ca ” șiruri de pietre de mori". Nu trebuie scos din aceste conotații originale nici portretul Ilenei, care face parte, negreșit, din lirica eminesciană. Straiele albe, părul galben, lung, pe cap o cunună de margarete scot în evidență trăsăturile ideale feminine. Peisajele din natură ne duc cu gândul la descrierile poetului: "Luna răsărise dintre munți și se oglindea într-un lac mare și limpede ca seninul cerului. În fundul lui se vedea sclipind, de limpede ce era, un nisip de aur; iar în mijlocul lui, pe o insulă de smarand, încunjurat de un crâng de arbori verzi și stufosi, se ridică un mandru palat, de o marmora ca laptele, lucie și albă…" Prezența abundentă a figurilor de stil, concretizează originalitatea basmului. Fluierele pe care Făt-Frumos le ia în drumul inițiatic îl aseamănă cu Orfeu, acel zeu din mitologia greacă care a fost muzician.Un alt element original îl reprezintă nașterea eroului, el este conceput dintr-o lacrimă, în acel timp când Dumnezeu “călca încă cu picioarele sale sfinte pietroasele pustii ale pamantului”.

Și vrajba dintre cei doi împărați ia sfârșit, pentru că împăratul vecin nu mai împărtășește aceleași gânduri sterpe și răufăcătoare. Întoarcerea lui Făt-Frumos cu fata Genarului, la împărat, scoate în evidență fidelitatea față de promisiunea făcută. Existența unei alte etape a inițierii este un aspect original, deoarece el este testat prin aruncarea sa printre nori, însă transformarea lui în cenușă și în izvor îl purifică. Clipa când Dumnezeu ia apă din izvor și se spală pe față, reprezintă omogenizarea omului cu Divinitatea, dar în același timp și întoarcerea la forma inițială. Toate aceste semnificații arată că tema „nu este lupta dintre bine și rău, ci întemeierea – fie că este vorba de o întemeiere în planul umanului, sau cel al cosmosului.” Această opoziție evidențiază estomparea răului și nu eliminarea lui.

În concluzie, sunt confirmate aceste modele populare și la Eminescu, însă ele nu sunt regăsite în stadiul lor pur decât la preluare, ele diferă o data cu etapa prelucrării acestora. Oridecâte ori îl lecturezi, vei descoperi că îl înțelegi mai bine sau vei descoperi în temă, în ideea poetică o altă viziune. Eminescu poate fi aplicat la orice clasă de elevi, din orice nivel de învățământ, fără a i se pierde importanța.

Una dintre formele de interferență identificate între cult și popular, la Eminescu, se referă la relația care există între literatura populară și cea cultă prin raportare la simboluri și preluări de modele populare, care sunt prelucrate de acesta, oferindu-le originalitate sau invenție. O altă formă de interferență pe care o identificăm la răscrucea celor două concepte, constă în felul în care este înțeleasă de către poet creația populară, cum este ea percepută de creatorul cult. Bineînțeles că această interferență include o alta care se referă, după cum am observat și în celelalte capitole, la identificarea mitului în creația populară și la modul cum este interpretată aceasta prin intermediul lui.

Se poate vorbi de o altă formă de interacțiune din punctul de vedere al omului vechi și al celui modern, referitoare la concepțiile fiecăruia despre existență și despre felul în care este percepută aceasta.

CAPITOLUL V

METODE DIDACTICE ȘI MODELE DE ACTIVITĂȚI DIDACTICE FOLOSITE ÎN PREDAREA LIMBII ȘI LITERATURII ROMÂNE LA CLASELE DE GIMNAZIU

Studierea limbii și a literaturii române este cuprinsă, în programa școlară actuală, în aria curriculară Limbă și comunicare. Aceasta are ca scop formarea și dezvoltarea competențelor de comunicare orală și scrisă ale elevilor. Realizarea acestor obiective și competențe duce la familiarizarea elevilor cu diferite activități, acțiuni, care vizează comunicarea orală și scrisă, cu diverse texte literare, dar și nonliterare, adaptate vârstei școlarului. Receptarea textelor literare și înțelegerea lor, la nivelul gimnazial, presupun urmărirea îndeaproape a programei școlare și parcurgerea ei pe etapele de studiu, prevăzute. Cele mai importante obiective urmărite sunt cele cadru, de la care pornesc cele de referință și implicit conținuturile și competențele specifice claselor gimnaziale.

Curriculumul școlar are în structura lui obiectivele cadru, care trebuie urmărite pe parcursul celor patru ani de studiu, gimnaziali, trecându-se de la ușor la greu, de la simplu la complex; crearea unor aptitudini și comportamente specific disciplinei; obiective de referință, ce crează rezultate așteptate ca răspuns pentru fiecare etapă de studiu; observarea evoluției acestor deprinderi și cunoștințe însușite elevi; modele de acțivități de învățare care au ca țintă, forme de organizare și de îndeplinire a activităților didactice cu școlarii.

Aceste conținuturi ale învățării, împărțite pe anii de studiu, trebuie să atingă obiectivele cadru și cele de referință recomandate. Aria de orientare este variată și predispusă deshiderii spre un spațiu formativ, nou, iar parcursurile metodologice vizează atât asimilarea de cunoștințe cât și formarea de aptitudini. Aceste noutăți vin din sfera unor perspective regândite pe baza celor existente și se referă la alăturarea unor domenii noi care diferă prin alăturarea comunicării orale de cea scrisă și introducerea problematicii textului nonliterar lângă cel literar.

Comunicarea scrisă și orală vizează aspecte legate de:

a) etapa de înțelegere a unui text;

b) etapa de producere a unui text.

Prin urmare, posibilitățile de comunicare pe care le regăsim în programele actuale se pot împărți în funcție de aceste etape:

Aceste posibilități de comunicare le întâlnim sub forma obiectivelor cadru și a competențelor generale din programa de limba și literature română, urmate de obiective de referință și exemple de activități de învățare. Îndeplinirea acestor obiective se realizează prin conținuturi ale învățării. Obiectivele cadru ,conform programei de gimnaziu, în vigoare, sunt:

Studierea programei scoate în evidență valoarea calitativă, polivalența și înțelegerea actului educativ. Remarcăm, de asemenea, o dificultate sporită ce vizează problemele abordate, la nivelul textelor literare și nonliterare, dar și prezența unor categorii nonliterare propuse pentru studiu. Din acest punct de vedere, curriculum-ul este considerat o determinare, iar analiza didactică a manualelor și a dascălului trebuie să-l aducă la accesibilitate, sporindu-i gradul de dificultate, de la simplu, la complex. Îndeplinirea acestor demersuri constă în adoptarea unei percepții clare și optime asupra învățării, respectarea unor principii didactice și a unor metode specifice acestui obiect de studiu.

Programa de evaluare națională vine ca o completare celei școlare pentru că ea vizează atât competențele, cât și conținuturile specific lor, prezente în cea anterioară. Dacă până în clasa a VII-a conținuturile urmărite trebuiau însușite, în clasa a VIII-a ele vor fi puse în valoare. Sarcinile de lucru constau în exerciții de tip analitic, dar și de tip sintetic. Textele trebuie lecturate cu atenție, înțelese, comentate sau interpretate. Descoperim o modificare de perspectivă în ceea ce privește abordarea didactică adecvată și eficientă în înțelegerea textelor literare și nonliterare. Elevul trebuiesă descrie textele, să cunoască în profunzime mecanismele structurării lor și să utilizeze această percepție pentru a crea, el însuși, texte adecvate, folosite în diferite situații de comunicare, întâlnite în viața de zi cu zi.

Disciplina noastră are un rol extrem de important, după cum am dezbătut și în capitolele de mai sus, în viața elevului, acela de a-l sprijini să-și apropie, sistemele realizării actului de comunicare, care să-l poată pune în practică și care să-i ofere garanțiaunui succes. Dascălul trebuie sa-i ofere la rându-i, garanția unei reușite, folosindu-se de toate metodele didactice, tradiționale sau moderne, strategii care să vină în sprijinul elevului pentru a-l forma și a-i deschide viziunea sau a-l pregăti pentru necunoscut.

V.1. INTEGRAREA METODELOR DIDACTICE ÎN CADRUL PROCESULUI DE ÎMVĂȚĂMÂNT

Obiectul de studiu al didacticii îl constituie evidențierea proceselor didactice pentru toate obiectele de studiu, pentru toate ciclurile curriculare și pentru toate tipurile de școli. Didactica are un caracter general și reprezintă punctul de plecare în analiza disciplinelor, care studiază predarea diferitelor obiecte de învățământ, a metodicilor de specialitate. Didactica este ramura fundamentală a științelor educației, care studiază și asigură bazele științifice ale analizei, proiectării, desfășurării și evaluării, predării și învățării ca proces de instruire și educare în școli și în alte insituții, dar și prin autoinstruire.

Funcțiile specifice didacticii asigură corelația dintre finalitățile educației și curriculumul școlar, permite formularea principiilor didacticii generale și a principiilor specifice fiecărei discipline de studiu și utilizarea lor în practică. Funcțiile didacticii se exercită în stabilirea și utilizarea metodelor și a proceselor didactice, în identificarea criteriilor de evaluare a randamentului școlar.

În literatura de specialitate se apreciază că o didactică de factură modernă, psihologică și activă, trebuie să acorde atenție atât procesului informativ, cât și celui formativ. În această tendință se înscrie necesitatea reevaluării și alegerii conținutului învățământului, includerea în programele școlare a cunoștințelor, competențelor, abilităților importante pentru a putea rezista ritmului rapid de achiziție în diferitele domenii ale științelor. Din multe puncte de vedere este preferabilă structurarea concentrică a conținutului învățământului la disciplina Limba română, fapt care presupune o ordonare logică a cunoștințelor, oferind posibilitatea revenirii asupra lor și aprofundării în clase succesive ale aceluiași ciclu curricular sau în cicluri curriculare diferite. Pe de altă parte, se impune intensificarea procesului de învățare într-un timp relativ scurt, ca și căutarea unor tehnici de evaluare obiectivă a rezultatului dobândit de binomul educațional.

V.1.1.Competențele procesului de învățământ

Fac parte din procesul de învățământ următoarele componente de bază: obiectivele educaționale, agenții actului didactic, curriculumul, metodologia didactică, mijloacele de învățământ, formele de organizare, timpul de studiu, achizițiile învățării.

Metodologia procesului de învățământ

Reprezintă una din cele mai dinamice componente ale procesului de învățământ, aflându-se într-un raport activ, de intercondiționare și interacțiune, cu celelelate elemente ale activității instructiv-educative. Metoda este cea care valorifică obiectivele, principiile și conținuturile învățământului. Privit ca mod de organizare a acțiunii, întregul proces de învățământ se reduce la un ansamblu de metode și procedee.

Metodologia instruirii reprezintă teoria și practica metodelor și procedeelor didactice, științifice. Obiectivele de bază ale metodologiei sunt studierea naturii, definirea, clasificarea și valorificarea metodelor și a procedeelor, pe baza unei concepții unitare despre actul predării și al învățării. Metoda urmărește modul în care se transmit, se asimilează și se aprofundează cunoștințele; modul în care se formează și se dezvoltă abilitățile intelectuale și practice ale elevilor; controlarea modului de dobândire a cunoștințelor și al formării abilităților intelectuale și practice.

A)Metoda didactică

Desemnează scopurile predării și învățării. În sens larg, metoda constituie un instrument cu ajutorul căreia elevii, sub îndrumarea profesorului sau în mod independent, își însușesc și aprofundează cunoștințele, își formează deprinderi și priceperi intelectuale și practice, aptitudini, atitudini etc. În sens restrâns, metoda didactică reprezintă o tehnică, o modalitate de lucru, un mod de a acționa practic, în mod sistematic și planificat, în vederea realizării în activitatea instrucțională a activităților propuse, conform unei strategii didactice.

B)Procedeul didactic

Reprezintă o componentă a metodei, care se referă la soluțiile didactice practice, având în vedere execuția acțiunii, o acțiune practică, o tehnică particulară cu rol de instrument al metodei. Procedeul didactic constă într-un sistem de operații intelectuale sau practice ale profesorului și ale elevului, operații care au rolul de a transpune în practică diferitele metode. O metodă poate, așadar, cuprinde un ansamblu de procedee, acțiuni și operații, selectate în funcție de caracteristicile situației de învățare.

Alegerea metodei este direct determinată de obiectivele propuse, de sarcinile acțiunii instructive, de participanții la activitatea educațională, precum și de conținutul activității instructive. La rândul ei, metoda poate să determine modificări, ajustări, influențe asupra celeorlalte componente ale procesului de învățământ în vederea atingerii obiectivelor specifice actului educativ: participanți, execuție, rezultate și evaluare. Conținutul procesului instructiv determină alegerea unor metode care să-l structureze (analiza cunoștințelor de predat, selectarea esenței, ordonarea materialului). Metoda didactică este influențată și de mijloacele de învățământ. În funcție de acestea, profesorul își poate alege metoda prin care să traspună eficient conținuturile de învățat.

Elementele procesului de învățământ se află în strânse relații de interdependență și interacțiune, configurând specificul fiecărei activități didactice, atât la nivelul procesului de învățământ, cât și la nivelul fiecărei unități didactice.

C)Clasificarea metodelor didactice

Cunoaște patru tipuri fundamentale cu subclasificări în cadrul fiecărui tip:

I. Metode de transmitere și însușire a cunoștințelor: A. metode de comunicare orală, care, la rândul lor, cunosc următoarele subtipuri: 1. metode de comunicare orală expozitivă (expunerea, expunerea cu oponent, povestirea, descrierea, explicația, informarea, prelegerea școlară, prelegerea-dezbatere, conferința-dezbatere, cursul magistral); 2. metode de comunicare orală conversativă (conversația, discuția, dezbaterea, asaltul de idei, colocviul); B. metode de comunicare scrisă (lectura, activitatea/munca cu manualul și alte cărți); C. metode de comunicare la nivelul limbajului intern (reflecția personală, introspecția).

II. Metode de cercetare a realității: A. metode de cercetare directă a realității (observarea sistematică și independentă, experimentul, abordarea euristică, învățarea prin descoperire, munca în grup); B: metode de cercetare indirectă a realității (abordarea euristică, învățarea prin descoperire, demonstrația, modelarea).

III. Metode bazate pe acțiunea practică: A. metode de acțiune reală (exercițiul, rezolvările d eprobleme, algoritmizarea, lucrările practice, studiul de caz, proiectul/ tema de cercetare); B. metode de acțiune simulată (învățarea pe simulatoare, jocurile simulate, jocurile didactice).

IV. Instruirea și autoinstruirea asistate de calculator

Dezvoltarea și modernizarea metodologiei didactice constituie un proces continuu determinat de o serie de factori: ritmul rapid al schimbărilor, exigențele formulate pentru procesul de învățământ, accentuarea complexității problematicii procesului de predare-învățare, achizițiile din științele educației, imperativul de a apropia activitatea instructiv-educativă de cea de cercetarea științifică.

În literatura pedagogică au fost evidențiate câteva direcții ale modernizării metodologiei didactice: valorificarea metodelor în direcția asigurării caracterului complementar al activității de predare-învățare, prin îmbinarea activității de predare a profesorului cu activitatea de învățare a elevilor; punerea în valoarea a metodelor în direcția activizării elevilor, a stimulării participării lor efective la dobândirea noilor cunoștințe și la formarea abilităților intelectuale și practice; imprimarea unui caracter euristic metodelor; accentuarea caracterului formativ al acestora; valorificarea într-o măsură mai mare a metodelor active, centrate pe elev; reconsiderarea metodelor tradiționale; accentuarea valențelor lor formative; diversificarea metodologiei didactice, asigurarea unui caracter dinamic și deschis metodologiei didactice etc.

