Forme de Guvernamant
CUPRINS
INTRODUCERE ……………………………………………………………………. .. 3
CAPITOLUL I – FORME DE GUVERNĂMÂNT …………………………………..5
I.1. Noțiuni generale …………………………………………………………………… 5
I.2. Caracteristici ale formelor de guvernamânt…………………………………………7
CAPITOLUL II – APARIȚIA MONARHIEI ABSOLUTE ………………………. 11
II.1. Constituirea și instaurarea monarhiei absolute …………………………………… 11
II.2. Instituțiile monarhiei absolute ……………………………………………………. 12
II.3. Ludovic al XIV-lea ……………………………………………………………… 27
II.4. Societatea franceză în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea ………………….. 30
CAPITOLUL III – ROLUL MONARHIEI ABSOLUTE ÎN CONSTITUIREA STATULUI MODERN……………………………………………………………………………… 34
III.1. Formarea statului modern ……………………………………………………….. 34
III.2. Factorii modernizarii …………………………………………………………….. 35
III.3. Libertatea în statul modern ……………………………………………………… 45
IV.4. Libertatea de a gândi ……………………………………………………………. 46
CONCLUZII ………………………………………………………………………….. 48
REPERE BIBLIOGRAFICE …………………………………………………………. 49
Introducere
Lucrarea „Monarhia absolută și crearea statului modern” prezintă unul dintre fenomenele majore petrecute în istorie – modernizarea spațiului european de-a lungul secolelor al XVII-lea și al XIX-lea. Tema reprezintă o trecere prin tot procesul de modernizare a statelor.
În primul capitol am scris despre partea teoretică și am vorbit despre formele de guvernământ. O definție corectă a formei de guvernământ este aceea că ea reprezintă o formă de putere. O clasificare a formelor de guvernământ a fost facută încă din Antichitate, atunci când „părintele istoriei”, Herodod împreună cu filosofii Aristotel și Platon au realizat una. Tot ei sunt și cei care au introdus noțiunea de Republica, care reprezenta toate formele politice lipsite de șef de stat ereditar în care puterea aparține poporului.
Capitolul doi reprezintă o descriere a apariției monarhiei absolute. Monarhia absolută este o varietate a speciei monarhiei în aceast tip de guvernământ.
Regele este cel care deține puterea absolută a țării și cel care nu recunoaște suveranitatea nimănui. El are dreptul de a legifera legi, numește funcționarii publici, deține justiția supremă cu drept în ultima instanță, este împuternicit și poate declara pace sau război, are dreptul de a bate monedă și de a percepe impozite. Suveranul nu este obligat să dea socoteală cuiva, el depinzând doar de conștiința sa și de Dumnezeu.
De-a lungul istoriei, au existat trei state europene care au avut acest tip de monarhie. În Franta, monarhia absolutistă a apărut o dată cu Ludovic al XIV-lea, care a întărit administrația provincială și centrală, a reorganizat poliția și sistemul de statistică demografică.
Acesta a avut cea mai lungă domniei din istoria Franței și anume 72 de ani. În mod normal un conducător atât de formidabil a provocat controverse. Ludovic al XIV-lea a adoptat în mod deliberat o atitudine superioară, plăcându-i faima și notorietatea. Unii contemporani au fost impresionați și l-au imitat în diferite feluri pe Regele Soare, alții au urât Franța și pe conducătorul ei.
În Spania, Carol Quintul a fost cel care a avut puterea supremă în stat, a fost cel mai puternic monarh al Europei, la mijlocul veacului al XVI-lea, iar deviza lui, „Plus Ultra” („mai mult, mai departe”) este elocventă pentru dorința obsesivă de a-i depăși pe ceilalți, autodepășindu-se în același timp pe sine.
Un alt monarh spaniol care a avut același tip de guvernare a fost Filip al II-lea, care a rămas în istorie ca fiind călăul fiului său, Don Carlos. Acesta din dorința de a se împotrivi tatălui său și din dorința de a intra în politică, ajunge sa fie închis chiar de Filip al II-lea unde după șase luni moare în condiții suspecte.
Ultima țară unde întalnim această formă de guvernământ este Anglia, iar cei care au deținut puterea au fost regele Henric al VIII-lea, urmat fiind de fiica sa Elisabeta I, care este considerată de foarte mulți istorici ca fiind cea mai mare regină a Angliei.
În capitolul al treilea, m-am axat pe descrierea pe care monarhia absolută a avut-o în constituirea statului modern. Franța a fost cea care a contribuit esențial la crearea statului modern, ea însăși fiind numită „mama civilizației noastre”. Evenimentele majore care au ajutat Franța să fie numită așa au fost Revoluția Franceză de la 1789 și domnia lui Napoleon I, în timpul căruia Franța a avut cele mai extinse frontiere.
O altă țară care a contribuit la acest proces a fost Anglia cu a sa Revoluție Industrială, care reprezintă momentul de răscruce în evoluția economică a omenirii, un proces complex, cu o dublă natură (tehnică și social-economică) din care au existat performanțe economice, sociale, politice, culturale fără precedent în istorie.
Cu toate acestea în anul 1848 au loc revoluții în aproape toate statele Europei. Revoluția pașoptistă nu pătrunde în Rusia și Anglia, ambele puteri fiind ferite de revoluții datorită unor cauze diferite. În Rusia, absolutismul țarului nu permitea nici o mișcare democratică, în cealaltă erau deja drepturi și libertăți câștigate la 1842. Cu toate că aceste revoluții au fost reprimate de autorități, ideile programatice ale acestora se vor împlini, în mare măsură, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
În concluzie, deși monarhia absolută a fost vehement critictă, considerată a fi o formă de guvernământ „tirană”, ea a fost în același timp cea care a ajutat împreună cu suveranii importanți ai celor trei țări mentionate mai sus, unul dintre pilonii importanți ai modernizării în Epoca Modernă.
CAPITOLUL I
FORME DE GUVERNĂMÂNT
I.1. Noțiuni generale
Forma de guvernământ reprezintă o formă a puterii. Oricărei societăți îi este caracteristică existența unei puteri, fie că este o putere personală, precum în primele forme de organizare socială sau în societățile autocrate, fie că este puterea majorității exercitată asupra minorității, precum în societățile democrate.
Puterea politică se impune societății în ansamblul său, ceea ce presupune existența unor raporturi între ea și corpul social. Abordarea acestor raporturi poate fi făcută sub mai multe aspecte: dacă le privim din perspectiva titularului Puterii identificăm forma de guvernământ; dacă privim aceste raporturi din perspectiva exercițiului Puterii vorbim de regim politic; privite din perspectiva modalității formării Puterii, aceste raporturi determină sistemul electoral; ele definesc astfel sfera drepturilor și libertăților fundamentale dacă le privim din perspectiva limitelor în care Puterea se poate impune membrilor unei societăți.
Formei de guvernământ i s-au dat mai multe definiții și caracterizări de-a lungul istoriei, determinate pe de o parte, de evoluția societății, iar pe de altă parte, de interferența formei de guvernământ cu regimul politic.
O clasificare a formelor de guvernământ a fost dată de istoricul Herodot și filosofii Platon și Aristotel. Această expresie a luat naștere datorită fenomenului numit „puterea politică”, iar criteriul în urma căruia s-a făcut clasificarea a fost numărul de persoane care dețineau puterea. Tot ei au introdus noțiunea de Republică care reprezenta toate formele politice lipsite de șef de stat ereditar și în care puterea aparține poporului.
Pentru Platon și Aristotel (Republica, Politica), forma de guvernământ indica pe deținătorul Puterii, ceea ce determina distingerea între monarhie, oligarhie și democrație.
În literatura de specialitate contemporană această definiție clasică este abandonată, iar în locul ei sunt propuse o serie de alte clasificări care, deși vorbesc despre șeful statului ca titular al puterii, definesc forma de guvernământ din perspectiva modului în care este exercitată puterea: democrație – autocrație, totalitarism – liberalism sau democrație –monocrație – oligarhie – forme mixte, forme specifice statelor socialiste.
Platon a prezentat următoarele forme de guvernământ:
Aristocrația ca formă ideală de guvernământ;
Timocrația ca fiind guvernământul celor bogați și ambițioși care generează din aristocrație;
Oligarhia o formă avansată a timocrației, guvernarea fiind realizată de cei mai bogați;
Democrația care admite accesul poporului la guvernare;
Tirania poate fi și este instituită în urma abuzului de libertăți democratice.
Aristotel a prezentat trei tipuri ale formei de guvernământ: monocrația, oligarhia și democrația.
Monocrația este acea formă de guvernamânt, în care autoritatea publică este exercitată de o singura persoană (gr. monos=singur și kratos=autoritate).
Monocrațiile pot să se înfățiseze la rândul lor în forme diferite, după cum titularul suveranității afirmă că deține puterea de stat de la divinitate (monarhii de drept divin), de la el însuși (autocrație) sau de la popor . Oricare ar fi însă deosebirile care rezultă din aceste modalități variate de desemnare a suveranului, un stat este o monocrație din moment ce autoritatea publică se concentrează în ultima analiză în mâinile unei singure persoane.
Monocrația duce în mod obișnuit fie la tiranie, fie la totalitarism, este o formă de guvernământ întalnită în Antichitate și Evul Mediu.
Asemenea monocrații au fost instaurate în Germania de Hitler, în Italia de Mussolini, în Spania de Generalul Franco, în URSS de Stalin . Ca urmare a prăbușirii recente a unei serii de dictaturi comuniste, monocrațiile au devenit tot mai rare.
Oligarhia este o formă de guvernământ, în care autoritatea publică este deținută de o categorie restrânsă de persoane, de o minoritate. Pentru a evita orice confuzie în caracterizarea acestei forme de guvernământ, este necesar de precizat că în oligarhie, minoritatea conducatoare nu deține autoritatea politică pe baza unei delegații din partea națiunii.
În cazul în care membrii acestei minorități conducatoare ar fi desemnați prin alegere de națiune, nu ar mai fi vorba de oligarhie, ci de democrație, de un guvernământ al marei mase a poporului, exercitat însă în mod indirect prin anumiți reprezentanți.
Forma de guvernământ oligarhică presupune ca minoritatea, care exercită autoritatea publică, să nu fie desemnată prin alegeri larg populare, ci pe baza unor criterii fixe și prestabilite: vârsta (gerontocrație), avere (plutocratic), naștere (aristocrație) .
Democrația este definită de R. Laun ca „un stat unde domnește voința poporului sau voința majorității, în opoziție eu celelalte forme de stat nedemocratice, unde domnește voința unuia singur, a câtorva, a unei părți a poporului, în orice caz, nu a majorității ansamblului poporului''.
R. Laun afirmă faptul că concepțiile moderne se deosebesc fundamental de cele ale lumii antice. Dacă în antichitate cetățile grecești puteau fi considerate democrații, deși numărul sclavilor lipsiți de dreptul de a participa la adunările poporului depășea numarul oamenilor liberi înzestrați cu drepturi politice, astăzi o asemenea formă de guvernământ în care o minoritate de privilegiați ar exercită puterea publică asupra unei majorități de deposedați politici nu ar putea fi încadrată în conceptul de democrație.
Forma de guvernământ arată cum este organizată puterea, pe când regimul politic indică cum este aceasta exercitată ori , privite lucrurile sub acest unghi, formele de guvernământ sunt monarhia și republica, după cum cel desemnat cu titlul de șef al statului este un monarh sau un președinte.
O altă definiție a formei de guvernământ este aceea, în care ea reprezintă un concept din științele politice. Științele politice se referă la modul în care este organizată puterea executivă în stat, în principal la modul cum este numit și legitimat conducătorul statului. Se diferențiază astfel două mari forme de guvernământ: monarhia, cu un conducător cu mandat transmis ereditar, și republica, în care conducerea statală este aleasă prin vot.
Forma de guvernământ reprezintă modul în care se exercită puterea și ea este independentă de structura de stat. În dreptul constituțional prin forma de guvernământ se înțelege modul în care sunt constituite și funcționează organele supreme, fiind raportată la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la raporturile acestuia cu puterea legiuitoare.
I.2. Caracteristici ale formelor de guvernamânt
De-a lungul istoriei au existat în organizarea statelor două mari forme de guvernământ: monarhia și republica.
Monarhia – termen de origine grecească ( monos archein) reprezintă o forma de guvernare autocratică având ca lider de stat un singur individ – monarhul, iar puterea supremă îi aparține doar acestuia.
Tipurile de monarhii sunt urmatoarele:
Monarhia absolută se caracterizează prin faptul că puterea absolută aparține monarhului. El este unicul legislator, dirijează cu administrația publică și este instanța judiciară supremă.
Monarhia constituțională (limitată) se caracterizează prin faptul că împuternicirile conducătorului statului sunt limitate prin dispoziții normative din Constituția statului respectiv.
Este caracterizată printr-un partaj al puterii între monarh și Parlament, instituționalizat printr-un act cu valoare constituțională sau numai acceptat conjunctural de monarh.
Monarhia dualistă este forma inițială a monarhiei limitate în cadrul căreia puterea de stat se realizează conform principiului separării puterilor în stat, mai ales puterilor legislativă și executivă.
Puterea legislativă aparține parlamentului ales de către un cerc de supuși (în dependență de tipul de scrutin și principiile dreptului electoral).
Puterea executivă este încredințată monarhului care o exercită împreună cu guvernul numit de el. Ramura judecătorească la fel aparține monarhului. Monarhul beneficiază de dreptul de a respinge legile adoptate de către Parlament, de a emite decrete-legi cu putere de lege și de a dizolva parlamentul. Guvernul poartă răspundere în fața șefului de stat. O astfel de formă de guvernământ există în Maroc, Iordania, Kuwait.
Monarhia parlamentară este o formă mai dezvoltată decât monarhia dualistă. Monarhia parlamentară se regăsește în : Marea Britanie, Belgia, Suedia, Norvegia, Spania, Japonia, Danemarca.
În monarhia parlamentară puterea monarhului nu se extinde în sfera legislativă, fiind limitată considerabil la sfera administrării.
Legile se adoptă de către Parlament, monarhul nu are dreptul de veto. Guvernul se formează în baza majorității parlamentare. În cazul exprimării de către Parlament a votului de neîncredere guvernului, acesta demisionează.
Monarhul nu întreprinde nici o acțiune în mod independent. Orice act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către șeful guvernului sau ministrului respectiv. În cadrul monarhiei parlamentare monarhul domnește, dar nu guvernează.
Republica se prezintă ca fiind forma de guvernământ în care șeful statului este un președinte sau, mai rar, un colegiu (locotenență, consiliu, directorat) prezidențial, considerat ca reprezentant al puterii populare. Alegerea președintelui poate fi făcută în mod direct de către cetățeni, prin exercitarea dreptului de vot, sau indirect prin intermediul unor reprezentanți (electori sau, cel mai adesea, parlamentari).
