Forme de Extremism In Comunicare

CORP ȘI IDENTITATE – FORME DE EXTREMISM ÎN COMUNICARE

Cap. 1: IDENTITATE ȘI PERCEPȚIE SOCIALĂ

Imaginea de sine

“Privim pe cineva și imediat o anume impresie despre caracterul acestuia apare de la sine. Această capacitate de a înțelege instantaneu ceva din caracterul unei persoane, de a ne forma o concepție despre cineva ca despre o ființă umană, un centru de viață și voință care posedă caracteristici particulare ce alcătuiesc o individualitate aparte, reprezintă premiza vieții sociale.” Imaginea de sine se referă la cum ne percepem pe noi înșine din punct de vedere emoțional, cognitiv și social. Cum ne percepem depinde de gradul de stimă pe care îl avem pentru noi înșine (autoapreciere, autorespect). Unanim acceptat este faptul că trebuie să existe un echilibru între autoapreciere și autocritică, deoarece acestea separate pot deveni chiar dăunătoare, dacă sunt duse la extrem. Cel care se laudă prea mult este în cele din urmă abandonat, iar cel care se autocritică exagerat va stârni milă și vină, implicit alte critici. Imaginea de sine conține cunoștințe despre valorile și credințele, motivațiile și aspirațiile, ce succese a obținut și ce eșecuri, ce așteptări și ce respingeri a obținut un individ din partea celorlalți. Cercetătorii domeniului spun că imaginea de sine se formează încă din copilărie, mai exact de la vârsta de 3 ani, până când se dobândește conștiința deplină asupra consecințelor comportamentului nostru. Concepția despre sine presupune conștientizarea calităților și defectelor, potențialului și limitelor, de asemenea. Aici un rol destul de important il joacă subiectivitatea. De obicei, concepția pe care o avem despre noi se datorează mediului familial, dar în special proiectelor pe care parinții le fac pentru noi. De multe ori copiii sunt împovărați în mod inconstient de către părinți și îndeplinesc ceea ce nu au reușit ei. Din acest motiv este necesar să fim realiști în modul cum ne privim, fără a mai adăuga sau a omite anumite lucruri. Imaginea de sine depinde și se dezvoltă prin raportarea fiecaruia la diferite grupuri din care face parte, mai exact: grupuri primare (familia, prietenii foarte apropiați); grupuri secundare (clasa, grupul de la serviciu, partide politice, grupuri religioase). În legatură cu influența socială, Septimiu Chelcea afirmă:”Un spectator va căuta spre ceilalți pentru sugestii în legătură cu propriul comportament, atunci când situația este ambiguă”. Imaginea de sine deține un rol esențial în felul în care o persoană trece prin viață, astfel o persoană cu o imagine de sine bună va fi mereu pozitivă și curajoasă, își va folosi capacitățile pentru a-și atinge scopurile; dar o persoană cu o imagine de sine slabă nu va încerca nimic nou, fiind mereu pesimist și neîncrezător în capacitățile sale. Este clar însă că o stimă de sine crescută favorizează dezvoltarea potențialului uman. Fiecare dintre se zbate să-și materializeze dorințele, să se dezvolte, să crească. Când stima de sine este ridicată, individul crede că merită tot efortul. O persoană cu o bună imagine de sine va avea încredere în ea, va negocia și își va folosi fiecare calitate în avantajul propriu, plin de încredere îi va convinge și pe ceilalți de capacitățile sale. Stima de sine este un ingredient esențial al capacității noastre de a funcționa în condiții de stres, dificile. Este deci un factor foarte important al modului în care vom face față crizelor existențiale. Prima referire la stima de sine se regăsește la William James în “Principles of Psychology” (1890). În opinia lui, stima de sine reprezintă raportul dintre “succesele obținute” și “aspirațiile sau pretențiile inițiale”, adică rezultatul evaluării performanței în domenii importante pentru eul sau sinele unei persoane. “Există oameni care se eticheteză de pildă, drept “proști”, “răi”, “respingători”, “urăți”, “nedemni de iubire”. Ei își creează aceste mecanisme de apărare a stimei de sine ca modalitate de a supraviețui și, deloc surprinzător este nevoie de multă răbdare din partea altora pentru a-i putea ajuta să renunțe la eul-umbră.” Ascunderea aduce o anumită bucurie și alinare, căci reduce numărul situațiilor posibile de confruntare cu respingerea și neglijarea. Felul în care se comportă oamenii nu reflectă neapărat sentimentul lor interior. Unii stăpânesc ceea ce simt, iar alții nu. Totul bazat pe situațiile pe care fiecare individ le-a ales ca fiind reprezentative pentru viața lui. Experiențele de viață ne conturează cu desăvârșire sinele. Dacă în copilărie un individ a avut experiențe dure, el va avea o stimă de sine scăzută, iar implicit cu aceasta și invers proportional va avea mecanisme de apărare foarte puternice. Persoanele cu stimă de sine foarte scăzută pot deveni fie agresive, violente, dependente, fie retrase, deprimate. Când stima de sine este scăzută, persoana consideră că nu posedă suficientă forță pentru a atinge reușita și își abandonează proiectele. O astfel de persoană nu își face planuri de viitor. Își va pune singur piedică, nu va ști să comunice eficient și în favoarea sa, va fi mai mereu temător, neîncrezător în capacitățile sale și chiar frustrat uneori. Motivul principal pentru care suntem de multe ori lipsiți de curaj sau avem o stimă de sine scazută este pentru că există teama de eșec. Eșecul este definit ca înfrângere, nereușită într-o acțiune, la care s-a depus un efort fizic sau intelectual susținut. Trăim într-o societate care pune

greșeala ca fiind ceva de neiertat, dar ceea ce nimeni nu spune despre eșec și greșeală, este că acestea sunt lucruri firești în orice proces de învațare.“Imaginea personală este cheia personalității și a comportamentului uman. Dacă imaginea personală se schimbă, se vor schimba negreșit și personalitatea si comportamentul. Mai mult această imagine definește într-un fel ce putem face și ce nu. Dezvoltarea acesteia ajută individul să transforme eșecul în succes, să fie capabil de noi aptitudini și talente.”. Stima de sine cere o mare motivație, trebuie să dezvoltăm caracterul pozitiv și determinarea. În momentul în care o persoană este încrezătoare în forțele proprii, se poate spune că are o stimă de sine crescută. ”Cea mai mare pierdere este pierderea încrederii în sine” sau “Dacă vrei să îi multumești pe toți, nu vei mulțumi pe nimeni”. Putem spune că este esențială gasirea unui echilibru al viziunii pe care o avem despre noi. Atunci când există autoapreciere și autorespect, omul se află la capacitatea maxima de a trăi adecvat și în armonie, atât cu ceilalți cât și cu eul interior. Fiecare ființă umană este unică și are o valoare care merită să fie respectată. Valoarea unei ființe umane este dată de suma comportamentelor, acțiunilor și potențialităților sale trecute, prezente și viitoare. Capacitatea ființei umane de a se proiecta în viitor, de a-și conștientiza, dori și anticipa devenirea prin raportarea la experiențele și succesele anterioare și credința despre propria eficacitate contribuie la întărirea stimei de sine. “Sub unghi psihologic, personalitatea reprezintă îmbinarea unitară non-repetitivă a însușirilor psihice ce caracterizează mai pregnant și cu un mai mare grad de stabilitate omul concret și modalitățile sale de conduită”. Eul este nucleul personalității în alcătuirea căruia intră cunoștinșele și imaginea de sine, precum și atitudinile, fie conștinete , fie inconștinete față de cele mai importante interese și valori. Eul, înteles ca ansamblul însușirilor personalitații, este alcătuit din următoarele: eul fizic sau biologic (ce se referă la corp); eul spiritual (alcătuit din totalitatea dispozițiilor psihice înnăscute sau dobândite), eul social (ce are în vedere atitudinile față de relațiile sociale). În esență, ceea ce stă la baza construirii imaginii de sine este personalitatea fiecărui individ, implicit temperamentul acestuia. Temperamentul este dimensiunea personalității, care se exprimă mai ales în conduită. Ne referim aici la trăsăturile înnăscute, fenomene caracteristice firii unui individ.

După tipologia lui Hippocrate, se disting patru tipuri de temperament:

Coleric – Individul este energic, neliniștit, impulsiv, are tendința de grup, se implică în cauze sau în suținerea ideilor.

Sangvinic – Individul este vioi, vesel, optimist, se adaptează cu ușurință la orice situație, având trăiri afective intense, dar superficiale și instabile.

Flegmatic – Liniștit, clam, cugetat în tot ce face, are o putere de muncă deosebită, este tenace, meticulous.

Melancolicul – Puțin comunicativ, închis în sine, are dificultăți de adaptare socială.