V.1.2. Metode folosite în studierea limbii și literaturii române în gimnaziu

Deoarece fiecare disciplină de studiu reclamă o metodologie proprie, determinată în bună măsură de obiectivele stabilize, de conținuturile de transmis, ne propunem în această secțiune să abordăm unele metode pe care le considerăm eficiente în predarea limbii și literaturii române având ca suport textul eminescian.

Conversația

Este o metodă didactică din categoria metodelor de comunicare orală conversative care constă în realizarea de interacțiuni și schimburi verbale între profesor și elevi, în vederea atingerii obiectivelor prestabilite. Conversația cunoaște două forme de realizare: forma euristică și forma catihetică. Conversația catihetică urmărește constatarea însușirii de către elevi a cunoștințelor acumulate anterior, adresându-se preponderent memoriei. Ea se utilizează în momentul activizării ideilor-ancoră sau când se realizează feedback-ul. Conversația euristică oferă posibilitatea elevilor de a fi motivați intern pentru activitatea educativă, îi ajută pe elevi să își mobilizeze achizițiile dobândite, să le înțeleagă și să opereze cu ele, să își dezvolte abilitățile și capacitățile de reflecție metacognitivă. Conversația euristică stimulează și dezvoltă la elevi reflecția personală, curiozitatea activă, gândirea interogativă, logică, divergentă, critică etc., valorifică și dezvoltă capacitățile argumentative ale elevilor, asigură realizarea continuă a mecanismului de feedback formativ și sumativ.

Conversația euristică contribuie la căutarea adevărului prin efortul unit al binomului educațional. Întrebările se adresează judecății elevilor, stimulându-le gândirea și se folosesc predominant în lecțiile de învățare de noi cunoștințe și în lecțiile de formare a unor priceperi și deprinderi. Întrebările trebuie să vizeze un conținut științific care trebuie dobândit și sistematizat într-o unitate de timp determinată. Ca atare, conversația trebuie proiectată în funcție de secvențele învățării, să se sprijine pe fapte de limbă, ceea ce antrenează observația și gândirea elevilor.

Învățarea prin problematizare

Este o modalitate de participare activă și interactivă a elevilor în procesul didactic, fiind o variantă modernă a euristicii. Învățarea prin problematizare constă în proiectarea și efectuarea de activități de căutare a soluției la o problemă tensională, contradictorie, care să solicite gândirea elevilor. Această metodă presupune existența unei probleme reale, conflictuale, care pune în evidență contradicții între obiecte, lucruri, fenomene, teorii, principii etc. și care orientează gândirea elevilor spre cercetarea altor date ale realității. Elevii trebuie să întâmpine o dificultate, un obstacol în calea cunoașterii, care poate fi de natură intelectuală și/ sau practică, datorată faptului că experiența de cunoaștere și achizițiile de care dispun în acel moment nu sunt suficiente entru rezolvarea problemei.

Problema constituie o stare conflictuală contradictorie pe care o trăiește subiectul cunoscător într-un anumit moment dat, datorită relaționării experienței sale de cunoaștere, care este insuficientă, cu un anumit element de noutate cu care se confruntă. Problema se poate referi la aspecte, conținuturi, teme, unități de învățare cu caracter contradictoriu, care induc elevuluio stare de tensiune psihică, conflictuală, de nedumerire, incertitudine în legătură cu un obstacol, cu o anumită dificultate teoretică sau practică. În vederea înlăturării dificultății, elevii simt nevoia să desfășoare demersuri care au ca finalitate descoperirea de achiziții ce pot fi noi sau doar îmbunătățite și de procedee de acțiune.

Situația- problemă reprezintă un context educațional în care interacțiunea de ordin cognitiv și afectiv între subiectul și obiectul cunoașterii se bazează pe o problemă. Situația- problemă presupune un ansamblu de cunoștințe care se constituie în datele problemei (care îl introduc pe elev în temă) și o întrebare- problemă care induce o tensiune în sistemul de achiziții și declanșează efortul de cunoaștere. Ea trebuie să aibă un grad de nedeterminare în ceea ce privește datele problemei și modalitățile de soluționare a acesteia. Problema trebuie să fie atipică, în sensul de a nu se putea rezolva prin intermediul unor modalități și procede cunoscute sau este nevoie de coroborarea mai multor procedee. Problema nu permite anticiparea în mod direct a unei modalități de soluționare, datorită caracterului ei netransparent și a gradului de dificultate pe care îl are. Apariția ei presupune fie un dezacord cognitiv, fie o lacună în planul achizițiilor elevilor.

Pentru rezolvarea situațiilor- problemă, elevii parcurg mai multe etape. Prima etapă constă în sesizarea problemei ca atare de către elevi, de conștientizare și de confruntare cu ea. În această etapă, profesorul descrie situația- problemă, expune fapte, oferă unele informații, explică anumite relații cauzale. Elevii trebuie să sesizese și să conștientizeze situația- problemă, să o perceapă în funcție de propriile resurse cognitive și psihologice. Se impune apoi inducerea de către profesor la elevi a dorinței de a rezolva situația- problemă, ceea ce favorizează apariția trăirilor afective și a sentimentelor favorabile abordării și rezolvării problemei.

Cea de-a doua etapă presupune studierea problemei, analiza în vederea înțelegerii ei. Aceasta presupune reflecția personală asupra problemei, clarificarea obiectivului final de atins, analiza datelor problemei din mai multe perspective, inducerea de regului, efectuarea de raționamente inductive, deductive și analogice, imaginarea unor strategii de rezolvare, prefigurarea unor variante posibile de rezolvare.

A treia etapă constă în căutarea, prin activitatea independentă a elevilor, a soluțiilor, în baza unei metodologii de lucru. În această etapă, elevii reflectează asupra problemei, emit ipoteze de soluționare a problemei, prin discuții și activități colective, organizate frontal sau pe grupe, profesorul fiind cel care coordonează aceste activități și conduce discuțile. Ipotezele emise se verifică, elevii putând să propună și să efectueze, în mod independent, unele cercetări proprii care să aibă în vedere variante alternative de rezolvare. Acestea vor fi examinate, prin desfășurarea de activități euristice de observare, experimentare, analizând și prelucrând informațiile teoretice și datele experimentale.

În final, se alege varianta optimă de rezolvare care se pune în aplicare. Urmează etapa de obținere a rezultatului final și de analiză a diferitelor puncte de vedere. Elevii obțin rezultatul final atunci când realizează actul descoperirii, când se elimină ipotezele false și se identifică ipoteza bună, aptă să ducă la un rezultat în conformitate cu adevărul științific. Soluția trebuie să se armonizeze cu datele problemei, să fie plauzibilă din punct de vedere teoretic și practic, să nu existe contraexemple care ar putea să o infirme. Ultima etapă constă în integrarea noilor achiziții în propriul sistem de cunoștințe și relaționarea lor cu cele deja existente.

Importanța învățării prin problematizare constă în faptul că antrenează gândirea, mai ales pe cea divergentă, a elevilor, stimulează spiritul de observație, capacitatea de a formula întrebări-problemă, de a elabora ipoteze, e a le verifica, puterea de analiză, de sinteză etc. Problematizarea nu poate fi folosită la orice unitate de învățarea. Pe de altă parte, ea nu poate fi utilizată singură, ci se îmbină cu alte metode: conversația euristică, descoperirea, muna independentă și pe grupe de elevi etc.

Învățarea prin descoperire

Descoperirea și problematizarea constituie concepții și orientări didactice cu caracter inovator în teoria și practica instruirii, corelate cu contextul mai amplu al euristicii. Învățarea prin descoperire este o metodă prin care subiectul cunoscător intră în posesia adevărurilor prin eforturi proprii. Ea se desfășoară într-un cadru problematizant, elevii fiind confruntați cu o situație-problemă pentru soluționarea căreia nu cunosc nicio metodă de rezolvare, dar o pot găsi prin actul descoperirii, de fapt al redescoperirii unor adevăruri deja cunoscute.

Metoda este o modalitate de participare activă a elevilor în procesul didactic și constă în efectuarea de activități independente, orientate, în cercetarea și redescoperirea adevărurilor științifice și a metodelor de elaborare a acestora. Ei pot imagina variante de rezolvare, iar când este găsită soluția optimă, aceasta este aplicată și se descoperă astfel soluția.

În practica instruirii, învățarea prin descoperire este una dirijată, deoarece profesorul este cel care conduce procesul de descoperire efectuat de elevi. În funcție de specificul problemelor abordate, descoperirile pot fi de trei tipuri: inductive, care, în cazul studierii limbii, pornesc de la fapte concrete de limbă și se ajunge la noțiuni, reguli, categorii, definiții; deductive, care pornesc de la reguli, categorii și se ajunge la ilustrarea lor cu fapte concrete, confruntând situațiile particulare cu principiile generale; analogice, bazate pe raționamente analogice, în care gândirea parcurge drumul de la particular la particular sau de la general la general, stabilindu-se relații logice între date, transferuri de proprietăți specifice unui fapt lingvistic, pe baza asemănării, unui alt element lingvistic.

Învățarea prin descoperire parcurge, asemenea învățării prin problematizare, câteva etape. Prima etapă constă în confruntarea cu o situația-problemă, conștientizarea ei, apoi analiza datelor problemei și inducerea la elevi a dorinței de a o rezolva. Cea de-a doua etapă presupune căutarea independentă a soluțiilor și realizarea actului descoperirii, etapă ce incumbă reflecția personală, structurarea și interpretarea datelor, exersarea operațiilor gândirii, realizarea actului descoperirii, respectiv obținerea rezolvării problemei. Etapa a treia constă în verbalizarea rezultatelor descoperirii, abstractizarea și generalizarea concluziilor. Ultima etapă constă în exersarea celor descoperite, aplicarea rezultatelor ăn diferite contexte. Această etapă are ca finalitate integrarea noilor achiziții în sistemul cognitiv al elevilor.

Demonstrația

Este o metodă didactică care constă în folosirea unor raționamente logice însoțite de folosirea simultană a unor modele (materiale sau ideale) cu ajutorul cărora se exprimă legități, relații greu accesibile observației directe. Metoda demonstrației este utilizată pentru a confirma consistența unor adevăruri științifice, care-i ajută pe elevi să pătrundă sensurile de adâncime ale fenomenelor lingvistice, prin coroborarea celor două sisteme de semnalizare: al semnului lingivstic și al imaginilor. Elevii nu trebuie să fie simpli receptori pasivi ai imaginilor schematice, ci trebuie să participe activ la prelucrarea datelor propuse de către profesor, să fie antrenați în demonstrație.

Algoritmizarea

Este un procedeu care constă dintr-o succesiune de raționamente. Ea presupune prototipuri și scheme rigide de gândire și acțiune folosite ca mijloace pentru rezolvarea unor sarcini de învățare mai complexe. Algoritmul reprezintă cea mai generală metodă de activitate fizică și intelectuală. Algoritmul presupune un ansamblu de reguli și operatori proprii fiecărui tip de construcție logică, de prescripție exactă a procedeelor prin care, pornind de la anumite date, se ajunge la rezultatul final. Într-o formă inteligibilă, algoritmul stabilește un șir finit de operații elementare ce se structurează într-o logică constantă.

În cursul activității de învățare se însușesc o serie de reguli, definiții, scheme care au la bază diferite tipuri de algoritmi: 1)de identificare, de recunoaștere, de caracterizare; 2)de lucru; 3) de redactare; 4) de control. În procesul învățării, algoritmii nu pot fi însușiți decât prin acțiune, exercițiul conducându-l pe elev la cunoașterea, asimilarea și îndeplinirea algoritmului.

Analiza lingvistică

Este o metodă principală de studiere a limbii în școală. În funcție de nivelul limbii căruia i se aplică, analiza lingvistică este de mai multe feluri: fonetică, lexicală, morfologică, sintactică, ortografică și de punctuație, stilistică. Analiza lingvistică se folosește în majoritatea lecțiilor de limbă, în funcție de tipul lecției, de obiectivele urmărite. Ea nu trebuie folosită ca metodă în sine și nu pentru sine, ci trebuie să urmărească înțelegerea profundă a limbii.

Analiza lingvistică presupune parcurgerea următorilor algoritmi: descompunerea întregului în părți componente; stabilirea naturii acestor părți; identificarea funcției în actul de vorbire dat; stabilirea raportului cu celelalte componente; stabilirea conformității cu normele literare în vigoare. Eficiența analizei lingvistice depinde de respectarea unor principii, reguli generale, printre care enumerăm: să fie conformă analizei ca metodă de cunoaștere; elevii trebuie să înțeleagă relațiile complexe care se stabilesc între componentele actului comunicării, prin demers propriu, de observare a faptelor, de comparare a lor, în acest sens intervenția profesorului trebuie să fie minimă; alegerea textelor se impune să se facă cu atenție (să fie modele de limbă, să reprezinte diferite stiluri ale limbii literare, să nu conțină situații ambigui și discutabile, adică cu privire la care nu există o unitate de opinii în literatura lingvistică); analiza trebuie să respecte principiul contextualității (să nu fie excerptată din context, imperativ mai ales prin analiza morfologică și sintactică).

Analiza ortografică și a punctuației – Obiectul analizei ortografice îl constituie aspectul scrierii corecte a fenomenelor lingvistice. Ortografia trebuie avută în vedere la toate tipurile de lecții, deoarece studierea limbii în școală nu se realizează ca scop în sine, ci ca mijloc de folosire corectă a sistemului limbii în diverse situații de comunicare. De aceea, nu este de neglijat organizarea unor lecții speciale de formare a priceperilor și a deprinderilor ortografice.

Învățarea prin exerciții

Un exercițiu presupune executarea repetată a unei acțiuni pentru dobândirea unor abilități, deprinderi. Din punct de vedere didactic, exercițiul reprezintă o metodă fundamentală ce implică efectuarea conștientă și repetată a unor acțiuni, mintale sau motrice, în vederea realizării de transfer al cunoștințelor îi permite evaluarea gradului de operaționalitate al acestora.

După funcțiile îndeplinite, exercițiile se pot clasifica în: introductive, de bază, de creație, reproductive, de operaționalizare, de dezvoltare, de aplicare, extensive, operatorii, de evaluare etc. În funție de alte criterii, exercițiile pot fi: individuale, colective, de grup, corective etc.; orale, scrise, practice și combinatorii etc.

În procesul studierii limbii, metoda învățării prin exerciții constă în efectuarea de acțiuni repetate de către elevi pentru aplicarea cunoștințelor teoretice de limbă în actul vorbirii. În acest scop, elevii trebuie să adopte o atitudine conștientă față de exerciții, să cunoască principiile, regulile, noțiunile pentru a le aplica, să stârnească interesul elevilor, să solicite un efort intelectual din partea lor. Profesorul trebuie să formuleze cerințele precis, adică să fie clar formulate și, eventual, explicate înainte ca elevii să înceapă efectuarea lor. Alegerea, dozarea, asamblarea exercițiilor trebuie înfăptuită cu mare atenție, să fie date în mod gradat sub aspectul dificultății și diferențiat, în funcție de capacitățile individuale ale elevilor, să contribuie la sporirea gradului de independență a elevilor în executarea lor.

V.1.3.Utilizarea metodelor și tehnicilor de dezvoltare a spiritului critic

Metodele și tehnicile de dezvoltare a spiritului critic la elevi au ca obiectiv stimularea capacităților de a pune și de a analiza probleme, de a judeca în conformitate cu un raționament propriu, de a lua o decizie. Spiritul critic este un spirit activ, refleziv, și de discernământ și reprezintă un instrument indispensabil pentru a trece cunoștințele prin filtrul gândirii proprii și pentru a dobândi o cunoaștere științifică, procedurală și strategică.