Republica se prezintă și ea sub diferite forme:
Republica parlamentară, în care șeful statului este ales de către Parlament, având prin aceasta o poziție și o legitimare inferioară față de organul legislativ.
Republica prezidențială, în care alegerea președintelui se face de către cetățeni printr-un vot direct sau indirect atunci când desemnează un număr de electori care vor alege șeful statului. Președintele este dotat cu puteri largi, fiind șeful unic și atotputernic al executivului.
Republica semi-prezidențială, în care președintele este de asemenea ales de către cetățeni printr-un sufragiu universal, având astfel o poziție și o legitimare egală cu cea a Parlamentului. El nu este însă unicul șef al executivului, care cuprinde și un șef de Guvern.
CAPITOLUL II
APARIȚIA MONARHIEI ABSOLUTE
II.1. Constituirea și instaurarea monarhiei absolute
Monarhia absolută este regimul în care puterea de stat, absolută și invizibilă, este deținută de rege ale cărui competențe sunt limitate de legile tradiționale, dar care nu pot fi controlate nici de nobilime, nici de reprezentanții corpului social sau politic din Adunarea Stărilor Generale.
Ideile sale de bază sunt unitatea și legea, expresie a ordinii și controlului asupra societatii. Limitele puterii regale (executivă, legislativă, juridică) rezultau doar din responsabilitatea sa în fața lui Dumnezeu – sursa unică a autorității monarhice.
Monarhul este astfel dezlegat (sensul etimologic al termenului absolut) de orice raspundere terestră, liber de a legifera și a decide singur.
Popoarele încredințează puterea politică unui singur om numai în anumite împrejurări: atunci când sunt constranse prin forță, atunci când supraviețuirea grupului uman este grav amenințată de crize economice , catastrofe naturale. Grecii din Antichitate desemnau acest tip de putere politică suprema prin cuvântul „monarhie”. De-a lungul timpului, cuvântul a ajuns să desemneze un tip de organizare politică aparte.
Acest lucru este valabil atât ierarhiile sociale, unde a trebuit înlocuită expresia de
„clase sociale”, care căpătase un sens specific la scriitorii socialiști din secolul al XIX-lea, cu temenul „ordine” (ordres), cât și pentru societățile în care ierarhia socială se baza pe o anumită deminitate atașată anumitor valori sociale și în care acestă demnitate devenea sursă de onoruri, funcții și venituri ierarhizate.
Pentru apărarea politică supremă exercitată de un singur om, Max Weber a adoptat termenul de „monocrație”, termen folosit pentru a desemna atât monarhia, cât și tirania, despotismul sau dictatura.
Monarhia pare forma politică cea mai răspândită în timp și în spațiu, deorece ea este fară îndoială, mijlocul cel mai simplu de a asigura ordinea și securitatea. Monarhia este o specie a genului care se cheamă monocrație. Monarhul poate exercita diferite puteri, poate fi în același timp general, preot sau judecător. El este considerat ca fiind de origine divină sau învestit de diviniate.
Monarhia absolută este o varietate a speciei monarhiei. După Furetière, cuvântul „absolut” ar proveni de la latinescul absolvere și ar semnifica desăvârși, deci monarhia absolută ar însemna monarhie desăvârșită, ajunsă la cel mai înalt grad de perfecțiune. Littrè și iezuitul François Wagner în al său Lexicon latinum adaugă sensul de a dezlega și a absolvi. Regele absolut este dezlegat, absolvit de respectarea legilor și cutumelor și nu se supune nici unei autorități. Jean Bodin îl numește rege absolut, „dezlegat de toate legile”.
Trecerea de la statutul feudal la statutul monarhic absolut s-a realizat ca urmare a războaielor cu puterile străine sau a amenințărilor purtate cu acestea. Un prim stadiu al absolutismului s-a realizat atunci când un rege a putut să-și asigure o armată permanentă, resurse financiare permanente, necesare pentru întreținerea acesteia, și speranța succesiunii pentru primul său născut sau în absența acestuia, cel puțin pentru cel mai apropiat moștenitor al său.
Incertitudinea dreptului de succesiune a fost întotdeauna un obstacol în calea absolutismului, pentru ca atunci stările sau în lipsă, corpurile pot să aleagă între eventuali candidați impunând în schimb condiții.
Trecerea la absolutism poate fi pregătită de o ocupație străină. O armată de ocupație percepe, prin execuție militară, contribuții de la populațiile cucerite. Guvernul legitim îi imită pe învingători chiar atunci când țara se află sub stăpânirea acestora sau după eliberarea țării și restabilirea autorităților .
Această trecerea la absolutism este realizată, în general, de un rege victorios sau de un rege care încadrează apărarea patriei împotriva agresorului străin, trecerea nu a fost însoțită de distrugerea corpurilor și Ordinelor. Mentalitățile, sentimentele, ideologiile și structurile societății nu permiteau regelui să facă acest lucru.
Dar regele a adăugat deasupra tuturor organelor politice și administrative existente consilii, comisii, comisari și birouri de funcționari care au exercitat principalele puteri de decizie.
Trecerea de la „statutul de Stări” la monarhia absolută a fost însoțită de un efort doctrinar necesar pentru a explica și justifica puterea monarhică. Acest efort a culminat cu noua doctrină a suveranității și cu cea a dreptului divin al regelui.
Doctrina suveranității a fost deosebit de bine formulată de Jean Bodin, în cartea sa Repubica (1576). Cuvântul suveranității fusese deja folosit dar Jean Bodin i-a conferit un nou sens, reunind cele două noțiuni de autoritate publică și de putere publică și introducând atribuțiile puterii politice în noțiunea de suveranitate.
Suveranul este cel care nu recunoaște suveranitatea nimănui, atât în interiorul țării cât și în afară. El are dreptul de a legifera legi, numește funcționarii publici, deține justiția supremă cu drept în ultima instanță, este împuternicit și poate declara pace sau razboi, are dreptul de a bate monedă și de a percepe impozite.
Suveranul trebuie să respecte poruncile lui Dumnezeu, legile naturii și legile instituite în regat. Nu este obligat să dea socoteală cuiva. El nu depinde decât de conștiinta sa și de Dumnezeu.
Teoria dreptului divin al regatului, dezvoltată încă din Evul Mediu, a fost sugestiv exprimată de către regele Iacob I al Angliei în 1598 și de Filmer în 1681. Dreptul ereditar este imprescriptibil. Succesiunea este reglată de principiul primogeniturii (loi de primogeniture). Dreptul dobândit prin naștere nu poate fi anulat de uzurpare, chiar îndelungată, de incapacitatea moștenitorului său de depunere. Moștenitorul este rege toată viața sa datorită dreptului ereditar, chiar dacă o dinastie uzurpatoare ar domni 1000 de ani.
Suveranitatea este în întregime investită în persoana regelui. Puterea regelui nu poate fi limitată de nimic. Orice lege reprezintă o simplă concesie a voinței sale.
II.2. Instituțiile monarhiei absolute
Monarhia absolută sau absolutismul monarhic este o formă de guvernare monarhică, în care monarhul (rege/împărat) deține puteri depline în stat. Regalitatea este instituția supremă în stat . Regalitatea se sprijină pe un Consiliul Regal. Regalitatea își exercită autoritatea asupra întregului teritoriu prin intermediul unor funcționari numiți de rege.
Monarhia – are caracter ereditar, succesiunea la tron fiind clar stabilită pe principiul: „Regele a murit! Trăiască regale! ”
Consiliul Regal – constituit din colaboratori apropiați ai monarhului, este o instituție cu rol consultativ. Îl sprijină pe rege în adoptarea celor mai importante decizii.
Cancelaria Regală – se ocupă de elaborarea actelor oficiale, de corespondența monarhului și de organizarea activităților sale politice.
Adunarea Stărilor – are rol legislativ , fiind alcătuită din reprezentanții stărilor privilegiate, atribuțiile sale au fost restrânse, fiind convocată doar pentru a vota impozite.
Atribuțiile monarhul sunt următoarele: controlează administrația; numește miniștrii; inițiază legi; este capul armatei; decide politica externă; este capul Bisericii; numește funcționarii Statului; controlează poliția și justiția; convocă și dizolvă Parlamentul.
Monarhia absolutistă a început în Spania, în timpul domniei lui: Carol Quintul (1519 – 1556) și a lui Filip al II –lea (1556 – 1589).
Carol Quintul (1519 – 1556) s-a născut în orașul flamand Ghent în 1500. Cultura și viața curtezană din Țările de Jos burgunde l-au influențat mult la începutul vieții sale. Vorbea cinci limbi : flamandă, germană, spaniolă, franceză și italiană. Vorbea franceză ca limbă maternă și flamanda din copilărie, după care a învățat spaniola la un nivel acceptabil (cunoașterea ei era o condiție impusă de Adunarea Generală a Castiliei, pentru a fi acceptat ca rege) și ceva germană.
Are doar șase ani la moartea prematură a tatălui său, în 1506. Este crescut în Țările de Jos sub tutela mătușii sale, Margareta de Austria, care l-a proclamat Duce de Burgundia și conte de Flandra la 7 iuie 1507.
Se pare că a pretins că vorbește „spaniola cu Dumnezeu, italiana cu femeile, franceza cu bărbații, și germană cu calul meu”. Însă acest citat are multe variante și adesea este atribuit lui Frederic cel Mare.
În ianuarie 1516, la moartea regelui Ferdinand de Aragón, nepotul lui , Carol de Grand care în acea vreme locuia în Țările de Jos , trebuia să-și exercite puterea, în calitatea de regent, în numele mamei sale Ioana Nebuna, care era încă regină de drept a Castiliei.
Generalul Cisnero și Consiliul regal amintesc Curții acest aspect. La Bruxelles însă anturajul prințului nu vedea lucrurile la fel. Împaratul Maximilian era bătrân, nepotul lui, Carol, părea pregătit a-i urma la tron, avea însă mai multe șanse să fie ales în fruntea Sfântului Imperiu dacă ar fi purtat titulul de rege.
În data de 14 martie 1516, curtea de la Bruxelles îl proclamă rege al Castiliei și al Aragónului. Este o lovitură de stat pe care castilienii o resimt ca atare. Reîncepe agitația în Castilia ca la fiecare schim de domnie, nobilii arătându-și ghiarele.
Carol Quintul a fost cel mai puternic monarh al Europei, la mijlocul veacului al XVI-lea. Adolescent fiind, in 1516 a moștenit tronul Spaniei, unificata, după un lung conflict cu musulmanii, de către bunicii săi, Ferdinand și Isabela.
Complexat de înfățișarea lui – mai ales de maxilarul proeminent și bărbia ascuțită (așa-numita „buza de Habsburg”), elemente ce vor constitui trăsatura fizică dominantă, pentru multe generații, a neamului său, Carol a dorit să-și depășească semenii prin calitățile sale morale. De altfel, deviza lui, „Plus Ultra" („mai mult, mai departe") este elocventă pentru dorința obsesivă de a-i depăși pe ceilalți, autodepășindu-se în același timp pe sine.
În 1519, la doar 19 ani, Carol s-a trezit în fruntea unui imperiu întins pe milioane de kilometri pătrați și a venit să locuiască la Madrid. Prezența acestui Habsburg mereu prea serios și care rareori zâmbea nu le-a fost pe plac spaniolilor, cu atât mai mult cu cât aceștia s-au văzut curând marginalizați, Carol prefera să se bizuie pe funcționari flamanzi sau germani. Politica lui fiscala împovărătoare a atras de asemenea multe nemultumiri, materializate printr-o revoltă înabușită fara ezitare de severul suveran.
Într-un discurs ținut la Bruxelles, Carol și-a anunțat decizia de a abdica și de a-i lasa domniile sale din Țările de Jos, Spania, India, fiului său Filip și coroana imperial, fratelui său Ferdinand. Încercările sale de a ajunge la o unitate universală eșuaseră.
Imperiul pe care îl ținuse închegat pentru mai bine de patru decenii se destrama acum. Suferind de gută și insomie, Carol a plecat spre Spania însoțit de două dintre surorile lui și a murit la palatul său din Yuste, în Extremadura, în vestul Spaniei.
Carol a fost un mare protector al artelor. A comandat artistului italian Tiziano mai multe portrete, a ridicat artistului o peninsula de pe podea, un gest extraordinar pentru un monarh din vremea aceea.
Filip al II-lea (1556 – 1598) este regele prudent – „Filip al II-lea era teribil” (Victor Hugo). O aură de mister îl înconjoară pe succesorul lui Carol Quintul. Încă din secolul al XVI – lea, protestanții vedeau în el „demonul de la Sud”, un fanatic înverșunat a-i distruge pretudindeni unde-i afla în Europa. Romanicii l-au prezentat drept un monstru insensibil, capabil să-și sugrume cu propriile mâini fiul, pe Don Carlos, și care obișnuia să se închidă într-o mănăstire sinistră, printre cadavrele familiei sale.
Spaniolii însăși au ezitat adeseori să și-l revendice. „Acest rege, prezentat drept prototipul spaniolului era, de fapt, un german pur”, reclama Manuel Azańa, în 1918, înaintea portretului făcut de Pantoja , la Escorial.
Născut la Valladolid, în 1527, Filip al II-lea manifesta o admirație profundă față de tatăl său, împăratul Carol Quintul, ce acordase o atenție aparte educării pentru rolul de rege, mai întâi prin sfaturi personale, dintre care unele au fost consemnate în scris, apoi încredințându-i de mai multe ori răspunderea puterii, în absența lui.
Filip al II-lea nu se va simți niciodată în largul său pe câmpul de luptă. În singurul caz când a luat parte la o acțiune războinică – la Saint-Quentin, la începutul domniei – spectacolul uni oraș devastat și dat pe mâna soldaților l-a îmbolnăvit de dezgust, așa că nu avea să mai repete experiența. Nici vânatoarea nu părea să-l fi interesat prea mult, se considera obligat să meargă, Filip doar îi privea pe ceilalți vânând. Va fi întotdeauna gelos pe fratele său vitreg, Don Juan de Austria, care moștenise multe din trăsăturile lui Carol Quintul: mândria, gustul duelurilor aristocrate, placerea vânătorii și a războiului.
Născut din prima casătorie a lui Filip al II-lea cu Maria de Portugalia, Don Carlos se născuse într-o familie în care mariajele consangvine erau aproape o regulă și care numărau mai mulți bolnavi mintal, printre care și o regină a Castiliei, Ioana Nebuna, străbunica lui. Don Carlos era : bolnavicios, mâncăcios, irascibil și crud. I se împotrivea tatălui său din ce în ce mai des și din ce în ce mai violent.