Contează foarte mult cum luăm startul încă din copilărie, pentru că atunci nu avem un sistem de valori foarte bine pus la punct astfel încât contează foarte mult ce auzim de la ceilalți, în special de la părinți. Dacă încă de pe atunci auzim critici dese la adresa noastră, sau suntem mereu nemulțumiți de noi atunci șansele de a ne crea o imagine de sine slabă sunt mari. Cercetările au scos la suprafață faptul că adolescenții din familii în care se comunică des, despre diversele aspecte ale vieții, sunt și devin de asemenea mai optimiști. Cercetările indică faptul că diminuarea controlului părinților asupra copiilor, pe măsură ce aceștia cresc, se dovedește a fi benefic, deoarece copii învață din experiențele proprii, își formează și fortifică stima de sine, dezvoltând o siguranță bazată foarte mult pe experiențele personale. Stima de sine se alcătuiește din patru componente: sentimentul de siguranță, de apartenență, de competență și cunoașterea de sine. Sentimentul de încredere se referă la faptul că o persoană trebuie mai întâi să experimenteze pentru a înțelege că are motive de a-și fructifica stima de sine. Celelalte se pot stimula pe parcursul vieții, în fiecare stadiul al dezvoltării. Trebuie acordată o mare importanță siguranței și încrederii. Frecvent, stima de sine este percepută ca o dezvoltare a personalității, alteori este vazută ca fiind un comportament al indivizilor. “Eul propriu se construiește confruntând imaginile celorlalți despre mine, comparând această multitudine de euri, manifestate prin roluri pe care le joacă el în raport cu situația socială. Același individ, mai multe roluri pe scena vieții. Cariera de actor a fiecărui individ este determinată de dorința de a dobândi stimă publică, prestigiu, reputație morală și de a evita etichetările negative. Ne construim rolul în funcție de așteptările celorlalți.”

Identitatea psihosocială

În realitate conceptul de normalitate ține de domeniul relativului. El reflectă nu atât relația dintre subiect și situațiile cărora trebuie să le facă față, ci mai degrabă relația dintre subiecți. Normalitatea nu are caracter absolut, este reprezentată de o anumită constanță a omului ca individ și personalitate. „O mare importanță are „ce este” omul în realitate, ce crede el că este, ce dorește să fie, ce gândește despre alții, ce consideră că gândesc alții despre el, deoarece comportamentul său manifestat este în funcție de unul sau altul dintre aceste elemente”. Omul traiește într-o lume complexă cu persoane și obiecte, o lume în același timp fizică, socială și culturală. Zilnic interacționăm într-un fel sau altul cu persoane de vârste diferite, cu feluri de a fi diferite, condiții sociale diferite sau reacții mai mult sau mai puțin previzibile. În fiecare moment, creierul nostru primește și prelucrează o mulțime de informații despre celălalt, iar noi încercăm pe baza informației să cunoaștem persoana, să o înțelegem, atât pe ea cât și motivele și intențiile, mai exact personalitatea ei, și eventual tindem către a anticipa pe cât mai mult posibil reacțiile sale. În comparație cu percepția unui obiect, percepția despre celălalt este mult mai complexă, deoarece subiectul nostru ne influențează în mod activ, posibil intenționat. În acest mod, în interacțiunea cu ceilalți putem include și percepția interpersonală. Percepția despre ceilalți este subiectivă, iar imaginea pe care ne-o formăm despre celălalt este parțial ancorată de realitate. Această subiectivitate provine din pricina faptului că fiecare trece toate informațiile prin filtrul propriu alcătuit de obicei din experiențele anterioare, gradul de inteligență, afectivitatea, abilitățile sociale. Conform Marcelei Rodica Luca (2002), prima impresie pe care ne-o formăm despre o persoana este legată de o serie de aspecte ale înfățișării și comportamentului său: 1) Fizionomia – fiecare avem anumite persoane pe care le agreem sau nu. Aceste clasificări, încă de la prima impresie le facem după anumite repere. Judecarea personalității după fizionomie este influențată și de o mulțime de prejudecăți transmise din familie sau învățate. Împreună cu evoluarea medicinei și tehnologiei, anumite trăsături de fizionomie se pot ajusta prin operații estetice. 2) Expresia feței – este oferită de exprimarea emoțiilor, dar și de „înrămarea” în timp, a celor mai dese expresii faciale în ridurile de expresie: persoanele care prezintă riduri la colțurile externe ale ochilor sunt considerate ca fiind mai agreabile, deoarece aceste riduri sunt atribuite persoanelor care zâmbesc mereu; persoanele care au riduri verticale pe frunte sunt percepute sobre și exigente; cele care prezintă riduri orizontale sunt considerate copilăroase și credule, etc. 3) Statura și conformația – reprezintă un punct de plecare în cazul multor cercetări psihologice. Oamenii care sunt înalți și firavi sunt considerați neîndemânatici, oamenii de statură mică și slabi sunt considerați iscusiți și dinamici, iar cei corpolenți sunt văzuți ca fiind blânzi și voioși, etc. 4) Postura reprezintă unul dintre mijloacele de comunicare, iar în timp, posturile se pot interpreta ca trăsături de personalitate: capul orientat în jos și spatele aplecat sunt interpretate ca semne de depresie și umilință; capul orientat în sus și spatele drept sunt interpretate ca onoare sau îngâmfare, etc. 5) Gesturile sunt elemente ale conduitei expresive, adică „vorbesc” de la sine despre emoțiile și despre temperamentul unui individ. O persoană care gesticulează cuprinzător și intră în spațiul nostru personal, este percepută ca fiind violentă, autoritară; gesturile ușoare indică stăpânire de sine; mersul apăsat este semn de fermitate sau neclintire; mersul pe vârfuri indică o fire ușor adaptabilă, etc. 6) Îmbrăcămintea este de cele mai multe ori un semn al diferențierii sociale, dar în același timp constituie și un mod de exprimare al individului: dintr-o privire putem să inducem chiar ocupația unui individ. Prin îmbrăcăminte le putem arăta concret celorlalți in ce fel dorim ca ei să ne trataze: dacă vom purta o ținută elegantă, vom transmite faptul că ne dorim o relaționare la nivel oficial, în schimb dacă adoptăm o ținută mai relaxată, vom comunică dorința unei relații mai calde, mai puțin formală. 7) Vocea – comunică în mod obișnuit prin ton și înălțime. O voce stridentă este asociată cu o persoană ușor instabilă emoțional, o voce calmă este asociată cu o persoană temperată și caldă, o intonație jucăușă face trimitere către un caracter dinamic al persoanei respective, etc.

Toate aceste informații ne influențează în primele momente ale percepției asupra celorlalți. În psihologia socială, atunci când se vorbește despre conceptul de identitate, specialiștii se referă la interacțiunea individuală cu socialul. Raportându-se la societate, individul își construiește sinele, își formează conștiința socială, își dezvoltă calitățile și chiar propria existență în raport cu mediul social din care face parte. Conceptul de identitate a fost abordat în două moduri: primul din punct de vedere al identității individului, unde identitatea reprezintă învățare socială, iar al doilea se referă la intergarea socială, iar aici identitatea este formată din valorile preluate de la anumite grupuri de apartenență. „Definițiile date de teoreticieni noțiunii de grup sunt variate. Unii l-au definit ca fiind un ansamblu de persoane care au un destin comun, fie de persecutare, fie de valorizare; în opinia altora dimpotrivă, trăsătura distinctivă a grupurilor este caracterul lor structural: grupurile sunt structuri sociale, implicite sau formale.” Din aceste definiții putem concluziona că relațiile dintre persoanele care compun un grup sunt structurate pe funcții, ierarhie, putere și statut; ca exemplu avem familia. Pentru indivizi, contează foarte mult apartenența la grup, aceasta influențând comportamentul lor. Cea mai cuprinzătoare definiție dată de teoreticienii care au studiat grupurile este: existența unui grup este demonstrată atunci când persoanele care il compun sunt conștiente că sunt membrii lui. Deci, pentru ca grupul să fie real, singura condiție indubitabilă este prezența persoanelor conștiente de apartenența la acesta. Multe dintre cazurile de discriminare derivă din influențele la care este supus individul încă din copilărie , în cadrul familiei. De asemenea se ține cont și de educație. În timpul adolescenței, mai puternică decât influența familiei, este influența colegilor, care formează de cele mai multe ori grupul de referință principal. O suprapunere de influență apare și sub acțiunea mass-mediei, care confirmă deseori stereotipurile individuale sau de grup. Studiile arată modul în care copiii se identifică cu grupul, adoptând cu rapiditate convingerile acestuia. De asemenea, cu trecerea anilor, la maturitate, se disting două categorii de adulți: pe de o parte cei care își păstrează convingerile formate în copilărie, iar de cealaltă parte sunt cei care dobândesc convingeri diferite. În primul caz este evidentă „dependența de stereotipul cultural”, iar in cel de-al doilea caz este vorba de cunoașterea stereotipurilor la nivel mai simplu. Această cunoaștere a fost deprinsă în copilărie, existând o disonanță între convingerile individului și stereotipurile culturale. În anii 70, în ciuda rarității cercetărilor despre grupuri, apare teoria identității sociale (Tajfel&Turner, 1979,1986). Ea se baza pe următoarele fapte: modul în care individul își creează o imagine despre sine la nivelul grupului nu este ca fiind „singur” ci, ca aparținând unei categorii; comportamentul este influențat de valorile mediului și influențele culturale.

Dinamica relației dintre grupuri a fost confirmată de numeroase experimente, dar teoria identității sociale a întâmpinat și critici. Cele mai importante se referă la ipoteza stimei de sine: discriminarea provine din nevoia de a se valorifica propria identitate socială; deci discriminarea are valoare motivațională. Discriminarea mărește stima de sine; teoria identității sociale susține că indivizii doresc o identitate socială și personală pozitivă, iar de cele mai multe ori discriminarea este modalitatea pentru a mări sau recupera stima de sine.