Dobândirea spiritului critic presupune câteva demersuri importante, ca de exemplu: reflecții personale sistematice, autoanalize, autochestionări; punere și formulare de probleme; apeluri la cunoștințele anterioare; realizarea de discriminări, distincții, delimitări, problematizarea și descoperirea etc.

Cinci sunt caracteristicile fundamentale ale gândirii critice: gândirea independentă, care cultivă libertatea de a gândi, de a se exprima și de a-și exercita liberul arbitru; considerarea informațiilor ca fiind puncte de plecare și nu puncte finale, ceea ce presupune exersarea și dezvoltarea achizițiilor anterioare; se apelează la problematizare pentru a alimenta interesul cognitiv și emoțional al elevilor; se bazează pe oferirea de argumente logice, raționale pentru problemele cu care se confruntă subiectul implicat în cunoaștere; are o dimensiune socială, este orientată spre planul social. După cum se observă, metodele de promovare a gândirii critice sunt în strânsă legătură cu problematizarea, învățarea prin descoperire etc.

Modelul educațional pentru dezvoltarea gândirii critice se bazează pe câteva principii generale, unele dintre acestea referindu-se la cadrul de predare-învățare, respectiv la trei faze: evocarea, realizarea sensului și reflecția, considerate ca premise ale exersării gândirii. În etapa de evocare, elevii sunt îndemnați să își amintească ceea ce știu despre un anumit subiect, respectiv să-și activeze cunoștințele-ancoră, să anticipeze și să stabilească scopuri pentru demersul lor. În etapa de realizare a sensului, elevii iau contact cu noile conținuturi prin intermediul textului, prelegerii sau al altor metode, integrând noile cunoștințe în propriul sistem cognitiv, pentru a le da sens. Etapa reflecției presupune gândirea asupra ceea ce elevii au învățat prin prisma cunoștințelor anterioare.

În cele ce urmează prezentăm câteva metode (tehnici) de dezvoltare a gândirii critice și cum pot ele sprijini activitatea didactică.

Tehnica ”Știu/ Vreau să știu/ Am învățat”

Reprezintă o modalitate de lucru prin care se urmărește conștientizarea de către elevi a ceea ce știu sau cred că știu referitor la o anumită problematică, precum și a ceea ce nu știu și ar dori să învețe. În etapa de evocare li se cere elevilor să consemneze într-un tabel cu trei rubrici, în mod individual sau în grup, ideile, cunoștințele pe care le au despre tema ce urmează a fi discutată la rubrica ”Știu”, iar ceea ce doresc să afle la rubrica ”Vreau să știu”. În continuare, se studiază un text sau un set de exemple, se fac investigații etc. În etapa de realizare a sensului, elevii consemnează noile cunoștințe la rubrica ”Am învățat”.

Metoda “Știu/ Vreau să știu / Am învățat” poate ajuta la dezvoltarea deprinderilor de comunicare scrisă și orală, stârnind interesul elevilor în activitatea didactică propusă. Ea stimulează memoria, cooperarea între elevi, atenția, dar și gândirea divergentă.

Metoda ciorchinelui

Este o metodă de brainstorming nelineară care îi încurajează pe elevi să gândească liber și deschis. Ea structurează ideile doar atât cât să stimuleze gândirea legată de conexiunile dintre idei. Poate fi utilizată atât individual, cât și în grup, în scopul stimulării gândirii divergente, precum și al sesizării și evidențierii conexiunilor dintre idei, construcții de noi idei și de noi sensuri. Ciorchinele poate fi folosit atât în faza de evocare, cât și în faza de reflecție. El poate fi utilizat pentru a stimula gândirea înainte de a aprofunda un anumit subiect. De asemenea, poate fi întrebuințat ca mijloc de a rezuma ceea ce s-a studiat, ca modalitate de a construi asociații noi etc.

Metoda ciorchinelui presupune următorii algoritmi:

Se scrie un cuvânt sau o sintagmă în mijlocul tablei sau al unei pagini (cuvânt-nucleu, sintagmă-nucleu);

Elevii trebuie să găsească și să scrie cât mai multe cuvinte sau sintagme legate de cuvântul-nucleu sau de sintagma-nucleu;

Pe măsură ce scriu aceste cuvinte, elevii vor trasa linii între care există o conexiune.

Această metodă este utilă la sistematizarea și fixarea cunoștințelor, realizarea sub forma unui joc a unor noțiuni schematizate.

Explozia stelară (Starburst)

Această metodă este specifică lucrului pe grupe și încurajează elevii la formularea de întrebări. Constă în notarea ideii suport pe tablă sau foaie, iar la fiecare colț al stelei (formată din 5 colțuri) așezate în centru, se vor nota 5 întrebări- “Cine?”, “Ce?”, “Unde?”, Când?” și “De ce?”. Sprijiniți de aceste întrebări, elevii încearcă să formulize alte întrebări, care vor reprezenta ajutor în interpretarea și analizarea temei propuse.

Etapele de desfășurare:1)Stabilirea temei; 2)Organizarea colectivului de elevi, pe grupe; 3)Scrierea temei pe foaia de hârtie; 4)Întocmirea unor serii de întrebări, legate de temă, pentru fiecare grupă; 5) Prezentarea rezultatelor; 6)Aprecieri și evidențieri, reieșite din munca elevilor.

Această metodă este utilă în desfășurarea orelor de literatură. Cu ajutorul ei, elevii își pot forma deprinderi care să-i ajute, pas cu pas, la interpretarea și crearea unui text literar.

Cadranele

Această metodă este utilă oricărui tip de lucru: individual, pe grupe, în perechi. Elevii vor trebui să-și noteze pe o foaie de hârtie, împărțită în patru părți, pe care le vom numi cadrane. Ele vor fi numerotate și fiecare parte va cuprinde o sarcină legată de tema propusă studiului (obiectivele propuse).

Elevii vor citi textul suport și vor încerca să răspundă cerințelor de pe cadrane, în timpul stabilit. La final se vor verifica răspunsurile și vor fi supuse unei dezbateri sau analize. Metoda cadranelor ajută la înțelegerea mesajului scris, dar în același timp oferă elevilor ocazia de a-și exprima punctul de vedere despre tema studiată, incitându-le gândirea, sporindu-le atenția, dar și încrederea de sine.

V.2. MODELE DE ACTIVITĂȚI DIDACTICE FOLOSITE ÎN PREDAREA LIMBII ȘI LITERATURII ROMÂNE

După o serie de schimbări care au vizat programa, manualele și chiar planul de învățământ, am observat că elevii se plictisesc de conținuturile predate, de formele în care profesorii le aduc spre conștientizare cunoștințele, specific disciplinei de studiu. Întrebările care ne preocupă de ceva timp sunt: “Ce așteptări trebuie să aibă elevii de la profesor, dar și invers?” Răspunsul nu poate fi stabilit clar, el poate să include oferta școlară sau demersul didactic, adaptat necesităților elevilor, dar și societății.

Dascălul își poate aborda scenariul didactic prin două moduri – tradițional sau modern. Oricare modalitate ar alege-o profesorul , trebuie să țină seama de câteva aspecte care sunt esențiale într-o activitate didactică – organizarea acesteia într-un mod interesant pentru elev și reușita de a-i face pe elevi să învețe fără a conștientiza că o fac. Realizarea acestor două aspecte se poate face folosind strategii, metode și tehnici de predare, învățare și evaluare eficiente.

Prezentăm, spre exemplificare, câteva posibile modele de activități ce pot fi valorificate în orele de limba și literatura română, la clasele de gimnaziu. Conținuturile urmărite în aceste proiectări didactice urmăresc tema lucrării, supusă observației pe parcursul capitolelor de mai sus. Voi încerca să propunem claselor de gimnaziu, aplicații pe texte eminesciene, folosindu-mă atât de metode tradiționale, cât și modern, cu scopul de a supune elevii unor noi provocări, care depășesc programa în vigoare, și care constau în evidențierea unor modele populare preluate de Eminescu și prelucrate, a unor arhetipuri, mituri care stau la baza creațiilor lui. De asemenea elevii vor trebui să identifice forme de interferență între popular și cult, în opera lui Mihai Eminescu.

V.2.1.Modelul tradițional de proiectare a unei lecții având ca suport

textul eminescian

Modelul tradițional de proiectare a unei lecții este important și prețios prin câtevaavantaje fundamentale, de aceea nu trebuie să părăsim acest model, doar pentru a utiliza alte metode promovate în alte sisteme de învățământ. Putem alege, mai degrabă, pentru o varietate de forme de organizare, de strategii și tehnicicare-l vizează direct pe elev și de organizarea explicită a învățării. Etapa de verificare acunoștințelor anterioare din lecția tradițională ajută la identificarea erorilor, lipsurilor,ceea ce lasă loc corectării, completării și sistematizării cunoștințelor elevilorcare sunt corectați în momentul emiterii răspunsului greșit. Cunoștințele sunt transmise folosindu-se accesibilitatea, sistematizarea, logica, iar predarea se desfășoară în timp mai scurt, însă expunerea îi aparține dascălului. Mesajul este conștientizat, înțeles și folosit, pasiv, de către elev, iar dobândirea cunoștințelor se realizează prin memorare.Tipul de lecție frecvent întâlnit în activitatea didactică este lecțiamixtă. Ea presupune realizarea mai multor scopuri sau sarcini didactice specifice comunicării, sistematizării, fixării, verificării. Etapele unei astfel de activități sunt:

momentul organizatoric;

verificarea conținuturilor însușite: verificarea temei, a cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor dobândite de elev,captarea atenției se realizează, de obicei, printr-o conversație

introductivă în care sunt actualizate cunoștințe dobândite anterior de elevi, care fac legătura cu noua temă;

precizarea titlului și a obiectivelor: profesorul trebuie să comunice elevilor într-o formă

accesibilă, care este tema lecției și ce așteaptă de la elev;

comunicarea/ însușirea noilor cunoștințe, prin metode adaptate obiectivelor,

conținutului temei și capacităților elevilor și prin utilizarea acelor mijloace de învățământ care pot ușura și ajuta la realizarea acestei sarcini didactice, fixarea și sistematizarea conținuturilor predate prin repetare șiexerciții aplicative;

asigurarea retenției și a transferului prin explicații pentru continuarea învățării acasă și

pentru realizarea temei.

Anexăm, spre ilustrare, un proiect de lecție conceput pe modelul tradițional, având ca temă identificarea unor trăsături lirice, dar și a unor modele folclorice, motive regăsite în poezia eminesciană.

PROIECT DIDACTIC

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMĂNT: Școala Gimnazială Sieuț ( Sebiș)

PROFESOR: HANDREA LILIANA

CLASA: a VI-a

ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare

OBIECTUL: Limba și literatura română

SUBIECTUL LECȚIEI: Opera lirică. Textul suport: Sara pe deal, de Mihai Eminescu

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Literatura cultă. Opera lirică descriptivă. Pastelul.

TIPUL LECȚIEI: însușire de noi cunoștințe

DURATA: 50 minute

SCOPUL: Însușirea cunoștințelor ce vizează trăsăturile specifice operelor lirice, identificarea lor în textul liric, a mijloacelor și procedeelor artistice,a mesajului poetic, dar și a modelului popular preluat și prelucrat de autor, dezvoltându-și astfel sentimente de dragoste și admirație față de folclor, față de frumusețea textelor lirice.

Competente specifice:

2.1 – asigurarea coerenței ideilor exprimate într-un mesaj oral;

3.2 – identificarea procedeelor de expresivitate artistică într-un text liric;

3.3 – sesizarea valorii expresive a unităților lexicale în textele citite;

4.2 – utilizarea unui lexic diversificat, recurgând la categoriile semantice studiate și la formele

de îmbogățire a vocabularului, pentru exprimarea nuanțată;

OBIECTIVELE OPERAȚIONALE: La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:

a)COGNITIVE:

OC1– sa descopere trăsăturile specifice operelor lirice în textul studiat;

OC2 – să identifice sentimentele transmise de eul liric, în textul suport;

OC3 – să rezolve corect cerințele propuse in fișele de lucru;

OC4 – să folosească în comunicarea orală și scrisă un stil comunicativ funcțional;

OC5 – sa stabilească, în text, mijloace artistice studiate;

OC6 – să identifice elemente populare preluate și prelucrate de către autor;

b)AFECTIVE:

OA1 – să participe în mod activ la activitatea desfașurată;

OA2- să manifeste spirit de colegialitate si cooperare în cadrul echipei;

c)MOTRICE:

OM1- să-și reprime tendința de a practica mișcări inutile în timpul lecției.

STRATEGIA DIDACTICĂ:

I.Resurse procedurale:

1. Metode și procedee:

Explicația, expunerea, conversatia, discutia colectiva, munca individuală,învățarea prin

descoperire, problematizarea, învățareaprin cooperare, conversația euristică, exercițiul.

2.Forme de organizare:

Activitate frontală alternată cu activitatea lor individuală.

II. Mijloace și resurse materiale:

Manualul de Limba si literatura romană , ed. All, caiete, creta colorata, creioane colorate, fișe de lucru;

Bibliografie:

Oficiale:

M. E. N. Programa școlară de Limba și literatura română, pag. 13-19

Anca Șerban, Sergiu Șerban, Limba și literatura română- Manual pentru clasa a VI-a

Editura All, București, 2000;

Științifice:

Delia Suiogan, Forme de interacțiune între cult și popular, Editura Etnologică, Baia

Mare, 2006.

Pedagogice:

Constantin Cucoș, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002;.

Metodico-științifice:

M. Ionescu, I.Radu, Didactica modernă, Ed. Dacia, Clui-Napoca. 1995-2000;

Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu,

Deva, Editura Emia, 2004, pag. 119-121;

http://www.didactic.ro/resurse-educationale/invatamant-gimnazial/limba-romana.,

III. Forme si tehnici de evaluare:

observația sistematică, proba scrisă, autoevaluarea.

NUMELE ȘI PRENUMELE: ANEXA 1

__________________________

1.Ce semnificație are titlul poeziei Sara pe deal, de Mihai Eminescu?

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

2.Ce sentimente putem identifica în textul poeziei?

________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

3.Identificați imagini artistice în textul poeziei (vizuale, auditive, olfactive).

____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

4.Descoperiți figuri de stil și procedee artistice, apoi transcrieți-le pe fișă.

Epitete:_________________________________________________________________________________________________________________________________________________Comparații:__________________________________________________________________
____________________________________________________________________________Personificări:_____________________________________________________________________________________________________________________________________________Enumerații:______________________________________________________________________________________________________________________________________________Repetiții:________________________________________________________________________________________________________________________________________________

5.Transcrieți câteva mărci ale eului liric.

____________________________________________________________________________

6.Stabiliți rima, masura și ritmul versurilor.

____________________________________________________________________________

7.Poezia Sara pe deal este o operă____________________________________________

NUMELE ȘI PRENUMELE: ANEXA 2

__________________________

Identificați în textul Sara pe deal, de Mihai Eminescu, elemente folclorice pe care le regăsim și în lirica populară.

Am observat, pe parcursul desfășurării activității didactice, că elevii au fost interesați de ceea ce am urmărit și că majoritatea au înțeles mesajul textului. Unii dintre elevi au fost preocupați să descopere cât mai multe elemente populare regăsite în creația eminesciană și să le identifice semnificațiile. O parte dintre ei și-au amintit despre creațiile populare studiate până în clasa a VI-a și au observat și alte apropieri ale textului suport de folclor (Legenda- Soarele și luna, Doina- Măi, bădiță floare dulce, Balada- Toma Alimoș).