Don Carlos se amesteca în politică și își dorea să fie guvernator al Țărilor de Jos, iar în momentul în care află că ducele de Alba a primit această onoare își scoate pumnalul și vrea să-l înjunghie.
După acest incident – cu câteva zile înainte de Crăciunul anului 1567 – Filip al II-lea își închide fiul în palat și își informează de îndată matușa, pe Caterina a Portugaliei : „Nu mai sper să-mi văd fiul recăpătându-și mințile […]. Am preferat să sacrific lui Dumnezeu carnea și sângele meu, punând mai presus de orice sacrificiul Domnului și binele universal. Motive și mai noi și mai vechi m-au obligat să acționez așa, și sunt atât de multe și grave încât nici n-aș putea să le spun, cu atât mai mult cu cât Maiestatea Voastră nu ar putea să le asculte fără a suferi”.
Don Carlos moare șase luni mai târziu, la 26 iulie 1568, în împrejurări misterioase. Ambasadorul Franței pomenește despre o grevă a foamei urmată de mese lacome, aceasta fiind cauza morții.
Filip al II-lea este prezentat în istorie drept călăul fiului său, el a lăsat amintirea justificată a unui om de cabinet. Petrecea ore în șir citind și scriind raporturile de la miniștrii săi, corecta felul în care fuseseră redactate decretele, atunci când acestea i se păreau greșite din punct de vedere juridic.
Filip al II-lea nu era doar un birocrat, ci și un sedentar, spre deosebire de tatăl său care fusese un mare călător. Singurele deplasări pe care le-a facut în afara peninsulei au fost înainte de urcarea lui pe tron.
În Spania, din 1530, monarhul rezolvă el însuși în grabă toate problemele, ajutat de unul sau doi consilieri intimi, secretari. El nu asistă la ședințele Consiliului de Stat și nu intră în contact cu acestea decât prin intermediul secretarilor. Filip al II-lea crează un secretariat de stat, dublat în 1566 (pentru Italia de Nord) și triplat în 1586, el își extercită puterea personală ajutat de câțiva oameni de încredere, seretari.
Are grijă ca nici unul dintre oamenii lui de încredere să nu dețină o putere prea mare, să-i învrăjbească, să-i ațâțe unul împotriva celuilalt, să le împartă problemele astfel încât decizia și conducerea generală a problemelor să rămână tot suveranului.
Numai Filip al II-lea cunoștea întreaga situație și își rezerva dreptul de a decide. Slujitorii lui au fiecare propriul lor sector de activitate și ignoră activitatea celorlalți colegi. Cei care vor să știe mai mult sunt distriuiți în alte sectoare de activitate. De altminteri, este foarte bine informat de către o mulțime de agenți secreți, răspândiți în toate colțurile regatului.
El este cel care muncește fără odihnă, deoarece declară ca nu poporul este făcut pentru principe, ci principele pentru popor. Principele trebuie să muncească pentru ca poporul să trăiască în pace, liniște și prosperitate.
Filip al II-lea a ținut seama de sfatul tatălui său Carol Quintul de a face totul el însuși și de a nu avea încredere în nimeni, nici chiar în cei mai fideli miniștri. Un aristocrat devine foarte repede puternic prin jocul devotamentelor și al clientelelor. Filip al II-lea vrea să facă totul el însuși, i se trimit rapoarte despre tot, cereri pentru ordine. El le citește, le adnotează și le raspunde. Citește și scrie toată ziua, între nouă și zece ore pe zi, chiar și în caleașcă. Practic decizia sa este suverană.
În Franța, Revoluția franceză (1789-1799), este un eveniment major al epocii moderne care a dus la răsturnarea Vechiului Regim și la instaurarea unei noi ordini politice și sociale în Franța. În timpul desfășurării revoluției, Franța a experimentat toate sistemele de guvernare trecând succesiv de la monarhia absolută, bazată pe principiul de drept divin, la monarhia constituțională, după model britanic, în care domină principiul ,,regele domnește, dar nu guvernează”, apoi la republică. Aceasta avea la bază, în teorie, libertatea și egalitatea tuturor cetățenilor.
Revoluția franceză este evenimentul care a marcat în istoria Franței trecerea la epoca modernă. Perioada revoluționară începe în 1789, cu reunirea Adunării Stărilor Generale și căderea Bastiliei, și se termină în 1799 cu lovitura de stat a lui Napoleon Bonaparte.
Ideile liberale și naționale propăvăduite de Revoluția franceză s-au răspândit în toată Europa, având ca efect intensificarea luptei națiunilor asupriteîmpotriva dominației străine. Revoluția franceză completează șirul marilor revoluții ale epocii moderne, fiind precedată de Revoluția engleză și Revoluția americană.
Vechiul Regim este o expresie folosită pentru a desemna sistemul francez de guvernare, legile și instituțiile care au precedat revoluția de la 1789. Acesta se sprijinea pe cele trei ordine (stări): starea I – clerul; starea a II-a – nobilimea; starea III-a burghezia, țărănimea și păturile orășenești sărace. Primele două stări erau privilegiate, în timp ce starea III-a reprezenta 96% din populația franceză.
Monarhia franceză era o monarhie absolută nu una despotică, adică nu acționa în manieră arbitrară și ilegală. Regele era împiedicat de legile și cutumele regatului său și existaumulte organisme independente, cum era Adunarea Clerului, care aveau drepturi și privilegii în care regele nu putea interveni, întrucât erau garantate de lege. Regele emitea legi după consultarea consilierilor săi, deși nu era obligat să le accepte opinia.Parlamentele provinciale și stările locale limitau puterea regală.
Regele era reprezentat în teritoriu de intendenți de poliție, justiție și finanțe în cele 34 de circumscripții ale Franței. Ei supervizau perceperea impozitelor, legea și ordinea și răspundeau de lucrările publice, comunicații, comerț și industrie.Monarhia franceză nu primea niciodată destui bani din impozite pentru a-și acoperi cheltuielile, așa încât, pe timp de război, când cheltuielile statului creșteau foarte mult, recurgea la împrumuturi cu dobânzi uriașe. În consecință, plata dobânzilor la datorii a devenit în secolul al XVIII-lea o componentă tot mai mare din bugetul statului.
Cheltuielile curții de la Versailles au atins cote îngrijorătoare. De pildă, regina Maria Antoaneta, fiica împărătesei Maria Tereza a Austriei și soția regelui Ludovic al XVI-lea,a acumulat datorii de o jumătate de milion de livre la jocuri de noroc, primind porecla din partea cumnatului ei, contele de Provence, Madame Déficit. Aproape toată lumea o detesta pentru frivolitatea și aroganța sa.
În Franța tendințele sunt aceleași, cel puțin începând cu Carol al VII-lea. Conducerea personală a monarhului atinge apogeul odată cu Ludovic al XIV-lea. Spre deosebire de regii Saniei, Ludovic al XIV-lea participă la principalele consilii de guvernare.
El devine din ce în ce mai mult birocrat, fiind obligat să petrecă zile întregi la masa de lucru, cu un orar de o regularitate monastică: „Cu un calendar și un ceas în mână, se putea spune de o distanță de trei sute de leghe ce făcea”.
În 1661 Ludovic al XIV-lea a creat un consiliu superior, Consiliul regal al Finanțelor care se reunea de două ori pe săptămână. Era alcătuit din puține persoane, un rol important de raportor l-a avut Colbert. Regele a exercitat îndatoririle ministrului de finanțe. Maiestatea Sa și-a rezervat „pentru sine semnarea tuturor ordonanțelor referitoare la cheltuieliele contabile și la platile imediate” și a tuturor statelor de împărțire a banilor , a brevetelor pentru percepere taliei (taille), a registrelor fiscale. „Regele scria mai mult decât un copist” , el a facut tot ce un ministru de finanțe facea în cabinetul lui.
Absolutismul francez se caracterizează prin întărirea rolului statului și identificarea lui cu regele, prin încercarea de control și uniformizare a tuturor activităților sociale, de la economie la religie, până la viața intelectuală.
Controlul supușilor este punctul său central. Ludovic al XIV-lea a întărit administrația provincială și centrală, a reorganizat poliția și sistemul de statistică demografică. Înregistrarea supușilor insemna a-i controla mai usor, a percepe mai repede impozitele si a avea o idee clara asupra eventualului potential militar. Armata franceză devine permanentă, iar dotarea sa este cea mai bună din Europa.
Ludovic a încercat să-și impuna controlul și asupra credinței supușilor săi, urmărind ca prin uniformizarea religioasă catolică să-și atingă scopurile politice. Revocarea Edictului de la Nantes a însemnat însă deschiderea unui razboi intern cu grupările protestante dar și pierderea unui potențial demografic și economic important. Peste 200000 de protestanti vor emigra în Olanda, Anglia și statele germane, unde vor constitui o opoziție intelectuala și politică deschisă și critică la adresa regimului absolut.
Decizia personală a regelui este o caracteristică principală a monarhiei absolute. În cazul în care regele nu are spiritul de discernământ și puterea de muncă necesare pentru a-și forma propria decizie și nici puterea de muncă și voința indipensabile pentru a o impune, într-o astefel de situație regele își alegea un prim-ministru pe care îl creadea înzestrat cu calitățile necesare.
Acest prim-ministru obținea acordul regelui pentru toate deciziile sale și le impunea miniștrilor și secretarilor de stat. În Spania, Lerma sub Filip al III – lea , Olivares sub Filip al IV-lea, în Anglia, Buckingham sub Iacob I, în Franța.
Monarhii absoluți în Franța sunt: Francisc I (1515 – 1547), Henric al IV-lea (1589 – 1610 ), Ludovic al XIV-lea (1643 – 1715)
Francisc I (1515 – 1547) este considerat monarhul emblematic pentru perioada Renașterii franceze, domnia sa permițând o dezvoltare semnificativă a artelor. Pe plan politic și militar, domnia sa de 32 de ani a cunoscut atât eșecuri, cât și succese, mai multe războaie și importante evoluții diplomatice.
Când Francisc a devenit rege în 1515, Renașterea își făcuse apariția în Franța, iar Francisc a fost un important promotor al artelor, fiind considerat primul rege renascentist al Franței. Regele a sprijinit numeroși mari artiști ai vremii, inclusiv pe Andrea del Sarto și pe Leonardo da Vinci. Acesta din urmă a locuit în Franța în ultimii ani ai vieții sale și, deși a pictat mai puțin în această perioadă, a adus cu el multe dintre marile sale capodopere, inclusiv Mona Lisa, acestea rămânând în Franța după moartea sa.
Alți mari artiști aflați sub patronajul regelui au fost Benvenuto Cellini, pictorii Rosso, Romano și Primaticcio, aceștia contribuind la decorarea palatelor lui Francisc. Francis a angajat un număr de agenți în Italia care au depus eforturi pentru a procura lucrări ale maeștrilor italieni, cum ar fi Michelangelo, Titian și Raphael și să le aducă în Franța.
Din punct de vedere cultural, domnia lui Francisc I a fost foarte benefică pentru evoluția Franței, însă cheltuielile mari pe plan cultural și militar au făcut ca economia să aibă de suferit. În plus, persecutarea protestanților a condus țara într-un război civil îndelungat, de câteva decenii, încheiat abia în 1598.
Din punct de vedere politic și militar, moștenirea domniei lui Francisc a fost adeseori asupru criticată din cauza problemelor financiare cauzate de politica externă a regelui. Mare parte din activitatea sa politică s-a concentrat asupra acțiunilor împotriva inamicului principal al său, Carol Quintul, Regele Spaniei, cel care a reușit să fie ales împărat al Imperiului Romano-German (titlu dorit și de Francisc).
Pentru a se opune acestuia și pentru a contra balansa puterea Imperiului Habsburgic, Francisc I a urmărit cu precădere dezvoltarea relațiilor cu Orientul astfel, Franța a fost prima țară europeană care a stabilit legături oficiale cu Imperiul Otoman.
Alianța franco-otomană, numită „prima alianță diplomatică non-ideologică” dintre un imperiu creștin și un stat musulman, a dat naștere unui scandal în Europa creștină, unde a fost considerată o „uniune profană între Crin și Semilună”.
Henric al IV-lea (1589 – 1610) s-a născut la Pau în anul 1553. Era fiul regelui Navarrei, Anton de Bourbon și, pentru că provenea dintr-o familie princiara, s-a putut căsători cu sora regelui francez Henric al III-lea (1574-1589), Margareta de Valois, în anul
1572, când a devenit rege al Navarrei.
Era șeful partidei hughenote, iar în anul 1589 a ajuns rege al Franței, întemeind o noua casă regalî, cea de Bourbon, după stingerea dinastiei de Valois (Henric al III-lea a murit asasinat de călugărul catolic Jacques Clement, fară să aibă moștenitori).
Rege al Franței între anii 1589 si 1610, cu numele Henric al IV-lea de Bourbon, a fost nevoit, în anul 1593, să abjure calvinismul și să revină la catolicism. A făcut aceasta, deoarece catolicii, majoritari în Franța, nu-l recunoscuseră ca rege. Doar în aceste condiții a putut fi încoronat, eveniment petrecut în catedrala din Chartres, în anul 1594; în același an reușește să intre în Paris.
Între anii 1589 și 1598, a desfășurat atât acțiuni militare, cât și o politică de tranzacții și de concesii, reușind să-i aducă la supunere pe toți cei care i se împotriveau.
Din anul 1594, a fost ajutat în conducere de ducele de Sully, care a devenit secretar de stat și era cel mai apropiat consilier al regelui. Ducele de Sully a reorganizat finanțele,agricultura fiind sprijinită de țărănime.
Tot în timpul domniei sale a început un vast program de construcții civile și utilitare. În aceste condiții reușește să întarească autoritatea regală. La data de 13 aprilie 1598, prin Edictul de la Nantes, a restabilit pacea religioasă în Franța, încheindu-se astfel razboaiele dintre catolici și protestanți care au durat 36 de ani (1562-1598).
Prin Edictul de la Nantes se acorda libertate de cult hughenoților cărora le erau garantate inclusiv drepturile civile, permitându-li-se accesul în funcții publice. De asemenea, li se acordau și „cetăți de siguranță“, cu garnizoane protestante, precum fortăreața La Rochelle.
În 1598 s-a pus capăt razboiului franco-spaniol (dintre 1595 si 1598) prin încheierea tratatului de la Vervins se poate spune că în acel an a fost stabilită atât pacea interna (prin Edictul de la Nantes), cât și pacea externă.
Susținerea protestanților germani de către Henric al IV-lea în fața pretențiilor de supremație ale împăratului a trezit din nou fanatismul catolic. Când se pregatea să declanșeze un razboi împotriva Imperiului Romano-German și a Spaniei, a fost asasinat de un fanatic catolic, Ravaillac, la data de 14 mai 1610.