Pentru a facilita înțelegerea teoriei identității sociale, mai jos avem o reprezentare schematică a acesteia.

Figura 1-Reprezentarea schematică a teoriei identității sociale (Taylor&Moghaddam,1987).

Cap. 2: COMUNICARE ȘI IDENTITATE

2.1 Corpul ca formă de comunicare -Corpul în arta greacă și romană

În comparație cu celelalte popoare antice, grecii au venerat umanitatea prin arta lor impresionantă. Romanii, făcând abstracție de faptul că au fost mai puțin originali, au realizat durabilitatea artelor greco-romane, de o importanță colosală. În insulele Ciclade din Marea Egee se produceau opera de artă fine, reprezentate în mare parte de statuete albe din marmură. De asemenea există o asemănare notabilă între sculptura semi-abstractă din secolul XX și cea antică. O deosebită influență a avut-o o civilizație care în zilele noatre se numește miceniană, după un oraș din nordul Greciei, Mycene. Creativitatea micenienilor, cât și spiritual războinic pe care îl aveau, au dus la dezvoltarea propriului stil de reprezentări ale războiului și a scenelor de vânătoare, imprimate pe cupe de aur sau pe săbii din bronz. Mai jos este o reprezentată o scenă de vânătoare, încrustată cu aur placate pe un pumnal.

După destrămarea civilizației miceniene (secolul XII î.Hr.), a urmat o perioadă de emigrări și agitație, acest fenomen dând naștere unui tip de artă extrem de puternic umanizată, care a fost atribuită și asociată grecilor. Însușirea care o diferenția se datorează religiei grecești, care reprezenta zeitățile drept ființe umane superdotate. Era inevitabil ca arta greacă să nu se concentreze astfel pe figura umană.

Dintre operele artistice ale grecilor, cele mai bine reprezentate erau sculpturile, îndeosebi datorită faptului că picturile lor nu au rezistat la trecerea anilor. Prima perioadă a sculpturii grecești, a fost cunoscută sub numele de perioada arhaică, iar caracteristice ei erau nudul unui tânăr în poziție verticală (fig.1) și fecioara îmbrăcată (fig.2), ambele prezentând un zâmbet larg pe față. În scurt timp, redarea convențională a corpului a fost detaliată, iar imbracămintea purtată a beneficiat de mai multă dibăcie în modul de reprezentare. Următoarea perioadă, cea clasică, este considerată ca fiind apogeul reprezentărilor artistice grecești. Inivațiile au apărut rapid și erau constituite din modificarea poziției verticală a personajelor, într-o multitudine de poziții naturale.

Destul de târziu, în secolul al IV-lea î.Hr. au apărut și nudurile feminine-considerate reprezentative pentru arta clasică a grecilor, care în ciuda faptului că era realist, totuși idealiza și generaliza ocolind extremele de orice fel.

Grupul cel mai impresionant de picturi romane, a fost realizat pe pereții caselor din Pompei(oraș situat la sud-est de Napoli, în Italia, care a fost conservat datorită faptului că a fost acoperit cu cenușă în timpul unei erupții vulcanice), iar aceste picturi arată perspectiva artiștilor asupra corpului și modul în care este reprezentat acesta.

Mai târziu, perioada renașterii este semnificativă din punct de vedere artistic și al reprezentării corpului. Renaștere este termenul folosit pentru a reda schimbările culturale petrecute între secolele al XV-lea și al XVI-lea în Italia, care au influențat apoi cea mai mare parte a Europei. Această perioadă a dus la schimbarea valorilor umane, la o creștere a încrederii în potențialul uman. Arta renascentistă celebra lumea înconjurătoare și umanismul, redescoperirea civilizațiilor clasice sub o altă lumină.

În 1430 a fost creat primul nud în picioare “David” o sculptură din bronz (Fig.3). David apare ca un razboinic gol și reprezintă începutul unei noi perioade a Renașterii. În perioada Renașterii târzii, au existat trei marii genii ale artei: Leonardo da Vinci (1452-1520) care prin “Madona printre stânci” și “Mona Lisa” a reprezentat idealul clasic, Michelangelo Buonarotti (1475-1564), care și-a petrecut patru ani din viață pictând tavanul Capelei Sixtine (o capodoperă reprezentând scene biblice), Rafael (1483-1520) a pus temeliile unui nou stil de pictură care a durat secole întregi, una dintre cele mai celebre lucrări ale sale fiind fresca “Școala ateniană”. Apropiindu-ne de prezent, pictorii surprind profiluri faciale, dau volum siluetelor și, în plus, sugerează mișcarea. Spre deosebire de biologie și medicină, arta și religia sustrag corpul din ordinea naturală și îi atribuie valoare culturală și  simbolică.

2.2 Comunicarea cu ajutorul corpului-Comunicare nonverbală

Corpul este purtător de mesaj, dansul comunică de asemenea prin gest, mișcare, ritm și muzică, literatura face din corp un loc al limbajului, dramatizează emoțiile extreme, cerând spectatorului să se implice, să nu rămână un contemplator pasiv. Datorită tehnologiei computerizate, video arta și arta digitala este posibilă colarea și trucarea imaginii corporale. Corpul devine loc al artificiului și falsului. Ficțiunea însăși este luată uneori ca model. De exemplu tinerii japonezi, se îmbracă precum personajele favorite din desenele animate, inaugurând o adevarată modă,având specific autohton. Supereroii sunt de fapt supraoameni. Superman, Omul păianjen, Nemuritorul fac reală concurența clasicului James Bond. Șarmul, frumusetea și inteligența eroilor devin repere derizorii. O mulțime de "morți vii", zombi, strigoi, vampiri, vârcolaci, indivizi mutanți, extratereștrii, populează micul și marele ecran. Suntem în era post-umană, una în care omul și-a pierdut propria "umanitate". Publicitatea, la rândul ei, include corpul într-o logică a persuasiunii comerciale și a consumului. Corpul vinde, în aceeași măsura în care se vinde. Mediile de comunicare on-line suprimă total prezența corpului. Omul este substituit de propriul mesaj. Cyber-spatiul este locul întâlnirilor anonime și impersonale între oameni care nu se văd, dar comunică instantaneu. "A fi" înseamnă a fi conectat, a intra în retea, a-ți posta mesajul, a fi activ. Relația dintre corp și societate este una de supraveghere, însă aici semnele de întrebare apar în legătură cu locul unde se încadrează individul în această relație, care este urmărită mai mult sau mai puțin subtil, fiind sub observație în permanență. Fiecare om își construiește și își aranjează viziunea personală asupra corpului său, respectând însă cu strictețe un cod limitat și periodic care este impus de societate. Modul în care un om se folosește de corpul său, nu este unul natural, ci este unul învățat, neavând însă un model de urmat ci o mulțime din care poate alege cum să își modifice corpul. În acest fel, controlul pe care îl are individual asupra corpului său se îmbină subtil cu influența pe care o exercită societatea. Un exemplu potrivit din acest punct de vedere ar fi sportul, se consideră o activitate fizică, un mijloc de eliberare a constrângerilor de zi cu zi, o metodă emancipată de relaxare, este de multe ori un spațiu în care volența este considerată legitimă. Orice sport poate crea un anumit tip de relație între individ și corpul său, fie în mișcare, fie static, individul învață să își controleze corpul. Începând cu secolul XX, oamenii au fost liberi să cerceteze, să își descopere nevoile și să le împlinească. Însă corpul supravegheat de modele, de viziuni ideale, este supus rigorii sau modelarea părților corporale. Oricât ne-am raporta la societate și la mijloacele ei de supraveghere, omul nu este doar un actor pe o scenă, ci el însuși devine supraveghetorul propriei persoane. Acest control legat de viziunea corpului a dus la o mulțime de principii legate de corp, manipulare, supraveghere și intuire a gândurilor și ideilor unui individ. Semnalele nonverbale transmise de indivizi prin intermediul corpului sunt cele care întăresc sau diminuează credibilitatea mesajului verbal emis, în acest fel se permite și este chiar facilitata relaționarea dintre emițător și receptor.

Având în vedere complexitatea acestora, se pot identifica următoarele mijloace de comunicare:comportamente relevante privind organizarea spațială, care presupun deplasarea întregului corp; manifestări comunicaționale care derivă din atitudinea corporală: tonus, postură; manifestări comunicaționale care reclamă coordonarea complexă a micro-mișcărilor: mimică, gesturi, vocalizare; limbajul, care atestă capacitatea cea mai complexă specific umană, rezultată din învățare. Specialiștii suțin existența a trei categorii în cadrul comportamentului non verbal: paralimbajul (partea care nuanțează discursul, inflexiuni ale vocii sau pauzele), kinestezia (mișcările corpului, inclusiv ale feței) și proximitatea (percepția spațiului). Ca și comunicarea verbală, comunicarea nonverbal poate fi conturată în termenii de emițător, receptor, canal de comunicare, mesaj, efect și feed-back. Decodificarea mesajelor comunicării nonverbale ține cont de contextele culturale, astfel încât unele culturi sunt mai slab contextuale (adică se pune mai puțin accent pe contextual comunicării), cum ar fi: culturile nord-americane, din Australia și Europa de Nord. În aceste culturi, un gest rămâne un gest iar semnificația acestuia rămâne aceeași indiferent de împrejurări. În opoziție sunt culturile inalt contextuale cum ar fi: cultura chineză, coreeană, japoneză. Însă cercetătorii au înregistrat diferențe în decodificarea mesajelor nonverbal și în funcție de gen și vârstă, de exemplu o dată cu creșterea în vârstă se obțin rezultate mai bune în decodificarea semnalelor legate de postură și gesturi, dar nu influențează și decodificarea expresiilor faciale.