Toți au încercat să-și aleagă răspunsurile cu grijă și să se completeze unii pe alții. Am descoperit la câțiva elevi sensibilitatea pe care nu și-au evidențiat-o până acum, dar și dragoste față de literatură. Elevii au prezentat interes pentru sarcinile propuse și s-au dovedit a fi generoși cu interpretările și semnificațiile unor imagini sau elemente. Consider că fiecare metodă sau strategie aleasă de profesor este eficientă atunci când elevul te lasă să-l ghidezi și este deschis comunicării.

V.2.2. Modelul modern de proiectare a unei lecții având ca suport textul eminescian

Modelul modern de proiectare a unei activități didactice este la fel de important și valoros ca și cel traditional, prin câteva aspecte. Dascălul trebuie să aleagă cele mai bune metode de învățare cu scopul de a-și atinge obiectivele propuse spre învățare.Etapele de desfășurare ale unei lecții, având la bază metode moderne, pot diferi de cele ale unei activități concepute în mod tradițional, însă ambele urmăresc același scop- formarea elevului.

Aceste metode noi încurajează elevii spre creativitate, aceștia având ocazia de a-și exprima punctul de vedere și de a le spori atenția. Ele ajută la sistematizarea și fixarea de cunoștințelor, verificarea și descoperirea lor, dar și la o bună cooperare între elevi. Activitățile devin mai interesante și mai placute elevilor, deoarece ele dezvoltă spiritul critic și au ca scop stimularea capacităților de a dezvolta și analiza o temă, de a aprecia și a lua decizii singur, reușind să cunoască diferite strategii și modalități de a gândi, care să-l sprijine în viață.

Lecția concepută pe modelul gândirii critice urmărește trei faze, E.R.R.:

Evocarea – elevii își amintesc ceea ce știu deja despre un anumit subiect;

Realizarea sensului – aceștia iau contact cu noile conținuturi, prin intermediul

textului sau alte metode, cu scopul de a le achiziționa în propria lor capacitate de cunoaștere;

Reflecția – se referă la tot ceea ce au învățat elevii prin intermediul cunoștințelor anterioare.

Modelului E.R.R. nu se bazează foarte mult pe ceea ce se predă spre a fi învățat și redat de către elev, ci pe modul cum se predă pentru o învățare de durată și sigură. Modelul acesta permite folosirea în cele trei etape a unui amestec diferit de metode și tehnici de predare, învățare, evaluare.Astfel se pot promova diverse modalități de interferențe profesor-elevi și între elev-elev, iar rolul dascălului se modifică din emițător de informații, care trebuie memorate, în cel de participant și ghid într-o învățare conștientă, etapă în care elevii se implică activ, dozându-și energia și voință cu grijă, pentru achiziționarea unor cunoștințe durabile. Elevii devin, oarecum, profesori care au accesul la cunoștințele, schemele și creativitatea tuturor, iar clasa ajunge să fie un grup închegat dornic de a învăța.

Meritul acestui model constă în modul în care permite valorificarea cunoștințelor anterioare, în faptul că urmărește monitorizarea înțelegerii, dar, mai ales, în etapa de reflecție: ea deschide, în lecție, o perioadă a reformulării și omogenizării noilor informații în viziunea altor idei și cunoștințe. Această ultimă etapă a modelului este opusă recapitulărilor redate cu exactitate, pe care le regăsim, de regulă, în lecțiile tradiționale și dețin o metodă durabilă de încheiere a activităților didactice.

Propun, spre ilustrare, un proiect de lecție conceput după modelul modern, având ca suport textul eminescian. Acesta urmărește identificarea unor forme de interferență între cult și popular în opera lui Eminescu, cu stabilirea modelelor populare și a motivelor, imaginilor- arhetip preluate și prelucrate de autor.

PROIECT DIDACTIC

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMĂNT: Școala Gimnazială Sieuț ( Sebiș)

PROFESOR: HANDREA LILIANA

CLASA: a VIII-a

ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare

OBIECTUL: Limba și literatura română

SUBIECTUL LECȚIEI: Analiza unui text liric.Textul suport: Dorința, de M. Eminescu

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Poezia lirică scrisă (cultă)

TIPUL LECȚIEI: consolidarea și aprofundarea cunoștințelor însușite

DURATA: 50 minute

SCOPUL:Fixarea capacităților și a deprinderilor de analiză a unui text liric, aprofundarea cunoștințelor despre mijloacele artistice și rolul lor în transmiterea mesajului poetic, dar și a modelului popular și a motivelor populare; cultivarea interesului pentru literatura cultă și populară, stimulându-le astfel, gândirea autonomă, reflexive și critică, în funcție de mesajul receptat.

Competențe specifice:

1.1 – să înțeleagă semnificația mesajului oral, sesizând progresia și coerența ideilor exprimate;

3.1– să dovedească înțelegerea unui text literar sau nonliterar, pornind de laidentificarea procedeelor de expresivitate artistică într-un text liric;

3.2- să sesizeze valoarea expresivă a categoriilor morfosintactice, a mijloacelor de îmbogățire a vocabularului și a categoriilor semantice;

3.3 – să identifice valori etice și culturale într-un text, exprimându-și impresiile și preferințele.

OBIECTIVELE OPERAȚIONALE: La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:

a) COGNITIVE:

OC1 – sa stabileascămijloace și procedeele artistică evidențiind semnificația acestora;

OC2 – să identifice sentimentele transmise de eul liric, în textul suport;

OC3– să rezolve corect cerințele propuse în fișele de lucru;

OC4 – să folosească în comunicarea orală și scrisă un stil comunicativ funcțional;

OC5 – să analizeze morfo-sintactic cuvinte propuse;

OC6 – să identifice elemente populare preluate și prelucrate de către autor;

b) AFECTIVE:

OA1 – să participe în mod activ la activitatea desfașurată;

OA2- să manifeste spirit de colegialitate si cooperare în cadrul echipei;

c) MOTRICE:

OM1- să-și reprime tendința de a practica mișcări inutile în timpul lecției.

STRATEGIA DIDACTICĂ:

I.Resurse procedurale:

1. Metode și procedee:

Explicația, conversatia, observația, explozia stelară, ciorchinele, cavalcada expresivă, metoda cadranelor, cvintetul.

2.Forme de organizare:

Activitate frontal, individuală și colectivă.

II. Mijloace și resurse materiale:

Manualul de Limba si literatura romană , ed. Corint, caiete, tabla, flipchart.

cretă colorată, creioane colorate, marchere;

fișe de lucru, de evaluare;

Bibliografie:

a) Oficiale:

M. E. N. Programa școlară de Limba și literatura română, pag. 26-31;

Marin Iancu, Limba și literatura română- Manual pentru clasa a VIII-a, Editura Corint,

București, 1999;

b) Științifice:

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, București, 1986;

Ovidiu Papadima, Izvoare folclorice și creație originală, Editura Academiei, R.S.R,

1970;

Delia Suiogan, Forme de interacțiune între cult și popular, Editura Etnologică, Baia Mare, 2006.

c) Pedagogice:

Simona Alecu, Metodologia cercetării educaționale, Ed. Fundației universitare,

„Dunărea de Jos”, Galați, 2005;

Constantin Cucoș, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002;

Emil Păun, Dan Potolea, Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, Editura Polirom, 2002.

d) Metodico-științifice:

M. Ionescu, I.Radu, Didactica modernă, Ed. Dacia, Clui-Napoca. 1995-2000;

Ioan Cerghit, Metode de învâțământ, Ed. Polirom, Iași, 2006;

Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Deva, Editura Emia, 2004, pag. 119-121;

Constantin Parfene, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală. Ghid

Teoretico-aplicativ, Iași, Editura Polirom, 1999, pag. 87-107.

http://www.didactic.ro/resurse-educationale/invatamant-gimnazial/limba-romana.

III. Forme si tehnici de evaluare:

observația sistematică, proba scrisă, autoevaluarea, portofoliul

MOTIVAȚIE:

Am ales acest mod de desfășurare al lecției deoarece pot urmări capacitatea elevilor de a sintetiza cunoștințele deja însușite, căutând să remarce aspectele literare, culturale și artistice ale lui Mihai Eminescu. Elevii identifică teme și motive eminesciene, valorificând atât cadrul poetic cât și îmbinarea iubirii cu natura. Aceștia sunt ajutați să-și expună punctele de vedere, venind cu argumente clare.

FIȘA DE LUCRU NR. 1 ANEXA 1

Unde putem încadra poezia?(tema, genul)

Ce semnificație are titlul poeziei? Ce poezii se aseamănă cu Dorința?

Ce motive eminesciene apar în text? Ce elemente de versificație

întâlnim în Dorința?

FIȘA DE LUCRU NR.2 ANEXA 2

METODA CIOCHINELUI

Transcrieți versurile care reprezintă jocul gesturilor tandre, folosind metoda ciorchinelui:

FIȘA DE LUCRU NR.3 ANEXA 4

CAVALCADA EXPRESIVĂ

Extrage din text figurile de stil și procedeele următoare:

EPITET:_________________________________________________________

METAFORĂ:_____________________________________________________

PERSONIFICĂRE:________________________________________________

REPETIȚIE:______________________________________________________

INVERSIUNE:____________________________________________________

Extrage din text imaginile artistice:

IMAGINE VIZUALĂ______________________________________________

IMAGINE AUDITIVĂ_____________________________________________

FIȘA DE LUCRU NR.4 ANEXA 5

METODA CADRANELOR

1.Găsește elemente care aparțin corpului 2.Identifică, în text, trei motive folclorice

uman șiasociază-le figuri populare (masc. preluate de poet și stabiliți-le semnificații.

și fem.) specificând simbolurile lor.

3.Precizează tema poeziei 4.Alege sentimentele transmise de eul liric

în text, din înșiruirea:

nostalgie, îngrijorare, nedumerire, regret,

bucurie, tristețe, dorință, dragoste.

FIȘA DE LUCRU NR.5 ANEXA 6

METODA CUBULUI

Grupa Florilor

1.Analizează morfo-sintactic cuvintele subliniate în poezie:

Grupa Fluturilor

1.Aplică regulile învățate la despărțirea următoarelor cuvinte în silabe: piept, codru, prispă, lasând, genunchi

Grupa Păsărilor

1.Compară verbele și numește cele două planuri temporale prezente în poezie.

Grupa Codrului

1.Descrie spațiul în care se desfășoară întâlnirea îndrăgostiților.

Grupa Sentimentelor

1.Asociază corect cuvintele din coloana stângă cu semnificația lor din coloana dreaptă.

Vino simbol al permanenței vegetale

Codrul adresarea directă-marcă a lirismului subiectiv

Dulce Eminescu și-o închipuie pe iubită ca pe o mireasă

Vălul sărutul-simbolul iubirii

Grupa Apei

1.Argumentează folosirea cratimei în structura” Fruntea alba-n părul galben”

FIȘA DE LUCRU NR.6 ANEXA 6

CVINTETUL

Descrierea metodei:

1.Primul vers- un singur cuvânt ce denumește subiectul;

2.Al doilea vers- 2 cuvinte care defines caracteristicile subiectului- 2 adjective;

3.Al treilea vers- format din 3 cuvinte care exprimă acțiuni (verbe la gerunziu);

4.Al patrulea vers- format din patru cuvinte care exprimă sentimentele;

5.Al cincilea vers- un cuvânt care arată însușirea esențială a subiectului.

Alcătuiți, la alegere, cvintete care au ca subiect- iubirea, natura, fericirea.

CAPITOLUL VI

VI. EVALUAREA PERFORMANȚELOR ELEVILOR

VI.1. Etica evaluării

În educație, dascălul este considerat principalul factor care are datoria de a forma legături solide în școală sau între școală și societate. El trebuie să primească suport în formarea și educarea elevului, atât de la familie cât și de la comunitatea locală.

Rolul profesorului, în școală și în viața elevului, este extrem de important pentru că activitatea lui nu se rezumă doar la o simplă tehnică de lucru; ea este mult mai vastă, mai complexă pentru că presupune, în același timp, o anume detașare de situațiile de instruire pe care el însuși le-a creat, în vederea analizării lor critice și constructive. Aceste analize se realizează într-un cadru adecvat oferit de științele educației, având ca scop formarea, modelarea inteligenței și comportamentul elevului.Poate, tocmai, din acestă privință, uneori profesorii sunt considerați vinovați de eșecurile elevilor, deconduita lor neadecvată și atunci, parcă dăruirea pentru acestă profesie, efortul depus în conturarea ei, dragostea pentru copii, sunt toate invadate de amărăciune, însă nu de regret. Un profesor adevărat nu renunță niciodată, indiferent de barierele pe care le întâmpină în profesie sau în viață, pentru că el deține două atu-uri care-l diferă de ceilalți, bunătatea și înțelepciunea.

Profesia de dascăl constă într-o permanentă perfecționare didactică, el nu stagnează, ci evoluează completându-și mereu și mereu studiile, cunoștințele, pentru a reveni a doua zi la catedră cu forțe proaspete, cunoștințe utile și noi, care să vină în sprijinul elevilor. El trebuie să utilizeze metode și tehnici de lucru care să-l asigure că reușește atingerea tuturor laturilor educației. El poate îmbina activitățile școlare cu cele extrașcolare pentru formarea cât mai eficientă a elevilor. O altă calitate pe care un profesor o are este capacitatea de a se apropia de lumea spirituală a elevilor, să le înțeleagă, empatic, trăirile, frământările. O relație apropiată între profesor-elev nu se poate concepe fără înțelegerea lui, fără a avea o atitudine caldă și fără a-i urmări îndeaproape formarea și evoluția. Din punctul meu de vedere, această profesie m-a apropiat de copii, mi-a oferit privilegiul să mă aflu, permanent, în jurul lor, să-i veghez, să-i înțeleg, să-i formez și să-i educ așa cum numai un părinte poate să o facă cu copii lui.

Munca dascălului se reflectă în cunoașterea, comportamentul elevului, însă în procesul educațional curent, evaluarea primește o atenție deosebită în prisma specialiștilor. Elevii sunt evaluați din ce în ce mai des, la clasă prin diferite tipuri de evaluări sau prin intermediul examenelor.

Evaluarea didactică reprezintă o parte fundamentală a procesului de învățământ, la fel ca predarea și învățarea. Ea oferă informații despre modul cum se desfășoară procesul de predare- învățare și cum funcționează el. Ea vizează direct elevul și poate avea consecințe asupra lui, pentru că mereu se va face o trimitere la moralitate, la corectitudine sau la barem. Evaluarea prin intermediul notelor sau a calificativelor prezintă atât peformanțe și capacități intelectuale, cunoștințe, cât și însușiri morale pe care elevul le deține. Evaluarea didactică valorifică evoluția școlară a elevilor, îl stimulează spre învățare, îl pregătește, oarecum, pentru unele etape din viața lor, cu bariere sau reușite, eșecuri sau succese, dar în același timp stabilește un nivel al emiterii și al receptarii mesajuluiatât la profesor, cât și la elev. Prin urmare, evaluarea are rolul de a stabiliza procesul de predare- învățare cunoscut, măsurat, apreciat de profesor și elev.

Respectând baremul de corectare și de notare, dascălul va putea aprecia și decide rezultatele obținute de acesta prin calificative sau note. Această notă trebuie să reflecte corectitudinea față de școlar și corectitudinea față de meseria de dascăl. Profesionalismul, obiectivitatea, corectitudinea, fidelitatea față de lucrare sunt calitățile pe care trebuie să le aibă fiecare evaluator. Evaluatorul poate să comită nedreptăți, oricât de bine pregătit ar fi, însă soluția ideală este de a reverifica conținutul lucrării, înainte de a da nota finală.