Ludovic al XIV-lea – splendoare, ordine și cinism sau eleganță, devotament și drept divin ori soare, artă și consecvență. Toate aceste cuvinte luate împreună, alături de multe altele, constituie un tablou al celui considerat la naștere Darul lui Dumnezeu, pentru că a venit în această lume la 23 de ani de căsătorie a regelui Ludovic al XIII-lea și a soției sale, Ana de Austria.
Ludovic al XIV-lea (1638-1715) regele care nu a rostit niciodată „Statul sunt eu”, nu era capabil „de o atât de brutală necuviință”, ne asigură François Bluche este cu siguranță personalitatea istorică cea mai adorată de francezi. Dacă tatăl său Ludovic al XIII-lea a bătut o monedă de aur ce-i purta numele și care a circulat până și în Țările Române – adus fie de negustori, fie chiar de diplomatul român Nicolae Milescu Spătaru în timpul vizitei sale în Franța (un ludovic, doi ludovici), definiția și întruchiparea monarhiei de drept divin a fost însuși Regele-Soare.
Dar, în același timp, Ludovic al XIV-lea a fost și cel care a creat instituția statului central francez. A devenit rege la o vârstă fragedă (5 ani), dar mai ales a avut curajul nesăbuit ca la 22 de ani – în 1661, după moartea cardinalului Mazarin – să devină un reper în istoria Franței și a lumii: „Mie, domnule arhiepiscop, mie îmi voi da raportul”.
În ceea ce privește absolutismul în Anglia monarhii care se fac remarcați sunt: Henric al VII – lea (1485 – 1509 ), Henric al VIII- lea (1509 – 1547 ), Elisabeta I (1558 – 1603 ).
Un exemplu ideal de monarhie îl constituie modelul britanic. În acest tip de stat erau garantate libertățile cetățenilor, se limita puterea suveranului și se afirmau drepturile Parlamentului. În secolul al XVIII-lea, Anglia se bucura în rândul țărilor europene de un mare prestigiu, fiind un simbol și model al monarhiei constituționale.
Deși nu exista o Constituție britanică adevărată, conducerea statului era asigurată printr-un ansamblu de legi elaborate în funcție de împrejurările istorice ale momentului și care, împreună, jucau rolul acesteia, fundamentând organizarea politică a Angliei.
Principiul de bază al iluminiștilor cel de separare a puterilor în stat. Astfel, într-o monarhie constituțională ca Anglia avem: puterea legistlativă împărțită de rege și Parlament. Regele numea miniștrii și generalii, sancționa legile aprobate de Parlament, dar fără a le putea abroga, astfel Parlamentul devenind principala putere în stat.
Puterea executivă era deținută de Cabinet, compus din miniștri aleși din partidul cu susținere majortară în Camera Comunelor.Guvernul era responsabil în fața Parlamentului și funcționa atâta timp cât era susținut de majoritatea parlamentară. "Anglia este în prezent cea mai liberă țară din câte sunt în lume; (…) o numesc liberă pentru că prințul nu are puterea de a face nici o nedreptate imaginabilă nimănui, din simpla rațiune că puterea sa este controlată și limitată printr-un act sau dacă camera de jos devine stăpână, atunci puterea acesteia va fi nelimitată pentru ca ea va avea în același timp și puterea executivă. În prezent, puterea nelimitată este în Parlament și Rege și puterea executivă în Rege, a cărui putere este însă limitată”.
Henric al VII-lea a domnit în Anglia intre anii 1485 si 1509. El a fost întemeiatorul dinastiei Tudorilor. A oprit războiul celor două roze căsătorindu-se cu Elisabeta de York, fiica lui Eduard al IV-lea, a desființat trupele senioriale și a format camera instelata.
În ziua de Crăciun a anului 1483, Henric a promis în catedrala Rennes că se va căsători cu fiica cea mare a lui Eduard al IV-lea, Elisabeta de York, care era moștenitoare a tronului după decesul fraților ei prinții din Turn: Eduard al V-lea si Richard, Duce de York.
Henric al VIII- lea (1509-1547) s-a nascut la Greenwich, a fost rege al Angliei între anii 1509 și 1547, iar din 1541 și-a luat titlul de rege al Irlandei.
A fost fiul regelui Henric al VII-lea (1485-1509) în primele decenii ale domniei nu și-a exercitat puterea direct, ci prin intermediul cardinalului Thomas Wolsey, care a îndeplinit funcția de cancelar între anii 1512-1529.
Henric al VIII-lea se ocupă de reforma religioasă care se declanșase, în vederea reformarii Bisericii engleze, regele a acționat pentru a-și asigura sprijinul politic și religios, a convocat de mai multe ori Parlamentul și pe reprezentanții clerului. Henric al VIII-lea a fost proclamat șeful suprem al Bisericii Angliei în anul 1531, iar prin Actul de Supremației din anul 1534 a fost recunoscut de Parlament ca „șef suprem al Bisericii Angliei”.
Cancelarul Thomas Morus, care s-a opus acestor măsuri, a fost condamnat la moarte și decapitat la data de 7 iulie 1535. Între anii 1536 și 1539 a urmat desființarea mănăstirilor și secularizarea averilor ceea ce a facut ca în proprietatea coroanei engleze să între importante fonduri funciare ale Bisericii.
Reforma a contribuit la consolidarea monarhiei absolute în Anglia, documentele arătând că între anii 1536 și 1547 Coroana a obținut 1,5 milioane de lire sterline provenite din vânzarea sau din arendarea unor bunuri secularizate. Pe lânga dorința de obținere a unor fonduri de pe urma secularizarii averilor bisericesti Henric al VIII- lea care la început a fost atașat profund catolicismului, a fost determinat sa reformeze Biserica.
Elisabeta I (1558 – 1603 ) s-a născut la Palatul Greenwich, Anglia. A fost regina a Angliei, ea fiind considerată de foarte mulți ca fiind cel mai important monarh al Angliei, a adus stabilitate țării după perioade agitate ale domniilor precedente și care a pus bazele politice ale statelor vorbitoare de limba engleză.
În anul 1554 este închisă în Turnul Londrei de către sora ei vitregă, regina Maria. Elisabeta a fost singurul copil rezultat din mariajul dintre Henric al VIII-lea și Anne Boleyn, mariaj din care Henric spera că se va alege cu un moștenitor de gen masculin. De dragul acestei căsnicii, Henric divorțase de Ecaterina de Aragon și fugise la Roma. Anne Boleyn a fost la rândul ei executată. Imediat după aceea Henric s-a căsătorit cu Jane Sezmour, care i-a făcut un băiat, cel care avea să devină Eduard al VI-lea.
Prințesa Elisabeta a primit o minunată educație umanistă, dar poziția pe care o ocupa la curte era deseori pusă în pericol. În timpul domniei fratelui său Eduard al VI-lea s-a apropiat de ambițiosul Lord Seymour, iar în timpul domnii surorii sale Maria a devenit stindardul în jurul căruia s-a strâns toată opoziția protestantă.
În anul 1558 la 17 septembrie Elisabeta urcă pe tron devenind deja expertă în administrație și în conducerea unui stat. La început a fost ajutată de către sfetnicul ei, Sir William Cecil, iar mai târziu de către lordul Burghley.
Prima dar și cea mai durabilă realizare a ei a fost crearea Bisericii Anglicane, prin ruperea de Biserica Romano-Catolică. Verișoara ei, regina Maria a Scoției (mama a succesorului ei, Iacob I), era catolică și o susținătoare frecventă catolicismului.
Cu excepția lui Cecil, o altă figură marcantă în perioada de început a domniei sale a fost lordul Robert Dudley. Căruia i-a creat titlul de conte de Leicester și care , afost se pare iubirea adevărată a vieții sale.
Dar Leicester fusese acuzat de uciderea soției sale și nu era un pretendent pe măsura reginei, astfel ca, pe parcursul primelor decenii din timpul domniei ei, Elisabeta a pus la cale o serie întreagă de încercări de a se mărita, ficare dintre ele elaborate cu atenție și foarte bine chibzuită.
Atât în plan intern, cât și în plan extern, politica dusă de Elisabeta a fost caracterizată de noroc și precauție și în același timp de o laudabilă reținere în a sacrifica vieți omenești.
La 23 martie 1603 Eisabeta I moare, la Richmond. Ultimul deceniu al domniei sale a fost marcat de o oarecare slabiciune, oboseală, în mare parte datorate unei economii în declin provocată de o serie de revolte slabe și de cheltuielile ruinătoare făcute în timpul campaniilor militare purtate pentru cucerirea Irlandei.
Elisabeta era foarte erudită și un lingvist de excepție, perioada domniei ei a ajuns să fie considerată o epocă de aur. În același timp, regina s-a arătat destul de puțin interesată de teatru, iar scrierile care povestesc despre o eventuală legătură a ei cu Shakespeare sunt în cea mai mare parte apocrife. Majoritatea pieselor de teatru au fost scrise de către aceasta din urmă după moartea ei.
Elisabeta era cunoscută în popor pentru ușurința cu care ordona execuțiile, această trasătură a fost probabil, moștenită de la tatăl ei, Henric al VIII-lea, dar Elisabeta nu a folosit niciodată execuțiile ca pe un instrument politic.
În secolele al XII-lea – al XIV-lea cele mai multe concepții fiolosofico – religioase promovau o imagine sistematică a lumii, condusă de „legi universal”, însă, în același interval , se individualizează o noua viziune asupra facultăților umane: omul dispune de „capacitatea de a judeca” (care a primit titulatura de „rațiune”) . Dispunând de rațiune omul are și o „existența individuala” , independentă de Dumnezeu și natură.
Din secolele al XIII-lea – al XIV-lea monarhia a inițiat procesul de centralizare statală, înlăturând treptat toate separatismele locale pe fundul slăbirii puterii nobililor teritoriali. În secolele al XVI-lea – al XVII-lea, au apărut analize referitoare la rolul și îndatoririle monarhiei, din perspectiva unei distanțări de gândirea Evului Mediu și o serie de concepții filosofice care au prefațat statul modern. Unele dintre acestea făceau referire la opera relligioase sau profane, invocate în sprijinul absolutismului regal, altele criticau abuzurile monarhului.
Analiza teoretinică referitoare la cel mai bun regim nu a costituit o precupare pentru gânditorul și omul politic italian Niccolò Machiavelli (1469-1527). Vreme de mai mulți ani (între 1469-1527), el a ocupat funcția de secretar de stat al Consililui Seniorilor din Republica Florența. Opera sa a cunoscut interpretări divergente. Rousseau îl considera un republican „deghizat” în monarhist tocmai pentru a evidenția viciile unui sistem politic în cadrul căruia conduce o singură persoană.
Alți analiști și chiar oameni de stat l-au apreciat ca fiind un observator cinic. Regele Prusiei, Frederic al II-lea (1712-1786) a scris carte critică intitulată Antimachiavelli. Unii au susținut caracterul realist al operei sale, artând că Machiavelli era un fin cunoscător al Italiei vremii sale și un cititor atent al operelor Antichității greco- romane. A fost considerat și primul mare patriot italian, el pronunțându-se pentru unificarea Italiei.
Lucrarea sa Principele (1513), dedicată lui Cesare Borgia, frapeză prin distanța trasată de autor între acțiunea politică și normele morale sau religioase. Apărea o nouă viziune asupra conducerii politice , interesul de stat primând în raport cu orice alte considerente. Socul Principelui este păstrarea propriei puteri și perpetuarea statului , în situații dificile.
Pentru a duce la îndeplinire aceste obiective – credea Machiavelli – Principele trebuia să întreprindă orice acțiune, răul devenind un vehicul al măsurilor politice. În funcție de necesitate (necessita) și de împrejurări, el trebuie să îmbine violența cu viclenia. Iată ce afirma Machiavelli: „el [Principele n.n] va trebui să ia ca exemplu vulpea și leul, deoarece leul nu se apară de cursele care i se întind , iar vulpea nu se apără nici ea de lupi.
Trebuie, așadar, să fii vulpe, pentru a recunoaste cursele, și să fii leu pentru a-i speria pe lupi. Aceia care procedează numai în felul leului nu se pricep deloc în arta guvernării. Un stăpanitor întelept nu poate și nici nu trebuie să-și țina cuvântul atunci când acesta s-ar întoarce împotriva lui și când motivele care l-au facut să promită un lucru au încetat a mai exista. Iar, dacă oamenii ar fii cu toții buni, preceptul meu n-ar fi bun, dar, întrucat sunt răi și nu-și țin cuvântul dat nici tu nu trebuie să ți-l ții fața de ei”.
În ciuda criticilor care abundă în privința operei lui Machiavelli, nu putem să nu admitem că statul modern se conduce după principiile sale.
În promovarea intereselor de stat, dezideratele politice primeaza, fiind permisa chiar nerespectarea legii. Din scrierile sale răzbate și ideea creeari unui stat național aflat sub conducerea unei monarhii absolutiste.
Viziunea lui Machiavelli diferă radical de cea a preotului catolic olandez Erasmus din Rotterdam (cca 1466-1536), cel mai important exponent al umanismului creștin. Dacă Machiavelli era promotorul interesului de stat în politică, Erasmus a promovat „evanghelismul politic”.
Nemulțumirile populatiei manifestate fața de monarhii temporari și fața de abuzurile Bisericii, caracterizează debutul de secol al XVI-lea. Ele vor duce la apariția confesiunilor protestante, cu efecte notabile asupra tabloului religios și geopolitic european.
Anticipand exacerbarea acestor tensiuni, reprezentanții umanismului creștin, în frunte cu Erasmus doreau să îndrepte lucrurile adoptand rolul de îndrumatori pentru laici și clerici (în egală măsură), în vederea respectării învățăturilor creștine autentice. În lucrarea Despre principele creștin, Erasmus a expus principiile după care a trebuit să conducă monarhul creștin, inspirat fiind de învățăturile Evangheliei, ale Părinților Bisericii și ale gânditorilor greco-romani (Aristotel, Cicero, Seneca).
„Teoria modernă” asupra statului s-a născut odată cu investirea puterii politice cu suveranitate absolută, concepție dezvoltată de juristul și economistul francez Jean Bodin (1530-1596), în lucrarea Șase cărți despre Republica. Conceptul de suveranitate se află la baza gândirii sale politice, în viziunea sa Statul devenind puterea suverană.
Potrivit lui Jean Bodin , statul deține puterea suverană care este „absolută” (nu trebuie legitimată nici de Dumnezeu, nici de popor, nu trebuie să primească adeziune, nu se subordoneaza niciunei alte puteri). Puterea suverană este „indivizibila”, nu poate fi fragmentata chiar dacă este exercitată prin împuternicire.
Ea este și „permanentă” fiind pusă în aplicare în mod perpetu în timp ce Machiavelli consideră puterea statului „trecătoare” și strans legată de guvernarea exercitată de Principe.