Termenul “kinesics” este derivat din limba greacă și desemnează mișcarea, având înțelesul de studiu al mișcărilor corpului în timpul transmiterii de semnale nonverbale, în comunicarea interpersonală. O să discut în special despre kinezică (sau studiul mișcărilor corpului), deoarece din domeniul comunicării nonverbale, această parte este cea care este adecvată subiectului lucrării. Ray L. Birdwhistell -fondatorul kinezicii- împarte aceasta în:

Pre-kinezică: studiul bazelor fiziologice ale mișcării corpului;

Micro-kinezică:studiul kinemelor(a numit “kimene” cele mai mici unități de semnificație ale mișcărilor corpului);

Kinetică socială: studiul interacțiunilor sociale.

Se întâlnesc lucrări sub formă de dictionar despre limbajul corpului, unde pe o coloană se găsesc gesturile, iar pe celalaltă semnificațiile acestora, de exemplu: brațele lăsate – dezinvoltură, brațe depărtate – egocentric, capul ridicat – orgoliu, capul drept – intenția acțiunii, capul aplecat lateral – sentimente, capul plecat – introvertit, gesturi ample – exaltare, gesturi în jos – inhibiție, gesturi în sus – entuziasm, etc. Ray L. Birdwhistell are, de asemenea, un astfel de “dicționar” înfățișat mai mult sub forma unor pictograme cu ajutorul cărora pot fi descrise mișcările corpului. De exemplu, în figura de mai jos sunt ilustrate simbolurile pentru expresiile faciale.(Fig. 4)

1. Față lipsită de particularități

2. Ridicarea unei sprâncene

3. Sprânceană coborâtă

4. Contractarea sprâncenelor spre

mijlocul feței

5. Contractarea sprâncenelor pentru

încurajarea audienței

6. Sprâncene ridicate

7. Ochii mari

8. Făcut cu ochiul

9. Încruntare laterală

10. Încruntare totală

11. O pauză cu două clipiri

12. O pauză cu cinci clipiri

13. Privire laterală

14. Centrare pe audiență

15. Ochi holbați

16. Rotirea ochilor

17. Ochi întredeschiși

18. Ochii peste cap

19. Ochi ca girofarul, stânga-dreapta

20. Ochi strălucitori

21. Contractarea laterală

a pleoapei inferioare

22. Nară încrețită

23. „Flăcări pe nas“ (nări mărite)

24. Nări micșorate

25. „Nas de iepuraș“

26. Își trage nasul

27. Adulmecare în stânga

28. Adulmecare în dreapta

29. A vorbi spre stânga

30. A vorbi spre dreapta

31. Colțurile gurii în sus

32. Zâmbet discret

33. Gura relaxată

34. Colțurile gurii în jos

35. Limba în obraz

36. Buzele țuguiate

37. Dinții încleștați

38. Zâmbet larg

39. „Zâmbet pătrat“

40. Gura deschisă

41. Trecerea limbii peste dinți (încet)

42. Trecerea limbii peste dinți (repede)

43. Umezirea buzelor

44. Mișcarea buzelor

45. Fluierat

46. Bosumflare

47. Retragerea buzelor

48. „Gura pungă“

49. Atenționare sonoră

50. Gură relaxată

51. Bărbia îndreptată înainte

52. „Gura mască“

53. Mestecat

54. Tâmplele încrețite

55. „A da din urechi“

56. Mișcarea

totală a scalpului

Fig. 4. Simbolurile utilizate de Ray L. Birdwhistell pentru kinemele faciale

Neîncrederea în interlocutor este de multe ori indicată de evitarea contactului vizual, iar interesul pentru interlocutor sau pentru discuția purtată poate fi indicat de contactul vizual prelungit. Unul dintre cele mai expresive semnale ale limbajului corpului este încrucișarea brațelor peste piept. Acest semnal poate indica, spun specialiștii, o barieră imaginară între o persoană și interlocutorii săi, o stare de tensiune și de opoziție. Printre cele mai comune semnale ale limbajului nonverbal se numără următoarele:

Limbajul corpului

Trosnitul degetelor

Joaca cu obiectele (pix, chei)

Brațele deschise sau palmele la vedere

Mână/pumn strâns

Rosul unghiilor

Uitatul la ceas

Bătutul din picior

Atingere în zona nasului

Atingere în zona urechilor

Clipit

Masarea tâmplelor

Postura rigidă a corpului

Scoaterea ochelarilor și curățarea lor

Interpretare

Plictiseală, agitație

Plictiseală, sau persoana are ceva de spus

Încredere și interes

Defensivă, iritare

Nervozitate

Plictiseală

Nerăbdare sau atenție distrasă

Gânduri negative sau dubii

Nesiguranță

Secret

Anxietate

Anxietate

Persoana dorește timp pentru a putea continua

Psihiatrul german Ernest Kretschmer a publicat în 1921 lucrarea “Structura corpului și a caracterului”, care s-a dovedit a fi un success. Pe baza observației, acesta a stabilit că persoanele robuste au un temperament spontan, dar cu o slabă distribuire a atenției, fiind incapabili să facă mai multe activități în același timp, însă sunt buni oratori având o gândire bogată în imagini. În opoziție, ar fi persoanele cu un corp subțire care au caracteristice originalitatea, atenția distributivă, înclinând mai mult către scris și nu către oratorie.

Psihiatrul elvețian Carl Gustav Jung, a clasificat oamenii, după cum se raportează la mediu în extravertiți (cei care trăiesc conformându-se regulilor obiective) și introvertiți (cei care ce orientează după factorul subiectiv). Cercetările continuă inclusiv în direcția artefactelor, mai exact îmbrăcămintea, accesoriile. Acestea evidențiază la o persoană genul, o categorie de vârstă, o apartenență la grup, o categorie socio-economică, o profesie, etc. Determinarea culturală a hainelor poate fi urmărită prin semnificația culorilor, care diferă de la o cultură la alta, desigur că se ține cont și de influența climei, deoarece în zonele calde se preferă hainele de culoare albă și mai largi, iar în zonele reci se preferă haine închise la culoare și strânse pe corp. Hainele de cele mai multe ori reprezintă delimitarea dintre clasele sociale și exprimarea sinelui. Acestea pot oferi indicii despre caracteristicile psiho-morale ale persoanelor, influențând atât stima de sine, cât și comportamentul celorlalți. În modul în care ne îmbrăcăm intervin mai mult sau mai puțin, dorința de a ne acoperi corpul dar și dorința de a atrage atenția, de exemplu tinerii dintr-un club doresc mai mult să atragă privirile decât să își protejeze corpul. Adolescenții mai ales, urmăresc diferențierea vestimentației pentru a arăta nevoia de independență și autonomie părinților. Legat de diferențele culturale, din nou apar discuții, deoarece în cultura occidental femeile își arată buricul de obicei împodobit cu cercei și pietre (semi)prețioase, iar în țările arabe, femeile își acoperă inclusive gleznele. Cu ajutorul vestimentației putem descoperi mai ușor persoana din fața noastră, putem să o localizăm geografic și să stabilim a cărei cultură aparține.

2.3 Corpul ca formă de identitate socială

Corpul a fost dintotdeauna un mediu de comunicare și un emițător de mesaje culturale și sociale. Corpul este instrumentul cu ajutorul căruia vedem, mirosim, simțim, gândim, etc. Este intermediarul dintre lumea înconjurătoare și sinele nostru, cu ajutorul corpului relaționăm cu societatea, care îl modelează după criterii deja stabilite. De la aspect (mărime, formă, culoare) până la conținut, corpul nostru azi este supus reconstrucțiilor pentru a satisface fie cerințele „proprietarului”, fie cerințele societății. Tatuaje, piercing-uri, cicatrici,auto-mutilări, liposucție, liftinguri, implanturi, etc, toate sunt menite să ajute corpul să se conformeze mai bine la cerințe, să fie disciplinat. Însă acesta, este singura bază reală a noastră, care își demonstrează originalitatea printr-un discurs propriu. Teoretizarea corpului este dificilă, fiind prezente două tipuri de abordări: naturalismul și construcționismul social. Abordările ce privesc din sfera naturalismului, țintesc esența biologică a corpului (abilitățile și însușirile). Din punctul de vedere al construcționismului social, materializarea corpului este refuzată, fiind produs de regimurile politice și normative. Chris Shilling propune o abordare a corpului drept „un mediu multidimensional pentru constituirea societății: o sursă, o locație și un mijloc de poziționare a indivizilor în societate”. Corpul se implică în construcția realității sociale, lăsându-se, în același timp, modelat și constituit de normele și reprezentările aceleiași realități sociale. Caracterul său concomitent natural (biologic/material) și social/cultural (construit) îl fac pe cât de vizibil, pe atât de greu de definit. Propria noastră gândire (reprezentare, proiecție, construcție) despre corp este constant legată de evoluția cunoașterii științifice despre corp, care ne forțează permanent limitele. Noile tehnologii medicale ne fac să medităm tot mai mult asupra noțiunilor de persoană și subiect. Fiecare nouă descoperire, și nu doar în domeniul geneticii sau al medicinei, are influență asupra existenței noastre, asupra posibilităților noastre (de a ne deplasa, de a comunica la distanță, de a ne prelungi sau ameliora viața) și nu în ultimul rând, asupra modului în care ne raportăm la propriul corp.