Profesorul trebuie să dețină competențe generale din ramura științifică a specialității, managerială, psihopedagogică, pe care să le facă accesibile elevilor, prin stilul didactic, prin strategiile alese, prin instrumentele de evaluare, metodele și tehnicile potrivite pentru ca măsurarea rezultatelor învățării să fie reală, aprecierea lor să fie obiectivă și măsurile de ameliorare pe care dascălul le adoptă să fie potrivite.

VI.2. Forme de realizare a evaluării

Evaluarea școlară reprezintă procesul prin care putem da formă unei gândiri, respectând anumite criterii și care poate fi redată oral, scris sau practic. Această rațiune poate fi fi apreciată verbal sau prin simboluri, care pot avea diverse forme: numere de la 1 la 10 în țara noastră, dar scara numerică diferă de la o țară la alta, litere – în țările anglo-saxone, prin culori, forme figurative – la preșcolari, dar și prin forma unor aprecieri calitative -Foarte bine, Bine, Suficient, Insuficient, la școlarii mici.

Nota primită de un elev trebuie, neapărat, să fie trecută printr-un cadru de raportare, de comparație. Se identifică trei modele de notare:

prin raportare grup, adică elevul trebuie privit în raport cu un anumit standard de

așteptări, sau prin confruntarea cu ceilalți elevi;

prin raportare la standarde clare, adică elevul trebuie privit în raport cu toată unitatea școlară prin prisma clasamentelor, selectărilor;

notarea individualizată, vizează raportarea rezultatelor elevului la alte rezultate obținute de el. Evaluarea se va efectua prin compararea la cunoșințele anterioare ale elevului.

Etapa de notare diferă în funcție de categoria disciplinei, așadar vom observa o mai

bună notare la disciplinele reale, unde se poate merge pe un barem clar, pe când la cele umaniste, notarea se face analitic pentru că nu toate subiectele pot fi evaluate exact, ci pot fi interpretabile, asta în special la limba și literatura română.

Pornind de la formele de evaluare se identifică trei modalități prin care aceasta se poate realiza: o evaluare sumativă, ce constă în verificări parțiale, sub forma unui sondaj la nivelul elevilor și al conținuturilor și are ca obiectiv evaluarea, aprecierea rezultatelor și clasificarea elevilor; o evaluare formativă, ce constă în verificări organizate care-i vizează pe toți elevii și toată materia și are obiective clare, cu ajutorul ei elevii pot să învețe; o evaluare normativăce constă în verificarea cunoștințelor însușite de elev și care operează cu instrumente ca notele și calificativele.

VI.3. Metode de evaluare

Evaluarea performanțelor școlare se bazează pe o serie de metode și tehnici care sunt sprijin dascălului în verificarea cunoștințelor. Cunoaștem metode de evaluare tradiționale orale, scrise și practice, care sunt completate de: observarea sistematică, investigația, referatul, proiectul, portofoliul și autoevaluarea.

Probele orale, scrise și practice – sunt cele mai utilizate de către profesor la

clasă și sunt frecvent întâlnite în evaluarea cunoștințelor elevilor. Verificarea orală presupune flexibilitate, dascălul poate corecta pe loc greșelile, răspunsurile pot fi formulate liber și cei doi interacționează direct, pe când cea scrisă se conturează în lucrări de control ce verifică cunoștințele din lecția de zi și tezele care se dau semestrial, contând în proporție de 25% la media semestrială. Avantajele verificării orale ar fi – organizarea timpului, numărul mai mare de elevi evaluate, profesorul poate verifica un volum mai mare de cunoștințe, obiectivitate din partea evaluatorului, elevii își formulează singuri răspunsurile, eliminarea stresului la elev; unul dintre dezavantaje constă în timpul îndelungat pe care elevul trebuie să-l aștepte pentru a-și afla nota.

Proba practică este utilizată în multe discipline și constă în aplicarea practică a cunoștințelor deja însușite. Elevii trebuie să fie informați despre tematica lucrării, forma de evaluare folosită de profesor și ce anume li se pune la dispoziție pentru a-i sprijini în realizarea probei. Toate trei probele trebuie planificate de către profesor cu grijă, să le diversifice sarcinile pentru a verifica cât mai multe capacitate ale elevilor, să nu aglomereze probele, ci să le ofere spațiu de de a se desfășura și de a-și expune cunoștințele.

Observarea sistematică – este întâlnită destul de des în desfășurarea lecțiilor,

deoarece este o probă complexă cu ajutorul căreia profesorul poate utiliza trei instrumente de evaluare cum ar fi: fișa de evaluare, treapta de clasificare, lista de verificare. Comportamentul elevilor, evoluția școlară, modul lor de gândire, limbajul, imaginația sunt observatecurent de către dascăl.

Investigația – este o activitate desfășurată fie pe parcursul unei ore sau a mai

multor ore, prin care elevii își pun în valoare mai multe cunoștințe. Profesorul le oferă teme și cerințe clare, iar elevul este nevoit să găsească soluții și tehnici de rezolvare. Trebuie respectate etapele de rezolvare și de prezentare a observațiilor și a răspunsurilor formulate.

Evaluarea investigației respectă o schemă care vizează tehnica de lucru, cum au fost aplicate cunoștințele, modul de prelucrare a informațiilor, răspunsurile clare și concise și catalogarea rezultatului final. Investigația are caracteristici sumative, formative, elevul fiind antrenat în verificări de cunoștințe, priceperi, cu condiția să fie adecvate vârstei elevului.

Referatul – poate fi folosit ca o metodă de evaluare continuă, care se întinde pe

întreg semestrul sau ca evaluare sumativă, pe o perioadă mai scurtă. În funcție de activitatea desfășurată în clasă și de culegerea de informații necesare unei teme, referatele pot fi de tipul investigației științifice și bibliografice. Această metodă îndreaptă elevul spre informare, spre conținuturi noi referitoare la temă reușind să evidențieze înterferențe cu alte domenii. Este utilizat în special la clasele mari, unde elevii conștientizează importanța documentării, originalitate conținutului și nu a copierii informațiilor.

Proiectul – este utilizat de către dascăli, în special, în evaluarea sumativă, unde

elevii primesc sau stabilesc o temă despre care se vor informa, o vor cerceta, apoi vor trebui să o observe, să compare cunoștințele selectate, să le utilizeze, să le gândească, să le analizeze pentru ca în final să realizeze produsul finit. Proiectul se poate desfășura pe timp mai îndelungat împărțit pe secvențe și este adaptat în funcție de nivelul de vârstă al elevilor.

Portofoliul – reprezintă instrumentul complex de evaluare, întins pe o perioadă

mai mare de timp și care urmărește evaluarea sumativă a cunoștințelor elevului. Pentru început dascălul alege o tematică și sursele de informare pentru ca elevul să știe ce materiale trebuie să cuprindă portofoliul. Tema trebuie sa nu aibă un grad de dificultate mare și să-l stimuleze, pe elev, să muncească singur. Ei vor fi nevoiți să se informeze, s-o observe, să utilizeze, să investigheze și să raționalizeze conținuturile, apoi în final să le sintetizeze.

Evaluarea portofoliului urmărește câteva nivele de analiză: fiecare componentă în parte, stadiul de competență al elevului în raport cu produsul său și evoluția lui pe parcursul elaborării portofoliului. Verificarea pornește de la conținuturi și obiective îndeplinite evidențiind valoarea instructivă și formativă a acestei metode.

Autoevaluarea – constă în aprecieri făcute de elevi și raportate la propria lor

pregătire. Ea urmărește conștientizarea de către elev a capacităților pe care le deține, a modului cum abordează sarcinile de lucru și a pregătirii lui. Autoevaluarea poate fi făcută verbal sau prin notă, iar dascălul are datoria de a o controla reliefând dacă aprecierea a fost realizată corect sau nu.

Prin urmare, dascălul trebuie să aleagă metodele de evaluare potrivite pentru activitatea desfășurată, pentru nivelul de vârstă al elevilor și pentru nivelul de pregătire al acestora. Ele trebuie să vizeze obiectivele propuse spre îndeplinire și rezultatele obținute pe parcursul instruirii. Propun, spre ilustrare, un test de evaluare sumativă a unei unități de învățare, la clasa a VIII-a în care am urmărit obiective clare de receptare a mesajului scris dintr-un text literar sau nonliterar, la prima vedere, și utilizarea corectă, adecvată a limbii române în realizarea unor compuneri. Modelul a fost conceput pentru o clasă de nivel mediu.

OBIECTIVE DE EVALUARE URMĂRITE

Subiectul I

A. Înțelegerea textului

4.1- 1) – să recunoască unele caracteristici specifice genului liric;

3.1-2) -săstabilească modului de expunere specific genului liric;

3.1- 3) – să identifice, interpreteze unele procedee de expresivitate artistică într-un text liric;

3.1- 4) -să dovedească înțelegerea unui text literar sau nonliterar, pornind de la cerințe date;

B. Limba română

4.2- 5) – să folosească adecvat semnele ortografice și de punctuație în exprimarea scrisă;

3.2.-6) – să identifice mijloacele de îmbogățire a vocabularului și a categoriilor semantice utilizate;

3.2.- 7) – să recunoască categoriile morfosintactice a unor cuvinte;

2.2.-8) – să utilizeze în mod nuanțat categoriile lexicale într-o comunicare;

Subiectul al II-lea

4.3.- 9) -să structureze un text argumentativ și elaborarea lui ;

4.1.-10) – să recunoască, ilustreze cu exemple solide, trăsăturile specific genului studiat.

4.2.- 11) – să respecte normele limbii literare (registrul stilistic adecvat, normele de exprimare corectă, de ortografie și de punctuație).

MATRICEA DE SPECIFICAȚII

TOTAL- 11 itemi, 90%

Instrumentul de evaluare proiectat

SUBIECT PROPUS PENTRU EVALUAREA SUMATIVĂ – Unitatea 2

Clasa a VIII-a

Toate subiectele sunt obligatorii. Se acordă 10 puncte din oficiu.

Timp de lucru: 1 oră

Subiectul I – 46 puncte

Citește, cu atenție, textul următor și răspunde cerințelor de mai jos:

Lacul codrilor albastru Sã sărim în luntrea mică,

Nuferi galbeni îl încarcă, Îngânați de glas de ape,

Tresărind în cercuri albe Și sã scap din mână cârma

El cutremură o barcă. Și lopețile sã-mi scape;

Și eu trec de-a lung de maluri, Sã plutim cuprinși de farmec

Parc-ascult și parc-aștept Sub lumina blândei lune

Ea din trestii sã răsară Vântu-n trestii lin foșnească,

Și sã-mi cadă lin pe piept; Unduioasa apă sune!(…)

( Mihai Eminescu- Lacul)

A. Înțelegerea textului

1 .Încercuiește răspunsul corect pentru enunțul: Eul liric este: a) “ vocea” autorului în text;

b) autorul;

c) naratorul. 6p

2 . Completează spațiul liber cu răpunsul potrivit:

În text, modul de expunere folosit este___________________________________________ 4p

3 . Transcrie din text două figuri de stil diferite și numește-le. 4p

4 . Identifică, în text,trei elemente / motive folclorice; 6p

5 . Explică, în 30-50 de cuvinte, semnificația versurilor:Și eu trec de-a lung de maluri,/Parc-ascult și parc-aștept / Ea din trestii sã răsară / Și sã-mi cadă lin pe piept; 6p

B. Limba română

6 . Notează câte un sinonim contextual pentru cuvintele subliniate în text: codrilor, cutremură.

4p

7 . Explică folosirea cratimei în structura: parc-ascult… 4p

8 . Stabilește mijlocul intern de îmbogățire a vocabularului prin care s-au format cuvintele: răsară, cuprinși. 4p

9 .Alcătuiește un enunț în care cuvântul “ o” (cutremură o barcă) să aibă altă valoare morfologică decât în textul dat, precizând-o_______________________________________ 4p

10 . Stabilește, cu adevărat (A) sau fals (F), dacă în versul următor există două cuvinte care conțin diftongi: Și eu trec de-a lung de maluri ____________________________________ 4p

Subiectul al II-lea- 44 puncte

Redactează o compunere, de 150-250 de cuvinte, în care să argumentezi apartenența textului Lacul de Mihai Eminescu la genul liric. În compunerea ta, trebuie:

să prezinți patru caracterisțici ale genului liric; 12 p

să ilustrezi aceste caracteristici cu structuri din text; 12 p

să ai un conținut adecvat tipului de text și cerinței formulate; 4 p

să respecți limita minimă de spațiu indicată. 4 p

Vei primi 12 puncte pentru redactare (unitatea compoziției -1p; coerența textului-2p, registrul de comunicare, stilul și vocabularul adecvate conținutului -2p; ortografia-3p; punctuația-2p; așezarea în pagină, lizibilitatea-2p).

Notă: Respectarea, în lucrare, a ordinii cerințelor nu este obligatorie.

BAREMUL DE CORECTARE ȘI NOTARE

Subiectul I – 46 puncte

A.

1. Răspunsul corect: varianta – a) Eul liric este “vocea “ autorului în text. 6p

2. Modul de expunere folosit este: descrierea. 4p

3. “Îngânați de glas de ape”- personificare; “ blândei lune”- epitet în inversiune”

(1p+1p+1p+1p) 4p

4. Motivele folclorice identificate în text sunt: lacul, codrul, izvorul, luna etc. (2p +2p+2p) 6p

5. Prezentarea adecvată în limita de spațiu indicate-6p/ prezentarea parțial adecvată în limitele de spațiu indicate- 3p/ încercare de prezentare- 1p

B.

6.Exemplu de răspuns: codrilor= pădurilor; cutremură= mișcă. (2p+2p) 4p

7. Cratima marchează elidarea vocalei ă și unește fonetic două părți de vorbire diferite. 4p

8. Răspuns corect: răsar- derivare cu prefixul ră-; cuprinși- conversiune. (2p+2p) 4p

9. Pronume- Am văzut-o la magazin; Numeral- Cumpăr o revistă și două creioane. 4p

10. Răspunsul corect este: fals. 4p

Subiectul al II-lea – 44 puncte

– Câte 3 punct pentru precizarea a patru caracteristici ale genului liric ( subiectivitatea, sentimentele exprimate în mod direct, prezența eului liric, limbajul expresiv, modul de expunere descrierea); (3p+3p+3p+3p) 12p

– Câte 3 puncte pentru ilustrarea celor patru trăsături a genului liric, valorificând textul dat.