În viziunea lui Bodin, aceleași reguli se aplică într-o democrație, aristocrație sau monarhie. Statul deține toate pârghiile puterii : este legislator și abroga legile, decide în privinta păcii sau a războiului.
Monarhia absolută a fost catalogată în secolul al XIX-lea ca fiind un „instrument” al progresului: Marx a considerat epoca impunerii absolutismelor europene perioada de tranziție de la feudalism la capitalism, Guizot afirmă că a dus la unificarea națională și civilizație
II.3. Ludovic al XIV-lea
Ludovic al XIV-lea (1638- 1715) a fost regele Franței vreme de 72 de ani – cea mai lungă domnie din istoria europeană. Era un copil de cinci ani când s-a urcat pe tron în 1643, dar a condus personal guvernul din 1661 până la moartea sa. Ludovic al XIV – lea nu numai că a domnit foarte multă vreme, el a fost un conducător despotic, horarât să-și realizeze scopurile. Cu toate că nu s-a bucurat de un succes absolute, Regele Soare , cum îi placea să fie numit, și-a pus cu siguranță amprenta personalității asupra epocii sale și a dominat Europa timp de o jumatate de secol.
În mod normal un conducător atât de formidabil a provocat controverse. Ludovic al XIV-lea a adoptat în mod deliberat o atitudine superioară, plăcându-i faima și notorietatea. Unii contemporani au fost impresionați și l-au imitat în diferite feluri pe Regele Soare, alții au urât Franța și pe conducătorul ei. După moartea lui Ludovic al XIV-lea s-au dezvaluit controversele care au alimentat o bătălie literară din ce în ce mai puternică. Nu este de mirare că Regele Soare a fost studiat atât de mult.
Dezvoltarea absolutismului (guvernare nelimitată din punct de vedere constituțional) a reprezentat răspunsul monarhiei Franceze la o perioadă de slabiciune regală și de instabilitate pe scară largă în cea de-a doua jumătate a secolului al XVI-lea.
Copilăria lui Ludovic al XIV-lea are o importanță deosebită, el este produsul unei căsătorii nefericite – parinții lui erau total incompatibili: capriciosul, introvertitul, și nedelicatul Ludovic al XIII-lea și Ana de Austria din familia Habsburgilor spanioli, frumoasă , cochetă, meticuloasă și bine crescută.
După două zeci de ani de căsătorie Ana a rămas însărcinată, acest lucru reprezentând un miracol , de aici porecla lui Ludovic al XIV-lea, „ le dieu–donnè ” („Darul lui Dumnezeu”).
După moartea lui Ludovic al XIII-lea, când moștenitorul său avea cinci ani, copilul a fost crescut într-o familie mai puțin obișnuită, căci Ana de Austria , acum regent, avea relații cu cardinalul Jules Mazarin, un careerist Italian inteligent și lipsit de scrupule.
Este posibil ca Ana să fi devenit soția lui Mazarin , în secret , lucru plauzibil având în vedere că el era doar diacon și prin urmare nu îi era interzis să se căsătorească. În mod sigur țineau foarte mult unul la celălalt, fiind probabil atrași unul de celălalt și pentru că amândoi avuseseră de suferit de pe urma xenofobiei francezilor. Împreună au supravegheat educația regelui – copil și nu este lipsit de semnificație faptul că Mazarin a devenit nașul său.
Dacă Ludovic al XIV-lea se bucură acum într-o anumită măsură de afecțiune și atenție părintească, el nu a primit nicidecum o educație stabilă. Între anii 1648- 1653 Franța a fost sfâșiată de un șir de revolte cunoscute sub numele de Fronde (fronde înseamna „arma” puștanilor parizieni). Mai întâi Parlamentul din Paris l-a sfidat pe nepopularul prim-ministru, apoi i s-au alaturat și nobilii conduși de către membrii familiei regale, inclusive Gaston, unchiul regelui , personificarea iresponsabilității egoiste.
În această perioadă Mazarin fuge din țară, regina a manevrat cu disperare între fracțiunile aflate în razboi , iar regale – copil a fost purtat dintr-un loc de refugiu în altul . Odată el, a trebuit să se prefacă a dormi pentru a-i asigura pe parizieni că de data asta nu a reușit să scape. În cele din urmă Frondele au luat sfârșit datorită faptului că șefii lor si- au dovedit incapacitatea de a coopera unii cu alții, Mazarin s-a întors din exil și a fost restaurată o anumită aparență a autorității regale.
Ludovic al XIV-lea și-a dobândit educația la școala vieții. El a rămas profund impresionat de Fronde , neabandonându-și credința că ordinea și autoritatea reprezintă antidotul haosului. În timpul copilăriei sale chinuite, Ludovic a călătorit prin Franța, ajungând să cunoască câte ceva din regatul său și oamenii acestuia. Mazarin l-a instruit cu grija pe regalul său elev pentru „meseria” de monarh.
Ludovic al XIV-lea a învățat de la cardinal să creadă că monarhia a fost orânduită de Dumnezeu, să se identifice cu Franța, să muncească din greu și șă-și ia sarcina în serios. El a învățat să se prefacă însușindu-și cinismul și disprețul fața de motivația umană caracteristice lui Mazarin.
Educația formală a lui Ludovic al XIV-lea nu a fost neglijată, cu toate că era mărginită. Ludovic al XIV- lea a regretat întotdeauna că nu știe foarte bine limba latină , dar a învățat să scrie excelent și să vorbească în limba franceză, lucru care i-a fost de mare folos.
A învățat să călărească, să tragă cu arma de foc, să danseze , lucruri pe care le facea destul de bine din instinct. De la mama sa a moștenit indubitabila sa pietate catolică și ura față de erezie , cu toate că la el ca și ea nu poseda o cunoștere profundă a problemelor teologice.
Nu există nici o îndoială că natura și educația s-au combinat spre a produce un tânar care facea impresie. Statura lui Ludovic avea doar 1,62 m trebuia să fie sporită prin tocuri înalte și părea mai înalt purtând peruci luxuriante.
Statura scundă a lui Ludovic al XIV-lea era compensată de demnitatea și siguranța sa înnăscută. Era intelligent, pricepea repede și poseda o bună memorie a chpurilor și a faptelor, avea un dezvoltat simț al umorului.
Ludovic al XIV-lea posedă un autocontrol remarcabil, socotind că era sub demnitatea sa să se înfurie sau să exulte. A învățat să se prefacă atunci când nu-i convenea ceva în așa fel încât oamenii erau uimiți în momentul în care cădea lovitura.
Ludovic al XIV-lea avea o viață particulară dezordontă care i-a afectuat viața public. El s-a căsătorit din obligație cu o soție de care nu era atras, Maria Tereza, fiica lui Filip al IV-lea al Spaniei cu care Ludovic s-a căsătorit în 1660 conform termenilor Tratatului din Pirinei, era proastă , urâtă și stangace.
Regele Soare cunoscuse deja dragostea adevarată. El se îndragostise de nepoata lui Mazarin, Maria Mancini, care era frumoasă, vioie și inteligentă și care îi împărtășea sentimentele. Celor doi li s –a poruncit să pună capăt relației, Ludovic al XIV-lea s-a supus dar avea inima frântă.
Rolul lui Ludovic al XIV-lea ca rege al Franței a fost atât de central și de crucial , încât punctele sale forte și slăbiciunile sale, virtuțiile și viciile sale influențau în mod obligatoriu, în bine sau rău. Ludovic a avut o importanță nu numai din cauza faptului că era rege ci și din pricina felului în care a domnit.
Ludovic al XIV-lea și-a constituit o reputație formidabilă de conducător despotic, constituind exemplu classic de monarhie absolută în acțiune. Spre deosebire de regii contemporani din Anglia, Ludovic al XIV-lea a avut posibilitatea de a-și alege politica și miniștrii fără a se consulta cu Parlamentul. El nu cerea părerea supușilor, lua hotărâri rapide pe care le pune în practică cu forța. Nu era obligat să-și justifice acțiunile, nici să asculte criticile ce i se aduceau. El putea pretinde o supunere indiscutabilă.
Anumiți istorici sugerează că această imagine este una mai mult teoretică decât reală. În realitatea puterea lui Ludovic al XIV-lea era limitată, așa cum era puterea oricărui conducător din secolul al XVII-lea.
Contemporanii îl considerau pe Ludovic al XI-lea un rege absolute francezii admirându-l pentru acest lucru. Negarea libertății individuale pe care o implică absolutismul îi poate dezgusta pe liberalii secolului XX.
Pentru mulți gânditori din secolul al XVII-lea absolutismul părea a fi nu numai calea cea mai eficientă, ci și cea mai iluminată cale de a conduce un stat.
II.4. Societatea franceză în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea
Palatulul de la Versailles are o semnificație aparte, se află la optsprezece kilometri nord-vest de Paris, strălucitor prin proprțiile sale clasice, incomparabil prin așezarea lui vast ca mărime și concepție. Acest palat este văzut ca fiind reprezentarea fizică a Regelui Soare. Palatul a fost construit în conformitate cu dorințele lui Ludovic al XIV-lea care era un provincial în sufletul său, insistând ca palatal să fie înconjurat de hectare întregi de grădini și heleștee proiectate cu grijă , în vreme ce palatul însuși era compus numai din ferestre și balcoane, fiind „castel” doar cu numele.
Ludovic al XIV-lea a impus concepția sa unor miniștri și curteni șovăitori care preferau confortul și forfota de la Paris sau palatul mai puțin pretențios de la Marly. Morocănosul duce de Saint – Simon detesta Versailles.
Contemporanii și istoricii l-au zugrăvit pe Regele Soare înconjurat de curtenii săi care se ghiftuiau în vreme ce Franța murea de foame.
Pe lângă aceasta mai există imaginea familiar a lui Ludovic al XIV-lea care își tinea captivi care ar fi putut face altceva într-un ritual steril de curte. Palatul este o realizare artistic de excepție, acest edificiu instabil din punct de vedere moral era onorat de către Biserică, ai cărei episcope bogați se îngrămădeau pe coridoarele de la Versailles ignorând învățăturile Bibliei referitoare la sărăcie.
Ludovic al XIV-lea și contemporanii săi gândeau mai degrabă în termini de „stări” decât de „ clase”. Diferența de terminologie este semnificantă. Felul în care întrebuințăm noi termenul de „clasă” are deseori conotația recunoașterii că diviziunile sociale sunt superficiale, nejustificate și sunt supuse revizuirii sau anularii. Pe de altă parte, „stările ” Franței Burbonilor se spune că erau predestinate de Dumnezeu și prin urmare permanente, ele aveau o justificare funcțională și erau în esență raționale.
Existau trei stări: clerul, care se ruga și predica, nobilimea, care apăra regatul pe câmpul de luptă și starea a treia , în care erau incluși toți ceilalți. Subordonarea starii a treia față de superiorii săi era considerată a fi dreaptă datorită faptului că singurul mod prin care își puteau asigura traiul era: negoțul, avocatură, manufacturare sau agricultură- activități dezonorante și înjositoare.
Prima stare se referă la cler. Toată lumea creadea în existența unei lumi spirituale, care nu era influențată doar de către Dumnezeu și Biserica sa, ci în egală masură de puterile întunericului. Cu siguranță exista o credință universală în existența Diavolului.
Această primă stare consacra și sprijindea statu-quo-ul. Bărbații și femeile trebuiau să accepte cu bucurie locul în societate care le fusese menit de către Dumnezeu. Biserica îi făcea Statului o mare favoare devenind răspunzătoare pentru alinarea celor săraci.O muncă extrem de dificilă depusă de mai multe organizații religioase de caritate, mai ales în perioada de foamete.
În acest timp autoritățile seculare se puteau concentra asupra închiderii vagabonzilor, criminalilor, nebunilor, ignorând în acest timp problemele ridicate de nedreptăți și sărăcie.
Prima stare a sporit prestigiul Coroanei prin aprobarea realizărilor regelui. De fiecare dată când o armată regală era victorioasă, bisericile din întreaga Franță cântau cu conștiinciozitate Te deum-ul , vechiul imn de laudă a lui Dumnezeu. Clerul ajută la finanțarea politicii Coroanei, cu toate că nu plăteau impozite, preoții votau acordarea către coroană a unui don gratuit – în teorie un dar oferit gratis dar în practică produsul unor negocieri dure.
Starea întâi dezaproba nu numai slăbiciunea morală, ci și sexul feminin în ansamblu. Femeile erau considerate ca fiind lipsite atât de inteligența bărbaților cât și de abilitatea de a se controla. Pentru a evita micile divergențe bărbații evitau compania femeilor. Membrii unei familii nu trebuiau să doarmă într – un singur pat pentru a evita incestul. Nu era luat în considerare faptul că țăranii dormeau împreună spre a se încălzi și pentru că ei aveau doaqr un singur pat – iar dormitul împreună putea să descurajeze incestul în aceași măsura în care îl promova.
Contribuția stării întâi la stabilitatea Franței în timpul lui Ludovic al XIV–lea era considerabila. Clerul coopera cu Coroana spre a produce o societate catolică, conformist și conservatoare.
Starea a doua era reprezentată de nobilime. În timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea a avut loc o creștere spectaculoasă a numărului și influenței nobilimii de robă (așa erau numiți), erau disprețuiți de către nobilimea de spadă.
Ludovic al XIV-lea a trăit și a murit în public, el își desfășura toate activitățile în public, de când se trezea, se îmbraca, servea masa, totul era public , la fel și activitățile de vânatoare, biliard erau publice.
Regele soare a încurajat creșterea nobilimii de robă din două motive: el avea nevoie de serviciile nobilimii de robă și de banii membrilor ei, Ludovic al XIV-lea prefera ca miniștrii săi să fie nobili de robă datorită faptului că nu erau membrii ai unor familii cu lungă tradiție.
Nobilimea de spadă era hotarâtă să țină la distanță nobilimea de robă, au avut succes datorită faptului că erau bine cunoscute calitățile necesare unei personae care aparține vechii nobilimi : un arbore genealogic care ar putea fi urmărit până în secolul al XIV-lea , dovada serviciului în slujba Coroanei pe câmpul de luptă și comprtamentul și stilul de viață al unui aristocrat autentic.
Nobilii aveau o viață extraordinară atât cei de spadă cât și cei de robă. Atât la curte cât și în localitățile lor, ei dominau scena socială, expunându-se invidiei inferiorilor lor. În mare lor majoritate erau suficient de bogați. Nobilimea de spadă monopolize cele mai bune slujbe din cadrul Bisericii și Statului, excepție făcând birocrația regală unde nobilimea de robă își spunea cuvântul.
În ciuda reglemetării care le interzicea să se implice personal în comerț, nobilii erau bine integrați în complexul sistem de deposedare al strângerii impozitelor. Nu numai că erau scutiți de la plata impozitelor, mulți dintre ei făceau averi de pe urma exploatării celor săraci care trebuiau să plătească impozitele.
Versailles reprezintă felul în care starea a doua domina Franța. Acolo se afla izvorul patronajului, unde nobilii trebuiau să vină spre a primi slujbe, pământuri , bani. De la Versailles proveneau și ordinele de guvernare a Franței și a imperiului său, cei care primeau aceste ordine erau atât nobilii de spadă cât și cei de robă. Indiferent cărei categorii îi aparțineau, ei continuau să fie membrii ai stării a doua, principalii beneficiari ai Versailles–ului.
Țărănimea era cea care reprezenta starea a treia. Versailles , „orașul celor bogați”, a fost construit de popor. Chiar și după ce curtea s-a mutat acolo în 1682, existau 22 000 de muncitori care trudeau în cladiri și gradini. Membrii stării a treia nu numai că au construit Versailles dar au și plătit pentru el.
Viața putea fi confortabilă pentru membrii capabili sau norocoși ai burgheziei. Unii dintre ei reușeau să parvină social , întemeindu-și ambițiile pe realizări economice sociale. Unul dintre motive pentru care burghezia dorea să parvină social era acela că orașele nu erau atractive, mult mai placută era viața de gentilom de la țară. Suprapopularea, prosta igienă și apa poluată faceau ca orașele să fie extrem de nesănătoase, holera, febra, tifoidă și ciuma erau ceva obișnuit.
Cu siguranță existau învingători și învinși, nu toți locuitorii orașelor urcau pe scara socială. De fapt, majoritatea erau prizonierii unui mediu social și economic fixat.
În următoarele rânduri, amintim despre realizările artistice și culturale ale domniei pe care le rezumă Versailles–ul nu s-au întâmplat pur și simpl, ele au fost plănuite, avându–se în minte obiecte definite. Regele și asistenții săi au pus în aplicare , o campanie culturală al cărei punct de plecare l-a constituit mărețul palat.
Versailles era locuința regelui, centrul curții și al guvernului, el reprezenta toată mostra exuberanței artistice și culturale franceze. Această înflorire a spiritului creator francez nu a fost tocmai o dezvoltare naturală, într-o mare măsură ea a fost forțată, cu scopul nu numai de a glorifica Franța, ci totodată de a face să fie acceptată o imagine flatantă a stilului de domnie a lui Ludovic al XIV-lea. Acesta ar fi mesajul transmis de Versailles care aruncă o lumină semnificativă asupra legăturii dintre politica, societatea și arta franceză.
Întregul palat îi face publicitate lui Ludovic al XIV-lea, peste tot Ludovic este comparat cu Apolo, zeul soare. Ludovic apare asemenea lui Jupiter, regele zeilor și ca Neptun, zeul mărilor.
CAPITOLUL III
ROLUL MONARHIEI ABSOLUTE ÎN CONSTITUIREA STATULUI MODERN
Crearea statului modern a presupus traversarea etapei monarhiei absolute, care a reprezentat, pentru o serie de state centralizate devreme, armătura pe care se va consolida statul- națiune.
III.1. Formarea statului modern
Principul fundamental al societăților moderne înfățișează ca orice organism viu, un rezultat foarte complex, alcătuit din mii de lupte și din mii de compromisuri, din rămășițe ale trecutului și din năzunițe către un viitor mai bun.
Principiul stăpânitor al societății moderne este acel al libertății individuale, libertate proclamată cel puțin în teorie. După lege munca nu este obligatorie pentru nimeni, cei siliți să muncească trei zile pe săptămână pentru stăpânul său, în schimbul unui petic de pământ de care rămâneau legați toată viața, acum însă fiecare este liber să muncească atât cât vrea și cât este nevoie pentru a-si satisface nevoile personale.
Așadar , dreptul și libertatea omului de a munci ce-i place și cât îi place, rămâne în felul acesta principiul societăților moderne. Cea mai puternică învinuire pe care am putea s-o aducem societății actuale , stă în a dovedi că această libertate atât de scumpă muncitorului, rămâne tot timpul o închipuire datorită nevoii în care muncitorul își vinde puterea unui capitalist- Statul Modern este cea mai puternică unealtă pentru a ține mereu pe lucrător în această nevoie cu ajutorul privilegiilor și monopolurilor pe care Statul nu încetează a le acorda unei clase de cetățeni.
Principiul asupra căruia toți sunt de acord este înlăturat printr-un șir de monopoluri: cel fără avere ajunge din nou să lucreze pentru cel bogat. Marea învinuirea a societății modene nu este libertatea de a lucra fiecare ce-i place și cât îi place, ci aceea că a creat niște condiții de proprietate care nu permit muncitorului să lucreze ce-i place și cât îi place.
III.2. Factorii modernizarii
Pentru o mai bună înțelegere a desfășurării evenimentelor în timpul Revoluției franceze, evocăm momentele principale ale episodului revoluționar francez. Franța a fost cea care a contribuit cel mai mult la crearea statului modern începând cu Revoluția Franceză (1789-1794) și continuând cu domnia lui Napoleon.
Marea Revoluție Franceză din anii 1789-1794 a fost o revoluție burgheza clasică. Ea a dat o lovitura distrugatoare orânduirii feudale absolutiste și a deschis calea spre dezvoltarea societății moderne. Cauza ei principală a constituit-o conflictul între forțele vechi medievale și cele noi, moderne, care au luat naștere în interiorul sistemului feudal.
Expresie a acestui conflict au fost contradicțiile între starea a treia (burghezia, tărănimea, sărăcimea orașenească), care alcatuia 95% din populație și două stări privilegiate (nobilimea și clerul).
În perioada mai – iulie 1789 s-au desfășurat trei evenimente cruciale care vor conduce la „proclamarea principiului suveranității Națiunii”: la 2 mai 1789, Stările Generale s-au întrunit la Versailles, la 17 iunie exponenții stării a treia s-au declarat Adunare națională, apoi la 6 iulie Adunare constituantă.
Vechea monarhie se golește treptat , între anii 1787 și 1789 de orice realitate, monarhia se găsea iar în fața Parlamentului care refuză să înregistreze noile impozite. Poporul ia o poziție fără echivoc în favoarea Parlamentelor care aveau dreptul de a face o opozție înverșunată și chiar de a cere convocarea Stărilor generale care nu mai fuseseră convocate din 1614, nimeni nu știa de fapt care erau adevăratele lor puteri.
Datorită Stărilor națiunea putea fi asociată cu monarhia la îndeplinirea unei vaste reforme pe care autoritatea nu se arăta în stare să o savârșească ea însăși, națiunea putea fi asociată pe viitor la guvernare.
Națiunea reprezintă o elită, o aristocrație care este unanimă în voința de a împărți cu regele puterea, dar înăuntru acestei aristocrații domnesc aprige rivalității care ies ușor la iveală odată cu dezbaterea asupra votului pe ordin sau a votului pe persoană.
Dacă Stările generale votează pe ordine, clerul și nobilimea unite vor avea câștig de cauzăasupra stării a treia, dacă se voatează pe persoane starea a treia care a obținut dubla reprezentare, va învinge.
Monarhia nu vrea să se reformeze, ea acceptând asocierea națiunii la guvernare, Statul în Franța s-a solidarizat de foarte mulți ani cu privilegiații deoarece nu voia să accepte îmbinarea conservatorismului politic cu cel social.
Dacă monarhia s-ar folosi de forță adică de armată în interesul privilegiaților s-ar putea apoi cu ajutorul lor să se rezolve toate neînțelegerile. Armata era dispusă să lupte pentru monarhia absolută și menținerea privilegiilor.
Aflându-ne încă în atmosfera anului 1614 observăm ca starea a treia reprezintă națiunea și are siguranța că numai ea o poate reprezenta dacă este nevoie fără celelalte două ordine.
Data de 17 iunie 1789 are o importanță deosebită deoarece în această zi starea a treia s-a proclamat Adunare Națională. Din iulie 1789 până în septembrie 1791, Adunarea Constituantă a redactat Declarația drepturilor omului și cetățeanului (dată publicității la 26 august 1789), a modificat vechea organizare a Franței (fiind vizate domeniile juridic, financiar și administrativ), a lucrat la o nouă constituție. Ceea ce înseamnă că, „Revoluția franceză, cu a sa Declarație a drepturilor omului și cetățeanului, nu definește drepturile unui individ istoric concret, ci drepturile abstracte ale unei ființe abstracte care nu există în realitate ”
Revoluția s-a desfășurat în trei etape. Prima etapa are loc la 14 iulie 1789 când a început asaltul Bastiliei, ea reprezenta simbolul absolutismului francez. Luarea Bastiliei a fost prima victorie a poporului răsculat și a inițiat Marea Revoluție Franceză. Lozinca ei principală a devenit "Libertate, egalitate, fraternitate!" care curând s-a răspandit în întreaga țară și absolutismul a fost lichidat. Mișcarea împotriva monarhiei s-a transformat într-o puternică rascoală populară care la 10 august s-a terminat cu terminarea absolutismului.
A doua etapa a revoluției (10 august 1792 – 2 iunie 1793) a fost determinată de lupta între iacobini și jirondini. Aceștia din urmă reprezentau burghezia comercială, industrială și agrară. Iacobinii înfățisau interesele burgheziei mici si mijlocii, ale țărănimii și plebei orășenești, adică ale acelor pături sociale, revendicarile cărora n-au fost satisfăcute și care tindeau spre continuarea revoluției.
Ales în baza dreptului universal (al bărbaților), Conventul a proclamat, la 21 septembrie 1792, Franța republica. Monarhia a fost înlăturata, iar Ludovic al XVI-lea și regina Maria Antuaneta sunt executați.
A treia etapa a revoluției (2 iunie 1793 – 27 iulie 1794) se caracterizează prin venirea la putere într-un moment critic pentru republica, a iacobinilor. Circa 2/3 din teritoriul Franței era în mâinile dușmanilor revoluției. Prin legislația sa agrară Conventul iacobin le-a transmis țăranilor pămanturile obștesti și ale emigrantilor și a desființat toate drepturile și privilegiile feudale. Aceasta a determinat trecerea de partea iacobinilor a țărănimii.
Prin Constituția din 1793, iacobinii au lansat ideea că "scopul societății este fericirea generală". Se preconiza o largă participare a maselor la viața politică prin intermediul votului universal și plebiscitului.
Napoleon I (Napoleon Bonaparte) (1769 – 1821) – puține personalități ale istoriei au fost atât de controversate precum Napoleon Bonaparte. Activitatea sa a fost diferit judecată de istorici, potrivit simpatiilor și intereselor acestora. Ceea ce au recunoscut cu toții, indiferent de poziția lor sunt calitățile excepționale: inteligența, puterea de muncă extraordinară, carisma, toate fiind indispensabile unui conducător de stat.
Napoleon Bonaparte (în franceză: Napoléon Bonaparte; n. 15 august 1769, Ajaccio, Corsica – d. 5 mai 1821, în insula Sfânta Elena), cunoscut mai târziu ca Napoleon I și inițial ca Napoleone di Buonaparte, a fost un lider politic și militar al Franței, ale cărui acțiuni au influențat puternic politica europeană de la începutul secolului al XIX-lea.
S-a născut în Corsica și s-a specializat pe profilul de ofițer de artilerie în Franța continentală, Bonaparte a devenit cunoscut în timpul Primei Republici Franceze și a condus campanii reușite împotriva Primei și celei de-a Doua Coaliții, care luptau împotriva Franței. În 1799 a organizat o lovitură de stat și s-a proclamat Prim Consul; cinci ani mai târziu s-a încoronat ca Împărat al francezilor. În prima decadă a secolului al XIX-lea a opus armatele Imperiului Francez împotriva fiecări puteri majore europene și a dominat Europa continentală printr-o serie de victorii militare.
El a menținut sfera de influență a Franței prin constituirea unor alianțe extensive și prin numirea prietenilor și membrilor familiei în calitate de conducători ai altor țări europene sub forma unor state clientelare franceze. Napoleon Bonaparte s-a născut ca al doilea din cei șapte copii, în casa Buonaparte din orașul Ajaccio, Corsica, pe 15 august 1769, un an mai târziu după ce insula fusese transferată Franței de către Republica Genova.
El s-a numit inițial Napoleone di Buonaparte, prenumele provenind de la un unchi care fusese omorât în timp ce lupta împotriva francezilor, însă mai târziu a adoptat numele de Napoléon Bonaparte, cu o rezonanță mai accentuată în limba franceză.
Familia corsicană Buonaparte își avea originile în mica nobilime italiană care emigrase în Corsica în secolul al XVI-lea. Tatăl său, Nobile Carlo Buonaparte, un avocat, a fost numit reprezentantul Corsicii la curtea lui Ludovic al XVI-lea în 1777. Influența dominantă în copilăria lui Napoleon a avut-o mama sa, Maria Letizia Ramolino, a cărei disciplină fermă a temperat un copil turbulent.
El avea un frate mai mare, Joseph, și șase mai mici: Lucien, Elisa, Ludovic, Pauline, Caroline și Jérôme. Napoleon a fost botezat catolic cu puțin timp înainte de a împlini doi ani, pe 21 iulie 1771 la Catedrala Ajaccio.
Corsicanul a moștenit războaiele inițiate de Revoluție și Directorat. Cel mai mare adversar era Austria. Prin victoria de Marengo din 1800 și pacea de la Luneville(1801) Austria ceda Franței majoritatea posesiunilor italiene. Cu Anglia care era finanțatoarea adversarilor francezilor a încheiat o pace de scurtă durată la Amiens în 1802. În mai 1804 a proclamat Imperiul Francez, Napoleon, fiul Revoluției, devenind împărat.
Cu un deosebit fast s-a încoronat pe 2 decembrie 1804 la Notre Dame, slujba fiind oficiată de papă. Această ambiție personală i-a dezamăgit pe mulți contemporani, întrucât el nu mai putea fi văzut un exponent al revoluției cu idealurile ei de egalitate între oameni, incompatibile în viziunea unora cu instituția monarhică. Napoleon dorea însă să îl întreacă pe Carol cel Mare. Urmărea crearea unei unități europene sub egida Franței prin împlinirea aspirațiilor Revoluției.
Imperiul a reprezentat o perioadă de neîncetate războaie împotriva monarhiilor feudale și a Angliei. Ambiția și dorința nemăsurată de glorie a lui Napoleon, voința statelor feudale de a distruge moștenirea Revoluției personificată de figura împăratului francez care pune în primejdie puterea lor absolută. Se adaugă teama Angliei de concurența comercială și colonială a Franței. Acești factori au aruncat Europa în 15 ani de necontenite bătălii celebre.
Armata lui Napoleon a obținut victorii strălucite în urma cărora autoritatea împăratului a ajuns până la granițele Rusiei. Francezii dispuneau de o forță redutabilă, nemaivăzută până atunci. Revoluția crease o armată de ostași-cetățeni înflăcărați de idealurile ”liberte egalite fraternite”. Napoleon știa cum să împartă corpurile de armată, le făcea mobile, capabile să lupte pe cont propiu dar se puteau uni și crea o superioritate numerică în punctele cheie. În fruntea armatei bine echipate, instruite și hrănite a pus generali capabili precum: Lannes, Davout, Murat sau Berthier. Manevrele ”Grande Armee” erau extrem de rapide, tăiau liniile de comunicații inamice iar pe câmpul de luptă Napoleon își păstra astfel sângele rece și stăpânirea de sine.
Nu ezita să intre în bătălie în momentele de cumpănă pentru a-și însufleți soldații care-l numeau cu dragoste ”Micul caporal”, care contrar părerii generale nu era scund raportat la epoca sa. Confuzia asupra staturii provine de la faptul că el se înconjurase de comandanți foarte înalți. Un alt factor care a determinat impresionanta serie de victorii napoleoniene este faptul că adversarii francezilor erau dezbinați iar tacticile de luptă învechite, fapte de care Bonaparte a știut să profite.
Începând să pregătească campania din Italia (1796), el perfectează acel plan de campanie la care se gândește de mai mult de doi ani, de când Augustin Robespierre i-a asigurat comanda artileriei armatei din Italia – acel plan conceput în martie 1794 și care îi entuziasmase pe reprezentantul Ricord și pe fratele lui Robespierre.
Directoratul a hotarât să ducă acest război "de diversiune" cu Piemont-ul și Lombardia dintr-un motiv foarte simplu și anume acela de a umple casieria tezaurului, înfiorător de goală.
Încoronarea lui Napoleon este o pânză pictată de Jacques-Louis David în perioada 1805-1807. Tabloul are dimensiunile 624 x 979 cm și se găsește la Muzeul Louvre, Paris. „Regii au părăsit-o, eu am ridicat-o” – spune Napoleon despre coroana conducătorului francilor, Carol cel Mare, când, în după-amiaza zilei de 2 decembrie 1804, și-o așează pe cap în catedrala Notre-Dame și este uns chiar de papa Pius al VII-lea, venit la Paris în acest scop. Apoi împăratul își încoronează soția, pe Josephina.
David a primit o comandă din partea împăratului pentru un tablou care sa redea încoronarea. Pictorul a lucrat la acest tablou vreme de 2 ani, adaptând realitatea la dorințele clientului său. Astfel, spre exemplu, în spate, la tribună o vedem pe Letița, mama împăratului, deși ea nu a participat deloc la festivitate. Extraordinar de riguros este finisajul: David nu omite nici cel mai mic detaliu, în ceea ce privește veșmintele perechii imperiale, iar portretele personajelor reprezintă imaginea fidelă a realității. Încoronarea lui Napoleon are în primul rând valoarea unei mărturii istorice; în schimb caracterul static al compoziției îndepărtează tabloul de estetica neoclasicistă.
Controversele asupra morții împăratului Napoleon nu se mai termină. Specialiști in domeniul medicinei legale, istorici ai vietii și morții lui Napoleon s-au dedicat încă din anul 1961 cercetărilor cauzei morții acestui om de stat francez. Unii spun că moartea s-ar datora unei erori medicale, cancerului de stomac și, în cele din urma, otrăvirii acestuia cu arsenic. Primele doua supoziții – eroare medicala sau cancer de stomac, sunt definitiv respinse de Dr. Pascal Kintz.
Anul 1948 reprezintă un an revoluționar în întreaga Europă. Revoluția pașoptistă nu pătrunde în Rusia și Anglia, ambele puteri fiind ferite de revoluții datorită unor cauze diferite. În Rusia, absolutismul țarului nu permitea nici o mișcare democratică, în cealaltă erau deja drepturi și libertăți câștigate la 1842.
În 1848-1849 frământările politice din Europa se delimitează în trei zone principale:
revoluții propriu-zise (Franța, Conferința Germană, Italia, Imperiul Austriac, Principatele Române);
încercări de revoluție și chiar tulburări pe cale de a se transforma în insurecții (Spania, Irlanda);
sub influența revoluțiilor din Europa, parlamentele au pus în aplicare legi constituționale sau le-au revizuit în spirit liberal pe cele existente (Elveția, Belgia, Olanda, Danemarca). Tipologia revoluției de la 1848 diferă în funcție de obiectivele urmărite de fiecare popor în parte.
Dacă în Franța accentul a fost pus pe obținerea libertăților politice și sociale, în majoritatea țărilor europene factorul important a fost cel național. În acest din urmă caz, întâlnim două situații diferite: pe de o parte, o mișcare națională de unire în cadrul unui singur stat a teritoriilor dezbinate din punct de vedere politic, cazul tipic fiind Germania, unde Parlamentul de la Frankfurt pe Main a avut drept obiectiv unitatea Germaniei, pe care nu a izbutit să o realizeze; pe de altă parte, o mișcare națională centrifugă de desprindere din cadrul statelor multinaționale a teritoriilor asuprite, exemplul revelator fiind revoluția din Imperiul Habsburgic. Revoluția română aparține tipului mixt, revendicările politice fiind îmbinate cu cele naționale, iar mișcarea centrifugă de desprindere a Transilvaniei, Banatului și Bucovinei din Imperiul Habsburgic s-a combinat cu cea centripetă de unire a Moldovei cu Țara Românească.
Deși revoluțiile pașoptiste au fost reprimate de autorități, ideile programatice ale acestora se vor împlini, în mare măsură, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
„Anul 1848 a fost o placă turnantă a istoriei, dar în jurul ei istoria n-a reușit să se rotească" afirmă, pe bună dreptate, un istoric britanic. Dacă concluzia rămâne valabilă pentru „durata scurtă" a istoriei, în perspectiva „duratei lungi", revoluțiile pașoptiste sunt victorioase, întrucât toate problemele ridicate de revoluționari au fost înfăptuite până la 1918. Structurile vechi nu au fost brusc înlocuite, dar până la sfârșitul secolului al XIX-lea au fost răsturnate vechile regimuri, sistemele de stat moderne de guvernare triumfând în întreaga Europă. Sub influența ideilor liberal-naționale sistemul economic industrial și valorile burgheze se răspândesc pe întregul continent.
La sfârșitul anilor 1848-1849, Rusia apare ca arbitru necontestat al Europei. Ea a salvat Austria, a oprit valul revoluționar în sud-estul Europei, a pus la punct Prusia, astfel că Rusia apare acum ca cea mai mare putere continentală, care își canalizează acțiunile în trei direcții: spre Europa Centrală (stăpânind Polonia, Balcanii și strâmtorile), precum și spre Pacific și Asia Centrală. Baronul Stockmar consemna, la 1851, "În timpul tinereții mele Napoleon domina Europa iar în prezent este țarul. Nu este exclus ca în câțiva ani să dicteze legile continentului".
Evenimentele politice petrecute în Europa între anii 1850-1871 au generat mutații profunde în societatea europeană, având repercusiuni asupra întregii lumi. În 1850 toate aspirațiile revoluționare ale popoarelor se sting, iar ordinea se restabilește pretutindeni în Europa. Din Schönbrunn, împăratul Austriei – tânărul Franz Josef – îi scria, la 26 august 1851, arhiducesei Sofia: "Noi am aruncat principiul constituțional peste bord, iar Austria nu are de acum înainte decât un singur stăpân". Metternich, simbol al ordinii instaurate la Viena în 1815, după ce părăsise țara, revine la 20 august 1951. Țarul Rusiei Nicolae I îl felicită pe tânărul împărat austriac, iar acesta îi este recunoscător țarului pentru ajutorul acordat în înăbușirea revoluției de la 1848.
La 31 decembrie 1851, Franz Josef abolește constituția din 1849, încurajat de lovitura de stat a lui Louis Napoleon din 2 decembrie 1851.
Prin rolul important pe care-l joacă în centrul Europei începând cu Congresul de la Viena, Austria imperială și modelul ei Rusia țaristă reprezintă revenirea la ordinea veche, consaervatoare, precum și eșecul temporar al visurilor democratice și revoluționare din anii '50. Prin influența pe care o au pe continent, ele reprezintă un model care prevalează în statele germane și principatele italiene, cu excepția Piemontului unde regele Victor Emanuel al II-lea proclamă atașamentul său față de Statutul de la 1848. Mai ales în statele germane triumful reacțiunii capătă mai mare amploare, presa fiind supusă cenzurii, iar asociațiile politice interzise, în același timp cu anchetarea și arestarea liderilor liberali și socialiști.
La 1851 Rusia reprezenta cea mai puternică forță terestră a Europei. Teama puterilor Europei față de creșterea influenței Rusiei s-a concretizat în coalizarea lor în războiul Crimeei (1853-1856), Rusia fiind pentru prima oară înfrântă, după ce ani în șir avusese victorii răsunătoare împotriva turcilor. Eșecul Rusiei în acest război a fost de natură politică, nu militară, chiar dacă asediul Sevastopolului a durat 11 luni. Războiul Crimeei a schimbat sensibil raportul de forțe din Europa, diminuând pentru o bună vreme țarismul ca forță.
La Congresul de la Paris din 1856, Napoleon al III-lea devine, printr-o politică abilă, arbitrul Europei. Napoleon al III-lea, deși o personalitate imprevizibilă din punct de vedere politic, a fost cel mai modern dintre monarhii timpului său, devenind primul șef de stat al unei mari puteri care a crezut sincer în principiul naționalităților. Până la 1859 politica lui Napoleon al III-lea a fost echilibrată, calculată, urmărea slăbirea Rusiei și Austriei și o colaborare cu Anglia, ceea ce a făcut ca mișcările naționale și principiile democratice să se afirme în Europa, relevându-se paradoxul revoluțiilor înfrânte, în sensul că programele acestora au fost aplicate în practica vieții politice europene. Dar, după această dată face compromisuri în politică, favorizând doar parțial mișcările de eliberare națională. A recoltat din plin fructul imprudenței sale în 1871, când Franța este învinsă de Germania care înglobează cele două provincii, Alsacia și Lorena.
Revoluția industriala din Anglia se desfășoară între anii 1750-1821 și reprezintă momentul de răscruce în evoluția economică a omenirii, un proces complex, cu o dublă natură (tehnică și social-economică), din care au existat performanțe economice, sociale, politice, culturale fără precedent în istorie.
Anglia este prima țară care a cunoscut procesul de industrializare, ea va constitui un model și pentru celelalte țări care vor intra în acest proces. Revoluția industrială din Anglia se sistematizează pe trei etape: demografic, agrar și industrial.
Revoluția demografică constă în creșterea populației, în doar aproape trei sferturi de secol de la șapte miliarde de locuitori se ajunge la douazeci și unu de miliarde. Se produc schimbări importante în structura socio-economică, profesională și în mediliile urban și rural, astfel încât forța de muncă este tânără, viguroasă ceea ce determină creșterea cererii interne.
Revoluția agrară se instalează la jumătatea secolului al XVII-lea, agricultura Angliei se practică cu tehnici tradiționale. Erau multe câmpuri agricole folosite la comun de către membrii comunității și multe suprafețe necultivate. Nu exista o delimitare, astfel la cererea marilor proprietari, Parlamentul britanic confera acte de împrejmuire.
Țăranii au fost deposedați de pământuri prin răscumpărare sau violență, actele erau acordate doar celor care își permiteau să cultive acele terenuri, ei făceau dovada că au bani pentru a cultiva. Un boier care deținea un domeniu avea voie să folosească o treime (din punct de vedere economic), iar țăranii două treimi (proprietate condiționată).
Dispare clasa mijlocie rurală rămânând doar marii latifundiari și cei care devin forță de muncă foarte ieftină sau emigrează în America.
În acest fel producția agricolă devine sistematică având o ofertă mare la un preț mic. Revoluția indistrială începe cu industria textilă și se continuă cu exploatarea cărbunelui și fierului, construcția de căi de transport.
S-au făcut multe descoperiri tehnice și perfecționări, prima fiind suveica zburătoare urmată de mașina cu aburi, calea ferată, procesul de a prelucra fonta în fier forjabil. În 1825 sunt deja 6400 de km de canale intene.
În septembrie 1929 se inaugurează prima cale ferată Liverpool-Manchester, iar în 1830 Anglia devine independentă de Imperiul Colonial, în anul 1850 supremației economice europene supranumită și „Imperiul care nu apune niciodată”, i se arată un nou pretendent Rusia care ulterior devine Germania.
Revoluția industrială provocase schimbări majore și transformase Mare Britanie în „atelierul întregii lumi”, acest statut a fost celebrat în anul 1851 printr-o expoziție organizată în Hyde Park într-o construcție de metal și sticlă numită Palatul de cristal reprezentând un adevărat simbol al puterii industriale al acestei națiuni.
În 1750 Marea Britanie era deja o putere maritimă și comercială importantă, însă majoritatea populației trăia încă din agricultură. Activitățile industriale precum mineritul și prelucrarea fierului se desfășurau la o scară relativ redusă, de-a lungul secolelor schimbarea era atât de lentă încât rămânea neobservată.
Exploatarea cărbunilor a fost „combustibilul” acestei revoluții, creșterea numărului populației a asigurat forța de muncă necesară și o piață pentru bunurile produse din industrie. O revoluție rapidă a mijloacelor de transport a dus la scăderea costurilor de transport, a materiilor prime și a produselor finite.
Revoluția agriculturii a pus capăt fricii de foamete și a dus la susținerea unei populații în creștere.
Modificări spectaculoase au loc și în producția de textile, datorită unnor uitlaje noi. „Suveuca zburătoare” a lui John Kay (1733) a făcut procesul de țesere mai rapid, iar „spinning jenny” (1767) roata de tors creată de James Hargreaves, a îmbunătățit procesul de tors.
Dacă cu ceva timp în urmă producerea textilelor, o activitate domestică de mici proporții până atunci (oamenii țeseau și torceau în casele lor) acum însă producerea textilelor a fost concentrată în fabrici mari, modificând radical modul de viață al muncitorilor.
Producția în masă a însemnat ieftinirea textilelor cu impact dramatic asupra industriei. Lîna care fusese cel mai important produs de export al Marii Britanii, acum însă câștigase teren bumbacul, profitând de cererea imensă de îmbracăminte ușoară și răcoroasă, necesară în zonele toride ale Africii și Asiei.
Se înmulțesc rapid filaturile mohorâte ale orașelor bumbacului, în sudul districtului Lancashire apar fabrici uriașe unde munceau femeile țesând fire, aerul fiind umed și îmbâcsit a cauzat diferite boli.
Manchaster și liverpool deveniseră înstărite datorită comerțului cu bumbac, iar vâzările în strainătate aduceau venituri imense Angliei – reprezentând la un moment dat jumatate din exportul țării.
Revoluția industrială pregătea și făcea necesară o revoluție politică. Satele dispăreau, orașele se măreau. Liverpool care de la cei 4000 de locuitori din 1685 ajunsese la 40 000 în 1760, avea să atingă cifra de 517 000 în 1891 și 803 000 în 1936. Harta politică a țării nu mai coincidea cu cea demografică, nordul odinioară puțin populat iacobit și catilic, era înțesat acum de mineri și țesători radicali.
Dezvoltarea marii industrii a dat naștere la două clase noi: a manufacurierilor bogați a căror avere, proporțională cu extinderea noilor piețe, devenise egală cu aceea a marilor seniori rurali și care aveau să revendice partea lor de influență și clasa muncitorilor din orașe erau diferiți de foștii meșteșugari de la țară. Între aceste două clase se trasase o frontieră de netrecut.
Privită în ansamblu ei, revoluția industrială apare ca un fenomen complex prezentând o mare importanță în istoria Angliei. Chiar dacă se desăvârșește după 1800, consecințele ei apar pregnant încă la sfârșitul secolului al XVIII-lea manifestându-se în multiple direcții. Sistemul de fabrică a determinat o concentrarea a producției, se formează noi întreprinderi grupând mii de muncitori, unele localități ca Manchester, Liverpool se transformă din sate obscure în centre industriale, revoluția industrială a contribuit la consolidarea supremației economice mondiale a Angliei.
III.3. Libertatea în statul modern
Libertatea se definește prin lipsa restricției garanțiilor necesare pentru a asigura manifestarea armonioasă a individului. Libertatea apare în primul rând ca o lipsă de restricție.Ea implică pentru individ posibilitatea de a- și alege felul său de viață, căruia să nu i se opună restricții exterioare.
Oamenii nu pot fi siliți să fie liberi cum o cere Rousseau și ei nu pot, cum afirmă Hegel, găsi adevărata lor libertate în asculatrea legii. Oamenii nu sunt liberi decât atunci când se simt liberi, adică atunci când nu sunt lezați de legile care îi guvernează. Nu trebuie însă uitat faptul că există anumite feluri de comportament care interzise. De exemplu – legea trebuie să oblige pe tatăl familiei să- și crească copii – dar, orice lege care impune individului un sacrificiu este o atingere adusă libertății sale.
Excluderea din drepturi civice a unei rase sau a unei credinții înseamnă a-i priva de o serie de avantaje ale vieții sociale: liberatatea nu poate atinge obiectivul ei decât atunci când este însoțită de egalitate. Dar egalitatea nu se identifică cu libertatea. Nu sunt de acord cu afirmația faimoasă a Lordului Acton după care “ pasiunea egalității compromite speranța libertății”. Libertatea și egalitatea sunt mai curând complementare decât contradictorii.
Fericirea noastră nu depinde de posesia puterii politice , cu cât cetățenii sunt mai egali în drepturi cu atât sunt mai capabili să- și folosescă eficace libertatea lor. Omul se află într- o înlanțuire de raporturi pesta care caută un drum spre fericire. Sursele diverse ale acestor raporturi sunt: familia, prietenii, Biserica careia poate să aparțină, sindicatul său, etc…, în sfârșit Statul. De toate aceste grupări cu excepția Statului poate scăpa într-o măsură mai mică sau mai mare.
Un om poate rupe legătura cu familia sau prietenii săi, poate refuza apartenența la o Biserică dar nu poate refuza să aparțină Statului. Într-un fel sau altul el se va lovi de ordinele pe care le poate da Statul prin intermediul conducătorilor săi. Acum ramâne la latitudinea fiecăruia dacă va asculta sau nu ordinele Statului. În acest fel nici un individ nu este liber deoarece se supune Statului iar libertatea sa este îngrădită.
Instituția care este destinată să apere liberatatea este Declarația de Drepturi. Anumite principii, libertatea cuvântului, garanții contra oricărei arestări arbitrare sunt considerate ca sfinte în mod deosebit.Aceste principii sunt înscrise într- un document constituțional care nu poate fi anulat nici de puterea legislativă, nici de puterea executivă.
Însă Declarația de Drepturi nu constituie o garanție automatică a libertății , trebuie să existe și un control judiciar. Membrii puterii legislative sunt oameni ca ceilalți susceptilibi de a fi cuprinși de pasiunea populară.
Individul este unic , el este separat, el este liber să decidă ce este bine pentru el , își poate alege principiile după care să se ghideze. Supunandu-se conștiinței sale, omul devine liber și libertattea sa este una din condițiile libertății celorlalți. Nu pot afima că libertatea este cel mai mare interes pe care îl putem avea, însă pot spune că nici un alt proiect mare nu poate fi realizat dacă nu conține și libertatea.
IV.4. Libertatea de a gândi
Elementul cel mai important al problemei libertății este implicit acela al libertății de a gândi. Cetățenii caută fericirea și Statul este în opinia multora o instituție a cărei rațiune de a fi este să le facă fericirea posibilă.
Judecata oamenilor despre Stat depinde de felul în care fiecare individ își formează propriile pareri, convingeri, idei. Experiența este strict individuală, caracterul ei esențial este tocmai unicitatea ei.
Experienta personală a altei persoane nu poate substitui experiența ta – reprezintă într-o oarecare masură renunțarea la libertate. Fără libertatea gândirii și a asociației omul în ordinea noastră socială nu ar putea avea nici o protecție socială.
Cum se suprimă libertatea cuvântului asemenea se înlătură și posibilitatea de a critica instituțiile sociale. Singurele păreri de care se ține seamă sunt acelea care coincid cu voința guvernanților. Tăcerea fiind considerată ca un consimțământ și deciziile pe care legea le înregistrează nu mai reflectă revendicările ansamblului societății, ci numai ep acelea care au fost destul de puternice pentru a avea acces la sursa puterii.
Libertatea cuvântului și a gândirii este un bun prin ea însăși. Datoria guvernanților este de a satisface nevoile celor pe care îi dirijează, iar pentru a împlini această datorie, ei trebuie să fie foarte bine informați despre aceste nevoi.
Libertatea cuvântului – „erezia oprimată astăzi este adevărul de mâine”. Orice adevăr nou începe prin a fi acela al unui singur om. Oamenii nu au nimic de câștigat dacă resping o idee nouă ca fiind adevărată.
Libertatea și puterea socială – în Statul Modern unde nici un om nu este singur, el trăiește cu alții și activitatea se răsfrange asupra altora. Libertatea sa prin urmare nu este niciodată absolută deoarece conflictul experiențelor individuale implică pentru toți adoptarea obligatorie a unei anumite reguli de conduită, în caz contrar conflictul acesta distruge liniștea.
Restricțiile care sunt impuse cetățenilor sunt o tentativă în scopul de a extrage din experiența societății unele principii de acțiune cărora , în interesul lor , oamenii trebuie să se supună, adoptarea obligatorie a unor principii este baza indispensabilă a libertății.
Oricare ar fi instituțiile libertatea poate să spere, să învingă și să supraviețuiască într-o societate unde oamenii sunt în mod general sunt egal interesați pentru triumful și menținerea ei.
Libertatea va fi întotdeauna o amenințare pentru cei care țin pârghiile autorității, lumea va avea mai multe șanse să fie fericită atâta timp cât va refuza să-și bazeze instituțiile pe nedreptate și instituțiile sunt nedrepte dacă într-un fel constant inspiră majorității sentimente de invidie și ură.
Adevărul nu poate fi stabilit decât prin rațiune iar în momentul în care se îndepărtează de rațiune pentru a face să triumfe o convingere este o dorință de a proteja nedreptatea. Respectul rațiunii implică respectul libertății și singur respectul libertății poate da frumusețea vieții oamenilor.
Concluzii
În epoca modernă timpurie asistăm la resacralizarea puterii monarhice, pentru ca spre sfârșitul perioadei să aibă loc o dezindividualizare treptată a exercitării funcției de conducere, corelată cu desacralizarea regalității.
În monarhiile constituționale, regele, rămas simbol al statului, nu se putea abate de la respectarea legii. Înaintea apariției absolutismului și a despotismului luminat, statul nu avea capacitatea de a se impune în defavoarea particularismelor locale.
Dincolo de dificultățile birocratice produse de exercitarea puterii în teritoriu, până în secolul al XIX-lea statul întâlnea opoziția unor structuri deosebit de influente, dar a căror putere a slabit treptat, pe măsură ce statul modern se edifică.
Deși asistăm la o desacralizare treptată a puterii monarhului, legitimitatea acestuia s-a sprijinit pe epoca modernă timpurie pe componente sacre.
Forma de guvernământ reprezintă modul în care se exercită puterea și ea este independentă de structura de stat. În dreptul constituțional prin forma de guvernământ se înțelege modul în care sunt constituite și funcționează organele supreme, fiind raportată la trăsăturile definitorii ale șefului de stat și la raporturile acestuia cu puterea legiuitoare.
Monarhia absolută reprezintă putrea de decizie exercitată de către un om pentru toți ceilalți, ea apare de fiecare dată atunci când o mare primejdie amenință o comunitate, sau când există o mare dificultate de adaptare la noile împrejurări și trebuie făcută o alegere dificilă, sau când trebuie luată o decizie imediată și un număr de forțe trebuiesc concentrate într-un punct de întâlnire.
Rolul monarhiei absolute a fost acela de a asigura cadrul necesar dezvoltării economico-sociale a statelor, în special în Anglia și Franța, au fost înlăturate relațiile vasalice, au fost favoritate orășenimea și burghezia prin măsuri economice, ce urmăreau interesele regalității.
Monarhul nu întreprinde nici o acțiune în mod independent. Orice act al monarhului necesită a fi contrasemnat de către șeful guvernului sau ministrului respectiv.
Monarhul este astfel dezlegat (sensul etimologic al termenului absolut) de orice raspundere terestră, liber de a legifera și a decide singur.
Popoarele încredințează puterea politică unui singur om numai în anumite împrejurări: atunci când sunt constranse prin forță, atunci când supraviețuirea grupului uman este grav amenințată de crize economice , catastrofe naturale.
Republica se prezintă ca fiind forma de guvernământ în care șeful statului este un președinte sau, mai rar, un colegiu (locotenență, consiliu, directorat) prezidențial, considerat ca reprezentant al puterii populare.
Modernitatea presupune modernizarea statului, reformarea Bisericii, modificarea concepțiilor despre om și societate.
Apariția statului modern a dus la slabirea influenței Bisericii, erodarea puterii aristocrației și afirmarea unor categorii sociale noi, birocrația statală devenind mai eficientă.
Crearea statului modern a presupus traversarea etapei monarhiei absolute, care a reprezentat, pentru o serie de state centralizate devreme, baza solidă pe care se va consolida statul-națiune.
Repere bibliografice
BANCIU, Angela, Teorii politice și integrare europeană, Editura Politehnica Press, București, 2006;
BANCIU, Angela, Integrare europeană. Repere istorice și evolutii instituționale contemporane, Editura Politehnica Press, București, 2006;
BANCIU, Angela, Cultura si civilizație europeană. Repere istorice și semnificații valorice, Editura Lumina Lex, București, 2003;
BANCIU Angela, Istoria politica a Europei secolului al XX-lea, Editura Politehnica Press, 2007;
BOBOȘ, Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, Argonaut, 1999;
BOUCHER, David si Paul Kelly (ed.) Marii gânditori politici: de la Socrate până astăzi, București, Editura ALL, 2008;
CIOCHIR, Nicolae, Istoria universală modernă. Partea a II-a (1789-1919), București, 1994;
GAILLARD, Jean-Michel, Antony Rowley, Istoria continentului european. De la 1856 până la sfârșitul secolului al XX-lea, Editura Cartier, 2001;
HUSAR, Al. – Ideea europeana sau noi si Europa. Istorie, cultura și civilizatie, Institutul European, Iasi, 1993;
LASKY , Harold, Libertatea în Statul Moden, București, Editura Pro Pace, 1946;
MACHIAVELLI, Niccolò, Principele, Bucuresti, Editura Antet , 2004;
MADAULE, Jacques, Istoria Franței De la Ludovic al XIV-lea la Napoleon al III-lea, volumul 2, Editura Politică, București, 1973;
MONTESQUIEU, Despre spiritul legilor, București, Editura Științifică, 1964-1970;
MOONEY, Brian, Mari lideri din antichitate până în prezent, București, Ed. Lider, 2008;
MOONEY, Brian, Mari lideri din antichitate până în prezent, București, Ed. Lider, 2008;
MOUSNIER, Roland, Les hierarchies sociales de 1450 a nos jours, col, „Sup L’ Historien”, nr. 1, PUF, 1969;
MOUSNIER, Roland, Monarhia absolută în Europa din secolul al V-lea până în zile noastre, Editura Corint, București, 2000;
MUREȘANU, Camil, Europa modernă, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1997;
PAUN, Nicolae – Construcția europeană modernă, EFES, Cluj-Napoca, 1997 ;
PAUN, Nicolae – Istoria construcției europene, EFES, Cluj-Napoca, 1999, București, 22 septembrie, 2008.
PERÈZ, Joseph, Istoria Spaniei, București, Editura Artemis, 2007;
PISIER, Evelin (coord.), Istoria ideilor politice, Timișoara, Editura AMARCOND, 2000;
PLATAN, Gheorghe, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaiei, Cum s-a înfăptuit România modernă, o perspectivă asupra strategiei dezvoltării, Editura Universității "Al. I. Cuza", Iași, 1993;
RADY, Martyn, Franța 1494-1610. Renaștere, religie și refacere, București, Ed. All, 1999;
RADU, Valentin, Din istoria Franței. Regele Soare, Editura Albatros, Bucuresti, 1974 ;
SIMON ,Saint , Memorii, Editura Univers, București, 1990;
STOICA, Adrian – Claudiu, Europa la apogeu: o viziune istorică…, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2015;
STOICA, Adrian – Claudiu, De la Antichitate la Renaștere. Cultură și civilizație europeană, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2013;
TERESTCHENKO, Michael, On human conduct, New York, Oxford University Press, 1991;
WEBER, Max, Wirtschaft und Gesellschaft, Grundriss des Sozialokonomik, ediția a doua, Tubingen, 1925;
WILKINSON, Richard, Ludovic al XIV – lea, Franța și Europa 1661-1715, Editura ALL EDUCAȚIONAL, Timișoara, 1999;
WILKINSON, Richard, Frața și cardinalii 1610-1661. Editura All Educational, Bucuresti, 1999.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Forme de Guvernamant (ID: 151123)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.