Body art (arta corporală) transformă corpul în obiect de artă. Experiențe de genul tatuajelor, piercing-ului, scarificărilor (tăieturi și cicatrizări ale pielii) au permis corelații între body art și arta primitivă. Body art alege de fapt o cale opusă artei primitive. Astfel de practici nu mai "culturalizează" corpul, precum în culturile tradiționale, unde imaginea substituia scrisul, ci îl "decorează" în funcție de modă. Din dorința de a deveni speciali, diferiți sau la modă, mulți adolescenți din zilele noastre recurg la practici de individualizare. Dacă în trecut, egiptenii își găureau buricul pentru a trece la un alt nivel spiritual, soldații romani își arătau masculinitatea cu ajutorul piercingurilor, iar evreii își marcau sclavii, în prezent aceste lucruri au evoluat de la origini. Părțile corpului unde au ajuns să fie practicate aceste metode (cele mai populare fiind tatuajul, piercing-ul și operațiile estetice) sunt multiple: sprâncene, nas, buze, limbă, urechi, buric, organe genitale,etc. Cerceii au fost asociați cu mișcările Hippie, Punk, Rock, etc, apoi au devenit un semn al răzvrătirii și extravaganței. Astăzi se poartă cu mândrie, dar trecând peste aspectul fizic și estetic, există și factori de natură psihică, ce nu trebuie ignorați. Adolescenții care recurg la tatuaje și piercing-uri se impart în două categorii: cei care văd aceste practici ca fiind o artă și cei care o fac pentru a atrage atenția asupra neîmplinirilor psihice. Între 13-15 ani, adolescentul dorește o înfățișare nouă, la modă, în concordanță cu perioada de teribilism pe care mulți adolescenți o experimentează. Indiferent de condiție socială, studiile arată că fiecare dintre noi vrem să primim acordul celorlalți. Uneori din dorința de a aparține unui grup, sau clasă socială, îi vom imita pe cei care fac parte din acesta. În perioada adolescenței însă, socializarea este foarte importantă atât pentru dezvoltarea emoțională, cât și pentru dezvoltarea inteligenței tânărului. Moda poate marca viața socială a adolescentului, cât și stima de sine. Îndeosebi, mass-media promovează modele duse la extrem, care influențează percepția tânărului despre normalitate, îndreptandu-se către extremism. În cazul operațiilor estetice, schimbarea este mult mai profundă și afectează inclusiv personalitatea individului. În special în cazurile în care rezultatele nu sunt cele sperate, oamenii realizează că anumite imperfecțiuni fac parte din identitatea lor și de multe ori ajung să sufere după o asemenea schimbare. Oamenii sunt tentați să caute modele în celebrități, deoarece în mintea lor, celebritățile duc o viață liberă, lipsită de griji. Unii doctori își investighează pacienții înainte de operații pentru a confirma faptul că aceștia nu fac alegeri greșite, dar există și doctori care fac operațiile fără să le pese de urmările psihologice. Orice modificare, mai mică sau mai mare, are nevoie de timp pentru ca mentalul să se adapteze. Extremismul este prezent inclusiv în acest domeniu, iar aici nu mă refer la operațiile obișnuite de întinerire sau reparare a defectelor. Printre cele mai bizare operații estetice se regăsesc: modificarea liniilor din palmă (practicat în Japonia pentru îmbunătățirea viitorului), gropițele în obraz, implant de mustață (practicat de bărbații din Turcia), modificarea culorii ochilor, slăbirea degetelor de la picioare, bombarea frunții, zâmbetul permanent (orientarea colțurilor gurii în sus), etc. Scopurile pentru care sunt folosite aceste practici, cum ar fi tatuajul sau piercingul sunt diverse, cateva dintre ele ar putea fi: statutul social, devotamentul spiritual, dovezi ale iubirii, pedepse, talismane norocoase și de protecție, etc. De exemplu, tatuajele sunt acum folosite și în scop cosmetic, față de întrebuințarea lor din trecut. Mai exact, tatuajele poartă rol de machiaj permanent sau ascunde anumite imperfecțiuni ale pielii. Machiajul permanent prin tatuare, vizează următoarele zone: buze, ochi, sprâncene, și în special se folosesc nuanțe naturale. Se urmărește obținerea unui machiaj fără efort, în fiecare zi. Pe lângă riscul îmbolnăvirii și costurile procedurilor, factorul timp este de necontrolat, iar pielea va rămâne distrusă pe viață. Ceea ce la 20 de ani ne place și ne face să ne simțim ca fiind parte a unui colectiv, este posibil ca la 60 de ani, cand vom explica nepoților ce este obiectul respectiv, să nu ne mai provoace aceeași plăcere. Felul în care un individ este perceput după achiziționarea unui tatuaj sau piercing, depinde și de dorința acestuia de a expune sau de a păstra pentru sine noua achiziție. Aceste practici nu se reduc doar la achiziționarea unui atribut corporal, ci deopotrivă este necesară o redefinire a identității corporale. Individul care își expune tatuajul poate întâmpina respingere socială, fără a avea control asupra atitudinilor celorlalți. Individul capătă un statut odată cu achizitionarea atributului corporal și indiferent unde se va afla, pe stradă, la școală, la piață, la doctor, la teatru, la muzeu, individul trece de la statutul individual la percepția cum că, ar fi parte a unei categorii, fie cea a oamenilor tatuați, fie a celor cu piercing-uri. De asemenea pot fi întâlnite cazuri de admirație, fie din partea celor care îi împărtașesc practica respectivă, fie din partea unor străini. În acest caz, apare sentimentul de apartenență și de acceptare. “Tatuajele ne arată adeseori stadiile vieții unui individ, și cate-odată profilul său moral. Ele sunt cicatrici vorbitoare.”. Corpul nostru este instrumentul cel mai la îndemână pentru a ne afirma. În societate, corpul devine instrument de comunicare, prin care se exprimă atât distincția individului de ceilalți, cât și apartenența acestuia la un grup anume. Aceste practici sunt suveniruri, iar cu ajutorul acestora indivizii rememorează situațiile, care i-au determinat să recurgă la acestea inițial. Retrăind efectiv acele circumstanțe, se dă un sens existenței și se iau decizii doar privindu-le. Corpul devine un fel de “album de amintiri”, în care este definită identitatea individului în societate.

Cap. 3. STUDIU DE CAZ: FORME DE EXTREMISM ÎN COMUNICAREA CORPORALĂ
 
 3.1 Practici ale extremismului corporal

S-au făcut numeroase studii antropologice în urma descoperirilor vechi de secole, iar acestea atestă faptul că oamenii sunt în continuă căutare a unor tehnici și practici de individualizare. Altfel spus, este vorba de o nevoie a omului de a-și spori identitatea. S-a căutat diferențierea la nivel vizual a individului sau a grupului de restul populației, din diferite motive. În fiecare grup biologic, etnic, cultural, chiar la nivel continental, există o formă de înțelegere și de aplicare a practicilor de modificare corporală, cu scopul individualizării. Voi vorbi despre câteva dintre acestea, cum ar fi: tatuaje, perforări, răni cicatrizate, deformarea intenționată a unor părți ale corpului, mutilări, etc. Aceste metode nu au pornit doar de la principiul individualizării, ci au legătură și cu estetica. Din cele mai vechi timpuri, oamenii au încercat să-și modifice aspectul fizic nu doar din dorința de a fi diferiți, ci de asemenea pentru a ajunge la ceea ce ei considerau perfecțiune sau frumusețe supremă. O formă mai evoluată a acestor practici legate de frumusețe, sunt operațiile estetice de astăzi. În prezent motivele pentru care aceste practici se realizează s-au schimbat, fiind vorba acum mai degrabă de o modă decât de o tradiție. Deși au fost facute numeroase studii, este dificil de stabilit unde și când au luat naștere aceste practici, deoarece erau comune multor civilizații din antichitate. Arta modelării corpului este un subiect extrem de amplu, putând fi abordat cronologic, teritorial, etnologic și cultural. Numărul crescut al practicilor de decorare a corpului uman, precum și diversitatea acestora, dovedesc faptul că imaginația umană (nocivă sau benefică), nu cunoaște limite. Una dintre cele mai răspândite practici, care se folosește și astăzi, este body piercing-ul. Body piercing-ul este un tip de artă prin tehnici de modificare a corpului, executată prin rănire cu anumite instrumente, având un grad minim de durere. Se spune că această artă datează de 5000 de ani, avansând din ce în ce mai mult. În trecut, piercing-ul reprezenta diferite calități cum ar fi bogăția, curajul, puterea, vigoarea tăria de caracter, maturitatea. În legătură cu istoria piercingul-ui, arheologii au descoperit o statuie din piatră din sec. 9 î Hr, care avea primele piercing-uri la om. Apoi, mai târziu, în China au fost descoperite obiecte asemănătoare. Mayașii și aztecii considerau că se apropie mai mult de zeități dacă au un cercel în limbă, iar egiptenii marcau trecerea copiilor la maturitate cu un cercel în nas. Romanii considerau că piercing-ul în mamelon reprezintă un semn al virilității, în timp ce victorienii (Epoca Victoriană:1837-1901) își exprimau statutul regal prin tot felul de cercei în diverse părți ale corpului. Din punct de vedere al cruzimii, în istorie, body piercing-ul a fost ultilizat pentru a marca sclavii, criminalii și spionii. Multe triburi native americane au practicat body piercing-ul în nas ca fiind o practică a sexului masculin, același principiu urmându-l și triburile asiatice și cele din Pacific. Ca o altă formă de modificare a frumuseții, băștinașii australieni își străpungeau septul (osul nazal) cu un băț lung pentru a-și turti nasul. În schimb, în nordul Indiei și Tibetului, femeile aveau piercing în nară încă din copilărie, urmând a fi străpuns septul în timpul căsătoriei pentru a simboliza apartenența femeii față de bărbat. În prezent, această practică cu caracter tribal a devenit o modă, acum fiind vorba despre exprimarea personalității și libertatea de a alege. Pentru unele persoane, această practică este o artă, pentru altele este o practică care le provoacă repulsie. Dacă în trecut erau folosite oase și lemne, astăzi procedura se realizează numai cu mănuși și ace de unică folosință, în mediu steril, toate instrumentele fiind sigilate, în termen de garanție, iar cerceii sunt sterilizați. Body piercing-ul în zilele noastre reprezintă o alegere, un mod de exprimare influențat de temperamentul fiecărui om și de personalitatea acestuia. Mihai Draica, este un artist-piercer cu o experiență bogată în această practică. Mihai se ocupă din anul 1999 de body piercing, pe care îl descrie ca fiind "un mod de viață, un mod de a-ți rearanja imaginea exterioară". Într-un interviu acordat Jurnalului, acesta enumeră câteva detalii despre cum se desfășoară procesul: "Întâi, trebuie să ai peste 16 ani și să o faci pentru tine, nu pentru altcineva. Apoi, în momentul în care te-ai decis să-ți montezi un cercel și după ce ai ales locul unde crezi că ți s-ar potrivi, se dezinfectează zona cu iod și se face anestezia (cu lidocaină spray pentru mucoase, adică limbă și organe genitale, sau cu xilină injectabil pentru restul). Durata lucrării este, în general, maximum 10 secunde, după ce și-a făcut anestezia efectul. Mediul în care se efectuează lucrarea e extrem de curat și în siguranță, nicidecum sordid". Această practică a ajuns sa fie dusă chiar și la extrem. Brazilianca Elaine Davidson, o fostă asistentă medicală din Edinburgh, a intrat in Cartea Recordurilor pentru cele mai multe decorațiuni metalice atașate de corpul ei.

Ea deținea în martie 2012, 9000 de piercinguri (din care 1500 nu erau la vedere) care cântăreau în total, 3 kilograme. Ea a recunoscut că are parte de durere atunci când își adaugă încă un cercel la impresionanta colecție, dar o face de dragul artei.

Un alt împătimit al acestei practici care a intrat in Cartea Recordurilor in 2010, este un bătrân de 78 de ani. El are 241 de piercing-uri, iar pentru a-și asorta metalele, acesta și-a umplut corpul și cu tatuaje. În jurul vârstei de 40 de ani a pierdut un pariu și atunci și-a făcut primul piercing, urmând să adauge și altele.

.

Germanul Rolf Buchholz, 53 de ani a intrat în Cartea Recordurilor și este deja o vedetă locală în orașul german Dortmund, în care locuiește. Rolf are 453 de piercing-uri, dintre care 278 sunt în zona intimă a corpului. Pe lângă acestea, el și-a tatuat aproape tot corpul și mai nou, și-a pus și doua coarne. De asemenea este un împătimit al cârligelor și nu este singurul, aceasta fiind o practică extreme de populară.

O altă practică asemănătoare este tatuarea. Cel mai vechi tatuaj de până acum, descoperit la om, apartine unei mumii care datează de acum 5300 de ani, cunoscută ca și Omul Ghețurilor sau Oetzi. De-a lungul secolelor s-au descoperit mumii tatuate din Egipt până în estul și vestul Europei, care atestă preocuparea străveche a omului de a-și individualiza corpul. Practica tatuajului nu este deci o perocupare moderna, ci datează încă din timpul faraonilor. Arheologii au descoperit în 1891 un mormânt datând din 1994 î Hr, și au constatat că mumia de sex feminin din interiorul acestuia avea tatuat un desen geometric.

Tatuajul se realizează prin inserarea de cerneală permanentă în piele, cu rol general decorativ, dar și de marcare sau identificare. Un maestru tatuator își petrecera întreaga viață învățând acest procedeu: despre obiecte ascuțite, ace, roci, etc. Neavând aparatură modernă, procesul era mult mai dureros și de asemenea dura mai mult timp. Tatuajul era foarte răspândit în rândul grupărilor tribale din Filipine, Africa, America de Nord și de Est, Europa, Japonia și Noua Zeelandă. “Omul Ghețurilor” a fost descoperit în Alpi cu 57 de tatuaje cu carbon, care constau în simple puncte și linii. Din aceeași sferă a tatuajelor, sunt și tatuajele cu henna (fiind vorba de o plantă folosită cu rol de colorant). Popoarele primitive își tatuau adolescenții ca semn de trecere la maturitate. Se considera în trecut, că purtătorii de fluturi, șerpi, broaște, lupi, urși, primeau o parte din puterile acestor specii. În timpul împăratului roman Constantin, condamnații, sclavii erau însemnați pe piele pentru a se deosebi de ceilalți oameni. Obiceiul tatuării s-a extins rapid. Deși religia și guvernele au încercat să stopeze acest obicei, el este și astăzi extrem de popular. Cele mai vinovate sunt considerate curentele Hippie și Rock and Roll de promovarea acestei practici. Primul centru în care se executau tatuaje a fost deschis în New York, în anul 1846, și era frecventat inițial de militari civili. Înainte ca tatuajele să cunoască o popularitate mare, în 1960, multe persoane care realizau tatuaje nu reușeau sî respecte regulile de sănatate și siguranță. Mult mai târziu, în anii 2000, tatuajele au devenit o modă, adoptate întâi de vedete, cum ar fi The Rolling Stones, urmând ca acum să le putem observa aproape la oricine, indiferent dacă o persoană este vedetă sau nu. În prezent însă, această profesie este luată mult mai în serios, iar unii practicanți au chiar diplome în design graphic. De exemplu, Geoff Ostling în vârstă de 65 de ani, profesor de istorie, și-a dedicat corpul artei. În acest sens, 90% din pielea australianului este acoperită cu flori exotice de grădină. Între 1994-2009, Geoff împreuna cu tatuatorul său, Merci, au relizat un film documentar care se numește Anatomy, în care este povestită întreaga istorie a tatuajului. Documentarul respectiv a câștigat numeroase premii, iar Geoff Ostling a decis ca pielea să îi fie donată după moarte, Galeriei Naționale de artă Canberra.

Artiștii tatuatori sfătuiesc doritorii să urmeze un ghid înainte de a lua o decizie, dacă doresc să își facă un tatuaj. Noțiunile de bază pornesc de la faptul că tatuajul este o decizie importantă și nu poate fi asociată cu o vizită nereușită la coafor. Ceea ce este pus pe piele, va rămâne acolo pentru mult timp, dacă nu chiar pentru totdeauna. Trebuie luate în considerare toate aspectele întregului proces de tatuare, inclusiv motivația clientului de a dori tatuajul. Spre deosebire de hârtie sau panză, pielea nu este uniformă în culoare, textură sau grosime. Un artist tatuează cicatrici, mici denivelări, pete sau alte imperfecțiuni ale pielii. În primul rând alegerea unui salon pentru tatuaje este un factor extrem de important, deoarece sănătatea trebuie să fie pe primul loc. Saloanele de tatuaje sunt de multe ori responsabile de răspândirea bolilor cum ar fi HIV, hepatită, boli de piele, etc. Apoi alegerea artistului care urmează să execute tatuajul trebuie sa fie facută de asemenea cu grijă, deoarece fiecare artist are propriul stil și talent. Următorul pas ar fi alegerea tatuajului propriu-zis, însemnând o imagine care ne place și semnificația acesteia. În general tatuajele atrag atenția și trebuie să fim siguri de la început că este ce fel de atenție ne dorim noi. Locul unde va fi tatuajul este, spun specialiștii, cheia. Trebuie luat în considerare faptul că acolo unde pielea este mai subțire, procesul va fi mai dureros. Vom dori ca ceilalți să vadă cu ușurință tatuajul? Sau îl dorim într-un loc mai ferit? Vom dori noi înșine să îl vedem mereu? Sau ne vom plictisi rapid de acesta? Metodele de îngrijire imediat după tatuare sunt importante, deoarece locul se poate infecta și putem rămâne cu un semn mult mai mare decât am vrut inițial. Aceste metode trebuie explicate de către tatuator clientului, până acestuia îi este clar ce are de făcut. Câteva exemple de tatuaje:

Tatuajele cu cerneală albă au devenit tot mai populare în ultimii ani, datorită faptului că strălucesc în întuneric. Un tatuaj cu cerneală alba poate fi o alegere bună dacă anumite persoane își doresc un tatuaj, dar cariera nu le permite să își facă unul normal.

Un tatuaj cu cerneală alba este delicat și aproape invizibil, mai ales dacă este mic. Dar aceste tatuaje sunt mai pretențioase și mai scumpe, deoarece necesită mai mult efort decât un tatuaj normal. Există posibilitatea să nu se vindece corect, iar în loc de culoarea albă să fie gălbui sau nicio culoare, doar o cicatrice. De asemenea, printre practicile tatuajelor, există și “Eyeball tattoos”, ce din punct de vedere tehnic înseamnă injectarea de cerneală în sclerotica ochiului (înveliș exterior al globului ocular, care constă dintr-o membrană cu funcție protectoare, numită și albul ochiului).

Această practică este deosebit de controversată, deoarece efectele ei sunt ireversibile și destul de evidente. În special, riscul cel mai mare este reprezentat de faptul că efectele pe termen lung asupra vederii sunt încă necunoscute. Tatuarea globului ocular este una dintre cele mai noi “tendințe” în domeniu, prima oară fiind executată în Toronto, în urmă cu aproximativ 7 ani de câțiva artiști tatuatori. Este o procedura experimentală, deoarece poate fi deosebit de dăunătoare. Ceea ce se dorește prin această practică, este evidențierea contrastului la nivelul ochilor, aceștia fiind un puternic instrument de comunicare. Efectele uluitoare și contrastante sunt vizibile în general la oamenii care au culoarea irisului deschisă (albastru sau verde). Nu se poate spune că se practică tatuajul propriu-zis, deoarece este vorba mai mult de injectare decât de vreun desen anume. Este aproape imposibil să fie trasate linii pe sclerotic, în schimb este posibil amestecul de culori, sau creerea anumitor efecte cu ajutorul acestora. Riscurile cele mai cunoscute sunt: injectarea de cerneală prea multă (cauzând dureri de cap), sensibilitate la lumină, alergii la cerneală sau sensibilitate la unul din componenții acesteia, printre cele mai grave fiind orbirea sau chiar pierderea completă a ochiului.

Tatuarea este o metodă de modificare vizuală a corpului, dar acest obicei poate fi considerat o joacă în comparație cu următoarele practici, în general cu același scop cu cel al tatuării. Modificările corporale au fost duse la extrem și au degenerat în mutilări. În Africa și Australia, multe populații au pielea prea închisă pentru a se distinge nuanța tatuajului, iar aceștia au apelat la cicatrizarea ritualică și la alte forme de mutilare. Practicată de ambele sexe, cicatrizarea este una dintre cele mai de impact practici, nefiind limitată doar la populațiile de culoare ci se regăsește și la populațiile din Egipt. Cicatrizarea se execută cu ajutorul unor instrumente ascuțite pentru incizii, încât forma țesutului care va cicatriza rana să fie controlat. Cicatrizarea implică frecarea rănilor cu seva acidă a unor plante, cu praf de pușcă sau cărbune, cauzând arsuri permanente. Mai multe triburi din Sudan și Etipoia duc la extreme arta înfrumusețării corpului. Atât adulții, cât și copii (care își marchează în acest fel trecerea către viața adultă) recurg la forme ritualice de cicatrizare. De multe ori, cicatricile sunt un semn al puterii, al frumuseții sau al apartenenței. Fotograful francez Eric Lafforgue a reușit să capteze aceste ritualuri africane de personalizare a corpului.

O altă practică se regăsește la femeile din tribul Mursi din Etiopia. Acestea sunt faimoase pentru că poartă farfurii mari în buze, ca semn de maturitate și frumusețe. Este vorba de discuri de lut sau lemn, inserate în buza inferioară, reprezentând o necesitate pentru acest trib. La introducerea discului, doi-patru dinți din față ai mandibulei sunt îndepărtați.

Discurile au între 8-16 cm, fiind un semn al importanței sociale în cadrul tribului. Cu cât este mai mare discul, cu atât femeia este mai importantă. Aceste discuri sunt scoase după căsătorie, iar buzele rămân cu forma pe care au luat-o. Nu numai femeile se mutilează, ci și bărbații. Ca ritual de maturizare, într-un grup etnic din pădurea tropicală a Amazonului denumiți și “Urechi de lemn”, bărbații poartă discuri de lemn în lobii alungiți ai urechilor. Mai exact, la baieții în vârstă de 14-15 ani, după ce își dovedesc talentele de vânători, are loc ritualul de trecere la maturitate, fiind apți pentru căsătorie și primind un nume de adult.

Un alt trib bizar este tribul Apatani din Nord-Estul Indiei. Femeile din acest trib erau considerate cele mai frumoase dintre toate triburile regiunii, astfel erau obligate să își strice aspectul pentru a nu instiga la invazii din partea altor triburi. Ele purtau dopuri mari de lemn în nări.

Într-o zonă de junglă, la granița dintre Birmania și Thailanda, trăiește tribul Kayan, faimos pentru numeroasele inele metalice pe care femeile le poartă în jurul gâtului. Procesul începe încă din copilărie, când tinerelor fete li se pun inele de alamă în jurul gâtului, iar apoi cu trecerea anilor se forțează clavicula și inelele preiau rolul mușchilor care mențin poziția gâtului.

Un alt fenomen de mutilare este observabil la triburile din insulele malaeziene și indoneziene. Ei considera lungimea lobului urechii un semn de distincție. Deformarea se produce în timp, prin adăugarea unor cercei foarte grei.

Printre cele mai dureroase metode se enumeră ascuțirea dinților. Este folosită de femeile din zona estică a Filipinelor, și este considerate forma supremă de înfrumusețare. Dinții sunt piliți cu ajutorul pietrelor sau lemnelor.

Un alt obicei chinuitor era în trecut “piciorul lotus”, care este practicat pe parcursul mai multor ani și constă în împăturirea labei piciorului. A fost practicat de milioane de femei din China timp de 1000 de ani. Cea mai apreciată formă de frumusețe “piciorul lotus” de 7,5 cm, începe la vârsta de 3 ani a copilelor, înainte ca oasele să se dezvolte în întregime. Degetele și călcâiele erau rupte pentru ca picioarele să încapă în pantofi mici pentru maximizarea frumuseții. Familiile mai sărace nu “beneficiau” de acest tratament, deoarece femeile erau neoie să muncească și să stea foarte mult în picioare. Obiceiul a fost interzis în 1911, dar chinezoaicele bătrâne încă își amintesc de acest chin.

Știința și chirurgia plastică sunt fără dar și poate o binecuvântare pentru toți. Însă, în momentul în care omul își lasă liberă imaginația, dezvoltarea tehnicilor de exprimare individuală ia o direcție nicidecum ascendentă, ci dispersată. Voi prezenta în continuare o parte din cele mai inutile operații estetice sau metode de înfrumusețare din anumite puncte de vedere.

Ascuțirea urechilor. O mică parte a urechii este îndepărtată, apoi urechea fiind cusută, rezultatul fiind o ureche ascuțită numită și “ureche de elf”.

Tot legat de urechi, există și lărgirea lobului urechii, iar apoi eventual regresia acestei procedure prin coaserea golului creat.

Subțierea vocii. Corzile vocale sunt modificate, injectate de multe ori cu grasime, urmărindu-se fenomenul de subțiere. Dacă procedura nu este facută corect, vocea poate deveni ragușită.

“Înlăturarea degetului mic de la picior”. Această intervenție chirurgicală necesită anestezie completă, existând un risc ridicat de leziuni ale nervilor și infecție. Procedura poate dura de la 20 minute la două ore, în funcție de cât de complicat devine.

Timpul de recuperare poate varia de la câteva săptămâni la câteva luni. Unele doamne și domnișoare nu sunt mulțumite de aspectul degetelor de la picioare și decid să ia atitudine în privința asta.

Micropigmentarea. Această practică se referă la tatuaje care inlocuiesc machiajul, fiind incluse conturul ochilor, al sprâncenelor și buzelor. Efecte secundare pot exista desigur, deoarece există riscul hepatitei, sau inclusiv nereușirea tatuajului. Standardele de frumusețe sunt în continuă schimbare, iar machiajul este diferit în fiecare zi, însă în cazurile de mai sus este vorba de același machiaj purtat zi de zi.

Plasturii pentru limbă. Sunt de fapt instrumente care obligă oamenii să țină dietă. Este cusut pe limbă și face ingerarea de hrană solidă atât de dureroasă, încât singura soluție rămasă este hrana solubilă. Plasturele rămane pe limbă o lună întreagă, deși studiile au arătat că după aproximativ o săptămână de dietă cu hrană lichidă, apar efecte precum: căderea părului, leșin, calculi biliari, etc. Legat de acest organ, limba, există o altă practică -secționarea- pentru cei care vor să semene cu reptilele.

Implantarea de “coarne” sub piele. Pentru un aspect cât mai diabolic, se fac implanturi de silicon sub piele. Sau anumite bijuterii sunt introduse sub piele, copiate după realitate și făcute tot din silicon.

Modificarea liniilor palmei. Pentru modificarea destinului, adepții operațiilor estetice nemulțumiți de ceea ce li s-a petrecut până acum, își modifică liniile palmei.

Corset piercing. Este metoda prin care doritorii își înfig inele în piele, prin care sunt trecute fâșii de mătase în zig zag.

Printre cele mai comune se numără: schimbarea culorii irisului, crearea gropițelor în obraji, bombarea frunții, reconstrucția buricului, orientarea colțurilor gurii în sus – pentru un zâmbet permanent, slăbirea degetelor de la picioare, implantul de mustață. Oamenii își mai fac operații estetice pentru a semăna cu altcineva, de obicei cu idolii lor cum ar fi: Superman, Barbie și Ken, Kim Kardashian, Justin Bieber.

3.2 Impactul psihologic și comunicațional al extremismului corporal (chestionarul)

Chestionar

Bună ziua! Numele meu este Alina și fac o cercetare despre practica tatuajului. Va rog să binevoiți a-mi răspunde la câteva întrebări legate de acest subiect. Vă rog să bifați o singură variantă de răspuns. Menționez că datele dumneavoastră vor fi confidențiale și prelucrate doar în scop științific. Vă mulțumesc pentru colaborare!

1) Se spune că tatuajele sunt considerate o formă de exprimare. Sunteți de acord cu această afirmație?

Da

Nu

Nu știu / Nu răspund

2) Care este părerea dumneavoastră despre tatuaje?

Sunt total de acord

Sunt parțial de acord

Nu sunt deloc de acord cu ele

Nu știu / Nu răspund

3) Dumneavoastră aveți tatuaje?

Da

Nu

Dacă răspunsul dumneavoastră este B.Nu, treceți la întrebarea nr.12.

4) La cine ați apelat pentru a va face tatuajul/tatuajele?

La un salon de tatuaje

La un artist/prieten(free-lancer)

Altele

5) Care a fost motivul pentru care v-ați hotarât să vă faceți tatuaj/e?

A. Este o formă de imitație

B. Este o formă de teribilism/protest social

C. Este o formă de identitate/diferențiere față de ceilalți

D. Nu știu / Nu răspund

6)În ce zonă a corpului v-ați facut tatuajul/tatuajele?

Membre superioare /membre inferioare

Spate / bazin / abdomen

Față / gât

Zone intime

Altă zonă

7) Ce reprezintă pentru dumneavoastră tatuajul/tatuajele pe care îl/le aveți?

A. Reprezintă o formă simbolică de exprimare

B. Reprezintă o formă de comemorare/amintire

C. Reprezintă apartenența la un grup

D. Poartă un mesaj social

E. Nu știu / Nu răspund

8)  În afară de tatuaj, aveți și altă achiziție de genul acesta? Dacă da, ce anume? (De exemplu: piercing-uri, operații estetice, etc.)

………………………………………………………………………………………………………….

9) Vă  simțiți diferit față de ceilalți datorită tatuajului/tatuajelor pe care îl/le aveți?

Da

Nu

Nu știu / Nu răspund

10) Ce fel de reacție ați observat la cunoștințe/prieteni atunci cand v-au observat tatuajul/tatuajele?

Bună

Nu prea bună

Rea

Nu știu / Nu răspund

11) Regretați faptul că v-ați făcut tatuajul/tatuajele?

Da

Nu

Nu știu / Nu răspund

12) Preferați ca un tatuaj să fie la vedere, sau în zone acoperite?

La vedere

În zone acoperite

Nu știu / Nu răspund

13) Cum priviți oamenii care au tatuaje?

A. Oameni normali

B. Nonconformiști / rebeli

C. Inadaptați social

D. Nu știu / Nu răspund

14) V-ați sfătui cunoștințele/prietenii să apeleze la arta tatuajelor?

Da

Nu

Nu stiu / Nu raspund

15) Doriți să vă faceți (un alt) tatuaj pe viitor?

Da

Nu

Nu stiu / Nu raspund

16) Ce factori credeți că ar putea influența un om să își facă sau nu, un tatuaj?

Durerea din timpul procedurii

Banii investiți

Părerea celor din jur

Nu știu / Nu răspund

17) Aveți cunoștințe/prieteni care au tatuaje?

Deloc

Puțini

Mulți

Nu știu / Nu răspund

18) Cu ajutorul scalei de mai jos, vă rog să indicați nivelul de încredere pe care îl insipră o persoană  tatuată din punctul dumneavoastră de vedere (-5 corespunde gradului maxim de neîncredere, iar +5 corespunde gradului maxim de încredere).

…………………………………………………………………………………………………….

Neîncredere Încredere

19) Cunoașteți ceva legat de istoria tatuajelor?

Da

Nu

Nu știu / Nu răspund

20) Ați semna o petiție pentru interzicerea tatuajelor?

Da

Nu

Nu știu / Nu răspund

21) Care este sexul dumneavoastră?

Feminin

Masculin

22) Mediul de reședință?

Rural

Urban

23) Vârsta dumneavoastră (ani împliniți)

A. Sub 20 de ani

B. Între 20-25 de ani

C. Peste 25 de ani

Vă mulțumesc !

Bibliografie:

-Asch, S. E. (1946) Forming impressions of personality, Journal of Abnormal and Social Psychology, 41, 258-290

-Tony Humphreys 2008 „Stima de sine”, Ed Elena Francisc Publishing, p 16

-Maxwell Maltz 1999, „Psiho-cibernetică”, Ed Curtea Veche, București, p.5

-Aurelian Burcu -2003, Metode practice pentru sporirea performantelor individuale, Institutul Delphy, Centrul Artemis, p 189

-Al Roșca 1976, “Psihologie generală”,p 466, EDP,București

– http://psihologia.wordpress.com/2008/02/11/stima-de-sine/

– Adrian Neculau”Psihologie socială” p 156, POLIROM

Iași, 1996)

-Marcela Rodica Luca-Deprinderi de comunicare,Curs universitar, Anul 2002-2003,p 11

– Richard Y. Bourhis, Jacques-Philippe Leyens,1996-„Stereotipuri discriminare și relații intergrupuri”,Ed. Polirom,Iași.(p 25)

-Eugen Avram „Psihologia sănătății”-2010,Ed. Universitară,București,p 19

-Shilling, Chris (2003), The body and social theory, London, Thousand Oaks, New Delhi: Sage Publications, p. 208

-www.limbajulcorpului.com

-Corp – Artă – Societate : reflecții întrupate / coord.: Laura Grünberg,București ,Editura UNARTE , 2010

-http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/corpul-ca-obiect-de-arta~ni7h1f

-Septimiu Chelcea 2001, p 46

-Loredana Ivan, Cele mai importante 20 de secunde,Editura Tritonic, 2009

-Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, București, comunicare.ro, 2005

-Tattoos unlimited eBook Version By Dan Caron, 2005

-Dr. Nicolae S. Minovici, Tatuajele în România,2007,Curtea Veche

-http://www.telegraph.co.uk/news/newstopics/howaboutthat/5310727/Tattooed-man-pledges-to-donate-his-skin-to-National-Gallery.html

-http://jurnalul.ro/editorial/body-piercing-ul-traditie-ori-teribilism-526251.html

-http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/Stiinta+si+Tehnica/arta-decorarii-corpului-uman–16402.html

-http://www.tattoo-culture.ro/Poze-tatuaje–Tatuaje–Cultura-tatuajelor–Totul-despre-tatuaje_1.html

-http://webcultura.ro/frumusete-extrema/

Bibliografie:

-Asch, S. E. (1946) Forming impressions of personality, Journal of Abnormal and Social Psychology, 41, 258-290

-Tony Humphreys 2008 „Stima de sine”, Ed Elena Francisc Publishing, p 16

-Maxwell Maltz 1999, „Psiho-cibernetică”, Ed Curtea Veche, București, p.5

-Aurelian Burcu -2003, Metode practice pentru sporirea performantelor individuale, Institutul Delphy, Centrul Artemis, p 189

-Al Roșca 1976, “Psihologie generală”,p 466, EDP,București

– http://psihologia.wordpress.com/2008/02/11/stima-de-sine/

– Adrian Neculau”Psihologie socială” p 156, POLIROM

Iași, 1996)

-Marcela Rodica Luca-Deprinderi de comunicare,Curs universitar, Anul 2002-2003,p 11

– Richard Y. Bourhis, Jacques-Philippe Leyens,1996-„Stereotipuri discriminare și relații intergrupuri”,Ed. Polirom,Iași.(p 25)

-Eugen Avram „Psihologia sănătății”-2010,Ed. Universitară,București,p 19

-Shilling, Chris (2003), The body and social theory, London, Thousand Oaks, New Delhi: Sage Publications, p. 208

-www.limbajulcorpului.com

-Corp – Artă – Societate : reflecții întrupate / coord.: Laura Grünberg,București ,Editura UNARTE , 2010

-http://www.ziaruldeiasi.ro/opinii/corpul-ca-obiect-de-arta~ni7h1f

-Septimiu Chelcea 2001, p 46

-Loredana Ivan, Cele mai importante 20 de secunde,Editura Tritonic, 2009

-Septimiu Chelcea, Loredana Ivan, Adina Chelcea, București, comunicare.ro, 2005

-Tattoos unlimited eBook Version By Dan Caron, 2005

-Dr. Nicolae S. Minovici, Tatuajele în România,2007,Curtea Veche

-http://www.telegraph.co.uk/news/newstopics/howaboutthat/5310727/Tattooed-man-pledges-to-donate-his-skin-to-National-Gallery.html

-http://jurnalul.ro/editorial/body-piercing-ul-traditie-ori-teribilism-526251.html

-http://www.ziarulevenimentul.ro/stiri/Stiinta+si+Tehnica/arta-decorarii-corpului-uman–16402.html

-http://www.tattoo-culture.ro/Poze-tatuaje–Tatuaje–Cultura-tatuajelor–Totul-despre-tatuaje_1.html

-http://webcultura.ro/frumusete-extrema/