(3p+3p+3p+3p) 12p

Punctele pentru ilustrarea fiecărei trăsături a genului liric se acordă astfel:

-ilustrarea adecvată a trăsăturii- 3p; prezentarea superficială a trăsăturii/ schematism-1p

-Adecvarea conținutului la cerință-3p;adecvarea parțială a conținutului la cerință- 1p

– Respectarea precizării privind numărul de cuvinte 2p

12 puncte se acordă pentru redactare, astfel: -unitatea compoziției-1p/coerența textului – 2p/registrul de comunicare, stilul și vocabularul adecvate conținutului 2p/ adecvarea partial- lp/-ortografia (0 erori-3p/ 1-2 erori-2p/ 3-4 erori- 1p/ 5 sau mai multe erori- 0p)/-punctuație (0 erori-2p/ 1-2 erori-1p/ 3 sau mai multe erori-0p)/ așezarea corectă /lizibilitate -2p

ADMINISTRAREA INSTRUMENTULUI DE EVALUARE

Administrarea instrumentului de evaluare a avut drept scop principal evaluarea unității de învățare Structura genului liric, la clasa a VIII-a. Pentru normele curriculare corespunzătoare, au fost stabilite obiective de evaluare cuprinzătoare, pentru o verificăre clară. Forma de evaluare pentru care am optat a fost testarea scrisă. Principalele etape parcurse au fost:

1. Stabilirea eșantionului de subiecți- 25 elevi ai clasei a VIII-a;

2. Formularea obiectivelor de evaluare în conformitate cu curriculumul;

3. Proiectarea itemilor (obiectivi, semiobiectivi, subiectivi) pentru obiectivele evaluate;

4. Întocmirea matricei de specificații;

5. Redactarea testului în forma finală, pentru elevi;

6. Elaborarea criteriilor de corectare și notare pentru varianta de test (note);

7. Stabilirea baremului de corectare și notare;

Eșantionul proiectat a cuprins 25 de elevi, prezența la testare fiind de 100%. Sarcinile de lucru au avut ca scop evaluarea unui număr mare de obiective de evaluare corespunzătoare , prevăzute în ciclul gimnazial, la finalul unității de învățare parcursă.

Raportul de analiză

Clasa a VIII-a; Total elevi: 25; Fete: 14; Băieți: 11

Rezultatele testului la finalul corectării sunt prezentate în următorul tabel:

Distribuția notelor

Analiza subiectelor din testul propus în funcție de itemi

Analiza ponderii itemilor folosiți

Coeficientul de realizare pe itemi

Analiza modului de aplicare a baremului, corespondenta între itemii probei. Criteriile de evaluare și baremul de notare

În urma corectării testului de evaluare am ajuns la următoarele concluzii referitoare la cunoștințele elevilor:

DOCUMENT DE ANALIZĂ A BAREMULUI DE CORECTARE ȘI

NOTARE

Notarea și corectarea testelor de evaluare am încercat să le realizez în mod obiectiv. Am ținut cont, în notare și de răspunsurile care au fost elaborate în spiritual exemplelor din barem. Specific că nu am acordat fracțiuni de punct, în afară de cele prevăzute în barem.

Subiectul I

Itemii 1-4; 7-10, itemi de tip obiectiv și semiobiectiv, nu au ridicat probleme în evaluare. Pentru itemul 5, am acceptat unele interpretări modeste sau lipsite de o bază teoretică.

La itemul 6 am punctat răspunsurile unor elevi care au identificat sinonime pentru cuvintele propuse, dar nu erau contextuale.

Subiectul al II-lea

La evaluarea itemului 11 (item subiectiv) s-a observat că elevii au avut definit genul liric și trăsăturile definitorii, ceea ce demonstrează o bună corelație între obiectivele operaționale și cele de evaluare. Unele probleme au vizat însă exemplificarea acestor trăsături pe textul la prima vedere, mărci ale eului liric, care în genere reprezintă cea mai simplă trăsătură evidentă într-un text liric, identificarea figurilor de stil, a elementelor folclorice și a semnificațiilor acestora. Baremul de corectare a fost aplicat respectându-se următoarele precizări: -Nu s-au acordat fracțiuni de punct; Nu s-a acordat punctaj intermediar, în afara celui prevăzut de barem; S-a considerat corect orice răspuns elaborat în spiritul exemplelor din barem; Deoarece prin baremul de corectare, a fost prevăzut un număr de rânduri pentru încadrarea în spațiu, depășirea acestei limite a atras după sine depunctarea lucrării; În situația în care s-a cerut transcrierea unor cuvinte / sintagme, punctajul s-a acordatnumai pentru transcrierea exactă, limitată strict la cerința formulată.

În urma corectării, am concluzionat că baremul de corectare a fost explicit și operațional.

CONCLUZII

Modernizarea învățământului are ca scop dezvoltarea progresivă a învățământului, iar unii din factorii care o determină sunt: 1) necesitatea promovării unui nou tip de personalitate umană; 2) afirmarea învățământului ca forță a progresului social; 3) organizarea învățământului pe baza unei noi strategii (legarea mai strânsă a învățământului de viață,de practică); 4) orientarea sistemelor de învățământ după principiul educației permanente.

Educația modernă consideră elevul ca principal subiect al procesului de instruire-educație, elevul nemaifiind, ca în vechea practică pedagogică, un obiect al instruirii. Coordonatele de bază ale unui învățământ formativ însumează spirit de receptivitate față de nou, cultivarea motivației cognitive și a interesului pentru cunoaștere, dezvoltarea mobilității și a creativității, formarea unor temeinice deprinderi de muncă intelectuală.

Comanda socială contemporană se axează nu atât pe un anumit volum de cunoștinte, cât pe educarea unei gândiri productive, formată prin asimilarea căilor și a metodelor ce compun traseul cunoașterii umane. Posibilitatea de adaptabilitate continuă la situații noi poate să se realizeze, în condițiile modernizării învățământului, prin însușirea instrumentelor de asimilare a cunoștințelor noi. ”Școala trebuie să-i înarmeze pe elevi cu metoda de a învăța (“a învăța să înveți”), prevenind asimilarea pasivă a cunoștințelor și asigurând un învățământ activ, care conduce la dezvoltarea operațiilor gândirii.”

Însușirea tehnicilor de studiu reclamă stăpânirea metodelor de cercetare și de descoperire a informațiilor, de organizare, de ordonare și de codificare activă a cunoștințelor, de condensare a lor în concepte și modele, transformându-le astfel în structuri logice. Deprinderile de cercetare și de studiu pe care elevii și le formează în școală dezvoltă gândirea și imaginația lor, capacitatea de analiză și de sinteză, de evaluare a cunoștințelor. Ele pun bazele stilului de muncă intelectuală, cu un pronunțat caracter activ.

Limba și literatura română are un rol extrem de important în învățarea și formarea elevului. Predarea și evaluarea literaturii și a limbii române, la nivel de gimnaziu, reprezintă un subiect care stârnește interesul oricărui dascăl, pentru că obiectivele și competențele de comunicare și de exprimare sunt în vizor, din ce în ce mai mult.

Literatură populară și cea cultă, cu toate genurile și speciile specifice acestora, ocupă un loc important în programa învățământului gimnazial, cele mai multe texte suport, folosite de profesori la clasă aparțin, de regulă, liricii populare cunoscute, accentul fiind pus pe caracteristicile operelor populare și a speciilor, fie unor autori culți importanți care și-au valorificat talentul în operelor lor. Aceste competențe le regăsim și la evaluarea națională pentru clasa a VIII-a și vizează competențe de comunicare în scris ce sunt aplicate și înțelese.

Am constatat, în activitatea mea didactică că elevii își pierdut interesul pe zi ce trece pentru domeniile și cunoștințele care vizează folclorul. Deși la disciplina Limba și literatura română îl regăsim într-o mică măsură în competențe, elevii tot au o oarecare repulsie la auzul informațiilor legate de el. Evită să-l readucă în viețile lor, fie cât de puțin. Faptul că activitatea mea didactică se desfășoară în mediul rural, m-a ajutat să pot reflecta și analiza aceste aspecte și să încerc să le evidențiez importanța și rolul lor în operele creatorilor culți, respectiv opera lui Mihai Eminescu. Formele de interferență între cult și popular pe care le întâlnim în opera eminesciană merită să fie evidențiate și propuse elevilor, chiar dacă programa nu urmărește foarte mult aceste legături dintre ele. Am observat, pe parcursul aplicării modelelor de proiectări de lecții că elevii au fost deschiși sarcinilor, căutărilor de conexiuni între cele două literaturi. Fiecare formă de interacțiune descoperită la nivel de simboluri, preluări și prelucrări de modele populare, modalități de înțelegere a creației populare de către poet și viziuni descoperite i-au stimulat pe elevi la activitate și i-au sensibilizat, dobândind astfel sentimente de admirație și dragoste față de folclor.

Cadrul didactic trebuie să fie preocupat mereu de procesul de cunoaștere al elevului, de modul cum se desfășoară acesta la nivelul disciplinei noastre, însă nu trebuie să neglijeze aspecte legate de comportamentul elevului și de mediul de desfășurare. Succesul obținut în procesul de învățare îl urmărește atât pe profesor, cât și pe elev. Când mediul de învățare în care elevii își petrec majoritatea timpului este organizat în așa fel încât încurajează interacțiunea elev-elev, când cooperarea dintre elevi este concretă, iar elevii au libertatea de a-și expune propriile opinii și idei, atunci ei devin dornici să muncească pentru a răspunde provocărilor intelectuale curente.

Copilul descoperă modalități de învățare colaborând cu mediul. Interacțiunea cu acesta și stimularea spre învățare este adunată de dascăl. Metodele și mijloacele de descoperire și cunoaștere ale elevului sunt comune, dar în același timp separate și susțin originalitatea. Educația se realizează gradat, elevul aderă la explorarea mediului și observarea comportamentelor folositoare lui. Reușita într-o etapă de dezvoltare este în acest caz, de asemănat cu alte procedee ale dezvoltării elevului și cu propria reușită, nu cu o matrice standard. Raportarea copilului la reușitele lui anterioare este făcută atât de către el cât și de dascăl, ceea ce-l motivează la mai mult. Pe deasupra copilul observă lucrurile pozitive reieșite din colaborările cu ceilalți din jur, evitând întrecerile.

Situațiile de învățare trebuie să provoace copilul, să-l implice ca subiect activ și conștient în actul învățării. Participarea activă și conștientă la actul educativ suplimentează șansele reușitei. Cu cât elevul este mai puternic implicat în actul de formare, cu atât personalitatea sa va fi pe mai multe planuri una creativă, adaptabilă, autonomă. O asemenea perspectivă a cadrului didactic modelează condițiile de mediu și contribuie la crearea unui respect față de copil, în calitate de viitor intelectual și le oferă mai întâi instrumentele constructive necesare și adecvate vârstei lor: obiecte, documente elaborate uneori chiar de ei, instrumente tehnice, apoi le propune diferite modalități de organizare, individuale sau de grup , pentru ca fiecare să-și găsească locul și rolul său.

Dinamismul metodelor este esențial din punct de vedere pedagogic. Profesorul caută o diversitate de posibilități pentru a atrage copilul în actul de învățare, urmărind permanent diferențele de atitudine generală . Orientat spre succes, stimulat pentru a face, a aplica sau a se exprima, elevul este ajutat să se descopere pe el însuși și să-și dezvolte noi exigențe și deci noi posibilități. Rolul profesorului în dirijarea întregii activități este remarcabil. Lui îi revine responsabilitatea de a asigura o ambianță stimulatoare din punct de vedere intelectual și de a acorda sprijin afectiv tuturor elevilor .

În urma aplicării la clasă a acestor modele de lecții, am constatat că elevii au fost deschiși creativității, au participat intens la lecție, și-au dezvoltat spiritul critic prin tratarea temei propuse. Ei au reușit să ia decizii în echipă și-au avut încredere în propriile lor alegeri, reușind să se încadreze cu răspunsurile în timp util. Atmosfera dintre elevi a fost una degajată și apropiată, deoarece au fost conștienți de la început că fiecare echipă a pornit cu șanse egale de a câștiga. Unii dintre elevi m-au surprins, plăcut, prin simplul fapt că au fost mai cooperanți decât în alte activități. Au receptat fiecare sarcină și și-au dat silința să o rezolve corect. Majoritatea lor și-au manifestat interesul pentru a găsi cât mai multe idei, simboluri, motive, identificări interpretări ale poeziei emineciene. În timp util au reușit să vină cu răspunsuri originale și clare.

Am ales să îmbin mai multe metode moderne, în acestă proiectare didactică, tocmai pentru a evidenția spontaneitatea, creativitatea, originalitatea și spiritul critic al elevilor. Pe parcursul lecției nu am întâmpinat dificultăți, elevii au lucrat în echipă, s-au completat reciproc și au fost motivați să participe activ în cadrul lecției, iar la finalul activității, competențele au fost atinse.

Expunerea celor două modele de proiectări didactice pe care le-am realizat și le-am aplicat, folosind metode tradiționale și moderne, au scos în valoare două puncte tari ale didacticii, în momentul de față, continuitatea și înțelegerea procesului de predare-învățare. Aplicarea acestor modele dau voie, în opinia mea, unei reabordări a studierii limbii și literaturii române prin prisma unor caracteristici pozitive ce se reflectă în continuitatea procesului didactic. Această etapă de învățare începe încă din anii premergători celor școlari și continuă spre alte nivele de învățare. Este necesar în procesul de învățare să repectăm etapele unei lecții, să alegem strategiile și tehnicile potrivite pentru a duce la îndeplinire actul educațional.

Și metodele tradiționale și cele moderne sunt utile și necesare în activitatea didactică, ele pot fi folosite separat sau diversificat, însă toate ajută la realizarea obiectivelor și a competențelor specifice disciplinei de învățământ. Profesorul are datoria să aleagă care dintre ele pot sprijini actul de învățare și care-l ajută să atingă competențele urmărite.

În opinia mea, toate metodele au avantaje și dezavantaje, ideal este să nu excludem nici o latură, nici cea tradițională, nici cea modernă, ci să găsim calea de a le îmbina armonios. Scopul fiecărei metode este unic, identic cu cel al dascălului – învățarea, formarea elevului și pregătirea lui pentru viață.

În urma interpretării calitative a rezultatelor aplicațiilor la clasă reiese că valoarea pedagogică a activităților propuse constă în influența pozitivă asupra principalilor factori implicați în actul educațional și asupra rolului pe care îl are fiecare în demersul educațional.

Datorită observării interesului sporit pe care l-au avut elevii în activitățile propuse, am hotărât să le stimulez creativitatea și să-i îndemn spre percepții și viziuni noi față de folclor și față de creatorii noștri culți. De aceea propun un model de opțional care sper că-i va motiva pe elevi și-i va deschide mai mult spre frumusețea creațiilor populare folosite ca modele de către creatorii noștri culți (vezi capitolul Anexe- anexa 1)

BIBLIOGRAFIE

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ:

Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Editura Litera, București-Chișinău, 1998.

Amzulescu, Al., Repere și popasuri în cercetarea poeziei populare, Editura Minerva , 1989.

Arghezi, Tudor, Eminescu, Editura Vremea, București, 1943.

***Balade populare românești, Editura Ion Creangă, București, 1984.

Barbu, Constantin, Luceafărul (Marile comentarii), Antologie, Editura Dyonisos, Craiova,

1995.

Bîrlea, Ovidiu, Poetica folclorică, Univers, București, 1979.

Bîrlea, Ovidiu, Folclorul românesc, vol.I-II, București, 1983.

Blaga, Lucian, Artă și valoare, Biblioteca de filosofie românească,Fundația pentru literatură și

și artă, 1939.

Blaga, Lucian, Elogiu satului românesc. București, 1937.

Blaga Lucian, Etnografie și artă, în Zări și etape ,1968.

Blaga, Lucian, Poezii, Editura Minerva, București, 1981.

Boldureanu, Ioan Viorel, Eseu despre creativitatea spiritului, Editura Eminescu, 1997.

Bot, Ioana , Eminescu explicat fratelui meu, Ed.Art, Bcucurești, 2012.

Bot, Ioana , coord. Mihai Eminescu.Poet național român, Cluj-Napoca, 2001.

Braga, Corin, 10 studii de arhetipologie, Cluj-Napoca, Dacia, 1999.

Braga, Corin, De la arhetip la anarhetip, Iași, Polirom, 2006.

Butnaru, Tatiana, Sensuri mito-folclorice în poezia contemporană (motivul arborelui), Nr.1-3,

XVII 2007.

Caracostea, Dimitrie, Creativitatea eminesciană, Fundația pentru literatură și artă, 1943.

Caracostea, Dimitrie, Arta cuvântului la Eminescu, București, 1938.

Caraman, Petru, Pământ și apă, Contribuție etnologică la studiul simbolicei eminesciene,

Editura Elion, București, 2000.

Cazacu-Slama, Tatiana, Limbaj și context, Editura Științifică, București, 1959.

Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Vol. II., Editura Minerva, București, 1976.

Călinescu, George, Opera lui Mihai Eminescu, Cultură generală, Editura Minerva, București,

1985.

Călinescu, George, Viața lui Mihai Eminescu, Editura pentru literature, București, 1966.

Călinescu, George, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Fundația pentru

Literatură și artă, București, 1941.

Călinescu, Matei, Titanul și geniul în poezia lui Eminescu, E.P.L., București, 1964.

Călinescu, Matei, Conceptul modern de poezie, Editura Eminescu, 1972.

Cioculescu, Șerban, Streinu, Vladimir, Vianu, Tudor, Istoria literaturii moderne, E.D.P.,

București, 1971.

Ciopraga, Constantin, Poezia lui Eminescu. Arhetipuri și metafore fundamentale, Editura

Junimea, Iași, 1990.

Chevalier, Jean ,Gheerbrant, Alain, Dicționar de simboluri, Editura Artemis, 1995.

Coatu, Nicoleta, Structuri magice tradiționale, Bicc All, București, 1998.

Constantinescu, Nicolae, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, București, 1986.

Constantinescu, Nicolae, Structurile antropologice ale imaginarului, Editura Univers, 1977.

Coșbuc, George, Poezii, Editura Minerva, București, 2006.

Culianu, Ioan Petru, Arborele gnozei. Mitologia gnostică de la creștinismul timpuriu la

nihilismul modern, București, Nemira, 1998.

Culianu, Ioan Petru, Fantasmele libertății la Mihai Eminescu. Peisajul centrului lumii în

nuvela Cezara, în Studii românești, București, Editura Nemira, 2000.

Del Conte, Rosa, Eminescu sau despre Absolut, Editura Dacia, Cluj, 1990.

Dicționar de termeni literari, Editura Academiei, București,1976.

Dima, Alexandru, Motive hegeliene în scrisul eminescian, Sibiu, 1934.

Drăgan, Mihai, Eminescu tânăr sau “a doua mea ființă”, Institutul European, Iași, 1999.

Drăgan, Mihai, Eminescu după Eminescu, Editura Junimea, Iași,1976.

Drăgan. Gheorghe, Poetica eminesciană, Editura Junimea, 1989.

Dumézil, Georges, Mit și epopee, vol. I, II, III, traducere de Francisca Băltăceanu, Gabriela

Creția, Dan Slușanchi, Editura Științifică, 1993.

Dumitrescu- Bușulenga, Zoe, Eminescu- cultură și creație, Editura Eminescu, 1976.

Dumitrescu- Bușulenga, Zoe, Eminescu și romantismul german, Editura Eminescu, București,

1986.

Durand, Gilbert, Aventurile imaginii. Imaginația simbolică. Imaginarul, București, Nemira,

1999.

Durand, Gilbert, Figuri mitice și chipuri ale operei – De la mitocritică la mitanaliză, București,

Nemira, 1998.

Durand, Gilbert, Arte si arhetipuri, Bucuresti, Editura Meridiane, 2003.

Durand, Gilbert, Introducere în mitodologie. Mituri și societăți, Cluj-Napoca, Dacia, 2004.

Eco, Umberto, Limitele interpretării, Editura Pontica, Constanța, 1992.

Eliade, Mircea, Mitul reintegrării, Bucuresti, Ed. Humanitas// Editura Vremea, 1942.

Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, Bucuresti, Ed. Humanitas, 1992.

Eliade, Mircea,Imagini și simboluri, Humanitas, București, 1994.

Eliade, Mircea, Momentul Eminescu în „Viața literară”, 1935.

Eminescu, Mihai, Poezii, Ed. Minerva, București, 1970.

Eminescu, Mihai, Proza literară, Ed. Cartea Românească, București, 1978.

Eminescu, Mihai, Geniu pustiu, Editura pentru literature, București, 1966.

Eminescu, Mihai, Literatura populară, Editura Minerva, București, 1979.

Eminescu, Mihai, Făt- Frumos din Lacrimă, Ed. Unicart, București, 2013.

Gherbrant, Alain, Jean Chevalier, Dicționar de simboluri, București, Artemis, 1994.

George, Al. Sergiu, Arhaic și universal, Editura Eminescu, 1981.

Gibson, Clare, Semne și simboluri, Editura Aquila `93, Oradea, 1998.

Giurgiu, Felicia, În eminescianul univers, Editura Facla, Timișoara, 1988.

Greimas, Despre sens. Eseuri semiotice, Editura Univers, 1975

Guenon, Rene, Simboluri ale științei sacre, Humanitas, București, 1997.

Ibrăileanu, Garabet, Scriitori români și străini, Ed. Viața Românească, Iași, 1926.

Ibrăileanu, Garabet, Curentul eminescian, Editura Facla, Timișoara, 1988.

Iorga, Nicolae, Pagini alese, Vol. II, Editura pentru literatură, București, 1965.

Ionescu, Anca, Irina, Lingvistică și mitologie, Editura Litera, București,1978.

Ispirescu, Petre, Legende sau basmele românilor, Editura Andreas, București, 2007.

***Izvoare folclorice și creație originală, sub îngrijirea științifică a dr.Ovidiu Papadima,

Editura Academiei R.S.R., 1970.

Jung, C., G., Opere complete, Vol. 1: Arhetipurile și inconștientul colectiv, București, Trei,

2003.

Jung, C. G., În lumea arhetipurilor, București, Jurnalul Literar, 1994.

Jung, C. G., Kerényi, K., Copilul divin. Fecioara divină. Introducere în esența mitologiei,

Timișoara, Amarcord, 1994.

Labiș, Nicolae, Poezii, Editura Herra, Pitești, 2009.

Libis, Jean, Mitul androginului, Traducere de Cristina Muntean, Colectia "Mundus imaginalis"

vol. 10, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2005.

Maiorescu, Titu, Eminescu și poeziile lui, Vol. Critice, Editura pentru literature, 1966.

Marino, Adrian, Biografia ideii de literatură (7 vol.), Cluj, Dacia, 1991-1998.

Marino, Adrian, Comparatism și teoria literaturii, Iași, Polirom, 1998.

Milaș, Constantin, Introducere în stilistica oralității, Editura Științifică Enciclopedică,1988.

Murărașu, Dumitru, Orientarea lui Eminescu spre folklor, apărut în Gând Românesc, An. III,

Nr. 3, Martie, 1935, Cluj, Tipografia Cartea Românească.

Munteanu, Cornel, Eminescu. Polimorfismul operei, Ed. Wydawnictwo Universytetu Jagiellonskiego, Wydamie I, Krakow, 2012.

Munteanu, Cornel, Note de curs Eminescu, Ed. Țara Maramureșului, Petrova, Maramureș, 2013.

Munteanu, Corne, Lecturi neconvenționale, Ed. Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2003.

Munteanu, George, Eminescu și eminescologia, Editura Minerva, București, 1988.

Mureșanu, Ionescu, Marina, Eminescu și intertextul romantic, Colecția Eminesciană, Editura

Junimea, Iași, 1990.

Negoițescu, Ioan, Poezia lui Eminescu, E.P.L., București, 1964.

Parascan, Constantin, Ion Creangă- Măștile inocenței. Viața și opera, Editura Junimea, 2000.

Papadima, Ovidiu, Izvoare folclorice și creație originală, Editura Academiei R.S.R., 1970

Papadima, Ovidiu, Literatura populară română, Din istoria și poetica ei, E.P.L., 1967

Papadima, Ovidiu, O viziune românească a lumii, Saeculum, București, 1995.

Papahagi, Tache, Poezia lirică populară, Editura pentru Literatură, 1967.

Papahagi, Tache, Mic dicționar folcloric, Editura Minerva, București, 1979.

Papu, Edgar, Poezia lui Eminescu, Elemente structural, Editura Minerva, Bucurețti, 1971.

Perpessicius, Eminesciana, Editura Junimea, Iași, 1983.

Petrescu, Aurel, Eminescu. Originile romantismului, Editura Albatros, București, 1983.

Petrescu, Ioana Em, Eminescu și mutațiile poeziei românești, Cluj-Napoca, 1989.

Piru, Alexandru, Eminescu azi, Editura Mondera, București, 1993.

Pop, Mihai, Folclor românesc, vol. I, Editura Grai și Suflet-Cultura națională, București, 1998.

Popovici, Dimitrie, Romantismul românesc, Editura Albatros, București, 1972.

Popovici, Dimitrei, Poezia lui Mihai Eminescu, Editura Albatros, București, 1972.

Rebreanu, Liviu, Ion, Ed. Minerva, București, 1984.

Rotaru, Ioan, Eminescu și literatura populară, Editura pentru Literatură, 1965.

Rusu, Liviu, Eminescu și Shopenhauer, Editura pentru literature, București, 1966.

Rusu, Liviu, Viziunea lumii în poezia noastră populară, E.P.L., 1967.

Simion, Eugen, Scriitori români de azi, Editura Cartea Românească, 1974.

Simion, Eugen, Proza lui Eminescu, E.P.L., București, 1964.

Streinu, Vladimir, Eminescu, Editura Junimea, Iași, 1989, Ediție îngrijită de M. Drăgan.

Suiogan, Delia, Forme de interacțiune între cult și popular, Ed. Etnologică, Baia Mare, 2006. Suiogan, Delia, Simbolica riturilor de trecere, Ed. Paideia, București, 2006.

Vianu, Tudor, Pesimism și natura, în Studii de literatură română, E.D.P., București, 1965.

Vianu, Tudor, Poezia lui Eminescu, Editura Cartea Românească, București, 1930.

Vlad, Carmen, Sensul, dimensiune esențială a textului, Editura dacia, 1994

Vrabie, Gheorghe, Retorica folclorului, București, 1978

Vulcănescu, Romulus, Mitologia română, Editura Academiei R.S.R., București, 1985.

***

1. http://dexonline.ro/.

2. http://limbaromana.md/index.php?go=articole&printversion=1&n=922.

3.http://www.versuri-si-creatii.ro/poezii/v/grigore-vieru-6zuocuu/mi-e-dor-de-tine-mama-6zucots.html#.VbuRdfPtmko.

4.http://www.scritub.com/literatura-romana/ARHETIPOLOGIA-CA-METODA-COMPAR73419.php.

5. http://www.estcomp.ro/eminescu/intalni.html.

6.http://webcultura.ro/poetul-nepereche/.

7.https://ro.scribd.com/doc/105027823/19/Strigoii.

8.http://www.astrotext.ro/2012/10/pentagrama-nodul-fara-de-sfarsit-si-semnificatiile-numarului-5/

9.http://infonuferi.blogspot.ro/2012_04_01_archive.html,

10.http://www.luceafarul.net/mihai-eminescu-surse-folclorice-ale-poeziei-sara-pe-deal%E2%80%9D.

11.http://revistacultura.ro/nou/2013/03/eminescologie/.

12.http://cristinamoraru10.ro/wp-content/uploads/2014/05/Fundamentele-Pedagogiei.pdf,

13.http://www.didactic.ro/revista-cadrelor-didactice/metodele-interactive-i-efectele-formative-ale-acestora,

14. http://www.academia.edu/9848612/Dezvoltarea_gandirii_critice

15. http://www.didactic.ro/resurse-educationale/invatamant-gimnazial/limba-romana

16. http://www.umfcv.ro/files/p/e/Pedagogie%202.pdf

17. http://axa.info.ro/istorie/eminescu-publicist/

18. http://prodidactica.md/files/4.pdf,

19. http://www.referatele.com/referate/noi/romana/lirica-populara16202417248.php,

BIBLIOGRAFIE METODICĂ:

***M. E. N. Curriculum national, Programă școlară revizuită- Limba și literatura română-

clasele V-VIII, București, 2008.

***Programa școlară de Evaluare Națională pentru elevii clasei a VIII-a. Disciplina Limba și

literatură română,Anexa nr. 3 la OMECTS nr. 4801/31.VIII. 2010.

Alecu, Simona, Metodologia cercetării educaționale, Ed. Fundației universitare „Dunărea

de Jos”, Galați, 2005.

Barna, A., Antohe, G., Curs de pedagogie. Introducere în pedagogie, teoria educației și teoria

curriculumului, Editura Sinteze, 2005.

Barna, A., Antone. G., Curs de pedagogie, Teoria instruirii și evaluării, Editura Istru, Galați,

2005.

Bărboi, Constanța, și colaboratorii Metodica predării limbii și literaturii române în liceu,

E.D.P. ,București, 1993.

Bărboi, Constanța și colaboratorii, Limba și literatura română în liceu. Calitate și eficiență in

predare și învățare, E.D.P., București, 1983.

Bocoș, Mușata, Teoria și practica Cercetării pedagogice, Colecția Științele Educației, 2007.

Bocoș, Mușata, Ghidul profesorului. Instruirea interactivă, Ed. Polirom, Iași, 2013.

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, EDP., București, 1980.

Cerghit, Ioan, Perfecționarea lecției în școala modernă, EDP, București, 1993.

Corniță, Georgeta, Metodica predări învățării limbii române, Didactici speciale, Ed. Umbria,

Baia Mare, 1993

Cosmovici, A., Iacob, L., Psihologie școlară, Ed. Polirom, Iași, 1998.

Cucoș, Constantin, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002.

Eftimie, Nicolae, Metodica studierii limbii și literaturii române. Ed. Paralela 45, Pitești, 2001.

*** Evaluare. Descriptori de performanță pentru învățământul primar, Ed. ProGnosis, 2000. Ionescu. M. Radu, I., Didactica modernă, Ed. Dacia, Clui-Napoca. 1995-2000;

Muster, D.,Metodologia cercetării în educație si învățământ, Ed Litera, 1985.

Mucchielli, Dicționar al metodelor calitative în științele umane și sociale, Polirom, Iași, 2002.

Neștian, Valeriu, C., Metodica predării textului literar în liceu, E.D.P., Buc , 1982.

Panfil, Alina, Didactica limbii și literaturii române, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

Panfil, Alina, Limba și literatura română în gimnaziu. Structuri didactice deschise, Editura

Paralela 45, Pitești, 2003.

Parfene, C-tin, Metodica predării limbii și literaturii române, Ed Polirom, Iași, 1998.

Parfene, C-tin, Compozițiile în școală, Aspecte metodice. E.D.P., Buc , 1980.

Planchard, E., Pedagogie școlară contemporană, EDP, București, 1992.

Popa, Nicoleta, Laura, Ghid de cercetarea educației, Editura Polirom, Iași, 2009.

Radu, I., Psihologia educației și dezvoltării, Ed. Academiei,1983.

Stoica , Ana, (coord) Evaluarea curentă și examenele, Ghid pentru profesori, SNEEA, 2001.

Turcu, F., Turcu, A., Fundamente ale psihologiei școlare, Ed. All, București, 1999.

Verza, E., Psihologia vârstelor, Ed. Prohumanitate, București, 2000.

Vistiarv, Goia, Metodica predării limbii și literaturii române, E.D.P., Buc, 1994.

Vrabie, D. Știr, C., Psihologia școlară, Ed Evrika, Brăila, 2004.

***

Manuale școlare:

Iancu, Marin,Dumitru, Ioan,Molan, Vasile, Chelaru, Gabriel, Limba română-Manual pentru

clasa a V-a, Ed. Petrion, București, 2004.

Iancu, Marin, Olteanu, A., Gh., Limba română- Manual pentru clasa a VII-a, Ed. Corint,

București, 2007.

Iancu, Marin, Limba și literatura română- Manual pentru clasa a VIII-a, Ed. Corint, București,

2002.

Șerban, Anca, Șerban, Sergiu, Limba română- Manual pentru clasa a VI-a, Ed. All, București, 2000.

ANEXE

ANEXA 1

PROPUNERE CURS OPȚIONAL :

FORME DE INTERFERENȚĂ ÎNTRE CULT ȘI POPULAR ÎN OPERELE MARILOR SCRIITORI ROMÂNI

Scoala Gimnazială Șieuț (structura Sebiș)

Profesor: Handrea Liliana Clasa a V-a / a VI-a

Durata: 1 an școlar

Nr. de ore pe săptămână: 1 oră / Nr. de ore alocat pe an școlar: 35

ARGUMENT

În ochii tuturor specialiștilor din domeniu, literatura populară reprezintă baza literaturii culte de care nimeni n-ar putea uita și pe care toți ar trebui să o venereze. Ea este temelia pe care s-au clădit valorile literaturii românești și s-au aliniat cele mai importante nume ale culturii noastre. Referitor la aceste aspecte, am îndrăznit să vin cu o propunere de opțional la clasele gimnaziale având ca obiectiv – promovarea folclorului și a legăturilor lui cu literatura cultă. Motivația mea a fost întemeiată deoarece ca dascăl am observat că aceste aspecte nu sunt supuse studiului decât în mică măsură claselor gimnaziale.

Acest opțional ”Forme de interferență între cult și popular în operele marilor scriitori români” dorește a veni în sprijinul elevilor ca o deschidere a unei ferestre spre cunoașterea și evidențierea valorilor folclorice în interferență cu cele culte, organizate spre actul de învățare. Elevii trebuie să descopere și să recunoască literatura populară, cu un supliment de texte populare, pe lângă cele din manualele școlare și de opere ale scriitorilor culți care își au izvorul de inspirație în modelul popular.

Opționalul își propune spre studiu o serie de creații ale marilor scriitori români în care elevii vor trebui să stabilească teme, motive, simboluri, mituri și imagini arhetip specifice operelor populare, dar care se regăsesc și în creațiile culte alese ca suport de studiu. Vom urmări genuri și specii comune ambelor literaturi, dar și tradiții, obiceiuri legate de unele sărbători creștine, specifice zonei noastre, a Văii Șieului, respectiv a Sebișului.

Prin acest obiectiv doresc să demonstrez elevilor că frumosul îl putem găsi și în simplu, modest și că prin șlefuirea lui de către autorii culți s-au creat bijuterii de mare valoare națională. Promovarea vechiului alături de nou este în atenția noastră, în acest curs. Un vechi autentic și curat de care să ne bucurăm și pe care să-l venerăm, nu să-l uităm prăfuit odată cu trecerea timpului. Ceea ce deținem noi astăzi în domeniul literaturii, aceste ascensiuni ale creațiilor culte au rădăcini profunde în folclorul nostru. Astăzi urmărim cu regret cum folclorul s-a estompat, iar la suprafață s-a dezlănțuit modernismul, însă noi, cei care avem la dispoziție atâtea metode de a-l reactiva și a-l readuce în viața noastră trebuie să luăm măsuri de prevenire a pierderii lui, de a-l face interesant și de actualitate în ochii elevilor noștri.

Supunem studiului și câteva practici și obiceiuri tradiționale din zona noastră, uitate de tineri, cu scopul de a-i familiariza cu diferitele obiceiuri de sărbătoare. Aș putea spune că locuind la sat sunt privilegiată fiindcă acolo, încă unele datini și rituri se mai practică și astăzi, dar nu în măsura în care ar trebui, ci într-un mod mai redus. Am ales să propun spre abordare teme care cred că le vor stârni curiozitate și interes și-i vor sprijini să descopere și să înțeleagă printr-o viziune matură unele etape ale vieții ca: Nașterea, Nunta, Moartea.

OBIECTIVE CADRU URMĂRITE:

Dezvoltarea capacității de cunoaștere a unor obiceiuri din satul natal;

Dezvoltarea capacității de comunicare orală și scrisă;

Dezvoltarea simțului estetic al elevilor;

Dezvoltarea atitudinii de empatie culturală.

OBIECTIVE DE REFERINȚĂ PROPUSE:

La sfârșitul cursului elevul va fi capabil:

PLANIFICARE SEMESTRIALĂ

CLASA A VII-A

DISCIPLINA: FORME DE INTERFERENȚĂ ÎNTRE CULT ȘI POPULAR ÎN OPERILE MARILOR SCRIITORI ROMÂNI

ANEXA 2

PROIECT DDACTIC

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMĂNT: Școala Gimnazială Sieuț ( Sebiș)

PROFESOR: HANDREA LILIANA

CLASA: a VII-a

ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare

OBIECTUL: Limba și literatura română

SUBIECTUL LECȚIEI: Interpretarea unei opere epice în versuri. Textul suport: Călin (file din poveste), de Mihai Eminescu

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Descrierea.

TIPUL LECȚIEI: dobândirea de cunoștințe

DURATA: 50 minute

SCOPUL: Însușirea cunoștințelor ce vizează trăsăturile operelor epice, în versuri, a mijloacelor și procedeelor artistice, a mesajului poetic, dar și a modelului popular preluat și prelucrat de autor, dezvoltându-și astfel sentimente de dragoste și admirație față de folclor, față de frumusețea textelor epice.

Compețente specifice:

2.1 – să asigure coerența ideilor exprimate într-un mesaj;

2.5 – să recurgă la elemente de afectivitate în comunicarea orală;

3.1- să recunoască modalitățile specifice de organizare a textului epic și procedeele de expresivitate în textul liric;

3.3 – sesizarea valorii expresive a unităților lexicale în textele citite;

4.2 – să organizeze secvențele textuale în funcție de o cerință specifică;

4.6 – să-și exprime, în scris, opinii, sentimente și atitudini.

OBIECTIVELE OPERAȚIONALE:

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:

OC1 – să explice prezența expresiei „file din poveste”, ca subtitlu al poemului eminescian;

OC2-să delimiteze cele trei tablouri distincte din ultima parte a poemului Călin (file din poveste) de M. Eminescu;

OC3 – să completeze cele patru cadrane de pe fișa de lucru cu imagini vizuale, auditive, olfactive din text;

OC4 – să identifice elementele populare și fabuloase, specifice basmului, din tabloul nunții împărătești;

OC5 – să comenteze cele trei citate propuse pe fișa < jurnalul dublu >;

OC6- să precizeze cel puțin patru trăsături (fizice sau morale) ale fetei de împărat;

OC7-să manifeste receptivitate față de conținutul poemului eminescian.

AFECTIVE:

OA1 – să participe în mod activ la activitatea desfașurată;

OA2- să manifeste spirit de colegialitate si cooperare în cadrul echipei;

MOTRICE:

OM1- să-și reprime tendința de a practica mișcări inutile în timpul lecției.

STRATEGIA DIDACTICĂ:

I.Resurse procedurale:

1. Metode și procedee:

conversația, observația, lectura selectivă, interpretarea, lucrul cu manualul, explicația, metoda „cadranelor”, metoda „jurnalului dublu”, brainstorming;

2.Forme de organizare:

Activitate frontală alternată cu activitatea lor individuală, în perechi.

II. Mijloace și resurse materiale:

Manualul de Limba si literatura romană , ed. Corint, vol. de poezii și proză, caiete.

creta colorata, creioane colorate, flipchart, marchere;

fișe de lucru;

Bibliografie:

a) Oficiale:

M. E. N. Programa școlară de Limba și literatura română;

Marin Iancu, A. Gh. Olteanu, Ana Tulbă, Limba și literatura română- Manual pentru clasa a VII-a, Editura Corint, București, 2007;

b) Științifice:

Ștefan Badea, Mihai Eminescu- Poezia de inspirație folclorică, Ed. Albatros, București, 1982;

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, București, 1986;

Mihai Eminescu, Poezii, Ed.Minerva, București, 1970;

Mihai Eminescu, Proza literară, Ed. Cartea Românească, București, 1978;

Delia Suiogan, Forme de interacțiune între cult și popular, Editura Etnologică, Baia Mare, 2006.

c) Pedagogice:

Simona Alecu, Metodologia cercetării educaționale, Ed. Fundației universitare

„Dunărea de Jos”, Galați, 2005;

Constantin Cucoș, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002;

Emil Păun, Dan Potolea, Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative, Editura Polirom, 2002.

d) Metodico-științifice:

M. Ionescu, I.Radu, Didactica modernă, Ed. Dacia, Clui-Napoca. 1995-2000;

Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Deva, Editura Emia, 2004;

Constantin Parfene, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală. Ghid

teoretico-aplicativ, Iași, Editura Polirom, 1999.

http://www.didactic.ro/resurse-educationale/invatamant-gimnazial/limba-romana.

III. Forme si tehnici de evaluare:

observația sistematică, proba scrisă, autoevaluarea.

FIȘA DE LUCRU NR. 1 ANEXA1

METODA CADRANELOR

Completați cele patru cadrane cu răspunsuri din textul suport Călin (file din

poveste), de Mihai Eminescu, corespunzătoare cerințelor :

FIȘA DE LUCRU NR.2 ANEXA 2

METODA JURNALULUI DUBLU

Interpretați, în partea dreaptă a paginii, versurile și identificați semnificații ale

elementelor populare prezente în textul Călin( file din poveste), de Mihai Eminescu:

Elevii lucrând la sarcinile propuse pe grupe: ANEXA 3

ANEXA 3

PROIECT DIDACTIC

UNITATEA DE ÎNVĂȚĂMĂNT: Școala Gimnazială Sieuț ( Sebiș)

PROFESOR: HANDREA LILIANA

CLASA: a V-a

ARIA CURRICULARĂ: Limbă și comunicare

OBIECTUL: Limba și literatura română

SUBIECTUL LECȚIEI: Basmul popular. Basmul cult-Texte suport: Aleodor-împărat, Făt frumos din lacrimă, de M. Eminescu

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE: Basmul.

TIPUL LECȚIEI: mixtă

DURATA: 50 minute

SCOPUL: Consolidarea și fixarea cunoștințelor despre specia basm, evidețierea trăsăturilor specific specie prin intermediul aceste lecții valoroase din perspectiva metodelor activ – participative, în sprijinul dezvoltării interesului pentru lectură și a gustului estetic; lecția se sprijină pe priceperile și deprinderile deja formate în decodarea mesajului artistic și urmărește, în principal, perfecționarea continuă a capacității de comunicare prin valorificarea noțiunilor însușite și de investigare a unui text literar.

Compețente specifice:

1.1 identificarea informațiilor dintr-un mesaj oral, în scopul înțelegerii sensului global al acestuia;

1.5. aplicarea principiilor ascultării active în manifestarea unui comportament comunicativ adecvat; 2.1.înlănțuirea clară a ideilor într-un discurs oral; 2.2. selectarea elementelor de lexic adecvate situației de comunicare;

2.4. adaptarea vorbirii la parteneri și la situația de comunicare/ situații de comunicare diverse; 2.5. participarea la diferite situații de comunicare;

3.2. recunoașterea modurilor de expunere utilizate într-un text narativ;

4.1. redactarea unor lucrãri scurte pe o anumitã temã, urmãrind un plan.

OBIECTIVELE OPERAȚIONALE:

La sfârșitul lecției, elevii vor fi capabili:

COGNITIVE:

OC1 – să definească basmul, identificând trăsăturile acestuia în textele suport;

OC2- să motiveze apartenența unui fragment la specia literară ,,basm’’;

OC3 – să conștientizeze diferența între autor, narator, personaj;

OC4 – să identifice elementele populare și fabuloase, specifice basmului, din tabloul nunții împărătești;

OC5 – să sesizeze diferența dintre basmul popular și cel cult;

OC6- să precizeze cel puțin patru trăsături (fizice sau morale) ale personajelor din basme;

OC7- să răspundă corect cerințelor din fișele de lucru.

b) AFECTIVE:

OA1 – să participe în mod activ la activitatea desfașurată;

OA2- să manifeste spirit de colegialitate si cooperare în cadrul echipei;

OA3- să-și dezvolte capacitatea de a discerne între bine și rău, urmând forța moralizatoare a exemplulu

c) MOTRICE:

OM1- să-și reprime tendința de a practica mișcări inutile în timpul lecției.

STRATEGIA DIDACTICĂ:

I.Resurse procedurale:

1. Metode și procedee:

conversația, conversația euristică, jocul didactic, exercițiul, ,,harta povestirii’’,

diagrama Venn, munca diferențiată, muncă independentă, munca în echipă, gândirea critică, descoperirea, R.A.I., explicația, problematizarea, elementul- surpriză, brainstormingul.

2.Forme de organizare:

Activitate frontală alternată cu activitatea lor individuală și pe grupe.

II. Mijloace și resurse materiale:

două monitoare, cretă colorată, markere, imagini cu personaje din basme

Manualul de Limba si literatura romană , ed. Petrion, caiete.

creta colorata, creioane colorate, flipchart, marchere, planșe didactice;

fișe de lucru, mingea.

Bibliografie:

a) Oficiale:

M. E. N. Programa școlară de Limba și literatura română;

Marin Iancu, A. Gh. Olteanu, Ana Tulbă, Limba și literatura română- Manual pentru clasa a V-a, Editura Petrion, București, 2007;

b) Științifică:

Nicolae Constantinescu, Lectura textului folcloric, Editura Minerva, București, 1986;

Mihai Eminescu, Proza literară, Ed. Cartea Românească, București, 1978;

Delia Suiogan, Forme de interacțiune între cult și popular, Editura Etnologică, Baia Mare, 2006.

c) Pedagogice:

Simona Alecu, Metodologia cercetării educaționale, Ed. Fundației universitare

„Dunărea de Jos”, Galați, 2005;

Constantin Cucoș, Pedagogie, Editura Polirom, Iași, 2002;

Emil Păun, Dan Potolea, Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative,Editura Polirom, 2002.

d) Metodico-științifice:

M. Ionescu, I.Radu, Didactica modernă, Ed. Dacia, Clui-Napoca. 1995-2000;

Corneliu Crăciun, Metodica predării limbii și literaturii române în gimnaziu și liceu, Deva, Editura Emia, 2004;

Constantin Parfene, Metodica studierii limbii și literaturii române în școală. Ghid

teoretico-aplicativ, Iași, Editura Polirom, 1999.

http://www.didactic.ro/resurse-educationale/invatamant-gimnazial/limba-romana

III. Forme si tehnici de evaluare:

observația sistematică, proba scrisă, autoevaluarea

FIȘA DE LUCRU NR.1 ANEXA1

HARTA POVESTIRII

FIȘA DE LUCRU NR.2 ANEXA2

CVINTET

Alcătuiți un cvintet cu titlul personajului pe care îl reprezentați, respectând

următoarele cerințe:

– primul vers să conțină un substantiv;

– al doilea vers – două adjective;

-al treilea vers – trei verbe;

– al patrulea vers– o propoziție (4 cuvinte)

– al cincilea vers – un cuvânt care exprimă esența.

FIȘA DE LUCRU NR.3 ANEXA3

Stabiliți deosebiri și asemănări între basmul popular și basmul cult, folosindu-vă

de diagrama Venn: