Formatat: Stânga-dreapta [624347]

UNIVERSITATEA EUROPEANĂ "DRĂGAN" DIN LUGOJ
FACULTATEA DE DREPT

DREPT ROMAN

Formatat: Stânga-dreapta

2
CUPRINS

CAPITOLUL I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………….. 10
PRIVIRE ISTORICĂ ………………………….. ………………………….. ………………………….. … 10
I.PERIOADA I – PERIOADA REGALITĂȚII ………………………….. …………………………. 13
(II) PERIOADA A II-A – PERIOADA REPUBLICII ………………………….. ………………….. 27
(III) PERIOADA A III-A – PERIOADA IMPERIULUI ………………………….. ……………….. 33
CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 39
SISTEMUL LEGISLAT IV DIN PERIOADA R OMANĂ ………………………….. …….. 39
CAPITOLUL III ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 50
MODUL CUM SE PROPUN ȘI SE ADOPTĂ LEGILE ………………………….. ………….. 50
CAPITOLUL IV ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 56
OPERA LEGISLATIVĂ A ÎMPĂRATULUI IUSTINI AN ………………………….. …….. 56
CAPITOLUL V ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 63
DEFINIȚIA ȘI DIVIZIUNEA DREPTUL UI ROMAN ………………………….. ………….. 63
CAPITOLUL VI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……….. 71
PERSOANELE ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………. 71
CAPITOLUL VII ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 77
STATUS LIBERTATIS ………………………….. ………………………….. ………………………….. 77
CAPITOLUL VIII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 116
STATUS CIVITATIS ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 116
CAPITOLUL IX ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 129
STATUS FAMILIAE ………………………….. ………………………….. ………………………….. .. 129
CAPITOLUL X ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………. 139
CĂSĂTORIA ROMANĂ ………………………….. ………………………….. ………………………. 139
CAPITOLUL XI ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……… 161
ADOPȚIA ȘI ADROGAȚIA ………………………….. ………………………….. ………………….. 161
CAPITOLUL XII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 168
PIERDEREA CAPACITĂȚI I JURIDICE ………………………….. ………………………….. . 168
CAPITOLUL XIII ………………………….. ………………………….. ………………………….. …… 172
TUTELA ȘI CURATELA ………………………….. ………………………….. ……………………… 172
CAPITOLUL XIV ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 185 Formatat: Stânga-dreapta

3 IUS RERUM ………………………….. ………………………….. ………………………….. …………… 185
CAPITOLUL XV ………………………….. ………………………….. ………………………….. …….. 201
MODURILE DE DOBÂNDIR E A PROPRIETĂȚII ASU PRA ………………………….. . 201
LUCRURILOR MANCIPII ………………………….. ………………………….. …………………… 201

Capitolul XVII – APĂRAREA PROPRIETĂȚII ……………………… ……………………… …..228

Capitolul XVIII – DREPTURILE REALE ASUPRA BUNURILOR
STRĂINE …………………………… ………………………………………………….. …………………… …….234
(I)
SERVITUȚILE ……………………………………………………….. ……………….. ………………. ……….234
(II) DREPTURI REALE PRETORIENE ……………………………… …….. …………247

Capitolul XIX – DESPRE POSESIUNE ………………………………. ……………………. …………251

Capitolul XX – DESPRE OBLIGAȚII ………………….. …………………………………… ………..260

Capitolul XXI – IZVOARELE OBLIGAȚIILOR. CONTRACTUL ………. …….. ………299
(I) ELEMENTELE CONTRACTELOR ……………………………. …………………..300
(II) EFECTELE CONTRACTELOR ……………………………….. ………………….. .310

Capitolul XXII – PRINCIPALELE CONTRACTE DIN DREPTUL ROMAN …….. 312
(I) CONTRACTE VERBALE …………………………………….. ………… ……………… 314
(II) CONTRACTE LITERALE ………………………………….. …….. …………………..317
(III) CONTRACTE REALE ………………………………. …………….. ………………. ….321
(IV) CONTRACTE CONSENSUALE …………………………….. …………….. ………328
(V) CONTRACTE NENUMITE ……………………….. ……… …………………………..346

Capitolul XXIII – PACTELE ȘI QUASI – CONTRACTELE …………… …………… ……..351

Capitolul XIV – DELICTELE …………………… ………….. ………………………………… …………361

Capitolul XV – SUCCESIUNILE …………………………… ………………………………………. …..376

Capitolul XVI – PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ ……………………………. ………….. …..394

Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Stânga-dreapta

4

Formatat: Stânga-dreapta

5
INTRODUCERE

IMPORTANȚA ȘI UTILITATEA STUDIULUI DREPULUI
ROMAN

În apropiere de la gura Tibrului , se ridică în amonte pe ambele
malur i ale fluviului coline domoale, mai înalte pe cel drept, mai scunde pe
cel stâng , de ultima se leagă cel puțin din urm ă cu 2.500 de ani numele
romanilor1.
Reflectând la geneza , ascensiunea și declinul Romei antice ,
inevitabil vom ajunge la concluzia că acest popor a fost binecuvântat de
Dumnezeu . A deținut roluri deosebite pentru acele vremuri și pentru epocile
viitoare parcurse de omenire , pe care nici un alt popor nu l e-au atins . Fără
îndoială, din mixtura atâtor elemente selecționate de -a lungul timpului prin
fapte și năzuințe, s -a format un popor cu virtuți și posibilități așa cum nu a
fost altul în istorie2.
În secolul II d. Hr., Imperiul r oman se afla l a apogeul gloriei cu o
suprafață de circa 2.700.000 k ilometri pătrați . Limitele Imperiului s -au întins
din Anglia de astăzi până în Sahara, de la Ocean ul Atlantic până la Eufrat ,
de la Marea Neagră până la C oloanele lui Hercule. Între aceste limite
romanii au s tăpânit popoare, clădiri, ape, zăcăminte, păduri, animale și
fiecare bucată de pământ . Proporțiile sunt impresionante! Cum s-au petrecut
aceste fenomene ? Iată o întreba re la ca re răspunsul nu poate fi dat numai de
istorici3.
Fără eforturi prea mari , pentru a desco peri secretul ascensiunii
poporului roman în aspra luptă în care trebuia să își ducă v iața, mai mult
decât forța s -a impus inteligența , virtutea și onestitatea . În sufl etele aspre și
pline de măreție ale acestui popor, cu toată asprimea condițiilor de vi ață, se

1 Th. Mommsen, Istoria romană, I, Editura științifică și enciclopedică, București, 1987, p.
40.
2 M. Cary, H. H. Scullard, Istoria Romei până la domnia lui Constantin, Ediția a III -a,
Editura ALL, București, 20 08, p. 40.
3 Măreția Romei trebuie apreciată nu doar prin repeziciunea sau întinderea cuceririlor ,
edificiul solid al puterii romane s -a păstrat prin tenacitate și înțelepciune adunată de
veacuri. Provinciile au fost unite prin legi, fiind împodobite cu ed ificii și opere de artă. Ele
puteau să nu beneficieze de tratament egal cu Roma, abuzurile și părtinirile autorităților
fiind adeseori evidente, însă principiile generale de guvernare bazate pe reguli comune erau
înțelepte, simple și binefăcătoare. Pentru detalii a se vedea E. Gibbon, Istoria declinului și a
prăbușirii imperiului roman, Editur a Minerva, București, 1976, vol. I, p. 14. Formatat: Stânga-dreapta

6 regăsește spiritul de rectitudine și de moralitate , superioare or icărui alt
popor din acele vremuri .
La fel ca „miracolul grecesc ”, și cel latin poate fi deslușit la o
analiză mai profundă. Adeseori romanii își justificau succesele lor prin
faptul că au păstrat cu sfințenie vechile moravuri și datini ale strămoșilor .
Într-adevăr, Roma a fost un „chirurg ” al istoriei și un constr uctor remarcabil
de civi lizație care și -a respectat trecutul , pe plan juridic romanii au urmărit
întotdeauna să concilieze nevoile prezentului cu tradițiile trecutului.
Procedând astfel , jurisconsulții Romei au înălțat arta juridică până la limita
perfecțiunii și a rafinamentului , au atins culmi la care nu s -a mai ridicat
nimeni până at unci. În nici o parte a lumii nu s -au pronunțat hotărâri
judecătorești echitabile care să impresioneze mai mult decât cele pronunțate
de justiția romană după cum nici un alt popor nu a lăsat posteri tății opere
legislative care să depășească în acuratețe și valoare legislația romană . Într-
adevăr , nimeni nu contestă astăzi contribuția juriștilor romani prin sistem ul
legislativ elaborat, oferind întreaga măsură a spiritului lor creator .
Multe instituții juridice create de dreptul roman ulterior au avut
modifică ri însemnate, la unele s -au alăturat de-a lungul vremii idei și reguli
necunoscut e romanilor , iar altele au dobândit interpretări noi diferite de cel e
dinainte însă spiritul dreptului roman continu ă să dăinuie și astăzi4.
Denumirea de „Cetatea eternă ” nu a fost inventat ă de istorie pentru a
caracteriza celebritatea unui oraș , după cum nici expresia : „Toate drumurile
duc la Roma ” nu este întâmplătoare . Romanii , încă din an tichitate au atras
atenția a supra denumirii urbei lor pentru că au avut chiar de atunci intuiția
supremației și eternității a ceea ce construiesc ; au dezvoltat cel mai
perfecțio nat sistem militar din acele vremuri ; au impus popoarelor cucerite
administrația , obiceiurile și chiar religia lor ; au făurit legi de o perfecțiune și
acuratețe care au rămas peste veacuri.
În ce privește sintagma „t oate drumurile duc la Roma ”, este posibil
se fi apărut din cauza influ enței formidabile și a importanțe i deosebite pe
care a deținut -o veacuri la r ând capitala lumii și, în paralel , din necesități
sociale : tot ce a existat ca organizare socială pe vreme a când Roma era
stăpâna lumii se lega cu metropola. Așa fiind, orice litigiu , orice problemă
de or din economic ori social care interesau statul roman , trebuia adus la
cunoști nța mai marilor cetății5.
Este necesar să observăm că deși Imperiul Roman s -a destrămat,
multe din co nstrucțiile sale au ajuns simple vestig ii arheologice și istorice,
sistemul legislativ al Romei antice își găsește și astăzi pereni tatea. Într-

4 R. von Jhering, L’esprit du droit romain, Tome deuxième, Paris, 1866, p. 11.
5 D. Popescu, Roma cezarilor. „Impresiuni”, București, 1934, p. 19.

7 adevăr, o mare parte din instituți ile civile ale statelor europene moderne își
găsesc originea , ori au fost perfecționate sub influ ența dreptul ui roman . Mai
mult, fenomenul juridic roman și -a pus amprenta în mod benefic chiar și
asupra dreptulu i canonic, biserica trăind secundum legem Romana (inspirată
după dreptul Romei imperiale)6. Această constatar e nu este o exagerare.
Numai raționând astfel se justifică explicații aproape de adevăr privind
influența romană asupra popoarelor cucerite, trecân d apoi prin perioada
feudalismului până în perioada modernă.
A vorbi desp re utilitatea dreptului roman , impune să r ăspundem la
întrebarea: mai este necesar să fie studiat astăzi dreptul roman ? Întrebarea
poate avea diverse conotații , iar răspuns ul nu poate fi dat decât în raport cu
realitățile pe care le trăim , mai ales astăzi când se accent uează tot mai mult
tendințe g enerale de marginalizare privind studiul dreptului roman .
Din perspectiva enunțată, p e fondul general reprezentat de dreptul
roman , cu sigur anță a fost transmis un mod de gândire juridică, un
comand ament care a servit teritoriilor cucerite și a influențat benefic
celelalte popoare7. Este un prim motiv pentru studiul dreptului roman în
zilele noastre câtă vreme se constată perenitatea multora din instituțiile
juridice romane, iar alte le deși nu s-au păstrat, în realitate , au germinat
împreună cu ve chile datini și legiuiri locale dând naștere la reguli noi8.
Desigur, un complex de factori își da u concursul pentru a stabili cât
mai precis de ce es te necesar astăzi studiul dreptului roman însă, în esență,
pot fi reținute următoarele repere :
După cum s -a spus, d reptul roman deține valoare proprie nu doar
din perspectivă istoric ă. Prin intermediul său a fost creat limbajul juridic și
categoriile juridice ale dreptului comun universal9. Într-adevăr, romanii au
fost poporul cu înclinație deosebită pentru ars bo ni et aequi punând pe
primul plan supremația legii (dura lex sed lex) , fără ca respectul și vitalitatea
ei să poată fi contestat e.

6 V. M. Ciucă, Drept roman, – Lectionibus ex jus actionum ac jus personarum – Editura
ANKAROM, Iași, 1996, p. 40.
7 C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, Ediția a III -a revăzută și adăugită, Institutul
de arte grafice „Buc ovina”, București, 1931, pp. 9 – 11; C. Șt. Tomulescu, Drept privat
roman, București, 1973, p. 5.
8 S. G. Longinescu, Istoria dreptului românesc din vremurile cele mai vechi până astăzi,
București, 1908, p. 67 – 69; E. Molcuț, Drept privat roman, Ediție re văzută și adăugită,
Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 10.
9 I. M. Anghel, Dreptul roman, Ediția a II -a revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex,
București, 2000, p. 7; Gh. Bichicean, Drept roman. Instituții. Izvoare. Jurisdicții, Editura C.
H. Beck, București, 2008, p. 17.

8 Dintr -o altă perspectivă, romanii au stabilit principii le aflate astăzi
la baza celor mai însemnate instituții juridice cu influență categorică asupra
gândirii juridice moderne. Au existat legiuiri antice anterioare sau
concomitente cu sistemu l juridic roman cum ar fi Codul lui Hamurabi, le gile
egiptene, sumeriene sau hitite transmise prin diverse surse , însă ele au rămas
pentru omenire simple doc umente istorice ori arheologice fără putere de a
penetra timpul cu valoare de principii juridice , așa cum s -a întâmplat cu
sistemul juridic creat de jurisconsulți roman i.
Un lucru este sigur, s ecretul vitalității dreptului roman nu a fost o
întâmplare accidentală a istoriei. V italitatea de care vorbim rezultă din
capacitatea adaptivă, mo dulatoare, de reglementare a relații lor social e și
economice din perioada de atu nci și din perioadele care au urmat, cu
valabilitate până în zilele noastre în care ideea de dreptate se imbină
armonios cu aceea de echitate și eficiență .
În al treilea rând nu trebuie să omitem că dreptul roman este
izvor ul cugetării noastre juridice, un veritabil laborator de analiză și un vast
câmp de studiu pentru evoluția instituțiilor juridice fără de care nu este
posibilă cerc etarea științifică a dreptului . Suficient să amintim pe această
cale rolul covârș itor deținut de dreptul roman cu prilejul redactării Codului
civil francez de la 1804 . Redactorii acestui c od: Tronchet, Bigot -Préame neu,
Portalis și Maleville inspirându -se într-o mare măsură din dreptul roman10.
Urmărind să scoată în evidență cât de util ă a fost legislația
romană la data elaborării acestei oper e legislative , Portalis spunea :
„Niciodat ă nu veți ști noul C od civil, dacă veți învăța doar acest cod.
Filosofii și jurisconsulții Romei sunt încă dascălii omenirii ”. Iar Bigot –
Préameneu adau gă: „Nu vom merge niciodat ă dincolo de marile principii,
pe care jurisconsulții cei vechi ni le -au transmis și care sunt născute deodată
cu neamul omenesc ”. În sfârșit, îndemul lui Maleville nu lasă loc de
îndoială asupra utilității dreptului roman : „Tineri, învățați permanent legile
romane! Fără de acestea nu veți fi niciodată decât practicieni, totdeauna în
primejdie d e a lua greșelile cele mai mari drept adevărurile cele mai
statornice”.
Din memorabilele cuvinte , răzbate rolul esențial al dreptul ui
roman pentru înțelegerea și aprofundarea fenomenelor juridice cu înrurire
adâncă în timp și spațiu ; până astăzi dreptul roman a rămas principalu l
Dicționar Juridic al Europei și al altor zone de pe mapamond .
Valoarea pe care tezaur ul juridic roman a dat -o omenirii , a fost
remarcată sugestiv de un romanist de prestigiu de la noi care a ținut să
precizeze că deși „a pierit Împărăția statului roman a rămas Împărăția

10 C. Nacu, Dreptul civil român, vol. I, Editura I.V. SOCEC, București, 1901, p. 26.

9 dreptului roman11”. Într-adevăr, singurul imperiu care a supraveițuit este
acela al spiritului prin interna ționalismul creștinismului de mai târziu și al
principiilor juridice valabile și astăzi. Așa se explică de ce dreptul roma n a
dăinuit de-a lungul secolelor fiind materie de cercetare pentru teoreticieni și
sursă de inspirație pentru practicieni. C ercetările asupra dreptului roman vor
continua și mai departe, chiar prin sinteze , urmărind să dezvăluie izvor ul
nesecat al strămo șilor noștri de documentare și erudiție .
Cu aceste impresii vom parcurge principalel e instituții din
dreptul roman având convingerea utilității lor în aprofundarea fenomenelor
juridice.

11 S. G. Longinescu, Elemente de drept roman. Partea generală, vol. I , Editura Li brăriei
SOCEC, București, 1908, p.74.

10 Capitolul I
PRIVIRE ISTORICĂ

Spre deosebire de alte popoare din antich itate situate în bazinul
Mării Mediterane, la Roma dr eptul a ajuns să fie separat de religie, morală,
filosofie, sau retorică dar și de alte domenii de preocupare a spiritului uman ,
mult mai devreme12.
Odată cu evoluția vieții ma teriale și spirit uale, instituțiile juridice
au dobândit o puternică identitate proprie fiind delimitate tot mai clar de alte
instituții sociale13. De-a lungul a mai multor generații , în sânul ideolog iei
romane ideile juridice încep să ocupe un loc de frunte , dreptul devine la un
moment dat pr incipala îndeletnicie a pontifilor iar după o perioadă rolul lor
este preluat de juriștii laici .
Într-adevăr, în epoca veche la Roma cei mai importanți jurisconsulți erau
pontifii , interpretarea și aplicarea dreptului fiind apanajul lor exclusiv14. Pe
lângă rolul decisiv în elaborarea practicii judiciare, pontifii au deținut și un
rol novator în fundamentarea unor instituții juridice noi . Către sfârșit ul
secolului al III-lea î. Hr ., rolul pontifi lor începe să dispară fiind preluat
trepat de cerce tătorii și jurisconsulții laici (pretori )15. Cu toate acestea,
romanii nu renunță imediat la legătura lor cu zeii individuali și colectivi

12 Știința dreptului a apărut mai târziu decât perioada în care regulile juridice au fost
separate de alte domenii de preocupare a le spiritului uman. Se pare că prim ele lucrări de
drept civil au ap ărut în jurul anului 100 î. Hr. S crieri le acelor vremuri nu s-au păstrat până
în zilele noastre, putem doar bănui pentru perioada amintită știința dreptului se afla la
începuturil e ei. Cu toate acestea, epoca în care dreptul se confundă cu religia își pune
amprenta c hiar asupra textelor clasice. O dată cu trecerea timpului, s -a făcut distincție între
norma de drept și regulile religioase; dreptul profan (ius) de dreptul sacru (fas). A se vedea
C. Stoicescu, op. cit., p.14.
13 E. Molcuț, D. Oancea, Drept roman, Casa de editură și presă „SANSA” SRL, București,
1993, p. 5.
14 Pontif = mem bru al colegiului sacerdotal suprem, compus inițial din trei apoi din șase
persoane cu principale atribuții legate de suravegherea cultului, întocmirea calendarului, a
listelor consulare, evidența analelor s.a. În fruntea colegiului se afla marele pontif (pontifex
maximus) . A se vedea Dicționar Enciclopedic Român, Vol. III, Editura politică, București,
1965, p. 820.
15 V. M. Ciucă, Note din prelegeri de drept privat roman. Elemente diacronice. Ius
personarum, Piatra -Neamț, 1991, p. 24. Formatat: Titlu 1, Centrat
Formatat: Stânga-dreapta

11 păstrând sentimentul profund al sacrului , chestiunile de natură religioasă
aflându -se pe mai departe sub influ ența pontifilor16.
Laicizarea dreptului a fost de lungă durată fiind legată în primul
rând de îndeletnicirile zilni ce ale populației. R omanul, din fire agricultor și
păstor la origine, continuă neâ ncetat să consulte zeii în problemele mai
impor tante din viața sa , cu toate acestea rolul pontifilor în crearea și
interpretarea dreptului a fost inferio r față de rolul deținut ulterior de
pretori17.
Pentru o mai bună cunoaștere a instituțiilor juridice romane și a
izvoarelor acestora , este necesar să a mintim cronologic și sintetic etapele
prin care a trecut dreptul roman de -a lungul istoriei . Perioadele de care
vorbim au caracter convențional fiind stabilite târziu de către juriști și de
istorici18.
A) 1. Perioada I – Începe o dată cu întemeierea Romei și durează
până la apariția Legii celor XII table. Cronologic vorbind, istoria consacră
întemeierea Romei la 21 aprilie 753 î. Hr ., iar Legea celor XII table apare în
jurul anului 304 î. Hr19.
Reflectând starea și nevoile societății de atunci, dreptul dădea
expresie preocupărilor legate de îndeletnicirile unei p opulații compacte
preocupată în deosebi de agricultură. Așa se explică de ce în această epocă
primară a drept ului (ius quiritium) , formalismul și rigiditatea îmbinate cu
ritualuri magice ca racterizează toate regulile juridic e.
2. Perioada a II -a – Începe de la apariția Legii celor XII table și
durează până în perioada în care a trăit Cicero. În acord cu dezvoltarea și
cucerir ile romane, intervalul istoric de care vorbim cunoaște modificări
importante în domeniul dreptului. Dreptul scris se află în ascensiune
înlocuind treptat vechile reguli nescrise . Se dezvoltă relații economice noi
întreținute de statul roman și de particulari cu populații le din toate zone le

16 M. Jacotă, Gh. Piti cari, Drept privat roman, Universitatea „Al. I. Cuza ”, Facultatea de
Drept, Iași, 1987, p. 34.
17 Din cele mai vechi timpuri, religia romană oferă aspecte foarte comple xe. Ea păstrează
moștenirea mitologii lor comune tuturor popoarelor indo -europene ce se îm bină treptat cu
concepții latine și grecești. F enomen ul a influențat regulile după care s -a aplicat dr eptul dat
fiind faptul că delimitarea dintre drept și religie s -a produs târziu. A se vedea R. Bloch, J.
Cousin, Roma și destinul ei, Editura Meridiane, B ucurești, 1985, p. 75; M. V. Jakotă,
Dreptul roman, vol. I, Editura Fundației „Chemarea” Iași, 1993, p. 9.
18 M. A. Dumitrescu, Manual de drept roman , București, Librăria ALCALAY & Comp.,
1920, vol. I, p. 19.
19 Data fondării Romei este pur convențională fiind stabilită spre sfârșitul Republicii de
către Marcus Terentius Varro (116 – 27 î. Ch ) având ca reper se rbările de pe muntele
Palatin dedicate zeiței Palas divinitatea păstorilor. Pentru detalii a se vedea Gh. Bichicean,
op. cit., p. 44. Formatat: Stânga-dreapta

12 bazinului Măii Mediterane , împrejurare care impun e abandonarea vechilor
reglementări rigide și înlocui rea lor cu reglementări noi, suple care să
corespundă epocii.
O dată cu legile noi, scrise , posibilitățile pretorului de a interveni în
vederea ameliorării vechiului sistem juridic s-au lărgit con siderabil.
3. Perioada a I II-a – Este considerată din vremea lui Cicero și
durează până la domnia împăratul ui Alexandru Sever (222 d. Hr). Această
perioadă se caracterizează în special prin sporirea garanțiilor privind
libertatea persoanei , extinder ea teri torială a statului roman, luptele interne
pentru preluarea puterii și apariția de noi dregătorii pe plan politic, militar și
juridic.
4. Perioada a IV -a – Urmează cronologic de la moartea împăratului
Alexandru Sever (235 d. Hr ) până la moartea împăratu lui Iustinian (565 d.
Hr). Este pe rioada în care au loc transformări importante la nivel de
monarhie, având consecințe directe asupra sistemului juridic din vremea
respectivă.
Dacă la început împăratul nu deține puterea legislativă , Octavian
August a refuzat cura legum et morum , împărații care i -au urmat obțin
prerogativele în domeniu ajungând ca orice hotărâre emisă de împărat să
aibă putere de lege atât pe timpul vieții sale dar și după moarte20. Este
perioada în care puterea legislativă și judecătoreas că a î mpărat ului în multe
privințe devin nelimitate .
B) O altă diviziune cu pronunțat caracter istoric dar acceptată de
majoritatea juriștilor include următoarele etape :
1. Perioada I – Cunoscută în istorie și sub denumirea de etapa
regalității , include perioada de domnie a tuturor regilor romani . Începutul
acestei etape se leagă de întemeierea Romei de către Romulus și încetează
prin îndepărtarea ultim ului rege care, potrivit tradiției , a fost Tarquinius
Superbus înlăturat de pe tron prin conspirația lui Butus și Collatinus în anul
510 î. Hr21.
2. Perioada a II -a – Este cunoscută sub denumirea de perioada
republicană. Republica romană a debut at în i storie prin instaurarea unor noi
forme de guvernământ a statului roman și a durat până la urcarea pe tron a
împăratu lui Octavian Au gust eveniment petrecut în anul 27 î. Hr22.

20 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, Dreptul roman, Editura librăriei Socec & Co., Societate
anonimă, București, 1930, p. 125.
21 T. Livius, Ab urbe condita, (de la fondarea Romei), I, Editura Minerva, București, 1976,
pp. 66 -73.
22 D. Tudor, Figuri de împărați romani, 1, Edi tura enciclopedică română, București, 1974,
pp. 20 – 25. Formatat: Stânga-dreapta

13 3. Perioada a III -a – Respectând cronologia evenimentelor istorice
care au urmat după regimul republican , următoarea perioadă este cea a
Imperiului cu începere de la Octavian August încă cinci secole . Această
perioadă se încheie odată cu moartea împăratului Iustinian (527-565 d. Hr).
În cele cinci secole de existență Imperiul roman parcurge două faze:
a) Principatul . Este prima perioadă a Imperiului și s e întinde de la
Octavian August până la Dioclețian (284 d. Hr). În aceast inte rval de timp,
ca urmare a cuceriri lor romane apar noi colonii și are loc romanizarea
provinciilor c ucerite. Factorii de putere se prezintă în această epocă sub
forma unor adevărate compromis uri între vechea tradiție republicană și
tentativa crescândă de putere a monarhului. Pe plan juridic, chiar dacă nu
există uniformitate totală, dreptul roman se extinde asupra tuturor
provinciilor aflate sub stăpânire romană.
b) Monarhia absolută . Este a doua fază a perioadei imperiale .
Începe cu domnia împăratului Dioclețian ș i se termină la moartea
împăratului Iustinian . În această perioadă sunt desfi nțate treptat instituțiil e
republicane iar puterea absolută a împăratului se află în ascensiune din
punct de vedere militar și juridic .
Limitele diviziunilor epocilor enunțate nu au nimic absolut, iar între
cele două mari diviziuni (A) și (B) , nu există deosebiri de esență ci de
cronologie23. În cele ce urmează , vom încerca o scurtă anal iză a celei de a
doua diviziuni cu incursiuni asupra principalelor momente istorice care au
marcat dreptul.

Secțiunea 1
Perioada I – PERIOADA REGALITĂȚII

Cuprinde peste două secole și jumătate în care începuturile
civilizației roma ne își găsesc sorgintea în l egen dara fondare a Romei . Dacă
luăm ca reper epoca războaielor dintre greci și troieni, începuturile Romei
apar undeva în perioada de sfârșit a Troiei. Oricum, originea Romei a

23 Un autor de prestigiu din țara noastră împarte epocile dreptului privat roman astfel : a)
epoca veche cuprinsă între fondarea Statului roman ( sec. VI î. Hr) și fondarea imperiului
roman (27 î. Hr) ; b) epoca clasică cuprinsă între fondarea imperiului roman (27 î. Hr) și a
doua fază a imperiului roman (284 d. Hr) ; c) epoca post -clasică fiind considerată între 284
d. Hr și moartea împăratului Justinian (565 d. Hr). A se vedea C. Șt. Tomulescu, Manual d e
drept privat roman, București, 1956, p. 20.

14 devenit subiect propice pentru numeroase speculații chiar înainte ca orașul
să dobândească importan ța de mai târziu fiind create numeroase legende24.
Fără să negăm variantele legendare legate de fondarea Romei,
trecerea de la societatea primitivă la una organizată s -a făcut treptat, într-o
lungă perioadă de timp. În vechimea mare, omeni rea trăia într -o luptă
continuă iar dominația aparținea clasei militare , împrejurări de care nici
Roma nu a fost străină. Până la ref ormele lui Servius Tullius , teritorul
roman trece printr -o perioadă de sclavie patriarhală în care pe prim plan sunt
frământările interne dintre patricieni și plebei la care se adaugă luptele cu
popoarele din jur .
Istoria nu acceptă legendara fondare a Romei însă recunoaște că
primul rege a fost Romulus25. Cu Romulus începe perioada regalității și
numărarea celor șapte regi care au stăpânit Cetatea eternă până la
instaurarea R epublicii .
La început , forma statală se reduce la cetatea Roma situată pe malul
Tibrului și teritoriile învecinate . În acea perioadă , populația deși era formată
în majoritate d in băștinașii acelor ținuturi nu era omoge nă. După tradiție,
populația de care vorbim s-a constituit în urma fuziunii a trei triburi (tribus)
zonale .
Tribul RAMMNES – sau Ramnen ses de origine locală, posibil să fi
fost cel mai puternic și să fi avut conducător pe Romulus. Certă es te
originea latină a acestui trib precum și așezarea sa pe muntele Palatin.
Tribul TITIES – sau Titienses de origine sabină așezat pe muntele
Esquilin.
Tribul LUCERES – de origine etruscă , așezat pe muntele Caelius la
nord de Tibru. Etruscii au fost un popor străvechi cu o limbă și o cultură

24 Titus Livius descrie imaginea lui Romulus într -un car tras de cai albi, cu toga sa purpurie
brodată din lauri, precum imaginea lui Jupiter Capitolinul înconjurat de un consiliu format
din patres , senatul, av ând obiceiul de a reuni poporul în adunări pentru problemele cele mai
importante ale cetății. După moartea lui Romulus s -a pus problema asupra modului cum
trebuie să fie ales noul rege, prilej cu care între senatori și popor a avut loc o adev ărată
întrecer e de generozitate fiecare parte oferind celeilalte inițiativa desemnării. În cele din
urmă s -a admis ca regele să fie desemnat de popor iar senatul doar să ratifice desemnarea.
Compromisul dintre popor și senat are urmări însemnate: aparenta generozitate a senatului
față de popor conferea membrilor săi privilegiul acordării investiturii viitorului rege. Altfel
spus, senatorii devin chezașii (auctores) imperium -ului regal iar poporul era limitat doar la
emiterea unei dorințe. În realitate, narația lui Titus Livius alcătuiește un mit juridic din
perioada în care senatul dobândise preeminența în stat și încerca să o justifice prin
precedente. A se vedea, P. Grimal, Civilizație romană, I, Editura Minerva, București, 1973,
p. 151. Pentru dezbateri pe tema legende lor fondatoare a Romei a se vedea M. Cary, H. H.
Scullard, op. cit., p. 40, special notele 8, 9, 10 și 11.
25 Th. Momsen, op.cit., I, p. 42.

15 prea puțin cunoscute astăzi , dar au avut influență importantă asupra multor
instituții politice, religioase și juridice romane26.
Romulus, rege -războinic, despre care se crede că Roma îi datorează
o parte din instituțiile sale militate și politice, a fost înlocuit de Numa
Pompilius un rege -preot care a organizat viața religioasă a comuntății
stabilind cultul anumitor divinități și preoții lor (flam ines, pontifices, sal ii și
virginele vestale) .27
Sintet izând, se poate spune că în urmă cu opt secole de era noastră,
este posibil ca locuitorii celor trei p opulații: latinii așezați în Lat ium, sabinii
de pe m alul stâng al Tibrului în munți și etruscii la n ord de Tibru , să fi
ridicat o cetate a cărei ziduri formau un pătrat ROMA QUADRATA și
împreună cu așezările din jur au format cetatea celor șapte munți
(septimontium ).
Cu începere din perioada prestatală, structura socială a Romei era
eterogenă etnic și di n punct de vedere al statutului social. Tradiția ne arată
că odată cu fondar ea Ro mei societatea primitivă aflată în descompunere are
la bază , cu preponderență , forma colectivă de proprietate asupra bunurilo r
(pământ, animale, unelte etc). Organizarea socia lă a comunității romane
arhaice se întemeia ză pe modelul ginte i cu drepturi depline asupra bunurilor
proprietate colectivă . Sol idaritatea de gintă , multă vreme a constituit forța
cea mai puternică în cadru l familiilor domnitoare din cetate . Cu toate
aceste a, ginta nu a făcut parte niciodată din aparatul guvernamental deși
avea influ ență c ovârșitoare în privința adoptării legilor și în domeniul
religiei .
Alături de proprietatea colectivă , în paralel , începe să se dezvolte
proprietatea familiară . Formă a prop rietății colective restrânse, proprietatea
familiară este germenele proprietății private de mai târziu28.
După fondarea Romei, Romulus a împărțit pământ ul aflat la
dispoziția comunității în mici loturi de circa o jumătate de hectar familiilor
din cetate cu scopul cultivării și în vederea constru cției de așezăminte

26 Numele de „etrusci” a fost dat de romani populației vecine din provincia Toscana de
astăzi. Grecii, încă de pe vr emea poetului Hesiod i -au numit tirsenieni sau tirenieni.
Origin ea acestui popor prin care a înflorit una dintre cele mai splendide civilizații în Etruria
este necunoscută. După unii istorici însăși denumirea de Roma pare să fie de origine etruscă
provenin d de la numele divinității alăptării cunoscută sub denumirea de Ruma. De aici se
poate face apropierea cu animalul totemic al Romei lupoaica și cu legenda celor doi gemeni
Romulus și Remus. A se vedea, J. – N. Robert, Roma, Editura ALL, București, 2002, p. 24.
27 Lui Numa Pompiliu îi este atribuită reforma calendarului, corelând anul lunar și cel solar
prin introducerea anului alcătuit din douăsprezece luni în loc de zece. A se vedea M. Cary,
H. H. Scullard, op. cit., p. 45.
28 Gh. Bichicean, op. cit., p. 54.

16 stabile . Acest lot se numea heredium și prezenta car acter ele proprietății
gentilice cu următoarele particularități :
– era conside rat de comunitate inalienabil , caracter deținut de însăș i
proprietatea gentilică , fiind interzisă înstrăinarea herediumu lui în afara
familiei , transmis iunea fiind permisă numai prin moștenire ;
– era indivizibil , nefiind permis ca heredium -ul să fie împărțit. Mai
târziu, prin Legea celor XII table se admite partajul doar pentru terenurile
din această categori e29.
Inalienabilitatea și indivizibilitatea heredium -ului își găsesc dublă
explicație: o primă explicație rezultă din lipsa altor mijloace de subzistență
ale familiei. Așa se explic ă de ce pământul era considerat principala bogăție
din cele mai vechi timpuri . Un al doilea argument este dat de caracterul
sacru a l unor categorii de bunuri deținute de populațiile vremurilor , din
rândul cărora nu lipsesc imobile le, în special terenurile.
Cu toate restricțiile , lotul denumit heredium era insuficient pentru
întreținerea famili ei din cauza întinderii reduse (de regulă include grădina și
casa de locuit ) având în vedere că atunci familiile , în mare parte , erau
compuse dintr -un număr însemnat de membrii.
Odată cu apariția germeni lor autorității statale , forma de proprietate
colectivă începe să intre în declin locul său fiind luat de proprietatea
particulară . Ca unitate socială , ginta (gens) este înlocuită treptat c u unitatea
de familie care, în opinia unor istoric i, a fost întotdeauna „un stat miniatură
în stat”30. Sâmburele statului roman îl reprezintă familia patriarhală romană
a cărei structură se păstrează pe întreaga perioadă a regalității. Acaparând
bogății în mod inegal , unele familii devin mai puternice economic și social
decât altele făcând astfel loc diferenței de clasă.
Cu începere de la jumătatea secolului al VII -lea î. Hr., până la
mijlocul secolului următor, fizionomia Romei se transformă în mod radical ;
au loc cuceriri de noi teritor ii, populația este în creștere iar viața economică
și socială cunoaște înflorire31. Paralel cu proprietatea colectivă se dezvoltă
proprietatea privată sclavagistă sub form a proprietății mobiliare (a nimale,
unelte, arme, sclavi) și imobiliare (terenuri și co nstrucții)32.

29 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 11.
30 M. Cary, H. H. Scullard, op. cit., p. 56.
31 Vl. Hanga, Drept privat roman, Editura didactică și enciclopedică, București, 1977, p.
33.
32 Una dintre cele mai vechi expresii romane cu referire la proprietatea privată este familia
pecuniaque ea se referă la lucrurile mișcătoare mai cu seamă sclavi și vite, principala avuție
a cetățeanului roman din acele vremuri. Pentru detalii a se vedea Vl. Hanga, M. Jacotă,
Drept privat roman, Editura didactică și pedagogică, București, 1964, p. 176.

17 De acum familia romană începe să dobândească noi valențe prin
trecerea progresiv ă de la forme primitive bazate pe organizarea patriarhală
la forme mai evoluate întemeiate pe legătura dintre bărbat și femeie
consfi nțită prin norme de drept rezervate exclusiv cetățenilor romani. Prin
căsătorie bărbatul obține putere maritală asupra soției denumită iustum
matrimonium și putere asupra copiilor rezultați din căsătorie, denumită
patria potestas , iar puterea șeful ui familiei asupra scl avilor poată denumirea
de dominica potestas33.
În perioada regalității domnea regimul patri arhal, capul familiei
fiind judecătorul și preotul familiei fără ca statul să intervină în viața
privată. Puterea părintească este principalul criteriu după care se stabilește
ruden ia (agnatio) recunoscută de ius civile , fiind transmisă numai pe linie
bărbătească .
Cu privire asupra rudelor agnate , din rândul lor fac parte doar acele
persoane care descind din bărbați , având autor comun. Din vremuri
străvechi , Roma n -a fost decât o as ociere între capii de familie având
calitatea de cetățeni romani. Interesele generale ale cetății erau conduse de
către capii de familie denumiți patres și capii ginților (gentes) .
Ginta devine uniune socială și politică. Mai multe ginți formau o
curie , membrii ginții aveau dreptul de moștenire reciprocă până la cele mai
îndepărtate grade.
În perioada regalității alături de pater familias întâlnim următoarea
structură statală: regele (rex) , senatul (senatus) și comiții le (comitia) .
Regele este stăpânul stat ului și al supușilor săi așa cum stăpân deplin
era șeful familiei în propria sa casă. Puterea regelui era viageră . La vremea
respectivă , moștenitorii regelui nu aveau posibilitatea să invoce obținerea
puterii dobândită p rin moștenire de la autorul lor , nou l rege urmând să fie
ales.
Regele administrează și comandă mem brii cetății fiind judecător ul
suprem al supuși lor săi , iar pe plan religios este reprezentantul suprem al
religiei. În luarea deciziilor regele se sprijină p e consiliul bătrânilor denumit
senatus, pe care îl consultă fără să fie obligat să -i urmeze sfatul.
Dintre funcțiil e reli gioase ale regelui amintim menținerea pax
deorum . Regele avea posibilitatea de a delega cele mai împovărătoare
ceremonii religioase oficiatorilor speciali (flamines) aleși din familiile de
patricieni bogați . Printre cele mai istovitoare funcții religioase se află
vegherea focului veșnic al Vestei , obligații care nu aparțin regelui ci unui

33 P. F. Girard, Manuel élémentaire de Droit Romanin, Septième édition, Paris, 1924, p.
143; V. M. Jakotă, op. cit. , I, p. 233; V. Popa, Sistemul juridic al cetății Roma, Ediția a II -a
compendiu, Editura Presa universitară română, Timișoara, 2001, p. 115.

18 număr de șase fiice provenite din cele mai importante familii din cetate34.
Focul veșnic al Vestei era considerat de sorginte divin ă fiind adorat, se
aducea un adev ărat cult inclusiv daruri considera te a fi pe placul zeilor . Cele
șase fi ice însărcinate cu paza focului veșnic își dedicau treizeci de ani din
viață în vederea îndeplinirii acestei sarcini35.

1.1. Senatul

Tradiția arată că primul rege cunoscut al Cetății eterne era
înconjurat de un număr de 100 de senatori iar la sfârșitul p erioadei regale
numărul senatorilor a crescut ajungând la 300. Din rândul senatorilor făceau
parte toat e notabilitățile cetății , în special principalii capi ai ginților (patres) .
Consiliu l senatorilor avea caracter consultativ , declarații le
(hotărâri le) luate de senat nu erau obligatorii . Opiniile colective ale
senatului au început să se impună treptat datorită impo rtanței personale a
membrilor săi.
La m oartea regelui, fieca re senator avea dreptul de a prelu a
atribuțiile deținute de reg e pentru o durată de 5 zile . Perioada menționată
este tranzitorie și expiră odată cu numirea noului rege36. Divergențele dintre
senatorii privilegiați (patr icienii) și restul senatorilor indife rent de originea
lor, erau frecvente la numirea noului rege. Explicația poate fi dată prin
caracterul discriminatoriu dintre senatorii patricieni și ceilalți senatori ;
numai un patric ian putea fi numit rege interimar ( interrex ) și numai senatorii
patricieni aveau dreptul să-și dea consimțământul (auctoritas patrum) în
privința hotărârilor luate de Comiții .
Patricienii aveau monopolul exclusiv asupra hotărârilor senatului.
Cei mai imp ortanți preoți (flamines) răspundeau numai în fața patricienilor
care aveau controlul asupra principalelor culte și asupra drepturilor
auspiciale37.

34 Tradiția atribuie organizarea religioasă a cetății Roma regelui Numa care a fost de origine
sabină și a domnit între anii 717 – 673 î. Ch. Mai pe larg, a se vedea P. Grimal, op. cit., I, p.
21.
35 F. de Coulanges, Cetatea antică , Editura Librăriei SOCEC & Co., București, pp. 21 – 30.
36 C. Stoicescu, op. cit. , p. 19; E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p. 25.
37 M. Cary, H. H. Scullard, op. cit. , p. 57.

19 1.2. Comițiile curiate

Comițiile curiate (comitia curiata) sunt cele mai vechi adunări ale
poporului r oman. În rândul lor intră membrii familiilor aristocrate repartizați
în cele 30 de curii. Din comițiile curitate fac parte toți cetățenii romani
(patricienii ) capabili să poarte arme indiferent de statutul lor familial38. Mai
concret, în comițiile curiate intră bărbații adulți chiar dacă este vorba de
tatăl patrician și fiul acestuia , fără importanță dacă făceau sau nu parte din
aceeași familie. Singura c erință era ca cel care intra în comiții să fie capabil
să poarte arme.
Convocar ea comițiilor curiate ave a loc de către rege (rex) în incinta
cetății într -un loc denumit comitium însă votarea avea loc pe curii. Comițiile
curiate nu au dreptul să propună legi nici amendamente la legile care au fost
adoptate , dar sunt îndreptățite să admită sau să respi ngă legile propuse .
Întotdeauna v otul comițiilor curiate era întărit prin ratificarea senatului.
Principalele atribuții ale comițiilor curiate vizau alegerea regelui,
hotărau dacă se impune sau nu declar area războiului sau încheierea păcii, se
pronunțau asupra leg alității și temeiniciei unor acte care vizau direct sau
indirect întreaga comunitate cum ar fi : adrogațiunea, schimbarea ordinii
legale la succesiunile testamentare, diferite reforme cu caracter fiscal,
militar sau electoral39.
Alături de comițiile curiate adunarea poporului mai cuprinde:
comiții centuriate (comitia centuriata) ; comiții tribute (comitia tributa) ;
consiliul plebei lor (concilim plebei)40.

1.3. Comițiile centuri ate

Inițial, din comițiile centuriate (comitia centuriata ) făcea u parte
numai persoanele cu avere, în special persoanele care dețin în proprietate
suprafețe întinse de pământ. Așa se explică faptul c ă marii proprietari de
terenuri deși reprezentau o minoritate socială , au ajuns să dețină mai mult de
jumătate din centur ii. Ulterior , în epoca cenz urii lui Appius Claudius Caecus
a avut loc o reformă prin care au fost admise în comițiile centuriate și

38 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, Roma -cetatea și destinul ei juridic, 1, Editura Galaxia
Gutemberg, 2009, p. 25.
39 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 50.
40 Se presupune că expresia plebs își găsește originea în pleo (umplu) având aici de sensul
de masă, mulțime, umplutură. A se vedea N. A. Mașchin, Istoria Romei antice, Editura de
Stat, București, 1951, p. 68. Formatat: Centrat, Indent: La stânga:
0 cm, Prima linie: 0 cm

20 persoane cu avere modestă compusă din bunuri imobile împreună cu bunuri
mobile41.
Reforma lui Appius Claudiu s Caecus a fost menită să dădea o altă
compoziție adunării poporului și organizării militare a statului roman .

1.4. Comițiile tribute

Ca altă formă de organizare a poporului , comițiile tribute
(comitia tributa) sunt adunări de triburi ce au dobândit târziu competențe
legislative42. Înființarea lor este plasată în perioada de sfârșit a regalității
mai precis , istoria ne arată primele forme de comiții tribute în a doua
jumătate a secolului al III -lea de la formarea Romei.
În compoziția comițiilor tribute sunt incluși cetățeni ro mani în
raport cu divizi unea teritorială și cu averea pe care o dețin ; locul unde
fiecare cetățean roman era prop rietar este aici factorul hotărâtor. Ulterior, pe
timpul lui Apius Claud ius în jurul a nului 442 î. Hr., a fost incluse în
comiții le tribute toți cetățe nii roman i. Din această perioadă noua împărțire
are principal criteriu calitatea de cetățean roman proprietatea devenind
criteriu secund . Totuși, prin r olul lor comițiile tribute au sporit
preponderența votanților proprietari față de neproprietari , cetățenii romani
locuitori ai Romei formau în acele vremuri cea mai m are masă a populației
cuprinzând 4 triburi urbane . În schimb marii propr ietari funciari din afara
Romei mai puțini la număr , erau incluși în triburile rustice . Categoria
triburilor rustice la început erau în număr de 27 apoi s-a extins până la 31 de
triburi .

1.5. Consiliul plebeilor

Gruparea plebeilor (concilium plebei ) s-a impus pe plan social ca o
necesitate în urma căderii regilor întrucât plebea începe să fie lipsită de
protectorul lor cel mai însemnat regele. D rept reacție împotri va patricienilor,
plebeii încep să-și asigure organizații proprii cum ar fi adunări și arhive
proprii, case rii proprii etc43.

41 E. Molcuț, Drept privat roman, Universitatea Creștină Dimitrie Camtemir, București,
1994, p. 30.
42 C. Stoicescu, op. cit., p. 42;
43 Metoda prin care plebeii au u rmărit să -și impună doleanațele a fost greva generală
(secessio) . Plebeii au amenințat că se retrag din Roma cunoscând că statul roman nu se
poate dispensa de serviciile lor, mai ales cu caracter militar dat fiind că în acele vremuri Formatat: Indent: La stânga: 0 cm,
Prima linie: 0 cm

21 Atribuțiile de care beneficiază concilium plebei nu se suprapu n cu
atribuțiile statale romane , nu se poate vorbi despre un stat în stat. Este vorba
doar o grupare socială având particularități specifice sub direcție comună ,
fără să dețină armată proprie tribunale sau pontifi proprii.
Deciziile adoptate în concili um plebei erau obligatorii numai
pentru plebei nu și pentru patricieni . Mai târziu , rolul pe care îl deține
concilium plebei se resim te în întreaga societate romană ajungâ nd să-și
impună voin ța chiar împotriva majorității44.

1.6. Clasele sociale în perioada regalității

În p erioada regalității , juridic și social la Roma au existat
următoarele clase sociale:
– Oameni liberi . Din rândul lor au fă cut parte următoarele
categorii : patricieni, plebei, cavaleri, nobili , proletari și clienți .
– Sclav i. Intră în rândul sclavilor oamen ii lipsiți în totalitate de
libertate și de toate drepturile de care se poate bucura ființa umană.

1.6.1. Oamen i liberi

Structura socială a vechii Rome era formată, în special, din
comunități libere în care meșteșugarii, negustorii și proprietarii de pămâ nt
sunt proprii lor stăpâni, populația de sclavi fiind limitată la cei datornic i și
prizonieri de război . Trept at, diviziunea socială își pune amprenta pe
structura populației din cetate, crește c ategoria oamenilor liberi și a sclavilor
iar diferențierile sociale se adâncesc.
Din rânduril e oamenilor liberi au făcut parte grupări distinc te având
drepturi și obligați i diferite dar și poziție socială diferită. Amintim pe cele
mai importante categorii : patricienii, plebeii, cavalerii, nobilii, proletarii și
clienții45.

1.6.1.1. Patricienii

luptele aveau loc tot timpul. În perioada anilor 494 -287 î. Hr., sunt consemnate încercări le
de secesiune ale plebeilor culm inate cu recunoașterea unor dem ntari din rândurile lor. A se
vedea M. Cary, H. H. Sculard, op. cit., p. 76.
44 Gh. Bicicean , op. cit., p. 141.
45 C. St. Tomulescu, op.cit., 1973, pp. 12 – 14. Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Stânga-dreapta, Indent:
Prima linie: 1,32 cm

22 Denumirea de patrician vine de la cuvântul partes (șef) – conducător
al gintei. Este posibil ca la origine să fi intrat în rândul patricieni lor membri i
ginților și urmașii lor cuprinși în poporul cuceritor. Sunt incluși aici toți cei
care dețin stare materială în so cietate aflându -se la polul opus față de
populația liberă dar lipsită de mijloace materiale de subzistență.
Patricienii erau cunoscuți și sub denumirea de populus romanus . Ei
aveau în exclusivitate î ntreaga conducere a treburilor sociale, politi ce și
militare din cetate . Ceea ce se cunoaște, este faptul că o perioadă
îndelungată dregătoriile în stat erau deținute numai de persoane din rândul
patricien ilor. Ulterior, î ncepând cu anul 367 î. Hr ., prin Lex Licinia s extia
plebeii ajung să dețină și ei dregătorii statale46.

1.6.1.2. Plebeii

În general, plebeii a u avut condiție juridică inferioară în raport cu
patricieni i. Intră în categoria plebeilor o masă largă și însemnată a popula ției
ligurice retrasă pe muntele Aventin la venirea latinilor . Mai târziu, n umărul
plebeilor a crescut prin străinii care nu făceau parte di n gintele cunoscute
(gens), fiind incluse aici populațiile învinse ce s-au stabilit apoi la Roma în
urma luptelor cu romanii. În acest mod s e formează o nouă aristocrație
plebiană datorită intense lor activități speculative de care dau dovadă
categoria pleb eilor, fapt care îl determină regele T arquinius Priscus să le
acorde anumite drepturi pentru a -i supune ș i la îndatoriri.
Plebea nu face parte din civitas fiind o clasă lipsită de drepturi
politice, cu dreptu ri civile restrânse ; deși nu dețin conubium (dreptul de a se
căsători cu patricienii) totuși au ius commerci și legis actio (dreptul de a
încheia acte juridice și de a susține procese)47.

1.6.1.3. Cavalerii

Sunt o pătură de îmbog ățiți din activități comerciale în special din
comerțul cu sclavi, minerit , sau din arendare de terenuri48. Pesoanele lipsite

46 Vl. Hanga, Drept roman, Editura Argonaut, Cluj – Napoca, 1999, p. 22.
47 V. Popa, op. cit., p. 51.
48 La început, din rândul cavalerilor făceau parte cei care primeau din partea statului un
„cal public” . În realitate, este vorba despre suma necesară cu care această categorie socială
putea să cumpere un ca l pentru a servi în cavaleria romană . Din secolul al II -lea î. Hr.,
cavalerii au avut dreptul să facă parte din ordinal ecvestru numai dacă s -au remarcat printr –
o moralitate ireproșabilă și un cens de minimum 400.000 de sesterți. Din acest ordin făceau
parte oamenii de afaceri, comercianții, avocații etc. Ulterior, în perioad a lui Caius Graccus

23 de statut social bine definit , cu avere de peste 400.000 de sesterți , puteau fi
trecuți de cenzori pe listele de avere cu titlu de cavaleri. Pătura cavaleri lor se
bucura de anumite privilegii printre care locuri speciale la teatru, dreptul de
a purta inel de aur etc49.
Sub domnia împăratului Hadrian , s-a acordat cavalerilor funcții
însemnate în cancelaria imperială înlocuind o parte din liberți . Sub dinastia
Antoninilor rolul cavalerilor ca aristocrație fina nciară a crescut foarte mult.
Cavaleri i au rămas credincioși tronului ajungând să dețină dregătorii și
funcți i de stat, bancheri, profesori, juriști etc.

1.6.1.4. Nobilii

Erau persoane cu funcții deținute în magistratura curulă superioară și
descendenții lor. De regulă, în rândul nobilimii au intrat la început
patricienii iar mai târziu au fost admiși și plebeii cu stare materială ridicată .
După o lungă perioadă di n rândurile nobilimii au făcut parte și alte categorii
de persoane îmbogățite. Este vorba despre acea aristrocrație a banului
încărcată cu mari privilegii însă egoistă și exclusivă , adeseori cu manifestări
de pe poziții antagonice față de proletari50.
În perioada Principatului pentru a fi nobil nu era suficient să fi
deținut o magistratură sau să ai descendență nobil iară, era necesar și un
minim de avere circa un milion de sesterți fără de care nu se putea accede în
cadrul acestei categorii .
La un moment dat s -a ajuns ca dintre nobili să fie recrutați și
membrii senatului , caz în care nobilimea e ste numită prin ordin senatorial în
opoziție cu acei cavaler i desemnați prin ordinul ecvestru51.

1.6.1.5. Proletarii

Cuprinde populația liberă , eterogenă și săracă aflată la Ro ma și
împrejurimi le aflate sub jurisdicție romană . Este categoria care nu dețin e
nici un fel de avere, singura lor sursă de existență venea din mila statului sau
a patronilor bogați. De altfel cuvântul latinesc proletarius semnifică
persoană de joasă condiție socială, om foarte sărac. Proletarii sunt cunoscuți
la Roma prin numărul în semnat al copiilor ( proles ) pe care îi a veau.

(123 î. Hr) cavalerii obțin dreptul de a ocupa funcții de judecători. Pentru detalii a se vedea
J. – N. Robert, op. cit., p. 90.
49 C. Șt. Tom ulescu, op. cit. , 1956, p. 16 .
50 E. Condurache, Curs de istorie romană, TUB, 1971, p. 80.
51 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 17.

24 Fără îndoială, în rândul proletarilor intră și populația ruinată din
punct de vedere economic , devenind săraci ca urmare a frecventelor crize
economice din societatea romană , nu doar cei care au fost întotdeau na
săraci. De -a lungul timpului, cei bogați au urmărit să facă din proletari o
masă de manevră în sco puri politice însă nu întotdeauna cu șanse depline de
reușită .
Din lipsă de mijloace de subzi stenț ă, la un moment dat , proletariatul
urban solicită statulu i terenuri în vederea exploarării agricole. La insistențele
proletarilor a u fost propuse de -a lungul vremii mai multe reforme agrare
fără consecințe însemnate dimpotrivă, mulți dintre noii împroprietăriți au
ajuns rapid la ruină , neavând posibilitatea de a menține pasul concurenței
marilor latifundiari52.

1.6.1.6. Clienții

Pe lângă clasele socia le menționate, la Roma s -a format o pătură
social ă inferioară denumită clienți, caracterizată prin depend ență față de
famili ile influ ente (aplicatio) . Plebea se de osebește de clienți prin faptul că
aceștia din urmă nu depindeau de nimeni.
În categoria clienților intră persoane străine de gintă. Din rândul
clienți lor amintim : sclavi i dezrobi ți, străini i, săracii și membrii popoarelor
învinse53.
Pentru un străin , contractul de clientelă ( hospitium ) era singurul
mijloc de a rezida la Roma. Între pat ron și client se formează adevărate
raporturi de drepturi și obligații (iura patronatus) consolidate printr -o
convenție s ocială. Regula s -a păstrat până în perioada feudală , mai cu seamă
în Europa de vest , între vasalul medieval și stăpânul său. Patronul se anagaja
să acord e sprijin economic clientului, îl ajuta să obțină drepturile încălcate
de alții și îi acorda sprijin în justiție (clienti promere iura) în schimbul
anumitor servicii materiale și morale ale acestuia din urmă54.

1.6.2. Sclavii

52 N. A. Mașchin, op. cit., p. 70.
53 Pe larg, privind situația juridică a clienților a se vedea capitolul Ius personarum din
prezenta lucrare.
54 Dacă patronul cauzează vreun rău clientului, sancțiunea pe care o suportă este doar de
natură religioasă, pe această cale era respectată prescripția dreptului sacru din Legea celor
XII table: Patronus si clienti fraudem facerit, sacer esto – „Dacă patronul a adus vre -o
pagubă clientului său, să fie blestemat”. Apud, C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit. , p. 42. Formatat: Stânga-dreapta, Indent:
Prima linie: 1,27 cm

25
Vom dezvolta problema sclaviei la Roma într-un alt ca pitol55, aici ne
mărginim să arătăm că scl avia a apărut odată cu perioada de strămării
comunei primitive fiind specifică tuturor popo arelor acelor vremuri .
După formarea statului roman , sclavia începe să ia amploar e
asigurând întreaga viață materială din societate. Inițial sclavia avea carac ter
patriarhal și restrâns (sclavus domus ), sclavul desfășurând munci în casa sau
pe ogorul stăp ânului. Din secolul al II -lea î. Hr., odată cu m arile cuceriri
romane , crește numărul scl avilor apar sclavi în acti vități dintre cele mai
diferite : agricultori, brutari, meșteșugari, corăbieri, negustori, antreprenori,
învățători , medici etc. Mai mut, în c azuri de mare pericol pentru statul
roman se apelează la sclavi pentru a întregi rândurile armatei. Se formează
mari t ârguri de sclavi la Roma și în alte orașe din imperiu, negoțul lor
devenin d o afacere profitabilă.

1.6.3. Reforma lui Servius Tullius

Istoria atribuie regelui Servius Tullius56 măsuri sociale ale căror
consecințe au fost deosebite pentru p opulația Romei. Ele au avut
semnificația unor adevărate reforme pentru vremea respectivă cunoscute sub
denumirea de Constitutio serviana.
Înainte de refor mele lui Servius Tu llius organizarea socială la Roma
data din perioada lui Romulus , întregul popor a fost împărțit în cele trei
tribur i amintit e anterior . Reforma s -a impus cu necesitate ca rezultat al
luptelor dintre patrici eni și plebei, aceștia din urmă deși au deținut
superioritate numerică îns emnată nu se bucurau de toate drepturi le de care
beneficiau patricienii. Raționa l vorbind, este posibil ca reformele atribuite
de istorie lui Servius Tullius să fi avut loc treptat, începând cu o perioadă
anterioa ră, prefațând astfel trecerea societății ro mane către o etapă
superioară .

55 Vezi capitolul Ius personarum din prezenta lucrare.
56 Încă din antichitate au apărut numeroase legende privind originea acest ui rege. După unii,
Servius Tullius s -a născut din mamă sclavă; în acest sens se pronunță Plutarh relatând că în
afară de Saturnale se acordau sclavilor în fiecare an o zi de libertate în memoria nașterii din
mamă sclavă a acestui rege. Pentru det alii a se vedea G. Danielopolu, Explicațiunea
Instituțiunilor lui Iustinian, vol. I, Imprimeria statului, București, 1899, p. 21; Potrivit
opiniei altor autori, legat de legendele vremii, se spune că Servius Tu llius a fost de origine
străină fiind asasinat într -un complot pus la cale de fica și ginerele său Traquinius Superbus
care i -a urmat la tron. În anul 509 î. Hr., străinii împreună cu regele Tarquinius Superbus au
fost alungați din Roma fiind aduși la putere doi consuli aleși, Collatinus și Brutus. A se
vedea P. Grimal, op. cit. , p. 31; J. -N. Robert, op. cit., p. 24. Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm
Formatat: Stânga-dreapta

26 În esență, prin reforma lui Servius Tullius plebeii cu anumită avere
și persoane le din alte categorii sociale , au fost supuși la impozite și la
serviciul militar. Prin Constituția se rviană obligația serviciului militar și
plata impozite lor (tributum) au fost impuse atât cetățenilor romani dar și
proprietarilor de pământuri aflați în cadrul cetății (adsidui) , precum și
celorlalte pături bogate (locupletes) , indiferent dacă erau cetățen i sau simpli
locuitori57.
În ve derea ducerii la îndeplinire a reformelor , populația a fost
împărțită pe categorii . Din prima categorie au făc ut parte toți cei care aveau
minim 20 de iugăre de pământ ; în a doua categorie intrau cei cu minim 15
iugăre ; a trei a categorie era ocupată de cei cu minim 10 iugăre; din a patra
categorie erau cei care aveau minim 5 iugăre de pământ iar ultima categorie
a cincea, cuprinde pe cei care aveau până la 2 iugăre de pământ58.
La luptă , în acele vremuri, strategia așezării oștirii romane în fața
dușmanului , întotdeauna urmărește să respect e ordin ea categoriei din care
soldații făceau parte. C u cât soldatul era mai bogat, cu atât era direct
interesat să -și apere averea59.
Întrucât plata impozitelor și serviciul militar sunt sarcin i cetățenești
care atrag după sine și exercițiul drepturilor d e cetățean, numeroși plebe i
dobândesc prin reformele lui Sevius Tullius dreptul de vot luând astfel parte
la viața publică60. Cei c are nu î ntruneau condițiile legii , intră în categoria
largă a proletarilor.
Pe lângă împărțirea locuitorilor cetății în clase bazate pe avere,
istoria atribuie lui Servius Tullius și îm părțirea administrativă în t riburi
teritoriale. Ca urmare a reformelor , Roma se întărește și începe să dețin ă
rolul principal în Latium . Una din consecințe le întăririi elementelo r latine
este izgonirea dinastiei etrusce din Roma.

57 Th. Momsen, op. cit. , I, p. 66.
58 Pentru detalii a se vedea P. F. Girard, op. cit., p. 19.
59 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 20.
60 I. C. Cătuneanu, Curs elementar de drept roman, Ediția a II -a, București, Editura „Cartea
românească”, 1924, p. 33.

27

Secțiunea 2
Perioada a II -a – PERIOADA REPUBLICII

Regimul cunoscut în istorie sub denumirea de perioada republicană
s-a insta urat treptat la Roma61. Instaurarea perioadei republicane urmează
după alungarea ultimul ui rege roman (în jurul anului 509 î. Hr ) și durează
până la urcarea pe tron a lui O ctavian August în anul 27 î. Hr62.
Asemănător cu trecerea de la societatea primitivă cătr e perioada
regală , în care legend ele se află la loc central privind modul cum s -a preluat
puterea de Romulus, trecerea de la regalitate către perioada R epublicii este
marcată și ea de legende. Se spune că f iul lui Tarq uinius Superbus ar fi
dezonorat pe virtuoasa Lucreția soția lui Tarquin ius Collatini s iar aceasta
împreună cu nepotul regelui, pe când regele se afla cu armata la asediul
cetății Ardeea , a răsculat poporul. La întoarcere , regele a găsit po rțile cetății
închis e și R epublica proclamată.
După mo dificarea formei de guvernămân t, puterea regală a fost
dezmembrată iar viața socială a Romei a continuat să fie marcată de luptele
interne dintre patricieni și plebei întreținute de regimul discriminatoriu
impus plebelilor pe plan politic și economic63.

61 Sintagma „res publica” desemnează treburile cu caracter public marcând supremația
organizării politicii comune în favoarea tuturor cetățenilor, în opoziție cu „res privata”
expresie ce desemna treb urile particulare. De acum suveranitatea poporului este menționată
prin noua formulă care definește puterea republicană SPQR ( Senatus Populus que Romanus
= Senatul și Poporul Roman). A se vedea J. – N. Robert, op. cit., p. 26.
62 După alungarea regilor, ple beii nemulțumiți de noile dregătorii au hotărât în semn de
protest și de amenințare să părăsească cetatea Romei retrăgându -se în afara ei în apropierea
muntelui Anio. Reântoarcerea lor în cetate a avut loc prin negocieri și următoarele concesii:
debitorii înrobiți pentru datorii urmau să fie eliberați din închisori, acordarea de noi termene
de plată pentru toți debitorii; plebeii au dreptul de a alege anual doi reprezentanți din
rândurile lor (tribuni) care să le apere interesele atunci când sunt amenințați cu nedreptăți
din partea patricienilor. În urma concesiilor obținute, plebeii pot să continue lupta împotriva
patricienil or pe un plan mai larg urmărind egalitate deplină cu patricienii. Pentru detalii a se
vedea Vl. Hanga, op. cit. , 1977, p. 36.
63 E. M olcuț, D. Oancea, op. cit., p. 26; Cr. Murzea, Drept roman, Ediția a II -a, Editura
ALL Beck, București, 2003, p. 27. Formatat: Stânga-dreapta

28 După izgonirea ultimului rege și instaurarea R epublicii, Roma se
află în fruntea confederației latine compusă d in 30 de așezări situate în jur .
La data dispariției R epublicii , perimetrul statul ui roman este impresionant .
Suprafața deținută de statul roman nu a fost atinsă până atunci de alte
popoare . Pe bună dreptate , se spunea la vremea respectivă că Marea
Mediterană a devenit un adevărat lac roman . Indiscutabil, vorbim despre o
perioadă în care puterea romană merge spre apogeu , apoi a urmat regresul
timp de câteva secole până la dispariția sa politică însă strălucita ei
moștenire culturală și edilitară , și astăzi ne încântă sufletul și mintea64.
Un fenomen economic cu înrâurire directă asupra d reptului , este
apariția monedei la Roma. Până atunci schimbul comercial a fost realizat cu
prin intermediul trocului. Empiric vorbind, prima monedă (aes rudes) consta
în bucăți de bronz mai mult sau mai puțin in forme, înlocuite trep tat cu plăci
din bronz având încrustate figurine de animale și de persoane (aes
signatum) . Prima monedă veritabilă, de formă rotundă, a fost asul libral din
bronz care, teoretic cântărea o livră (libra) romană65.
Apariția monedei a generat consecințe pozitive în toate domenii le
dreptului chiar și în legătură cu dreptul de a dispune prin testament .
Observația rezultă din conținutul Legii celor XII table ca o indicație a
faptul ui că romanii la epoca respectivă au depășit stadiul economiei
domestice66.
Pentru statul roman , perioada R epublicii marchează începutul
separației autorităților religioase de autor itatea civilă . În ce privește evoluția
socială și politică din această perioadă , amintim în primul rând începerea
garantării efective a libertății persoanei ; emanciparea plebei și egalizarea
drepturilor acesteia cu ale patricienilor ; extinderea teritorial ă prin cucerirea
altor popoare67. În perioada Romei republicane , în special în secolul II î.
Hr., se dezvoltă și se fac simțite principalele calități morale slăvite de
roman i68. Calitățile morale de care vorbim au adus renumele a numeroase
școli în domeniul retoricii, oratoriei, filosofiei și dreptului .

64 V. Popa, op. cit., p. 57.
65 R. Ghidro, O. Mihutiu, Drept roman, Partea I, Casa cărții de știință, Cluj -Napoca, 1996,
p. 24.
66 M. Cary, H. H. Scullard, op.cit. , p. 53
67 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 57.
68 Prima virtue cultivată de romani este virtus , desemnând calitatea fiecărui om de a se
purta bărbătește (vir) dar cu respecatarea legii și a onoarei. Urmează pietas, capacitatea
ființei umane de a respecta datoriile față de familie și de patrie. Consecința directă rezultată
din pietas este practicarea lui fides ce reprezintă loialitatea și încrederea reciprocă dintre
oameni. Principalele fundamente morale romane împreună cu altele sunt catalizatorul unui
popor mândru de măreția și de libertatatea sa. A se vedea J. – N. Robert, op. cit., p. 27; T.
D. Ștefănescu, Etica în Republica romană, Tipografia „Biruința”, Craiova, 1936, p. 32.

29

2.1. Autoritatea civilă

În perioada Republicii, autoritatea civilă a fost înc redințată marelui
pontif denumit rex sacrorum . Ulterior a fost prelu ată de doi magistrați
patricieni purtând denumirea de consuli aleși pe o perioadă de un an69. Cei
doi c onsuli aveau puteri identice, dacă unul din ei abuza de puterea sa
celălalt putea să paralizeze inițiativa primului printr -o decizie cont rară.
Intervenția este cunoscută sub denumirea de principiul intercesiunii.
Puterea celor doi consuli era limitată , ea se rezumă doar la potestas
și imperium. Prin potestas se înțelege puterea de administrație , în timp ce
imperium se referă la puterea de comandă în împrejurări de război .
În jurul anului 319 î. Hr., au fost create instituții noi din care
amintim censores cu atribuții în repartizarea cetățenilor pentru plata
impozitelor. Ulterior , censores au primit și alte însărcinări în special cu
privire asupra listelor în care erau înscriși senatorii și dreptul de a desemna
cavaler ii.
În anul 387 î. Hr., apare la Roma pretura și edilii curuli însăr cinați
cu organizarea piețe lor și târguri lor. Începând cu ac eastă perioadă , statul
roman se extinde prin noi cuceriri devenind stăpân pe întreaga P eninsulă
italică . Romanizarea peninsule i italice prefigurează înființarea de noi
colonii. La început , coloniile au avut caracter militar fiind împărțite
cetățenilor romani participanți la luptă . Apar noi localități cu administrație
proprie denumite municipii iar expansiunea coloniilor atrage form area de
noi categorii soci ale din rândul cărora se remarcă latinii și peregrin ii.
Latini sunt popoarele din jurul Romei cu care rom anii se aflau în
relații apropiate însă ulterior au fost cuceriți de romani. Peregrinii sunt
persoanele străine care locuiesc la Roma sau în provinciile romane fără să
beneficieze de drepturi politice sau de drepturi economice de care
beneficiază cetățenii romani. Drept consecință, apare al doilea pretor,
praetor peregrinus cu rolul de a soluționa procesele dintre străini . Preto rul
inițial denumit pretor urbanus se ocupa de litigiile dintre cetățeni și probabil
la început și de litigiile dintre cetățeni și străini.

69 Prin Lex Villia Annalis s-a stabilit vârsta minim ă obligatorie pen tru magistrații curuli : 36
de ani pentru edili curuli; 39 de ani pentru pret ori și 42 de ani pentru consuli . Funcția de
cvestor putea fi deț inută de la vârsta de 25 de ani fiind la un moment dat una din condițiile
obligatorii pentru o viit oare carieră oficială. Între o magistratură obișnuită și magistratura
superioară, era necesar să treacă un interval de doi ani pentru cel în cauză . A se vedea M.
Cary, H. H. Scullard, op. cit. , p. 210.

30 În perioada Republicii se dezvoltă agricultura, meșteșugurile și
comerțul în special cu gâne și sclavi. De acum se schim bă modul de viață al
societății prin alterarea vieții de familie, are loc amplific area moravurilor
totodată apar moravuri noi preluate de la popoarele din jur cu care Roma
avea legături .
Pe plan politic se intensifică lupta d intre patricieni și plebei,
antagonisme între proletari și marii lati fundiari privind repartiț ia pământului
din ager publicus devine acută . Totodată asistăm acum la profunde
transformării pe plan juridic legate în special de intensificarea relațiilor
economice și sociale care impun înlocuirea treptată a dreptului cutumiar cu
dreptul scris reprezentat mai cu seamă prin Legea celor XII table (Lex
duodecim tabularum) .
Multă vreme , din rândul magistraț ilor au făcut parte numai patricieni
justiția fiin d apanajul lor în exclusivitate. Acea stă împrejurare a creat
nemulțumiri în rândul plebeilor . Sub presiunea plebeilor, în anul 462 î. Hr.,
Terentius Arsa pr opune formarea unei comisii cu scopul de a redacta legi
scrise care să fie cunoscute d e întrea ga societate. Pe această cale s -a urmăr it
stoparea abuzurilor comise de reprezentanții patricienilor prin aplicarea
dreptului nescris. O perioadă patricienii s -au opus propunerii făcute însă
după 8 ani de discuț ii și insistențe propunerea a fost acceptată.
În vederea elaborării legii , au fost aleși din comiț iile curiate un
număr de 10 bărbați ( decemviri legibus scribundus ), care sistematizează
într-un număr de 10 table cele mai importante legi . În anul următo r se mai
adaugă două reguli noi formând în total douăspr ezece de unde și denumirea
de Legea celor XII table . În forma definitivă, legea a fost expusă în forum .
Originalul legii celor douăsprezece table nu s -a păstrat până în
perioada modernă. Ceea ce se cunoaște despre această lege ne -a fost
transmis prin fragmente sau prin comentarii le juriștil or vremii70.
În ultima parte a R epublicii au loc reformele fraților Grachi, în baza
cărora s -a dispus împroprietărirea proletarilor pe teren uri din ager publicus.
Mai târziu , datorită eforturilor plebeilor pe plan politic , între plebei și
patricieni încep s ă dispară diferențele de clasă.
1. Dintre principalele evenimente care au avut loc pe plan
politic la Roma în perioada de sfârșit a Republicii amintim cele două

70 După dispariția originalului, au circulat o serie d e copii ale legii precum și numeroase
fragmente care s -au păstrat sub forma unor citate folosite de o serie de scriitori și juriști
antici din epoca lui Cicero. Fragmentele astfel transmise sunt formulate într -un idiom
modernizat însă, dacă forma verbală a suferit o alterare progresivă, nu avem nici un motiv
să presupunem că substanța lor nu a fost scrisă corect. În acest sens a se vedea M. Cary, H.
H. Scullard, op. cit. , p. 66. Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare

31 triumvirate și lupta pentru putere71. Primul triumvirat aduce pe arena istoriei
trei personalități marcante politic și militar : Caesar, Crasus și Pompei.
Caesar îndepărtează pe Pompei și ajunge în fruntea statului. La rândul său
este asasinat în 44 î. Hr. Al doilea triumvirat are ca reprezentanți pe
Lepidus, Antonius și Octavianus. În lupta navală de la Actium pie re
Antoniu s iar î n zilele de 13, 14 și 15 august ale anului 29 î.Hr., Octavian us
își serbează la Rom a triumful ca unic stăpân. M oment ul marchează trecerea
către Imperiu și decăderea Republicii r omane. După instaurarea la putere,
Octavian August ia titulatura de imperator.

2.2. Magistratura

În perioada Republicii magistratura ( magister -conducător ), se
împarte în două mari categorii : magistratura ordinară ș i magistratura
extraordinară . Pentru ambele forme executarea obligațiilor de către
magistr at nu este o slujbă ci o adevărată onoare, o cinste ( honor ). Toate
funcțiile de magistrat erau la vremea respectivă onorifice și eligibile72.
Alegerea magistraților avea loc pe o durată de un an cu excepția censorilor.
Magistrații erau aleși de popor avân d atribuțiile laice , în schimb puterile
consulilor încep să fie îngrădite73.
La început , cei doi consuli ( pretores sau judices ) erau singurii
magistrați eligibili cărăra le revenea întreaga pute re. Mai târziu, apar funcții
eligibile noi prin care erau preluat e anumite prerogative ale consulilor . Cei
doi consuli rămân încontinuare cu rolul de magistrați superiori păstrând
puterea civilă supremă ( imperium majus) .

2.3. Comițiile

În ce privește forma de organizare, statul roman a cunoscut
transformări în confor mitate cu dezvoltarea economică și cu modificările
intervenite în structura socială. Organele de conducere ale statului au
continuat să fie adunarea poporului cunoscută sub denumirea de comitia

71 Cu privire asupra celor două triumvirate și rolul lor în contextul istoric de atunci, pe larg
a se vedea Gh. Bichicean, op. cit., pp. 90 -94.
72 În Dacia, de exemplu, după cucerirea romană municipiile erau conduse de patru
magistrați (quattuorviri) ajutați de doi edili și de doi quaestores . Rolul magistraților, la fel
ca în celelalt e provincii romane, era divers de la probleme organizatorice și fiscale până la
eliberarea sclavilor. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., I, p. 28.
73 P. F. Girard, op. cit. , p. 31.

32 curiata. Ulterior , a fos t create noi forme de conducere prin r eformele care au
avut loc, cu scopul de a rezolva anumite chest iuni de ordin social .

2.4. Comițiile curiate

Comunitatea romană avea trei feluri de adunări populare însă cele
mai importante erau adunările comițiilor curiate74. Dacă în perioada regală
comițiile curiate erau repartizate în 30 de curii , iar cu începere din perioada
republicană compoziția lor se schimbă atât sub aspect numeric dar și
structural .
Treptat , comițiile curiate își pierd din importanța d eținută în prima
parte a perioadei reg ale, ajun gând ca în perioada de sfârșit a Republicii
membrii lor să fie înlocuiți prin trei auguri și treizeci de lictori care
reprezentau curiile75.

2.5. Comițiile centuriate

Comițiile centuriate continuă să fie convocate de magistrații
superiori (consuli, pretor i etc). Ele se adunau pe centurii așa cum s -a stabilit
prin reforma lui Servius Tullius76. Convocarea comițiilor centuriate avea loc
în afara cetății pe câ mpul lui Marte. Votarea se făcea pe centurii, fiecare
centurie avea dreptul la un singur vot. Hotă rârile comițiilor curiate devin
legi (lex) și intra u în vigoare după aprobarea senatului (auctoritas patrum) .

2.6. Comițiile tribute

Activitatea legislativă ajunge la un moment dat al istoriei romane să
fie trecută la comitia tributa , afară de probleme privi nd declararea
războiului sau cele cu privire la încheierea tratatelor de pace care rămân
atributul exclusiv al comițiilor centuriate77.
În comițiile tribute intră cetățenii romani, patricieni și plebei. Nu se
cunoaște cu exactitate atribuțiile pe timp de pa ce deținute de comițiile
tribute, istoricii sunt de părere că rolul acestor comiții ar fi de alegere a
edililor curuli și a questorilor iar în materie judiciară aveau dreptul să judece
delictele de o gravitate redusă78.

74 V. Popa, R. Motica, Drept privat roman, Ediția a II -a revizuită și adăugit ă, Editura
Mirton, Timișoara, 2000, p. 60.
75 Th. Momsen, op. cit., I, p. 72.
76 C. Hamnagiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 49.
77 Gh. Bichicean , op. cit., p. 140.
78 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 1, p. 44.

33
2.7. Senatul

Senatul în perioada Republicii devine corp politic , mai întâi cu
caracter consultativ apoi devine treptat unul din principalele organisme
politice prin intermediul căruia proprietarii de sclavi își promovau interesele
de clasă79.
Dintre atribuțiile senatului în perioada republic ană cele mai
importante se referă la politica externă, declararea războiului sau a p ăcii.
Totodată senatului îi revin atribuții priv ind administrația financiară și
organizarea prin comisii de senatori a provinciilor cucerite ; veghează la
menținerea ordinii de stat , iar în cazuri deosebite poate însărcina pe consuli
să facă uz de starea de asediu (senatusconsultum ultimum)80.
În privința membrilor senatului, dacă în perioada anterioară erau
aleși de rege , acum sunt numiți de consuli afară de cei care au ocupa t
magistraturi le curule care erau considerați de drept membrii în senat.
Trebuie să menționăm încă un amănunt important : în perioada R epublicii
sunt admiși în senat și plebeii81.
În aceast ă epocă are loc apariția pretorului care, așa cum vom arăta
când vom discuta despre sistemul le gislativ la Roma antică, a fost
principalul constructor și reformator al dreptului.

Secțiunea 3

Perioada a III -a – PERIOADA IMPERIULUI

Uciderea lui Caius Iulius Caesar (44 î. Hr ), nu a rezolvat criza
politică a Romei așa cu m nădăjduiseră ucigașii lui ; de atunci nici Republi ca
nu a mai dăinuit în istorie. Încă treisprezece ani de lupte interene aveau să
urmeze între cei care se socoteau a fi succesorii dictatorului. În final ,
Octavian își oficiază situația concentrâ nd treptat în mâinile sale toate
puterile civile, militare și religoase82.

79 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit. , p.30 .
80 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 56.
81 C. Stoicescu, op. cit., p. 26.
82 Gh. Bichiceanu, op. cit., p. 93.

34 De acum, d in punct de vedere politic forma de stat r epublicană este
depășită . Criza instituțiilor republicare se trădează prin alterarea întregului
sistem electoral când magistraturile sunt o cupate de către demagogi și
bogătași, iar cei cu condiție socială modestă devin masă de manevră
ajungând să -și vândă voturile83.
Peste două sute de mii de plebei își continuă viața parazitară prin
„pâine și circ ” oferite gratuit prin grija împă raților. Ace st lumpenproletariat,
foarte rar angajat în munca productivă, putea deveni periculos, atunci când
grânarele Romei erau goale84.
În secolul I î. Hr ., doar într -o perioadă de șase decenii , dictatura
personală a ajuns de trei ori să fie răsplata celor care, ur mărind să o
dobândească, nu au ezitat să folosească forța armată și să arunce societatea
romană în războaie civile care au vlăguit Italia. Așa fiind , la sfârșitul
secolului I î. Hr ., apare firesc ca domnia epocii să fie marcată de aspirații de
pace și de s tatornicie. Conflictele social -politice din acele vremuri au
determinat o adâncă modificare a psihologiei sociale prin care vechiul ideal
roman al individului s-a atașat de o mentalitate nouă cu accent pe viața
perso nală. Firește , o asemenea mentalitate nu a rămas fără urmări nici în
domenul dreptului.
Perioada I mperiului începe din secolul I î.Hr., și durează încă cinci
secole . Teoretic , această perioadă se încheie la moartea împăratului Iustinian
(527-565 d . Hr). După moartea împăratului O ctavian August ( 14 d. Hr .),
urmează la tronul imperiului împărații dinastiei iulio -claudiene (Tiberiu,
Caligula, Claudiu și Ner o) iar începând din anul 69 d. Hr ., până la sfârșitul
veacului urmează pe tron împărați ai dinastiei flaviene (Vespasian și cei doi
fii ai săi T itus și Domițian ). Cu toate că sistemul de guvernare nu cunoaște
modificări esențiale față de perioada lui Octavian August, ca formă concret –
istorică asistăm la o pendulare între tirania odioas ă (Tiberiu, Caligula, Nero,
Domițian) și monarhia tolerantă (Ve spasian, Titus) însă, în toate situațiile
puterea imperială se manifestă ca opresiu ne. Este suficient să amintim epoca
romană sub Nero sau Domițian când afirmații îndrăznețe la adresa

83 Consecințele fenomenului care ad âncește diferența dintre săraci și bogaț i s-au concretizat
la Roma printr -o decădere economică și morală nemaiântîl nită, diferită prin formă dar
identică prin conținut. În acele vremuri omul de rând era salvat de la înfometare numai prin
sprijinul acordat de stat, mizeria și cerșetoria devin adevărate plăgi sociale având drept
consecințe acceptarea trândăviei și a bono miei cerșetorești. Decât să lucreze, săracii
orașelor romane mai bine căscau gura la teatru, vagabondau pe străzi sau aiurea, cârciumile,
piețele și bordelurile erau atât de frecventate de oameni fără căpătâi încât demagogii se
orientau bine devreme ce atr ăgeau stăpânii unor astfel de stabilimente în sfera lor de
interese. Pentru detalii, a se vedea Th. Mommsen, op. cit., III, p. 287.
84 D. Tudor, op. cit., 2, p. 153.

35 autorităților se plătesc cu viața. Despotismul lui Nero, cruzimea lui (î și ucise
cu sânge rece fratele și ma ma), precum și exhibiționismul ori desfrâul de
care a dat dovadă, declanșează împotriva lui ura și indignarea Romei și a
provinciilor.
Perioada de care vorbim, din punct de vedere istoric , se împarte
două faze:
Prima faz ă a Imperiului este cunoscut ă sub denumirea de Principat
reprezentând, din punct de vedere teoretic , o dualitate de putere împărțită
între senat și împărat (imperator85). Această fază mai este cunoscută și sub
numele de diarhie86 după care a urmat o altă faz ă pe care istoria o
consemnează sub denumirea de monarhie absolută.

a) Principatul

Începând cu perioada de sfârșit a Republicii , administrația internă a
Romei se află în criză, statul roman nu era înzestrat cu organe în măsu ră să
rezolve problemele administrative și sociale din provincii și nici cu
problemele de politică externă. Republica nu a creat un sistem
administrativ -provincial s tabil, cu oameni de carieră în măsură să răspundă
nevoilor locale și centralismului de guve rnământ. Din această cauză apare
necesitatea unui nou spirit de conducere, după o formulă nouă , avansându -se
tot mai mult ideea unui conducător unic, cu o largă autoritate, experiență și
voință care să concentreze puterea în mâinile sale. Așa s -a născut id eea
principatului, a unui stat condus de către „primul dintre cetățeni ” având
menirea să păstreze tradițiile R epublicii87. Apariția Principatului a adus în
toate ramurile de activitate ale statului, o serie întreagă de inovații cu scopul
de a înlocui așezăm intele vechii Republici. Dacă magistraturile republicane

85 Titulatura de imperator a fost dată pentru prima oară lui Octavian August. Ea rezultă din
calitatea de comandat suprem al armatei. Numele de caesar moștenit de Octavian, a fost în
legătură directă cu Iulis Caesar al cărui fiu adoptiv era, iar apelativul de augustus a fost dat
de senat și a însemnat „cel demn de venerație” din perspectiva faptului că era privit ca
sacru. A se vedea I. C. Cătuneanu, op. cit. , p. 74, nota (2). Chiar dacă cele două distincții,
cea de augustus și de caesar au început cu Octavian A ugust, după moartea sa a rămas
obicei ul ca ambele să formeze un tot inseparabil. A șa se explică de ce un lung șir de
împărați din perioada ulterioară le -au păstrat ca atare. A se vedea, Dio Cassius, III, p. 710,
apud E. Gibbon, op. cit., I, p. 52.
86 Vl. Hanga, Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 1989, p. 1 4.
87 Se prefigurează încet dar sigur un regim periculos prin concentrarea în mâinile unei
singure persoane a numeroase prerogative de natură militară, politică, administrativă,
judiciară etc. De pildă, c umulul prerogativelor de care se bucură Pompeius dete rmină pe
Cicero să -l numească, în anul 54 î. Hr., „primul dintre cetățeni”, adică principes. Pentru
detalii a se vedea D. Tudor, op. cit., 2, p.12. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm,
Prima linie: 1,27 cm
Formatat: Indent: La stânga: 0 cm

36 au avut drept scop păstrarea neștirbită a tr adiției , o dată cu apariția
Imperiului s -a căutat să se rupă cu acest tradiționalism în care se simțea un
dușman neîmpăcat al spiritului de reforme. În ved erea sprijinirii și
consolidării acestor deziderate , sunt introduse reguli noi pe toate planurile
vieții publice.
Pe plan judiciar, împărații acceptă o biceiul să judece anumite
probleme de a căror soluționare depindea popularitatea și câteodată
siguranța l or. În ace st fel, chiar în primii ani ai I mperiului, jurisdicția Romei
cunoaște o luptă continuă mai ales î n ce privește vechile instituții care
aplicau procedura j udiciară extraordinară apărută în afară de regulile
prescrise de ordo judiciorum. Apare part ajul factorilor de putere între
principes și sen at. În realitate cei doi factori de putere sunt un compromis
între vechea putere republicană și tendința crescândă de putere a
monarhului88.
În perioada diarhiei , frontierele I mperiului se lărgesc prin noi
cuceriri dar urme ază și o lungă perioadă de pace (pax romana ), cuprinsă
între do mniile lui Octavian August și Marcus Aurelius , înlesnind astfel
romanizarea popoarelor supuse. Dreptul roman pătrunde acum în cele mai
îndepărtate colonii89.
După moartea împăratul ui Marcus Aurelius, istoria statului roman
este marcată de profunde frămîntări interne și de îndelu ngate conflicte
militare transformate în criză . Practic nici un sector al societății nu se poate
sustrage efectelor crizei chiar d acă sunt părți ale I mperiul ui unde criza a
cunoscut consecințe mai puțin nefaste față de altele90.
În ce privește organizarea statală din perioada P rincipatului, puterea
politică este exercitată de următoarele instituții : împăratul, senatul și
magistrații. În realitate, puterea se co ncentrează tot mai mult în mâinile
împăratului iar vechile instituții, reprezentate prin senat și magistraturi ,
treptat își pierd pre rogativele anterio are devenin d paravan ul în spatele căruia
se camuflează monarhia91.

88 Legea de laesa majestate inițial a sancționat doar ofensa adusă poporului roman,
începând din perioada i mperiului sancțiunea a început să fie aplicată ofenselor aduse
împăratului. Apud C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 108 nota (2).
89 I. C. Cătuneanu, op. cit. , p. 68.
90 Este vorba de cr iza din secolul al III -lea d. Hr ., cu cele două faze: o primă fază latentă,
încheiată cu dispariția dinas tiei Severilor în anul 235 d. Hr ., apoi faza a doua în care criza
se adâncește fiind marcată de perioada așa -numitei „anarhii -militare” dintre anii 235 – 284
d. Hr. A se vedea, H. C. Matei, O istorie a Romei antice, Editura Albatros, București, 1979,
p. 158.
91 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit. , p. 34.

37 1. Senatul

La începutul acestei peri oade , senat ul menține în opinia publi că
iluzia regimului republican , atribuț iile comițiilor au început să fie reduse
dispărând mai întâi atribu țiile în materie judecătorească apoi cele în materie
elect orală . Dintre principalele prerogative ale senatului me nționăm păstrarea
tezaurului statului și administrarea provinciilor senatori ale precum și
administrarea provincii lor care aparțin împăratului92.
În realitate, decadența Romei începe o dată cu distrugerea
principiului de autoritate pe care îl avea senatul. D in momentul în care
împărații ignoră voinț a senatului desemnându -se succesori ai puterii, senatul
primește o pu ternică l ovitură în ce privește atribuțiile sale. Împăratul devine
stăpânul absolut iar locui torii I mperiului supușii săi. Membrii familiei
imper iale sunt numiți „nobilissimi” iar tot ce îi înconjoară poartă denumirea
de „sacru ”.
Treptat dar sigur se constituie o nobilime nouă din rândurile căreia
fac parte noii îmbogățiți ai statului și marii proprietari de imobile care
beneficiază de scutiri de c orvezi și de rechiziții persona le. La rândul ei ,
nobilimea din epocă primește t itluri și onoruri fiind obligată să formeze în
fiecare cetate un consortium dacă posedă 25 de pogoane de pământ și nu fac
parte din administrație, armată sau din clasa senatoria lă. B unurile lor sunt
inviolabile consortium -ul le recup erează moștenirea dacă mor fără copii93.
În vederea legiferării , senatul nu se prezenta decât ca o punte de
legătură între comiții și împărat. S enatul era prezidat de consuli .

2. Magistratura

Deși instituția mag istraturii a continuat să dăinuie , atribuțiile
magistrațiilor , treptat , încep să fie preluate de împărat . Statul roman se
transformă într -un mediu social, politic, economic și juridic nou prin
creșterea puterii imperiale în dauna senatului . La circa un secol de la
instaurarea imperiului , atribuțiile impăratului au evoluat în domeniul
dreptului ajungându -se ca împăratul să fie considerat primul magistrat din
societate .
Pe de altă parte, autoritatea împăratului s -a extins nu doar prin
preluarea a tribuțiilor deținute de vechea magistratură dar și pe calea
înființării unor funcții noi , necunoscute până atunci , a căror exercitare se

92 I. M. Anghel, op. cit. , p.28.
93 R. Bloch, J. Cousin, Roma și destinul ei , vol. II, Editura Meridiane, București, 1985, p.
95. Formatat: Centrat, Indent: La stânga:
0 cm, Prima linie: 0 cm
Formatat: Indent: La stânga: 0 cm
Formatat: Centrat, Indent: La stânga:
0 cm, Prima linie: 0 cm

38 făcea prin delegații (trimișii) împăratului94. Totodată încep să a pară
funcționari noi având competență crescândă .

b) Monarhia absolută

Este cea de -a dea d oua fază a perioadei Imperiului ; începe cu
împăratul Dioclețian și se sfârșește cu prăbușirea Imperiului Roman. În
această perioadă crește puterea împăratului și sunt desființate i nstituțiile
republicane care au fost păstrate până atunci . Pe plan politic are loc
descompunerea vechii democrații romane, trupele de mercenari ajung să
reprezinte forța organizată și coerentă din I mperiu. La Roma, când
pretorienii și legionarii au ajuns să pună împărați pe favoriții lor, id eea de
dreptate este eclipsată iar forța brutală începe să domine cu tot cortegiul de
orori95.
Împăratul este factor ul principal de putere în această perioadă ,
considerându -se sacru. În ce privește s enatul , o parte din atribuțiile deținute
anterior sunt pre luate de alte instituții ale statului mai cu seamă de împărat.
Începe decăderea I mperiului roman pe toate planurile.
Spre sfârșitul perioadei de care discutăm rolul creștinismului se află
în ascensiune dând o gravă lovitură păgânismului, statul roman fiind afectat
în vechile baze mistice. La început , creștinismul nu se află în legătură
directă cu drept ul, religia nu se mai amestec ă în afacerile juridice.
Fenomenul a existat numai în perioada în care creștinii au luptat împotriva
persecuțiilor la care erau s upuși. Când religia creștină triumfă în Europa,
tinde să includă dreptul în conținutul său, mai marii vremii (autoritățile
papale, regii, monarhii) just ificându -și autoritatea prin voința divinității.

94 I. M. Anghel, op.cit. , p. 29 ; I. C. Cătun eanu op. cit., p. 76.
95 De pildă, Claudiu, Nero, Galba, Vitelius, Pertinax, Caracalla, Alexandru Sever s.a., au
fost instaurați împărați cu sprijinul soldaților pentru ca ulterior să fie înlăturați de la putere
tot prin intermediul sau cu sprijinul armatei . A se vedea, E. Gibbon, op. cit. , 2, pp.110 -224.

39 Capitolul II
SISTEMUL LEGISLATIV DIN PER IOADA ROM ANĂ

Secțiunea 1

INTRODUCERE

În lunga sa evoluție, dreptu l a fost marcat de etap ele prin care a
trecut societatea roma nă din cele mai vechi timpuri până la prăbușirea
Imperiului96. În vechi me, legea a făcut parte din religie . Vechile reguli ale
cetății erau un ansamblu de ritualuri, de prescripții liturgice, de rugăciuni ,
toate îmbinate cu prescripții legislative. Atunci și multă vreme după aceea ,
la romani ideea de drept era inseparabilă de întrebuințarea unor cuvinte
sacramentale. O demostrează reguli le vechi cu privire la dreptul de
propriet ate sau la moștenire , alăturate unor reguli relative la sacrificii și la
ritualuri religioase.
La Roma , pontifi erau cuno scători ai dreptul ui deși principa la lor
activitate era religia ; nimeni nu putea cunoște dre ptul dacă nu erau
cunoscute ritualurile religioase de care erau legate regulile juridice . Întrucât
nu a exista t aproape nici un domeniu al vieții fără religie, în mare parte ,
întreaga activitate din societate era supuă hotărârilor pontifilor .

Secțiunea 2

SISTEMUL LEGISLATIV ÎN PERIOADA REGALĂ

Generalități

Reflectând nivelul de viață al unei societăți primitive, dreptul era
redus inițial la reguli sim ple și rigide având la bază obiceiul (mos majorum,

96 Legile majorității populațiilor italice au dispărut ori au fost asimilate de către legislația
romană în decursul timpului. De pildă, posibilitatea intentării unei acțiuni împotriva
logodnei abolită de tim puriu la Roma, a continuat să subziste în comunitățile latine o
perioada îndelungată. Evoluția simplă și pur națională a dreptului latin, stăruința de a
menține uniformitatea legilor, a dus la rezultatul prin care legile relative la dreptul privat au
rămas aceleași, în esența și forma lor, pentru întregul Lațiu. A se vedea Th. Momsen, op.
cit., I, p.73. Formatat: Titlu 1
Formatat: Stânga-dreapta

40 consuetudo) . Obiceiul s -a stabilit treptat prin prac tici îndelungate la care se
supuneau toți membrii comunității . În perioada regalității , se poate vorbi de
prescripții arhaice din care magia este nelipsită. C ele mai vechi reguli ale
dreptului roman au caracter religios și magic exprimate prin formula sacer
esto. Dreptul, în perioada amintită nu era decât una din fațetele religiei.
Chiar dacă l egile au fost respectate și păstrate cu sfințenie ,
menționăm că în această perioadă c uriile nu votau legi. Mai mult, în epoca
străveche nu existau delimitări între no rmele juridice (ius) și cele religioase
(fas). Modul cum au fost create primele legi în antichit atea romană rezultă
pe cale de interpretare , nefiind creația unui singur om și nici nu au luat
naștere din voința poporului.

2.1. Obiceiul (cutuma )

Este cel m ai vechi izvor al dreptului roman și al multor popoare din
antichitate . La început, viața societății romane era regle mentată de obiceiuri
formate prin repetarea unor comportări conform cerințelor acelor vremuri.
De regulă, la popoarele din vechime dreptul este considerat o revelație a
divinității cu justificare în voința zeilor iar sa ncțiunea îmbracă și ea aspecte
religioase, divine97.
Pe baza cutumelor a fost organizată în acele vremuri familia,
proprietatea, procedura de judecată și în general toate relați ile din cadrul
societății. Avantajul cutumei la vremea respectivă constă în capacitatea
adaptattivă, flexibilitatea ei în raport cu nevoile propriu -zise ale părților98.
Nefiind un drept scris, mai târziu, jurisconsulții romani îl denumesc ius non
scriptum pentru a -l delimita de dreptul scris (ius scriptum) , apărut într -o
epocă ulterioară99. De altfel , scrisul în viața socială a fost folosit la început
neoficial și cu totul întâmplător100.
Fiind principalul izvor de drept din perioada regală , obiceiul își
pierde din importanță pe măsura dezvol tării și întăriri i statului însă nu
dispare o dată cu trecerea timpului , continu ând să existe chiar după apariția
dreptului scris. După apariția statului, obiceiul își consacră carac terul
juridic, fiind sancționat prin măsur i de constrângere statală.
O dată cu schimbarea componenței populației, a preponderenței pe
care o deține plebea în raport cu patricienii, dreptul privat începe să fie
eliberat treptat de canoanele religioase.

97 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p.52
98 V. M. Ciucă, Lecții de drept roman, vol. I, Edit. Polirom, Iași, 1998, p. 31.
99 R. Robaye, Le droit romain, 3e, Edition Louvain -la-Neuve, Bruxelles, 2005, p. 28.
100 B. Ward – Perkins, op. cit. , p. 141.

41

2.2. Legile scrise

S-a susținut că în peri oada regală ar fi e xistat o colecție de legi (lex
regiae) strânse sub denumirea de ius papirianum din care astăzi nu exi stă
nici un fragment. Deși nu se neagă în totalitate existența dreptului scr is în
perioada regalității, sunt romaniști ce susțin că legile despre care se face
vorbire, în realitate nu a u existat fiind de fapt o colecție de legi de pe vremea
lui Augustus101. Indiferent de adevăr , domnia legilor scrise are primul reper
al consolidării Legea celor XII table când dreptul consuetudinar începe să
rămână pe plan secundar102.
În afară de legile scrise propriu -zise, despre care nu se cunosc multe
detalii din această perioadă , o serie de texte epigrafice latine care ne -au
parvenit prin diverse surse aduc importante inf ormații , inclusiv juridice , cu
privi re la acele vremuri103.

Secțiunea 3

SISTEMUL LEGISLATIV ÎN PERIOADA REPUBLICANĂ

Cu începere din perioada republicană vechile cutume încep să fie
înlocuite cu dreptul scris . Înlocuind trep tat cutuma, legea scrisă răspunde pe
deplin nevoilor acelor vremuri , relațiile sociale devin tot mai complexe și
impun exprimarea lor în forme juridice superioare.

101 Gh. Bichicean, op. cit., p. 154 .
102 Caracterul Legii celor XII table este pur roman, întrucât decemvirii nu au făcut decât să
codifice, să îndepărteze ori să adau ge anumite cutume seculare a le Lațiului. Dispozițiile
cuprinse în Legea celor XII table reprezintă codul primitiv al unei populații de plugari
bazat pe nevoi restrânse , concepții înapoiate , chiar primitive ( d. ex. uciderea și tăierea în
bucăți a debitorul ui insolvabil), interdicția căsătoriei dintre patricieni și plebei etc. Oricum,
în raport cu trecutul, Legea celor XII table este o încercare meritorie spre progres și
dreptate. Pentru detalii a se vedea C. Stoicescu, op. cit., p. 29.
103 Amintim aici inscr ipțiile epigrafice înscrustate pe vase din lut ori pe plăci din metal
conferite zeilor; inscripțiile de pe pietrele care indicau distanța de pe marginea șoselelor ;
inscripții gravate pe edificii ori pe statui și monumente publice cu scopul de a elogia
memo ria ori demnitatea faptelor de glorie a unor personalități ; inscripții funerare. La
început, mai cu seamă inscripțiile de pe statui, monumente publice ori funerare, arătau doar
numele cuiva și anul anumitor întâmplări legate de acea persoană. Mai târziu, s -a obișnuit
să se înscrie un epitaf scurt, chiar în versuri, legat de evenimentele prin care a trecut ori
legat de alte activități din viața celui comemorat. Adeseori atari inscripții aduc referiri
directe sau indirecte la activități juridice din vremea re spectivă (contracte, testamente etc).
A se vedea Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p.12.

42 Superioare obiceiului , legile scrise s -au multiplicat și s -au
diversificat în timp, însă persoanele neinițiate cu greu se puteau desc ura în
aplicarea lor . Mai m ult, numărul celor știutori de carte era destul de redus
pentru a cunoaște legile scrise.

3.1. Legea celor XII table

În privința origin ii Legii celor XII table, Titus Livius spune că ar fi
inspirată din legile grecești ale lui Solon. Alți autori , contestă originea lor
greacă încercând să pună în lumină rădăcinile ei romane104. Indiferent de
izvor, această lege este reperul cel mai important al dreptului roman ,
emblematică pentru vremea respectivă și pentru secolele care au urmat
având ca scop egalizarea din punct de vedere politic și civil a plebeilor cu
patricienii și codificarea dreptului privat consuetudinar105.
La un moment dat , în evoluția societății sclavagiste romane Legea
celor XII table începe să fie depășită de nevoile vremurilor. De acum ,
intervenți a pretorul ui cu scopul de a suplini ori amenda dispozițiile legii este
fundamentală . Spre a nu răpi nimic din caracterul sacru al legii , pretorul , de
fiecare dată c ând intervine , constant face refe rire la origin ile și formula
inițială aflate în conținutul de bază al Legii celor XII table.
Începând cu perioada republicană , dreptul și știința dreptului roman
se află în ascensiune , motiv pentru care perioada amintită poartă denumirea
de epoca clasică. Fără exagerare , perioada de care vorbim este cea mai
prolif ică pentru drept, apar primi juriști de profesie ale căror raționamente
fac din dreptul roman un ansamblu coeren t. Treptat , formalismul juridic , și
în mare parte formulele religioase ale vechiului drept privat , sunt înlocuit e
cu reguli suple și echitabile bazate în special pe voința părților. Într-un
cuvâ nt, perioada R epublicii marchează laicizarea dreptului.

3.2. Legea și alte izvoare de drept din
perioada republicană

Legea a devenit principalul izvor de drept din epoca republicană
fiind rodul hotărâri i poporului roman în ad unările legislative. Este perioada
în care apar legi centuriate, legi plebiscitare, uz uri și edicte emise de

104 Una dintre cele mai proeminente figuri intelectuale ale lumii romane a fost Marcus
Tullius Cicero. A trăit către sfârșitul republicii romane iar în lucrarea sa „Despre st at”,
printre altele, a men ționat următoarele privind legislația romană: mentalitatea cetățenilor
hotărăște valoarea legilor. Pentru detalii a se vedea T. D. Ștefănescu, op. cit., p. IV.
105 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 34.

43 magistrați . Din această perioadă datează lex furia testame ntaria, lex
Falcidia, lex Fufia Caninia, lex Aquilia etc. Majoritatea legilor din perioada
republicană se referă la probleme de drept public fără însă a fi neglijate total
legile care se referă la chestiuni de drept privat106. De altfel, justiția privată
ajunge la apogeu în perioada respectivă107. Chiar așa fiind , sensatus –
consultele în epoca republicană nu erau considerate izvoare de drept.
Senatul lua parte la pregătirea legilor nu și la propunerea ori votarea lor. În
schimb senatul avea dreptul să declare o lege nulă108.

3.3. Rolul pretorului în elaborarea dreptului

Dintre categoriile sociale care aveau cunoștiințe juridice și influență
mare asu pra aplicării dreptului , pe prim plan se află magistrații superiori . La
intrarea în funcție , magistrații își elaborau și afi șau un program pe table de
lemn (edict) unde treceau principalele reguli după care înțelegeau să -și
exercite funcția109. Program ul purta denumirea de edict perpetuu110 (stabil,
neântrerupt pe perioada de un an cât pretorul se afla în funcție) , spre a -l
deosebi de edicta repentina (edicte date în cursul anului pentru sit uații
neprevăzute)111. Editele aveau importanță cu totul deosebită atunci când
proveneau de la un magistrat cu atribuții judecătorești, cum era cazul

106 I. C. Cătuneanu, op. ci t., p.58.
107 Despre modul cum era distribuită justiția privată vom discuta în cadrul procedurii civile
romane. A se vedea Capitolul XVI din prezenta lucrare.
108 Vl. Hanga, M. -D. Bocșan, Curs de drept privat roman, Editura Rosetti, București, 2005,
p. 37.
109 În jurul anului 387 î. Hr., o parte din atribuțiile consului au fost încredințate acestui
magistrat special denumit praetor . Pretorului urban i -a fost încredințată administrarea
justiției (jurisdictio) și imperium . Mai târziu, când numărul peregrinilor a c rescut, a fost
înființat în jurul anului 507 î. Hr., un nou magistrat sub denumirea de praretor peregrinus.
În anul 529 î. Hr., au fost creați alți doi pretori pentru a guverna Sicil a respectiv Sardinia.
Ulterior s -au mai creat alți pretori cum ar fi, de p ildă, în Spania sau, odată cu introducerea
unor comisii speciale (quaestiones perpetuae) iar în timp ul Imperiului au mai fost creați doi
pretori (praetor tutelaris și praetor fideicomissarius) . Trebuie să menționăm că dintre toate
categoriile de pretori ce i mai important era considerat pretorul urban (major praetor) . A se
vedea G. Danielopolu, op. cit., I, p. 63.
110 Lex Cornelia din anul 67 î. Hr., a impus pretorilor obligația de a respecta pe toată durata
cât se află în funcție conținutul propriilor edict e. A se vedea I. C. Cătuneanu, op. cit. , p. 61,
nota (2).
111 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 43.

44 pretorul ui (urban sau peregrin), a edililor curuli la Roma, a guvernatorilor și
questor ilor în provincii112.
Cei mai fecunzi juriști au fost pretorii prin modul practic privind
aplicare a dreptului . Pretorii nu erau egali în atribuții cu formul legiuitor al
acelor vremuri, nu puteau să „creeze” dreptul însă, în temeiul puterilor
denumite imperium cu care erau investiți, puteau lua orice măsură benefică ,
dacă regulile vechiului drept civil erau depășite de evoluția socie tății. Atari
măsuri cu caracter juridic au alc ătuit de-a lungul vremii așa -zisul drept
pretorian113.
Dacă inițial edictul perpetu u avea forță obligatorie numai în a nul cât
pretorul respectiv era în funcție, ulterior același edict începe să fie preluat de
noul pretor în anul următor . Noul pretor ține cont de modificările care se
impun și aduc e corectivele necesare pentru perioada sa . Așadar, n oul edict
ajunge la un moment dat să conțină pe lângă partea de noutate adusă de noul
pretor (pars nova) , și o parte preluată de la pretorul predecesor (pars
transl aticia). În aceste împrejurări se poate spune că pretorul, de -a lungul
timpului, cr eează reguli de drept cu caracter general și permanent114.
Până la apariția legii Aebutia , edictu l a indica t normel e în baza
cărora pretorul acordă justițiabililor diferite pr ocedee de a -și valorifica
drepturile cum ar fi : diferite interd icte, trimiteri în posesie etc. Începând cu
lex Aebut ia pretorul poate să refuze acțiunea leg ii (legis acțio) , dacă
apreciază că acțiunea respectivă nu este în măsură să d ucă la rezolvarea
cazului expus .
Din cele menționate, rezultă rolul dublu deținut de pretor : pe de o
parte, are dreptul s ă refuze aplicarea legii dacă dispozițiile acelei legi nu pot
fi aplicate ori sunt lacunare cazului respectiv . Pe de altă parte , pretorul are
posibilitatea să creaze reguli noi în raport de situațiile nou apărute , dacă
atari cazuri nu pot fi soluționate prin lege .
Împăratul Hadrian ia măsura codificării tuturor edictelor date de
pretori sub denumirea de edictum perpetuu , pe care îl declară obligatoriu
pentru viitor fără a împiedica pretorii aflați în funcție să creeze reguli noi
acolo unde se impun. Pe această cale , dreptul creat de pretor (dreptul
pretorian) denumit și drept honorar devine un izvor formal al dreptului
roman115. Dreptul pretorian a ținut pasul c u evoluția societății , fiind în

112 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 87.
113 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 72;
114 C. Stoicescu, op. cit., p. 38; St. Cocoș, Drept roman, Editura ALL Bec k, București,
2000, p. 32.
115 Denumirea de drept honorar (ius honorarium) este creația persoanelor care ocupă
magistraturi înalte în stat (honores). A se vedea C. Stoicescu, op. cit. , p. 39.

45 contact permanent cu noile s chimbări care urmau a fi impuse din care motiv
Gaius îl numește viva vox iuris civilis.

3.4.Juriști și școli juridice din perioada republicană

În perioada republicană , apare o întreag ă pleiad ă de juriști din rândul
cărora se remarcă : Cicero116, Publius Mucius Scevola, Rutinius Rufus,
Quintus Mucius Sevola (fiul l ui Publius), Aquilianus , Servus Suplicius s.a.
Despre Servus Suplicius, Cicero ne spune că a fost un stră lucit
interpret al dr eptului dar și a l procedurii judiciare. Actele izvorâte din legi și
din dreptul civil, el le îndrepta spre a înlesni o judecată dreaptă și totdeauna
prefera în locul proceselor, înlăturarea controverselor117.
Pe de altă parte, doctrina începe să dețină un ro l important, ca unul
din izvoarele principale în crearea și interpretarea drep tului din acele
vremuri, cu toate acestea știința dreptului s -a dezvoltat mai târziu. Deși au
existat mereu păreri diferite cu privire la numeroase probleme juridice, abia
către sfârșitul R epublicii și începutul perioadei imperiale , pe timpul
domnieii lui August au fost înființate două școli de drept deveni te celebre:
școala proculienilor și școal a sabinienilor .
Denumirea școlilor a fost dată mai tîrziu după numele juriștilor car e
le-au condus în acele vremuri. Școala sabinienilor a avut la un moment dat
printre adepți pe Massurius Sabinus care a trăit pe vremea împăratului
Tiberius, după nume le căruia a fost denumită școala. Gaius în perioada
împăratului Marcus Aurelius se consid era sabinian.
Școala sabi nienilor cu principalul său discipol Caius Ateius Capito
(36 î. Hr . – 22 d. Hr .), elevul lui Ofiliu și consul pentru o perioadă. Cu toate
acestea , Caius Ateius Capito s-a bucurat de puțină considerație iar din

116 Marcus Tullius Cicero s -a născut la Arpinum în anul 106 î. Hr., și a trăit până în anul 43
î. Hr., cînd a fost asasinat din porunca lui Antonius pe care îl atacase prin discursurile sale.
Cicero este cunoscut ca om politic al acelor vremuri, orator și avocat de mare glorie la
Roma fiind partizanul lui Octavian. De spre Cicero contemporanii spun că este primul
filosof al științei juridice cu care Roma se poate mândri. Se cunoaște cu certitudine faptul
că Cicero dă o mare însemnătate dreptului civil și îndatoririlor ce le revin practicienilor
dreptului, fiind consider at maestrul suprem al oratoriei romane. Omul legii, spune Cicero,
este ilustrarea vie a finalității superioare a justiției. Scrisorile lui Cicero către prietenul său
Atticus aduc informații cu privire la epoca atât de frământată în care a trăit ilustrul om
politic, filosof și jurist. Corespondența sa continuă să fie până în zilele noastre izvor de
inspirație pentru o largă ca tegorie de cercetători. Pentru detalii asupra vieții și activității lui
Cicero a se vedea T. D. Ștefănescu, op. cit., p. 99 – 158; Pl utarchos, Viețile paralele ale
oamenilor iluștri, traducere din limba greacă de M. Jakotă, Editura Fundația pentru
literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1938, pp. 189 – 252.
117 M. T. Cicero, Filipice, Editura Albatros, 1972, (Filipica a IX -a), p. 187.

46 scrierile sale nu a r ămas nimic până în zilele noastre . Adept al acestei școli a
fost și Caius Cassinus Longinus care a trăit în perioada împăraților Cl audiu,
Nero și Vespasian. Dintre scrierile sale se remarcă o lucrare importantă
asupra dreptului civil (ius civile) comentat ă apoi de discipolul său Ariston
ajuns celebru sub împăratul Traian. Caius Cassinus Longinus a creat o
variantă a scolii sabinienilor intitulată scoala casienilor fără ecou deosebit
în epocă.
În ce privește școala proculienilor , unul dintre fruntașii acest ei școli
a fost jurisconsul tul Proculus (Sempronius – sau Licinius Proculus ). A scris
Epistularum libri XI bucurându -se de o mare autoritate , după nume le său a
fost denumită școala .
Un alt adept al acestei școli a fost Celsus (Publius Iuventius Celsus)
al cărui tată a fost și el jurist. Publius Iuventius Celsus a trăit în perioada
împăratului Hadrian și a fost de două ori consul. Dintre scrierile mai
importante amintim : Digestorum libri XXXIX , Quaestiones etc. În Digeste
sunt circa 142 de fragmente din scr ierile sale. Amintim aici și pe Neratius
(Neratius P riscus) , jurisconsul t apreciat în mod de osebit de împărații Traian
și Hadrian. A scris Regulae, Responsa, Epistulae . În Digest e sunt un număr
de 64 de fragmente care îi aparțin. Remarcăm aici și pe renumi tul jurist al
vremurilor Marcus Antistius Labeo elev al lui Trebatius .
Cele două școli de drept își desfășoară activitatea până pe la mijlocul
secolului al II -lea î. Hr., iar cei doi discipoli principali sunt considerați
întemeietori. Despărțirea dintre ce le două concepții ale școlilor amintite a
durat o perioadă îndelungată, polemicile partizanilor lor au continuat să
inspire generațiile jurștilor de mai târziu118.
Principala diferență dintre cele două școli rezultă, în principal, din
metoda aplicată în mate rie de interpretare a dreptului119. Proc ulienii
urmăreau deducții logice din principiile stabilite cu raportare la starea de
fapt, iar sabinienii își bazau doctrina pe autoritatea jurisconsulților, a
magistraților, a avocaților etc. Proculienii erau logicien i inovatori, adepți ai
filosof iei stoice, iar sabinieni din contră , adoptau o concepție conservatoare.
Istoricii ne înfățișează chiar pe fondatorii școli lor în discuție ca personalități
cu preocupări și concepte diferite : Marcus Antistius Labeo este prezen tat ca
o personalitate integră care nu a abandonat convingeri le sale republicane
nici după instaurarea regimul ui imperial . În schimb Caius Ateius Capito este
prezentat ca o persoană servilă aflată întotdeauna în preajma mai marilor

118 Gh. Bichicean, op. cit., p. 208.
119 Orientările celor două școli au numai caracter de tendință, fără să aibe la bază concepții
fundamentale deosebite. În fapt, proculienii apar adeseori mai conservatori decât sabinienii.
A se vedea E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 46.

47 zilei. Chiar așa fiind , jurisconsulții cei mai renumiți , având o largă reputație
în acele timpuri , aparțin ș colii sabinienlor.
Printre juriști i de faim ă ale căror raționamente au străbătut veacurile
se numără : Sextus Pomponius, Sextus Caecilius Africanus, Iunius
Mauricianus, Venu leius Saturninus, Ulpius Marcelius și Aemilius
Papinianus120. Născut pe la mijlocul secolului al II -lea d. Ch., Aemilius
Papinianus a fost o perioadă praefecus praetorio sub împăratul Septimius
Severus. A încercat inutil să medieze conflictul dintre fii aces tui împărat,
Caracalla și Geta. Conflictul s -a soldat cu asasinarea lui Geta și a lui
Papinianus de către Caracalla.
Papinianus a fost unul dintre cei mai importanți jurisconsulți ai
vremurilor în care a trăit . În opera sa , un rol deosebit l -a avut Respons a
(soluții la cazuri particulare), Quaestiones (sunt tratate aici probleme
generale de drept) și Definitiones .
Nu vom încheia șirul expozeu lui personalităților juridice romane ,
fără să -l amintim pe celebrul Gaius . Nu se cunosc prea multe date despre
viața și activitatea mare lui jurisconsult , nici măcar denumirea de Gaius nu se
știe dacă este nomen sau praenomen . Opera sa a fost descoperită în secolul
al XIX – lea de către Barthold Georg Niebuhr (1776 – 1831) pe un
palimpsest aflat în biblioteca universitară din Verona121.
Gaius , se presupune că ar fi trăit în perioada împăraților Antonius
Pius și Marcus Aurelius . A scris tratatul Edictum Provinciale (Despre
dreptul provincialilor) și Institutionum Commentarii quatuor, un manual
asupra dreptului roman destinat studenților în drept. Î n Digest e sunt inserate
peste 536 fragmente din opera lui Gaius.

120 Legea citațiilor stipulează ca fiind obligatorii pentru judecători interpretările juridice
date de Papinianus, Modestinus, Gaius, Paulus și Ulpian . În caz de divergență, opinia
majoritară este decisivă iar atunci când părerile diverg ente sunt egale, decisivă este opinia
lui Papinianus . Împăratul Constantin stabilește părerile lui Papinianus ca fiind superioare
în interpretare celor exprimate de Ulpian sau de Paulus . Soluția a fost impusă pentru a
stopa falsificările de texte deoarece la vremea respectivă jurisconsulții nu se mai preocupau
de soluționarea cazurilor noi, practicienii motivându -și hotărârile pe baza textelor clasice
împrejurare în care părțile sau avocații, în dorința de a obține câștig de cauză, citau în fața
judecătoril or texte falsificate. Jurisprudența și legislația vremurilor a devenit foarte vastă,
judecătorii nu o puteau cunoaște în amănunt facilitând astfel posibilitatea unor asemenea
practici pe care autoritățile imperiale au urmărit să o înlăture prin limitarea p ărților sau a
avocaților de a invoca în sprijinul afirmațiilor susținute doar texte din operele celor cinci
jurisconsulți menționați. A se vedea, E. Molcuț, Drept privat roman, Ediție revăzută și
adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2007, p. 48.
121 Palimpsest = ( fr., gr.) Pergament de pe care s -a ras sau s -a șters scrierea inițială pentru
a se putea scrie din nou și pe care se mai văd încă urmele vechii scrieri. A se vedea, Mic
Dicționar Enciclopedic, Ediția a II -a revăzută și adăugită, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1978, p. 694.

48 Au urmat generații noi de juriști care au făcut carieră la vremea
respectivă , din rândul cărora amintim pe Herennicus Modestinus, Aelius
Marcianus, Hemogenian, Arcadius Carisius, Juventius Celsus s.a.
În acele timpuri , învățământul dreptu lui nu a fost organizat de stat
așa cum s -a întâmplat în perioada următoare , profe sorii fiind plătiți de
auditoriu122. S-a format totuși o tradiție după care se preda materia : la
început e ra expusă o privire de ansamblu constând într -o introducere
(institu ere) în care erau expuse principalele repere ale materiei și modul în
care urmau să fie discutate, apoi se continua cu prelegeri asupra dreptului
pozitiv (ius honorarium și ius civile) , iar în final se discutau probleme
speciale de drept și cazuistică (disputationes)123.
În jurul anului 200 î. Hr., apar cunoscători ai dreptului numiți periti
sau ius prudentes, care acordau consultații și propagau învățătura dreptului
prin diferite persoane .
În paralel cu dezvoltarea dreptului la Roma , se formează școli de
profil în provincii după mo delul celor două școli celebre prezentat e mai sus .
Amintim aici școala din Alexandria, cea din Caesarea și din Atena , prilej cu
care dreptul ro man cunoaște răspând ire în tot I mperiul124.

Secțiunea 4

SISTEMUL LEGISLATIV ÎN PERIOADA IMPERIULUI

Odată cu împărțirea I mperiului , perioada de glorie a dreptul ui roman
începe să fie eclipsată. De acum , principala sursă în elaborarea și
interpretarea dreptului este împăratul . Pe tărâm judiciar , împărații iau
obiceiul să judece procesele prin ei însăși, de a căror soluționare depinde
populari tatea și chiar siguranța lor. Diarhi a lui Octavian August împărțind
puterea supremă a statului între senat și principe are consecințe nef aste în
materie de jurisdicție.

122 Știința dreptului a dobândit o strălucită valoare în această perioadă. Scrierile juriștilor
vremii care au ajuns până în zilele noastre sunt dovadă elocventă. La început, acestor
scrieri, nu s -a recunoscut oficial putere de lege în perioada principatului, însă în faza
monarhiei lucrurile s -au inversat, recunoscându -se lucrărilor celor mai mari juriști ai vremii
valoare apropiată legii, cu expepția legii citațiilor din anul 426 d. Ch. A se vedea I. C.
Cătuneanu, op. cit., p. 87.
123 I. C. Cătuneanu, op. cit. , p. 89.
124 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit ., p.139.

49
4.1. Legile

Au continuat să existe ca izvo r de drept și sub perioada de în ceput a
Imperiului . De altfel și consuetudinea a subzistat ca izvor de drept în epoca
imperială , însă din cau za vastei întinderi a I mperiului consuetudinile
generale au cedat loc obiceiurilor locale125.
Mai târziu, în cepând cu perioada lui Nero, du pă consolidarea ideii
imperiale rolul legii scade, apelurile erau judecate de către îm părat iar î n
cadrul Consiliului Suprem, împăratul judeca și emitea rescripte, hotărâri și
răspunsuri la consultațiile ceru te de supușii din I mperiu .
Deciziile cu caracter obligatoriu luate de către împărat poartă
denumirea de constituții imperiale126. Ele su nt de patru categorii: mandate,
edictele, decretele și rescriptele127.

4.2. Mandate

Sunt instrucțiuni date de împărați către guvernatorii din provincie.
În conținutul mandatelor se regăsesc măsuri cu caracter administrativ și
personal ordonate de către îm părați . Ele au caracter obligatoriu pentru
supuși cărora sunt adresate. Din punct de vedere juridic , mandatele a u
caracter de izvoare de drept inferioare.

4.3. Edictele

Sunt dispoziții cu caracter general emise de împărat. Ele se
aseamănă într -o mare mă sură cu edictele pe care le emiteau magistrații .
Deosebirea principală dintre cele două categorii de edicte constă în faptul că
edictele emise de împărat au putere mai mare decât edictele magistra tului iar
valabilitatea lor este perpetuă nu doar pe perioad a magistraturii , așa cum
erau edictele magistratului128.

4.4. Decretele

125 I. M. Anghel, op.cit., p. 29.
126 P. F. Girard, op. cit., p. 61.
127 M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p. 13.
128 Un edict emis în anul 46 d. Hr., de împăratul Claudiu confirmă dreptul de cetate
populației din jurul localității Trente. A se vedea Gr. Dimitrescu, Drept roman. Izvoare,
procedura, persoane, drepturi reale, vol. I, Imprimeriile Independența, București, p. 131.

50 Intră în această categorie hotărâri le (decretele) emise de împărat în
vederea finalizării diverselor litigii avute spre soluționare , în primă instanță
sau în ultimă instanță . Decret ele împăratului erau comunicate părților pe
cale orală, fiind obligatorii doar între părțile aflate în litigiu. Adeseori, pe
această cale împăratul emite reguli noi în materie , care vor deveni
obligatorii în toate cazurile similare129.

4.5. Rescriptele

Sunt răspunsuril e, consultațiile date de căt re împărat către supușii
din Imperiu care îi solicitau sprijinul în diferite probleme juridice , în special
din punct de vedere al aplicării dreptului la diferite cazuri particulare .
În raport de persoana care soli cita sprijinul juridic al împăratului
consultațiile aveau denumiri diferite. R ăspunsul dat de împărat
magistraților , purta denumirea de epistulae iar cel adresat particular ilor se
numea subscriptio.

Capitolul III
MODUL CUM SE PROPUN ȘI SE ADOPTĂ LEGILE

Secțiunea 1
INTRODUCERE

În Institute le lui Iustinian, G aius definește legea ca fiind: quod
populus romanua iubet atque constitut (ceea ce poporul roman poruncește și
rânduiește)130. Din definiție rezultă accepțiun ea largă a legii , înțelesul pri n
care poporul roman își exprimă voința , regulile cuprinse în lege obligă pe
toți supușii spre a o deosebi de legem inter partes, care exprimă voința
părților dintr -o convenție131.

129 R. Ghidro, A. Ghidro, V . Nistor, op. cit., 1, p. 79.
130 Gaius, Institutiones, 1, 3., trad. A. N. Popescu, op. cit., p. 65.
131 V. M. Ciucă, Drept roman. Lectionibus ex jus actionum ac jus personarum, Editura
ANKAROM, Iași, 1996, p.56. Formatat: Titlu 1
Formatat: Stânga-dreapta

51 În general, proiecte le de legi erau concepute de către magistrați ,
poporul roman nu deținea posibilitatea de inițiativă legislativă132. Magistrații
cu inițiativă legislativă erau consulii, pretorii și tribunii plebeii în măsură să
prezideze adunările legislative : comitia centuriata, comitia tributa și
concilia plebis133.
O dată finalizat, proiectul de lege era adus la cunoști nța poporului
printr -un edict pentru a fi discutat în întruniri publice unde fiecare cetățean
putea să ia parte la dezbatere. În această etapă legea urma să primească
auctoritas .
Proiectul de lege rămânea în discuția publicului cel puțin 3
săptămâni romane (echivalentul a 24 de zile actuale ). La sfârșitul perioade i
amintite magistratul cu inițiativa legislativă , convocă comițiile în vederea
votării legii și le pune o singură întrebare: rogatio (dacă primesc sau nu acel
proiect de lege) . Cetățenii adunați în comiții, fără a mai avea dreptul de a
discuta conținutul legii răspundeau fie cu DA ( uti rogas ), fie cu NU
(antiquo ), apoi se anunța rezulta tul votului. Legea era votată oral, pe faț ă,
însă de la apariția legii Papiria din anul 131 î. Hr ., începe să fie utilizat
votul scris și secret pentru a se evita posibilitatea de influ ențare a
alegătorilor. Apoi legea era trimisă spre ratificare senatului și în cele din
urmă era depusă în tezauru l statului, de pe ea făcându -se copii aduse la
cunoștința publicului134.
În perioada Republicii , un rol deosebit în dezvoltarea dreptului l -au
avut comițiile întrucât aveau posibilitatea să aprobe sau să respingă
proiectele de legi , dar funcționau și ca inst anță de apel în anumite situații.
De îndată ce a fost votată, legea era adusă la cunoștința poporului
(renuntiatio) , textul original fiind depus spre păstrare în arhivele statului.

Secțiunea 2
FELURILE LEGILOR DIN PERIOADA ROMANĂ

În raport de organul de la care provin, legile pot fi rogate (leges
rogatae) când sunt adoptate de către pop or și legi date (leges datae) atunci

132 De fiecare dată când cineva propunea o le ge în favoarea plebeilor, patricienii îl acuzau
că urmărește să devină rege prin câștigarea bunăvoinței mulțimii formată în majoritate din
plebei. Consulul Spurius Cassius fiind găsit vinovat de perduellio, a plătit cu viața
propunerea sa legislativă cu pr ivire la împărțirea pământului din ager publicus plebeilor.
Acest fapt sugerează pentru mentalul colectiv , amintirea deosebit de nefastă despre regi, cel
care ar fi intenționat să reinstaureze regalitatea era pedepsit cu moartea. A se vedea C. Șt.
Tomulesc u, op. cit., 1956, p. 856.
133 Gh. Bichicean, op. cit., p. 157.
134 V. Bâcu, Note de curs. Drept roman, Editura „JUS -R.B.A. ”, București, 1996, p. 19.

52 când proveniența lor are loc prin magistrați în baza unor delegații legislative
fără o consultare prealabilă a adunărilor populare, suveranitatea poporului
fiind aici prezumată. Aceste din urmă legi se adoptau în anumite probleme
speciale cum ar fi acordarea cetățen iei romane anumitor populații sau
indivizi , înte meierea de colonii, organizarea provinciilor cucerite etc .
Luând drept criter iu sancțiunile pe care le stabilește legea, au existat
în dreptul roman : leges perfectae – care anulau actul contrar dispoziților
consemnate în conținutul legii ; leges minus quam perfectae – care nu anulau
actul încheiat în contra dispozițiilor cuprinse în lege, însă aplicau o altă
sancțiune (poena) . Leges imperfectae cu ajutorul cărora se putea aplica o
sancțiune indirectă (acțiunea în repetițiune), împrejurare prin care, chiar
imperfecte fiind, asemenea legi capătă eficiență135.
Cu începere din epoca imperia lă rolul legii (lex) scade, ultima lege
votată de popor a fost cu caracter agrar la sfârșitul secolului I d. Hr136.
Dintre legile mai importante care au existat de -a lungul existenței
Romei antice amintim : Lex Aebutia emisă cu scopul de a înlocui vechea
procedură de judecată a acțiunilor legii ; Lex Canuleia din anul 445 î. Hr., în
realitate este vorba despre un plebiscit al tribunului O. Canuleius care a
abolit interdicția din Legea celor XII table privind căsătoria dintre patricieni
și plebei ; Lex Furia din anul 183 î. Hr., interzice legatului testamentar să
depășească 1000 de ași ; Lex Furia Caninia din anul 1 d. Hr., limitează
eliberările sclavilor prin testament ; Lex Iulia Papiria din anul 430 î. Hr.,
permitea schimbarea amenzii din vite în bani. O oaie = 10 ași ; o vac ă = 100
ași; Lex S cribonia din anul 30 d. Hr., a abolit uzucapiunea sclavilor ; Lex
Voconia din anul 169 d. Hr., nu permite desemnarea femeilor ca
moștenitoare dar admite posibilitatea femeilor să primească legate cu
condiția să nu depășească j umătate din moștenire137.

Secțiunea 3
PĂRȚILE CARE COMPUN LEGEA

Sub aspect structural, o rice lege romană cuprinde trei părți. Prima
parte este așa -zisa introducere (praescriptio) , partea a doua se referă la
conținutul legii (rogatio) iar ultima parte arată consecințele pe care le
implică încălcarea legii (sanctio)138.

135 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 69.
136 T. Sâmbrian, Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa de editură și presă
„ȘANSA” – SRL, București, 1994, p. 14.
137 Pentru detalii a se vedea C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., pp. 128 – 139; J. A. N.
Rasquin, Manual de latină juridică, Uniunea latină, 2003, pp. 280 – 294.
138 Vl. Hanga, M. -D. Bocșan, op. cit., 2005, p. 34.

53
3.1. Praescriptio

În partea din lege denumită praescriptio se află înscris numele
magistratului care a inițiat legea. Alăturat numelui magistratului este înscris
numele comițiilor care au vota t-o, locul votării, data votării precum și
ordinea în care a avut loc votarea în cadrul comițiilor.
Elementele care compun praescriptio sunt actul de identitate al legii .
Din conținutul lor rezultă și denumirea dată legii.

3.2. Rogatio

Rogatio este acea parte din lege în care se află conținutul ei
normativ. Aici sunt inserate regulile care urmau a fi impuse într -un domeniu
sau altul.
Spre deosebire de celelelte părți ale legii , rogatio este part ea cea mai
cuprinzătoare care dă expresie conținutului normat iv al legii. Î n raport de
întinderea legii , pentru o mai bună cunoaștere , inițiatori i sistematizau legea
în capitole iar capitolele în paragrafe.

3.3. Sanctio

În sanctio sunt fixate consecințele care decurg din încălcarea
regulilor legii impuse prin roga tio139. Prin sanctio se asigură aplicarea legii.

Secțiunea 4
INTERPRETAREA LEGI LOR

La fel ca și astăzi , orice lege romană din momentul când a fost
adoptat ă, în vederea aplicării ei , se impunea interpretarea conținutului
diferitelor texte în vederea stabi lirii semnificații lor. La modul general, se
poate spune că legile au fost interpretate din cele mai vechi timpuri , însă
interpretarea lor a cunoscut aspecte deosebite în etape diferite140.

139 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 30.
140 În vremurile străvechi și vechi cunoașterea și interpretarea legilor erau adevărate taine
aflate la îndemâna pontifilor. Acest monopol dispare treptat din rândurile pontifilor proces
care a debutat odată cu elaborarea Legii celor XII table și se extinde către juriștii laici. A se
vedea V. M. Ciucă, op. cit., I, p.36.

54 Începând cu perioad a clasică activitatea avocaților, a juri sconsulțil or
sau a altor cunoscători în domeniul drept ului, devine deosebit de importantă.
În principiu , în domeniul dreptului activitatea lor consta în : respondere
(sfaturi în diferite probleme juridice) ; cavere ( asigurau toate măsurile în
vederea derul ării corect e a proceselor ); agere (inițierea specifică pentru
declanșarea procesului) ; scribere (comentarii asupra textelor juridice) ; sau
recipere (ceea ce însemna a fi ap ărătorul unei părți din proces)141.
În ce privește interpret area legilor , în per ioada romană distingem
următoarele faze:
O primă fază începe din cele mai vechi timpuri și se întinde până
după apariția Legii celor XII table. În această perioadă interpretarea legilor
și a dreptului în general era făcută de către cole giul sacerdotal al pontifilor.
Explicația este simplă. În perioada de care vorbim , dreptul nu avea o sferă
de aplicare bine delimitată, principiile de drept erau impregnate ori se
confundau cu regului de morală dar mai ales cu reguli de religie veche. L a
vremea respectivă , pentru a provoca intervenția justiți ei nu era suficient să
form ulezi plânger e la organul judiciar ci trebuia, în primul rând, să ai ca
martor divinitatea . Mai concret, e ste vorba de pariu l cunoscut sub denumirea
de sacramentum prin interm ediul căruia instanța putea fi investită sau nu cu
un anumit proces .
Din momentul în care dreptul se desprinde de religie, jurisconsulții
laici dau o nouă interpretare dreptului. Este o nouă fază în ce privește
evoluția și interpretarea dreptului. Textele încep să fie legate și interpretate
prin prisma elementelor de logică și de filoso fie laică . Ce versați într -ale
dreptului au exercitat o mare influență asupra progresului realizat de știința
juridică. S -au întocmit studii și s -au elaborat cele mai subtil e construcții
doctrinare. Jurisconsulții observă că între diferite cazuri există elemente
comune, care pot da naștere unor reguli generale . În acest mod sunt create
principiile de drept , multe dintre ele valabile și astăzi142.
Interpretarea logică constă în căutarea intenției legiuitorului din
formularea textului legii. Pentru aceasta, jurisconsulții vremii comparau
textul cu alte dispoziții care se referă la aceeași materie sau la materii
asemănătoare. O regulă de drept era recunoscută ca atare dacă oferea s oluții
pentru toate cazurile din domeniul unde este aplicată. Folosind procedeul de
logică și de analogie, jurisconsulții clasici aduc regula de drept până la
consecințele ei depline. Procedeul de analogie rezultă din maxima : ubi
eadem rațio, ibi idem jus.

141 S. G. Longinescu, op. cit., I, p. 100.
142 Cr. Murzea, op. cit., p. 52.

55 Romanii nu au admis extinderea interpretării prin analogie în cazul
dispoziți ilor cu caracter de excepț ie: exceptio est strictissimae
interpretationis; exceptio firmat regulam in casibus non exceptis.
Adeseori prin interpretarea legii se urmăre a spiritul ei general (ratio
legis) ori se examinau motivele pentru care legiuitorul a adoptat textul,
mergând pe raționamentul că în spatele literei se poate găsi intenția
legiuitorului.

56 Capitolul IV
OPERA LEGISLATIVĂ A ÎMPĂRATULUI IUSTINIAN

Secțiu nea 1
CONDIȚII ISTORICE

Din pu nct de vedere politic , evenimentul cel mai important al
perioadei de sfârșit al Imperiului roman a avut loc în anul 395 d. Hr., prin
împărțirea I mperiului în două părți: o parte, denumită Imperiul Roman de
Răsărit având capit ala la Constantinopol, și o altă parte cunoscută sub
denumirea de Imperiul Ro man de Apus a cărui capitală a fost mai întâi la
Roma, apoi la Milano și în final la Ravena.
Istoria ne arată că împărțirea Imperiului Roman a fost rez ultatul
profundelor crize so ciale și economice în care a intrat sistemul statal143. Cu
toate acestea, p roprietarii de sc lavi și în general clasa dominantă urmărind să
păstreze vechile privilegii , a căutat să creeze o suprastructură adecvată care
să corespundă acelor vremuri. Este unul din motivele pentru care a avut loc
împărțirea Imperiului Roman.
Cele două I mperii au avut existență independentă, dezvoltarea
fiecăruia urmând traiectorii diferite. Imperiul Roman de răsărit a păstrat o
mai mare stab ilitate economică și socială, primejdia popoarelor migratoare
nu a produs urmări deosebite așa cum s -a întâmplat cu Imperiul Roman de
apus144. În schimb , Imperiul Roman de Apus a căzut sub loviturile
barbarilor în anul 476 d. Hr., având ca ultim suv eran pe Romulus Numa
Augustulus .
Imperiul Ro man de Răsărit s -a menținut chiar și după moartea
împăratului Justinia n, mai precis ultima relicvă a dispărut o dată cu căderea
Constantinopolului sub dominație otomană în anul 1453 . Pentru Imperiul
Roman de răsărit, trebuie menționat noul spirit al creștinis mului aflat în
ascensiune . Introdus oficial de Constantin cel Mare, creștinismul devine
ulterior religie de stat.
În considerarea celor menționate, izvoarele de drept se pot rezuma
la unul sing ur: împăratul. Sursele de drept atât de numeroase în epocile
anterioare , acum se pot rezuma la leges și ius. Cu toate acestea, in fluen ța
creștinismului devine benefică deși imperfectă și asupra a ltor laturi ale

143 G. Danielopolu, op. cit., I, pp. 106 -107.
144 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 51. Formatat: Titlu 1
Formatat: Stânga-dreapta

57 vieții , dar cu reprercusiuni ulterioare adânci . Este cazul prozeliților barbari
din nord cu care Roma a avu t o lungă perioadă de timp nenumărate ciocniri.
Leges (lex) erau normele de conduită hotărâte de împărat.
Ius include scrierile anterioare ale juris consulților cărora , prin
bunăvoința împăratului , le-a fost acordat ă putere de lege. Deciziile
împăratului au devenit foarte numeroase, multe s e interferau cu scrierile
jurisconsulților. De aceea, s -a simțit ne voia sistematizări i legilor , a
codificăr ii145.

Secțiunea 2
CORPUS IURIS CIVILIS
2.1.Nevoia de codificare
Nevo ia de sistematizare a legilor din perioada romană a fost
resimțită de multă vrem e, pe această cale s -au strâns la un loc operele
marilor jurisconsulți în vederea utilizării lor practice precum și constituțiile
imperiale. În acest context apar încercări de codificare și com pilații în
materia dreptului civil însă ele au prefațat viitoarea operă legislativă
monumentală care avea să urmeze o dată cu venirea la putere a împăratului
Iustinian146.

2.2. Codificări din perioada preiustiniană

Dintre codurile preiustiniene mai importante au fost: Codul
Gregorian posibil să fi fost redactat de Gregorius, un practician al dreptului
mai puțin cunoscut. Codul cuprinde o colecție cu caracter privat de
constituții imp eriale de prin secolul III d. Hr . Ulterior apare o nouă încercare
de sistematizare a constituțiilor imperiale cu car acter privat al cărei autor
este Hermogenius. Lucrarea este cunoscută sub denumirea de Codul
Hermogenian .
Mai târziu , apare o co lecție oficială de constituții i mperiale
cunosc ută sub denumirea de Codul Teodosian după numele î mpăratul ui
Theodosi u al II -lea. Lucrarea a fost finalizată sub egida acestui împărat și a
împăratului Valentinian al III -lea și include un număr de l6 cărți divizate în

145 Cuvântul COD derivă de la CODEX care, la epoca de care vorbim, însemna o reunire de
tăblițe acoperite cu un strat de ceară. Pe tăblițe se încrustau cu un stilet diferite reguli
necesare a fi respectate de întreaga c omunitate. Tăblițele erau legate împreună și formau un
fel de carte primitivă. Anterior tăblițelor, la fel ca la alte popoare antice din bazinul Mării
Mediterane, pentru scriere se foloseau la Roma suluri de pergament. A se vedea G.
Danielopolu, op. cit., I, pp. 101 -106.
146 R. Robaye, op. cit., p. 27.

58 titluri iar titlurile sunt împărțite în legi și constituții așezate în ordine
cronologică.
În afară de codurile menționate au existat compilații cuprinzând
fragmente din operele jurisconsulților . Fragmenta Vaticana, este una din
compliațiile la care ne referim având insera te texte de o deoseb ită
importanță. Lucrarea este anterioară apariției Codului Teodosian. La fel se
pune problema cu lucrarea Collatio Mosaicarum et Romanarum legum în
care se află o colecție de legi romane și iudaic e apărută prin secolul IV d.
Hr. Legile romane ale barbarilo r cuprind o colecție de legi apărută după
perioa da când barbarii au pătruns în I mperiul roman. O dată cu pătrunderea
barbarilor , consecințele pe plan juridic s -au resimțit prin faptul că barbarii
trăiau după legea lor dar respectau în mare măsură legile ro mane . Se crează
pe această cale osmoza dintre cele două categorii de reguli, legile romane
fiind infuențate în aplicarea lor de regulile aplicabile barbarilor . În această
perioadă a început să prindă contur și să se dezvolte principiul naționalității
legilor147.
Desigur, enumerarea nu reprezintă suma divisio a încercărilor de
codificare ori a compliațiilor din perioada respectivă, însă nu mitorul lor
comun sugerează prefațarea viitoarei opere legislative a împăratului
Iustinian cunoscut ă sub d enumirea de Corpus iuris civilis 148. Prin opera
legislativă lăsată moștenire până în zilele noastre, Iustinian este împăratul
cel mai celebru din întreaga istorie romană. Analizată din perspectiva
viitorului, op era împăratului Iustinian a avut importanță inestimabilă pe c are
nimeni nu o putea bănui la acea epocă149.
Dintr -o altă perspectivă Corpus Iuris civilis marchează sfârșitul
dreptului roman și începutul dreptului bizantin : crepusculul unei civilizații
milenare și zorile noii civilizații la fel de strălucite150.
Ajutat d e juriști iluștri ai vremii, precu m Tr ibonian, ministru al
justiției și mare animator al acestei ope re legislative,Teofil eminent profesor
de drept la Constantinopol și Dorotei profesor l a școala din Beirut, Iustinian
a trecut la sistematizarea legislației vremii. Rezultatul a fo st deosebit. Opera

147 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 150.
148 Împăratul Iustinian s -a născut la Tauresium în Illiricum și a fost adoptat de unchiul său
Justin. În anul 527 d. Hr., după moartea unchiului său, a preluat tro nul imperiului și a
domnit până în anul 565 d. Hr. În ce privește opera sa legislativă cunoscută sub denumirea
de Corpus Iuris Civilis , denumirea nu aparține lui Iustinian și nici juriștilor din perioada sa.
Cei car e au înțeles să o menționeze prin Corpus Iuris civilis au fost juriștilor perioadei
Evului Mediu de la începutul secolului al XII -lea. A se vedea G. Danielopolu, op. cit., I,
pp.104 -119.
149 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p. 53.
150 C. Hama ngiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 153.

59 lui este chintesența gândirii juridice adunate de veacuri de jurisconsulții
romani. Ea poartă amprenta vremurilor în care a fost creată și parfumul
secolelor care vor urma.
Corpus I uris Civilis se compune din patru părți: Instituțiile, Digesta
(Pandectele), Codul și Novelele.

2.3. Instituții le (Institutiones)

Sunt o operă elementară elaborată cu scop didactic, pentru uzul
studențiilor (ad usum cupidae legum inventutis) . Această materie este
împărțită în patru părți (c ărți) și titluri . În perioada medievală , titlurile au
fost împărțite în paragrafe. Lucrarea nu prezintă caracter de or iginalitate
deși a fost redactată de doi mari juriști din echip a lui Iustinian (Dorotei și
Teof il) sub îndrumarea directă a lui T ribonian. Conținutul lucrării este
inspirat și adeseori copiat din lucrări le jurisconsulților din perioadele
anterioar e.
Lucrarea a fost promulgată cu putere lege de Iustinian în anul 533 d.
Hr. Sursa de inspirație a manual ului o arată chiar împăratul cu prilejul
salutul ui adresat studenților în debutul lucrării , făcând referire directă la
Instutuțiunile lui Gaius și la o parte din operele jursconsulților Marcianus,
Florentinus și Ulpianus ( libri septim regularum – șapte cărți de reguli)151.

2.4. Digest ele (Digesta) sau Pandectele

Cuvântul digesta este de origine latină și înseamnă material care a
fost aranjat într -o anume ordine (digere) , iar denumirea de Pandecte este de
origine greacă putând fi tradusă prin expresia „care con ține totul”152.
În cazul pe care îl analizăm, digestele conțin circa 150.000 de
rânduri extras e din operele jurisconsulților, se impunea sistematizarea lor
astfel încât cititorul să a ibe o reprezentare clară, pentru a fi mai ușor de
reținut.
Digestele sunt contribuția legisl ativă cea ma i importantă din opera
lui Iustinian . În fapt , prin Digeste ne aflăm în prezența unei adevărate
enciclopedii a dreptului clasic rom an. Codificările au durat 3 ani și au fost
împărțite în 50 de cărți, fiecare carte a fost subîmpărțit ă în titluri , fiecare

151 M. Jacotă, Gh. Pit icari, op. cit. , I, p. 45.
152 În Imperiul roman de răsărit, limba greacă era răspândită în rândul populației, cu toate
acestea Digestele au fost redactate în limba latină fiind considerată limba oficială folosită
de administrație, în armată și în justiție. A se vedea Cr. Murzea, op. cit., p. 58.

60 titlu în fragmente (fiecare fragment se cheamă lege), iar legile au fost
împărțite în alineate153.
Primul alineat se numește principium iar celealte alineate poartă
denumirea de paragrafe .

2.5. Codul ( Codex )

Este o colecție în car e au fost sistematizate toate Constituțiile
imperiale cu aplicabilitate în perioda lui Iustinian. Mai conc ret, au fost
incluse în codex constituții imperiale din perioada lu i Hadrian până în anul
334 d. Hr . Codex -ul a fost realizat după concepția codurilor Gregorianus și
Theodosianus.
Fiecare constituție are o inscriptio unde se arată numele împăratului
emitent și al persoanei căreia îi era destinată iar la finalul ei (subscriptio) , se
indic ă data și locul unde a fost emisă154.

2.6. Novellae constitutionis

Sub denumirea de Nuthenticae sau Novellae Constitutiones Domini
Nostri Justiniani Sacratissimi Principis se află Constituțiile imperiale date
de Iustinian după apariția Codului , a Digestelor și Institutelor. Constituțiile
respective au fost date de Iustini an după terminarea codificării constrâns
fiind de necesități practice. Ele au fost scrise în limba greacă nu în limba
latină.
De regulă, novelele se referă la modul de interpretare al legilor în
vigoare și , într-o oarecare măsură , cuprind mențiuni despre s uccesiune și
despre a doua căsătorie a persoanelor.
Datorită novelelor se poate stabili astăzi evo luția dreptului în
perioada lui Iustinian și mai înain te, evoluția diferitelor mecanisme juridic e
dintr -o perioadă sau alta începând cu fondarea Romei până la Iustinian155.

2.7. Interpolațiile și glosele

Interpolațiile sunt modificări făcute de compilatori cu bună stiință în
cadrul textelor de drept roman (constituții imperiale și textele
jurisconsulților clasici ). Scopul lor este de a urmări radierea ori modif icarea
scrierilor originale prin scrieri noi, dând textelor o nouă semnificație.

153 V. M. Ciucă, op. cit., p. 63.
154 Vl. Hanga, M. D. Bocșan, op. cit., 2006, p. 63.
155 E. Cuq, Manuel des institutiones juridiques des romains , Paris, 1928, p. 55.

61 Interpolațiile poartă denumirea și de tribonianisme după numele lui
Tribonian , unul din membrii comisiei de redactar e a valoroas ei opere inițiată
de Iustinian . Tribonian a fost preocupat să clarifice unele texte să înlăture
repetițiile și contradicțiile și să unifice compilațiile din Digeste.
Studiul interpol ațiilor a început în evul mediu și a continuat în epoca
modernă. Ele au fost depistate prin greșelile gramaticale din te xte,
inadvertențe din fraze, folosirea unui anumit limbaj, nepotrivirea dintre
argumente, concluzia la care s -au oprit redactorii vremii , epoca din care se
pretinde că provine textul etc. S-a ajuns la un moment dat ca cercetă torii în
domeniu să exagereze c ăutând interpolații acolo unde nu existau. Cei care
au exagerat prin urmărirea interpolațiilor acolo unde nimic nu îngăduia
aceasta , poartă denumirea de „vânători de interpolații ”156.
Spre deosebire de interpolații care sunt făcute cu bună știință, glosele
sunt alterări de texte comise din eroare din cauza copierilor repe tate a
diferitelor manuscrise ce conțin dispoziții juridice. De regulă, alterările prin
glose s -au produs din cauza lipsei de pregătire a celor care copiau textele
vechi. Prin secolul XII -lea a existat la Bolonia o universitate celebră unde
era studiat dreptul roman. În cadrul ei s -a încercat vulgarizarea dreptului din
epoca lui Iustinian, jurisconsulții bolonezi fiind cunoscuți și sub denumirea
de glosatori157.

Secțiunea 3
DREPTUL ROMAN DUPĂ MOARTEA ÎMPĂRATULUI IUSTINIAN

După căderea I mperiului roman, dacă luăm ca reper renașterea
boloneză, timp de opt secole dreptul roman a fost elementul de for mare a
instituțiilor juridice m oderne din Europa. În întreaga perioadă, d reptul
roman nu a încetat o dată cu moartea împă ratului Iustinian, dimpotrivă a
continuat să existe și să se dezvolte în raport de realitățile vremii. Opera
legislativă elaborată de Iustinian a fost receptată și predată în diferite școli
din I mperiu. O deoseb ită importanță primesc în această perioadă
Nomocanoanele unde se găseau dispoziții laice dar și religioase mai cu

156 Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 48; I. M. Anghel, op. cit., p. 39.
157 Cel dintâi glosator al scolii de la Bolonia a fost Irnerius iar cel din urmă Accursius , mort
în anul 1260. Glosatorii agăugau note (glossae) la textele originale ale lui Iustinian printre
linii sau pe margine pentru a le putea desluși. Ul terior textele erau copiate și din neatenție
copiștii au trecut glosele ca făcând parte chiar din text. La aceste alterații se adaugă lipsa de
pregătire a copiștilor întrucât nu cunoșteau prescurtările juridice ale vremii copiind textul
cu erori. A se vede a M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p. 27; C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p.
60.

62 seamă în relațiile de familie158. În secolele care au urmat , legislația lui
Iustinian a continuat să se aplice și să se transforme în rapor t de noile
realități . În paralel , s-au încerc at noi forme de codificare în vederea punerii
de acord a vechilor norme juridice la noile condiții sociale. Amintim pe
această cale Ecloga din anul 740 d. Hr ., apărută din inițiativa împăratului
Leon Isaurul, Prohiro nul apărut în anul 879 d. Hr ., și Epanagoga din anul
886 d. Hr .
În jurul anilor 888 – 892 d. Hr ., împăratul Leon filosoful facilitează
aparitia unei noi culegeri intitulată Bazilicale compusă din 60 de cărți, scrisă
în limba greacă. Inspirația acestei lucr ări se găsește î n Codul, Digestele,
Institutele și Novelele lui Iustinian159.
În partea de apus a Eu ropei, pe teritoriul vechiului I mperiu roman,
apar încercări de codificare cum este legea pentru burgunzi din secolul al
V-lea d. Hr., promulgată de regele b urgund Gundobad și legea romană a a
vizigoților (lex romana visigothorum) din anul 506 d. Hr.
O dată cu renașterea , codificarea lui I ustinian nu își pierde din
importanță fiind pe mai departe baza teoriei și practicii dreptului. Apar noi
curente și școli dar și noi metode de analiză și utilizare a dreptului roman. O
serie de juriști din toată Europa se înscriu pe linia de gândire transmisă de
dreptul roman , prefațând începerea noilor codificări din perioada modernă.

158 Vl. Hanga, M. -D. Bocșan, Curs de drept privat roman, Editura Rosetti, București, 2005,
p. 46.
159 V. M. Ciucă, Drept roman, lectionibus ex jus actionibus ac jus personarum, Editura
Ankarom, Iași, 1996, p. 64

63 Capitolul V
DEFINIȚIA ȘI DIVIZIUNEA DR EPTULUI ROMAN

Secțiunea 1
DEFINIȚIA DREPTULUI ROMAN

Ulpian definește dreptul ca fiind iuris praecepta sunt haec, honeste
vivere, neminem laedere, suum juscuique tribuere160. Definiția a fost
prelua tă de la filosofii stoici greci sau mai de grabă , a fost e misă sub
infuența lor. Definiția reflectă o mentalitate înaintată și o morală ridicată
pentru societate a acelor vremuri . Cu toate acestea, romanii au făcut
distincție clară între drept și morală. Acest lucru rezult ă dintr -o frază a
jurisconsultului Paul : non omne quod licet honestum sit .
O altă definiție dată dreptului se pare că aparține lui Celsus, citat de
Ulpian, prin care lasă a se înțelege că romanii considerau dreptul mai mult o
artă, devreme ce defineau dreptul arta binelui și a echității jus est a rs boni
et aequi 161.
Pentru romani, r espectul față de zei este respectul lui fas, în schimb
respectul îndatoririlor față de stat este respectul lui ius. Din această cauză
expresia ius (drept) , o serie de juristi sunt de părere că își găsește sorgintea
în ex presia latină iubere (a porunci). Cu toate acestea, ius nu însemna la
vremea respectivă totalitat ea regementărilor stabilite prin legi. În realitate,
ius este nucleul semnificativ al legii acoperind un anumit domeniu al
relațiilor sociale. De la or igini și până în secolul I î. Hr ., când un rol
important revine alături de ius edictulu i pretorului urban și peregrin,
expresia ius este mai degrabă o excepție fericită de la lipsa de reglementare
fermă și precisă. Multe raporturi au rămas în afara lui ius, de pil dă relațiile
dintre șeful de familie și persoanele libere supuse puterii sale, relațiile dintre
patroni și liberți etc162.
Regulile lui ius s-au impus la vremea respectivă în egală măsură
tuturor cetățenilor însă o dată cu diversificare lor, începe să se de zvolte

160 Instit. I, 1; Dig. I, 1, 10 § 1.
161 Dig. I, 1,1.
162 M. Jacotă, I. Macovei, Conflictele sociale și politice în Cilicia, provincie din Asia Mică
sub administrația romană, Analele Științifice ale Universității „Al. I. Cuza ”, Iași, Tomul
XL, XLI, XLII, Științe juridice, 1994/1995/1996, p. 17. Formatat: Titlu 1

64 știința aplicării lor. Într -adevăr, a devenit o adevărată artă la un moment dat
modul de intrepretare și de aplicare al legilor163.

Secțiunea 2
DIVIZIUNEA DREPTULUI ROMAN

2.1. Aspecte generale

Romanii ne -au transmis mai multe diviziuni ale dreptu lui utilizate de
jurisconsulți în lucrările lor. O diviziune devenită clasică este ce a care
împarte dreptul în : ius publicum et privatum .
În dreptul roman clasic, antiteza dreptulu i privat (dar nu dreptul
civil), era făcută prin dreptul public . Dreptul civil în perioada romană era
distinct de dreptul ginților. Dreptul civil (ius civile) cuprinde raporturile
juridice , private și publice , proprii poporului roman (ius quiritium) iar
dreptul ginților se referă la regulile de drept privat și public, utilizate d e
celelalte popoare cu care romanii aveau relații economice sau politice
(quibusomnes gentesutuntur) .
De-a lungul timpului, conceptia de ius civile a fost lărgită devenind
comună tuturor popoarelor din I mperiu , cucerind teren în raport cu
drepturile provi nciale. Pe lângă dre ptul individualist cunoscut din vechime ,
apare un drept nou dreptul pretorian , ca un corectiv față de vechiul
formalism rigid al dreptului164. Nu este de mirare că dreptul civil în perioada
lui Iustinian a ajuns dreptul comun (privat și p ublic) al tuturor locuitorilor
din Imperiu . Mai mult, o dată cu încep uturile evului mediu dreptul civil din
perioada a nterioară cunoaște transformări, Corpus iuris civilis devine

163 Pentru noi moderni legea juridică este obligatorie atât pentru cetățean cât și pentru
judecător: unul trebuie să o suporte și altul s -o aplice ca un ordin dat de acel patron
inexorab il și suprem care este statul. La bizantini și, în general la cei vechi, ordinul legal nu
era inexorabil; statul invită mai de grabă pe cetățean și pe judecător să se folosească de o
regulă pe care o pune în interes general; legiuitorul vrea să -i convingă iar pentru aceasta
face o operă de învățământ; într -adevăr, a spune că legea învață sau îndeamnă pe judecător,
înseamnă în primul rând că judecătorul are dreptul de a asculta sau nu, sau de a alege între o
lege sau alta. De unde rezultă că atunci când coex istă legi diferite (și nu poate însemna
altceva), abrogarea legilor nu există. A se vedea, Spulber, Le concept byzantin de la loi
juridiquie (Etudes de droit byzantin, V, Bucarest, 1938, p. 3) apud M. Jacotă, I. Macovei,
op. cit., p. 25 -25.
164 Jurisconsult ul Papinian definește dreptul pretorian prin următoarea formulă: Ius
praetorium est, quod praetores introduxerunt adiuvandi vel supplendi vel corrigendi iuris
civilis gratia propter utilitatem publicam. – Dreptul pretorian este dreptul pe care pretorii l –
au introdus, în scopul îmbunătățirii sau complinirii sau îndreptării dreptului civil, ținând
seamă de interesul public. A se vedea Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 38.

65 izvor ul exclusiv pentru ius privatum iar denumirea de ius civile începe să fi e
întrebuințată doar pentru dreptul privat în opoziție cu dreptul public.
În privința dreptului public, Ulpian nu ne spune da că se divide în alte
ramuri sau nu , de unde s -a tras concluzia că este unul singur.
Cu totul alta este situația dreptul ui privat pe care Ulpian îl împ arte în
trei părți : privatum ius tripartitum est… ex naturalibus preceptis (dreptul
natural), aut gentium (dreptul gin ților), aut civilibius (dreptul civil).

2.2. Ius Publicum

Cuprin de acele reguli prin intermediul cărora sunt stabilit e drepturile
și îndatoriri le dintre guvernanți și guvernați. Ca o ramură a dreptului public ,
este la romani dreptul sacru. Sub acest aspect , dreptul public rămâne o
lungă perioadă de timp legat de religie165. Explicația se leagă de
împrejurarea prin care toa te actele importante ale autorității publice erau
considerate că au loc sub auspiciile zeilor. Adeseori romanii in vocau
canoanele religioase în interese politice. Este suficient să ne amintim aici
cazul lui Caius Iulius Caesar care răsturnând principiile c onstituției
republic ane, justifică puterea deținută invocând originea sa divină. Dreptul
public continuă în toată perioada feudală să fie sprijinit pe religie. Abia
revoluția franceză rupe legătura dintre dreptul public și religie însă numai în
mod formal, pentru că noul sistem de guvernământ recun oaște și sprijină
încontinuare misticismul.
In cele ce urmează nu ne vom oc upa de studiul dreptului public , ci
de dreptul care guvernează raporturile dint re particulari, d e acele reguli
cuprinse în ceea ce romanii denumeau ius privatum .

2.3. Ius Privat um

Dreptul privat (ius privatum) reglementează raportur ile juridice
dintre particulari. Din categoria dreptului privat romanii au considerat că fac
parte următoarele ramuri : drepturile indivizi lor ca persoane ; drepturile
oamenilor asupra lucrurilor și acțiunile de care beneficiază titularii
drepturilor166.
Prin Ius civile se înțelege dreptul propriu al statului roman aplicabil
numai cetă țenilor romani (ius quiritium) dreptul cetății, dreptul Romei ( ius

165 P. F. Girard, op. cit., p. 115.
166 G. Danielopolu, op. cit., vol. I, p. 114. Formatat: Centrat
Formatat: Centrat

66 proprium civiu m romanorum) în opoziție cu ius gent ium care era aplica bil
tuturor popoarelor167.
La început , ius civile cuprinde o categorie restrânsă de lucruri (res
romanae ) în care pămân tul ocupă locul primordial indiferent dacă se află î n
interiorul cetății, între hota rele statului roman sau este vorba de tot pământul
Italiei168. În acest înțeles, ius civile include reguli de drept privat dar și
reguli de drept public.
Pentru a desemna dreptul aplicabil cetățenilor romani se folosește
expresia ius quiritium denumire veche pe care o aveau romanii169.
Denumirea de ius civile este întrebuințată pentru a d esemna numai dreptul
Romei antice î n opoziție cu dreptul celorlalte cetăți care și -au păstrat
autonomia legislativă. Ulterior, denumirea de ius civile își schimbă vechea
accepț iune de drept limitat . Într -adevăr, împăratul Caracalla acordă dreptul
de cetățenie tuturor supușilor din imperiu , prilej cu care ius civile încetează
de a fi dreptul exclusiv al Romei devenind dreptu l întregului I mperiu roman.
Ius gentium cuprinde regulil e de drept de care beneficiau str ăinii la
Roma . Prin intermediul lui ius gent ium sunt regl ementate raporturile dintre
peregirinii aflați la Roma, dintre pere grini i aflați în cetăți diferite, dintre
cetățenii romani și pere grini fără să fie exclus în totali tate în raporturile
dintre cetățeni romani. Pe scurt și în sens tehnic , se poate spune că jus
gentium se aplică atât romanilor cât și străinilor.
Ius naturale. Ideea de drept natural romanii au preluat -o din filosofia
greacă ca un drept general, comun într egii omeniri și tuturor celorlalte
viețuitoare , fiind considerat ca expresia unor valori supreme valabile pentru
toate timpurile și apreciate prin ele înseși170. Ulpian definește dreptul natural
ca dreptul comun omului și tuturor viețuitoarelor (quod natura omnia
animalia docuit)171.

167 În Evul Mediu, expresia „drept civil” a primit înțeles diferit de înțelesul avut în perioada
anterioară. Prin drept civil jurisconsulții medievali înțeleg totalitatea regulilor juridice din
perioada lui Iustinian, adică a dreptului roman din ultima sa fază, î n opoziție cu dreptul
canonic. Întrucât dreptul civil din perioada lui Iustinian se aplică numai în ce privește
dreptul privat, cel public devenind inaplicabil prin transformarea organizațiilor publice ale
statelor, se trece treptat la denumirea de drept c ivil exclusiv pentru dreptul privat,
semnificație ce se păstrează și astăzi. A se vedea, C. Hamangiu, I. Rosetti -Bălănescu, Al.
Băicoianu, Drept civil român, vol. I, Editura „NAȚIONALA” S. CIORNEI, București,
1928, p. 14.
168 V. M. Jakotă, op. cit., I, p. 66.
169 Quiris = suliță, lance.
170 E. Molcuț, op. cit. , p.21.
171 Ius naturale est, quod natura omnia animalia docuit – Dreptul natural este acel pe care
natura îl atribuie tuturor ființelor însuflețite. (Instit., De iure naturali, etc., I, 2, Pr., și L. I,
3, Dig., De iustitia et iure , I, 1.

67 Dreptul natural ar fi acel drept ideal, un drept anterior și superior
oricăror reguli pozitive . Spre deosebire de dreptul pozitiv care variază de -a
lungul timpului , dreptul natural rămâne neschimbat în esența sa. Scopul
dreptului pozitiv ar fi tocmai apropie rea de dreptul natural.
Învățații canoniști ai evului mediu accentuează și ei existența unui
drept divin cu reguli veșnice și universale. Orice lege pozitivă trebuie să fie
adaptarea pe cât posibil a regulilor care guvernează d reptul natural la stare a
socială determinată de moravurile, nevoile și tendințele umane ; apo geul în
materie de legislație ar consta în identificarea a ceea ce există cu ce ar trebui
să fie , în final dreptul pozitiv și dreptul natural ar urma să sfârșească prin a
se confunda într -un precept unic : dreptul.
Jurisconsulții din perioada romană au acceptat că în dr eptul pozitiv
există reguli din dreptul natural, f iind vorba despre acel drept care rezult ă
din legile veșnice și nestrămutate ale naturii . Dreptul na tural trebuie să
cuprindă acele reguli aplicabile tuturor ființe lor de pe pământ cum ar fi :
reproduc erea speciilor, creșterea progenitorilor , legitima apărare, însușirea
lucrurilor fără stăpân, lipsa de valabilitate a obligației care are ca obiect un
lucru imposibil ș.a .
Noțiunea de drept natural nu a avut mare însemnătate în aplicarea și
dezvoltarea ult erioară a dreptului , fiind criticată pe motiv că se confundă cu
ius gentium172.

Secțiunea 3

DIVIZIUNEA DREPTULUI ROMAN DIN PUNCT DE VEDERE AL
IZVOARELOR

Izvoarele de drept se află în strânsă legătură cu med iul social în care
a fost elabora t dreptul. Primul izvor de drept cunoscut la Roma , a fost ius
non scriptum (dreptul nescris) apoi a apărut ius scriptum (dreptul scris)173.

172 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 5; Concepția de drept natural a fost preluată pe un plan nou
odată cu apariția curentelor idealiste care au prefațat mișcările revoluționare de la mijlocul
secolului al XIX -lea. Au avut înrâurire puternică atari construcții filosofice asupra acelora
care își închipuiau că omul în stare naturală se naște cu drepturi identice, inerent e
personalității și anterioare o ricărei formațiuni sociale. O asemenea idee romantică și de-a
dreptul utopică , de drept natural etern , în realitate, înseamnă a prelungi inutil o simplă
ficțiune, dreptul există acolo unde există societate umană. A se vedea, C. Hamangiu, I.
Rosetti -Bălănescu, Al. Băicoianu, op. cit., p. 8. Formatat: Stânga-dreapta

68 Dreptul nescris a continuat să dă inuie în paralel cu dreptul scris o
lungă perioadă de timp exercitând un rol deosebit asupra acestuia din urmă.

3.1. Dreptul nescris (Ius non scriptum )

Timp de secole la Roma nu au existat legi scrise ; toate legile erau
transmise pe cale orală în cadr ul comunităților (familie, trib, gintă) împreună
cu formulele de rugăciune. Obiceiurile cetăți i erau considerate tradiție
sfântă , perpetua tă în jurul altarului familiei și al cetății. În aceste condiții ,
primele norme de drept s -au format cu privire la fam ilie și la averea
mobiliară sau imobiliară.
Dreptul privat din perioada de început a Romei până la apariția
legilor scrise , s-a născut prin longa consuetudo fiind strâns legat de
activitatea de zi cu zi a poporului roman. Explicația este simplă ; rolul
deosebit al cutumei în reglementarea raporturilor dintre oameni se justifică
prin economia naturală închisă cu ritm lent de dezvoltare , cutuma fiind
singurul izvor de drept adaptabil unei societăți patriarhale174. În consecință ,
vom întâlni cutume familiale, ge ntilice, etnice sau comerciale175. În plus,
sunt supuse cutumei nu doar raporturile dintre oameni, dar și raporturile
oamenilor cu divinitatea.
Mai târziu legea este scoasă din ritualuri fiind scrisă prin formule
laice și religioase , dar se perpetuează obic eiul păstrării legii în templu sub
paza strictă a preoților176.
După a pariția legilor scrise , obiceiul pierde din importanța avută
anterior dar continuă să dăinuie o lungă perioadă în paralel cu legile scrise,
fapt care pune în lumină viziunea conservatoare, tradiționalistă a romanilor ,
chiar și în epoca clasică el având , în opinia juristului Salvius Iulianus ,
funcție abrogatorie177.
Elaborarea obiceiului ca izvor juridic , apare la Roma în strâns ă
legătură de activitatea pontifilor. Începân d cu secolul III î. H r., rolul
pontifilor în elaborarea și aplicarea dreptului este preluat treptat de către
juriștii laici .

173 Constat autem ius nostrum aut ex scripto aut ex non scripto, ut apud Graecos. – Dreptul
nostru este scris sau nescris ca la greci. Vl. Hanga, Iustiniani institutiones – Instituțiile lui
Iustinian , Edit. Lumina Lex, București, 2002, p. 13.
174 Șt. Cocoș, op. cit., p. 29.
175 Gh. Bichicean, op. cit. , p. 151.
176 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 28.
177 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 63; Cr. Murzea, op. cit., p. 45. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm,
Prima linie: 1,27 cm
Formatat: Indent: La stânga: 0 cm,
Prima linie: 1,27 cm

69 În perioada I mperiului, sub domnia î mpăratul ui Constantin se
interzice uzul care conține dispoziții contrar ii textului scris178. Ulterior,
Iustinian dispune că legile scrise nu pot fi abrogate prin uzuri contrarii. Cu
toate acestea , nu trebuie negat rolul deosebit pe care l -a avut obiceiul în
fundamentarea anumitor instituții juridice . Pe această cale se remarcă
capacitatea adaptivă și flexibilitatea obicei ului în raport cu nevoile părților.
Fexibilitatea de care vorbim rezultă din împrejurarea că obiceiul poate
stabili un drept nou sau poate desfința un drept existent dacă nu mai
corespunde cu nevoile vremii .
Totuși, cutuma prezintă multiple dezavantaje în raport cu dreptul
scris așa cum rezultă mai cu seamă în raporturile litigioase ; prin obicei ,
arbitrariul predomină în cazul neexecutării corespunzătoare a convențiilor ,
la fel abuzurile judecătorilor sunt marcate de arbitrariu .

3.2. Dreptul scris ( Ius sc riptum )

Dreptul scris a apărut mai târziu decât drep tul nescris , însă a
reprezentat un adevărat progres pentru acele vremuri mai cu seamă în
privința stabilității și uniformizării regulilor juridice . O dată cu dreptul scris,
formulele religioase de care e ra legat ius non scriptum încep să fie
delimitate de cele juridice , asistăm progresiv la transformarea pe cale
naturală a regulilor care până atunci nu puteau să fie aplicate decât invocând
divinitatea .
Drepul scris are la bază următoarele izvoare:
Lex (legea) era pro pusă de către un magistrat și hotărâtă de poporul
roman.
Plebiscitum sunt hotărârile luate de către plebe. Într -o primă etapă,
prin plebiscit erau obligați numai plebeii, cu începere din 415 î.Hr. , au fost
obligați și p atricienii.
Senatus consu ltum sunt reguli de drept impus e de senatul roman. În
măsura în care nu se poate consulta poporul pentru a vota legi, ele d evin
izvor de drept . Împrejurările în care poporul nu poate să voteze legi sunt
extreme.
Constituțiile imperiale sunt hotărâri ale împărați lor fiind date fără să
consult e poporul. Așa cum am arătat când am discutat istoricul dreptului
roman, constituțiile imperiale se împart în edicte, mandate, rescripte și
decrete.

178 Diuturna consuetudo pro iure et lege in his, quae ex non scripto descendunt, observari
solet – Un obicei vechi are putere de lege, în lipsă de legi srise. (L.33, Dig., ab initio, De
legibus, 1, 3). Formatat: Stânga-dreapta

70
Formatat: Indent: Prima linie: 0 cm

71 Capitolul VI
PERSOANELE

Secțiunea 1
IUS PERSONARUM . ASPECTE GENERAL E

Cuvântul „persoană ” este de origine romană. El provine de la
expresia latină „person a” desemnând masca purtată de act ori când jucau pe
scenă. Într-adevăr, la origin e cuvântul persona nu era juridic c i actoricesc.
La romani actorii nu se înfățișau la tea tru așa cum se înfățișează astăzi, e i
apăreau întotdeauna purtând pe față o mască cu care încerca u să imite figura
personajului pe care îl interpretau . Masca avea în dreptul gurii o pâlnie
pentru a amplifica vocea actorilor, cu scopul de a fi auziți de pub lic întrucât
spectacolel e de teatru aveau loc în locuri deschise .
Individul în viața socia lă dintotdeauna se prezin tă în diverse calități
cum ar fi , în postură de părinte, de creditor sau debitor, de proprietar, etc179.
Este înțelesul figurativ al individulu i ca „actor “ din viața socială.
Pe lângă expresia persona, romani mai utilizau pentru a desemna
noțiunea de subiect de drepturi și de obligații și expresia caput , aceasta
pentru că noțiunea de persoană se află strâ ns legată de cea de
capacitate( caput – cap)180. Individul lipsit de capacitate (caput) nu poate fi
considerat persoană. Totuși, capac itatea nu este considerată calitate a
inerentă ființei umane în dreptul roman . De pildă sclavii nu aveau caput și,

179 C. Stoicescu, op. cit., p. 68; R. Ghidro, O. Mihuț iu, op. cit. , p. 67. Mai concret, cuvântul
persona își are obârșia, pe de o parte, în phersum ce însemna masca actorilor când își
interpretau rolurile iar, pe de altă parte, provine de la derivatul aceluiași cuvânt, verbul
personare , cu semnficația de a face să răsune, actorul dând astfel vocii sale o tonalitate mai
puternică. A se vedea Șt. Cocoș, op. cit. , p. 61.
180 Capacitatea pe rsoanei era în dreptul roman de două feluri: capacitatea de folosință și
capacitatea de exercițiu. Chiar dacă terminologia este modernă, îmbracă totuși o realitate
romană pentru că distincția dintre cele două aspecte ale capacității rezultă din întreaga
cazuistică a dreptului roman. Pentru ca cineva să aibe capacitate de folosință în dreptul
roman era necesar să aibe calitatea de om liber, să fie cetățean roman și să fie șef de
familie. În ce privește capacitatea de exercițiu, dreptul roman are în vedere că anumite
persoane datorită sexului, vârstei sau stării lor mentale, nu pot aprecia însemnătatea și
consecințele propriilor lor fapte, prin urmare vor fi lipsite de capacitatea de exercițiu. A se
vedea Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 158. Formatat: Titlu 1
Formatat: Stânga-dreapta

72 drept urmare, nu aveau posibilitatea de a pa rticipa î n calitate de subiecte de
drept la raporturile juridice181.
Astăzi, noțiunea persoană are mai multe înțelesuri:
a) de ființă umană capabilă de drepturi și obligații;
b) de ființă abstractă, persoană juridică ( morală ).
Dreptul roman a cunoscut noțiunea de persoană fizică și de persoană
juridică ( morală ) însă aceasta din urmă s -a dezvoltat și a fost aprofundat ă în
perioada modernă.

Secțiunea 2
PERSOANELE FIZICE

2.1. Noțiune și trăsături

În perioada romană , nu se recunoaște oricărui individ calitatea de
persoană ș i de a participa la raporturile juridice ca titular de drepturi și de
obligații . Ceea ce ca racterizează pers oana fizică la vremea respectivă rezultă
din împrejurarea că trebuie să aibe un anumit status care, în contextul de
atunci , nu apare ca o capacitate a fiecărui individ prin naștere, ci ca o
suprastructură generată de statul scalvagist roman.
La romani, capacitatea juridică a individului se află în legătură cu
trei condiții :
– cerința de a fi om liber (status libertatis );
– cerința de a fi cetățean roman (status civitatis );
– cerința de a nu se afla sub autoritatea unui șef de familie (status
familiae ).
Cele trei cerințe vizau libe rtatea, cetățenia și familia, personalitatea
desăvârșită a individului în conc epția dreptului roman presupune reunirea
lor. Poziția individului în societate se află în corelație directă cu cele trei
cerințe menționate de care se leagă direct elaborarea noțiunii de pers oană și
individualizarea grupului familial față de gintă.
Cea mai i mportantă diviziune a ființelor umane , potrivit cu textele
din opera legi slativă a împăratului Iustinian cunoscută în dreptul roman
(summa divisio hominum) , este aceea care îi împarte în liberi și sclavi. Luată
în ansamblu, condiția jurid ică a sclavilor era unitară nu însă și a oamenilor
liberi care erau împărțiți în mai multe categorii după mai mulți factori
extrem de diverși182.

181 E. Molcuț, D. Oanc ea, op. cit. , p.85; V. M. Ciucă, op. cit. , p. 197.
182 E. Molcuț, op. cit., 2007, p.84. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm,
Prima linie: 1,32 cm

73 În sensul juridic al cuvântului, numai oamenii liberi erau considerați
în acele vremuri capabili având dreptul să participe la raporturile juridice.
În perioada de început a Rome i, numai șefii de familie patricieni au fost
considerați persoane, în sensul de ființe dotate cu toate drepturi le și
facultățile. În ce privește plebeii, inegalitatea lor față de patricieni se
răsfrânge și asupra personalității. Plebeii vor dobândi calitat ea de persoană
mai târziu , iar prin secolul I î. Hr ., începe să fie recunoscut ă calitatea de
persoană fiilor de familie și femeilor183.
În privința s clavilor nu se poate pune în discuție noțiunea de
persoană, nefiind subiecte de dr ept, sclavii erau consi derați simple lucruri
(res) fără a deține în viața juridică rolul de titulari de drepturi și de obligații .

2.2. De când începe personalitatea umană?

Romanii consi derau că sunt necesare t rei elemente pentru ca o
persoană să aibă existe nță din punct de ve dere juridic. Elementele avute în
vedere de jurisconsulții romani erau: nașterea , forma umană a fătului și
viața. Considerăm necesară analiza lor sumară.
a)-Fixarea momentului nașterii are loc în funcție de faptul nașterii ,
iar faptul nașterii constă în de spărțirea desăvârșită a fătului de mamă . Câtă
vreme fătul nu a fost desărțit de mamă (mulieris portio) , nu se poate vorbi
de naștere după regulile vechi ale dreptului roman .
Din perioada R epublicii, c onstatarea nașterii la Roma avea loc
printr -un act înche iat în fața magistratu lui praefectus aerarii iar în provincie
constatarea nașterii a fost atribuită celor cu funcția de tabular i publici .
Împăratul Marc Aureliu obligă autoritățile să întocmească liste oficiale de
nașteri iar tatăl nou născutului în 30 de zile de la naștere , era obligat să
declare autorităților numele și ziua nașterii184.
De la regula prin care personalitatea începe din momentul nașterii ,
dreptul roman derogă printr -o excepție. Derogarea intervine a tunci când
interesul copilului c e urmează a se naște o impune . Derogarea stabilește că
personalitatea începe din momentul concepți ei, potrivit ma ximei : infas
conceptus pro na to habetur quoties de commodis ejus agitur (copilul
conceput se consideră ca născut ori de câte ori este vorba de interesele
sale)185.

183 M. Jacotă, Curs de drept roman, Ius personarum – Ius rerum, Iași, 1976, p. 9.
184 S. G. Longinescu, op. cit. , I, p. 165.
185 Dig., 1. 5. 7.

74 Excepția este instituită exclusiv în favoarea cop ilului născut după
moartea tatălui său, fiind chemat la moștenirea acestuia cu toate drepturile
pe care le -ar fi avut dacă tatăl ar fi decedat ulterior nașterii.
b)- În ce privește forma omenească a fătului, în dreptul roman
diplosom ii (gemeni lipiți unul de altul prin diferite părți ale trupului cum
sunt siamezii) trebuie priviți din punct de vedere juridic ca două persoane
distincte, fiecare cu drepturi și obligații diferite de a celuilalt , însă exe rcițiul
drepturilor și îndatoririlor unui a atârnă de concursul celuilalt.
Dacă fătul s -a născut cu înfățișare monstruoasă, diferită de cea
umană (aliquid monstruosum, aut prodigiosum ostentum, portentosus) , nu
poate fi considerat persoană.
c)- Cea de -a treia condiție a fătului pentru a fi considerat că există
juridicește este viața . Pentru aceasta, mama trebuie să dea naște re unui făt
viu. A existat și aici controversă între cele două scoli de drept cunoscute la
Roma. Pro culienii erau de părere că este suficient ca fătul să fi țipat după
naștere pentru a fi consi derat că s -a născut viu, în schimb sabinienii
acreditau ideea potrivit căreia este suficient ca fătul să fi respirat după
naștere pentru a trage concluzia că s -a născut viu. Părerea sabinienilor a
învins fiind împărtășită și de Iustinian în monumentala sa operă
legislativă186.

2.3. Când se sfârșește personalitatea umană ?

Astăzi, o mul dobâ ndește personalitate prin naștere și o conservă
până la moarte cân d, personalitatea lui ia sfârșit , însă în dreptu l roman
lucrurile nu se prezentau întotdeauna sub această formă.
La romani c apacitatea juridică a individului se termină o dată cu
moartea fizică și în mod excepțional prin moarte civilă (capitis deminut io).
În afară de cazul mor ții naturale , eveniment ce atrage pierderea
totală a personalității individului , dreptul roman a stabilit că în decursul
existenței personalitatea poate să nu urmeze individu l până la capătul vieții
datorită anumitor situații care atrag pierde rea totală sau parțial ă a
personalit ății sale juridice . Este vorba despre acele situații cunoscute în
dreptul roman sub denumirea de capitis deminu tio.
Totuși, în mod judicios s -a arătat că instituția capitis deminut io nu
întotdeauna presupune micșorarea capacității unei persoane. Este caz ul

186 S. G. Longinescu, op. cit ., I, pp. 159 – 161. Sabinienii, arată autorul, își argumentează
opinia prin faptul că la naștere fătul este posibil să fie mut și deci să nu poată să țipe prin
urmare, acest element nu poate fi unul hotărâtor în ce privește existența fătului născut viu,
respirația fiind elemental esențial de care se leagă viața oricărui individ.

75 fiului de familie emancipat ; deși el suferă capitis deminut io prin ruperea
legăturilor civile cu familia de unde provine, în realitate capacitatea lui nu se
micșorează dimpotrivă, sporește187.
Momentul morții este punctul final al personalității individul ui; cine
afirmă că are drept uri rezultat e din faptul morții unei persoane , este obligat
să facă dovada afirmațiilor sale .
În dreptul roman , de regulă, nu s -a admis ideea prin care
personalitatea juridică a defunctului poate fi prelungi tă după moarte. P rin
excepție romanii au avut în vedere continuarea personalității după moarte
din rațiuni practice, pentru că nu s -a acceptat ideea prin care la moarte
bunurile defunctului rămân fără ti tular. Pentru a înlătura intervalul de timp
de la moarte până la preluarea succesiunii de către moștenitori s -a recurs la
o ficțiune : artificial a fost prelungită personalitatea defunctului din
momentul morții până în momentul acceptării succesiunii , considerându -se
ca și cum defunctul ar fi fost în viață în acest interval. Așad ar, aici, în cazul
morții, perso nalitatea defunctului se consideră că subzistă până când
moștenitorii acceptă succesiunea188.
Atunci când moartea individului s -a produs dar nu se p oate fixa
momentul cînd a avut loc , dreptul roman a recurs la o formulă cunos cută
sub denumirea de ius comorientium . Este vorba despre acele situații când
persoane înrudite, cu vocație succesorală una față de cealălaltă, au decedat
în aceeași împrejurare fără să se poată stabili cu precizie care dintre ei a
decedat mai întâi . În ac est caz, dreptul roman a stabilit prezumția prin care
impuberii au decedat înaintea părinților iar părinții au decedat î naintea
copiilor puberi. Raționamentul se sprijină pe împrejurarea că, în toate
cazurile, copiii puberi au mai multă putere d e rezistenț ă decât adulții și decât
copiii impuberii , prin urmare cei rezistenți vor deceda ultimi189.
Uneori dreptul roman consideră persoana ca și cum ar fi decedată
deși faptul morții nu a avut loc. Este cazul soldatului roman căzut în
captivitate la inamic, legea r omană îl considera mort chiar din momentul

187 V. Popa, op. cit., p. 102.
188 La romani, dar și la alte popoare din antichitate, morții treceau drept personalități sacre.
Comunitatea atribuia morților cele mai respectoase cuv inte manifestând întrega venerație a
omului în general, față de divinitatea pe care o iubește, are respect și teamă. Întotdeauna în
fața mormântului se afla un altar pentru sacrificii, la fel ca în fața templelor zeilor. Mai
mult, fiecare mort era venerat la fel ca un zeu fără nici o distincție în ce privește starea lui
socială, mormintele fiind templele acestor divinități. Cicero spune: „strămoșii noștri au voit
ca oamenii care părăsesc această viață să fie socotiți printre zei” (Cicero, De legibus, II,
22). Apud F. de Coulanges în Cetatea antică, Editura librăriei SOCEC & Co., SA,
București, pp.15 -21.
189 I. C. Cătuneanu, op. cit. , p. 119.

76 căderii în prizonier at. Din cele mai vechi timpuri prizonieratul era o
dezonoare, o rușine chiar pentru cetățeanul roman ; decât prizonier mai bine
mort, spuneau romanii.

77 Capitolul VII
STATUS LIBERTATIS

Secțiunea 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Gaius numește status libertatis cea mai importantă împărțire a
ființelor umane . Pornind de aici, el împarte ființele umane în oameni liberi
și sclavi190. În conformitate cu această clasificare , categoria oamenilor liberi
cuprind e acele persoane care aveau caput . În lipsă de caput nu se mai poate
discuta de oameni liberi (summa div isio hominum191).
Pentru o ameni liberi condamnați la moarte , soarta lor în majoritatea
cazurilor era pecetluită de ritualuri le și canoane le vechi privind executarea
pedepsei care, sub acest aspect, puteau fi comparați cu sclavii192.

190 Summa itaque divisio de iure personarum haec est, quod omnes homines aut liberi sunt
aut servi. 1. Et libertas quide m est, ex qua etiam liberi vocantur, naturalis facultas eius
quod cuique facere libet, nisi si quid aut vi aut iure prohibetur. 2. Servitus autem est
constitutio iuris gentium, qua quis dominio alieno contra naturam subicitur. 3. Servi autem
ex eo appellat i sunt, quod imperatores captivos vendere iubent ac per hoc servare nec
accidere solent: qui etiam mancipia dicti sunt, quod ab hostibus manu capiuntur… –
Principala diviziune este aceasta: toți oamenii sunt sau liberi, sau sclavi. 1. Iar libertatea, în
temeiul căreia (oamenii) se numesc liberi, este capacitatea firească a omului de a face ce
vrea, numai dacă nu este oprit prin forță sau de lege. 2. Sclavia este o instituție de dreptul
ginților în temeiul căreia un om devine proprietatea altuia împotriva naturii. 3. Sclavii
(servii) au fost numiți așa deoarece comandanții ordonau ca cei captivi să fie vânduți și
astfel sunt păstrați în viață (servare) , în loc să fie omorâți. Ei mai sunt numiți mancipia
deoarece sunt luați cu forța (manu) de la dușmani… A se vedea Vl. Hanga și M. D. Bob,
Iustiniani Institutiones (Instituțiile lui Iustinian), Editura Universul Juridic, București,
2009, p. 34 -35.
191 M. Jacotă, op. cit., 1976, p. 10.
192 De pildă, executarea pedepsei cu moartea pronunțată împotriva unui om lib er avea loc
într-un mod cu totul deosebit. Pentru cel condamnat la moarte, mormântul fiind sacru,
condamnatul urma să fie lipsit de el; în vederea ducerii la îndeplinire a pedepsei capitale,
condamnatul era biciuit, apoi capul îi era înfășurat cu o piele d e lup, cei care executau
condamnarea îi puneau în picioare pantofi din lemn, apoi era închis într -un sac de piele de
bou împreună cu un câine, un cocoș, o viperă și o maimuță după care trupul era transportat
la Tibru cu un car tras de doi boi negri și aru ncat în fluviu. Nu se poate vorbi aici de
mormânt și nici de respectul față de cei decedați în înțelesul anticilor în general și a
romanilor în special. Concluzia rezută din fapta comisă de condamnat, a cărei pedepsă este
moartea și din evitarea ritualuri lor sacre, împreună cu excluderea din rândurile celor care
bebeficiază de cultul morților. A se vedea, C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 861. Formatat: Titlu 1
Formatat: Stânga-dreapta

78
Secțiunea 2
SCLAVIA

Este o instituție comună tutror popoarelor antice. La Roma , sclavia
era considerată un așezământ de dreptul ginților (ius gentium)193. Potrivit
legilor și obic eiurilor romane, s clavul (servus) , nu era persoană ci lucru
(res), un instrument vorbitor (instrumenta vocalia) aflat în puterea
stăpânului în totalitate . Stăpânul are drept ul să di spună de sclav după cum
dorește la fel ca de orice obiect , inclusiv în ce p rivește drept ul de viață și de
moarte fără să fie tras la răspundere194.
Din cele mai vechi timpuri prima sursă a sclaviei a fost războiul . În
toate luptele duse de popoarele primitive , învingătorul avea drept deplin
asupra teritoriilor, uneltelor, ani malelo r, dar și asupra popoulației cucerite.
De regulă , populația învinsă se afla la discreția învingătorilor iar aceștia
dispuneau de supușii lor după bunul plac . Odată cu trecerea de la
primitivism la organizarea statală , populațiile cucerite transformate în s clavi
nu mai sunt ucise dar sunt puse la muncă de învingători stoarcându -le toată
utilitatea195.
Cea mai radicală schimbare la nivelul vieți i de familie la Roma a
reprezentat -o creșterea număru lui de sclavi în activitățile curente196;

193 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 127.
194 Puterea absolută a stăpânilor asupra sclavilor a fost interzisă târ ziu, abia în perioada
imperiului, ușurând oarecum situația sclavilor. Împăratul Antonius Pius a intervenit
interzicând dreptul de viață și de moarte al stăpânilor asupra sclavilor și dreptul de corecție
nelimitat aplicat sclavilor. A se vedea V. M. Ciucă, Lecții de drept roman, vol. I, Edit.
Polirom, Iași, 1998, p.151.
195 Romanii bogați își duceau prizonierii de război pe latifundia fiind folosiți ca sclavi la
muncile agricole însă, de regulă, aveau grijă să păstreze sclavii de origine greacă pentru
proprii le lor case ( servus domus) . Cu prioritate, sclavii greci erau folosiți ca secretari,
profesori și tămăduitori; femeile sclave erau adesea torcătoare și țesătoare și, mai rar, erau
folosite drept slugi în marile familii. Sclavia domestică a fost unul din pr incipalele mijloace
prin care s -a transmis cultura altor popoare, în special cultura greacă la Roma. În calitate de
secretar de încredere sau de administrator al casei, sclavul prizonier asigura familiei
stăpânului un contact deosebit de fecund cu civiliza țiile și obiceiurile de unde venea, ceea
ce permitea ca noutățile și progresul să pătrundă în existența cotidiană a romanilor. Așa
fiind, pe măsură ce impactul cu străinătatea asupra lumii romane devine tot mai puternic,
este adoptată selectiv cultura alto r popoare, în special cultura greacă, i ar începând din
secolul II d. Hr ., Roma este deja pregătită pentru răspândirea civilizației proprii în Europa
apuseană, civilizație la care nu trebuie să omitem contribuția sclavilor. A se vedea M. Cary,
H. H. Sculard , op. cit., p. 223 -231.
196 Pliniu cel Bătrîn ne informează cu privire la prețul sclavilor pe piața de sclavi; când pe
piață erau mase mari de sclavi, prețurile erau scăzute și invers. Prețurile depindeau și de alte Formatat: Stânga-dreapta

79 progresul nu a întârziat să apară mai cu seamă odată cu folosirea muncii
sclavilor în agricultură .
Stăpânul nu pierde drept ul de viață și de moarte asupra sclavului nici
un moment, chiar da că sclavul nu se află în preajma sa . În asemenea condiții
rezultă că sclavul nu este subie ct de drept ci obiect al drept ului altora, fiind
lipsit de personalitate197.
Din cele menționate se observă că sclavia este opusă stării de
libertate , fiind rezervată anumitor categorii de indivizi și era reglementată
precis de regulile dreptul ui roman.
Definind libertatea , jurisconsultul Florentinus arată : libertas est
naturalis facultas ejus quod cuique libet nisi si quid aut vi aut jure
prohibetur. Modul în care Florentinus definește libertatea drept o fac ultate
naturală a unei persoane în ba za căreia poat e face ce dorește în limitele
impuse de forță sau de lege , vine să arate o concepție aproape id ilică despre
libertate . Este formula cu ajutorul căreia se poate pune mai ușor în antiteză
opusul libertății, sclavia.
Definind sclavia, același autor ne spune că este o instituție de
dreptul ginților conform căreia cine va este supus împotriva naturii unei
puteri străine (servitus est constitution juris gentium qua quis dominio
alieno contra naturam subjicitur )198.
Observăm că definiția libertății exprimă o concepț ie avansată însă,
ceea ce contrastează , este faptul că libertatea este concepută ca o facultate
naturală, per a contrario sclavia nu este naturală . Într -o societate bazată în
exclusivitate pe munca sclavilor se pare totuși, că expresia „naturală” din
conți nutul definiției a fost adăugat ă mai târziu la fel grupul de cuvinte
„contr a naturam” din definiția sclaviei199.
Sclavul nu are avere și nici patrimoniu, t ot ce câști gă aparține
stăpânului, fiind instrument de achiziți e pentru stăpânul său, căruia po ate să –
i facă situația mai bună dar nu mai rea.

criterii precum vârsta, sexul, cap acitatea de muncă, frumusețea sau pregătirea într -o
anumită meserie. Pentru sclavii cu ocupații intelectuale deosebite întotdeauna prețul era
ridicat. De pildă, un profesor cu reputație deosebită , în conformitate cu cele relatate de
autor, a fost cumpărat cu 700.000 de sesterți ceea ce era echivalentul unei adevărate averi
pentru acele vremuri. A se vedea, Pliniu, Nat. Hist., VII, 128, apud N. Lascu, op. cit., p.
311.
197 Cato recomandă agricultorului de a lăsa vitele să se odihnească o zi pe săptămână, dar s ă
nu dea nici o zi de odihnă scavului ( De re rustica II, 4).
198 M. Jacotă, Gh. Piticari, op. cit. , I, p. 172.
199 Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 100.

80 Totuși, în ce privește mormântul scl avului, religia romană îi acordă
respectul cuvenit spre deosebire de mormântul străinilor200.

2.1. Izvoarele sclaviei

Cauzele sclaviei sunt numeroase însă pot fi cla sificate în două mari
categorii : cauze care atrag starea de sclavie prin însăși faptul nașterii și
cauze care intervin după naștere201.
Putem să spunem că prima categorie a cauzelor sclaviei sunt
„moștenite ” iar cea de -a doua sunt „dob ândite” de c ătre cel c are a ajuns
sclav. În alți termeni , sclav se putea deveni prin naștere ori prin fapte
posterioare nașterii.

2.1.1. Naștere a, izvor al sclaviei

În perioada roma nă s-a stabilit că faptul nașterii ca fenomen natural ,
arată filiația noului născut față de mam ă ceea ce face ca legătura dintre
mam ă și copilul să fie directă și neî ndoielnică . De aici adagiul : mater in iure
semper certa est. Din acest punct de vedere c ondiția juridică a mamei era
hotărâtoare asupra condiție i juridice a fătului. L egătura juridică d intre mamă
și copil nu se pierde în ce privește statu tul social. Prin naștere, mama
transmite copilului condiția juridică pe care o deți ne202.
Având în vedere cele arătate, rezultă următoarele consecințe
juridice: copilul născut dintr -o mamă sclavă (ex serva natus) este și el sclav
chiar dacă tatăl copilului era om liber. Condiția juridică a mame i decide
condiția juridică a nou născutului. Mai târziu , s-a admis o favoare : dacă sub
durata sarcini i mama a fost liberă, chiar o scurtă perioadă de timp, copilul se
va naște liber. Pe aceeași linie de gândir e s-a stabilit că nou născutul

200 Dig., liv. XI, tit. 7, 2, liv. XLVII, tit. 12. Situația sclavilor a variat în diferite epoci ale
societăț ii romane, însă întotdeauna erau priviți ca ființe superioare animalelor, în acest sens
stau mărturie mormintele lor considerate de întreaga societate res religiosae . A se vedea I.
C. Cătuneanu, op. cit., p. 122 nota (2).
201 În perioada de sfârșit a Republ icii, numărul sclavilor a depășit o treime din populația
totală a statului roman. Strabo vine cu informația prin care aflăm că doar în piața de sclavi
de la Delos zi lnic erau vânduți pentru a fi duși la Roma sau în provincii, în jur de 10.000 de
sclavi. Pe ntru detalii a se vedea J. – N. Robert, op. cit., p. 95.
202 Prin faptul nașterii copilul devenea sclav atunci când mama acestuia era sclavă, stăpânul
acesteia avea dreptul de a înstrăina fătul separat de mamă, despărțindu -l astfel de aceasta. A
se vedea M. Jacotă, Gh. Piticari, op. cit., I, p.170.

81 conceput de mama în stare de libertate va rămâne liber, chiar dacă mama la
mom entul nașterii a devenit sclavă203.

2.1.2. Cazuri posterio are nașterii care atrag sclavia

1. În afară de naștere , o altă sursă împortantă a sclaviei a fost
războiul . În principiu, prizonier ii de război capurați de către a ramta romană
erau transformați în sclav i. Regula enunțată nu este specifică romanilor, ea
se întâlnește la toate popoare din antichitate. Nu este mai puțin adevărat că ,
la rândul lor, soldații roman i căzuți prizonier i la in amic de regulă aveau
aceeași soartă fiind transformați în sclav i.
Nu este considerat prizonier, prin urmare nu se poate vorbi despre
stare de sclavie, atunci când cineva a căzut în puterea stră inilor altfel decât
în urma război ului (bellicus) declarat după regulile obișnuite204.
Din moment ul captivității, cel care a căzut prizonier la inamic din
punct de vedere juridic era socotit că nu mai există . Repercusiunile erau
deva statoare : acasă moștenitor ii aveau dreptul să treacă la împărți rea
moștenirii ca și cum ar fi încetat efectiv din viață , urmând a fi rezolvate
probleme cu privire la adopți e, adrogație, căsătorie, toate având drept
premisă că cel în cauză nu mai este în vi ață.
Se putea înt împla, și în realitate s -a și întâmplat, ca roma nul căzut în
captivitate să se întoarcă înapoi la Roma205. Cum se rezolvă noua situație
devreme ce pe durata captivității era considerat mort ?
În vederea eludării consecințelor captiv ității, î n jurul anului 80 î.
Hr., Cornelius Sulla a creat prin Lex Cornelia de captivis o ficțiune juridică
denumită fictio legis Corneliae în baza căreia romanul întors din captivitate
era considerat liber și ingenuu de parcă n -ar fi fost niciodată sclav (ius
postlimini) . Ficțiunea viza doar starea de drept a celui în cauză în schimb
situațiile faptice petrecute în p erioada cât a fost în sclavie erau afectate. De
pildă, captivitatea atrăgea de iure desființarea căsătoriei, cel revenit trebuia
să încheie încă o dat ă căsătoria desfăcută. Prin întoarcerea din captivitate

203 G. Danielopolu, op. cit., I, p. 118.
204 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 124, nota (3).
205 În al doilea tratat dintre Roma și Cartagina, se stipulează că fiecare individ membru aliat
al Romei (nu doar cetățenii roma ni) făcut prizonier de cartaginezi, este considerat om liber
din momentul în care pune piciorul pe teritoriul roman. S -a apelat aici la ficțiune din
considerente patriotice, cu scopul de a da posibilitatea romanilor căzuți prizonieri și reveniți
în patrie, să își arate devotamentul față de statul roman. A se vedea Th. Momsen, op. cit., II,
p. 73.

82 copiii săi vor fi din nou sub potestas dacă este vorba despre o persoană sui
iuris; iar dacă se întâmplă să moară acolo, copiii vor deveni sui iuris206.
Lex Cornelia de captivis viza și s ituațiile în c are romanul luat
prizonier murea în captivitate , împrejurare în baza căreia se considera că
moartea ar fi intervenit în ultimul moment al libertății celui în cauză. Fiind
considerat mort dinainte de captivitate , testamentul său făcut anterior la
Roma rămân ea valabil. A casă se deschide a succesiunea iar moștenitorii erau
îndreptățiț i să o culeagă.
În sarcina c elui reîntors din captivitate la Roma, pentru a beneficia
de drepturile avute anterior , legea impune următoarele cerințe :
a) captivul aflat la inamic să nu fi capitulat în luptă (în toate epocile
romanii au disprețuit lașitatea );
b) captivul , după ce revine la Roma să nu urmărească să se
reântoarcă din nou la inamic. Această cerință are în vedere faptul că romanii
nu agreau dubla cetățenie.
2. Debitorii care nu -și plătesc datori a precum și persoanele
insolvabile pot fi transformați în sclavi, de unde rezultă că în vechiul drept
roman debitorul insolvabil plătește fizicește insolvabilitatea lui.
Un principiu vechi folosit și de alte popoare interzicea ca o persoană
din cetate să fie vândut ca sclav în cadrul aceleiași cetăți . La Ro ma cetățenii
romani ajunși în stare de sclav ie erau vânduți dincolo de Tibru, în Et ruria.
Cu vremea , statul roman s -a extins dar regula a continuat să fie aplicată
asupra întregulu i teritoriu al statelor confederate . Sancțiunea insolvabilității
era deosebit de drastică, debitorul își pierdea libe rtatea sau chiar viața , așa
încât se înt âmpla destul de rar ca el să fraudeze creditorul.
Într-o epocă ulterioară rigoarea suportată de că tre debitor a fost
atenuată , vechea concepție e ste înlocuită treptat prin alta , creditorul este mai
avantajat să execute bunurile debitorului nu persoana acestuia207.
3. Cetățeanul r oman care nu se prezintă la recensământ sau refuză
serviciul militar , drept pedeapsă era vândut ca sclav208.

206 Gaius, Instituțiunile , traducere de A. N. Popescu, p. 101; P. F. Girard, op. cit., p. 100; V.
Popa, op. cit., p. 106.
207 Prin Lex Poetelia Papiria din anul 428 î. Hr., au avut loc următoarele schimbări cu
privire la executarea personală: au fost asemuiți cu datornicii personali datornicii nexi, prin
urmare executarea lor personală nu mai putea să intervină așa cum se realiza înainte,
urmând să fie dați în judecat ă și condamnați iar apoi să fie executați personal prin manus
injectio judicati și addictio . S-a prevăzut eliberarea din închisoare a debitorilor nexi care se
obligau prin jurământ să cedeze averea lor prezentă sau viitoare creditorilor. A se vedea G.
Dani elopolu, op. cit., I, p. 27.
208 La Roma, serviciul militar era obligatoriu până la vârsta de 46 de ani în schimb la alte
popoare antice din bazinul Mării Mediterane cum ar fi, de pildă, Atena și Sparta, serviciul Formatat: Română
Formatat: Română

83 Observăm că atât refuzul serviciului militar cât și lipsa de la
recesământ erau considerat e de statul roman chestiuni foarte grave de acee a
și măsurile sunt pe măsură . Numai cetățenii romani erau considerați oameni
liberi cu toate drepturile politicie și civile (civitas libertatis ). Cel care refuză
recesământ ul (incensius ), în concepția romană este considerat ca un om fără
libertate209.
La Roma au existat persoane lipsite de cetățeni a romană care
beneficiau de o libertat e de fa pt nu de drept. Izvoarele istorice relatează
despre o femeie etruscă prinsă la Roma de un cetățean roman ; neavând
cetățenie nu avea dreptul să se afle la Roma. A avut lo c un proces pentru
eliberare a ei. În cadrul procesului Cicero a pledat pentru punerea f emeii în
libertate iar Aure lius Cota a susținut m eținerea femeii în sclav ie deoarece nu
avea cetățe nie roman ă. Cicero câștigă procesul argumentând în fața juriului
că femeia se bucură de o libertate faptică ce trebuie ocrotită .
4. Femeia liberă surprinsă c ă întreține legături amoroase cu sclavul
deși stăpânul sclavului i -a interzis acest contubernium, devine sclava
stăpânului acelui sclav210.
5. Cu titlu de pedeapsă , se putea ajunge în sclavie când un om liber
trecut de vârsta de 20 de ani se înțelege cu altu l lăsându -se vândut ca sclav
de acesta din urmă către un terț211.
Adeseori se întâmpla ca doi prieteni să se înțeleagă simulând starea
de sclavie a unuia dintre ei . În urma vânzării către un terț a falsului sclav,
cei doi împărțeau câștigul . Ulterior avea l oc un proces de libertate în care se
făcea dovada că cel vândut este în realitate om liber . Suntem în prezența
unei vânzări simulate ; vânzătorul și falsul sclav cunosc adevărul , singurul
care nu cunoaște reali tatea este te rțul cumpărăto r. Pentru terțul cum părător
paguba este evidentă fiind evins într -un proces de revendicare a libertății
forumlată de cei doi212. Împotriva fe nomenului intervin autoritățile și
stabilesc drept pedeapsă pentru cel c are a simulat starea de sclavie ,
interd icția de eliberare lăsându -l pe mai de parte sclav.
6. Hoțul om liber prins în flagrant delict , drept pedeapsă este
transformat în sclav.

militar era obligatoriu pe toată durata vieț ii celui ch emat sub arme. A se vedea F. de
Coulanges, op. cit., p. 265.
209 În perioada Imperiului, refuzul serviciului militar ca mod de trecere în sclavie a căzut în
desuentundine, recrutarea ostașilor avea loc prin înrolare voluntară după cum ne spune
jurisconsultul Arius Menander. A se vedea G. Danielopolu, op. cit., I, p. 120.
210 Paul, Sent., II, III, 21, § 1.
211 Gaius, Instit., Com. II, § 92, Iustinian, Instit., Cartea a II -a, Tit., 9, § 4, apud G.
Danielopolu, op. cit., I, p. 499.
212 M. Jacotă, Gh . Piticari, op. cit., I, p.164.

84 Hoția a fost una dintre cele mai vechi fapte antisociale cunoscută la
toate popoarele din istorie. Pedepsele au variat în raport de epoci și de
popoare. Împot riva fenomenului, la Roma , au fost admise pedepse dintre
cele mai diverse începând cu bătaia și culminând cu moartea. Una din
modalitățile de a pedepsi hoțul prins în flagrant delict , a fost transformarea
lui în sclav.
7. Magistratul care pre dă statului ofensat pe acela care a comis
ofensă . O dată cu predarea către st atul ofesnat, ofensatorul pierde calitatea
de om liber devenind sclav al statului ofensat, aceasta cu atât mai mult cu
cât statul ofensat este Roma.
8. Starea de sclavie poate să rezulte drept pedeapsă prin
condamnarea la muncă silnică în mine le de sare, metalifere ori în cariere
de piatră (ad metallum) . Prin sancțiunea primită , persoana condamnată
căpăta statut ul juridic de sclav fără stăpân . Fenomenul s -a petrecut până în
perioad a lui Iustinian când au fost desființat e cazurile de sclavie rezultate
din condamnarea la muncă silnică213.
9. Peregrini i deditici care locuiau la Roma contrar legii Aelia
Sentia . Legea a interzis peregrinilor să locuiască la Roma , sau pe o rază de
până la 1 00 de mile în jurul Romei. Dacă se întâmpla ca peregrinii să nu
respecte legea, sancțiunea pentru încălcarea ei o constituie transformarea lor
în sclav i.
10. Recăderea în sclavie a unui libert din cauza ingratitudinii față
de fostul stăpân (revocatio in se rvitutem ). Cel eliberat din sclavie pe lângă
obligații de ordin material avea față de fostul stăpân și obligații de respect și
onoare a căror încălcare atrag diferite sancțiuni mergând până la intrarea din
nou în sclavie214.
Modurile de intrare în sclavi e nu au apărut toate în aceeași epocă
după cum nici n -au sfârșit toate în același moment. Exemplele menționate
nu sunt singurele prin care cineva putea să devină sclav. De -a lungul
secolelor, au fost consemnate și alte situații care au atras starea de sclavie .

2.2. Condiția juridică a sclavului

În epoca veche, când se trece de la proprietatea gentilică la cea
privată , sclavul a fost unul din primele „lucruri” intrate în proprietatea
stăpânului. Nefiind persoană , sclavul nu avea familie proprie, nu putea să

213 M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p. 33 ; V. M. Ciucă, op. cit., I, p.151.
214 M. Jacotă, Gh. Piticari, op. cit., I, p.164 ; Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 167.

85 intre în raporturi juridice cu nimeni în nume propriu, nu putea dev eni titular
de drepturi și nu putea să își asume obligații215.
Până prin secolul I î. Hr., sclavii erau puțini munceau în casa
stăpânului ( domus ) sau pe og or. Nici exploatarea lor nu a fost prea crudă în
primele timpuri . Sclavii proveneau în acea perioadă din rândul prizonierilor
de război în special din popoarele vecine cucerite de romani , Etruria ori din
Grecia Mare (Italia de Sud)216. Odată cu extinderea teritoriilor cucerite
numă rul sclavilor crește iar comerțul cu s clavi devine o afacere profitabilă și
se transformă dintr -o problemă privată într -una de stat. Cu toată amploarea
și importanța fenomenului , statul nu a intervenit în mod direct în relațiile
dintre stăpân și sclav decât destul de rar .
Crescând numărul sclavilor cresc și metode le de exploatarea lor;
cruzim ea stăpânilor asupra sclavilor atinge cote alarmante, dreptul de
corec ție (bătaia, ori alte pedepe corporale ) nu cunoaște limite (ius
verberandi ). Senatus consultul Si lanian pedepsește cu moartea sclavii care
locuiau sub același acoperiș cu stăpânul lor. În virtutea dreptul ui de via ță și
de moarte al stăpânului asupra sclavului (ius vitae necisve ), stăpânul aplica
cruzimi dintre cele mai feroce culminînd cu aruncarea sclavului în cuptoare,
în puțuri , tăierea limbii pentru a fi sigur de tăcerea lui sau era dat hrană
fiarelor sălbatice217. Asemenea practici erau întâlnite în mod curent ating ând
la un moment dat cote alarmante. Sclavii reușesc să scape de ororile
stăpânului p rin fugă dar mai ales prin otravă. Ca să nu fugă de pe moșii,
pentru a fi recunoscuți mai ușor, adeseori s clavii erau însemnați cu fierul
înroșit.
Imposibilitatea de a suporta pedepse deosebit de grele, muncile
istovitoare și umilinț ele la care erau supuș i, au dus la situații când sclavul își
ucide stăpânul218. Samavolniciile, crizimile și abuzurile stăpânilor, duc la

215 E. Molcuț, op. cit. , 2007, p. 85.
216 După cucerirea Sardinie i, piețele romane au fost inundate de sclavi sarzi („ești ieftin ca
un sard” – grăieș te o veche afirmație a vremurilor). Munca fizică începe să fie privită ca o
dezonoare fiind lăsată treptat pe seama sclavilor. Pentru detalii, a se vedea V. M. Ciucă, op.
cit.,p.154.
217 Plăcerea unor spectacole sângeroase a fost convertită în rușine și dezgust destul de târziu
în Imperiul roman. Fenomenul a avut loc după oficializarea religiei creștine. În anul 404 d.
Hr., printr -un edict al împăratului Honorius , jocurile d e gladiatori au fost suprimate în
partea occidentală a Imperiului roman. A se vedea M. Paraschiv, Femeia în Roma antică,
Editura Junimea, Iași, 1999, p. 248.
218 În Analele lui Cornelius Tacitus, vol II, Ediția a III -a, traducere de E. Lovinescu, Editura
Tipografia „România Nouă”, București, 1925, p. 297 găsim informația prin care Pedanius
Secundus, prefectul Romei, a fost ucis de unul din proprii săi sclavi pentru că -i refuzase
eliberarea deși s -au înțeles asupra prețului eliberării. Potrivit unui vechi obi cei, toți sclavii
aflați sub același acoperământ cu ucigașul și cu stăpânul ucis, trebuiau uciși pentru vina de

86 tensiuni sociale culminate cu marile răsco ale de sclavi , reprezentativă fiind
răscoala lui Spartacus.
Ulterior se recunoaște sclavului dreptul de a denunța stăpânul pentru
atrocități în pedepsele aplicate. Împăratul Antonius Pius printr -o constituție
imperială relatată de diferite izvoare , îngrădește dreptul de viață și de moarte
al stăpânului asupra sclavului. Pentru pedeapsa cu moartea stăpânu l trebuie
să se adreseze în prealabil magistratul ui în vederea examinării faptelor
(cognitia causa ), urmând ca el să se pronunțe dacă este necesară sau nu o
atare pedeapsă. Stăpânul care își omoară sclavul fără să se adreseze în
prealabil magistratului este pedepsit ca și cum ar fi ucis sclavul altuia219.
Una dintre legile menite să protejeze sclavii este Lex Petronia de
servis apărută în juru l anului 61 d. Hr . Legea interzice stăpânului să
abandoneze sclavii bătrâni sau bolnavi , să îi omoare sau să fie arunc ați
hrană fiarelor . Cum de s -a ajuns aici? Î mpăratul este sesizat că în provincie
sclavii datorită cruzimii stăpânil or, fug de pe ogoare și îmbrăți șează statuile
împăratului. Autoritățile vremii au acordat sclavilor dreptul sacru de a se
refugia în temple sau lângă statuia împăratului , dacă erau maltratați sau
amenința ți cu moartea de stăpîn. Statuile și templele deveneau astfel
adevărate aziluri ale sclavilor schingiuiți și exploatați fără milă, de unde
stăpânul nu avea dreptul să îi ridice ori să-i pedeps ească .
Guvernatorul scrie împăratului explicându -i ce se întâmplă ;
împăratul îi răspunde să stabilească dacă cruzimea stăpânului nu a fost pr ea
mare, iar acolo unde sunt constatate cruzimi deosebite împotriva sclavului ,
să ordone stăpâ nului să vândă sclav ul așa încât acesta niciodată să nu se mai
întoarcă în puterea stăpânului. Împăratul adaugă: este în interesul nos tru al
stăpânilor ca sclavi i să fie bine tratați pentru a evita revolte . Supunerea și
respectul, spune î mpăratul , nu se obțin numai prin forță , ci printr -o
conducere moderată oferind sclavului mijloace suficiente de trai, și
impunându -le sarcini după puterea lor.

a nu fi denunțat sau de a nu fi împiedicat din timp comiterea omorului, atunci când stăpânul
era ucis în astfel de împrejurări „misterioase”. S -a pornit o mișcare populară de mari
proporții în favoarea sclavilor nevinovați care a atras atenția senatului. După îndelungi
controverse și discuții în senat, s -a decis că sclavii care nu au participat la uciderea
stăpânului să nu fie pedepsiți. Cazuri si milare sunt relatate în scrisorile lui Pliniu cel Tânăr
precum și de istoricul Apian, unde se vorbește despre stăpâni de sclavi căzuți victime
acțiunilor sclavilor. Sunt prezentate situații în care stăpânul era găsit ucis în condiții
„misterioase” ceea ce în realitate, nu erau decât urmările urii sclavilor și ale răzbunării lor
pentru schingiuirile îndurate. La țară, pe marile latifundii, lupta sclavilor împotriva
stăpânilor lua forme mai puțin vizibile și mai aprige datorită exploatării nemiloase în raport
cu sclavii din familia urbana care beneficiau de un climat mai suportabil. A se vedea
Pliniu, Epistolae, III, 14, 5; Tacit, Anale , XIV, 42, 44.
219 Gaius, op. cit.,, traducere de A. N. Popescu, p.78 ; V. M. Ciuc ă, op. cit., p. 155. Formatat: Indent: Prima linie: 1,27
cm

87 Indicațiile împăratului vin să confirme că sclavagismul era pilonul
de bază al societății . Într -adevăr, munca sclavilor la un moment d at
invadează toate meseriile din societatea romană. Întâlnim sclavi exercitând
activități dintre cele mai diverse : agricultori, pescari, brutari, fierari, frizeri,
constructori, arhitecți, armurieri, învățători, medici sau chiar în servicii
inferioare ale statului cum ar fi funcții de casier sau administrator.

2.3. Modu ri prin care sclavii pot deveni oameni liberi

Indif erent de motivele în baza cărora are loc dezrobirea sc lavilor,
actul prin care se dobândește libertatea cu voia stăpânului poartă denumire a
de manumis sio220. Cel eliberat din sclavie este cunoscut sub denumirea de
libertus .
Trebuie preciz at că manumis sio nu desemna doar eliberarea
sclavilor , prin această expresie erau desemna te și alte situații cu privire la
eliberarea de sub orice putere în general . Eliberarea sclavilor a devenit la un
moment dat fenomen social , motiv pentru care statul urmărind să pună frână
situației intervine prin diferite mijloace inclusiv prin impozit e221.
La începuturile orânduirii sclavagiste nu se cunoștea instituția
dezrobirii sclavilor datori tă faptului că sclavia era incipinetă , sclavii erau
puțini iar munca lor în societatea romană de neânlocuit222. Ulterior romanii
au folosit pentru eliberarea sclav ilor instituții juridice create pentru alte
scopuri, prin intermediul c ărora sclavul putea să fie eliberat .
În perioada veche dezrobirea avea loc p rin una din următoarele
modalități solemne : vindicta, censu și testament o.
În toate cele trei cazuri sclavul devenea om liber cu voia
stăpânului223.

220 Până la apariția Legii Iunia Norbana , din cele mai vechi timpuri , la Roma ,
manumisiunea era un act solemn și se realiza în trei moduri: vindicta, censu, testament o.
Pentru detalii asupra modurilor de realizare privind manumisio a se vedea G. Danielopolu,
op. cit., I, p.136.
221 Instituirea unui impozit special în caz de eliberare a sclavilor în anul 357 î. Hr.,
demonstrează faptul că în perioada respectivă afluxul de sclavi spre Roma a atins proporții
suficiente pentru a asigura venituri apreciabile proprietarilor de sclavi. Totuș i, în perioada
amintită munca sclavilor nu juca încă un rol deosebit în economia statului roman, fiind
extinsă doar în gospodăriile cetățenilor romani. Mai tîrziu, o dată cu acapararea de noi
teritorii, munca sclavilor devine deosebit de importantă pentru întreaga societate romană. A
se vedea M. Cary, H. H. Scullard, op. cit., p. 125.
222 M. Talamanca, Instituzzioni din diritto romano, Editore Giuffre, Milano, 1990, p. 107.
223 M. Jacotă, Pactul de eliberare din sclavile și pactul de răscumpărare a sclavului etc.,
Analele Universității Iași, III, 1957, p. 397 și urm.

88 1. Dezrobirea prin censu – Este modul de dezrobire folosit doar cu
prilejul recesământului populației la Roma. Recesământul avea loc numai
din 5 în 5 ani, prilej cu care stăpânul avea posibilitatea să înscrie sclavul pe
listele cetățenilor liberi. Înscrierea sclavului pe listele de rece sămînt de către
stăpân , avea efectul eliberării din sclavie.
2. Eliberarea prin vindicta – Constă în declanșarea unui proces fictiv
intentat de către un terț numit adsertor libertatis care îl reprezenta pe sclav
împotriva stăpânului sclavului. Procedura se desfășura în fața magistratul ui.
Adsertsor libertatis în prealabil convenise cu stăpânul să dezrobească
sclavul. Ajunși în fața magistratului , cel care pretinde libertatea sclavului
afirmă prin cu vinte solemne că sclavul este om liber. Magistratul întreab ă
stăpân ul dacă afirmațiile sunt adevărate. Stăpânul sclavului nu se opune ori
susține afirmați ile făcute de adsertor libertatis după care magistratul atinge
sclavul cu o nuia (vindicta ), ratificând astfel cele afirmate și pronunță
cuvântul adico , iar scla vul devine om liber224.
3. Eliberarea prin testament – Testam entul, pe lângă rolul de a
transmite bunuri, mase de bunuri sau chiar întreg patrimoniul persoanei
decedate către alte persoane rămase în viață, în dreptul roman are și rolul de
a dezrobi sclavii d e către stăpânul lor. Testatorul poate înscrie în testament
formula servus meus liber esto , sau ordonă prin testament moștenitorilor ca
la moartea sa un anume sclav sau grupuri de sclavi să fie eliberați225. Acest
mod formal de ieșire din sclavie își produce efecte direct sau i ndirect.
Efectele dezrobirii direc te constau în faptul că sclavul devine persoană cu
capacitate juridică deplină însă va fi aserv it încontinuare la o serie de
îndatoriri față de familia stăpânului care îl eliberase .
Prin dezrobirea test amentară indirectă, testatorul lăsa moștenitorilor
sarcina de a dezrobi sclavul printr -un act ulterior și distinct de testament.

224 După unii romaniști, dezrobirea vindicta era, în realitate, o declarație a stăpânului printr –
o renunțare asupra sclavului în favoarea magistratului. Stăpânul, sclavul și lictorul (un fel
de su baltern al magistratului) se prezentau în fața magistratului, lictorul atinge cu nuiaua
sclavul semn că -l pune sub protecția statului iar stăpânul pronunță o formulă solemnă :
„hunc hominem liberum esse volo” (doresc ca acest sclav să devină liber). Ulterio r,
stăpânul gesticula în mod ritual apoi dădea o palmă sclavului, semn al ultimului său act de
autoritate, îl făcea să se învârtească ca simbol al schimbării situației juridice a sclavului și
retrăgea nuiaua cu care a fost atins sclavul pentru a arăta că a renunțat la dreptul de
proprietate asupra acestuia. În final, stăpânul dădea mâna cu sclavul semn al libertății de
care urma să beneficieze acesta iar magistratul ratifica noua situație. A se vedea C. Șt.
Tomulescu, op. cit., l956, p.152.
225 Dacă printr -un testament a fost acordată libertatea unor sclavi prin scrierea lor în cerc în
așa fel încât să nu se cunoască ordinea eliberării, nu va fi liber nici unul. Legea Fufia
Caninia anulează eliberările făcute în mod fraudulos. A se vedea Gaius, op. cit., tradu cere
de A. N. Popescu, p. 76.

89 Cel eliberat devine persoană cu capacitate juridică limitată întrucât va avea
patron i moștenitorii decedatului ; în raporturile cu terții are libertate deplină ,
iar în raporturile cu moștenitorii stăpânul ui, libertatea lui era limi tată.
În toate cazurile d ezrobirea prin testame nt își produce efectele
numai după moartea testatorului, l ibertatea sclavului devin e astfel
subordonată un ei perioade a căre i întindere nu se cunoaște cu certitudine.
Dintre cele trei moduri formaliste de eliberare din sclavie, primul
care a dispărut a fo st censul . Pe vremea împăratului Vespasian censul nu
mai era cunoscut ca mod de eliberare din sclavie în s chimb a pare un alt mod
de eliberare solemnă (in sacrosanctis e cclesiis ) a căror formalități se derulau
în biserică. Este modul consființit de împăratul Constantin cel Mare și consa
într-o declarație făcută de stăpân în prezența preotului și a poporului cu
scopul eliberării din sclavie .
Sub împăratul Iustinian vindicta și testamentul contin uă să rămână
moduri frecvente pentru dezrobire a sclavilor226.

2.4. Moduri neformaliste privind dezrobirea sclavilor

Prin derogare de la moduri le formaliste , romanii au admis și moduri
neform aliste privind dezrobirea sclavilor . Aceste modur i simple și lipsite de
formalități au fost create de pretor într-o perioadă târzie227.
Este posibil ca eliberarea din sclavie lipsită de formalități să fi avut
consecințe numai in facto nu și de iure , cel puțin o p erioadă de timp din
momentul când au început să fie acceptate228. Cert este că p e vremea
împăratu lui Tiberius, în anul 18 d. Hr., legea Iunia Norbana validează
eliberarea tuturor sclavilor făcute prin lipsă de formalități , acordând ac estora
calitatea de liberți latini iunieni. Este o cal itate mărginită latinilor însă cu
toate că beneficiau de ius comerc i, nu pot dispune n ici dob ândi prin
testament. Latini eliberați din sclavie se bucură de toate drepturile stabilite
prin ius lati încep ând cu generația următoare celor eliberați (copii, nepoți
etc).
Pe durata vieții , liberții latini iunieni erau supuși regulilor stabilite
de ius gentium iar la moarte averea lor se reîntoarce la fostul stăpân ca și

226 M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p.46.
227 V. M. Ciucă, op. cit., p. 220.
228 Servi vero a dominis semper manumitti solent, adeo ut vel in transitu manumittandur,
veluti cum praetor aut proconsul aut praeses in balneum vel in th eatrum eat. – Sclavii
puteau fi dezrobiți de stăpânii lor cu orice ocazie: chiar și pe stradă, când de pildă pretorul,
proconsulul sau guvernatorul merge la baia publică sau la teatru. A se vedea Vl. Hanga, M.
D. Bob, op. cit., p. 38 -39.

90 cum ar fi fost sclavi. Gaius spune că a ceastă categorie de oameni trăiesc
liberi dar mo r sclavi229.
Conchidem prin a menționa că situațiile de eliberare din sclavie au
depins în exclusivitate de voința stăpânulu i prin unul din mijloacele
prevăzute de ius civile în conformitate cu care sclavu l dev enea libert
cetățean roman. Cu toate acestea , nu erau excluse nici mijloa cele pretoriene
de punere în libertate prin intermediul cărora sclavul devenea libert latin
potrivit Legii Iunia Norbana . 230
Dintre modurile neformaliste de dezrobire a sclavilor menți onăm :
Inter amicos . Apare atunci când stăpân ul declară față de prietenii că
înțelege să dezrobească pe un anume sclav sau grupuri de sclavi.
Post mensam . De multe ori , după banchete , stăpânii își manifestă
intenția de a elibera sc lavii. Dacă stăpânul decla ră în prezența meseni lor că
un anume sclav sau grupuri de sclavi urmează să fie eliberați , cei menționați
devin oameni liberi prin voința stăpânului231.
Per epistolam . S-a ajuns la un moment dat ca elibe rarea din sclavie
să intervină și prin tr-o scrisoare. D acă stăpânul și sclavul se afla u în
localități diferite, s tăpânul care urmărea eliberarea sclavului adresa o
scrisoare acestuia prin care îi aducea la cunoștiință că îl eliber ează. De pildă,
stăpânul se află la Roma iar sclavul îi lucrează ogorul în provi ncie232.
Matrimonium. Din varii motive este posibil ca stăpânul să
urmărească încheierea căsătoriei sclavul ui cu o persoană liberă . Pentru
aceasta stăpânul, mai întâi trebuie să elibereze sclavul. Din momentul în
care sclavul a devenit om liber , căsătoria po ate să aibe loc .
Prin botez. Când stăpânul ori soția sa au botezat sc lavul sau copilul
sclavului, cei care au fost botezați primesc statutul de oameni liberi. Acest
mod de eliberare a apărut într -o perioadă târzie a dreptului roman.
Denunțul. Sclavul care denunță pe asasinul stăpânului său devine om
liber. S-a urmărit în aces t mod stimularea tuturor acelora care au cunoștință
despre autorul omorului și stoparea cazurilor de asasinat îndre ptate
împotriva claselor privilegiate .
Armata. Drept mijloc de eliber are din sclavie, a a juns la un moment
dat să fie și serviciul militar. În vremurile străvechi și o lungă perioadă de
timp, din rândurile armatei făceau parte numai cetățenii romani. Ulterior s -a

229 M. V. Jakotă, op. cit., I, p.175.
230 V. M. Ciucă, op. cit., p. 119.
231 De pildă, în cursul unui ospăț stăpânul mulțumit fiind de prestațiile sclavului său
bucătar sau de cântărețul ori dansatorul care au distrat bine societatea, într -un moment de
entuziasm declara solem în fața celor prezenți libertatea sclavilor respectivi. A se vedea Gr.
Dimitrescu, op. cit., vol., I, p.296.
232 M. V. Jakotă, op. cit., I, p.174.

91 admis intrarea în armată și a altor popoare cucerite chiar da că nu aveau
cetățenia romană , iar în si tuații critice s -a apelat la sclavii devotați statului
roman. În asemenea împrejurări s clavul care a fost înrolat în armată cu
consimțământul stăpânului , devine prin însăși faptul înolării om liber .
Preocupați de inst ituția sclaviei , împărații Alexios I și Manuel I
intervin prin reforme . Împăratul Manuel I trece la atari măsuri din necesități
economice și mai ales militare. Prin eliberarea sclavilor din Constantinopol
nu face decât să acopere lipsa soldaților din legiu nile romane .
Promovarea în funcție. Atunci când abilitățile, cunoștințele și
devotamentul sclavului erau deosebite, er a promovat în funcții mai
importante rezervate oamenilor liberi . Pentru aceasta , în prealabil, sclavii
erau puși în libertate .
Bătrânețea, boala și infirmitatea. Sclavul bătrân , bolnav sau cu
infirmități dar și cel abanonat de stăpân devine om liber . Cele trei condiții
sunt cauze de eliberare din sclavie independente una de cealălaltă . Bolala
sau infirmitatea pot să survină pe tot parcursul vieții iar bătrânețea este o
stare normală pe care romanii nu au neglijat -o nici față de sclavi.
Pentru ca eliberările din sclav ie să nu devină un pericol pentru sta tul
roman (care se putea transforma la un moment dat un stat de liberți), s -a
recurs la noi măsuri de îngrădire a eliberărilor din sclavie din rândul cărora
face parte și legea Aelia Sentia și multe senatusconsulte speciale233.

2.5. Măsuri împotriva dezrobirii necontrolate a sclavi lor

Ca o piedică în calea dezrobirilor unui număr prea mare de s clavi au
fost adoptate două legi. Este vorba de legea consulară Fufia Ca nina din
secolul al II -lea d. Hr ., prin care stăpânii de sclavi nu pot să elibereze prin
testament mai mult de 200 de sclavi.
Ulterior, legea Aelia Sentia votată pe timpul lui Augustus stabilește
reguli stricte cu privire asupra eliberării sclavilor . De asemenea, n u puteau fi
eliberați s clavi i mai tineri de 30 de ani dar nici stăpânii de sclavi cu vârsta
mai mică de 20 de ani nu aveau dreptul să dispună eliberare a din sclavie234.

233 Gaius op. cit., traducere de A. N. Popescu, p. 76.
234 Extinderea agriculturii pe noile teritorii cucerite d in Italia în secolul II î. Hr., a pus o
problemă care nu și -a găsit niciodată soluții satisfăcătoare. Este vorba despre nevoia mereu
crescândă de lucrători ai pământurilor din rândul populației libere. În centrul și în sudul
Italiei unde se afla o mare par te din proprietățile romanilor bogați, zonele rurale au fost
devastate în perioada războaielor punice iar colonizările ulterioare s -au dovedit insuficiente
pentru a compensa scăderea lucrătorilor agricoli, motiv pentru care proprietarii de
pământuri s -au grăbit să aducă pe domeniile lor noua rezervă de mână de lucru formată din

92 Au exist at în dreptul roman și prohibiții privind eliberarea scla vilor
generate de conduita sclavului sau a stăpânului . De pildă , sclavul care a răpit
sau a privat de libertate un om liber putea fi eliberat din sclavie numai după
10 ani calculați cu începere de la data comiterii faptei . Femeia adulterină nu –
și putea elibera sclavii complici la fapta sa, la fel stă pânul pus sub acuzație
capitală235.
Dacă un sclav ucidea un alt sclav având alt stăpân, de regulă,
stăpânul sclavului ucigaș plătea o despăgubire stăpânulu i sclavului asasinat,
sau îl preda acestuia pe făptuitor236.

2.6. Puterea stăpânului asupra sclavului

Puterea stăpânului asupra sclavului poartă denumirea de potestat
mancipium . Ea derivă de la manu -capere care amintește că la început sclavi
proveneau din rândurile prizonierilor de război. Într-o epocă ulterioară
puterea stăpânului asupra sclavului a fost denumită dominica potestas .
Indiferent cum a fost denumită putere a stăpânului , consecințele care decurg
din ea sunt identice. Nu se poate spune că prima d enumire ar fi mai atroce
decât a doua ori că a daua ar fi mai tolerantă decât prima.
În statul roman pater familias din cele mai vechi timpuri deține
controlul și are puteri nelimitate asupra tuturor supușilor din familie. Nu
există umbră de îndoială că se ful familiei a dispuns de puteri nelimitate și
asupra celorlalte ființe însufleție pe care le avea sub stăpânire în rândul
cărora intrau și sclavii237.
Sclavii putea fi uciși sau pedepsiți sub orice formă , în virtutea
dreptului de dispoziție pe care stăpânu l îl exercita asupra obiectelor din
patrimoniul său.238 Autoritatea despotică a lui pater familias față de membrii
famili ei și față de sclavi, timp de secole n u a fost limitată de lege. Totuși,
puterea stăpânului asupra membrilor de familie cunoaște limite, chiar
atenuări în raport cu puterea deținută asupra sclavilor. Această din urmă
putere, o lungă per ioadă de timp nu s -a modific at în sens p ozitiv dimpotrivă,
s-a înrăutățit .

rândul sclavilor. Cu toate acestea, munca sclavilor în agricultură nu a înlocuit niciodată
munca oamenilor liberi. A se vedea M. Cary, H. H. Sculard, op. cit., p. 218.
235 M. Jacotă, Gh. Piticari, op. cit., I, p. 181.
236 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 860.
237 Chiar dacă sclavul nu beneficiază de cult familial (sacra privata) , cu încuvințarea
stăpînului avea dreptul să participe la ceremoniile religioase celebrate de stăpân. Pen tru
detalii a se vedea C. Stoicescu, op. cit., p.72.
238 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 86.

93 Caracterul arbitrar al puterii șefului de familie față de membrii ei
cunoaște res tricții la un moment dat . Puterea lui a bsolută a fost diminuată
prin instituția „consiliului familiei” (consilium familiae) organ domestic cu
ajutorul căruia se judeca u ofense le cu caracter grav comise de supușii din
familie . În schimb, abaterile sclavului nu au cunoscut nici o ameliorare
rămânând încontinuare la discreția sefului de familie fără să treacă prin
consilium familiae sau prin alte organe similare .
O dată cu evoluția societății , statul roman intervin e prin legi cu
scopul d e a îngrădi dreptul di screționar și nelimitat al stăpânului asupra
sclavului fără ca să renunțe vreodată la instituția sclaviei239.

2.7. Familia sclavului

Întrucât sclavul nu era considerat persoană ci lucru, nu se poate
vorbi despre familie în accepțiunea proprie a înțelesului acestei instituții
datorită faptului că nu se recunoaște sclavul ui căsătoria legitimă , fiind
rezervată numai oamenilor liberi240. Ca orice lucru (res), sclavul făcea parte
din familia s tăpânului împreună cu copii săi. Cu toții puteau fi vânduți,
donați sau omorâți separat sau împreună de către stăpân , fără ca stăpânul să
fie tras la răspundere .
Uneori existau în cadrul familiei stăpânului uniuni stabile și fericite
între sclavi și sclave. Aceste uniuni poartă denumirea de contubernium241.
Din motivul că sc lavii nu puteau să contracteze căsătorii valabile și nu
puteau întemeia o familie în sensul dreptului roman , contubernium nu
produce efect e juridic e 242. Contubernium nu produce rude nie, alianță , nici
acțiune în adulter nu există . Singura consecință care rezu ltă de ai ci este
producerea unor relații de rudenie inferioare purtând denumirea de cognat io
servilis243. Remarcăm totuși că uniunile cvasi -matrimoniale de care vorbim

239 Pedeapsa mutilării, interzisă sclavilor încă dintr -o perioadă anterioară, a cărei grozăvie
devenise tot mai restrânsă chiar pentru militarii dezerori, apare pe pri mul plan față de
creștini. După recunoașterea semioficială, apoi oficială a creștinismului (380 d. Hr.), nu mai
are loc pedesirea creștinilor însă fenomenul a determinat urmări grave împotriva ereticilor
inclusiv pe plan civil. De pildă, pentru evrei s -a retras dreptul de asociere, nu aveau dreptul
să intre în rândurile armatei romane, de a face parte din personalul administrativ și nici de a
se căsători cu creștinii. A se vedea, R. Bloch, J. Cousin, op. cit., vol. II, p. 198. Despre
persecutarea creștinilo r a se vedea Tacitus, Anale, XV, 44.
240 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p.162.
241 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 658.
242 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p.75.
243 În epoca imperială, când moralitatea la Roma se află în regres, stăpâni de sclavi
adese ori întrețineau relații de notorietate cu sclavele. Sunt semnalate situații când stăpâni de
sclavi adoptau, de regulă, copii rezultați din asemenea relații sau eliberau sclava îndrăgită.

94 aveau loc numai cu permisiunea s tăpânului iar atunci cînd au fost permise ,
rareori erau anu late.
Istoria semnalează uniuni pol igame sau poliandre între sclavi la
toate popoarele antice . Nici Roma nu a rămas înafara lor. Totuși , statul
roman prin numeroase măsuri , a urmărit să vină în sprijinul uniunilor
normale de sclavi , context în care nu a fo st permisă separarea femeii sclave
de bărbatul sclav cu care trăiește și nici separarea acestora de cop iii lor.
Din perioada Imperiului , se remarc ă tendința autorităților de a da
eficaci tate juridică rudeniei de sânge între sclavi (cognatio servilis ), fiind
interzis acestora să încheie „căsătorii ” dacă sunt rude în grad apropiat.

2.8. Peculiul sclavului

Din perioada străveche , romanii obișnuiau să lase sclavilo r de
încredere bunuri în scop de administrare și folosință iar o parte din fructe ,
sclavii aveau dreptul să le consume . Mai târziu , s-a admis pentru toate
categoriile de persoane aflate sub puterea altuia (sclav, fiu, fiică de familie ,
soție sau alte persoane) că au dreptul să dețină bunuri (peculiu m) și să le
administr eze244. Prin urmare, în ce pri vește peculim , regulile nu sunt
specifice sclavilor fiind aplicabile în egală măsură și celoralte persoane
aflate sub puterea părintească245.
Cuvântul „peculiu” provine de la pecus cu semnificația de animale
mici. Probabil că la origine pecu liul cuprinde animale mici aflate din
abundență la toate popoarele din Peninsula italică . Ulterior, istoria
consem nează activități diverse întreprinse de sclavi ; drept urmare și peculiul
sclavului are în componență bunuri și valori dintre cele mai diferite
începând cu anim ale mici și mari , bunuri mobile, creanțe, servituți, chiar și
alți sclavi246.
Peculiul sclavului se leagă în mod direct de activitatea și de
vrednicia acestuia , cu influe nță precumpănitoare asupra averii stăpânului .
Juris consulții vremii definesc această m asă de bunuri prin expresia quasi
patrimonium. De cele mai multe ori sclavul era exploatat de stăpân până la

Istoria consemnează chiar în rândul împăraților relații întreținute c u sclavele fiind cunoscut
cazul lui Vespasian care, după moartea soției, a coabitat cu liberta Caenis (Seutonius,
Vespasian 13; Dio Casius, Istoria romană, LXVI, 14).
244 M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p. 63.
245 M. V. Jakotă, op. cit., I, p. 161.
246 E. Molc uț, D. Oancea, op. cit., p. 88.

95 bătrânețe după care este dezrobit în schim bul peculiului agonisit sau a unei
părți din acesta247.
Din cele menționate, se observă că la un moment d at în societatea
romană sclavul deși era considerat lucru (res), prin activitatea pe care o
desfășoară ajunge să dețină o masă infirmă dar distinctă de bunuri în cadrul
averii stăpânului . Nu se poate vorbi despre dreptul de propri etate al
sclavului asupra bunuri lor pe care le deține și nici despre un adevărat
patrimoniu al său . Bunuri le agonisite de sclav profită în primul rând
stăpânului dar și sclavului .

2.8.1. Alte forme de peculiu

Dreptul roman a cunoscut următoarele grup uri de bunuri separate
(peculium) administrate de diferite persoane din familie.
Peculiu profecticiu – se aseamănă cu p eculiul sc lavului, în conținutul
lui fiind incluse bunuri pe care fiul emancipat le primea din partea tatălui . În
realitate, este vorba despre o masă de bunuri dis tinctă de celelelte bunuri
dobândite de fiul emancipat sub durata căsătoriei. Masa de bunuri de care
discutăm reprezintă începutul averii comune a l familiei patriarhale romane.
Peculiu l castrenze (avere personală dobândită în cazarmă).
Octavian August când a organizat milițiile permanente cantonate la
frontiere le Imperiului , la sfatul jurisconsultu lui Strecațio, spre a stimula
militarii , dispune ca solda să rămână în proprietatea lor înlăturând astfel
dreptul tatălui asupra soldei fiului aflat în armată .
Acest peculiu compus de regulă din sume de bani și cadouri , este o
adevărată avere a fiului de familie cu drept de dispoziție după propria sa
voință .
Beneficiu l a fost extins ulterior de împăratul Hadrian și în favoarea
veteranilor. Măsura intervine cu atât mai mult cu cât extinderea dreptului de
cetățeni e și atribuirea peculiului castrenze soldaților, de regulă persoane
lipsite de cetățenia romană dar aflate totuși în componența populațiilor din
imperiu , a impus reviz uirea și a dreptului veteranilor armatei romane .
Peculiu quasi -castrenze – Împăratul Constantin cel Mare
(Constantinus Magnus) mutând capitala Imperiului la Consta ntinopol
stimulează personalul administrativ în special fii de familie , prin diferite
avantaje urmărind să -i atragă către noua capital ă. În acest scop împăratul
acordă peculi u asemănător celui castrenze pentru toți cei care acceptă
muta rea în noua capitală a I mperiului. Acest peculiu poartă denumirea de

247 P. F. Girard, op. cit., p. 103. Formatat: Indent: Prima linie: 1,27
cm, Fără marcatori sau numerotare

96 peculiu quasi -castrenze și cuprinde: s alarii, cadouri, premii și alte beneficii
acord ate de stat .
De peculiu l quasi -castrenze fiii de familie au dreptul să dispun ă
numai prin acte între vii nu și cu cauză de moarte. La moartea fiului de
familie , peculiul quasi -castrenze era prelua t de tatăl său cu același titlu, fără
să fie inclus în patr imoniul decedatului ca moștenire .
În ce privesc datoriile fiului de familie decedat, tatăl era obligat să
le achite numai până la limita valorii peculiului quasi -castrenze pe care l -a
preluat .
2.9. Actele juridice ale sclavului

Tot ce dobândește sclavul revine stăpânului . Privit din punct de
vedere juridic, sclavul era un simplu mijloc de achiziție pentru stăpânul
său248. Ulterior regula a cunoscut atenuări dându -se sclavului oarecare
independență economică , prilej cu care pe lângă fapte materiale, cu voia
stăpânului , poate să încheie și anumite acte juridice249.
Într-adevăr, r aportat la activitățile deosebit de diverse desfășurate de
sclavi din însărcinarea stăpânului, se observă la un moment dat că ei nu se
ocupă doar cu fapte materiale, ajung chiar să înch eie acte juridice în numele
stăpânului. Fenomenul a avu t loc după războaiele punice. Dâ nd posibilitatea
sclavului să încheie acte ju ridice pentru stăpân s-au impus anumite limite ,
fiind recunoscute doar acele acte care fac mai bună condiția stăpânului250.

2.9.1. Sclavul încheie acte juridice făcând mai bună condiția juridică a
stăpânului

Începând cu perioada de sfîrșit a Republicii , statul roman recunoaște
sclavilor capacitate juridică limitată în cazurile în car e interesele stăpânilor
impun o atare măsură . Adeseori stăpânii însărci nau sclavii să încheie
anumite operațiuni comerciale , pretorul acceptă noua situație stabilind astfel
noi posibilități de a se încheia actele juridice. Sclavii ajung să încheie
diferite afaceri pentru stăpânii lor , iar beneficiil e împreună cu pierderile
urmau să treacă asupra stăpânilor.

248 Sive autem domino sive sibi sive conservo suo sive impersonaliter servus stipuletur,
domino adquirit. – Un sclav dobândește pentru stăpânul său, indiferent dacă stipulează
pentru el îns uși, pentru un tovarăș de sclavie sau chiar dacă nu menționează pe nimeni. A se
vedea Vl. Hanga, M. D. Bob, op. cit. , p. 288 -289.
249 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 121.
250 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit. , p.88.

97 Regula s -a impus pentru a da posibilitatea stăpânilor să-și extindă
activitățile lucrative în locuri îndepărtate și în domenii cât mai variate , fără
să necesite preze nța lor efectivă . Așa fiind, sclavul în raport de însărcinările
primite de la stăpân, putea să încheie un singur act ori mai multe acte sau
chiar să administreze întreaga avere a stăpânului251.
Este în afara oricăror îndoieli că masa de bunuri (peculium) și
activitățile sclavului devin deosebit de variate în activitatea economică, dând
naștere unui ansamblu de drepturi și datorii pentru stăpân .

2.9.2. Sclavul autorizat de st ăpân să încheie un act singular

Adeseori stăpân ul nu avea posibilitatea să fie prezent în vederea
încheie rii unui anumit act . Pentru a suplini lipsa prezenței, stăpânul
desemnează un sclav priceput să încheie actul în locul său. A utorizare a de
care vorbim poartă denumirea de iusus . În această situație toate d atoriile
angajate de sclav prin actul încheiat cu terțul , urmează să le plătească
stăpânul . În același timp o perațiunea încheiată prin intermediul sclavului dă
dreptul stăpânului să profite ca și cum ar fi realizat el actul. Mai mult,
stăpânul are dreptul să dispună de bunuri le aflate în peculiul sclavului
pentru achitarea datoriei contractată de sclav în numele său . Trecerea
bunurilor din contabilitatea sclavului în cea a stăpânului poartă denumirea
de im re verso , iar acțiunea terțului împ otriva stăpânului poartă denumire a
de quod iusus252.
În privința terțului partener de afaceri, el nu poate să dobândească
mai mult decât a luat stăpânul din peculiul sclavului și a introdus în
contabilitatea sa.

2.10. Sclavul administrator de peculiu

Urmărind să valorifice plenar abil itățile sclavilor, statul rom an pe
lîngă dreptul de a încheia acte juridice si ngulare în numele stăpânului , nu
interzice la un moment dat sclavilor să admi nistreze averea stăpânului. Este
cazul când stăpânul lasă sclavului în proprie administrație parte din averea
sa sau chiar întreag a avere . Prin a ceastă modalitate de administrare
denumită peculium deși bunurile rămâneau în proprietatea stăpânului, totu și
sclavul deținea contabilitate separată de contabilitatea stăpânului cu privire
la activitățile economice îndeplinite253.

251 Cr. Murzea, op. cit., p.70
252 M. Jacotă, op. cit., 1976, p. 27.
253 V. M. Ciucă, op. cit., p. 210.

98 Administrând peculiu l, la un mo ment dat se permite sclavului ca în
numele stăpânului să încheie cu terțe persoane acte juridice dintre cele mai
variate : vânzare, cumpărare, înch iriere, etc. Prin actele pe care le încheie,
este posibil ca sclavul nu doar să dobândească pentru stăpân dar în aceeași
măsură stăpânul poate fi obligat . Terțul are posibilitatea să se îndrepte
împotriva stăpânului, pretorul îi acordă o acțiune prin care poate să pretindă
stăpânului să -și onoreze obligația asumată de sclav ul său . Acțiunea terțu lui
poartă denumirea de actio venditi de peculio.

2.11. Sclavul conduce comerț maritim sau terestru

În perioada de ascensiune a Romei, comerțul intra în categoria
activități lor economice profitabile. Cine exercita activități comerciale
obținea câștiguri mari în perioade scurte, dar activitățile comerciale
desfășurate mai al es în afara teritoriilor romane împlicau mari riscuri .
Evident, aici nu este vorba despre mici ateliere -prăvălii î n care proprietarul
lucra împreună cu câțiva sc lavi și își desfăcea tot el produsele muncii, ci de
intreprinderi comerciale mari.
Încredințând sclavului atribuții de a lucra în comerțul maritim sau
terestru, stăpânul avea în vedere propriile sale interese prin punerea în
valoare a aptitudinilor acestuia . Acordându -i atribuții de a lucra în nu mele
lui, și recunoscându -i astfel capacitățile unui om liber de a face comerț ,
situația sclavului se modifică din punct de vedere juridic ; sclavul –
comerciant încetează de a mai fi un simplu obiect de tranzacție (res) , dar
aceasta numai pe ntru că totul are loc în propriul interes al stăpânului254.
Sclavul comerciant maritim se numea magister navis iar stăpânul
său purta denumirea de exercitor , în schimb sclavul care desfășoară comerț
pe uscat se numea institutor .

254 După războaiele punice, apare o situație cu totul nouă: la Roma au ajuns un mare număr
de prizonieri de origine cartagineză, greacă și siriană cu aptitudini deosebite pentru comerț;
dând pentru stăp ânii lor în această ramură de activitate randament mare și profituri
însemnate. În acest context au început să fie folosiți sclavii drept principalii comercianți.
Folosind sclavul pentru atari activități, stăpâ nul nu apărea în public cu îndeletniciri le
respective iar, pe de altă parte, priceperea și experiența celor care desfășurau activități
comerciale în numele stăpânului constituia o garanție a profiturilor. Faptul că în marea
majoritate comerțul la Roma era condus de străini, a dat naștere la prejudecăț i cum că
asemenea îndeletniciri nu ar fi compatibile cu clasa conducătoare romană. În legătură cu
această prejudecată Lex Claudia din anul 219 î. Hr., stabilește pentru membrii clasei
senatoriale și fii lor, că nu au dreptul să aibă în proprietate corăbii cu un tonaj mai mare de
300 de amfore (aploximatix 80 de hl. pentru transportul cerealelor și al produselor lichide)
așa fiind, categoriilor respective nu le era permis să se ocupe de schimburile comerciale pe
scară largă. A se vedea N. Lascu, op. cit., p. 110.

99 În ambele cazuri terțul parte contracta ntă cu sclavul , are acțiune
împotriva stăpânului dacă obligațiile nu au fost respectate . Acțiunea terțului
împotriva stăpânului de sclav comerciant pe mare poartă denumirea
exercitoria , iar acțiunea împotriva stăpânului de sclav având ca îndele tnicire
comerțul terestru poartă denumirea de institutoria255. Stăpânul de sclav
comerciant nu răspunde limitat (pro parte) dimpotrivă, el răspunde pentru
toate angajamentele sclavului.
Adeseori, drept răsplată pentru serviciile și beneficiile aduse
stăpânil or, sclavii care au condus comerțul erau eliberați; totuși ei continuau
să rămână alături de fostul lor stăpân și după eliberare , ocup ându -se de
afacerile acestuia. F enomen ul era frecvent întâlnit atunci când libertul
primea de la fostul stăpân împrumutur i cu dobândă. Așa s -a ajuns la situația
ca liberții să dețină la un moment dat o mare parte din comerțul roman256.

2.12. Activitatea juridică a sclavului în nume propriu

Către sfârșitul R epublicii apare în societatea romană o curioasă
formă de sclavie. În principiu, sclavul nu poate să încheie acte juridice în
nume propriu, nefiind considerat persoană actul la care lua parte era nul.
Totuși, nu era g reu de observat chiar la vremea respectivă că sclavii posedau
aceleași calități fizice și intelectuale cu a oamenilor liberi. Așa fiind, în
condițiile dezvoltării operațiunilor comerciale, contractele bilaterale iau
avânt însă prin intermediul lor părțile nu puteau dobândi drepturi dacă nu își
asumau obligații.
Pentru a depăși impasul care a apărut, dat fiind f aptul că numeroase
contracte erau încheiate de sc lavi în numele stăpânului, se admite ca sclavul
să se oblige pri n contract în nume propriu obligându -l în același timp și pe
stăpân, însă s-a considerat că datoria sclavului nu prezintă caracterele unei
veritabile obligații257.

255 Nu se cunoaște cu precizie când au apărut cele două acțiuni. Tot ce se știe este că în
perioada juriștilor Iulian și Gaius, actio exercitoria cât și actio institutoria erau frecvent
utilizate. Cel dintâi ne vorbește de actio institutoria (L. 12 D., De istitutoria actione, XIV,
3), iar cel de -al doilea de actio exercitoria ( L. 2 D., De exercitoria actione , XIV,1). Din
relatările lor se poate deduce că acțiunile în discuție nu sunt noutăți în domeniu ci instituții
juridice cunoscute mai de mult. Apud G. Danielopolu, op. cit., I, p. 501.
256 În epoca post -clasică, comerțul maritim și terestru se află în decădere din cauza sporirii
numărului de pirați și tâlhari. Nesiguranța căilor de comunicație face ca operațiunile
comerciale să capete caracter limitat. Deprecierea monedei are drept urmare cântărirea ei și
apariția trocului ca în vremurile îndepărtate ale Romei. Viața economică fiind în regres se
răsfrânge și asupra jurisprudenței ca dovadă a legăturii strânse dintre condițiile economice
și drept. A se v edea C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 40.
257 E. Molcuț, op. cit., 2007, p.86.

100 În acest context apar cazuri când sclavul nu mai încheie acte juridice
în numele stăpânului, ci în nume propriu258. Faptul prin care sclavul lua
parte la anumite acte juridice nu este decât una din modalitățile de
exploatare a acestuia aju ngându -se ca de multe ori sclavul să îndeplinească
un rol important în viața publică. Există totuși o serie de distincții între
actele juridice ale sclavilor încheiate în numele și pentru stăpânii lor și
actele încheiate de sclavi în nume propriu, acestea din urmă fiind posibile
doar cu începere din epoca clasică259. De pildă, sclavul care primește o
promisiune din partea unui terț, o face pentru stăpân ul său. S clavul întreabă:
„Promiți stăpânului meu 100 de sesterți?” Terțul va răspunde: „Promit 100
de sest erți.” Vocea stăpânului intervine prin vocea sclavului ( vox servi
tanquam vox domini) pentru că sclavul nu era reprezentantul stăpânului său,
dreptul roman a admis tâ rziu instituția reprezentării juridice260.

2.13. Sclavul moștenitor al stăpânul ui său

Rapo rturile sclavilor cu auto ritățile erau ca și inexistente din cauza
nerecunoașter ii personalității juridice a sc lavilor. Din momentul în care s -a
creat prima breșă dându -se posibilitatea sclavilor să încheie ac te juridice,
situația a evoluat mergâ nd până la recunoașterea sclavului ca moștenitor.
Stăpânul care nu avea moștenitori și nici nu vroia să lase averea unui
terț, dacă stima un anume sclav îi lăsa acestuia moștenirea prin testament.
Este posibil ca din perioad a când stăpânul era în viață și lăsase scl avul
moștenitor , creditorii săi să se înțeleagă cu sclavul beneficiar al
testamentului propunându -i, să spunem, o reducere de 50% din datorie cu
condiția eliberării din sclav ie.
După moartea stăpânului, terțul care nu res pectă convenția cu
sclavul, dă pos ibilitatea aceastuia din urmă să se adreseze autorităților
administrative. Împăratul Marc Aureliu a dat o constituție prin care permite
sclavului care a încheiat cu terțul înțelegeri de răscumpărare din sclavie ,

258 Deși se recunoaște sclavilor o mai mare posibilitate de participare la viața și activitatea
juridică, condițile lor de trai nu cunosc progrese semnificative. Inferiorita tea socială a
sclavilor se menține chiar dacă întregul sistem sclavagist se sprijină pe munca lor; hrana era
puțină și de proastă calitate la fel îmbrăcămintea, uneltele de muncă și condițiile de viață.
Semnificativă este relatarea din Tratatul agricol al lui Cato cel Bătrân unde găsim
informația prin care sclavii primeau rația zilnică de hrană și de vin (vinum servus) de
calitate îndoielnică, fixate după volumul de muncă p restată. Cu toate acestea, sclavii erau
priviți ca ființe superioare animalelor, drep t dovadă fiind faptul că, întocmai ca la oamenii
liberi, mormintele lor sunt considerate res religiosae . A se vedea, N. Lascu, op. cit., p. 260.
259 V. M. Ciucă, op. cit., p. 211.
260 M. Jacotă, Les pactes des l’escalave en son nom propre, în Revue Internation ale des
Droits de l’Antiquite, 3 -e serie, tome XIII, 1966, p. 205. Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

101 ignorate ulterior de către terț , să formulez e petiții către autoritățile
administrative; la Roma petițiile erau adresate prefectului, iar în provincie
guvernatorului.

2.14. Stăpânul încheie pact e de eliberare din sclavie cu sclavul

Teoretic, un atare pact este nul. În realitate, deseori stăpânu l și
sclavul convin ca în schimbul unei sume de bani primită de stăpân , sclavul
să dobân dească libertatea. Î nțelegere a dintre sclav și stăpîn , o perioadă
îndelungată nu a fost recunoscută dar nici nu a rămas fără consecințe
practice . Abia din perioada impe rială înțelegerea celor doi (pactum) a fost
sancționată, însă sancțiunea nu era judiciară ci administrativă.
O cons tituție imperială din perioada împăratului Dioclețian face
referire la un pact de eliberarte din sclavie intervenit între un sclav și
stăpânu l său. În vederea eliberării, săpânul a primit de la sclav o sumă de
bani, fără ca apoi să-și respecte angajamenul și să elibereze sclavul.
Constituția recunoaște că sclavul nu are acțiune împotriva stăpânului dar se
poate adresa pe cale administrativă aut orităților. Împotriva stăpânului
sclavul se plânge guvernatorului care comunică stăpânului pe un ton
imperativ (aproape impune), să își respecte angajamentu l261.
Ne aflăm în fața unui domeniu în afara dreptului civil dar în sfera
de aprecier e a organelor ad ministrative avâ nd consecințe faptice deosebite.
Ulterior sclavul caută un om liber, un terț numit fidejusor care să -i garanteze
obligația față de stăpân262.

2.15. Cazuri când sclavul se poate adresa autorităților

În afară de situațiile prin care sclavul se poate adresa autorităților
administrative pentru că stăpânul nu respectă pactul de eliberare din sclavie,
au existat și alte situații când scla vul se poate adresa lor . Cu toate că din
punct de vedere juridic sclavul nu era considerat persoană ci lucru (res), la
un moment dat autoritățile permit sc lavului să formuleze plângeri (querela) .

261 Nu există o regulă generală în privința pactelor de eliberare încheiate de sclav cu
stăpânul său (pactum ob libertatem) . Tonul general al constituțiilor vremii și al autorităților
care iau act de asemenea situații, dezvăluie opinia dominantă în sprijinul respectării
înțelegerilor de acest fel. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., I, p. 167.
262 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 127. Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

102 Situația privește deopotrivă consecințe favorabile sclavului dar și chestiuni
care privesc întreaga societate.
Dintre aceste situații amintim :
– când stăpânul a falsificat moneda statului ori a făcut speculă
cu grâne la Roma ;
– dacă stăpânul a dis trus un testament în care promisese
eliberarea sclavului ;
– stăpânul refuză să execute un fideicomis unde se află inserată
eliberar ea sclavului ;
– sclavul se plânge împotriva relelor tratamente ale stăpânului.
Deși se pe rmite sclavului să se adreseze autorităților, nu se poate
vorbi despre recunoașterea capacității lui procesuale263. În realitate , este
vorba doar despre cazuri limitate când sclavul depune plângeri pe cale
adminis trativă nicidecum pe cale juridică magistratului sau funcționarului
statului.

2.16. Obligațiile naturale ale sclavului

Noțiunea de obligație naturală a apărut târziu în dreptul roman fiind
recunoscută ca urmare a generalizării unor cazu ri izolate din epo ca
clasică264. Cazurile care au generat noțiunea de obl igație naturală se leagă
direct de activitatea sclavului265. În dreptul clasic, s-a dat posibilitata
sclavilor să încheie o mare varietate de acte juridice bilaterale , numai că
aceste contracte impun drept uri și obligații reciproce , sclavii nefiind
persoane nu pot să își asume obligații în nume propriu . Pornind de aici s -a
spus de către juriștii vremii că, deși în conformitate cu regulile de drept
quiritar actele sclavului nu pot da naștere la obligații civ ile, nimic nu
împiedică să dea naștere la obligații naturale. O dată ad misă ideea de
obligație naturală, au con tinuat să se diversifice și să sporească până în
perioada dreptului postclasic. Aceeași estompare a regulei din dreptul
quiritar s-a aplicat și i mpuberului cu prilejul încheierii actelor juridice fără
să fi obținut auctoritas tutoris.

263 În context, potrivit concepției unui autor, ne găsim în fața unor cazuri în care se
recunoaște o anumită capacitate procesuală sclavului, chiar dacă fiecare caz în parte
examinat de magistrat sau de funcționar are loc în afara principiilor de drept civil. A se
vedea M. V. Jakotă, op. cit., I, p. 172.
264 Debitorul d intr-o obligație naturală nu poate fi constrâns să plătească datoria față de
creditor dar atunci când a plătit -o de bunăvoie, nu mai poate cere restituirea prestației.
Pentru detalii privind obligațiile naturale în dreptul roman a se vedea E. Molcuț, op. c it.,
2007, p. 177.
265 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 350.

103 Prin anul 161 î. Hr., Gaius ne informează că sclavul se poate obliga
natural față de stăpân sau față de terț. Plata obligației naturale făcută de
sclav din proprie in ițiativă, în cunoșt ință de cauză, nu mai poate fi restituită ,
caz în care sancțiunea era soluti retentio266.

Secțiunea 3
OAMENII LIBERI. DEZROBIȚII

Jurisconsultul Paul, ca un corolar al prețuirii libertății consideră că
libertas inaestimabilis res est .
În viziunea regulilor de drept din perioada romană, oamenii liberi se
împart în două categorii:
– cei care au fost dintotdeauna liberi pe tot parcursul vieții, poartă
denumirea de ingenui ;
– cei care sunt liber i dar anterior au fost sclavi, sunt cu noscuți sub
denumirea de liberți267.
În afară de cele două categorii, la Roma au existat grupuri de oameni
liberi având condiție juridică specială. Este vorba despre clasa oamenilor
care în drept e rau liberi iar în fapt aveau statut apropiat de cel al sclavi lor268.
Printre aceștia sunt și dezrobiții cunoscuți și sub denumirea de liberți
(libertinitas) a cărui copii poartă denumirea de libertini269.

3.1. Liberții

266 Gaius 1. 52.
267 La rândul lor, liberții sunt și ei de trei categorii: cetățeni romani, latini și alții care sunt în
rândul dediticilor. A se vedea Gaius, op. cit., traducere de A. N. Popescu, Editura
Academiei, București, 1982, p. 69.
268 G. Danielopolu, op. cit., 1, p. 123; C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 205.
269 Din timpuri imemoriale, dreptul roman a cunoscut următoarea regulă privind situația
legală a locuitorilor săi: dacă un stăpân , cu ocazia unui act legal public – testament, proces,
cens – renunță deschis sau tacit la dreptul său de stăpân, el sau urmașii lui, ulterior, nu vor
avea dreptul să retracteze acest act și nici să reclame vreun drept asupra persoanei
eliberatului sau asu pra descendenților acestuia. În pofida acestei reguli , dependența dintre
cel eliberat și fostul stăpân se menține: ceea ce obținea eliberatul era doa r o libertate
protejată de lege rămânând pe mai departe legat faptic de fostul stăpân. A se vedea, Th.
Moms en, op. cit. , I, p. 64. Formatat: Stânga-dreapta

104 În categoria liberților intră foștii sclavi deveniți oameni liberi prin
eliberarea din scalvie . Liberții întotdeauna au avut drepturi mai restrânse
decât cei care au fost di ntotdeauna liberi (civis minuto iure) .
Dezrobirea era mijlocul prin care sclavul dobândea calitatea juridică
de persoană (persona) prin voința st ăpânului ( manumisio ) de unde și
denumirea lor de manumiss i270.
. Din categoria drepturilor politice, dezrobiții beneficiau de ius
suffragii dar numai între anumite limite, fiind înscriși doar în cele patru
triburi urbane cu dreptul la patru voturi indiferent de numărul lor.
În perioada Rep ublicii , dezrobiții nu pu teau deține funcția de
magistrat la Roma sau în provincii , iar pe vremea primilor împărați nu pot
ocupa funcții publice (dignitates, honores) . Dezrobiții nu pot face parte din
legiunile romane și nici nu au dreptul să facă parte di n senatul roman. De la
regulă au exist at excepții , reprezentativ este cazul lui Flavius Cnaeus
secretar al lui Appius Claudius pentru motivul că a divulgat calendarul
juridic a fost ales edil.
Către sfârșitul R epublicii regula dispare, funcțiile cele mai
însemnate din administra ție la Roma și în provincii ajung să fie deținute
într-o mare măsură de către dezrobiți271. Un rol important l -au deținut
dezrobiții la un moment dat prin facilitățile create de a deveni secretarii unor
magistrați, care îndeplineau, as tfel, funcții publice subalterne. Un rol
important îl aveau secretarii cvestorilor (scribae quaestorii)272.

3.2. Condiția juridică a eliberatului din sclavie

În principiu, liberții primeau condiția juridică a stăpânului. Totuși,
din punct de vedere al dreptului public, libertul cetățean roman se deosebea

270 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 213. Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 106; C.
Stoicescu, op. cit., p. 82 și urm.
271 În perioada Imperiului , dezrobiții dețin roluri însemnate în viața economică și politică
din societatea roma nă. Sub împăratul Comodus rolul lor a d evenit deosebit de important
chiar la palat. Împărații le acordau f uncții de natură economică la Roma și în provincii, mai
ales în aparatul fiscal. Așa fiind, mulți dezrobiți au reușit să obțină cetățenia romană. A se
vedea, D. Tudor, op. cit., 2, p.153.
272 Dintre principalele ectivități cu care erau însărcinați secretarii cvestorilor amintim :
transcrierea hotărârilor senatului, conducerea arhivelor statului, redactarea de copii după
orginalul actelor solicitate, admin istrarea tezaurului ori se aflau în serviciul edililor curuli.
Ei aveau o temeinică pregătire juridică exercitând puternică înrâurire asupra cvestorilor și
edililor aleși pe o perioadă scurtă de timp și, de regulă, necunoscători ai tainelor juridice. A
se vedea N. Lascu, op. cit., p.143.

105 de ingenui , iar din punct de vedere al dreptului privat, o dată cu dezrobirea
nu dispăreau cu totul relațiile de putere dintre fostul stăpân și libert273.
Prin dezrobire , cel eliberat nu se bucura de toate dr epturile pe care le
avea patronul său. Drepturile dezrobitul ui se corelau întotdeauna cu
numeroase obligații față de fostul stăpân fiind cunoscute sub denumirea de
drepturi ale patronului (iura patronatus ) 274. Pe de al tă parte, fostul stăpân
deși devenea patron (patronus) ca urmare a eliberării sclavului , beneficia de
avantaje de pe urma dezrobitu lui adeseori mai numeroase decât cele
rezultate din starea de sclavie.
Libertul împrumuta numele gentilic al fos tulului stăpân , fără
obligația de a menține și prenu mele putându -l înlocui cu altul la care se
adăuga termenul de libertus . Mai târziu , s-a permis liberților să ia și un
supranume derivat, de obicei, din vechiul lor nume de sclav.
Pe lângă legătura de nume, liberții mai aveau și alte obligații față d e
foștii lor stăpâni cum ar fi : anumite prestații și servicii cu caracter
permanent (pe toată durata vieții libertului) precum și anumite compensații
grupate în ceea ce romanii numeau (bona, obsequim și operae)275.
Bona era dreptul patronului de a dispune de o part e din bunuril e
dezrobitului , de a -l moșteni pe libert atunci când acesta a decedat fără
moștenitori legali (heredes sui) sau nu lăsa testament admis de lege. În acest
ultim caz, dacă moștenitorul testamentar era dinafara familiei libertului,
patronul avea dreptul la jumătate din averea acestuia. De asemenea , libertul
era obligat să asigure alimente patronului său aflat în nevoie .
Obligațiile libertului puteau fi executate de către patron printr -o
acțiune în justiție (actio iudicium operarum) având la bază j urământul
libertului (ius iurandum liberti) cuprins în acordul dintre cei doi dinainte de
eliberare dar în vederea eliberării . Acest acord era reluat după eliberare
printr-un contract sacționat de lege.
Obseqium este respectul pe care -l datora dezrobitul f ostului stăpân.
În concret , este vorba de o serie de obligații în sarcina libertului cum ar fi :
obligația de a însoți patronul la locul votării, obligația de a -i oferi locul său
la spectacole , de a însoți patron ul la diferite proces e, respectul față de patron

273 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, pp. 131 -136; E. Molcuț, op. cit., 2007, pp. 90 -92.
274 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 128.
275 Soarta libertului era deosbit de dificilă , însă existau proceduri cu ajutorul cărora putea
să iasă din starea de inferioritate și supușenie față de fostul stăpân. Este vorba de privilegiul
imperial (ius aureorum anulorum). Persoanele ingenui purtau un inel de aur ca semn
distinctiv că nu au fost niciodată sclavi. Pr ivilegiul de a purta acest inel, p utea să fie acordat
de împărat și liberților care s -au distins prin activități deosebite, dându -le astfel avantajul de
a fi considerați ingenui. Pentru detalii a se vedea Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 298.

106 și familia acestuia precum și i mposibilitatea libertului de a chema pe patron
în judecată dacă nu a obținut în prealabil autorizarea magistratului.
Operae erau serviciile pe care dezrobitul le datora patronului.
Serviciile dezrobit ului către fostul stă pân constau în activități lucrative
prestate prin diferite munci personale sau cu vite le la cererea fostului stăpân.
Serviciile puteau fi operae fabriles împunând calificare specială, unele chiar
de importanță deosebită . Dezrobitul trebuia să îndeplinească și operae
oficiales către patron , din rândul cărora făceau parte servicii obișnuite cum
ar fi activități casnice, obligații fără valoare economică deosebită,
neurmăribile în justiție dar transmisibile pe cale succesorală.
Încălcarea oricăreia dintre oblig ațiile cuprinse în noțiunea de operae
puteau atrage revocarea libertății dezrobitului , expulzarea sau chiar moartea.
Toate obligațiil e suportate de liberți nu făceau decât să împovăreze
așa-zisa libertate (onerandae libertatis causa) astfel încât condiția lor
juridică nu se deosebea cu mult de condiția juridică a sclavilor276. Dacă în
perioada veche libertu l era privit în raporturile cu patronul a proape ca un
sclav, în perioada clasică drepturile patronului asupra libertului s -au
redus277.

Patronii aveau la râ ndul lor anumite îndatoriri față de cei cărora le
acordaseră privilegiul libertății, chiar dacă îndatoririle lor nu erau atât de
numeroase și imperat ive ca ale liberților . Atari îndatoriri se referă, mai ales ,
la asigurarea existenței imediate a libertului (hrană, imbrăcăminte, locuință
în apropierea locuinței patronului dacă era posibil, unelte etc . Liberții aveau
nevoie de ocrotire, acesta fiind principalul rol stabilit de lege în sarcina
patronului ; sclavii odată eliberați , deveneau oameni liberi dar , paradoxal,
aveau de acum condiție inferioară în raport cu cetățenii și cu fostul stăpân și
erau fără patrie278.

276 V. M. Ciucă, op. cit., p. 223.
277 C. Stoice scu, op. cit., p. 86.
278 Octavian August a acordat rangul de cetățeni romani anumitor categorii de liberți. Mai
târziu , împăratul Claudiu, pentru a impulsiona dezvoltarea economică și pentru a stimula
inițiativele, acordă privilegi i importante liberților c are investeau capitalurile în corăbii
destinate transporturilor comerciale. Nero stimulează la rândul său liberții investitori în
construcții , iar Traian vine cu măsuri de protecție pentru liberții din domeniul panificației.
Ulterior , s-a mers și mai depar te dând anumitor categorii de liberți printr -o formalitate
numită natalium restitutio , calitatea de oameni născuți liberi. În aceste împrejurări mulți
dintre liberți au devenit antreprenori, meseriași, negustori ori proprietari de ateliere
ajungând prin mu ncă să agonisească averi de mărimi medii pentru vremea respectivă. Au
fost cazuri cînd liberții au jucat un rol de seamă și în viața culturală a Romei; este
semnificativ cazul poetului Horațiu provenit din părinți liberți. A se vedea N. Lascu, op.
cit., p. 325-327.

107
3.3. Liberții cetățeni romani

Oamenii eliberați care au devenit cetățeni romani, intră categoria
liberți lor c u cele mai largi drepturi din socie tatea romană . Ei aveau: ius
sufragi – dreptul de a vota ; ius comerci – dreptul de a încheia acte juridice
conform lui ius civile și de a transmite moștenirea pe cal e testamentară ca
oricare cetățean roman (ius testamenti factio) și ius conubi – dreptul de a
încheia căsătorii în conformitate cu legile romane . Nu beneficiază de ius
honorum și nici de ius militiae .

Secțiunea 4

CONDIȚ II INTERMEDIARE ÎNTRE SCLAVIE ȘI LIBERTATE

Au existat la Roma a numite categorii de persoane libere din punct
de veder e juridic însă, analizând starea lor faptică , se observă dependența pe
care o au față de alte persoane și familii . Situația nu a existat dintotdeauna ,
fiind rezultatul diferențierii sociale din cadrul statului roman. Acest fenomen
se observă mai cu seamă pentru cei care aveau condiție socială precară , fiind
dependenți în special de clasele bogate de care nu se puteau desprinde279.

4.1. Debitorul care nu își onorează datoria

Debitorul care nu a plătit datoria , la scadență dă posibilitatea
creditorului să utilizeze nexum -ul împotriva lui ajungând într -o stare de
semisclavie. Mai corect spus, d ebitorul ajuns în puterea creditorului nu
devine sclav imediat. Mai întâi era pus în lanțuri și dus la închisoarea
privată a creditorului, apoi creditorul îl scote la târg din 3 în 3 zile ca rudele
ori prietenii să-i plătească datoria și să fie eliberat . Dacă nimeni nu venea în
sprijinul datornicului, după 60 de zile , putea fi vândut peste Tibru ca sclav,

279 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p. 93. Formatat: Centrat
Formatat: Indent: Prima linie: 0,33
cm
Formatat: Stânga-dreapta

108 putea fi pus la muncă până era achitată datoria sau putea fi arun cat de pe
stânca Tarpeia280.
Evoluția condițiilor de viață din acele vremuri a făcut ca formele
rudimentare de executare asupra persoanei debitorului să lase loc mai târziu
executării bunurilor lui. Acest lucru s -a realizat prin intermediul Legii
Poetelia Pa piria .
Întrucât bunurile debitorului nu reprezintă nimic altceva decât
încorporarea economică a activității lui lucrative producătoare de valori, se
poate spune că executarea asupra bunurilor fie direct în natură, sau prin
echivalent, în sens larg, este tot o executare asupra persoanei avînd drept
țintă produsul activității debitorului.

4.2. Persoanele in mancipio

In mancipio erau copii sau a lte persoane din familie aflate sub
puterea lui pater familias . Prin drepturile nelimitate asupra supușilor săi,
pater familias putea să -i abandoneze sau să -i înstrăineze fără nici o
restricție. Prin înstrăinare , persoane le respective deveneau in mancipium,
aflându -se de acum sub puterea cumpărătorului. Mancipiu m putea să fie real
dar poate să ascundă realitatea, fii nd încheiat fictiv. Mancipium real are loc
atunci când copii sunt realmente vânduți de pater familias cu scopul de a
realiza u nui câștig. F enomen ul se petrece, de regulă, în cazul familiilor
sărace care recurg la vânzarea copii lor din cauza mizeriei . În pe rioada de
decădere a I mper iului roman, din cauza sărăciei familia ajunge să se vândă
în întregime.
Mancipium fictiv nu este o înstră inare adevărată a membrilor din
familie de către pater familias , ci simulată . Prin intermediul acestei

280 De pe stânca Tarpeia nu erau aruncați numai datornici sau sclavi, cu siguranță pedeapsa
a fost aplica tă în cazuri foarte diferite. Se cunoaște cazul lui M. Manlius Capitolinus de
obârșie patriciană, fii nd unul dintre puținii patricienii cu mare popularitate în rândurile
plebeilor. Nemulțumit de legile agrare, întrucât pentru tribunii plebei aceste legi permanent
erau subiect de discuții și răzvrătiri, Manlius a căutat să urzească metode pentru câștigarea
încrederii cetățenilor înrobiți din cauza datoriilor. Scopul era protejarea lor dar și obținerea
egalității în drepturi între plebei și patricieni. Intențiile sale au fost stopate de membrii
senatului. Ulterior a fost acuzat și condamnat pentru înaltă tră dare contra statului de către
duumvirii perduellionis numiți în acest scop. Sentința a fost executată prin aruncarea lui de
pe stânca Tarpeia. În realitate, nu era vorba despre înaltă trădare împotriva statului roman,
scopul urmărit fiind lichidarea unui o m primejdios care lupta pentru egalitatea în drepturi
dintre patricieni și plebei. A se vedea T. Livius, op. cit., 1, p. 278. De asemenea, jurământul
fals a fost pedepsit cu moartea prin aruncarea de pe stânca Tarpeia din considerentul că
jurământul persoa nei are la bază afirmațiile sale în raport zeii. A se vedea C. Șt. Tomulescu,
op. cit., 1956, p. 854 -855.

109 operațiuni putea să a ibe loc emanciparea fiului de familie sau adopția lui de
alte persoane .

4.3. Clientela

Romanii au atribuit lui Romulus existența clientelei281. În realitate
suntem în prezența unei instituții vechi a dreptului casnic care a existat în
cadrul anumitor famil ii romane încă înainte de apariția cetăților. Clienții de
deosebesc de cei eliberați din sclavie. Clienții erau oameni lipsiți de avere,
depindeau de un patron bogat de la care primeau ajutor și protecție în
schimbul anumitor obligații282. Este o legătură sa cră intervenită între patron
și clientul său având la bază raporturi religioase pe care în vr emurile
străvechi nimic nu o poate rupe. Cel care a devenit client ul unei familii nu
mai poate să renunțe unilateral la ea . Mai mult, clientela acelor timpuri
prim itive nu este un raport voluntar și trecător între oameni , dimpotrivă are
caracter ereditar283.
Între client și patron existau legături strânse și recipro ce de drepturi
și obligații ; patronul trebuie să protejeze cl ientul său prin toate mijloacele și
prin toate forțele de care dispune, prin rugăciune ca reprezentant al cultului

281 Nu există nici o deosebire semnificativă între clienți și plebei, între supus și bărbatul din
popor; în fapt, însă, există deosebiri semnificative d acă se ia în examinare că întotdeauna
clientela definește relația de dependență față de un membru al comunității cu drepturi
depline, iar pentru plebei se pune doar problema lipsei drepturilor politice. A se vedea, Th.
Momsen, op. cit., II, p. 66.
282 Clien tela nu este specifică poporului roman, ea se regăseșt e la numeroase popoare și se
presupune c ă datează din timpuri străvechi. C elții și popoarele indo -europene în general, au
cunoscut instituția clientelei. A se vedea P. Grimal, op. cit., I, p. 38.
283 Aces te aspecte rezultă cu prisosință din două cazuri: unul relatat de Plutarh iar celălalt
de Cicero. Plutarh descrie un proces împotriva lui Marius în care a fost chemat ca martor C.
Herennius , însă martorul refuză să depună mărturie deoarece, în conformitate cu vechile
reguli, era interzis patronului să mărturisească împotriva clientului său. Judecătorii admit
scuza lui C. Herennius întrucât se dovedise că familia sa, dintr -o perioadă veche, aveau
clienți membrii familiei tribunului Marius. La rândul său Mari us, nemulțumit de
împrejurarea creată, încearcă să argumenteze că o dată cu alegerea în magistratură a avut
loc și eliberarea din clientelă.
Cicero vorbește despre o dispută juridică din perioada sa pe tema clientelei între
familiile Claudius și Mar cellus; cea dintâi cu titlu de șefi ai gintei Claudia pretindeau, în
virtutea dreptului vechi, că familia Marcellus era clienta lor. Chiar dacă au trecut două
secole de când familia Marcellus deține ranguri înalte în stat, legătura clientelei nu a fost
niciodată înlăturată, susțineau cei din ginta Claudia. Cele două exemple demonstrează fără
echivoc legătura deosebit de puternică creată prin intermediul vechii clientele. Apud, F. de
Coulanges, op. cit., p. 128.

110 domestic, prin lance în calitate de războinic, prin lege ca judecător
particular .
Mai tî rziu când justiția cetății are dreptul să cheme clien tul personal
pentru faptele comise , patron ul are obligația să îl apere. Persoana care poate
să depună mărturie contra unui cognat din familie, nu poate să o facă contra
unui client284.
Clientul la rândul său, de cum se face ziuă este obligat să -și salute
patronul, să îl sprijine în toate activități le pe care le desfășoară, să îl
însoțească cu prilejul diferitelor întruniri, să presteze diferite munci pe care
le solicită patronul , să-i acorde respect și chiar să îl protejeze fizic dacă este
cazul.
Ulterior regulile clientelei se schimbă . Pe timpul poetului Horațiu
vechile obiceiuri cu privire la clientelă sun t depășite ajungând o măsură de
protecție pentru străin ii intrați sub puterea ginte i. Forța de muncă și virtuțile
militare ale clienților erau exploatate de gintă285.

4.4. Colonatul
4.4.1. Noțiu ni generale

La Roma , arendașul purta numele de colon. Cuvântu l „colon ” vine
de la colere cu semnificația de cultiva tor al pământul ui. În realitate, colonii
sunt coborâtorii din acei oameni pe care împărații dinainte de Marcus
Aurelius îi foloseau la culti varea pământurilor părăsite286. Colonul avea
dreptul să întemeieze familie și să încheie acte juridice.
În a doua jumătate a secolului I î. Hr., marii prop rietari de
pământuri încep să împartă terenurile lor în loturi mici și le arendează
oameni lor liberi î n schim bul unor sume de bani. Cultivatorii pământul ui
închiriat purt au denumirea de coloni. C ontracte le se încheiau asupra
terenurilor cu proprietarii acelor terenuri sau cu fermierii generali
(conductores) . Ulterior apar și coloni parțieri, persoane liber e care se
angajează să cultive pământul nu pe bani, ci pe produse287.

284 Potrivit cu Legea celor XII table, dacă pa tronul a provocat supărare clientului său, să fie
blestemat ( sacer esto) să moară. Apud , F. de Coulanges, op. cit., p. 127.
285 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 229.
286 Pe larg despre coloni a se vedea P. F. Girard, op. cit., p. 139; C. Hamangiu. M. G.
Nicola u, op. cit., p. 225; E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 93.
287 Plinius cel Tînăr cultiva cea mai mare parte a moșiilor sale din Italia cu arendași liberi
(coloni) care se îndatorau să plătească o sumă de bani. La un moment dat constată că
arendașii nu au posibi litatea să achite arenda și nici nu există perspectiva să o plătească în Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm

111 La un moment dat , intervin și așa -zișii coloni involuntari , proveniți
din rândul prizonierilor de război. Începând cu împăratul Marc Aureliu,
prizonierii nu mai erau transfo rmați cu toții în sclavi, o mare parte erau
atribuiți marilor latifundi ari cu scopul cultivării pământurilor . Prin această
măsură p rizonierii cultivatori de pământ deveneau coloni288.
Treptat, de -a lungul secolelor, statutul juridic al colonilor pe marile
domen ii private și imperiale se sc himbă. Până în secolul III d. Hr ., colonii
de pe marile latifundii beneficiau de libertate deplină cu excepția unor
obligați i temporare și sezoniere anuale privind cultiva rea și strângerea
recoltei și anumite munci casnice la f erma proprietarului terenului sau a
conductor -ului (angajatorul lor).
În timpul împăratului Constantin un edict imperial din anul 322 d.
Hr., leagă colonii de activitatea lor dar și de localitatea unde se află . Edictul
imperial nu permite colonilor nici u rmașilor lor să părăsească colonatu l
legându -i ereditar de glie (servi terae)289. Fără a fi sclavi, colonii, în
realitate , devin sclavi i pământului. Ei alcătui esc o nouă clasă ereditară fără
posibilitatea de părăs i pământul pe care îl muncesc , fiind vânduți o dată cu
latifundium .
Edictul lui Constantin cel Mare nu se referă doar la colonii , în egală
măsură privea și celelalte categorii sociale care desfășura u activități în mod
continuu aflați în directa subordon are a marilor bogătaș i. Este vorba despre
marina rii care închiriau corăbii , diferiți meseriași aflați în subordinea
patronilor etc.
Edictul imp erial urmărește să stopeze fuga de pe moș ii a colonilor
care, din cauza greutăților , adeseori le abandonau . Dispozițiile sugerează
trecerea către șerbie di n peri oada feudalismului timpuriu. Recunoscând noua
instituție a muncii forțate pentru persoane libere, autoritățile romane au

viitor. În aceste condiții Plinius hotărăște să schimbe modul de exploatare al moșiilor și să
dea o nouă posibilitate de plată a arendașilor. Astfel, nu se mai pretinde plata arendei în
bani ci într -o câtime din fructe (sed partibus locem). Ulterior, prin Lex Manciana, sistemul
prestațiilor personale ale colonilor apare bine organizat fiind evaluat pe zile de lucru în
raport de diferite activități desfășurate de coloni. A se vedea, V. Al. Georgescu, Curs de
drept roman. Originile și evoluția generală a proprietății în dreptul roman, Doctorat
juridic, anul I, Cernăuți, 1936 -1937, p. 449, nota (1).
288 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p. 94
289 Legarea persoanelor de activitățile pe care le d esfășurau nu a fost străină la Roma și
pentru alte categorii. Magistraților municipali (curiales) le-a fost impusă răspunderea cu
propria avere de încasarea impozitelor. Evitarea slujbei era frecventă, motiv pentru care s -a
trecut la transmiterea acestei s lujbe pe cale viageră descendenților. S -a admis la un moment
dat legitimarea copiilor naturali ai decurionilor tocmai pentru a deveni ulterior și ei
decurioni (legitimatio per oblationem curiae) . A se vedea I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 97
nota (2).

112 acționat împotriva propriilor lor tradiții. Măsura luată de împărat favorizează
clasa marilor proprietari și înrăutățește situația econ omică a celorlalte clase
sociale mai cu seamă o dată cu apariția noii monede din aur (solidus )290.
Printr -o novella a împăratulu i Valentinianus, confirmată u lterior de
Iustinian, apare o nouă categorie de coloni cunoscuți sub denumirea de
adscripticii (adăug ați) sau supranumerari ai micilor proprietari de pământ .
Intră în această categorie toți cei care nemaiputând trăi din roadele propri ilor
terenuri , acceptă să devină colonii .
Politica agricolă a statului alunecă spre patronaj ; țăranul liber ,
datornic sau s trâmtorat de nevoi își lasă pământul pe seama unui apărăto r
sau protector c are se obligă să intervină în favoarea datornic ului contra
creditorilor săi administrativi sau judecătorești. În acest mod, subjugarea
fizică a sclavului din vremea Republicii față de stăpânul său, a fost extinsă
în Imperiul târziu asupra omu lui liber dar nevoiaș, supus cu aceeași rigoare
la aceleași pedepse și înjosiri cumplite pe care le suporta sclavul.

4.4.2. Cum se devi ne colon

Întrucât munca sclavilor a deveni t la un moment dat lipsită de
randament în societatea romană, statul interesat de cultivarea pământurilor
ia diverse măsuri de a lărgi situațiile prin care se poate deveni colon.
Principalele modalități prin intermediul cărora se devine colon au
fost:
– prin naștere. Copilul colonului devenea și el colon ;
– prizoni erii de război. P ot fi tranformați în coloni toți prizonierii sau
numai o parte ;
– cei care vagabondează . Toate persoanele fără căpătâi (cerșetorii,
vagabonzi etc), începând cu perioada Imperi ului erau prinși și, de regulă,
erau transformați în coloni ;
– prin prescripție.T recerea timpului produce efectul pentru cel care
lucra pământul altuia 30 de ani , să fie fixat de pământ în calitate de
colon .
Toate modalitățile de intrare în colonat au fost c reate de -a lungul
timpului din necesități practice cu scopul de a spori muncile agricole și
activitățile cu profit rapid și s igur pentru marii bogătași din I mperiu291.

290 H. C. Matei, op. cit. , p. 191.

113
4.4.3. Condiția juridică a colonilor

La un moment dat sclavia în societatea romană a dev enit
nerentabilă. Sclavul putea fi repede eliberat. Stăpânul stimula sclavul
spunând “dacă ai comportare bună la anul te eliberez” și acest lucru
adeseori avea loc. Prin natura statutului său juridic , libertul crează mai
puține probleme fostului stăpân dec ât sclavul stăpânului de sclav. În aceste
împrejurări începe să ia amploare colonatul, s tatul roman facilitează această
situație292.
Colonii sunt oameni liberi dar libertatea lor este limitată. Sunt fixați
pe pământul pe care -l cultivă și nu -l pot părăsi; d acă îl părăsesc proprietarul
îl putea aduce înapoi printr -o acțiune în revendica re.
La început c olonii nu mergeau la oaste, dar erau obligați pe lângă
bani sau cereale să îndeplinească diferite corvezi către proprietarul
pământului, cum ar fi zile de muncă cu brațele ori cu animalele293.
În secolul II d. Hr., a fost o perioadă prosperă în Imperiul Roman,
împăratul Hadrian este sesizat că în provincie un colon care încheiase cu o
cetate o înțelegere să cultive pământul, la expirarea termenului îi este
interzis să părăsească cetatea fiind obligat să își continue activitatea . Cetatea
motivează reținerea colonului prin lipsa persoanelor interesate de
agricu ltură. Împăratul sugerează eliberarea arendașul ui la sfârșitul
contractului cu motivarea că doar procedâ nd în acest mod cetatea va găsi
mai rapid noi arendași , dacă vor ști că au libertate deplină la terminarea
contractului.

4.4.4. Restricții care rezultă din starea de colonat

Principalele restricții impuse co lonilor se referă la situațiile de ieși re
din colonat. În Imperiul târziu, au fost impuse colonilor restricții privind
libertatea lor de mișcare, fiind legați permanent de latifundium . Noul statut
juridic îngrădește drepturile și libertățile avute anterior , fiind consființit de
un contract form al încheiat între coloni și proprietar, validat apoi de
autoritățile statului. La aceste îngrădiri a contribuit într -o mare măsură și
inflația din I mperiu aflată în creștere, motiv pentru care în anul 302 d. Hr.,
Dioclețian a promulgat edictul intitulat Edictum de pretiis venalium rerum
care fixează prețuri maximale la numeroase bunuri și introduce pedeapsa cu

291 V. M. Ciucă, op. cit., p. 231.
292 Cr. Murzea, op. cit., p. 73.
293 V. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 118.

114 moartea pentru nerespectarea lor. Măsura s -a dovedit ulterior un eșec, iar
viitorii împărați au căutat să intervină cu strategii de altă natură294.
Pe de altă parte, c olonului îi este interzis să cheme în j udecată
proprietarul pământului . În ce îl privește pe proprietarul pământului , el are
asupra colonului o putere ( potestas ) care se reduce la un drept de corecție295.

4.4.5. Moduri de eliberare din colonat

Dreptul roman a admis puține cazuri de ieșire din colonat .
Excepțional s e admite eliberarea colonului din starea în care se află în
următoarele situații :
– atunci cînd intră în armată. La o anume epocă s -a permis colonilor
să facă parte din a rmata romană dacă interesele statului impun această
măsură ;
– colonul care obține dreptul de a intra în cler;
– stăpânul renunță la pământ ul pe care colonul își desfășoară
activitatea . Renunțarea urmând să aibe loc în favoarea colonului. În acest
caz stare a juridică a colonului se transformă din arendaș în proprietar .

4.5. Alte categorii de persoane aflate în stare de semisclavie

Societatea sclavagistă roman ă a urmărit să asigure claselor
dominante instrumente de achiziție cât mai eficiente și mai divers e, pentru a
le garanta dezvoltarea economică. Pe această linie își fac apariția în diverse
etape și alte categorii de persoane care, numai teoretic sunt libere, în fapt
aveau o situație asemănătoare colonilor sau sclavilor.

4.5.1. Auctorati

Forma de semi scalavie cunoscută sub senumirea de auctorati a
apărut târziu la Roma fiind rezultatul sără ciei și a crizelor sociale din
Imperiu. Așa se explică de ce persoane cu situație materială precară ajung să
încheie contracte de natură speci ală punându -și viața în primejdie pentru
sume de bani sau alte beneficii materiale de care, de cele mai multe ori , nu
ajungeau să beneficieze . Este cazul persoanelor libere ce se angajează din
proprie inițiativă gladiatori pe bază de contracte încheiate cu proprietarii sau

294 M. Cary, H. H. Sculard, op. cit., p. 604.
295 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, pp. 136 -139.

115 antre prenorii organizatori de circ sau de festivități publice în vederea
disputelor cu animale sălbatice sau cu alți gladiatori296
Auctorati încheie contracte cu lanista (proprietarul s au antreprenorul
de circ) . Din momentul încheirii , gladiatorul se află într -o stare de servitute
permanentă față de lanista pe toată durata contractului297. Cu pr ilejul
încheierii convenții lor, auctorati jurau să învingă sau să fie uciși de
adversar. P e tot parcursu l derulării contract ului auctorati erau obligați să
respecte întrutotu l măsurile luate de lanista .298
Pe lângă auctorati au mai existat și cei care au fost răscumpărați de
la dușmani de o terță persoană. Ei purtau denumirea de redempi ab hostibus,
până la achitarea sumei cu care au fost răscumpărați ei rămân în puterea
celui c are i-a răscumpărat.

296 E. Molcuț, D. Oancea , op. cit., p. 94.
297 Luptele de gladiatori au ajuns la o asemenea populariate și înflorire la Roma încât
numai vânzarea programelor acestora a devenit o afacere profitabilă. Adeseori oamenii
liberi se vindeau antreprenorilor pentru a lupta în arenă ca gl adiatori în schimbul mâncării
și plății. Și plebeii secolului al V -lea au îndurat lipsuri și au fost înfometați, dar ei nu și -au
vândut libertatea; și cu atât mai puțin jurisconsulții acelor timpuri s -ar fi înjosit să declare
unul dintre acele contracte pe cât de imorale pe atât de ilegale ale gladiatorilor. Pentru
detalii a se vedea Th. Momsen, op. cit., III, p. 287.
298 V. M. Ciucă, op. cit., p. 233.

116 Capitolul VIII
STATUS CIVITATIS

Având criteriu de bază drepturile de care puteau să disp ună, oamenii
liberi se împart în: cetățeni rom ani, latini și peregrini. C ele trei categori i nu
dispuneau de drepturi identice . Numai cetățenii r omani au fost beneficia rii
tuturor drepturilor civile și politice iar celelelte categorii aveau o condiție
juridică inferioară . De aici rezultă o serie de avantaje pentru cetățenii romani
și dezavantaje pentru celelelte categorii . De altfel, p entru cetățea nul roman
nu a exista t mândrie mai mare decât să exclame în fața altora : civis romanus
sum! Numai cetățeanul roman se bucură de plenitudinea drepturilor politice
și civile conferite de statul roman pe care le -a apărat cu strășnicie timp de
secole299.

Secțiunea 1
CETĂȚENII ROMANI

La început, cetățenii romani intrau în categoria așa zișilor protecori
iar populațiile fără cetățenie aflate la Roma erau protejații lor. La fel ca în
toate comunităț iile care permit așezarea altor popoare pe teritoriul lor, și la
Roma menținerea relațiilor de drept între cetățeni i romani și cei care nu au
cetățenie a devenit la un moment dat dificilă și apoi problematică300.
Drepturile civile de care se bucură cetățeanul roman erau
următoarele :
– ius com mercii sau commercium , mate rializat prin dreptul de a
încheia acte juridice în conformitate c u regulile dreptului civil ;
– ius conubii sau conubi um, constând în dreptul de a încheia
căsătorii valabile potrivit cu normele dreptului civil ;

299 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit. , p.89.
300 Prin Liga Latină, dreptul de a locui la Roma a fost acordat tut uror latinilor; frecvența
eliberărilor din sclavie, afluența la Roma a străinilor din alte zone datorită bunăstării de care
beneficiau în capitală, trebuie să fi produs în timp de pace un număr impresionant de
persoane lipsite de cetățenia romană. În acest e condiții, dependența umilitoare care lega
persoanele lipsite de cetățenie de cetățenii romani, patricieni bogați în special, începe să
cunoască noi dimensiuni; raporturile lor cu protectorii încep să -și piardă din rigorile și
importanța anterioară. A se vedea Th. Momsen, op. cit., I, p. 66. Formatat: Titlu 1
Formatat: Stânga-dreapta

117 – ius militiae se referă la dreptul persoan ei de a face parte din armata
romană ;
Pe lângă drepturile civile menționate, cetățeanul roman a beneficia t
și de următoarele drepturi politice:
– ius suf fragi, constând în dreptul de a alege și de a fi ales ;
– ius honorum se referă la dreptul de a candida p entru magistraturile
statului.
Două categorii de cetățeni se bucurau de facilități și privilegii
importante în statul roman. Este vorba despre cei care făceau parte di n cler
sau din rândurile armatei. În schimb o altă categorie cunoscută sub
denumirea de rustici au fost tratați cu oarecare indulgență în raport cu
celelalte fără să fie beneficiari de privilegii301.

1.1. Moduri prin care se dobândește cetățenia romană

Calitatea de cetățean roman nu era deținută de toți cei care locuia u la
Roma. Cei lipsiți d e cetățenie aveau condiție juridică inferioară chiar dacă s –
au născut și au trăit tot timpul la Roma. După libertate , cetățenia roman ă
este cel de -al doilea element de importanț ă capitală de care cineva putea să
se bucure potrivit cu dreptul roman .
Calitat ea de cetățean roman (status civitatis) se poate dobândi prin
naștere sau prin fapte ulterioare nașterii302. Vom analiza fiecare din cele
două situații.

1.1.1. Dobîndirea cetățe niei prin naștere

Modul originar de dobândire a cetățeniei romane este nașterea . În
acest scop se are în vedere după cum copilul s -a născut din căsătorie sau din
afara ei.
Prin Lex Minicia sunt precizate restricții impuse pentru dobândi rea
cetățeniei romane pentru copii născuți în afara căsătoriei (sine connubium) .
Legea nu se referă la situația în care copilul s -a născut dintr -un cetățean
roma n și o mamă peregrină dar stipulează situația inversă, când tatăl este
peregrin iar mama este romană copilul devine în acest caz , peregrin. Eroarea
mamei cu privire asupra s tatului juridic al ta tălui est e profitabilă
copilului303. Așa fiind , rezultă următoarele ipoteze :

301 Prin rustici se înțeleg cei considerați ca fiind rusticitate gaudent adică persoane care sunt
lipsite de cultură. A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., I, p. 111.
302 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 177; E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 86.
303 V. M. Ciucă, op. cit., p. 237.

118 – copilul născut din căsătorie dobândește condiția juridică a tatălui
din momentul în care a fost conceput ;
– copilul născut din afara căsătoriei do bândește condiția juri dică a
mame i din momentul când s -a născut304.

1.1.2. Dobâ ndirea cetățeniei prin fapte ulterioare nașterii

Fapte ulterioare nașterii care dau dreptul la cetățenie sunt:
– naturalizare a. În acest caz cetățenia se dobândește în mod special
pentru anumite categorii de pe rsoane ;
– dacă are loc dezrobire a sclavului de către un cetățean roman ,
dezrobitul preia condiția juridică a celui care l -a dezrobit devenind și el
cetățean roman ;
– este posibilă acordarea cetățeniei și prin concesie specială .
Exemplu: Edictul lui Caracal a din 212 d. Hr., acordă cetățenie tuturor
peregrinilor din imperiu cu excepția celor deditici305.
– legea este un alt mod prin care cetățenia poate să fie acordată . De
pildă Lex Acilia repetundarum în temeiul căreia oamenii liberi necetățeni
care fac dovd a în fața justiției că un magistrat a lu at mită , drept răsplată
primea u cetățenie romană.

1.2. Pierderea cetățeniei romane

Fără importanță dacă cetățenia se dobândește prin naștere ori prin
cauze ulterioare nașterii, ea nu este veșnică ; cei care are bene ficiul
cetățeni ei, oricâ nd pe tot parcursul vieții o pot pierde . Situațiile care atrag
pierderea cetățeniei sunt sancțiuni pentru cel în cauză, fiind considerate de o
gravitate deosebită iar consecințele sunt pe măsură .
Avem în vedere următoarele cazuri de pierdere a cetățeniei romane :
– odată cu pierderea libertății cetățeanu l roma n pierde și cetățenia .
Niciodată cetățenia nu subzistă atunci când a fost pierdută libertatea ;

304 Până în perioada împăratului Marcus Aurelius nașterile nu erau declarate autorităților,
iar constatarea deceselor începe să fie consemnată abia de pe vremea lui Servius Tullius.
Potrivit unor da tini păstrate din vechiul drept roman, copilul născut trebuia să fie ridicat în
brațe (liberum tollere) de pater familias ca să fie considerat civis. A se vedea C. Șt.
Tomulescu, op. cit., 1973, p. 126.
305 Rațiunile care au stat la baza edictului lui Carac alla sunt în primul rând de ordin
financiar pentru că o dată cu acordarea cetățeniei a crescut numărul persoanelor plătitoare
de impozit. Într -adevăr, în urma edictului au fost puși la plata impozitului de 5 la sută pe
succesiune toți locuitorii liberi ai statului roman având calitatea de cetățeni. A se vedea Cr.
Murzea, op. cit., p. 68.

119 – la Roma nu s -a admis dubla cetățen ie. Cel care pe lângă cetățenia
romană era și cetățeanul altui stat, drept pedeapsă cetățenia romană era
pierdută ;
– exilul cetățeanul ui roman atrage după sine și pierderea cetățeniei .
Exilul a fost o pedeapsă destul de gravă dar mai puțin gravă decât moartea
ori sclavia . Cel ped epsit cu exilul, automat pierede anumite drepturi
conferite de s tatul roman printre care și cetă țenia306.
La origine libertatea se confundă cu cetățenia , între cele două nu a u
existat deosebiri esențiale în acele vremuri . Ulterior, o dată cu extinderea
statului străinii veni ți la Roma dobândesc statut juridic propriu iar
demarcația dintre vechii locuitori ai cetății și străini, rezultă prin drepturile
și ob ligațiile fiecărei categorii și din modul cum se dobândește ori se pierde
cetățenia romană307.

1.3. Numele cetățeanului roman

După indicația lui Varro, în perioada străveche individul purta un
singu r nume . Așa se explică de ce întemeietorul Romei avea doar numele de
Romulus. Ulterior pentru cei grupați pe ginți, familia poa rtă numele gentilic
al strămoș ului comun , toți membr ii familiei aveau același nume (nomen) ,
dacă descind din aceeași gintă308.
Nomen, arată ginta din care făcea parte cel care purta numele
respectiv. De aceea, scrierile vremii vorbesc adeseori fie de nomen
gentilicum sau de nomen gentile . Nu există îndoială c ă ginta a fost o unitate
constituită din toți cei care își afirmau originea dintr -un strămoș comun . De
aici legătura cu privire la numele (nomen ) comun pentru toți descendenții
acelei ginte .
Nomen este cel mai important element de identificare al individu lui
în societatea romană. Fără nici o îndoială, prin nomen s-au distins între ele
grupele de indivizi din perioada veche și ulterioară a Romei . Pe de altă
parte, nomen se află la baza rangului prin care cineva se afirmă în societate ;
oricine pronunță un an umit nume (nomen) , în același timp afirmă din ce
gintă face parte. Între ele, gintele nu erau egale, de aici rezultă și
diferențierea dintre membrii lor309. Nomen cu terminația –ius îl purtau
bărbații iar cu terminația –ia îl purtau femeile : Tullius, Tullia ; Fabius, Fabia
etc.

306 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 1, p. 127.
307 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p. 90.
308 M. Jacotă, op. cit., 1976, p. 59.
309 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 30.

120 Membrii aceleiași familii se recunosc înt re ei și prin alte elemente de
identificare cum ar fi : praenomen (prenume, numele propriu) dar și prin
cognomen (poreclă)310. Acest lucru apare odată cu extinderea populației ,
când nevoia d e identificare a fiecărui individ prin elemente mai sigure
devine necesară .
Se ajunge la un moment dat la sfârșitul R epublicii și în primele
veacuri ale imperiului fiecare cetățean roman să dețină nume compus din
următoarele elemente : praenomen, nomen și cognomen . Din examinarea
celor trei elemente constatăm că în conținutul fiecăruia se găsește sufixul
nomen, ceea ce ar putea arăta că acea parte din nume care cuprinde doar
cuvântul nomen, fără nici un adaos, a stat la baza constituirii numelui la
roman i311.
Praenomen este numele personal al individului, numele prin care se
disting între ei cei care poartă nomen gentilicum comun . Întotdeauna
praenomen era scris înaintea lui nomen și, de regulă , se folosea numai prin
abreviere de unde se poate trage concluz ia că avea mai puțină importanță
decât nomen gentil icum .
La început , în societatea romană praenomen erau foarte variate , cu
timpul familiile au căutat singularizarea identității prin preferința pentru
anumite cuvinte folosite drept praeno men312.
În legătură cu data cînd era stabilit praenomen la noi născuți ,
precizăm că abia în a noua zi de la naștere (dies lustralis) – ziua purificării,
fătul putea să aibă acest element personal de identificare. În registrele
publice , noul născut se înscria cu numele întreg iar atunci când tânărul a

310 Gh. Bichicean, op. cit., p. 58.
311 De pildă, praenomen cuvânt compus din nomen (nume) și din prepoziția prae (înainte),
are semnificația: nume pus înainte, adică înaintea lui nomen . Cognomen cuvânt compus din
nomen și din prepoziția cum (cu), înseamnă nu mele care însoțește pe nomen fiind așezat
după nomen , ca și cum l -ar însoți. La romani femeile nu dețineau cele trei elemente de
identificare (nomen, praenomen și cognomen) , fiind dreptul exclusiv al bărbaților. Inițial,
femeile aveau doar praenomen la car e ulterior s -a adăugat numele tatălui iar pentru femeia
căsătorită, numele soțului. Se obișnuia uneori ca fica să pună după numele tatălui litera f,
(ilia) – Caecilia Metelli ; Caecilia Q. (uinti) Cretici f. (ilia). Pentru detalii a se vedea
„Numele la roman i” în Gramatica limbii latine de I. I. Bujor, Fr. Chiriac, Editura
științifică, București, 1958, p. 374.
312 Adeseori praenomen era dat în legătură cu momentul din zi al nașterii copilului, de
pildă, cel ce se năștea dimineața era numit Manius, Maniav (mane – dimineața); cel care se
năștea în timpul zilei putea fi denumit Lucius, Lucia (lux – lumină). Mai exista obiceiul la
romani ca praenomen să fie dat după ordin ea nașterii copiilor în familie: Quintus, Decimus,
etc. pentru băieți sau Secunda, Tertia, Quo arta pentru femei. Copii născuți după moartea
tatălui, purtau adeseori praenomen de Postumus, Postuma etc. În legătură cu evoluția
prenumelui la romani a se vedea „Numele la romani”…ibidem , pp.375 – 376.

121 atins vârsta majora tului, îmbrăca toga virilă și era înscris în listele
cetățenești , dacă îndeplinea cerințele de a fi cetățean roman .
1. Cu începere din etapa în care ramurile descendenților din
același strămoș s -au înmulțit , își fa ce apariția al treilea element cu privire la
identificarea individului : cognomen.
Cognomen corespunde cu ce ea ce înțelegem astăzi prin poreclă. În
acest mod , prin cognomen se disting între ele familiile aceleia și ginte.
Întregirea identității cetățeanului roman folosind cognomen își găsește
următoarea explicație. Analiza cuvintelor folosite drept cognomen, d e
regulă , sunt legate de anumite însușiri fi zice ori morale ale familiei, ale
șefului de familie iar uneori c hiar a unor membrii din familie , sau erau
legate de anumite activități ale acestora.
Precizăm că între nomen și cognomen se însera la genitiv și numele
părintelui, iar dacă este vorba despre bărbați , se arăta și tribul în care votau.
Exemplul clasic , ușor de înțeles , este numele celebrului orator ș i jurist,
Cicero313.
Mai târziu, alături de cele trei elemente de ide ntificare a mai fost
admis unul: agnomen .
Agnomen era dat anumitor perso ane de regulă după fapte mari , de
obicei de vitejie prin lupte. Spre deosebire de praenomen care era
transmisibil din genera ție în generație în cadrul aceleiași familii, agnomen
era personal și nu se transmite urmașilor314.
Cu începere din epoca î mpăratul ui Octavian August s-a urmărit să
apară nume care amintesc de gloriile trecutului, a șa fiind s -a permis ce lor
care se trăgeau din strămoș i purtători de glorie să adauge la numele lor
agnomen purtat de strămoșul glorios.
Prin adopție , la cele trei elemente ale noi familii , adoptatul avea
numele compus din nomen al părintelui cu sufixul –anus. De pildă: P.
Cornelius Scip io Aemilianus, fiu al lui L. Aemilius Paulus și adoptat în
familia P. Cornelius Scipio.

313 Cel mai reprezentativ exemplu este al lui Marcus Tullius Cicero. Mai întâi scris este
praenomen -ul Marcus (prescurtat M.); apoi urmează Tullius care este nomen gentilicum
pentru că aparține gintei Tullia; după care urmează prescurtatea ( M.f. ) cu semnificația de
Marci filius deoarece era fiul lui Marcu s; apoi se scrie cuvântul Corn desemnând tribul de
cetățeni în care votează. În cazul lui Cicero este vorba de Cornelia tribu iar la sfârșit se află
cognomen care, se bănuiește că provine de la o excreșcență de mărimea bobului de mazăre,
semn distinct avut pe față de marele orator.
314 Cuvântul agnomen este format din prefixul ad (la) și din nomen, cu semnificația unui
adaus la nume ( nomen). Primul cetățean roman despre care istoria ne spune că s -a bucurat
de agnomen a fost P. Cornelius Scipio învingătorul Cartaginei în Africa, motiv pentru care
contemporani l -au denumit cu apelativul „Africanul”. A se vedea „Numele la romani” …
ibidem , p. 377. Formatat: Indent: Prima linie: 1,27
cm, Fără marcatori sau numerotare

122
1.4. Numele purtat de sclavi

În privința sclavilor, situația numelui era oarecum simplificată în
raport cu numele cetățeanului roman. L a început sclavii purtau doar numele
stăpâ nului iar mai târziu , când sclavia capătă amploare întâlnim la sclavi
praenomen propriu chiar dacă nu sunt considerați persoane în societatea
romană.
După praenomen, la sclavi apare nomen gentilicum și praenomen al
stăpânului la care se adaugă cuvîntul sclav ( servus ).
Nomen gentilicum și praenomen al stăpânului sunt confirmarea
lipsei de personalitate a sclavului. Dacă sclavu l își schimbă stăpânul, se
adăugă la numele noului stăpân cognomen al fostului stăpân cu sufixul –
anus .

1.5. Numele lib erților

În sfârșit, cel eliberat din sclavie rămâne pe mai departe cu nomen -ul
fostului stăpân la care se adăuga un praenomen dorit de fostul stăpân .
Cu începere d in epoca clasică , libertul lua nomen și praenomen al
stăpânului său la care adăugă vechiul ui său nume drept cognomen . Mai
târziu liberții și urmașii lor, urmăresc să elimine orice indici u din care să
rezulte starea pe care au avut -o înainte . De aici s -a produs o adevărată
dezorndine în privința numelui cetățeanului roman , apogeu l a fost atins în
perioada Imperiului . Întîlnim de acum mai multe cognomina purtate de
aceeași persoană sau cazuri unde sunt luate drept praenomen cuvinte care
erau de fapt cognomina. Alții își formează cele trei elemente ale numelui din
nomen al tatălui și al mamei315. Este rezultatul decadenței în care se află
societatea romană pe plan politic, economic și social.

1.6. Domiciliul cetățenului roman

Etimologic, termenul de domiciliul își găsește sorginea în dreptul
roman prin sintagma latină domum colere , ceea ce înseamnă casa în care
locuiește cineva. Domiciliu în dreptul roman este centrul activității sociale a
unei persoane, locul unde își are principala așezare, unde locuiește în mod
statornic și obișnuit.

315 Pe larg despre cele discutate a se vedea „Numele la romani” …p. 378; M. V. Jakotă, op.
cit., II, p. 226.

123 Pentru existența domiciliului în dreptul roman se cer întrunite
următoarele elemente :
– este necesar să existe intenția persoanei respective, voința de a
locui acolo unde și-a ales locuința în chip permanent. Dat fiind greut ățiile
privind această dovadă, din perioada împăratului Hadrian cine locuieș te 10
ani într -o locuință , se presupune că există intenția de a avea acolo
domiciliul. O ședere trecătoare cu prilejul unor vizite , în scop de afaceri ori
de recreere , nu este s uficientă pentru a stabili în acel loc domiciliul celui în
cauză .
– este necesară manifestarea voinței celui în cauză de a avea în acel
loc domiciliul . Manifestarea de voință rezultă din fapte corespunz ătoare cum
ar fi desfășurarea în locuință a unor activităț i permanente , instalarea unor
sclavi cu caracter per manent care să preia activi tățile , montar ea unui nou
mobi lier din care rezultă permanență etc.
Întreruperile mai lungi sau mai scurte , nu pre zintă nici o importanță
din pun ct de vedere juridic asupra domiciliului dacă se poate dem onstra fără
echivoc voința părții cu privire la existența domiciliu lui în acel loc .

1.6.1. Felurile domiciliului

Potrivit cu regulile din dreptul roman, domiciliul poate fi de două
feluri : voluntar sau forțat.
a) Domiciliul voluntar apare atunci câ nd persoana însăși a înțeles
să-l aleagă fără concursul nimănui (uti i n illa civitate domicilium) . În acest
caz v oința celui în cauz ă are valoare supremă asupra aleg erii.
b) Domiciliu forțat sau necesar (domiciliu necessarium), apare
atunci când legea (nu voința celui în cauză), fixează anum itor pers oane locul
unde să domici lieze. Copii legitimi își au domiciliul la tatăl lor; femeia
căsătorită domiciliază la bărbatul său ; senatorii își au domiciliul în capitală ,
dar au dreptul să aleagă domiciliu l într -o altă localitate ; solda ții domiciliază
în localitatea de garnizoană; cei condamnați la relegatio sau deportațio vor
domicilia acolo unde au fost trimiși etc.
Dreptul roman permite ca o persoană să aibe în același timp mai
multe domicilii, Roma fiind privită ca o patr ie comună a tuturor cetățenilor ,
după cum era posibil ca o pe rsoană să nu aibe nici un domiciliu.

124 Ipoteza prin care cineva nu ar e nici un domiciliu nu a f ost exclusă
dar s-a întâmplat destul de rar în dreptul roman316.

1.6.2. Pierderea domiciliului

Ca regulă generală, domiciliul se pierde atunci când persoana
dobân dește o altă locuință cu statut de domiciliu. Excepțional , este posibil
ca domiciliu l să fie pierdut fără ca cel în cauză să îl redobândească sau să
obțină altul nou . Situații de acest gen apar în caz de exil , ori în alte cazuri
stabilite de lege317.

Secți unea 2
LATINII

Latinii au fost locuitori i Latiumului din cele mai vechi timpuri . Ei au
format o confederație cunoscută sub denumirea de Confederația L atină . La
Roma se aplica dreptul roman , iar teritoriile ocupate de latinii aveau dreptu l
lor național – dreptul latin . Ma i târziu , când latinii au intr at în relații strânse
cu romanii , pe lângă dreptul lor național dobândesc și anumite drepturi
prevăzute de dreptul roman318. În cele din urmă Confederația L atină a fost
desființată prin impunerea hegemoniei roman ilor împotriva tuturor
popoarelor din confederație .
o Latinii se bucurau de următoarele drepturi la Roma : ius
commercii, ius sufragi și ius connubi .
Latinii sunt de mai multe feluri , fiecare categorie având drepturi
distincte la Roma .
2.1. Latini Veteres

Cei mai vechi latini poartă denumirea de latini veteres . Cu ei
romani i s-au aflat în relații apropiate prin comerțul practicat dar și prin
legături de sânge . Legat de drepturile politice și civile ale latinilor veteres ,
se cunoaște cu cetitudine că nu pu teau deveni magistrați la Roma. Nu erau
însă lipsiți de toate drepturile politice și civile , beneficiau de ius comerci. În
ce privește ius conubi , nu se cunoaște precis care categorie de lat ini și în ce
condiții erau benefi ciari. Este posibil ca latinii veteres să fi fost singurii

316 Difficile est sine domicilio esse quemquam. – Destul de rar ca cineva să nu aibe
domiciliu. (L.27 2, Dig., Ad municipalem et de incolis, 50. 1).
317 S. G. Longinescu, op. cit., I, p. 242.
318 G. Danielopolu, op. cit., I, p. 126. Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare

125 benefic iari însă, se știe că nici o catego rie a latinilor nu aveau ius honorum
și ius militiae319.
2.2. Latinii coloniali

o Latinii coloniali . Intră în această categorie toți membrii
coloniilor latine fondate de Roma după anul 495 î. Hr. Drepturile lor se
cunoaște că erau mai restrânse decât a celorla lte categorii de latini dar, în
mod sigur aveau ius comerc i
Câteva cuvinte în plus trebuie menționate în legătură cu o altă
categorie de latini, cunoscută sub denumirea de latini iunieni.

2.3. Latini iunieni

Au fost creați prin legea Iunia Norbana în anul 18 î. Hr. Din această
categori e fac parte sclavi eliber ați prin moduri neformaliste și foști i sclavi
eliberați împotriva prevederilor legii Aelia Sentia320.
Stăpânul latin sau pereg rin care dezrobește sclavul său, nu poate să -i
transmită acestuia calitatea de cetățe an roman prin dezrobire pentru că el
însuși nu deține această calitate. Cel mult sclavul dobândește calitatea
stăpânului său (latin sau peregrin) 321. Dezrobiții nu puteau fi aleși magistrați
(ius honorum) și nu aveau nici dreptul de a face parte din armata romană
(ius militiae)322. Abia mai târziu s-a per mis dezrobiților să facă parte din
rândurile armatei romane.
Latinii iunieni nu pot lăsa moștenire averea lor membrilor familiei ,
după moarte averea o prelua fostul stăpân. De asemenea, n u au dreptul să
beneficieze de bunurile lăsate prin testament de alte persoane în favoarea
lor.
Legea Iulia Norbana stabilește ca provizorie starea l atinilor iunieni
și arată situațiile în care pot să devină cetățeni romani. Dintre situațiile pe
care legea le consideră ca intrând sub incidența ei amintim :
– căsătoria dintre latin și femeia lipsită de cetățenie romană dar pe
care din eroare o consideră romană;
– căsătoria latinului cu o femeie cetățeană romană;
– latinii care au fost primiți în corpul militar;
– prin ordinul împăratului.

319 C. Stoicescu, op. cit., p. 78.
320 P. F. Girard, op. cit., p. 133.
321 Dacă sclavul dezrobit a fost supus în timpul sclaviei unor pedepse grave ( vinci tortive),
el devenea în baza legii Aelia Sentia numai peregrin, chiar dacă a fost dezrobit de un
cetățean roman. A se vedea Șt. Coc oș, op. cit., p. 75.
322 Vl. Hanga, Principiile. .. , p. 56. Formatat: Indent: Prima linie: 1,27
cm, Fără marcatori sau numerotare
Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

126 Începând cu perioada imperială, anumit e profesiuni exercitate de
către latini conferă posibilitatea de a obține mai ușor cetățenia. Int ră aici
cărăuși și negustori, în schimb alte categorii de persoane cu meserii liberale
precum avocatura, medicii sau bancherii se bucurau numai de scutiri în c e
privesc sarcinile publice323.
În afară de categoriile mențio nate a mai existat și categoria latinilor
fictivi în rândul cărora au intrat locuitorii provinciilor asimilați latinilor
coloniali324.

Secțiunea 3
PEREGRINII

Sunt acele popoare cunoscute la Roma di n ve chimea mare sub
denumirea de hostes – dușmani. În realitate este vorba de vecinii R omei
aflați dincolo de Tibru, având legături economice cu romanii325. Peregrinii
puteau să vină la Roma în sco p comercial sau de altă natură fă ră să cadă în
sclavie. În raporturile dintre ei , peregrinii puteau uza de dreptul cetății lor
sau de dreptul ginților (ius gentium). Peregrinii au fost considerați atât
supuși dar și aliați ai Romei , în opoziție cu barbarii care rămân în afara
lumii romane. B arbarii sunt dușmanii Romei iar dacă sunt prinși în război
ori pe timp de pace , devin sclavi.
Peregrinii sunt de două categorii :
– peregrini obișnuiți ;
– peregrini deditici.

3.1. Peregrini obișnuiți

Peregrinii obișnuiți s unt membrii p rovinciilor legate de Roma de-a
lungul vremii prin tratate326. Ei au reguli și legislație proprie fără să poată
beneficia de legislația dreptului roman public sau privat . Dispozițiile
legislative aplicabile peregrinilor obișnuiți , poartă denumirea de dreptul
ginților (ius gentium ). Această ramură a dreptului roman a apărut și s -a
dezvoltat ca un reflex al cerințelor schimbului de mărfuri.

323 S. G. Longinescu, op. cit., I, p. 241.
324 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 129.
325 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 284.
326 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 1, p. 130.

127 În raport cu avantajele pe care le prezintă ius gentium , după o
perioadă îndelungată , a preluat funcțiile dreptului civil aju ngând sub
Iustinian să fie general izat327.
Intră în categoria peregrinilor obișnuiți galii, grecii precum și alte
popoare a le căror cetăți nu au fost desființate din punct de vedere politic de
romani .

1. 3.2. Peregrinii deditici

Sunt locuitori ai I mperiului fără să aparțin ă nici unei cetăți ori
provincii aliate sau federate. Cuvântul „dedere” înseamnă a se preda fără
condiții , de unde rezultă că în această categorie intră popoarele cucerite d e
romani prin capitulare , fără să existe încheiat nici un tratat de ali anță.
Perigrinilor deditici nu li se recunoște un drept al lor fiind supuși dreptului
învingătorului . De regulă, învingătorul le aplica dispozițiile lui ius gentium.
Tot în această catego rie intră persoanele care și -au pi erdut cetățenia
romană în urma unei condamnări sau prin exil , evitând astfel o condamnare
capitală. Condiția lor juridică este asemănătoare peregrinilor deditici deși, în
realitate, nu fac parte din rândurile lor totuși pot fi asimilați fără nici o
reținer e.
Litigiile peregrinilor sunt rezolvate de pre torul peregrin.
Sunt incluși în rândurile peregrinilor deditici și sclavi eliberați dacă
în timpul sclaviei au suferit pedepse grave ori au avut meserii infamante328.
În conformitate cu regula din legea Aelia S entia , liberților pere grini deditici
nu li se permite să locuiască la Roma și nici mai aproape de 100 de mile de
Roma. De asemenea , aceste categorii de persoane nu aveau dreptul să
locuiască în câte va orașe mari din Imperiu .
În conformitate cu dreptul roma n, nimeni nu putea să aibe mai multe
naționalități însă peregrinii deditici nu aveau nici o naționalitate.

3.3. Acordarea cetățenie i peregrinilor

În afară de peregri nii deditici, peregrinii obișnuiți pot deveni
cetățeni romani prin lege sau prin naturali zare329. Acest lucru a avut loc
până când a apărut Constituția lui Caraca 212 d. Hr., când cele două
categorii de peregrini nu se mai disting una de cealălaltă, drepturile lor fiind
stabilite în mod identic. Pe lângă Constituția împăratul ui Caracala din anul

327 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 21.
328 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 90.
329 P. F. Girard, op. cit., p. 121. Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

128 212 d. Hr . care acordă cetățenie tu turor peregrinilor din I mperiu, d reptul de
cetățenie romană a fost conferit peregrinilor și în mod individual. E ste cazul
militarilor peregrini care și -au îndeplinit serviciul în chip onorabil față de
statul roman , drept recompensă obțineau cetățe nia roman ă330.
Au fost cazuri când cetățenia romană nu s -a acordat doar la indivizi
particulari ci la grupuri întregi. De pildă, Lex Roscia din anul 705 d. Hr .,
acordă cetățenie romană tuturor peregrinilor din Galia transpadană.

330 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 285.

129 Capitolul IX
STATUS FAMILIAE

Secțiunea 1
DEFINIȚIE. ISTORIC

Noțiunea de familie în societatea sclavagistă romană era susceptibilă
mai multe înțele suri. F amilia desemna totalitatea sclavilor aflați în
proprietatea unei persoane sau un grup de persoane reu nite sub aceiași
putere , după cum putea să aibe semnificația tuturor persoanelor ori a
bunurilor aflate sub puterea lui pater familias numită manus331.
O dată cu dezvoltar ea societății romane , termenul manus este
înlocuit în raport de îndrituirile șefului d e familie , iar la un moment dat se
ajunge ca manus să desemneze puterea șefului de familie asupra soției332.
Spre deosebire de gintă, ca re constituia un grup social extins,
familia , ca formă de organizare a vieții sociale , are o formă mai restrânsă
deși este coborâtoare directă din gintă333. Așa se explică de ce patria
potestas se referă la puterea asupra copiilor, dominica potestas include
puterea asupra sclavilor , iar dominium este puterea asupra lucrurilor în
schimb mancipium se referă la puterea celor aflaț i in mancipio .
În acord cu cele menționate, f amilia romană ar putea fi definită ca
totalitatea indivizilor aflați sub puterea unui singur cap de familie ( pater
familias ). Cine se află în legătură directă cu pater familias face parte din
familie fiind supu s puterii acestuia334.
Din cele menționate rezultă că la Roma indivizii pot să fie sau să nu
fie sub puterea altuia. Într -adevăr, dreptul roman a cunoscut persoane sui
iuris și alieni iuris. Sui iuris sunt acele persoane stăpâne în casa lor, fără a fi
supu se nici unei puteri străine indiferent dacă a ajuns sau nu la vârsta
pubertății . Alieni iuris cuprinde toate persoanele supuse unei puteri străine.
În această situație se află fii sau fiicele de familie și femeile căsătorite cum
manu . În categoria acesta intră și sclavii dar și persoanele in mancipio.

331 Pe larg a se vedea, E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p. 95; V. Popa, op. cit. , p. 112; Cr.
Murzea, op. cit., p. 74.
332 Expresia mulier (mulies), desemnează generic femeia în limba latină. Originea expresiei
este necunoscută. După Cicero prin mulier se înțelege femeia care a cunoscut bărbatul în
opoziție cu virgo – fecioară. Pentru detalii a se vedea, M. Paraschiv, op. cit ., pp. 24 -26.
333 Ed. Cuq, op. cit., p. 130.
334 T. Sâmbrian, op. cit., p. 66. Formatat: Titlu 1

130 În sens larg, catego riile la care am făcut referire făceau parte din
averea cetățeanului roman335.

Secțiunea 2
RUDENIA ÎN DREPTUL ROMAN

În conformitate cu dreptul roman, rudenia avea două accepțiuni:
rudenia b azată pe agnațiune și rudenia bazată pe cognațiune. V echiul drept
roman admite numai rudenia civilă cunoscută sub denumirea de agnațiune ,
ca fiind în măsură să producă efecte juridice. Ceala ltă formă de rudenie,
rudenia de sânge denumită cognațiune , în vec hime și o perioadă îndelungată
a fost lipsită de efecte juridice.

2.1. Agnațiunea

În conformitate cu vechiul drep t roman, nu a existat altă r udenie
decât rudenia civilă rezult ată din puterea părintească ; copilul natural era
considerat străin din punct de vedere juridic , nu doar în raport cu tatăl său
dar și față de mama sa.
Agnațiunea este rudenia dintre persoane le care se găseasc la un
moment dat supuși aceluiași pater familias (copii, nepoți, strănepoți, precum
și ceilalți descendenți în viață, dar și soția căsătorită cum manu ). Pe lângă
categoriile menționate , sunt incluși în rudenia agnată toți cei care în trecut s –
au aflat supuși aceluiași pater familias până la moartea acestuia (frați
născuți din același tată) dar și cei care pot dovedi că s -ar găsi sub puterea lui
pater familias dacă el ar fi trăit (copii lui pater familias căsătoriți după
moartea autorului lor având la rândul lor copii , aceștia din urmă sunt și ei
agnați)336.
În toate cazurile agnațiunea are la bază patria potestas. Într-adevăr ,
cu pr ivire la rudenie patria potestas nu rezultă decât din căsătorie sau din
adopție iar în afară de patria potestas nu a exista t rudenie. Puterea (potestas)
fiind esența acestei rudenii , nu poate să fie exerci tată decât de bărbații capi
de familie. Drept conse cință, agnațiunea n u putea să fie transmisă decât pe
linie bărbătească337.
Agnații care fac parte dintr -un grup familial dar nu pot să -și
dovedească descendența autorului comun ( pater familias ), însă sunt indicii

335 I. C. Cătuneanu, op. cit., pp. 133 -134.
336 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 95.
337 S. G. Longinescu, op. cit., I, p.232. Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

131 că ar fi agnați având doar nomen gentilicum comun , cult comun, mormânt
comun, zeități comune , poartă denumirea de gentili .
Concepția romană despre rudenie nu a exclus nici legături le de
afinitate și de alianță. L egăturile dintre soți și soție impun și legături de
afinitate și alianță între un soț și rudele celuilalt soț pe toată dura ta cât
durează c ăsătoria .
Pe măsură ce Roma se dezvoltă, u nitatea familiei civile bazată pe
agnație începe să se destrame lăsând tot mai mult locul familiei bazate pe
legătura de sânge. Rolul deținut anterior de pater fa milias se diminuează,
uneori intervin autoritățile pentru a sancționa șefii de familie care abuzează
de drepturile lor în raport cu ceilalți membrii ai familiei338.

2.2. Cognațiunea

Are la bază legătura de sânge ce uneș te toate persoanele cu autor
comun in diferent dacă se află sau nu sub aceiași putere , fără importanță dacă
provin pe linie masculină sau feminină . Este forma modernă a noțiunii de
rudenie.
În ce privesc rudele de sânge , se disting două sisteme:
– matriarhatul are la bază înrudirea dintre copil și mama sa , urmare a
faptului nașterii ;
– patriarhatul pune pe prim plan legătura dintre tată și copil având la
bază faptul concepției.
Persoanele care se găsesc în această situație poartă denumirea de
cognați. În conformitate cu dreptul roman , cognati în realitate erau agnati
fără deosebire dacă sunt sau nu rude de sânge însă întotdeauna s -a ținut
seama de această rudenie atunci când a fost vorba de prohibițiuni la
căsătorie. Mai tîrziu, pretorul recunoaște între cognati dreptul de moștenire
reciprocă339.
Cognațiunea poate să fie naturală sau fictivă. Cognațiunea naturală
este întemeiat ă prin legătura de sânge iar cognațiunea fictivă are loc în cazul
adopției . Copilul adoptiv devine cognat cu agnații dar nu și cu cognații
părintelui adoptiv340.
Rudenia de sâ nge capătă importanță în perioada Imperiului iar
Iustinian o legiferează asigurându -i triumful.

338 Împăratul Traian a obligat pe un părinte care își mal tratase copilul să -l emancipeze.
Devine de acum o regulă generală vinovăția de paricid atunci când tatăl își omoară fiul.
Potrivit lui Ulpian, pentru fapte grave comise de copil, tatăl trebuie să se adreseze mai întâi
magistratului. Pentru detalii a se ved ea Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 188.
339 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit. , p.234.
340 C. Șt. Tomulescu, op. cit., p.141; V. Hanga, op. cit., 1999, p. 118. Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

132
2.3. Patria potestas – Putere a părintească

Sintagma „putere părintească ” (patria potesta s) dezemnează
autoritatea supremă a capului de familie asupra membrilo r familiei sale341.
Această instituț ie atât de riguroasă prin conținut și formă, a fost cunoscută la
romani din vremuri imemoriale însă a evoluat de -a lungul timpului342. Este
posibil ca puterea părintească să fi existat și la alte popoare ale Lațiului
chiar î nainte de Romulus , de la care romanii să o fi preluat . Din cele mai
îndepărtate vremuri și până în perioada I mperi ului, puterile deținute de pater
familias asupra pe rsoanelor aflate sub puterea sa erau nelimitate . Șeful
familiei , are dreptul să exercite asupra tuturor membrilor din familie oricare
ar fi vârsta sau sexul lor, puteri tot atât de mari ca cele exercitate asupra
sclavilor , mergând până la dreptul de viață și de moarte (ius vitae necisque )
343.
Puterea părintească se putea stabili numai pe linie bă rbătească ,
femeile nu beneficiau de putere p ărintească chiar dacă erau sui iuris . Femeia
sui iuris nu se află sub puterea ni mănui dar formează în ceputul unei noi
familii deoarece prin căsătorie trece în puterea bărbatului devenind finis
familiae suae.
După rânduielile romane (contrar fiilor de familie și a altor persoane
alieni iuris ), pater familias era considerat acea persoană sui iuris care nu
depinde de nimeni . Pater familias era stăpânul absolut al casei sale (is quid
in domo dominium habet ) indiferent de vârstă , de situația lui politică ori de
vârsta sau situația celor aflați sub putere a sa.

341 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., I, 2009, p. 140.
342 Dreptul de viață și de moarte de care putea să dispună pater familias se pare că a fost
introdus prin Lex regia din perioada primului rege Romulus. Acest lucru rezultă din
Collatio mosaicarum et romanorum legum (Comparație între legile mozaice și romane)
scrise de un autor necunoscut. Sunt autori care atribuie această lucrare lui Papinian. A se
vedea, G. D. Boantă, Puterea părintească, Tipografia „MODERNA” Max Frenkel, Brăila,
1905, p.32.
343 Drept dovadă că situația juridică a fiului de familie în acele vremuri era apropiată de a
sclav ului, rezultă din faptul că fiul putea fi înstrăinat prin aceleași moduri de strămutare a
proprietății pe care romanii le utilizau în cazul lucrurilor neânsuflețite (mancipațio și in iure
cesio) . Pater familias putea dispune de existența fiului de familie cu drept de viață și de
moarte îl putea vinde (ius vedenti), ori să-l închirieze pentru a obține profit din munca lui.
De asemenea, avea dreptul să îl dea în gaj ori, pur și simplu, îl putea elimina din familie
(ius exponendi) fără să îl mai intereseze soar ta lui. Pentru detalii a se vedea I. C. Cătuneanu,
op. cit., p. 135, nota (5).

133 Patria potestas este instituție de drept civil și se acordă numai
cetățenilor romani344. Prin excepție poate să existe între cetățeniii romani și
latinii veteres (vechii locuitori ai Latiumului) sau chiar între latinii din
această categorie345.
Puterea părintească în dreptul roman nu era limitată până la
majoratul copiilor, fiul de familie rămâne sub puterea părintească (alieni
iuris) până la moartea lui pater fami lias la fel și ceilalți membrii din familie .

2.3.1. Izvoarele puterii părintești

Puterea părintească îți are izvorul în următoarele operațiuni juridice :
căsătorie , adopție și legitimare .
Căsătoria este calea naturală prin c are ia naștere puterea
părintească346. În ce privește adopția și legitimarea, ele sunt moduri
artificiale de creare a puterii părințești.
Mai târziu, s -a admis și o altă modalitate prin intermediul căreia se
putea crea puterea părintească. Este vorba de rescript imperial ca mijloc
excepțional de formare a puterii părintești .

344 La Roma, nu a existat nici o formă de activitate independentă de religie, raporturile care
izvorăsc din puterea părintească nu fac excepție. Romanii reliefau sub numele de pietas un
fel de justiție care menținea la locul lor realitățile spirituale sau le restabilea în caz de
perturbări și dezechilibre în comunitate. Termenul se află în strânsă legătură cu verbul piare
indicând acțiunea de a șterge o pată, o prevestire rea, o c rimă. În ordinea interioară, pietas
echivalează cu ascultarea și respectul datorat de supușii din familie față de șeful familiei în
conformitate cu ierarhia naturală. Un fiu care nu dă ascultare tatălui său, îl lovește, este un
monstrum , un prodigu contrar odinii naturale. Actul său trebuie ispășit în chip religios,
pentru ca ordinea să poată fi restabilită. De regulă, ispășirea consta în uciderea vinovatului
declarat sacer . A se vedea P. Grimal , op. cit., I, p. 97 -98.
345 G. D. Boantă, op. cit. , p. 9.
346 In potestate nostra sunt liberi nostri, quos ex iustis nuptiis procreaverimus. 1. Nuptiae
autem sive matrimonium est viri et mulieris coniunctio, individuam consuetudinem vitae
continents. 2. Ius autem potestatis qud in liberos habemus proprium est civium
Romanorum: nulli enim alii sunt homines qui talem in liberos habeant potestatem qualem
nos habemus. 3. Qui igitur ex te et uxore eius nascitur, id es nepos tuus et neptis, aeque in
tua sunt potestate, et pronepos et proneptis et deinceps ceteri. Qui tamen ex filia tua
nascitur, in tua potestate non est sed in patris eius. – În puterea noastră se află copii noștri,
născuți dintr -o legiuită căsătorie. 1. Căsătoria sau nunta este legătura bărbatului cu femeia
care constă dintr -o comunitate de viață, de nedespărți t. 2. Puterea legală pe care noi o avem
asupra copiilor este proprie cetățenilor romani, căci alți oameni, care să aibă putere
asemănătoare cu aceea pe care noi o avem asupra copiilor nu există. 3. Așadar, copilul pe
care-l naști tu și soția ta se află în puterea ta; cel pe care -l naște fiul tău și soția lui, adică
nepotul sau nepoata (ta), se găsește tot în puterea ta, ca și strănepotul și strănepoata ta și așa
mai departe. Copilul pe care -l naște fica ta nu se află în puterea ta ci a tatălui copilului. A se
vedea Vl. Hanga, M. – D. Bob, op. cit., p. 47 -49.

134
2.3.2. Caracterele puterii părintești

Puterea părintească ( patria potestas ) deține următoarele
caracteristici:
– este perpetuă pentru că se menți ne indife rent de vârsta celor aflați
sub această putere ;
– este incesibilă , caracter rezultat din fa ptul că pater fam ilias nu
poate transmite total sau parțial prin acte juridice , altor persoane putere a pe
care o deține . Transmisiunea poate să intervină pe cale nat urală ca urmare a
decesului lui pater familias când următo rul mem bru în vârstă din familie de
sex masculin îi va lua locul;
– aparține în exclusivitate lui pater familias , toți ceilalți membrii din
familie trebuie să se supună față de cel care are patria p otestas ;
– este nelimitată atât asupra persoanelor cât și asupra bunuri lor
acestor persoane . Pater familias poate să dispună asupra lor fără nici o
restricție. Dreptul lui pater familias este și discreționar în sensul că poate să
dispună atunci când doreșt e și sub ce aspecte dorește .
Cu începere din perioada I mperiului , s-au adus importante
modificări puterii părintești mai ales sub domnia împăraților creștini când s –
a reușit atenuarea anumit or prerogative și au fost desființate definitiv cele
lipsite de um anitate. Cu toate acestea, puterea părintească nu dispare
definitiv, și în perioada feudală se constată elemente adânc înrădăcinate în
conștiința familiilor cu privire la puterea părintească.

2.3.3. Persoanele asupra cărora se exercită puterea părintească

Puterea părintească se exercită asupra acelor categorii de persoane
aflate în legătură directă cu șeful familiei și cu ginta lor comună. În primul
rând, prin patria potestas sunt vizați toți copii i din familie născuți din
căsătorie legitimă indi ferent de sex347. Exercițiul puterii părintești intervine
și asupr a tuturor descende nților pe linie bărbătească proveniți dintr-o
căsătorie legitimă (nepot, strănepot, etc ) indiferent de numărul sau gradul lor
de rudenie cu pater familias . Pentru d escendenții proveni ți din fiica sau
nepoata căsătorite cum manu , apartenența lor nu se mai leagă d e vechea
familie de unde se trage mama lor , ei nu vor face parte din această familie ,

347 Cum legitimae nuptiae factae sint, patrem liberi sequuntur; vulgo quaesitus matrem
sequitur – Copiii născuți dintr -o căsătorie legitimă urmează condiția tatălui; cei naturali
urmează condiția mamei. ( L. 19, Dig., De statu hominum, 1.5). Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

135 în schimb fac parte din familia b ărbatului cu care mama a încheiat căsătoria
fiind supuși l ui pater familias din această familie.
2. Puterea părintească vizează și copiii legitimați în cadrul
familiei , devenind membri i cu drepturi ce decurg din comunitatea familiară
respectivă chiar dacă s -au născut din afara căsătoriei .
Prin intermediul puterilor conferite, pater familias are dreptul de a
consimți la căsător ia celor aflați sub puterea sa. Tinerii nu aveau dreptul să
obiecteze măsurile luate de pater familias cu privire la căsătoria lor.
În sfârșit, intră sub puterea părintească și categoria copiilo r adoptați.

2.3.4. Efectele puterii părintești

Puterea părintească (patria potestas) produce efecte asupra
persoanelor dar și asupra bunurilor din fam ilie. Pater familias este unicul
stăpân al cultului privat al familiei precum și medicul tuturor membril or din
familie348. Abia cu începere din dreptul clasic au fost adoptate măsuri prin
care s -a dispus limitarea puterii părinte ști. Pater familias care a comis
excese împotriva descendenților săi era blamat de opinia publică349. Lex
Iulia de adulteris a confirma t dreptul tatălui de a ucide fica prins ă în flagrant
delict de adulter nu ca manifestare a puterii sale arbitrare și capricioase, ci
ca șef suprem al familiei sale, ca magistrat domestic.
În privința drepturilor publice chiar dacă fiul de familie se afla sub
puterea părintească , ius sufragii și ius honorum ale fiului rămân neatinse.

2.3.5. Limitele puterii părintești față de persoane le aflate în subordine

Inițial pater familias avea drept de viață și de moarte asupra tuturor
supușilor din familie . Acest drept de justiție privată pe care îl exercita șeful
familiei în casa sa, e ra complet și fără nici un control . Ulterior , dreptul
despotic și nelimitat al șefului de familie a fost îngrădit. T atăl care și -a ucis
fiul pentru că -l insultase , este pedepsit cu deportarea ; tatăl care și -a maltratat
copilul este obligat să -l emancipeze excluzându -l de la succesiunea sa350. De

348 Preluând de la înaintași experiența în domeniul medical , pater familias era în măsură să
aplice unele sau altele dintre substanțele cărora li se atribuiau puteri vindecătoare tuturor
membrilor din familie și sclavil or. Aceste practici au continuat și după perioada în care la
Roma au apărut medici d e profesie și chiar oameni care fără să poată fi numiți farmaciști,
se ocupau cu prepararea celor mai variate medicamente. Pentru detalii a se vedea Pliniu cel
Bătrân, Nat. Hist. , apud N. Lascu, op. cit., p.136.
349 G. D. Boantă, op. cit., p. 36.
350 Împăratul Hadrian condamnă la deportare un părinte care î -și ucise fiul pentru că l -a
ofensat. În acord cu măsura luată de împărat, Lex Pompeia de paricidis precizează că tatăl Formatat: Indent: Prima linie: 1,27
cm, Fără marcatori sau numerotare
Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

136 asemenea s e interzice tatălui să abandoneze copilul nou n ăscut ori să vândă
pe oricare dintre membrii familiei sale .
Începând cu împăratul Con stantin, dreptul lui pater familias de a
ucide copii este suprimat fiind redus numai la facultatea de a aplica copilului
pedepse ușoare , iar în caz de fapte grave care impuneau pedepse pe măsură,
pater familias trebuie să ceară acordul magistratului.
Din perioada împăratul ui Dioclețian , vânzarea și darea în gaj a
persoanelor din familie de către pater familias a fost declarată nulă.
Împăratul Iustinian a prohibit expres abandonul noxal deși fusese căzut în
desuetitudine cu mult înainte.

2.3.6. Limitele puterii părintești cu privire la bunuri

Ca regulă generală pater familias este unicul proprie tar al tuturor
bunurilor aflate în familie. Pe cale de excepție Augustus permite fiului de
familie să dobândească personal toate bunuril e pe care le câștigă sub durata
cât a fost soldat în armata romană , fără să le raporteze puteri i părintești
(peculiu castrenze ). Mai târziu, dreptul de a deține avere proprie a fost
generalizat la aproape toți fii i de familie sub denumirea de peculium
adve nticium . Asupra peculiului adventicium , pater familias avea doar un
drept de uz ufruct, putând să folosească aceste bunuri și să culagă fructele.
Uzufructul de care vorbim purta denumirea de uzufruct patern.
O lungă perioadă de timp puterea p ărintească era nelimitată, t oți cei
care făceau parte din familie erau complet absorbiți în persoana lui pater
familias . Ulterior puterile capului de familie au fost limitate dar nu au fost
înlăturate în totalitate .

2.3.7. Slăbirea puterii părintești

Construcția primit ivă a familiei bazată pe putere , nu a întârziat să fie
modifica tă. Ea nu se putea menține într -un stat care o dată cu trecerea
timpului a devenit tot mai puternic iar spiritul de inițiativă și personalit atea
omului luau avânt. D in perioada de sfârș it a Rep ublicii , puterea părintească
slăbește iar pe timpul Imp eriului devine tot mai restrânsă fiind redusă la un
simplu drept de corecție.
Pe planul relațiilor personale dintre pater familias și cei aflați sub
puterea sa, apare în sarcina șefului de familie o o bligație nouă germene a

care și-a ucis fiul a procedat mai mult ca un latron, ca un tâlhar, nu ca unul care a uzat de
dreptul său, căci puterea părintească trebuie să constea, mai cu seamă, în pietate nu în
atrocitate ( latronis potius more, quam iure patris ). A se vedea G. D. Boant ă, op. cit. , p. 35.

137 viitoarei porunci creștine (iubește -ți aproapele) transmisă prin formula :
officium pietatis erga proximas351.
La un moment dat al istoriei , puterea părintească începe să slăbească
sub următoarele aspecte :
– se suprimă dreptul de viață și de moarte asupra copiilor ;
– dispare regula prin care șeful familie i are dreptul să abandoneze la
naștere copilul ;
– se interzice vânzarea copiilor pentru bani . Pe timpul împă ratului
Maximilian vânzarea este declarată nulă chiar d acă dobânditorul a fos t de
bună -credință. Deși nulă în principiu, vânzarea este permisă în caz de
extremă sărăcie .
Dezvoltarea socială, diversificarea circuitelor terestre și maritime
privind comerțul, determină pe șeful familie i să încredințez e fiului său
anumite răspunderi. D acă fiul a fost trimis departe cu afaceri, are
posibilitatea să administreze fonduri și bunuri pentru susținerea comerțului ;
de aici rezultă un ansamblu de excepții și limitări pe care le va avea patria
potestas de acum înainte352.

2.3.8. Stingerea puterii părintești

Din cele mai vechi timpuri puterea părintească era viageră , șeful
famili ei o exercita până la deces . Noul cap de familie care urma celui
decedat, de regulă, făcea parte din rândul membrilor acelei familii fiind cel
mai în vârstă pe linie bărbăt ească353.
În afară de cazurile când pater familias a decedat, puterea
părintească se poate stinge și în următoarele cazuri :
3. – prin moartea persoanei sau persoanelor aflate sub putere
părintească354;
4. – dacă pater familias pierde cetățenia sau libertatea , inevi tabil
va pierde toate drepturile deținute în familie atât cu privire asupra
persoanelor cât și cu privire asupra bunurilor;
5. – stingerea puterii părintești are loc și atunci când fiul de
familie devine flamin al lui Jupiter . Aceasta presupune ca fiul să ias ă de sub
puterea capului de familie, să devină mai întâi persoană sui iuris apoi să
treacă în rândurile flaminilor;

351 M. Jacotă, Gh. Piticari, op. cit., I, p. 234.
352 V. Popa, R. Motica, op. cit., p. 156.
353 P. F. Girard, op. cit., p. 196.
354 D. Oancea, Introducere în dreptul roman, Editura C. H. Beck, București, 2009, p. 88. Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare

138 6. – în cazul emancipării persoanei aflate sub putere
părintească . Este ceea ce ne transmit tex tele vremii , puterea părintească
dispare pentru fiu dacă a fost vândut de trei ori de către tată355;
7. – în sfârșit, sunt consemnate situații de pierdere a puterii
părintești atunci când pater familias a obligat fica să se prostitueze.
Toate cazurile enumerate sunt considerate de drept privat. În afară
de acestea mai există în dreptul roman și cazuri de drept public prin care
puterea părintească se stinge. Intră aici cazurile de numire în funcții publice ,
militare sau religioase a descendentului pe linie bărbătească aflat sub
puterea lui pater familias356.

355 Si pater filium ter v enum duit, filius a patre liber esto – Fiul care a fost vândut de trei
ori, nu mai este supus puterii tatălui. (Tabla 4 și Ulpiani Regul., Tit. 10, § 1).
356 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 257.

139 Capitolul X
CĂSĂTORIA ROMANĂ

Secțiunea 1
MATRIMONIUM. NOȚIUNI GENERALE

La Roma, întemeierea famili ei era un eveniment de importanță
deosebită. Cu toate acestea , despre instituția căsătoriei ne-au parvenit puține
documente . În afară de câteva fragmente la cunare din operele lui Gaius și
ale lui Ulpian , nu au ajuns până astăzi alte detalii cu privire la aspectul
juridic al căsătoriei.
Izvoarele vremurilor se referă în special asupra ceremonialului
căsătoriei și asupra relațiilor dintre soți , așa cum rezultă din mențiunile
autor ilor antici. Cert este că în primele timpuri ale Republicii dar și mai
înainte, căsătoria nu era lăsată la bunul plac al tinerilor ca re urmau să își
unească viața , cuvânt hotăr âtor avea pentru fiecare din ei pater familias .
Acest lucru era dus atât de departe încât nu se ținea seama de dorințele
tinerilor, de cele mai multe ori nici nu erau întrebați cu privire la căsătorie.
În toate societățile primitive femeia se găsea într -o stare de
inferioritate față de bărbat, în primul rând din c auza slăbiciunii fizice.
Această particularitate se întâlnește și la romani. Femeia era supusă unei
tutele perpetue, puterea părintească nefiind de cât o variantă a acestei tutele
bărbatul devenind în mod natural tutorele femeii. L a romani tutela femeii a
degenerat repede dispărâ nd încă din primele secole ale I mperiului . La o
anumită epocă apar anumite incapacități speciale menite s ă pună frâu
influențelor exagerate exercitate de femei, urmărind să le mențină în rezerva
cuvenită sexului lor357. Incapac itățile de care vorbim lovesc toate persoanele
de sex feminin . Au existat și alte restricții speciale pentru anumite categorii

357 Condiția femeii în societatea sclavagistă în gener al și în societatea romană în special, tot
timpul a fost inferioară bărbatului. Chiar prin lege s -a urmărit la un moment dat îngrădirea
luxului femeii. Suficient să amintim Lex Oppia din anul 215 î. Hr. În co nformitate cu legea
menționată, era interzis ori cărei femei să aibă mai mult de o jumătate de uncie de aur în
podoabe, să s e îmbrace în veșminte țipătoare sau să se plimbe în trăsură trasă de cai prin
Roma, prin alte orașe ori împreju rimi, cu excepția parti cipării la sacrificiile publice . A se
vedea T. Livius, op. cit., II, p. 347. Formatat: Titlu 1
Formatat: Stânga-dreapta

140 de persoane de sex feminin mai cu seamă în ce privește moralitatea și
religia358.

Secțiunea 2
LOGODNA (SPONSALIA )

Înainte de încheierea căsătoriei , la romani s -a păstrat obiceiul care -l
întâlnim și astăzi la multe popoa re, să aibă loc o promisiune de căsătorie, o
logodnă denumită sponsalia. Această denumire este legată de verbul
spondeo (promiț i) pe care viitori soți îl întrebuințau cu oca zia logodnei359.
La rândul lor , tinerii logodiți poartă denumirea de sponsi, consponsi . Uneori
logodnica este cunoscută prin expresii de genul : pacta, sperata, destinata .
Dacă viitori soți erau sui iuris , încheiau ei înșiși logodna în fața unor
persoane cu a utoritate în stat (juris consu ltul sau pretorul) . Atunci când
viitori soți erau alieni iuris , logodna se încheia de pater familias .
În vremurile vechi , se pare că logodna avea loc prin contracte
solemne și verbale. Mai târziu se putea face logodna și prin s impla
înțelegere (simpla promisiune)360. Anterior legislației lu i Augustus care
fixează vârsta minimă a perso anelor c e urmau a se logodi la 10 ani, logodna
se putea oficia și la vârste mai mici începând cu 7 ani.
Cu ocazia logodnei, femeia logodită primea de la viitorul ei soț
diferite daruri și un inel de aur (anulus ) asemănător verighetei d in zilele
noastre . Inelul putea să fie și dintr -un alt metal dar trebuia să fie încrustat cu
aur. Inelul se punea pe degetul vecin c u degetul mic de la mâna stângă.
Motivul alegerii degetului respectiv , a fost explicat de către A. Gellius: de la
acest deget ar porni un nerv foarte fin care ajunge la inimă. I nelul de
logodnă est e simbolul afecțiunii sincere în vederea încheierii căsătorie i. Se
pare că acest obicei a fost lu at de romani de la egipt eni.
Tot cu ocazia logodnei se fixa și ziua fastă ( dies fastus ) pentr u
celebrarea căsătoriei , dat fiind faptul că nu se puteau încheia căsătorii la
Roma în zile considerate nefaste. Zile nefaste erau data de 1 a fiecărei luni,
data de 5 ale lunilor cu mai puțin de 31 de zile și data de 7 în lunile cu 31 de
zile. Tot nefaste erau zilele de 13 sau 15 ale fiecărei luni . Nefa ste erau și

358 Este cazul vestalelor (preotese însărcinate cu întreținerea focului veșnic pe altarul zeiței
focului, nu aveau dreptul să se căsătorească ori să întrețină relații cu bărbații), care și -au
încălcat obligațiile fiind surprinse că aveau relații sexuale cu bărbații, erau pedepsite cu
moartea în mod deosebit de cumplit. Pedeapsa avea loc prin îngroparea de vie a vestalei
vinovată de un astfel de sacrilegiu iar amații lor erau uciși prin bătaie cu nuiele (verigi). A
se vedea C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 854.
359 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 191.
360 I. M. Anghel, op. cit., p. 57. Formatat: Stânga-dreapta

141 zilele din luna mai când se celebrau Lemuriile (Lemuria ), sărbători dedicate
spiritelor malefice ale m orților.
În categoria zilelor nefaste intră și zilele consacrate morților
familiei , precum și prima jumătate a lunii iunie co nsacrată omagierii cultului
lui Venus361.

2.1. Efectele logodnei

În perioada veche și cea clasică , nerespectarea logodnei nu dădea
naștere la nici o acțiune . Tineri i și cei care au participat direct la logodnă , nu
puteau fi siliți să -și îndeplinească promisiunile făcute. Logodna putea fi
desființată după voie fără consecințe juridice . Abia din epoca imperială
logodna a devenit un rap ort juridic veritabil iar consecințe le încălcării ei
sunt sancționate.
Dacă una din părți nu își respectă promisiunea de logodnă, partea
prejudiciată avea dreptul să deschi dă acțiune în justiție. În funcție de
motivul nerespectării angajamentului, judecăto rul aprecia op ortunitatea
desfacerii logodnei iar în cazul unor motive neîntemeiate putea fixa o
amendă.
Dacă nu se încheia căsători a din cauza faptelor comise de logodnicul
donator al daruri lor de logodnă , logodni ca putea să păstreze darurile . Dacă
logodn ica beneficiară a darurilor nu mai dorea să încheie căsăto ria, era
obligată să întoarcă darul îndoit (arrha sponsali cia). Pe timpul împăraților
Honoriu și Theodosiu î ncălcarea logodnei de către oricare dintre logodnici ,
dădea dreptul celuilalt să înapoieze quadruplum . Ulterior, în perioada
împăratului Leon se revine la duplum cum a fost mai înainte362.
În caz de infidelitate a logodnicei, log odnicul avea acțiune de
adulter. C u toate că logodna nu obligă părțile să se căsătorească , injuriile pe
care un terț le aduce logodnicei dă dreptul logodnicului să introducă
împotriva terțului acțiunea de injurii.

361 În conformitate cu vechiul calendar roman, zilele anului se împart în două mari
categorii: zile fasi (etimologic fastus înseamnă perioadă în care se poate vorbi) și zile
nefasti . Zilele fasti erau rezervte rezolvării problemelor publice cum ar fi, de pildă, zilele în
care poate să aibe loc judecata. În zilele nefaste, este interzis cu desăvârșire să își găsească
rezolvarea orice probleme p ublice sa u juridice. Mai există zile funeste, rezervate cultului
morților în care este interzisă orice activitate. S -a ajuns ca în perioada Republ icii să existe
109 zile nefaste și 235 de zile faste di n care 192 de zile comițiale. Î n perioada Imperiului
numărul zil elor faste crește vertiginos aju ngîndu -se ca în secolul II d. Hr ., o zi din două să
fie considerată sărbătoare. A se vedea J. – N. Robert, op. cit., p. 144.
362 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 594.

142 În sfârșit, cei logodiți nu se puteau logodi cu alte persoane și nici nu
se puteau căsători dacă nu a avut loc ruperea logodnei anterioare363.

Secțiunea 3

CĂSĂT ORIA

Juris consultul Modestin us definește căsătoria în termenii următori :
„nuptiae sunt coniunctio mari s et feminae et consortium omnium vitae,
divini et humani iuris communicatio – uniunea bărbatului cu femeia, o
comuniune pentru întreaga viață, împărtăși rea dreptului divin și uman364.”
În Institutele lui Iustinian întâlnim o altă definiți e, apropiată de cea
dată de Modestin , dar în care nu se mai vorbește de elementul divin, sacru și
religios al căsătoriei. Po trivit acestei ultime definiții , căsătoria se înfățișează
ca u nirea bărbatului cu femeia constând într-o comunitate de viață de
nedespărțit – „viri et mulieris coniunctio, individuam consuetudinem vitae
continens365.”
Definiția căsătoriei ( iustum matrimonium sau iustae nuptiae )
oglindește v echea concepție bazată pe legături trainice și de neânlăturat ale
celor care pășesc la încheierea ei ; acel vinculum iuris cu caracter particular
prin care soții se unesc pentru toată viața366.
După dreptul roman , soțul poartă denumirea de vir, iar soția este
denumită prin expresia uxor. La vremea respectivă existau de osebiri
esențiale din punct de vedere juridic între bărbat și femeie , mai ales din
pricina vocației deosebite a celor două sexe și a inegalității lor fizice ;
bărbatul aparținea vieții publice iar f emeia aparținea vieții casnice.
Iustum matrimonium sau iustae nuptiae cum mai era denumită
căsătoria conformă cu ius civile , permite ca soția să iasă din familia sa
împr eună cu averea pe care o avea urmând să intre în familia soțul ui.
Femeia aflată sub patria potestas , prin căsătorie iese din această
putere ; dacă era sub tutelă scap ă de ea ; toate legăturile civile cu familia sa
de origine sunt rupte fără să păstreze nici legăturile de cult privat ori de
moștenire cu familia de origine. Intrând în noua fam ilie a soțului , soția
ajunge agnată cu membrii familiei unde a intrat prin căsătorie devenind

363 M. Jacotă, Gh. Piticari, op. cit., 1, p. 246.
364 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p.191.
365 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit. , p. 131.
366 În conformitate cu vechea concepție romană, cei care se căsătoreau jurau înainte de a se
căsători că vor îndeplini toate formalitățile prevăzute de lege și urmăresc prin căsător ie
cele mai nobile deziderate, dintre care, pe prim plan erau coabitarea și procrearea. A se
vedea G. Danielopolu, op. cit., I, p. 429, nota (1).

143 filiae loco , dacă soțul său este sui iuris , sau neptis loco dacă soțul său se află
sub patria potestas .
Chiar dacă din punct de vedere juridic soția are statutul similar al
unei fice, în familie (materfamilias ) deține rangul principal adeseori fiind
denumită sub apelativul matrona sau domina de ceilalți membrii din familie,
cu toții acordîndu -i respectul și iubire a cuvenită .
Din căsătorie decurg o serie de consecin țe directe între soți pe
primul loc aflându -se obligația reciprocă de încred ere și de fidelitate .
Suficient să amintim aici maxima „pater is est quem nuptiae demonstrant”
care a străbătut veacurile până în zilele noastre . Infidelitatea femeii dădea
dreptul bărbatului să ucidă soția surprinsă în flagrant delict de adulter.
Pentru alte fapte compromițătoare , soțul este îndreptățit să judece soția în
prezența rudelor apropiate și să o pedepsească.
Datorită războaielor civile și convulsii lor politice din secolu l I î. Hr .,
populația Romei și cea din teritoriile a flate sub administație romană au
suferit pierderi imp ortante. Pe acest fond se instaurează instabilit atea
generală contribuind la slăbirea vechilor tradiții ale vieții de familie din
teritoriile italice, determinând sporirea celibatului și a căsătoriilor fără copii.
Urmărin d să mențină vechile tradiții , Augustus , în anul 18 î. Hr ., își
folosește prerogativele de tribun pentru a adopta Lex Iulia de maritandis
ordinibus . Legea stipulează că toți celibatarii care au depășit o anum ită
vârstă fără să se căsătoreacă și toți v ăduvii sub o anumită vârstă necăsătoriți ,
nu mai puteau beneficia de moșteniri (decât de la rudele apropiate) și nu mai
aveau dreptul să participe la jocurile publice . Măsuri le s-au aplicat și în
cazul pers oanelor căsătorite fără copii, în schimb familiile care aveau trei
sau mai mulți copii li se oferea șansa de a promova mai rapid în cariera
publică367.

Forme de căsătorie

În dreptul roman, au existat de -a lungul vre mii mai multe forme de
căsătorie însă nu au ajuns toate până la sfârșitul Imperiului roman . Unele au

367 Precizăm că Lex Iulia recunoștea validitatea căsătoriei între persoane născute libere și
persoane eliber ate dar nu permite senatorilor sau descendenților acestora să se căsătorească
cu femei eliberate din sclavie. Mai mult, legea consid eră adulterul în egală măsură delict
public dar și ofensă personală. În caz de adulter , prima consecință era divorțul. După divorț,
soțul sau tatăl femeii adulterine aveau dreptul să acționeze în judecată pe oricare din foști
soți vinovați de adulter. Cei vinovați de adulter suportau consecințe deosebit de drastice;
pedeapsa cea mai frecventă era exilul iar în cazuri grave pede apsa se putea solda cu
moartea. A se vedea M. Cary, H. H. Scullard, op. cit. , p.380.

144 evoluat și au parcurs întreaga perioadă a dreptului roman, altele au dispărut
în raport denoile cerințe ale vremurilor.
Menționăm principalele forme de căs ătorie cunoscute în dreptul
roman.

3.1. Căsătoria cum manu

Manus este expresia prin care romanii desemnau mâna , ceea ce
sugereaz ă aici situația de drept dobândită de bărbatul care „punea mâna ” pe
femeie . Evident, sensul expresiei manus vine să arate puterea bărbatu lui
căsătorit asupra soție i dar mai ales puterea șefului de familie asupra noului
membru din familie care era femeia căsătorită. Ea trebuie să se supună
tuturor regulilor din familia în care a intrat368.
În căsătoria cum manu puterea maritală a bărbatului exercitată
asupra femeii are ca efect ruperea legăturilor agnatice c u familia sa de
origine . Măsura atrage implicit cădea femeii sub puterea ( manus ) noului șef
de familie sub care se afla sotul ei . Dacă bărbatul cu care intra în căsătorie
era sui iuris , femeia intra direct în puter ea soțului.
Căsătoria cum manu asigura prerogative întinse asupra femeii
mergând până la dreptul de viață și de moarte (ius vitae necisque) . Soția
intra într -o adevărată su pușenie față de capul familiei având poziția j uridică
a descendenților aflați sub puterea părintească. Intrând în familia soțului,
femeia dobândea drepturi specifi ce dintre care pe prim plan se află dreptul la
rudenie civilă și agnațiune. Cu toate acestea, femeia căsătorită cum manu nu
putea fi dată î n adopție și nici nu putea fi emancipată.
Căsătoria cum manu se putea realiza în trei mod uri diferite.

3.1.1. Confareatio

Confareatio este unul dintre modurile de realizare a căsătoriei cum
manu . Căsătoria prin confareatio este un act juridic străvechi , cu caracter
solemn, esențialmente religios , fiind rezervat patricienilor. Numele
căsătoriei provine de la pâinea din grâu ( panis farreus ) care se împărțea
între soți la ceremonie ca semn al comunității de viață .

368 Soțul, spune Cato cel Bătrân, este judecătorul soției sale; puterea sa nu are limite. Dacă
soția a comis o greșeală, are dreptul să o pedepsească; dacă a băut vin o cond amnă; dacă a
avut legături cu un alt bărbat o omoară. A se vedea F. de Coulanges, op. cit., p. 101. Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm
Formatat: Stânga, Indent: Prima linie:
0 cm

145 Căsătoria se încheia în curie în f ața a 10 martori, a mare lui pontif
(pontifex maximus ) și a flaminilor lui Jupiter ( flamen Dialis )369. Pentru
încheierea ei Gaius ne spune că sunt îndeplinite mai multe ritualuri însoțite
de cuvinte solemne și precise.
În ajun ul căsătoriei , la Ceres era sacrifica t un animal domestic , după
unii autori antici , o scroafă (Ceres fiind zeița belșugului) . Se cercetau
măruntaiele animalului sacrificat pentru a stabili dacă vrerea lui Jupiter era
prielnică încheierii căsătoriei. Apoi f ierea animalului se arunca sub altar ca
orice amărăciune să dispară din căsătorie. Cei doi miri erau așe zați pe câte
un scaun de formă identică , fiecare scaun fiind acoperit cu blana unei oi
sacrificate. Flaminul , sau o femeie în vîrstă care nu s -a căsătorit decât o
singură dată (pronuba) , fapt ca re echivala drept augur fericit pentru soarta
viitorilor soți , unea mâinile drepte ale mirilor (dextrarum iunctio) și atrăgea
atenția miresei că datoria ei este să participe la toate actele sacre din casa
soțului și să contribuie la bunăstarea familiei. Mi reasa , printr -o formulă
solemnă își lua acest angajament , apoi tinerii gu stau din turta de gâu și
închin au un pahar de vin îndulcit cu miere după care soții rosteau
rugăciuni370.
La terminarea ceremoniei urma ospățul oferit de tatăl miresei , prilej
cu care erau servite anumite mâncăruri tradiționale. La venirea serii, tânăra
mireasă era condusă cu alai spre locuința soțului.
Se pare că acest gen de căsătorie a căzut în desuetitudine destul de
timpuriu . La începutul Imperiului , ne spun izvoarele, foarte puți ni ce tățeni
romani se mai găseau să spună că s -au născut dintr -o asemenea căsătorie371.

3.1.2. Coemptio

Coemptio este o altă formă a căsătoriei cum manu . Se pare că numai
plebeii aveau dreptul să o încheie . Această căsătorie avea la bază
mancipatio , o vânz are-cumpărare fictivă prin care femeia însăși , dacă era sui
iuris sau cu incuviințarea tatălui dacă era filia familias , intra sub puterea
soțului.

369 Flaminium era o funcție sacerdotală la Roma. Cu prilejul încheierii căsătoriei prin
confareatio, flaminii participanți era necesar să se fi născut dintr -o căsătorie pe care părinții
au încheiat -o la rândul lor tot prin confereatio. A se vedea, M. Paraschiv, op. cit., p. 108.
370 Caracterul rustic și fără îndoială pur latin al acestui rit este evident. El constituia
momentul solemn al nunții, fiind precedat ș i urmat de o serie de practici pitorești descrise
cu amănunțime, și uneori, poate chiar exagerate, de autorii antici. A se vedea P. Grimal, op.
cit., I, p. 122.
371 V. M. Jakotă, op. cit., II, p. 245. Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

146 Căsătoria realizată prin coemptio nu prezenta caracterul sacru și
indestructibil ca în cazul căsă toriei confareatio . Prefixul co- adăugat
cuvântului emptio (cumpărare) denotă că suntem în fața unei cumpărări
reciproce. Textele indică de regulă femeia ca subiect al cumpărării. Desigur,
avem de -a face cu o vânzare fictivă. Ceremonia se petrece în fața pretorului
și în prezența a 5 martori cetățeni romani și puberi . Participant la căsătorie
este și libripens -ul (purtător ul de balanță) ca la orice vânzare.
În prezența pretorului a martorilor și a libripensului , femeia își
cumpăr a soțul cu o mone dă simbolică primind la rândul ei o altă monedă de
la viitorul soț. Se întorceau unul către celălalt și se întrebau reciproc: Vrei să
devii mamă (respectiv tată de familie) alături de mine? Răspunsul afir mativ
însemna căsătoria încheiată. Gaius ne spune că pe vremea sa acest gen de
căsătorie se folo sea și la schimbarea tutelei feme ii pentru a putea testa.
Faptul că procedeul coempțiunii se folosește în alte scopuri decât originea
sa, arată căderea în desuetud ine a acestei forme de căsătorie .
Procedeul căsă toriei coemptio se mai folosea în cazul căsătoriilor
formale dintre o femeie și un bătrân pentru a se debaras a de cultul propriilor
strămoși. Cert este că în perioada Imperiului căsătoria sub forma coemptio a
devenit foarte rară.

3.1.3 . Usus

Usus este o a treia formă prin care căsătoria cum manu putea să fie
încheiată. Legea celor XII table stabileș te în privința ei că bărbatul și femeia
care au trăit împreună timp de un an, la împlinirea lui , părțile sunt
considerate căsătorie. Fa ptul că au stat împreu nă un an manifestând intenția
de a fi căsătoriți , atrage după sine existența căsătoriei .
Avem aici un caz particular al principiului juridic aplicabil la lucruri
(res) după care, în anumite condiții, posesiunea echivalează titlu de
proprietate (usucapio) , dacă a fost exercitat ă un anumit interval de timp .
Într-adevăr , era necesar ca părțile să coabiteze fără î ntrerupere în perioada
de un an. A bsența femeii de la domiciliul soțului trei nopți consecutive are
drept consecință inexistența căsătoriei372. Despre întrerupere a coabitării
viitorilor soți trei n opți consecutive se vorbește în Legea celor XII table373.

372 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 140.
373 Nu se cunoaște cu exactitate cum ar fi putut femeia să facă dovada lipsei de la domiciliu
trei nopți consecutive. În opinia unor autori cele trei nopți erau petrecute de femeie într -un
templu, unde se putea lua act de voința ei de a întrerupe usus. Este posibil ca întreruperea
coabitării și lipsa femeii de la domiciliu , urma să aibă loc doar în timpul unor sărbători din
luna mai. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p.239.

147 Căsătoria usus a apărut ca un mijloc prin care s -a permits plebeilor
să dobândească puterea asupra femeii374. Un asemenea gen de căsătorie nu a
necesitat solemnități deosebite și nici participarea autorităților la încheierea
ei. Pe durata de un an femeia practic era în situația unei concubine în
raporturile sale cu bărbatul375.
Nefiind un act juridic ci o stare fapt, acest tip de căsătorie avea
consecințe jurid ice deosebite : matroana romană consi derată prin ficțiune
juridică f ică a soțului ei și soră a propriilor copii, la moartea soțului primea
prin testament un t utore. La împilirea termenului de un an, bunurile femeii
împreună cu ea intrau în puterea ș efului d e familie . Gaius spune că acest tip
de căsătorie a fost a brogat prin legile lui Augustus .
O dată cu creșterea moravurilor , se respinge tot mai mult
menținerea femeii într -o stare de servitute legală motiv pentru care a fost
elaborată o nouă formă de căsăt orie cunoscută sub denumirea de căsătoria
sine manu .

3.2. Căsătoria sine manu (fără manus )

La Roma a exista t și o altă formă de căsătorie cunoscută sub
denumirea de căsătoria sine manu prin care soția nu i ntra în puterea totală a
bărbatului . În ce condiț ii și la ce epocă a început să apară această formă de
căsătorie ? Este posibil să fi apărut odată cu descentralizarea familiei romane
din momentul în care au fost admise căsătoriile mixte dintre patri cieni și
plebei (secolul V î. Hr). Legea celor XII table amintește despre uniuni
matrimoniale care legitimau voința soților fără îndeplinirea unor formalități
civile sau religioase , elemente care se apropie într -o mare măsură de
căsătoria sine manu376.
Scrierile autorilor antici menționează noul rol al femeii -soție prin
căsătoria sine manu . Din perioada în care s -a admis căsătoria fără manus,
femeia începe să dețină anumite drepturi în familie377. Femeia nu trece sub
putere a soțului , rămînând pe mai departe sub puterea tatălui din familia de
unde provine, dar are obl igația să locuiască în casa soțului . Acest lucru se

374 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 98.
375 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 145.
376 V. M. Ciucă, op. cit., p. 262.
377 Dintr -un discurs al lui Cato cel Bătrân asupra legii Vicontia din anul 169 î. Hr., reiese că
femeia căsătorită sine manu deține bunuri proprii cu care vine în căsătorie având dreptul să
dispună de ele fără nici o restricție, după bunul ei plac. A se vedea Cicero, Verrine, II, 1,
41, 106 apud N. Lascu, op. cit., p. 268.

148 produce cel puțin din punct de vedere teoretic378. Adeseori puterea tatălui
era înlocuită pri ntr-un tutore legitim. Din perioada împăratului Octavian
August, legislația scutește integral de tutelă femeile c ăsătorite sine manu
dacă aveau trei copii.
După unii autori se pare că bărbatul putea să fie abs ent la încheierea
căsătoriei sine manu pe când absența femeii era un impediment major având
drept consecință imposibil itatea încheierii căsători ei379. Soțul păstr a în
întregime gestiunea asupra zestrei femeii căsătorite , iar soția era liberă să
administreze și să dispună de bunurile sale.
Nu sunt necesare formalități deosebite pentru a încheia căsătoria
sine manu . Pentru existența ei se impunea să fie îndeplinite două elemente :
affectio maritalis și honor matrimonii . Prin affectio maritalis se înțelege
intenția reciprocă a viitori lor soți de a încheia căsătoria iar honor matrimonii
este conv ețuirea efectivă a celor doi380.
Odată încheiată căsătoria sine manu , soțul nu are autoritate asupra
soției , legătura dintre cei doi apare mai mult ca o uniune legitimă (o iustae
nuptiae , iustum matrimonium ). Copii năs cuți sunt considerați copii legitimi
intrând sub puterea tatălui , în raport cu mama lor se găse sc doar în poziția
unor rude de sânge.
Căsătoria sine manu prezintă elemente mai evoluate decât căsătoria
cum manu . În raporturile dintre soți, căsătoria fără manus a promovat
tendința de egalitate a soților în locul omnipotenței soțului381.

3.3. Condiții de fond și de form ă la încheierea căsătoriei

Indiferent de tipul de căsătorie, pentru încheierea ei valabilă sunt
necesare întrunirea anumitor condiții fără de care nu poate să existe. Aceste
cerințe obligatorii poartă denumirea de condiții de fond ale căsătoriei și erau
în număr de trei : conubium , vârsta și consimțământul .
În afară de c ondițiile de fond, fiecare tip de căsătorie impică anumite
cerințe particulare prin intermediul că rora se disting e de altele din alte

378 M. Paraschiv, op. cit. , p. 111; Dintr -o piesă a lui Ennius , rezultă că femeia căsătorită sine
manu continua să rămână sub autoritatea vechii sale familii, desfacerea căsătoriei astfe l
încheiate fiind la aprecierea sefului familiei de origine al femeii. În ce privește dreptul de
viață și de moarte asupra femeii, a fost îngrădit încă din vremea lui Casesar; pater familias
nu mai putea lua hotărâri de acest gen de unul si ngur, obligatoriu trebuia să consulte
membrii familiei din care provenea soția. A se vedea Cicero, Rhetorica ad Herennium , II,
24, 38 apud N. Lascu, op. cit., p. 268.
379 Ulpian, Digesta, DXXXV, 1, 15, apud M. Paraschiv, ibidem, p. 112.
380 Vl. Hanga, M. J acotă, op. cit., p. 134.
381 I. M. Anghel, op. cit., p. 61.

149 categorii . De regulă cerințe le de care vorbim izvorăsc d in caracterul sacru pe
care romanii îl acordau aproape tuturor in stituțiilor juridice, căsătoria
nefiind în afara unor atari cerințe.

3.3.1. Conubium

Prin conubium în sens obiectiv se înțelege aptitudinea generală a
unei persoane de a încheia o căsătorie conform dreptului civil ( ius
conubii )382. În sens subiectiv, conubium indică posibili tatea persoanelor care
deși au ius conubii nu se pot căsători între ele (rudenie, condiție soc ială,
etnie, etc). Î nrudirea în linie directă (agnată sau cognată) este consid erată la
infinit piedică la căsătorie. În sch imb, rudenia colaterală era pie dică la
căsătorie până la un anumit grad. În perioada Dominatului a devenit piedică
la încheierea căsătoriei și alianța în linie col aterală (căsătoria î ntre cumnați ).
S-a consid erat piedică la încheierea căsătoriei în anumite perioade și
cvasi -alianța (quasi -affinitas) nepermițând încheierea căsătoriei fiului cu
logodnica sau cu concubina tatălui său383. Împăratul Claudiu permite
colateralilor de gradul III să se căsătorească între ei pentru a putea încheia el
însuși căsătoria cu nepoata sa Agripina384.
Condiția socială a fost un impediment la încheierea căsătoriei pe tot
parcursul Romei antice. Acest impediment a apărut sub diferite forme și s-a
schimbat în diferite epoci. Până la apariția legii Canuleia din anul 445 î. Hr .,
nu a fost admisă căsătoria între patricieni și plebei iar legea Papia Poppea
interzice căsătoria între senatori și femei de moravuri ușoare (Iustinian a
desființat această interdicție)385.
Nu s -a admi s căsătoria înt re liberți și sclavi, între un funcționar
roman și femeia din provincie, între tutore ori fiul acestuia și pupilă, nici
între femeia condamnată pentru adulter și complicele ei.
Anumite cusururi fizice ale viitorilor soți puteau să fie impedimente
la căsăt orie: bărbații castrați nu aveau drept ul să încheie căsătorii și nici
persoanele cu defecțiuni fizice deosebite.

382 V. Popa, op. cit., p. 121.
383 D. Oancea, op. cit., 2009, p. 90.
384 Sub aspectul căsătoriilor încheiate între rude în perioada imperiului, legislaț ia este
fluctuantă. P e vremea împăratului Teodo sie cel Mare impedimentul căsătoriilor între rude
până la gradul al III -lea inclusiv se extinde și asupra verilor primari rudele de sânge de
gradul al IV -lea. Ulterior Iustinian oprește căsătoria între unchi și nepoată și admite
căsătoria între verișorii p rimari. Pentru detalii a se vedea, I. Chelaru, Căsătoria și divorțul.
Aspecte juridice civile, religioase și de drept comparat, Editura A92 ACTEON, Iași, 2003,
pp. 20 -23.
385 R. von Jhering, op.cit. , p. 194. Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

150
3.3.2. Vârsta

Vârsta la căsătorie a fost fixată în raport de capacitatea tinerilor.
Având în vedere c ă finalitatea căsătoriei o reprezintă pr ocrea rea, la data
încheierii ei băiatul este necesar să fie puber iar femeia nubilă. Pentru
aceasta, din cele mai vechi timpuri s-a recurs la sistemul inspe cției
corporale . Cu începere din perioada Republicii , s-a admis că fata devine
nubilă la 12 ani iar pentru băieți s-a aplicat sistemul sabinian al cercetării
corporale (ex habitu corporis) .
Mai târziu , Școala p roculiană a acceptat pentru băieți vârsta de 14
ani ca începutul pubertății . Concepția procu lienilor a fost însușită și de
Iustinian care stab ilește etatea minimă de 12 ani pentru fete și 14 ani pentru
băieți în vederea încheierii căsătoriei.
Legislația romană nu a impus limită ma ximă de vârstă pentru
căsătorie, fiind admisă pe toată durata vieții persoanei , după cum nu s -a
cerut consumarea mate rială a căsătoriei așa cum apare în dreptul canonic386.

3.3.3. Consimțământul

Consimțământul ( affectio maritalis ) are loc în mod diferit. C ând
viitori soți erau alieni iuris în dreptul vechi nu se cerea consimțământul lor ,
suficient fiind consimțământul c elor doi pater familia s ai famililor din care
viitorii soți făceau parte387.
Din perioada Imperiului constrângerile la încheierea căsătoriei
slăbesc, treptat femeia dobând ește personalitate liberă iar părinții încep să
nu mai căsătorească ficele împotriva vo inței lor. Din tre formele juridice
necesare la încheierea căsătoriilor , dispar acele reguli vechi menit e să
salvgardeze poziția privilegiată a lui pater f amilias388. În locul căsătorii lor
impuse soților prin înțelegeri exterioare v oinței lor, apar căsătorii încheiate
în baza liberului lor consimțăm ânt. Condiția riguros aplicată a
consimțământului celor doi pater familias în vederea încheierii căsătoriei
tinerilor , cunoaște însemnate atenuări mai cu seamă când viitorii soți sunt
alieni iuris . Legea Iulia de ma ritandis ordinibus , permite viitorilor soți să se
adreseze magistratului dacă ascendenții refuză nemotivat încheierea
căsătoriei389. Se ajunge la un moment dat ca fiind suficient consimțământul

386 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit. , p. 285.
387 M. Paraschiv, op. cit., p. 124.
388 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 131.
389 C. Stoicescu, op. cit., p. 102. Formatat: Indent: Prima linie: 0 cm
Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm
Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

151 viitorilor soți , dacă erau sui iuris fără a fi necesar consimțăm ântul șeful ui de
familie. Lipsa consimțământului șefului de familie , atunci când era necesar,
atrage nulitatea căsătoriei. Nu s -a cerut niciodată consi mțământul mamei
viitorilor soți.
Trebuie precizat că romanii nu au permis bigamia , sub împăra tul
Iustinian ea a fost sancționată prin cea mai gravă pedeapsă, moartea.

3.4. Efectele căsătoriei

Efectele sunt diferite după cum căsătoria s -a încheiat cum manu sau
sine manu. Femeia căsătorită cum manu este în situația unei fiice a
bărbatului . Față de proprii ei copii mam a (dacă era căsătorită cum manu ), se
afla în situația juridică a unei surori. Dacă femeia deține bunuri cu care a
venit în căsătorie, bunurile devin proprietatea soțului390.
Femeia căsătorită sine manu rămâne în situația juridică pe care a
avut-o înainte de căsătorie ; dacă este sui iuris rămâne sub tutelă iar dacă este
alieni iuris rămâne încontinuare sub putere părintească. Față de propr ii ei
copii și față de soț, femeia este străină din punct de vedere juridic dar ia
rangul social al bă rbatului iar copii născuți din căsătorie iau condiția juridică
a tatălui lor.
Ulterior, prin reforme pretoriene și imperiale , femeia căsătorită fără
manus și copii rezultați sunt chemați reciproc la succesiune în calitate de
cognați391.
3.5. Dota

Cunoscută și sub denumirea de res uxoria , dota este o instituție
frecvent întâlnită în dreptul roman . Prin intermediul ei femeia sui iuris
căsătorită cum manu intră în puterea șefului noii sale familii împreună cu
întreaga sa avere.
Dota e ste un contract verbal pr in care cineva (femeia sau
ascendentul) , putea să constituie o masă de bunuri sau bani în favoarea
bărbatului. În toate cazurile , constituirea dotei este un act voluntar. Bunurile
dotale putea u fi mobile sau imobile . Lucru rile cumpărate cu bani dotali
deve neau dotale392.
Fiind destinată să susțină dificultățile și cheltuielile vieții în comun
ale soților, cel care primește dota va prelua echivalentul cheltuielilor și

390 Gaius 1. 111.
391 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 99.
392 L.54, Dig., De iure dotium, 23. 3. Formatat: Stânga-dreapta

152 sarcinilor survenite sub durata căsătoriei393. Din aceste motive unii autori au
inclus dota în rândul contractelor nenumite. În ce pr ivește titlul dotei el este
perpetuu394.

3.5.1. Constituirea dotei

Din vechime romanii au avut obiceiul de a înzestra ficele. Acest
obicei , din obligație morală așa cum era la început, devin e obligație legală în
perioada I mperiului. Legiuitorul roman nu a stabilit în ce cons tă obligația de
înzestrare, însă a deseori refuzul părinților la căsătoria copiilor se asocia cu
refuzul lor de a constitui zestre395.
Până în perioada lui Iustinian numai ascendentul pe linie
bărbătească al fetei era obligat să constituie dotă ; mama fetei c e urma să se
căsătorească nu era obligată să o înzestreze decât în cazuri excepționale.
Sancționând abaterea de la dogmele Bisericii recepte, Iustinian impune
regim discriminatori u mamei eretice obligând -o să doteze fica396.
Din punct de vedere juridic, dota se poate constitui prin una din
următorele modalități :
a) un prim mod este datio dotis, constând în transferal de
proprietate asupra bunurilor dotale de la femeia căsători tă către soț.
Transfer ul avea loc printr -unul din procedeele romane cunoscute de la
transferul proprietății .
b) dota mai putea trece la so ț pe calea unui contract verbal în baza
căruia constitu entul promite soțului bunurile dotale ( dictio dotis și promissio
dotis ).

393 Obiceiul de a constitui dotă se întemeiează pe do uă considerații: mai întâi, era un lucru
rușinos la Roma ca femeia să se căsătorească fără zeste, pe de altă parte, chiar statul
încuraja femeiea să aibă zeste asigurată cu prilejul căsătoriei (interest rei publicae mulieres
dotes salvas habere propter qua s nubere possunt) . A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II,
p. 606.
394 Dotis causa permetua est, et cum voto ejus qui dat, ita contrahitur, ut semper apud
maritum sit – Titlul dotei este perpetuu, deoarece contractul care se formează, dacă se
consultă d orința celui care a dat -o, are ca scop să rămână pentru totdeauna în mâinile
bărbatului. (L.1, Dig., De iure dotium, 23, 3).
395 A. Gellius, Nopțile atice, IV, 3, 1, traducere de D. Popescu, introducere și note de I.
Fischer, Editura Academiei, București, 1 965.
396 I. C. Cătuneanu, op. cit. , p. 385;

153 c) împărat ul Teodosie al II -lea printr -o constituție eliberează
constituirea dotei de formalităț i stabilind că poate să aibă loc printr -un
simplu pact fără nici o formalitate397.

3.5.2. Felurile dotei

În dreptul roman au existat următoarele forme de dotă :
– dota pro fecticia (dos profecticia) a cărei proveniență este di n
partea tatălui femeii c e intră în căsătorie , sau din partea ascendentului patern
ori a rudelor ei agnatice . Existența acest ei dote este veche având la bază
obiceiuri prin care la căsătorie femeia era înzestrată de către familia de
origine cu bunuri necesare vieții casnice.
– celelalte înzestrări ale fetei intră în categoria generică de dota
adventicia (dos adventicia) . Această dotă este cu caracter suplimentar,
venită din afară, const ituită de alte per soane decât rudele agnatice sau tatăl
femeii ce se căsătorește. Printre persoanele ce putea u să constituie această
dotă se află chiar femeia viitoare soție dacă este sui iuris .
– ca specie a dotei adventicia este dota privind bunurile luate în
posesie (dos recepticia) . Ea se constituie asupra anumitor bunuri ce puteau
fi folosite pe în treaga durată a căsătoriei însă în caz de divorț, dota urma să
fie restituită398.

3.5.3. Drepturile femeii asupra dotei

Până în epoca clasică, femeia nu avea proprietatea și nici uzufructul
bunurilor dotal e, abia din perioada amintită s -a permis femeii să beneficieze
de dotă în anumite condiții. O lungă perioadă de timp , indiferent d e forma
căsătoriei , dota rămânea definitiv în patrimoniul familiei bărbatului399.
La decesul băr batului, dota cu care fusese căsătorit ă femeia nu se
restituie acesteia datorită tratamentului juridic inegal dintre soți . Femeia
putea să obțină o parte din zestre doar pe calea moștenirii suportând însă
concursul celorlalți moștenitori.
Începând cu dre ptul clasic, regulile dotei se modifică în special cu
privire la restituirea ei400. Din această perioadă se admite restituirea dotei
către femeie la desfac erea căsătoriei înlesnind astfel posibilitatea contractării

397 Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 128.
398 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 333.
399 M. Paraschiv, op. cit., p. 112.
400 Soluto matrimonio, solvi mulieri dos debet – La desfacerea căsătoriei dota se restituie
femeii. ( L. 2, Pr., ab initio, Dig., Soluto matrimonio, 24. 3.)

154 unui nou mariaj401. În principiu, dota se rest ituie în natură afară de cazul
când a fost evaluată prin actul dotal , împrejurare ce dă dreptul să fie
restituită prin echivalent bănesc. Iustinian în vederea asigurării restituirii
dotei către femeie , înființează o ipotecă generală și privilegiată asupra
bunurilor bărbatului. Măsura s -a dovedit lipsită de eficiență , pentru că putea
fi eludată de îndată ce soția accepta în timpul căsătoriei înstrăinarea fondului
dotal. Pentru a evita această situație se ia măsura interdicției de a înstrăina
fondului dotal . Iustinian vine cu noi modificări admițând restituirea dotei
către femeie , dacă nu se desface căsăto ria din vina ei.

3.5.4. Drepturile bărbatului asupra dotei

Bărbatul este principalul beneficiar și responsabil asupra dotei
(dominus dotis) pe toată durata căsnic iei.
Vreme de secole pater familias a dispus nelimitat de dotă , neavând
nici o altă obligație corelativă decât întreținerea fe meii venită în căsătorie .
Ulterior, drepturile lui pater familias au fost restrânse și în ce privește
dota402. Fructele care rezultă din bunurile dotale sunt menite să susțină
sarcinile căsniciei, motiv pentru care sunt considerate proprietatea
bărbatului pe toată durata căsniciei403.

3.6. Prezumția m uciană

Scopul pentru care a fost instituită praesumtio muciana404, are în
vedere toate achizițiile făcute de soție în timpul căsătoriei. În conformitate
cu prezumția menționată, toate bunurile dobândite de soție în timpul
căsătoriei sunt considerate ca proprietatea soțului, afară de cazul cînd soția

401 Așa cum rezultă din reglementările vremii, statul este la un moment dat direct interesat
ca femeia să păstreze dota după divorț; explicația noilor reglementări în materie rezultă din
posibilitatea creată pentru femeia divorțată de a încheia o nouă căsătorie mult mai rapid
decât dacă dota ar lipsi la încheierea ei. A se vedea Dig. 23, 3, 2, apud S. G. Longinescu,
op. cit. , I, p.630.
402 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 311.
403 Dotis fructum ad mari tum pertinere debere aequitas suggerit; cum enim ipse onera
matrimoni subeat, aequum est eum etiam fructus percipere. – Este echitabil ca fructele
dotei să aparțină bărbatului; pentru că el suportă sarcinile căsătoriei, este just ca el să
perceapă fructele dotei. (L. 7, Pr., Dig., De iure dotium, 23, 3).
404 Praesumtio muciana, a fost introdusă de reputatul jurist Quintus Mucius Scaevola. El
este și autorul așa numitei cautio muciana prin care legatarul instituit sub condiție negativă,
a cărei respectare dep inde de voința lui, dobândește imediat legatul cu condiția să promită
printr -un contract verbal că va restitui acel legat în ipoteza în care va nesocoti cerința
impusă de testator. A se vedea I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 65 nota (5).

155 răstoarnă această prezumție și dovedeste că a dobândit bunurile singură, fără
concursul soțului.
S-a ajuns la instituirea prezumției muciene datorită faptului că s oția
cu sprijinul tutorelui său , putea să se oblige din punct de vedere juridic
scoțând bunuri din comunitate ori putea să dobândească alte bunuri în
proprietate fără a se discuta proveniența lor. Așa fiind, prezumția muciană
instituie regula potrivit căreia bunurile achiziționate de soție sunt
proprietatea soțului afară de cazul cînd soția dovedeș te din contra . În ipoteza
în care soția nu putea dovedi proven iența bunurilor , devine aplicabilă
praesumtio Muciana405.

3.7. Moduri de încetare și desfacere a căsătoriei

Începînd cu perioada veche la Roma căsătoria, de regulă , era
indisolubilă. P e lângă si tuațiile inevitabile c e puteau să apară sub durata
căsătoriei (moartea unuia dintre soți, captivitate etc), s-au admis la un
moment dat și moduri volu ntare pentru desfacerea ei.
În raport de cele menționate , se poate vorbi despre desfacerea forța tă
sau de spre desfacerea voluntară a căsătoriei :406
a) Desfacerea căsătoriei în mod forțat are loc prin următoarele
moduri:
– prin moartea oricăruia dintre soți ;
– prin pierderea libertății unuia sau ambilor soți;
– prin pierderea cetățeniei cel puțin a unuia din soț i;
– prin pierderea drepturilor de familie , dacă fiul a fost căsătorit cum
manu și a fost dat în adopție.
În caz de moarte a soției , bărbatul se putea căsători imedia t iar dacă
soțul a decedat , soția avea dreptul să încheie o nouă căsători e numai după 10
luni de la moartea soțului. Perioada de văduvie a soției s e aplica atât în cazul
morții so țului dar și în caz de divort. Prohibiția recăsăt oriei soției în
intervalul de 10 luni are două aspecte : pe de o parte este motiv de pietate și
decență publică iar pe de altă parte, dacă s -ar permite femeii să încheie o
nouă căsătorie într -un interval mai scurt , s-ar putea naște un copil a cărui
paternitate nu se poate stabili cu certitudine (perturbatio sanguinis).
b) Desfacerea voluntară a căsătoriei are loc în mod diferit în raport
de modul cum a fost încheiat ă.
– în cazul căsătoriei cum manu încheiată prin confareatio , desfacerea
intervine printr -un procedeu invers denumit difareatio . Soții care urmau să

405 Vl. Hanga, M. Jaco tă, op. cit., p. 136.
406 P. F. Girard, op. cit. , p. 176; Cr. Murzea, op. cit. , p.83. Formatat: Stânga-dreapta

156 se despartă apăreau pentru ultima dată împreună în fața v etrei sacre în
prezența martori lor și a unui sacerdot oficial. T urta de grâu oferită era
refuzată de ambii soți și rosteau, spune Plutarh, cuvinte înspăimântătoare și
ciudate. Prin difareatio femeia pierdea și dreptul la cultul religios al soțului .
– în cazul c ăsătoriei coemptio desfacerea intervine printr -o
mancipatio . Cumpărarea fictivă se putea anula printr -o răscumpărare a
soției .
– la căsătoria încheiată prin uzu desfacere a avea loc prin mancipatio
la fel ca în cazul căsătoriei coemptio.
– căsătoria sine ma nu se putea desface prin voința oricăruia dintre
soți, dar putea fi desfăcu tă și prin simpla voință a unui a din cei doi pater
familias ai soților.

3.8. Divorțul

Cuvântul „divorț” derivă de la divortium sinonim cu discidium , cu
semnificația de nepotri vire a concepțiilor407. În dreptul roman ca de altfel în
toate legiui rile altor pop oare antice , nu întâ lnim instituția divorțului așa
cum se cunoaș te astăzi în lumea modernă. Î ntîlnim m ai de grabă o adevărată
facultate d e repudiere unilaterală (repudium) aflată numai la îndemâna
bărbatului408.
Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei aparținea inițial numai
soțului. El putea să solicite de la soția sa în prezența unui martor , cheile
casei și să -i spună sau să -i transmită printr -o a treia persoană tuas res habet o
(ține-ți bunurile tale). Lex Iulia de adulteris a determinat condițiile în care
putea să aibă loc repudierea. Formula de repudiu dizolva definit iv unirea

407 Divortium vel a diversitate mentium dictum est, vel quia in diversas partes eund qui
distrahunt matrimonium – Divorțul provine din diversitatea mentalităților sau din
împrejurări prin care părțile se deosebesc, fiecare urmând o cale diferită. (L. 2, Dig., De
divortis et repudiis, 24. 2).
Este posibil ca expresia divorț să aibe ca fundament punctul de intersecție între două
drumuri cu direcții opuse; cei care divorțe ază nemaiavând nimic în comun , vor avea
drumuri diferite în viață. Vergiliu, Eneida, cântul al IX -lea, versul 279, apud G.
Danielopolu, op. cit., I, p. 207.
408 Printr -un fragment din scrierile lui Valerius Maximus intitulate Facta dictaque
memorabilia , Car tea a II -a, Capitolul IX, nr.2 se arată că în jurul anului 447 î. Hr., Lucius
Antonius și -ar fi repudiat soția fără să consulte pe amicii săi, motiv pentru care censorii
Valerius Maximus și Junius Bubilius Brutus l -au exclus din senat. Apud G. Danielopolu,
op. cit., I, p. 207.

157 soților. D esfacerea căsătoriei pr in această modalitate , are loc doar în urma
avizului consiliului de familie cu rol de tribunal domestic în mater ie, a cărei
opinie era obligatorie. Dacă tribunalul domestic hotăra desfacerea căsătoriei,
soția era trimisă înapoi la familia de origin e.
Din cele menționate se observă că se poate vorbi mai degrabă de
revocare a actului căsătoriei decât de desfacerea ei. Mai tîrziu se poate vorbi
despre divorț în adevăratul sens al cuvântului ajungând să fie pronunțat prin
voință comună .
Soțul are dreptul să solicite divorțul pentru cazuri bine stabilite cum
ar fi: otrăvire, a dulter, falsificarea cheilor de la pivnița cu vin etc409. Ulterior
s-a admis și soției dreptul de a cere divorț ul, prilej cu care împrejurările
cunoscute drept motive de divorț s-au dive rsificat devenind chiar
neânsemnate (ex: stricarea dinților) 410.
Primul d ivorț m enționat în textele antice se spune că a avut loc la
Roma în jurul anului 231 î. Hr., când Spurius Carvilius Ruga a cerut
divorțul pentru sterilit atea soției , pretextând că nu-și poate respecta din
această cauză jurământul dat cen sorului că v a avea copii. Î n realitate,
Carvilius încerca în acest mod să eludeze obligativitatea restituirii dot ei
soției.
În primele secole ale Imperiului se poate vorbi despre o adevărată
epidemie de divorțuri a căror inițiat ivă aparține de regulă femeil or. Autorii
vremur ilor ne -au transmis amintirea unor divorțuri de osebit de scandaloase
având drept scop de a asigurar a libertatea asupra femeii411. Exemplul
căsniciilor imperiale nu a fost prea fericit, cel puțin în primul secol al
Imperiului deoarece Augustus, Tiberius, Cal igula, Claudius, Nero , au
divorțat și ei de câteva ori. Semnificativ ă pentru cele discutate în privința
divorțurilor este excamația ciceroniană a cărei însemnătate dezvăluie totul
pentru acele vremuri : O timpuri ! o moravuri!

409 Autorii romani din perioada târzie a Imperiului dau numeroase exemple despre sancțiuni
aplicate femeilor mult mai aspre decât divorțul în caz de infidelitate; pentru nerespectarea
restricțiilor privitoare la consumul de vin, ei vor besc despre femei ucise de proprii lor soți
pentru vina de a fi băut vin. A se vedea N. Lascu, op. cit., p. 261.
410 Este consemnat cazul unei familii romane care având probleme de ordin financiar, soția
ajunge să facă împrumuturi de la soțul ei. Soțul est e deacord să împrumute soția cu
condiția expresă să nu fie repudiat de către aceasta (!) A se vedea P. Grimal, op. cit., I, p.
127.
411 Seneca ne relatează despre o femeie care număra anii nu după numărul consulilor ci
după cel al soților pe care ia avut , precum și anecdota transmisă de Hieronymus despre o
altă femeie care la Roma a avut douăzeci și doi de soți înainte de a se recăsători din nou ,
precum și al unui bărbat a le cărui căsătorii repetate a ajuns la douăzeci. Pentru detalii și alte
exemple a se ve dea P. Grimal, op. cit., I, p. 125.

158 Căsătoriile imperiale exemplare , a lui Traian cu Plotina sau ale
împăraților Hadrian ori Antoniu , nu au putut schimba deprinderile și
moravurile devenite curente. Ulterior, î mpărații creștini au încercat să
limiteze divorțurile. Constantin nu permite divorțul femeii decât dacă soțul
era violator sau criminal. Au gust cere 7 martori la divorț iar Iustinian merge
mai departe încercând să desființeze divorțul prin consimțământ mutual cu
excepția cazului în care soții sunt separați printr -un jurământ de castitate
(intra rea în monahism). Succe sorul lui Iustinian, Iustin al II -lea desființează
această interdicție.

Secțiunea 4
ALTE TIPURI DE UNIUNI MATRIMONIALE

În afară de căsătoriile legale ( iustae nuptiae ) bazate pe ius conubi ,
dreptul roman cunoaște și alte uniuni ma trimoniale inferioare su b aspect
juridic . Atari uniuni au fost destul de numeroase , dar indiferent de
proven iența lor, deși inferioare căsători ilor romane , produc consecințe pe
plan material între parteneri și consecințe cu privire la copii rezultați din
ele412.

4.1. Concubinatus

Este uniune a matrimonială între dou ă persoane de sex opus, inegali
din punct de vedere social și juridic, neavând dreptul de a se căsători potrivit
legii. Concubinatul presupune permaneță, moralitate și afecțiune între
parteneri.
Asupra concubinatului, ju risconsulții romani și -au îndreptat atenția
cu prilejul apariției Legii Iulia de adulteriis . Această uniune a fost exceptat ă
de la pedepsele ce se aplicau în caz de stuprum. Cu alte cuvinte ,
concubinatus era o uniune matrimonială licită, deș i pe timpul lui Augustus
nu era considerată o uniune legitimă . Concubinatul se deosebește de
stupr um, care era o uniune pasageră cu o femeie nemăritată sau cu o văduvă.
Stupeo se traduce prin stupefiat, hidos. Stupr um a fost pedepsit de legea
Iunia Norbana.

412 Soldații romani nu aveau dreptul să se căsătorească în timpul servi ciului militar dar
aveau dreptul să întemeieze uniuni de fapt cu femei romane sau peregrine. La terminarea
serviciului militar, se acorda pe bază de d iplomă militară conubium soldatului cetățean
roman cu femeia cu care trăia, astfel uniunea celor doi devenea căsătorie legitimă iar copii
treceau în puterea tatălui. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p.247. Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

159 Întâlnim uniu ni sub formă de concubinat în tre patricieni și plebei
înainte de apariția legii Canulea (445 î. Hr), între ing enui și liber ți, între
militari și concubinele lor etc.
Situația copiilor rezultați din concubinat se îmbunătățește treptat ,
ajungând ca î n perio ada lui Iu stinian să fie recunoascut dreptul la alimente
din partea tatălui și un drept de moștenire de proporții modeste la averea
acestuia413.
4.1.1. Efectele concubinatului

Pe lângă cele arătate cu privire la concubinat , pe scurt și conclusiv
vom mențion a care sunt principalele efecte rezultate din concubinat în
raporturile dintre părți dar și consecințele produse în raporturile lor cu terții :
– femeia nu lua rangul bărbatului ;
– pe timp ul împăratului Octavian August concubinii nu au obligația
de fidelita te;
– între concubini nu se poate constitui zestre sau dotă ;
– bărbatul nu are acțiune în adulter contra concubinei ;
– bărbatul nu are voie să aibe mai mult de o concub ină dar nici să
aibe nevastă și concubin ă;
– copii născuți din concubinat se numeau liberi naturalis, au tată
cunoscut iar tatăl are dreptul de a -i legitima414. În schimb copii născuți din
stuprum se numeau spurii și nu se cun oaște tatăl lor.
În Orient concubinatul a fost suprimat prin anul 887 d. Hr., de
împăratul Leon Filosoful, (ut concubina m habere non liceat – să nu fie
permis nimănui a avea concubin ă). Evenimentul s -a produs sub in fluența
bisericii creștine care vedea în concubinat principala modalitate de uzurpare
a căsătoriei. Cu toate acestea în occ ident concubinatul a continuat să exis te.

4.2. Căsătorii încheiate în temeiul dreptului ginților

413 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p.204.
414 În privința copiilor născuți în afară de căsătorie distingem următoarele categorii: a) copii
naturales erau cei născuți din relații menționate de romani cu numele de concubinatus .
Această categorie de copii nu erau legitimi; b) copii adulterini sunt cei rezult ați din relații
de adulter fiind considerați nelegitimi și nelegiuiți; c) copii incestuoși sunt cei rezultați din
relații între rude în grad apropiat cărora le este interzisă căsătoriea între ei. Și această
categorie de copii intră în acelea de nelegitimi și nelegiuiți; d) copii spurii sau vulgo
concepti, sunt toți ceilalți copii care nu intră în categoriile nelegiuiților dar nu sunt
considerați nici copii legitimi ( quasi sporadi concepti) pe scurt, copii fără tată. A se vedea
S. G. Longinescu, op. cit., I, p. 232.

160 În afară de formele de căsăt orie mai sus arătate , se cunosc în dreptul
roman și alte tipuri de căsătorii considerate inferioare . Este vorba de acele
căsătorii pe care le încheiau alte popoare afl ate sub jurisdi cția romană în
special latini și peregrini . Intră sub această jurisdicție și căsătoriile dintre
romani și latini sau dintre romani și peregri ni.
Efectele juridice ale căsătoriilor în discuție nu sunt suficient d e
cunsocute. După unele izvoar e, soțul avea dreptul să pedepsească adulterul
femeii la fel ca în cazul adulterului practicat în cazul căsătoriilor romane .

Formatat: Titlu 1

161 Capitolul XI
ADOPȚIA ȘI ADROGAȚIA

Secțiunea 1
ADOPȚIA

1.1. Definiție și istoric

Este un mod artificial de înființare a puterii părintești asupra unor
persoane care, de regulă, nu au nici o legătură de sânge cu titularul puterii
paterne. Romanii spuneau că adopți a este o imitație a naturii . Cu toate
acestea, nu oricine avea dreptul să adopteze. P eregrini care nu locui au la
Roma , sau persoanele castrate nu av eau dreptul să adopteze . Inițial nici
femeile nu aveat dreptul să adopteze415.
Adopția este acea instituție juridică prin intermediul căreia un fiu de
familie trec e de su b puterea l ui pater familias al său, sub puterea altui pater
familias416.
Adopția a fost crea ția pretorului fundamentată pe interpretarea
textelor din Legea celor XII table priv ind vânzarea fiului de familie. În
conformitate cu dispozițiile legii menționate, fiul ieșea definitiv de sub
puterea lui pater familias de îndată ce a avu t loc a treia vâ nzare succesivă.
La Roma adopția a jucat în perioada veche un rol însemnat din punct
de vedere social și politic deoarece, pe de o parte , după un vechi obicei nu
era îngăduit cetățean ului roman să moară fără copii iar, pe de altă parte , prin
adopție se asigura continuitatea numelui și al cultului familiei. În sfârșit,
adop ția a servit într -o perioadă și scopurilor politice. Deseori împărații ca
să-și asigure moștenitorul tronului adoptau o anumită persoană. Spre
exemplu, Octa vian August a adoptat pe Tiberiu, iar împăratul Claudiu pe
Nero.
Tehnic vorbind, a dopția persoanelor alieni iuris era a dopția propriu –
zisă, iar adopția persoane lor sui iuris poartă numele de adrogație.

415 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit. , p.101; Feminae quoque adoptare non possunt, quia nec
naturales liberos in sua potestate habent – Femeile sunt incapabile de adopție, pentru că nu
exercită puterea părintească nici chiar asupra copiilor lor natu rali. ( Instit., De adoptionibus,
1. 11, § 10).
416 Gaius, 1.98; XII., T., 4. 2. Formatat: Stânga-dreapta

162 1.2. Procedeul adopț iei

Adopția are loc printr -un procedeu în două etape417. Prima
etapă constă în ieșirea fiului de familie din fa milia sa de origine . Șeful de
familie se folosea de instituția mancipațiunii prin care „vindea” copilul de 3
ori către un prieten. După fiecare v ânzare, prietenul elibera copilul iar la a
3-a vânzare , conform legii celor XII table , legăturile dintre șeful familiei și
copil erau rupte. Din acel moment copilul se afla deja în puterea terțului.
A doua etapă are loc în fața magistratului la care partic ipă tatăl
natural, copilul și terțul în realitate viitorul tată adoptiv. În această fază ,
viitorul tată adoptiv folosește o procedură solemnă (in iure cesio ) în faț a
magistratului declarând că copilul este fiul său conform dreptului quiriților .
Tatăl natur al nu se opune, nu face nici o vindicatio , iar pretorul pronunțând
cuvântul adico atribuie fiul tatălui adoptiv. Din acel moment f iul adoptat
pierde toate legăturile cu familia sa de origine și devine agnat în noua
familie însă dacă are copii ei rămân în f amilia de origine418.
În vederea adopției este necesar ca cel care adoptă să aibe cu 18 ani
mai mult dec ât adopta tul. C u începere din perioada lui Iustinian se permite
femeilor să adopte alte persoane nu doar să fie adoptate419.

Secțiunea 2
ADROGAȚIA

2.1. Definiție și istoric

Este actul prin care tatăl de familie ( pater familias ) face să intre sub
puterea sa ca filius un alt pater familias , sau o altă persoană sui iuris care,
până atunci nu a fost supusă unei alte puteri. Numele instituției vine de la
roga re, care în seamnă a pune întrebare poporului întrunit în comiții. Într –
adevăr, adrogația avea loc în fața comițiilor.
La fel ca adopția , adrogația este un act vechi și solemn cu scopul de
a crea în mod artificial puterea părintească prin introducerea în s ânul
familiei persoane dintr -un alt grup familial. În sens larg , se poate spune că
actul adopției include și a drogația deși între cele două, nu se poate pune

417 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p.144.
418 V. M. Ciucă, op. cit. , p. 252; E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 100.
419 Iustinian și Aulus Gelliu, se referă la curioasă formă de ado pție. Este vorba despre
adopția sclavilor de către oamenii liberi. Principalul efect al unei asemenea adopții este dat
de eliberarea din sclavie a celui adoptat. Apud S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 661. Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare
Formatat: Indent: Prima linie: 0 cm

163 semnul egalității. Scopul lor principal este acela de a nu lăsa să se stingă
cultul familial at unci cînd familia nu avea descendenți pe cale naturală .
Adrogația are loc în urma încuviințării pontifilor printr -un vot al
adunării curiate (lex curiata)420. Proiectul de adrogare înainte de a ajunge la
comiții era examinat de colegiul ponfilor care cercetau următoarele aspecte :
dacă se impune sau nu adrogația ; dacă este utilă adrogatului; dacă este
onestă; dacă nu ascunde spec ulații din partea adrogatorului; dacă etatea
adrogatului și a celui care adrogă sunt respectate.

2.2. Condiții le adrogației

Adroga ția poate să aibă loc numai între bărba ți pentru că numai ei
pot fi pater familias nu și femeile . Bărbatul care adrogă trebuie să nu aibe
moștenitori pe linie bărbătească și nici sper anța că va mai avea. În ace st
context , se examinează vârsta celui care ad rogă nefiind permis să aibe o
vârstă sub 60 de ani. A drogația , ca și adopția , dintodeauna au fo st pri vite de
romani ca instituții c e imită natura. A r fi contra naturam ca fiul adrogat ori
adoptat să fie mai în vârstă decât tatăl care îl adrogă sau îl adop tă421.
Cel care a fost adrogat intră cu întreaga familie și a vere în familia
adrogatului. Dacă adrogatu l are curator, trebuie și el să -și dea
consimțământu l la adrogație. Acest e aspect e antrenea ză o serie de efecte
inclusiv în materie succesorală . Din moment ul în care a avut loc adrogația ,
datorii le adrogat ului avute până atunci se sting.
Prin adrogare are lor o restrângere a capacității juridice a adrogatului
printr -o capitis deminutio minima .
Formalități le adrogației erau obligatorii și nu se putea u îndepli ni
decât la Roma. M ai târziu , adrogația a fo st admisă și în alte localități .

2.3. Însemnătatea și procedura adrogației

Adrogația e ste ma i veche și cu importanță mai mare decât adopția,
pentru îndeplinirea căreia reguli le sunt foarte stricte. Explicația s e găsește în
scopul urm ărit și consecințele care au loc (famili a adrogatului se sting e,

420 P. F. Girard, op. cit., p.180.
421 Totuși, su nt semnalate cazuri de adrogare prin care adrogatorul a fost mai mic în vârstă
decât adrogatul. Amintim adrogația lui Clodius de către Fonteius aprobată de curii și
criticată de Cicero în lucrarea sa Pro domo. Cicero fiind adversar cu Clodius, deoarece în
timpul exilului său îi dărâmase casa, critică adrogația care a avut loc, fără să uite mențiunea
esențială cum că adrogatorul Fonteius abia împlinise vârsta de douăzeci de ani, fiind mult
mai mic în vârstă decât adrogatul Clodius care putea să -i fie tată. A se vedea, G.
Danielopolu, op. cit., I, p. 239.

164 dispare nume le acelei familii și cultul ei privat , dar se dezvoltă cultul
familiei adrogantului ).
Pontifii făceau anchetă prealabilă asupra motivelor adrogației . Fiind
vorba despre persoane independente juridic (sui iuris ), adrogația are loc cu
aprobarea poporului fiind necesar și consimțământul părților implicate422. Se
întreabă adrogatul dacă consimte la act , apoi era întrebat pater adrogat dacă
consimte la adrogare iar a treia întrebare se pune poporului adunat î n comiții
pentru a -și da consimțământul printr -o lege curiată423.
Cu începere din perioada D ominatului, adrogați a putea să intervină
în fața grupului format din 30 de lictori condus de magistrat la care luau
parte pontifii.
Începând cu secolul al II -lea d. Hr ., se admite adrogați a prin rescript
imperial , producând aceleași ef ecte ca și adrogația încheiată în prezența
comițiilor424. În perioada I mperiului se admite adrogați a prin contract mai
ales în acele provincii unde predomina regula prin care adrogantul se obliga
față de adrogat să îl trateze ca pe propriul său fiu . Tot din această perioadă s –
a admis adrogați a prin testament425.

2.4. Rolul adopției și adrogației

Roma a cunoscut familia patriarhală condusă numai de bărbați .
Niciodată familia patriarhală romană nu a fost condusă de femei . Pe cale de
consecință , adopți a și adrogația aveau loc numai pe linie bărbătească. Pot fi
adrogate doar persoanele sui iuris în schimb se pot da în adopție fii și ficele
de familie aflate sub putere paternă.
Adrogați a avea loc în scopuri politice cum ar fi adrogațiunea
plebeilor de către patricieni sau uneori fenomenul avea loc invers , cînd
patricienii erau adrogați de plebei pentru a dobândi condiția lor juridică și a
putea candida în calitate de tribuni . Mai târziu, împărații obișnuiau să adopte
sau să adroge pe succesorii lor426.
Iustinian stabil ește în privința adopției că pe rsoana adoptată nu mai
pierde drepturile din familia de origine , păstrându -și astfel drep tul de

422 D. Oancea, op. cit., 2009, p. 97.
423 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p.150.
424 În perioada I mperiului, adrogația a ajuns în Egipt să fie a dmisă prin contract. Ulterior s –
a admis ca femeile să poată adrog a sau să fie adrogate. Explicația se află în criza profundă
prin care trece acum familia patriarhală romană, vechea semnificație a adrogației dispare
devenind în mare măsură o instituție care tinde să se apropie de adopție. A se vedea M. V.
Jakotă, op. cit ., II, p. 256.
425 V. M. Ciucă, op. cit., p. 250.
426 C. Stoicescu, op. cit., p. 116. Formatat: Indent: Prima linie: 0 cm

165 moștenire chiar și în cazul emancipației. Prin această regulă se pun bazele
unei noi forme de adopție denumită adopțio minus plena.

Secțiunea 3
LEGITIMAREA

3.1. Definiție și scop
Legitimar ea este mijlocul prin care cetățean ul roman d obândește
puterea paternă asupra propriului său fiu natu ral născut din concubinat sau
dintr-o căsătorie de dreptul ginților. Potrivit cu vechiul drept roman , singura
rudenie cunoscută era cea civilă (agnatică) . Copilul nă scut în afara
căsătoriei era într-o situație precară , nefiind considerat rudă cu tatăl său
natural care, nefi ind căsătorit cu mama copilului , nu putea fi rudă cu acesta
din urmă. Î ntre mamă și copil nu se c onsidera rudenie civilă pentru că
rudenia era admisă numai pe linie bărbătească427. Târziu, după ce se
recunoaște rudeniei de sânge (cognatice) anumite efecte juridice , situația se
schimbă cu privire la raporturile dintre mamă și copil recunoscându -se
copilului calitatea de rudă cu mama sa. Singura dovadă impusă era faptul
nașterii copilului din femeia care se pretinde că îi este mamă428.
În ce privește situația juridică a tatălui , nu sunt semna late modificări
majore întrucât societatea romană nu a admis decât tatăl legitim cel natural
nefiind recunoscut după legile romane , iar tatăl legitim nu putea fi altul
decât soțul mamei. Abia sub împăratul Hadrian, printr -o constituție
imperială se acordă drepturi limitate copiilor naturali ai soldaților născuți în
perioada serviciului militar429.
Legitimarea face parte din ius civil e. Ca să aibă loc legiti marea, tatăl
trebuie să nu aibe copii legitimi430.

3.2. Moduri de legitimare

a)-Un prim mod de legitimare este căsătoria subsecventă . Într-
adevăr, în ultima fază a Imperiului este admisă legitimarea copilului
subse cvent căsătoriei părinților săi , ca o cons ecință a ideii creș tine că
pocăința șterge păcatul însă binefacerea se acordă numai copiilor rezultați

427 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 210; E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 100.
428 Mater semper certa est, etiam si vulgo conceperit. – Mama este întotdeauna sigură chiar
dacă a nă scut dintr -o legătură ocazională. (Paul, Dig., 2, 4, 5).
429 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 146, nota (2).
430 D. Oancea, op. cit., 2009, p. 98. Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

166 din concubinaj. Sunt exceptați de la legitimare , copii rezultați din incest
precum și cei rezultați din adulter.
b)-Un a lt mod de legitimare avea loc pri n ablațiune . Ablațiunea este
oferta făcută la Curie . Adeseori din motive fiscale , se permite cetățeanului
bogat să legitimeze câți copii naturali dorește . Singura condiție impusă
pentru cel care legitimează , este ca în viață ori după moarte să cedeze avere a
copiilor legitimați.
c)-Legitimarea putea să aibă loc și prin rescript imperial . Este vorba
despre un decret sau hotărâre a principelui (per rescriptum principis ). Ne
aflăm în acest caz în fața unei hotărâri emise de autoritatea publică. Măsura
a fost in trodusă de împăratul Iustinian pentru cazurile când nu era posibilă
căsătoria subsecventă , mama copiilor fiind decedată , ori s-a căsătorit în
timpul vieții cu un alt bărbat decât bărbat ul care este tatăl copilului. La fel s –
a pus problema când mama era cunoscută ca imorală .
8. d)-Legitimarea putea să intervină și prin testament întocmit
de tată cu respectarea tuturor regulilor în materie testamentară . Acest mod
de leg itimare era utilizat atunci când tatăl nu poate cere rescript imperial .
Observăm că legitima rea din perioada Imperi ului are caracter cu
totul deosebit fiind dominată mai cu seamă de considerațiuni politice431.

Secțiunea 4
EMANCIPAREA

Emanciparea a fost cunoscută în dreptul roman din perioada veche
având efecte importante în acele vremuri . Ca și în cazul adopției, prudenții
(jurisconsulții ) au creat emanciparea pe baza regulilor cuprinse în Legea
celor XII table432.
Emanciparea era un act juridic prin care de bună voie tatăl s coate
copil ul de sub puterea părintească (patria potestas) , lucru folositor într-o
perioadă în care puterea părintească subzistă atât timp cât trăia tatăl. Mai
concret, prin emancipare observăm că are loc scoaterea de sub puterea
părintească a copilul ui alieni iuris devenind astfel sui iuris , independent de

431 Sub domnia împăraților Theodosiu al II -lea și Valentinian s -a permis legitimarea
copiilor cu condiția ca b ăiatul să primească o anumită avere de la părinții săi și să fie înscris
în curia municipală. În cazul în care se legitimează o fată, părinții aveau obligația să o
doteze iar căsătoria trebuia să aibe loc cu un băiat care accepta să fie înscris la curia
municipală. Apud M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 259.
432 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 222. Formatat: Indent: Prima linie: 1,27
cm, Fără marcatori sau numerotare
Formatat: Indent: La stânga: 0 cm,
Prima linie: 1,27 cm
Formatat: Indent: La stânga: 0 cm
Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

167 orice putere433. Legea nu a stabilit reguli speciale pentru emancipare. În
practică s -au întrebuințat regulile vânzării ca în caz de adopție. Fiind un act
juridic solemn, emanciparea are loc prin următoarele etape :
– o primă etapă consta din trei vânzări succesive și două dezrobir i;
– a doua etapă este dezrobire a prin vindicta în urma căreia fiul de
familie devenea o persoană sui iuris . Avea loc și cea de -a treia dezrobire a
fiului de familie concepută ca o fază distinctă434.
În afară de fiul de familie, pentru ceilalți descendeți e xista
posibilitatea să fie emancipați mai simplu recurgându -se doar la o singură
vânzare.
Emanciparea nu avea nici o influență asupra capacității persoanei
emancipate afară de cazul când este vorba despre o persoană impuber ă.
Dacă emancipat ul este impuber , rămâne încontinuare incapabil însă cădea
sub tutelă. Actul emancipării impuberului se poate face fără consimțământul
copilului fiind considerat drept pedeapsă pentru e l. Ulterior emanciparea a
devenit o favoare pentru emancipat dacă prin caracterul, capac itatea, energia
ori tenacitatea sa, face dovada unei persoane capabil e de a fi pus ă în fruntea
propriilor afaceri.
La început efectele emancipării au fost absolute, fiul pierdea toate
drepturile din familia de unde a fost emancipat cu consecința pierderii
drepturilor succesorale435. Pretorul , bazat pe legătura de sânge , acordă
copilului emancipat drept uri succesoral e limitate în familia de origine .
Printr -o constituție dată de î mpăratul Constantin emanciparea putea
fi revocată pentru cauză de ingratitudine436.

433 În anul 397 î. Hr., este consemnată prima emancipare cunoscută când Licinius Stolo,
autorul legii Licinia , a deținut o mie de jugere din ager publicus . Întruc ât legea reduce
suprafața de teren din ager publicus la maxim cinci sute de jugere de familie , Licinius Stolo
pentru a eluda propria lege, trece la emanciparea fiului său iar apoi îi dăruiește jumătate din
suprafața de teren deținută din ager publicus . Ace st fapt a fost sesizat de autoritățile vremii
iar Licinius Stolo a fost condamnat la o amendă de zece mii de ași. A se vedea C. Stoicescu,
op. cit., p. 122.
434 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 101.
435 T. Sâmbrian, op. cit., p. 71.
436 P. F. Girard, op. cit., p. 201; R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 1, p. 170.

168 Capitolul XII
PIERDEREA CAPACITĂȚII JURIDICE
(CAPITIS DEMINUTIO )

Secțiunea 1
NOȚIUNI INTRODUCTIVE

În conformitate cu regulile din dreptul roman, p ersonalitatea juridică
a omului (caput ) se co mpune din următoarele trei elemente 437:
– libertatea ( status libertatis );
– cetățenia ( status civitatis );
– familia ( status familiae ).
Pierderea oricărui element care compune personalitatea sau
pierderea tuturor , atrage micșorare a sau, după ca z, desființarea personalității
juridice a omului denumită capitis deminuti o. Micșorarea sau desființare a
capacității juridice a persoanei , poate să survină din cauze diferite sau chiar
din întâmplare .
În conformitate cu dreptul civil, capitis deminutio era o instituție
foarte importantă însă rămân aplicabile persoanei respective regulile lui ius
gentium . Gravitatea pierderi lor privind capacitatea juridică a individului
erau nuanțate în raport de elementele care se pierdeau. Totuși, e ste necesar
să avem în vedere î mplicațiile concrete ale instituți ei întrucât uneori capitis
deminu tio poate să semnifice mărirea capacității sau rămânerea ei
neschimbată438. De pildă , persoana emancipată suportă prin emancipare o
capitis deminuțio datorită ruperii legăturilor agnatice cu familia de origine
însă capacitatea sa juridică devine alta, mai pu ternică, o dată cu trecerea din
persoană alieni iuris devenind sui iuris . De aici re zultă că pierderea

437 Caput este cuvântul prin care romanii desemnau capacitatea juridică a persoanei. Sub
aspect moral, sunt cunoscute următoarele modalități privind degradarea personalității civile:
a) dezonoarea (infamia) constând într -o pedeapsă suplimentară, a unor acte reprobabile ce
antrena u decăderea completă și iremediabilă din drepturile civile. b) pierderea reputației
(ignominia) intervine ca pedeapsă aplicată de censor, printr -o admonestare (nota censori a)
a cărei durată era de la o cenzură la alta. Ca urmare a aplicării acestei pedepse, cel afectat
pierdea dreptul de vot și de elector fiind totuși eligibil într -o funcție publică. A se vedea M.
Paraschiv, op. cit. , p. 80.
438 E. Molcuț, op. cit., 2oo7, p. 1 02; St. Cocoș, op. cit., p. 93 Formatat: Titlu 1
Formatat: Stânga-dreapta

169 capacității juridice se întemeia ză pe cauze multiple urmărite adeseori în mod
deliberat.
În raport de consecințe , capitis deminutio se împarte în următoa rele
categorii439.

Secțiunea 2
CAPITIS DEMINUTIO MAXIMA

Este o adevărată moarte civilă440. Are loc atunci când se pierde
libertatea ( status libertatis ). Evident, cel care ajunge în sclavie nu pierde
doar libertatea, pierde și celela lte status -uri și aceasta pentru că libertate a
absoarbe toate celelalte incapacități ; cel care nu este om l iber nu poate să fie
cetățean roman , nu are dreptul să încheie a cte juridice ori să întemeieze
familie.
Pierderea libertății fiind cea mai gravă sancțiune , atrage pierde rea
capacității civile în totalitatea ei cu toate consecințele care rezultă din capitis
deminutio în general .

2.1. Cazuri de pierdere a libertății

Au existat mai multe situații în temeiul cărora dreptul roman impune
pierderea libertății persoanei. S ituații le au variat de -a lungul timpului de la o
epocă la alta. Dintre cazurile care atrag pierderea libertății amintim :
– când persoana s -a sustras de la obligațiile militare sau fiscale ;
– debitorul rău platnic dă dreptul credito rului să-l vândă ca sclav;
-cazul c ondamnări lor penale grave începând din epoca republicană
atrag pierderea libertății .
Cel care și -a pierdut libertatea , în locul vechii sale personalități
capătă o nouă personalitate dar nu de drept civil ci de drept natural441.

Secțiunea 3
CAPITIS DEMINUTIO MEDIA

439 R. Ghidro, O. Mihutiu, op. cit., p. 113.
440 Principiul prin care succesiunea se deschide și prin moarte civilă nu doar o dată cu
moartea naturală, se regăsește și în Codul lui Napoleon de la l804. Moartea civilă a fost
abolită în Franța prin legea din 31 mai 1854. Ce era însă moartea civilă din punct de vedere
juridic? O ficțiune în virtutea căreia anumite persoane erau sancționate sau, datorită faptului
că anumite persoane îmbrățișau anumite cariere cum ar fi călugăria s au cei supuși anumitor
condamnări, deși erau în viață, din punct de vedere juridic erau considerați ca și cum ar fi
decedat. A se vedea P. F. Girard, op. cit., p. 195 și urm.
441 C. Stoicescu, op. cit., p.126 Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

170
Nu implică pierderea libertății dimpotrivă o exclude, doar implică
pierdere a cetățeniei ( status civitatis ). Cel afectat de capitis deminutio media ,
din cetățean roman devenie latin sau peregrin, după caz, păstr ându -și
drepturile recunoscu te acestor categorii . Persoana lipsită de cetățenia
romană avea dreptul să trăiască în calitate de om liber dar nu se bucura de
ocrotirea pe care o avea cetățeanul roman. Cazul cel mai frecvent este
condam narea în exil a cetățean ului roman. La fel stau luc rurile în caz de
renunțare la cetă țenia romană , dacă era o cerință a dobândirii cetățeniei altui
stat.
Capitis deminutio media poate să intervină și prin efectul anumitor
condamnări442.

Secțiunea 4
CAPITIS DEMINUTIO MINIMA

Apare atunci când persoana pierd e drepturile de familie ( status
familiae ) dar își menține cetățenia și libertatea. Situații ce dau naștere la
capitis deminutio minima se întâlnesc în cazul adrogației , dacă înainte de
adrogare persoana adrogată a fost sui iuris iar acum trece sub puterea lui
pater familias443. La fel ca în cazul adopției sau căsătoriei cum manu , femeia
sui iuris și cea care era sub puterea tatălui, suferă capitis deminutio minima.
Erau afectați de capitis deminutio minima și persoanele in mancipio
vânduți a ltuia.

Secțiunea 5
EFECTELE PRODUS E DE CAPITIS DEMINUTIO

Consecințele aspura persoanei afectată de capitis deminutio maxima ,
sunt dintre cele mai nefaste : individul devine sclav fiind lipsit de toate

442 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 216
443 Cetățeanul roman cu copii sub putere paternă, dacă a fost adrogat de către o altă
persoană este lovit de capitis deminutio minima . Întrebarea care se pune privește copii
adrogatului: vor fi loviți și ei de capitis deminutio minima sau nu? Examinând această
problemă, Savigny este de părere că în raport cu copii adrogatului capitis deminutio minima
nu produce nici un efect; copii, până la adrogarea părintelui lor, se găseau sub putere
paternă, împrejurare din care autorul este de părere că vor continua să rămână sub ac eeași
putere chiar după adrogarea părintelui lor. Părerea ilustrului savant este în contradicție cu
textele jurisconsultului Paul, spune un autor de drept roman din perioada interbelică,
deoarece capitis deminutio intervine ori de câte ori operează o schim bare prevăzută de
regulile romane fie și în starea familială a persoanei, indiferent dacă acea persoană rămâne
sau nu sub aceeași capacitatea juridică. A se vedea M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p. 158.

171 drepturile politice și civile . Când are loc capitis deminutio media se pierde
cetățenia , persoana devine latin sau peregrin cu drepturile prevăzute acestor
categorii.
În cazul capitis deminutio minima efectele sunt diferite:
– din punct de vedere al persoanelor , se sting toate legăturile fondate
pe rudenia civilă .
– din punct de vedere al bunurilor, persoana în cauză era exonerată
de obligațiile contractante . Acest lucru are loc printr-o măsură luată de
pretor bazată pe restitutio in integrum nu însă și pentru cele lalte cazuri de
restrângere a capacității444. În privința obligați ilor rezultate din delicte, ele
continuă să existe deoarece dreptul de creanță al victimei se îndreaptă
împotriva făptuitorului aflat în viaț ă fără importanță dacă s -a micșorat
capacitatea lui juridică prin capitis deminutio .
În perioada bizantină sunt sem nalat e și alte situații de micșorare a
capacității juridice privind persoana umană . Această împrejurare a intervenit
ca urmare a infuenței religiei creștine asupra populației din imperiu445.

444 V. Popa, op. cit., p. 134.
445 De pildă, evreii nu aveau drept de a se căsători cu creștinii ulterior perioadei în care a
fost admis creștinismul în Imperiul roman. De asemenea, nu le era permis evreilor să aibe
sclavi de religie creștină. A se vedea I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 162.

172 Capitolul XIII
TUTELA ȘI CURATELA

Secțiunea 1
NOȚIUNE ȘI SCOP

La Roma în perioada de început , tutela și curatela erau considerate
instituții apropi ate de puterea părintească446. Totuși, î n principiu și la modul
general , se poate spune că tutela și curatela sunt instituții cu menirea de a
încredința terților supravegher ea persoanelor iar mai târziu a patrimoni ului,
întrucât nu au capacitatea de a se îngriji singure.
Tutela și curatela apar ca un sistem normativ de prote cție pentru
membrii familiilor civile agnate447. Scopul principal al celor două instituții
consta în apăr area patrimoniul și de a împiedica persoan ele incapabile să nu
risipească prin nepriceperea, prin lipsa de experiență sau din cauza unor boli
mentale bunurile lor. Dreptul roman consideră incapabili minor ii sub 14 ani,
femeile , persoan ele bolnave mental, r isipitorii , precum și tinerii lip siți de
experi ență.
Pentru a ocroti categorii le de persoane arătate , dreptul roman a creat
tutela și curatela . Tutela s -a aplicat persoanelor minore și femeil or iar
curatela se aplica celorlalte categorii de persoane incapa bile nebuni i,
risipitori i, etc.
Persoane le infirme nu puteau să fie tutori și nici curatori448. Nici
peregrinii nu pot fi tutori ai cetățenilor romani.
În ultima epocă dreptului roma n a existat tendința de unif icare a
regimului tu telei și curatelei.

Secțiunea 2
TUTELA

446 I. C. Cătuneanu, op. cit., p.163
447 C. Șt. Tomulescu, op. cit. , 1973, p. 155.
448 Luminibus captus, aut surdus, aut mutus, aut furiosus, aut perpetua valetudine tentus,
tutelae seu curae excusationem habet – Orbul, surdul, mutul, nebunul și cel atins de o boală
incurabil ă, sunt scutiți de tutelă și de curatelă. (L. 11, Dig., Qui morbo se excusant, 5. 67). Formatat: Titlu 1
Formatat: Stânga-dreapta

173
2.1. Definițiea și rolul tutelei

Nu găsim în dreptul roman o definiție a tutelei în general , însă a
parcurs veacurile definiția tutelei impuberilor aparținând lui Servi us
Sulpicius prieten al lui Cic ero. Definiția deși se refer ă la o speci e de tutelă,
în realitate este adaptabilă și celorlalte forme de tutelă din acele vremuri .
Cu toate acestea fizionomi a celor două instituții nu a rămas amorfă,
de-a lungul secolelor au evoluat o dată cu evoluția socie tății cu accent din
spre protecția bunu rilor către protecția persoanei449.
Dreptul roman nu a instituit niciodată un organ de înaltă tutelă
însărcinat cu supravegherea și controul tutorelui. Tutela nu se instituia la
Roma decât dacă cel car e trebuia pus sub tutelă era sui iuris, fiind sustras
puterii părintești prin moartea tatălui și a ascendenților săi din spre tată sau
în caz de emancipare. Dacă cineva nu are tutore, la Roma se acordă tutore
din oficiu de pretorul urban prin votul majoritar al tribunilor plebei , în
conformitate cu Lex Atilia.
Tutela deși își are sorgintea în dreptul ginților (ius gentium) îi sunt
aplicabile regulile de drept civil (ius civile) .
Tutela fiind considerată officium virile , femeile nu aveau dreptul să
fie tutore.
2.2. Formele de tutelă

Două sunt formele de tutelă mai importante în dreptul roman : tutela
impuberilor (tutela impuberum) și tutela femeii (tutela mulierum) . La rî ndul
lor, fiecare din cele două se împart în trei categorii: testamentaria, legitima
și dativ a. În ce privește t utela dativă, se pare că denumire a aceasta nu a fost
niciodată folosită de către legiuitor ul roman de -a lungul vremurilor , fiind
folosită doar de comentatori i din perioada ulterioară450.

2.3. Tutela impuberilor

Se exercită asupra copiilor de sex masculin pâ nă la vârsta de 14 ani
iar pentru persoane de sex feminin până la vârsta de 12 ani (impuberes) .
Precizăm că tutela se acorda minorilor sui iuris. Minorul aflat sub tutelă se
numea pupillus iar minora poartă denumirea de pupillia.
La Roma, din cele mai vech i timpuri tutela a fost privită ca o
instituție prin care urmau să fie asigurate drepturile eventuale ale rudelor

449 G. Danielopolu, op. cit., I, p. 261; C. Stoicescu, op. cit., p. 131.
450 Gaius, op. cit., taducere de A. N. Popescu, p. 114 nota (145).

174 agnatice din part ea pupilului , dacă acesta ar fi încetat din viață451. Tutorele
fiind persoana care administrează averea și completează voința impuberului ,
dacă trebuie să încheie acte juridice452.
Jurisconsultul Servus Suplicius definește tutela impuberului ca
puterea dată și îngăduită de dreptul civil asupra unei persoane libere în
vederea ocrotirii acelei persoane care din pricina vârstei nu se p oate
administr a singur. Iustinian arată că impuberii se află sub tutelă potrivit cu
dreptul natur al453. Privită ca măsură de protecție a impuberilor , tutela este de
drept natural iar după modul cum a fost organizată , este de drept civil.
Minorul până la 7 an i era considerat infans (incapabil total) și nu avea
dreptul să încheie nici un act ( in farie = a nu vorbi bine). Între 7 și 14 ani
există un în ceput de capacitate a minorului în baza căreia poate să înche ie
numai acte juridice prin intermediul cărora își face mai bună condiția
juridică.
Tutorele era obligat să facă inventarul averii pupilului, iar dacă era
tutore legitim trebuia să promită solemn, promisiune întărită prin granții, că
va administra cum se cuvine patrimoniul pupilului. Obligațiile privesc
averea pupilului nu și g rija persoanei acestuia lăsată pe seama mamei
minorului sau rudelor alese de magistrat454.
Tutorele putea să administreze averea pupilului prin două moduri:
– prin negotium gestio , tutorele administra bunurile minorului până
la vârsta de 7 ani ;
– prin auctoritaris interpositio , tutorele administrează bunurile
minorul mai mare de 7 ani .
Tutorele răspunde f ață de modul cum au fost administra te bunurile
minorului pr in intermediul a două acțiuni:
Actio de rationibus distrahendi prevă zută de Legea celor XII table .
Această acțiune era îndrepta tă împotriva tutorelui dacă a sustras valori din
averea pupilului . Tutorele vinovat de asemenea fapte era condamna t la
dublul valorilor sustrase. Acțiunea se aplică împo triva tutorelui de rea –
credință dar și împotriva celui neglijent ori imprudent.

451 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 163.
452 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 276.
453 6. Impuberes autem in tutela esse naturali iure conveniens est, ut is qui perfectae aetats
non sit alterius tutela regatur. 7. Cum igitur pupillorum pupillarumque tutores negotia
gerunt, post pubertatem tu telae iudicio rationem reddunt. – Tutela impuberilor corespunde
dreptului natural care pune sub supravegherea altuia pe cel care nu are vârsta desăvârșită. 7.
deoarece tutorii administrează așadar afacerile pupililor și ale pupilelor, sunt ținuți, după ce
aceștia ajung la pubertate, să le dea socoteală prin acțiunea ce rezultă din tutelă. A se vedea
Vl. Hanga, M. -D. Bob, op. cit., p. 76 -77.
454 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 225

175 Actio tutelae , este a doua acțiune îndreptată împotriva tutorelui. Prin
intermediul ei sunt sancționate actele de gestiune comise de tutore din culpă,
dacă aduc prejudicii minorului .
Tutorele trebuia să manifeste aceeași grijă pentru averea pupilului ca
în cazul propriilor interese. La sfârșitul tutelei , cel care a fost tutore era
obligat să dea scocoteală asupra modul ui cum a înțeles să administreze
averea pupilului455. Pentru actele comise de tutor e în limitele puterii
conferite, se aplica regula : fapta tutorului este fapta minorului (factum
tutoris, factum pupilli ).
a) tutela testamentaria apare atunci când pater familias numește un
tutor e pentru pupili aflați sub puterea sa. Rostul acestei tutele a fost ca la
decesul sefului de familie impuberii deveniți de acum sui iuris , să
beneficieze cu toții de ocrotitor legal.
b) tutela legitimă se instituia când nu există tutore numit prin
testament. Au dreptul la tutela legitimă persoanele îndreptățite să vină la
moștenirea pupilului, dacă acesta ar înceta din viață.
c) dacă pater familias nu a numit pupilului un tutore prin testament
și nici tutore legitim nu există, va intra în funcțiune tutela dativă . Această
formă de tutelă are c aracter de excepție fiind stabilită de pretor . Denumirea
de tutelă dativă a fost dată m ai târziu decât apariția ei . Pentru stabilirea
tutelei dative , preto rul asistat de majoritatea tribunilor numea un tutore
pupilului456.
Încetarea tutelei impu berului avea loc:
a) Din cauze care privesc pupilul : moarte a acestuia , ajungerea la
pubertate sau capitis deminutio .
b) Din cauze care privesc tutorele: capitis deminutio, administrare
necorespunzătoare a averii impuberului etc.
c) Alte cauze: ajungerea la termen sau îndeplinirea condiției pentru
care a fost instituită dacă tutela a fost stabilită cu termen sau condiție .

2.4. Tutela femeii – Tutela Mullierum

La Roma femeia sui iuris care a împlinit vârsta de 12 ani , are
perfecta aetas și trece din tutela persoanelor impubere într -o tutelă perpetuă
a femeii. Romanii justificau tutela perpetuă a femeii prin slăbiciunea sexului

455 De tutelae et rationibus distrahendis . – Absurdum enim erat, a tutore ratione m
administrationis negotiorum pupilli reposci, in qua adhoc perseveraret. – Ar fi absurd ca
un pupil să ceară socoteală de la tutorele său pentru o tutelă ce nu a fost încheiată. (Dig.,
27.3 , L.9 § 4).
456 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 164. Formatat: Indent: Prima linie: 0 cm

176 (propter fragilitatem sexus ), precum și prin nestatornicia în judecată
(propter levitatem animi ). În realitate, starea juridică a fem eii este
consecința directă a organizării familiei patriarhale romane aflată în legătură
cu condiția ei inferioa ră, precum și păstrarea averii femeii în familia agnată
romană .
Femeia sui iuris aflată sub tutelă nu are dreptul să facă acte de
înstră inare a bunurilor din familie nici să dispună de ele prin testament (ius
testandi) . Dreptul de testare fiind rezervat numai vestalelor, a fost dobândit
ulteri or și de femeile cu mulți copii conform dispozițiilor lui Augustus ca
semn al gratitudinii civice pentru a portul lor la sporirea numerică a cetății457.
Femeia nu avea dreptul la succesiune (ius hereditatis) și nici nu
putea u să pornească perso nal anumite acți uni în justiție (ius iudicii) .
Din secolul I î. Hr., femeia începe să capete independență : se
permite să încheie anumite acte juridice , să dispună prin testament și se
recunosc femeii drepturi limitate de moștenire .
Pe vremea lui Gaius acest gen de tutelă se află în decă dere, însă
inegalitatea dintre bărbat și femeie nu dispare458.
La fel ca tutela impuberilo r, și tutela femeii (tutela mulierum) este
de trei feluri : tutela testatmentar ă, tutela legitimă și tutela dativă459.
a) la un moment dat se admite ca părintele sau soțul femeii să -i lase
prin testament un tutore (tutela testamentaria) . Nu era interzis ca fe meia
însăși să fie cea care sugerează lui pater familias persoana tutorelui.
Indife rent cine a ales tutorele , din momentul în care atribuțiile sale au
deven it efective, răspunde pentru modul cum a administrat aver ea femeii .
b) tutela legitima a femeii er a organizată ca și în cazul impuberilor,
prioritari fiind în obținerea acestui gen de tutelă agnații cei mai apropiați sau
patronii. Principala particularit ate constă aici în faptul că putea fi cedată in
iure (tutela cessica) de tutor , terților. Motivu l cesiunii consta în faptul că
tutela având caracter viager, adeseori devenea deosebit de împovărătoare
pentru tutore.

457 Prin Lex I ulia de prole augenda și prin Lex Iulia de maritandis ordinibus s-a stipulat
posibilitatea eliberării de sub tutelă a femeii libere cu trei copii și a libertei cu patru copii.
Legile permiteau recuzarea tutorelui care ezita să aprobe proiecte matrimoniale ale pupilei
sale, sau dacă refuza să -i asigure dota. Ulterior, sub domnia împăratului Hadrian, pentru
femeile căsătorite nu mai era necesar să aibă tutore. Pretorul permite femeilor să devină ele
tutorele copiilor lor, dacă soțul sau tutorele legitim manif estau comportări tiranice. A se
vedea M. Paraschiv, op. cit., p. 82.
458 Cicero, ridiculizând tutela femeii din perioada sa, ține să precizeze: „cei vechi au urmărit
ca toate femeile să fie sub dependența tutorilor, dar s -au admis tutori care sunt ei sub
dependența femeilor”! Apud, M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p. 144.
459 S. G. Longinescu , op. cit., II, p. 737.

177 c) tutela dativă a femeii a avut aplicare restrânsă din cauza
dispo zițiilor Legilor I ulia și Papia Popp aea460. Femeia avea dreptul să își
admi nistreze averea așa cum dorește în schimb anumite acte juridice nu
putea să le încheie decât cu auctoritas tutoris . Sub împărații Theodosiu și
Honoriu tutela dativă a dispărut461.

Secțiunea 3
CURATELA

3.1. Definiția și rolul curatelei

Dacă tutela era men ită să protejeze incapacități legate de vârsta
fragedă a persoanei sau de sex (cazul femeilor), instituția curatelei urmărește
să remedieze incapacități accidentale apărute i ndependent de vârstă . Cele
mai vechi curatele datează din perioada Legii celor XII table unde era
stipulat că bolnavii mintali (mente capti) , surzii , muții și toate celelelte
persoane pe car e o boală grea îi împiedică să -și administreze si nguri averea,
au dreptul să primească un curator.
Curatorul era persoana care se îngrijește de bu nurile altuia să nu
dispară ori să se risipească nu de persoana însăși a incapabil ului (curator
rei, non personae datur )462. Curator ul administrează averea celui incapabil
asemen ea unui gerant de afaceri, l a finele curatele i urmând să dea socoteală
asupra modu lui cum a admnistrat -o.
Toți minor ii ce ieșeau de sub tutelă inclusiv persoanele emancipa te,
beneficiază de instituția curatelei stabilită de împăratul Marc Aureliu pentru
minorii puberi mai mici de douăzeci și cinci de ani în scopul de a aduce un
remediu precocității pubertății, care adeseori putea să lase fără protecție
copii foarte tineri.
Din epoca lui Iu stinian curatela minorului pe lâ ngă caracterul
permanent pe care îl ave a, tinde a fi asimila tă cu tutela ajungându -se la un
moment dat ca cele două instituții să se contopească , curatorii având poziție
juridică similară cu a tutorilor în ce privesc sarcinile, răspunderea lor, modul
cum puteau fi îndepărtați precum și drepturile ori îndatoririle care le
reveneau463.

460 Denumirea de tutelă dativă nu este de origine romană. Gaius o denumește tutelă atiliană
pentru că a fost instituită prin legea Atilia , lege a c ărei date nu au putut fi stabilite cu
certitudine. Pentru detalii a se vedea R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 1, p. 176.
461 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 171.
462 I. M. Anghel, op. cit., p. 76.
463 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 163.

178 Cazurile când trebuie i nstituită curat ela sunt diverse . Principalele
curatele pe care le întâlnim la romani sunt curatela nebunului, a prodigului
(risipitorului) și a minorului de 25 de ani464.
În afară de cazuri le de curatelă arătate , au fost cunoscute în dreptul
roman și altele mai puțin înse mnate465.

3.2. Curatela nebunului

Curatela nebunului a fost reglementată prin Legea celor XII table
alături de curatela prodigului (risipitorului) fiind exercitată de agnați sau
gentili cu grad apropiat de rudenie . Legea cel or XII table prevede că
nebununu l furios (furiosus ) dacă nu are tutore , se va exercita asupra lui
puterea agnaților sau gentililor. Potrivit concepției legii, nebunul furiosus
era incapabil numai pe durata cât avea loc accesul de nebunie466. În
intervalul de luciditate nebunul era consider at capabil. Pentru că mai erau și
alte categorii de persoane care nu erau sănătoși la minte cum ar fi ,
dezechilibratul mental (insanus) la care legea nu făcea nici o referire,
pretorul modifică vechea concepție lărgind protecția persoanelor
nesănătoase la minte. Treptat, protecția se extinde la toate formele de
nebunie (furiosus și demens) .
La vechea curatelă a agnaților și g entililor se adaugă curatela
testamentară. În cazul lipsei testamentului , pretorul numește un curator
dativ (dat de pretor).
Obligațiile și răspunderile curatorului sunt similare cu cele pe care
le are tutorul. Chiar dacă legea se referă expres numai la pe cunia, s -a admis
ulterior că instituirea curatelei avea în vedere întreaga avere a incapabilului.
Curatorul avea obligaț ia să se îngrijească atât de persoana
nebunului dar și de averea lui. Modul de administrare a averii nebunului era
negotiorum gestio ( gestiunea de afaceri).

464 R. Ghi dro, O. Mihutiu, op. cit., p. 120.
465 În dreptul roman era cunoscută curatela infirmilor (a surzilor, a muților și a orbilor);
curatela celui aflat în cativitate (prizonierul de război); curatela impuberului (căruia i s -a
contestat calitatea de fiu legitim ); curatela absentului (înființată la cererea creditorilor) s.a.
A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 746.
466 Furiosus nullum negotium agere potest, quia non intelligit quid agit – Nebunul nu poate
încheia nici un act juridic, pentru că nu înțeleg e ce face ( Instit., De inutilibus
stipulationibus, 3, 19, § 8).

179 3.3.Curatela risipitorului (prodigului)

Prodigul este omul cheltuitor care merge la ruină sigură fără nici o
rațiune , de aceea era asimilat cu persoana lipsită de discernământ . Legea
celor XII table se ocupă numai de prodigii cheltuitori ai averilor dobândite
prin moștenire de la tată sau de la bunici (bona paterna aviitaque) . Pretorul
intervin e și dă hotărâre de interdicți e pentru operațiunile de comerț făcute de
prodig. În locul său , operațiunile respective revin curatorul ui. Mai târziu,
prodigul este ocrotit împotriva orică rui act de risipă din partea sa , indiferent
de origin ea bunurilor ori de actele pe care le exe rcită. Rațiunea măsurii are
la bază interesele personale ale prodigului . Pentru a ap ăra interesele familiei
agnate , risipitorul era pus sub curatela legitimă a agnaților iar în lipsa
acestora, era pus sub curatel a gentililor .467
În epoca clasică curatorul administrează averea prodigului prin
negotiarum gestio . Această măsură se transformă din putere în instituție de
protecție. Inițial, incapacitatea risipitorului era absolută nefiindu -i îngăduit
să încheie nici un act, fiind asimilat din punct de vedere juridic cu nebunul.
9. După reforma fraților Grachi (secolul I î. Hr.), pretorul
modifică curatela prodigului lărgind c azurile când poate să intervină , fiind
asimilat cu impuberul infantia major . În aces t mod s-a permis prodigului să
încheie acte prin care își îmbunătă țește starea socială nu și acte prin care
condiția sa devine mai grea468. Pe această cale se urmărește protecția
prodigul ui care nu a dobândit averea legitimă și pe cel c are a dobândit -o
prin testament , în același timp este protejea t și prodigul fără copii.
Întrucât incapacitatea nebunului nu se identifică cu incapacitatea
prodigului (prima fiind naturală și totală iar cea de -a doua este parțială și
judiciară) , hotărâre a judecătorească prin care intervine , trebuie să arate de
când în cepe și când se termină incapacitatea prodigului469.

3.4. Curatela minorului de 25 de ani

Tinerii peste vârsta de 14 ani au dreptul să în cheie orice acte
juridice . Din lipsă de experi ență sunt vulnerabili la manoperele frauduloase

467 Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 157.
468 Se permite prodigului să dobândească prin stipulație, să primească donații, să accepte
moștenirea dacă nu este încărcată de datorii, să încheie căsăt orie, să facă adopție, să se
oblige prin delictele pe care le -a comis (doli capax) . În schimb nu i se permite să
înstrăineze bunuri, să se oblige altfel decât prin delicte, să încheie un testament ori să fie
martor la încheierea testamentului altor persoan e. A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II,
p. 745.
469 Ed. Cuq, op. cit., p. 225. Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare
Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare

180 ale altora, ușor puteau fi lezați în operațiunile pe care le încheie. Măsurile nu
au întârziat să apară ; pretorul prin Lex Plaetoria (Laetoria) caută să
protejeze minorii stabilind o amendă (circumventio) în sarcina celor care îi
înșelau , totodată dă dreptul minor ului să ceară mag istratului să le numească
un curator (redditis causis)470. Legea nu dădea posibil itatea anulării actului
dar acordă minorului acțiune în restituire (restitutio in integrum) . Această
acțiune o putea folosi chiar dacă nu era înș elat de partenerul de afaceri dar
se înșelase singur prin lipsa de prevedere a consecințelor actului pe care îl
înche ie. Acțiunea putea să fie intentată de oricine fiind denumită juridicum
publicum .
Ulterior pretorul completează protecția minorului prin noi
mijloace471. În aceste împrejur ări m inorul care a înstrăinat sau a renunțat la
un drept fără consimțământul curatorului său , poate cere anula rea actului
chiar dacă a fost încheiat loial , nefiind lezat în drepturile sale472.
Restitutio in integrum devine o adevărată garanție chiar împotriv a
neglijenței sau impru denței curatorului , dacă facilitează încheierea
contra ctelor prejudiciind interesele minorilor473. Printr -o extensiu ne cu totul
naturală restitutio in integrum a fost aplicată și impuberilor cu scopul de a le
permite să înlăture consec ințele prejudiciabile intereselor lor prin acte
încheiate de tutori.

Secțiunea 4
SATISDAȚIUNEA TUTORILOR ȘI CURATORILOR

Tutorul și curatorul , cu prilejul numirii în funcțiune erau datori să
promită că își vor îndeplin i în bune condiții sarcinile c e le re vin pe toată
durata în care își desfășoară activitatea . Ei urmează să administreze în cele
mai bune condiț ii averea celui aflat sub tutelă sau sub curatelă (rem pupili
vel adolescentis salvam fore) .
Pe lângă sarcinile la care se obligau, celor doi erau ne voiți să aducă
câte un fideiusur care să garanteze (satisdatio) îndeplinirea promisiunilor

470 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 163.
471 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 174.
472 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 234.
473 Minorul de 25 de ani care cumpără o casă fără autor izarea curatorului cu suma de
10.000 de sesterți al cărei preț real este de 7.000 sesterți, vânzarea este lovită de nulitate.
Minorul poate cere restituirea sumei de 10.000 de sesterți urmând ca la rândul său să
restituie casa vânzătorului. Dacă vânzarea a avut loc cu autorizarea curatorului, minorul
poate obține numai diferența dintre prețul plătit și valoarea reală a casei constând în suma
de 3.000 de sesterți, deoarece numai cu această sumă a fost păgubit, fără ca vânzarea să fie
desființată. A se vedea G. Danielopolu, op. cit., I, p. 301.

181 luate la preluarea tutelei sau a curatelei. Garanția purta numele de satisdatio
deoarece cu ajutorul ei interesele celui aflat sub curatelă sau tutelă erau
îndestu late (satis dat – în destul)474.
Dacă tutorul sau curatorul refuză satisdatio, pretorul dă posibilitatea
celui aflat sub tutelă sau curatelă să fie trimis direct în posesia bunuri lor
tutorului sau a curatorului , după caz , având în acest fel, pe de o parte, un gaj
asupra bunurilor tutorului sau curatorul ui dar, pe de altă parte, era un mijloc
de constrângere pentru aceștia din urmă să acorde satisdațiune.

474 Satisdatio , la început și o lungă perioadă de timp a fost o instituție riguroasă cu grad
ridicat de eficiență pentru cei aflați sub tutelă sau curatelă. Suficient să amintim că aceste
categorii de persoane aveau drep tul să dea în judecată pe magistrații municipali care nu și –
au îndeplinit obligația de a solicita tutorului sau curatorului satisdatio ori au fost deacord cu
o satisdațio prejudiciabilă pentru ei (non idonea) , ori sunt culpabili de neglijență ușoară în
ce privește satisdatio . Cei îndreptățiți puteau să tragă la răspundere și moștenitorii
magistratului vinovat de dol sau de culpă gravă pentru încălcarea regulilor privind
satisdatio . A se vedea M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p. 152.

182 Capitolul XIV
PERSOANELE MORALE

Secțiunea 1
ISTORIC ȘI EVOLUȚIE

Spre deosebire d e persoanele fizice, persoanele morale s unt grupări
de indivizi în care colectivitatea însăși este înzestrată cu capacitate juridică ,
independentă de a membrilor care o compun. Colectivitățile de care vorbim
au nevoie să stăpânească bunuri, să încheie acte juridice, să dețină
patrimoniu, să aibe o sferă de acțiune personală și independentă de membrii
care compun colectivitatea însăși. Colectivitățile au existat în dreptul roman,
însă noțiunea de persoană juridică sau morală s-a format treptat.
Timp de secol e, colectivitățile nu au fost considerate titulare de
drepturi și de obligații. Din interese practice, roman i au admis la un moment
dat pentru colectivitățile umane că pot fi privi te distinct de membrii lor. S -a
ajuns la acest rezultat în mod empiric și pe măsura necesităților din vremea
respectivă , fără prea multă teorie în acest domeniu. Pe această cale r omanii
au realizat ceva asemănător cu ceea ce numim noi astăzi persoană juridică.

1.2. Noțiunea de persoană morală

Pentru a desemna persoanele juridice (morale), dreptul roman
folosea expresiile corpora sau universitates475. De îndată ce organismul
avea o existență legală, beneficia și de personalitate ; poseda un patrimoniu
deosebit de acela al indivizilor care îl compun și îl ad ministrează.
Persoana juridică este o ficțiune, incapabilă de facto , toate actele
sale fiind îndeplinite de către un reprezentant (actor, curator, syndicus) .476
Nu era necesar ca membrii să fie cetățeni romani însă, în nici un caz nu
poate fi vorba despre sclavi. Această regulă a fost instituită de Neratius
Priscus iar ulterior Iustinian a inclus -o în monumentala sa operă legislativă.
O problemă deosebit de importantă din punct de vedere al capacității
persoanelor morale este aceea a răspunderii lor juridi ce. Chiar și astăzi
problema este controversată generând numeroase opinii în această
privință477. Menționăm că în dreptul public, nu și în cel privat, dreptul

475 V. Popa, R. Motica, op. cit., p. 142.
476 I. M. Anghel, op. cit., p. 81; V. Popa, Drept privat roman. Lecții de sinteză, Editura
Presa Universitară Română, Timișoara, 2001, p. 17.
477 Pentru detalii privind răspunderea penală a persoanelor juridice în perioada romană și
evoluția con cepțiilor în domeniu, a se vedea Fl. Streteanu, R. Chiriță, Răspunderea penală

183 roman a admis răspunderea persoanei juridice pentru delicte comise prin dol
sau culpă478.
Tuturor per soanelor juridice de atunci le -a fost recunoscută
posibilitatea de a avea drepturi patrimoniale nu însă și drepturi de natură
familiară ; nu se pot însărcina cu o tutelă ; nu pot contracta o căsătorie etc.

1.3.Condiții pentru existența persoanelor morale

Romanii au ajuns la concluzia că nu pot fi constituite persoane
morale cu mai puțin de trei membrii (tres faciunt collegium) . Soluția este
logică dacă avem în vedere faptul că pentru a se lua hotărâri valabile în
vederea desfășurării activității acelei enti tăți, numărul minim nu putea fi mai
mic de trei membri479. În afară de numărul minim de membrii , pentru
existența persoanelor morale mai erau necesare următoarele elemente :
a) un scop comun al persoanelor asociate privind activitatea pe care
urmau s ă o desfă șoare;
b) voința membrilor de a hotărî scopul pentru care s -a înființat
persoana morală.
Se pare că primele persoane juridice care au apărut la Roma au fost
de drept public. Din rândul lor se remarcă mai cu seamă statul roman ca
entitate colectivă, privită distinct de persoana membrilor care o compun ( res
publica, populus) , precum și subdiviziuni ale statului cu caracter
administativ, orașele (civitates, coloniae, municipa) . La acestea se mai poate
adăuga diferite teritorii (pagi) , ori asociații cu scopuri economice sau
sociale480. Era obiceiul la Roma ca statul să concesioneze unei societăți de
publi cani (societas publicanorum ), dreptul de a percepe impozitele de la
populație în schimbul unei redevențe. Această societate avea caracter public
și era recunoscut ă ca perso ană morală în opoziție cu societățile particulare
care s -au dezvoltat mai târziu.

a persoanelor juridice, Editura Rosetti, București, 2002, pp. 5 -9 respectiv pp. 32 -44 cu
aparatul bibliografic citat.
478 S. G. Longinescu, op. cit., II, p.251.
479 Regula este val abilă doar atunci când se are în vedere formarea de corporațiuni. Pentru
constituirea de societas era suficient un număr de doi membrii. Pentru detalii a se vedea S.
G. Longinescu, op. cit., II, p. 264.
480 Vl. Hanga, M. – D. Bocșan, Curs de drept privat rom an, Editura Rosetti, 2005, pp. 100 –
101.

184
1.4. Încetarea persoanelor morale

Încetarea persoanelor morale are loc când dispare unul din cele
două elemente definitorii pentru care au fost constituite. Există și alte cauze
de încetare a persoanelor morale : prin atingerea scopului pentru care au fost
constituite ; prin hotărârea de desființare valabil exprimată de membrilor
asociați ; prin trecerea timpului pentru care s -au format sau printr -un act al
autorităților de putere.

Secțiunea 2
SOCIETĂȚI ȘI ASOCIAȚII

Din perioada romană rezultă distincția dintre societăți și asociații. În
categoria celor dintâi sunt cuprinse acelea care urmăresc un câștig, iar din a
doua categorie intră entitățile colective constituite în alte scopuri d ecât
câștigul. N umai societățile aveau la vremea respectivă personalitate juridică
iar în ce privesc asociațiile abia prin Legea celor XII table s -a permis
constituirea lor.
Din rândul asociațiilor amintim : collegia , asociații cu scopuri laice
sau religioase, corpora sau corporațiuni de lucrători etc. Dat fiind faptul că
nu beneficiau de reglementări stricte, având activități independente de ale
membrilor aflați în componența lor iar numărul maxim de membri er a
nelimitat, către sfârșitul Republicii parte din asociații au devenit foarte
puternice, chiar periculoase din punct de vedere politic motiv pentru care
Caius Iulius Caesar intervine prin măsuri legislative481. Ulterior Octavian
August adoptă Lex Iulia de co legiis interzicând constituirea de noi asociații
afară de cele cu caracter religios sau funerar482.

481 În seria reformelor economice și sociale impuse de Caius Iulius Caesar se află și
măsurile de suprimare a asociațiilor și colegiilor secrete care, deși formal erau întemeiate
pentru scopuri de binefacere publică , în realitate aveau nemărturisite obiective politice. A
se vedea P. Ghiață, Caesar, Editura Albatros, București, 1971, p. 174.
482 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 281.

185 Capitolul XIV
IUS RERUM

Secțiunea 1
NOȚIUNI GENERALE
Vom studia încontinuare raporturi le de drept care izvorăsc din
activitatea omului asupra lumii exteri oare. Aceste activități rezultă prin
delimitarea unor sfere de putere exercitate de om asupra lucrurilor . Intră în
această sferă : prinderea unui animal, cumpărarea unui lucru, ocuparea unui
teren, etc483.
Puterile recunoscute subiectelor de drept de către si stemul juridic
sunt mult iple. Cu toate acestea, în pofida tuturor diferențelor existente , pot fi
integrate în două categorii importante. Prima categorie cuprinde drepturile
strâns legate de om denumite și drepturi extra patrimoniale. E le nu sunt
evaluabile în bani. Intră în această categorie drepturile referitoare la
rapor turile de existență ale persoanei (nume, poreclă s.a.) și cele care rezultă
din raporturile de familie (pater familias, fiu de familie , căsătorie, adopție
etc).
Drepturile din cea de -a doua categorie izvorăsc din activitatea
economică a omului putând fi reduse la un etalon cantitativ (măsurabil)
reprezentat de valoarea lor pecuni ară sau , cum spuneau romanii, sunt
susceptibile de aestimatio. Aceste drepturi se numesc drepturi patrimoniale.
În concepția romană , drepturile patrimoniale sunt veritabile „bunuri ”
fiind plasate în acela și registru cu lucrurile materiale.

Secțiunea 2
PATRIMONIUL

2.1.Definiție și istoric

Dreptul roman într-o formă empirică a cunoscut instituția
patrimon iului și transmisiunea lui atât cu cauză de moarte (mortis causa) dar
și între vii (inter vivos) , această din urmă împrejurare avea loc în caz de
adrogație și de căsătorie cum manu484.

483 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 395.
484 I. M. Anghel, op. cit., p. 85. Formatat: Titlu 1

186 Prin patrimoniu se înțelege toate drepturile și obligațiile unei
persoan e susceptibile de a fi evaluate în bani . Din definiție rezultă că
patrimoniul cuprinde pe de o parte, bunurile și drepturile iar pe de altă parte ,
datoriile și sarcinile care grevau acele bunuri sau drepturi.
Teoria patrimoniului a fost elaborată în dreptul modern pe baza
elementelor desprinse din dreptul roman. În Legea celor XII table se
întîlnesc termenii de pecunia și familia . Pecunia se refereă în vremurile
vechi la animale mici aflate în proprietatea cuiva. M ai târziu expresia
pecunia se referă la toate lucrurile nec mancipi485. În interiorul denumirilor
de res, bona sau de pecunia se află germenii moderni ai noțiunii de
patrimoniu486.

Secțiunea 3
DREPTURI REALE ȘI DREPTURI PERSONALE (DE CREANȚĂ )

În dreptul roman, distincția dintre drepturi reale și drep turi personale
(de creanță), nu a cunoscut progrese semnificative din punct de vedere
teoretic . Abia în epoca modernă distincția dintre cele două drepturi a fost
pusă în evidență .
În epoca primitivă a dreptului roman, mentalitatea societății de
atunci nu putea concepe dreptul decât ca absolut și exclusiv. Acea sta pentru
că dreptul era confundat cu o obiectul său. În sprijinul acestei opinii sunt
invocate vechile formule juridice folosite de romani : res meo esto , iar
proprietatea se exprima prin formula meum esse ex iure quiritium.
Formulele menționate s -au păstrat până în epoca clasică când, se pare că în
mod conștient, nu se făcea deosebire între dreptul de proprietate și obiectul
său. Dreptul de a scoate apă din izvor era identificat prin izvorul însuși etc.
În afară de dreptul de proprietate, distincția dintre drepturi și obiectul
lor este foarte bine pusă în evidență de textele vremii . Amintim aici formula
iura in re aliena cu referire direct ă la drepturi asupra lucrului altuia487.

485 Noțiunea de patrimoniu este modernă și se circumscrie exclusiv sferei drepturilor și
obligațiilor evaluabile în bani. Etimologic, expresia patrimoniu își are sorgintea în dreptul
roman provenind din cuvântul latinesc patrimonium ; acesta fiind un derivat al c uvântului
pater familias care era proprietarul și stăpânul întregii averi familiale. Noțiunea avea și un
caracter real, pentru că prin ea se desemna bunurile unei familii, bunuri care urmau a fi
transmise din tată în fiu. A se vedea O. Ungureanu, C. Muntea nu, Tratat de drept civil,
Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, București, 2008, p. 1, nota (1).
486 Succesiunea deferită în baza regulilor de drept civil era denumită în dreptul roman prin
expresia hereditas iar succsesiunea acordată de pretor purta denumirea de bona . Ambele
noțiuni se referă la bunuri și includ ansamblul de drepturi și datorii ale defunctului. Pentru
detalii a se vedea C. Stoicescu, op. cit., p. 158; Șt. Cocoș, op. cit., p. 99.
487 M. Jacotă, op. cit., 1977, p.167.

187 Găsim în dreptul ro man două proceduri : sacramen tum in rem , prin
intermediul c ăreia reclamantul din proces revendică un lucru și
sacramentum in personam cu ajutorul căr uia solicitantul reclamă o anumită
prestație din partea altuia488. Pornind de aici juriștii Evului Mediu au
denumit acțiunile menționate prin expresiile ius in rem respectiv ius in
personam , prima procedură era destinată să protejeze un drept real iar cea
de-a doua un drept personal (de creanță)489.

3.1. Drepturile reale (ius in re)

Sunt acele drepturi pe temeiul cărora titularul lor poate să exercite
anumite puteri în mod direct și imediat asupra unui bun dete rminat fără
intervenția altei persoane . De pildă, proprietarul unui teren are dreptul să se
bucure de foloasele obți nute fără a dep inde de voința altei persoane. Între
lucru și tit ular nu există nici un impediment juridic sau faptic .
Dreptul real presupune stabilirea unui raport juridic privitor la una
sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ al raportului, și toate
celela lte persoane nedeterminate, ca subiect pasiv al aceluiași raport, acestea
din urmă având obligația de a nu face nimic de natură a stânjeni exercitarea
prerogativelor dreptului real de către titularul său.
Această construcție teoretică nu a fost cunoscută î n dreptul roman
fiind opera doctrinei moderne490. Totuși, nu se poate face abstracție de
faptul că dreptul de proprietate (cel mai important drept real), era conceput
încă de la vremea respectivă ca o putere absolută, o stăpânire, un dominium .
Dreptul real este nedespărțit d e obiectul său conferind titularului
posibilitatea de a urmări și revendica lucrul din mâinile oricui , independent
de persoana celui care le deține . Având la bază acest raționament ,
proprietarul poate să reclame oricând înapoie rea bunului său de la cel care îl
deține fără temei .

488 Pe larg, a se vedea procedura de judecată din prezenta lucrare.
489 În limbajul juridic adjectivul „real” are semnificație specifică ce nu se confundă cu acela
de „adevărat” sau „corect” din limbajul obișnuit. Adjectivul „real” în înțeles juridic provine
din latinescul „res” – „lucru”, cu semnificația „referitor la lucruri”. Un drept real reprezintă
un drept asupra unui lucru iar o acțiune reală constituie mijlocul prin intermediul căruia se
protejează ori se afirmă un drept asupra unui lucru, în opoziție cu ac țiunea personală care se
raportează la dreptul de creanță. A se vedea R. Robaye, op. cit., p. 94.
490 Noțiunile de drept real și de drept personal (de creanță) au fost cunoscute în dreptul
roman din vremuri îndepărtate însă consecințele pe care le generează dreptul real (dreptul
de urmărire și de preferință neîntâlnite în cazul drepturilor de creanță), nu au avut aplicație
la Roma chiar de la început. A se vedea, C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p.163.

188 Dreptul de preferință constă în facultatea pe care o conferă dreptul
real de a avea prioritate față de orice alt drept, prioritate ce dă posibilitatea
satisfacerii titularului dreptului real înaintea titularilor al tor drepturi.

3.2. Drepturile de creanță (ius ad personam)

Sunt acele drepturi ce pot fi exercitate pe baza unui raport juridic
anterior dintre doi titulari în virtutea căruia subiectul activ al raportului
(creditorul) poate pretinde celulilalt subiect al aceluiași raport ( debitorul) să
dea, să facă sau să nu facă o anume prestație.
Din cele expuse rezultă că titularul dreptului de creanță nu poate
invoca dreptul său decât împotriva unei a sau mai multor persoane bine
determinate, cel mai adesea împotriv a cocontractantu lui sau împotriva
autorului delict ului.
Raporturile juridice izvorâte din drepturile de creanță poartă
denumirea de raporturi de obligații, aceasta pentru că dreptului de creanță
invocat de creditor, îi corespunde o obligație la care poate fi supus debitorul.
În aparență, drepturile reale și drepturile de creanță su nt
asemănătoare în realitate sunt diferite , nu se identifică și nici nu se pot
confunda.
Adeseori jurisconsulții romani desemnau drepturile reale cu formula
adversus omnes arătând prin aceasta opozabilitatea lui absolută iar
drepturile de creanță cu formula adversus certam personam , adică erau
opozabile numai unor persoane determinate.

Secțiunea 4
BUNURI LE. NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE

4.1. Noțiune

Expresia res are două sensuri, de lucru și de bun. Prin res în sens
larg, se înțelege to t ce există în natură. Pentru dreptul roman interesează
acele lucruri utile omului adică bunuri care pot să facă obiectul
drepturilor491.

491 Quaedem enim naturali iure communia sunt omnium, quae dem publica, quaedem
universitatis, quaedam nullius, pleraque singulorum, quae variis ex causis cuique
adquiruntur, sicut ex subiectis apparebit. – Unele lucruri sunt, potrivit dreptului natural,
comune tuturor, altele sunt publice, altele ale unei corpora ții, altele ale nimănui; cele mai
multe aparțin însă indivizilor – dobândite fiind în diferite moduri – după cum va rezulta din
cele de mai jos. A se vedea Vl. Hanga, M. –D. Bob, op. cit., p. 94 -95.

189 Prin bun se înțelege orice lucru susceptibil de apropriere , putând
deveni proprietatea cuiva. Se impune această distincție pentru că nu toate
lucrurile utile omului pot să formeze obiectul drepturil or particulare. Razele
soarelui , norii, aerul sunt lucruri utile omul ui dar nu pot fi proprietatea
nimănui.

4.2. Clasificar ea bunurilor

Romanii au acordat suficientă importanță clasificării lucrurilor,
unele clasificări fiind valabile și astăzi492.
O primă clasificare este aceea în lucruri patrimoniale (res in
patrimonim ) în care intră acele lucruri ce se pot afla în patrimoniu l unei
persoane și lucruri nepatrimoniale (res extra patrimonium) , car e nu pot
aparține persoane i493.
a) Res in patrimonium se împ arte în următoarele categorii :
– res publice . Cuprinde lucruri le de care se poate folosi orice
persoană dar proprietatea asupra lor aparține statului. Așa sunt drumurile,
porturile, fluviile s.a. Nu toate râurile erau publice. În realitate , erau publice
doar râuri le care nu seacă niciodată (quod perenne sit).
– res privat ae. Cu privire la lucrurile din dreptul pri vat, se constată
că lista lor a fost completată de-a lungul vremii dar și a persoanelor ce le
aveau în stăpânire494.
Res privatae sunt de mai multe feluri : res mancipi, res nec mancipi,
res corporales, res incorporales, genus și species.
– res mancipi . Cuprinde lucruri care se află în puterea mancipium.
Ex: pământ, clădiri etc.
– res nec mancipi . În această categorie sunt incluse lucruri intrate
târziu în proprietatea privată cum ar fi, de pildă, bani .
– res corporales . Lucrurile corporale sunt cele care au corpus adică
existență materială ce poate fi constatată prin simțuri . Cele mai mult e lucruri
sunt corporales de pildă , un sclav , o sabie, o togă etc .
– res incorporales. Avem aici lucruri le care nu cad sub simțurile
noastre, nu pot fi atinse fizic. D e pildă , drepturile și obligațiile unei persoane
mai puțin dreptu l de proprietate considerat de romani lucru corporal pentru
că se confunda acest drept cu obiectul său495.

492 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., pp.108 -109; Șt. Coco ș, op. cit. , pp. 101 -103.
493 P. F. Girard, op. cit., p. 251 -252; V. Hanga, Principiile …p. 74.
494 M. Villey, Le droit romain, Que sais -je ?, Son actualité, Dixième édition, 58e mille,
PUF, 2005, p. 70.
495 2. Incorporales autem sunt quae tangi non possunt, qualia sunt ea quae in iure
consistunt: sicut hereditas, usus fructus, (usus) obligatione s quoquo modo contractae. – 2.

190 – genus și species. Această clasificare are la bază natura lucrurilor.
Lucrurile de gen se individ ualize ază prin indicarea naturii lui a
calității și cantității . Ele au trăsături comune cu toate celelalte din ceeași
categorie.
Lucrurile de specie au individualitate proprie cu trăsături particula re
prin care se individual izează de altele din aceeași cat egorie496.
b) Res extra patrimonium . Această categorie include lucrurile care
în nici un fel nu pot fi însușite de către cineva. Ele mai poartă denumirea de
res nulius (lucrurile nimănui).Vom găsi aici res divini iuris și res humani
iuris.
– res divini iuris . Include l ucruri ale nimănui stabilite de dreptul
divin. Ele se împart în următoarele categorii :
o res sacr ae. Cuprinde lucrurile consacrate zeilor superiori
printr -o ceremonie denumită consecratio . Intră aici temple le, statui ale
zeilor superiori, etc.
o res sanct ae. Este vorba despre lucruri cu caracter religios dar
nu sunt consacrate zeilor. Ex: pietre le de hotar , porțile cetății sau zidurile
ei497.
o res religios ae. Cuprinde lucruri ale zeilor din pământ. De
pildă, morminte le498.
– res humani iuris . Sunt lucruri le care nu fac parte din res divini
iuris. Această categorie se împarte la rândul ei în :
o res comunes . Întâlnim aici lucruri le care aparțin tuturor prin
însăși natura lor, fără posibilitatea de a fi însușite de cineva . Ex: aerul , apa
mării etc.

Incorporale sunt (lucrurile) ce nu pot fi pipăite, cum sunt cele ce constau dintr -un drept, ca
de pildă o moștenire, un uzufruct, un uz și obligațiile, indiferent în ce mod au fost
contractate. A se vedea Vl. Hanga, M. – D. Bob, op. cit., p. 116 -117.
496 În legătură cu această diviziune, romani au avut în vedere lucruri care se determină prin
greutate, număr sau măsură (res qua pondere, nume ro, mensurare, consistunt), în rândul
cărora intră grânele, moneda, untdelementul și bunuri care nu au acest caracter urmând a fi
identificate prin trăsături proprii. A se vedea A. Ruiz, Instituzioni din dritto romano,
Napoli, 1943, p. 175 -177.
497 Potrivit concepției romane, distrugerea zidurilor cetății sau intrarea în cetate prin
escaladarea zidurilor, se pedepseau cu moartea. Cel care intra în Roma escaladând zidul
cetății era declarat sacer , urmând să suporte pedeapsa zeilor. În consecință, oricine avea
dreptul să ucidă, fără condamnare prealabilă, pe cel care ar fi comis sacrilegii de genul celor
menționate, iar bunurile lui erau confiscate în folosul templurilor. Această pedeapsă
cunoscută sub denumirea de consacrațiune , pare să aibe obârșia în vechea organizare
gentilică; cel vinovat devine în afara legii fiind izgonit din comunitate, la fel cum se
proceda cu cel izgonit din gintă. A se vedea, C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 858.
498 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, Instituții juridice romane, 2, Editura Galaxia
Gutenberg, Cluj -Napoca, 2009, p. 18.

191 o res public ae. Sunt lucururi care aparțin statului roman . Ex:
ager publicus , sclavul public, etc499;
o res universitatum . În această categorie sunt cuprinse lucrurile
care aparțin colectivități lor precum teatrele, piețele etc .
Alături de aceste clasificări, în dreptul roma n se m ai întâlnesc și alte
clasificări ale lucrurilor în raport de alte criterii .
a) Astfel, după modul de funcționare a unor mecanisme juridice ,
lucrurile se împart în :
– res mobile s. Cuprinde acele lucruri care pot fi mutate dintr -un loc
în altul fără s ă-și schimbe forma. Exemplu: un scaun, o carte etc.
– res immobile s. Sunt acele lucruri care nu pot fi strămutate dintr -un
loc în altul. De pildă , pământul (fundus) și tot ce se află atașat de pământ .
Materialele dezlipite dintr -un edificiu numai cu scop d e reparaț ie sau
întâmplător ( printr -o furtună sau un cataclism ), nu încetează de a fi
imobile500.
b) După cum pot fi înlocuite sau nu unele cu altele , romanii au
conceput următoarele clasificări :
– bunuri fungibile . Fungibilitatea exprimă în fapt un raport d e
echivalență. Sunt fungibile acele bunuri care datorită naturii lor , sau voinței
părților pot fi schimbate unele prin altele501.
– bunuri nefungibile. Sunt acelea care nu pot fi înlocuite cu altele din
aceeaș i categorie .
c) După mo dul cum pot fi sau nu împă rțite fără să își schimbe
destinația avem :
– bunuri divizibile . Sunt acelea care pot fi împărțite fără să își
schimbe destinația economică.
– bunuri indivizibile . Sunt cele care prin împărțire își schimbă
destinația economică. De pildă, o bucată de sfoară este un bun divizibil, însă
un cal este un bun indivizibil.
d) După cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor
avem :

499. Maris communem usum omnibus hominibus, ut aeris – Uzul mării este comun tuturor
oamenilor, ca și cel al aerului. ( L. 3 § 1, Dig., Ne quid in loco publico, vel itinere fiat, 4,
38).
500 Dig., 19. 1 , l.17 § 10, De actionibus empti et venditi . – Ea quae ex aedificio detracta
sunt, ut reponantur, aedificii sunt; atque parata sunt, ut imponantur, non sunt aedificii . –
Ce s-a scos dintr -un edificiu spre a fi pus apoi la loc, nu încetează de a face parte din el;
ceea ce s -a pregătit pentru construcția lui, nu face parte din el.
501 Fragilis enim est et lubrica res pecunia quae facile perire potest – Moneda este lucru
fragil și incert, pentru că poate ușor să piară. ( L.79 § 1, Dig., De legatis, XXXIII, III ).

192 – bunuri consumtibile . Sunt acelea care nu pot fi folosite fără ca prin
întrebuințare să nu implice consumarea substanței lucrul ui. De exemplu ,
nutrețul pentru animale, lemnul de foc etc.
În dreptul roman se făcea distincție între consum ația fizică
(alimentele ) și consumația juridică (moneda).
-bunuri neconsumtibile . Intră în această categorie bunurile care pot fi
folosite în mod repet at fără ca prin aceasta să intervină consumarea
substanței lucru lui. De exemplu, clădirile, bărcile , uneltele agricole etc.
O parte din clasificările menționate au rămas doar pentru perioada
romană , însă majoritatea au fost preluate în dreptul moder n fiind întâlnite și
astăzi în dreptul civil.

Secțiunea 5
DESPRE PROPRIETATE

O perioadă îndelungată nu a ex istat în dreptul roman o expresie
comună prin care să fie desemnată proprietatea. Romanii, pentru a exprima
noțiunea proprietății utilizau perif raza: dominium ex iure quiritium ,
proprietarul purtând denumirea de dominus502. Textele romane vorbesc de
plena in re potestas înțelegând prin aceasta stăpâni rea completă și exclusivă
a persoane i asupra lucrului.
Ca să exp rime plenitudine a deținută de propr ietar asupra lucrului,
romanii spuneau că proprietarul are uti, fruti și abuti sau, altfel spus:
– Ius utendi , care înseamnă dreptul de a întrebuința lucrul fără a -i
culege fructele.
– Ius fruendi include dreptul de culege fructele dar și de a folosi
lucru l.
– Ius abutendi semnifică dreptul de a dispune material sau juridic,
total sau parțial , asupra lucrului.

502 Cuvintele latine dominium, dominius derivă de la domare = a îmblânzi. Ideea pe care o
conțin aceste cuvinte sugerează că luarea în stăpânire a unui lucru mobil, sau mai de grabă a
unui animal care apoi va fi îmblânzit, ar fi prima noțiune prin care a fost desemnată
proprietatea. Totuși cuvântul dominium nu este cel mai vechi la romani prin care au
desemnat proprietatea , după cum nici dominius nu a fost expresi a primară a proprietarului .
În epoca veche , la Roma cuvântul mancipium desemna proprietatea ia r prin herus (de unde
și heredium ) era numit proprietarul. Pentru detalii a se vedea, Șt. Meitani, Evoluțiunea
dreptului de proprietate la romani . Studiu juridic și istoric , Instititutul de arte grafice
„CAROL GÖBL”, București, 1902, p. 63. Formatat: Stânga-dreapta

193 Dreptul de a dispune de lucru fără celelalte drepturi (ius utendi și
ius fruiendi) ce sunt deținute de altul , ia numele de nudă proprie tate (nuda
proprietas).

5.1. Apariția proprietății la Roma

5.1.1. Dreptul de proprietate de la fondarea Romei până la Legea celor
XII table

S-a pus întrebarea printre istorici și juriști dacă la Roma proprietatea
a apărut mai întâi asupr a pământul ui sau asupra sclavilor. Indiferent de
răspuns , ceea ce se cunoașt e cu certitudine este faptul că din cele mai vechi
timpuri simbolul proprității romane a fost lancea ( hosta ). De aici s -au tras
concluzii legate de modul cum a apărut proprietatea și de natura primelor
forme de proprietate.
Fără a nega importanța pe care au dat -o romani proprietății
imobiliare, s e pare că ideea de proprietate privată se află în legătură directă
cu anumite categorii de bunuri mobile de la vremea respectivă dintre c are
rolul primordial îl dețineau sclavii și uneltele503. Mai târziu , noțiunea de
proprietate s-a extins asupra pământului. Ca argu mentare se po ate reține ce
înțelegeau romanii prin res mancipi , prima categorie de lucruri proprietate
privată , la începuturile Romei. Mai concret, res mancipi erau în acele
vremuri lucrurile car e puteau fi luate cu mâna, obiectele mobile, categorie în
care intrau și sclavii.
La acest argument ar mai putea fi adus unul: în dreptul roman
proprietatea era apărată printr -o acțiune rei vindicatio , procesul urmând să
se desfășoare numai în prezența bunului. Lipsa bunului din litigiu paraliza
fatalmente derulatea procesului. Prin urmare, numai bunurile mobile
(inclusiv sclavii) puteau fi aduse la proces de către cel care pretin de că
bunu l său se află nelegim la o altă persoană . Este adevărat , mai târziu
procedur a judecății se schimbă , acțiunea în revendicare se admite și asupra
bunurilor imobile aducându -se la proces în mod simbolic bucăți din imobil,
dar aceste aspecte nu schimbă datele anterioare consolidate în decurs de
secole .

5.1.2. Proprietatea funciară în perioada Legii celor XII table

503 V. Popa, R . Motica, op. cit., p. 199. Formatat: Centrat, Indent: La stânga:
0 cm

194 Proprietatea funciară există în perioada Legii celor XII table sub
denumirea de heredium în care bunurile imobiliare se compun din casa de
locuit (domus) înconjurată de circa o jumătate hectar de pământ.
Administarea averii imobiliare o avea familia în frunte cu pater familias ,
fiind transmisă ca o proprietate familiară către heres sui504. Heredium era
inalienabil fiind transmis în interiorul familiei din generație în generație505.
Ulterior statul roman s-a dezvoltat și s-a extins , se ajunge la un moment dat
ca înstrăinarea herediumului să fie permisă precum și partajarea între familii
a terenurilor din ager gentilicus . Găsim dispoziții în lege care alătu ri de
heredium , se referă la fondul de pământ (fundus) asupra căruia se putea
deveni proprietar prin usus.
Din cele menționate, răzbate ideea prin car e o dată cu trecerea
timpului, proprietatea colectivă a gintei asupra pământului și proprietatea
familială colectivă încep să se restrângă . Alături de terenurile menționate,
autoritățile statului obișnuiau să împartă individual sau colectiv cetățenilor
pământul cucerit (ager romanus) . S-a ajuns ca pământul să fie împărțit și
altor categorii sociale, de pildă coloni i. În toate cazurile delimitarea loturilor
se asocia cu ritualuri religioase (agri assignati ). Dreptul de proprietate
colectivă a l statului asupra pământului cucerit ( ager publicus ) este rezultat ul
îndelungatelor războaie din P eninsula italică și din restul teritoriilor căzut e
sub sabia romană506.
La sfârșitul R epublicii , pentru dobândirea proprietății quiritare sunt
necesare următoarele condiții :

504 P. F. Girard, op. cit., p. 272.
505 În vechiul drept roman se aplica nota censoria împotriva celui care risipea bunurile
moștenite de la strămoși. Cicero își exprimă indignarea când a aflat că Marcus Antonius și –
a putut vinde heredium -ul primit moștenire. De aici dar și din texte ulterioare, s -a tras
concluzia că la o epocă îndepărtată heredium era inalienabil , dat fiind importanța pe care o
prezenta pentru familie. În realitate, avem de -a face cu o trăsătură comună tuturor
societăților agricole primitive unde risipirea proprietății imobiliare era considerată o
problemă gravă ce interesa deopotrivă familia și comunitatea. A se vedea V. Al. Georgescu,
Curs de drept roman. Originile și evoluția generală a proprietății în dreptul ro man,
Doctorat juridic anul I, Curs litografiat, Cernăuți, 1936 -1937, p. 287 cu bibliografia citată.
506 Măreția Romei s -a înălțat pe proprietatea cetățenilor asupra pământului și pe unitatea de
nezdruncinat a comunității astfel constituite. Multe popoare di n antichitate au învins și au
cucerit precum romanii; nici un popor nu i -a egalat în modul de a -și însuși pământul
cucerit, muncindu -l cu ardoare și apărându -l cu lancea și sabia. În acele timpuri, tot ce a
fost cucerit prin război putea fi pierdut prin ră zboi, nu însă și cucerirea plugarului roman.
Desigur, romanii au pierdut multe bătălii, n -au cedat însă aproape niciodată o palmă de
teren roman la încheierea unei păci; aceasta demonstrează tenacitatea și atașamentul
țăranului roman față de ogorul și de b unurile sale. Pentru dezvoltări a se vedea Th.
Momsen, op. cit., I, p. 118.

195 a) proprietarul trebuie să exercite dreptul său asupra unui fond
roman sau italic ;
b) cel care exercită dr eptul de proprietate t rebuie să fie cetățean
roman ;
c) achiziția proprietății putea să aibă loc prin mancipatio sau in iure
cessio dacă este vorba despre lucruri res mancipi , sau prin tradițiune
conform lui ius gentium atunci când este vorba de lucruri nec mancipi .
Proprietatea privată unică este proprietatea quiritară . Ea se menține
din perioada regală până în epoca clasică. Tot în epoca clasică întâlnim noi
forme de proprietate privată: proprietatea provincială, proprietatea
pretoriană și proprietatea pe regrină507.

5.2. Ager publicus

Ager publicus este pământul poporului înarmat, câștigat prin luptă și
stăpânit de luptători cu scopul de a -l cultiva. Terenurile cunoscute sub
denumirea de ager publicus aparțin statului care permite particularilor să
ocupe d in ele anumite porțiuni în scop de folosință508. Ager publicus s-ar
putea traduce prin ogor public pentru că proprietatea publică a statului se
împarte în două mari categorii : proprietatea statului asupra pămâ ntului (ager
publicus) și proprietatea statului a supra sclavilor (servi publicus)509.
La început , ager publicus era format numai di n pământurile
gentilice. D in secolul al V-lea î. Hr., au intrat în ager publicus și
pământurile cucerite din jurul Romei510. Inițial pământul din ager publicus a
aparținut num ai patricienilor, ulterior au avut dreptul și plebeii să dețină
mici suprafețe . Când romanii reușesc să cucerească cetatea etruscă Veies,
pământul care a aparținut cetății învinse a fost trecut în ager publicus
dublând astfel suprafața teritoriului roman511.
10. Iată cum era folosit ager publicus : o mică parte se dădea
celor care participau la luptă și nu aveau pământ. Trecerea porțiunii de
pământ din ager publicus în propr ietate a privată a celor împ roprietăriți , avea
loc prin formalități religioase . O altă parte din ager publicus era atribuită
celor care contribuiau la formarea coloniilo r romane fiind trecută și ea în
ager privatus .

507 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit. , pp. 403 -405.
508 V. Al. Georgescu, op. cit., p. 375.
509 Șt. Cocoș, op. cit., p. 111.
510 Șt. Meitani, op. cit., p.119 cu aparatul bibliografic citat.
511 M. Jacotă, Contribuții la studiul crizei generale a sistemului sclavagist roman în „Studii
clasice”, Editura Academiei, București,1963, p. 93 și urm. Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare

196 Porțiuni din ager publicus erau arenda te de cenzori sau cv estori
coloni lor. Ager publicus arendat se numea ager vectigalis pentru că p lata
arendei purta denumirea de vectigal . Pământurile din ager vectigalis făceau
obiectul dispoz ițiilor legilor agrare ca bunuri asupra cărora statul își
păstrează încontinu atre dominium -ul său având dreptul să le reia oricând de
la deținători512.
11. În sfârșit , mai existau suprafețe din ager publicus libere, fără
să fie ocupa te de nimeni având denumirea de ager ocupatorius . În baza unei
cutume vechi , avea dreptul orice membru al clasei dominante să ocupe o
anumită suprafață după nevoi din suprafețele libere . Suprafețele ocupate
purtau denumirea de posesiones .
La început , statul a perceput o taxă de la cei care dețineau pământ
din ager publicus . Ulterior nu s-a mai perceput iar cultivatorii au ajuns la un
moment dat să refuze să-l înapoieze considerându -l proprie tatea lor. După o
perioadă îndelungată , statul nu mai deposedează pe cei care dețin pământ
din ager publius .

5.3. Proprietatea quiritară (Dominium ex iure Quiritium )

În epoca veche, proprietatea cetățenilor romani a fost denumită
dominium ex iure quiriti um și a fost reglementată strict în raport cu alte
instituții juridice romane din acele vremuri513. Este aproape sigur că
proprietatea quiritară constituie cel mai vechi tip de proprietate garantat de
ius civile.
În perioada veche , lucrurile romane nu erau decât res mancipi fiind
dobândit e doar prin formele romane vechi : mancipatio și in iure cessio514.
Dominium ex iure quiritium în vremurile de atunci și o lungă perioadă de
timp, nu aparținea decât cetățeanului roman sui iuris (șefului de familie ).
Este posib il ca la început numai patricienii să fi beneficiat de un asemenea
tip de proprietate.
Potrivit unei definiții rămase celebre datorate comentatorilor
ulteriori ai dreptului roman, proprietatea quiritară este ius fruendi , utendi și
abutendi. Chiar dacă nime ni nu avea voie să stânjenească pe proprietar în
exercițiul drepturilor sale , s-au admis ulterior anumite restricții chiar și
asupra proprietății quiritare515.

512 Șt. Meitani, op. cit., p. 1o1, nota (2).
513 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 120.
514 I. C. Căt uneanu, op. cit., p. 196.
515 Restricțiile au fost admise în interesul vecinilor sau în interes obștesc. Chiar Legea celor
XII table face referire la restricții de acest gen când se referă la interdicția de a sădi plante
ori de a construi la marginea propri etății afară de cazul există garduri imediat lângă limită. Formatat: Indent: Prima linie: 1,27
cm, Fără marcatori sau numerotare

197 Pentru a exista dominium ex iure quiritium , proprietarul
trebuie să îndeplinească mai multe condiț ii: trebuie să aibă ius comerci drept
deținut în special de romani și unii peregrini ; bunul trebuie să fie susceptibil
de proprietate quiritară . Nu intrau aici pământurile din provincie, în epoca
veche intra doar ager romanus.
Proprietatea quiritară nu a fost admisă asupra lucrurilor luate de la
inamic sau asupra pământurilor cucerite. L a sfârșitul Republicii , încă se
aplica regula potrivit căreia solul provincial nu este susceptibil de dominium
ex iure quiritium516. Cu timpul are loc ștergerea barierelor în tre proprietatea
quiritară și cea provincială datori tă măsurilor fiscale luate de împărați.

5.3.1. Moduri de dobândire a proprietății quiritare

Dintre moduri de dobândire a proprietății quiritare asupra lucrurilor
mancipii sunt: ocupațiunea, mancipațiune a, uzucapiunea , in iure cesio , legea
și adjude carea .
Moduri de dobândire a proprietății quiritare asupra lucrurilor nec
mancipi sunt: tradiția, specificația și accesiunea.
Sancțiunea proprității quiritare era acțiunea în revendicare ( rei
vindicatio ).

5.4. Proprietatea pretoriană (In Bonis )

În opoziție cu proprietatea quiritară care era sancționată de dreptul
civil, proprietatea pretoriană a fost recunoscută și ocrotită de pretor517.
Principalul reper în formarea și dezvoltarea acestei for me de proprietate a
fost extinderea relațiilor comerc iale de la sfârși tul Republicii. Noile relații
comerciale , au impus celeritate și libertate în modul de realizare a diverselor
operațiuni , și ocrotirea eficientă a părților contractante de bună credință518.
Această formă d e proprietate mai este cunoscută și sub denumirea
de proprietate bonitară pentru că era desemnată cu o perifrază, o propoziție

Este cuprinsă în lege și obligația proprietarului terenului de a permite vecinului să intre pe
fondul său pentru a ridica ghinda căzută din stejarul de pe fondul contiguu, drept sancționat
prin int erdictul de glanda legenda și extins ulterior pentru toate categoriile de fructe. A se
vedea C. Stoicescu, op. cit., p. 172.
516 Șt. Meitani, op. cit., p. 102.
517 M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p.170
518 D. Oancea, op. cit., p. 126. Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare

198 care explica despre ce este vorba. Exemplu : perifraza menționa res in bonis
habere , cu semnificația de a avea lucrul între bunuri le tale519.

5.4.1. Apariția proprietății pretoriene

Pretorul este acela care observă la un moment dat că vânzarea
sclavilor socotiți lucruri mancipii , a devenit deosebit de greoaie datorită
formelor complicate și deosebit de stricte ale mancipațiunii. Pentru
dobândirea lucrurilor res mancipii pretorul recunoaște un drept special
asupra lucrului cumpărat. Acest drept este incomplet pentru accipiens
întrucât nu conferă calitatea de proprietar cu toate avantajele pe care le are.
Pe mai departe calitatea de pro prietar asupra lucrului vândut o are
vânzătorul520.
Adeseori se întâmpla ca din varii motive, părțile contractante să
treacă direct la predarea lucrului obiect la contractului fără să recurgă la
mancipațiune (formă solemnă de transmitere a proprietății). De aici o serie
de consecințe ulterioare. La un moment dat , intervine pretorul prin mijloace
eficiente cu scopul de a ocroti pe cumpărător în situația în care vânzăto rul
de rea -credință revendică bunul , cunoscând că nu au fost respectate
formalitățile necesa re transmiterii dreptului de proprietate .
Ne aflăm acum în fața unui drept de proprietate specială creat de
pretor în favoarea cumpărător ului, un res mancipi fără forme solemne .
Acestă formă de proprietate a fost denumită ulterior proprietate pretoriană.
În virtutea dreptului special, se considera că lucrul cumpărat este in bonis ,
adică în patrimoniul lui accipiens, deși formal tradens își conserva
dominium ex iure quiritium521. Posesorul bonitar care era acipiens avea
dreptul să folosească lucrul cumpărat să culeagă fructele ori să -l transmită
terților întocmai ca un veritabil proprietar.

519 P. F. Girard, op. cit., p. 277.
520 De exemplu Titius scoate la vânzare mai mulți sclavi pe care îi cumpără Maevius . Cu
prilejul vânzării, nu sunt respectate formalitățile impuse de lege pentru acest contract însă,
cumpărătorul încasează prețul vânzării. Ulterior, vânzătorul Titius cere cumpărătorului
Maevius restituirea sclavilor deoarece solemnitățile impuse de lege la vânzare nu au fost
respectate și , în consecință, proprietatea asupra sclavilor nu a fost transmisă către
cumpărător. Situații de acest gen cu siguranță că au fo st frecvente, motiv pentru care
intervine pretorul urmărind să sancționeze reaua -credință a vânzătorului care deși a încasat
prețul vânzării cere restituirea sclavilor. În contextul menționat, pretorul dă cumpărătorului
o excepție prin intermediul căreia p utea să respingă pretenția vânzătorului Titius ca fiind de
rea-credință și împotriva echității. Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 248.
521 D. Oancea, op. cit., p. 127. Formatat: Indent: Prima linie: 0 cm

199 5.4.2. Cazuri când pretorul acordă proprietatea pretoriană

Pretorul acordă proprietatea pretoriană în caz de vânzare a lucru rilor
res mancipii neurmată de mancipațiune522. Intervenția pretorului este eficace
prin corectiv ul pus la îndemâna cumpărătorului împotriva vânzătorului ,
paralizând acestuia din urmă acțiunea în revendicare pe bază de excepție
(exceptio doli) pe care cumpărătorul putea să o invoce .
Dacă un terț revendică bunul de la primul cumpărător ( terțul fiind al
doilea cumpără tor), exceptio doli nu mai putea fi opusă cu succes, caz în
care pretorul crează o n ouă excepție pentru a apăra cumpărătorul . Această
nouă excepție poartă denumirea d e exceptio rei venditiae et traditiae.
Prin noua situație creată, primul cump ărător având și posesia
bunul ui devine proprietar pretorian . De acum nou l proprietar pretorian poate
dispune de bun, ori putea să-l treacă în proprietate quiritară prin
uzucapiune. Până la împl inirea uzuc apiunii de 1 -2 ani , se considera că există
doi proprietari asupra acelui bun ; este vorba de vânzătorul proprietar
quiritar , din punct de vedere teoretic, și cumpărătorul , proprietar pretorian ,
deținătorul efectiv al bunului523.

5.5. Proprietatea provincială

Până în secolul al II -lea î. Hr ., majoritatea tere nurilor din P eninsula
italică făceau parte din ager pub licus . Terenurile respective aveau statutul
de proprietate a poporului roman neputând fi dobândite în propr ietate
privată de particulari . În ce privesc popoarele cucerite , rămâne au
încontinuare pe terenuri însă nu în calitate de proprietari fiind soco tiți ca
simpli posesori sau uzufructuari524. Ei primeau dreptul de a cultiva mai

522 Șt. Meitani, op. cit., p. 243 și urm.
523 Proprietatea pretoriană fiind bazată pe ficțiune a uzucapiunii implinite, a fost supusă
acelorași reguli ca și uzucapiunea. Mai concret, dacă bunul vândut fără respectarea
formalităților legale, revine în posesia vânzătorului sau a unui terț, excepția acordată de
pretor cumpărătorului de bună -credință ca re achitase deja prețul vânzării ar fi rămas fără
efecte. Pentru a salva și în această situație buna -credință a cumpărătorului neposesor,
pretorul îi pune la dispoziție o acțiune cu ajutorul căreia, printr -o ficțiune, a stabilit că
termenul de uzucapiune s -a împlinit iar cumpărătorul a devenit proprietar devreme ce a
deținut bunul un interval de timp în posesie printr -o justă cauză. Acțiunea pusă la dispoziția
cumpărătorului de către pretor poartă numele de Actio Publiciana după numele pretorului
Publicius care a creat -o. A se vedea Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 248.
524 Gaius (2, 7) ne spune că în provincii proprietatea aparține poporului roman sau lui
Caesar iar noi avem doar posesiunea și uzufructul – In provinciali solo…dominium populi
romani est uel C aesaris, nos autem posessionem et usufructum habere uidemur. Apud , M.
Jacotă, op. cit., 1976, p. 192. Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare

200 departe terenurile provinciale în schimbul unor sume de bani de numită
stipendium în provinciile senatoriale , și tributum în pro vinciile imperiale.
Terenurile din provincii care erau ager publicus , au fost cunoscute și sub
denumirea de praedia stipendiaria sau praedia tributaria după cum se
găseau într -o provincie sena torială sau imperială .
La sfârșitul secolului al II-lea î. Hr ., latifundiile din provincii sunt
desemnate prin cuvântul proprietas de unde rezultă că starea inferioară pe
care o aveau a nterior în raport cu celelelate forme de proprietate cunoscute .
În secolul IV î. Hr., se acordă titlul de dominum ex iure
quiritium unor pământuri care nu au avut până atunci această calitate , iar
sub împăratul Dioclețian are loc uniformizarea regimului fiscal pe între g
teritorul din Imperiu. O dată cu uniformizarea fiscală imobiliară, devine
inutilă din punct de vedere practic distincția dintre proprietatea provincială
și celelalte forme de proprietate pr ivată cunoscute . Se ajunge la un moment
dat ca toate teritoriile din Italia să fie asimilate așa numitului ager romanus
extins apoi și în colonii525.

5.6. Proprietatea peregrină

Peregrinii cu ius comercii care făceau afaceri la Roma sau în
provincie ajung să se îmbogățească rapid. O dată cu expansiunea romană
prin cuceriri de noi teritorii , se crează posibilitatea recunoaște rii unui drept
de proprietate distinct. Noua formă de proprietate poartă denumirea de
proprietatea peregrină după condiția juridică a proprietarilor .
Intrucât prop rietatea peregrină nu a beneficiat de mijloace de
protecț ie de drept civil , au fost create m ijloace specifice de protecție pentru
acest tip de proprietate526.
După extinderea cetă țeniei la popoarele din I mperiu prin Constituția
lui Caracala di n anul 212 d. Hr., importanța acestei forme de propriete nu se
mai justifică, peregrinii în marea lor majori tate devin cetățeni romani527.
În secolul al III -lea d. Hr ., se ajuge la generalizarea concesiunilor
din ius italicum . Pe de altă parte asistăm la îmbogățirea unora și sărăcirea
altora ; marii la tifundiari acapare ază terenurile micilor p roprietari de pămân t
care ajung la ruină528.

525 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 428.
526 R. Robaye, op. cit., p. 140.
527 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p.250.
528 Ihering în lucrarea sa Scherz un d Ernst in der Jurisprudenz (Glumă și Seriozitate în
Jurisprudență), descrie procedeul utilizat de cei bogați de acaparare a pământurilor în
societatea romană. Patricianul bogat care intenționa să încorporeze în domeniul său terenul
unui vecin, profita de moartea proprietarului și de lipsa moștenitorilor acestuia și încălca Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare

201 Capitolul XV
MODURI LE DE DOBÂNDIRE A LE PROPRI ETĂȚII
ASUPRA LUCRURILOR MANCIPII

Lui Gaius îi aparține clasificarea privind modurile de dobândire
ale proprietății în următoarele modalități : ocupațiunea, tradițiunea,
mancipațiunea , in iure cessio și uzucapiunea. Ulterior, Ulpian recunoaște
cele cinci moduri de dobândire a le proprietății stabilite de Gai us însă mai
adaugă două : adiudicațiunea și legea529.

Secțiunea 1
OCUPAȚIUNEA

Este modul de dobândire a proprietății as upra unui lucru aflat in
comerciu care nu aparține ni mănui ( res nullius ). Luarea în stăpânire a
lucrurilor fără stăpân cu intenția de a dobândi proprietatea asupra lor, poată
denumirea de ocupațiune (occupatio)530.
Din epoca clasică până în perioada lui Iustinian , ocupațiunea a fost
socotită de jurisconsulții vremii unul din cele mai vechi și mai importante
moduri de a dobândi proprietatea. În acele vremuri a fost desemnat ă drept
modul per excellentiam de a dobândi proprietatea531.
Principalele bunuri asupra cărora se poate dobândi proprietatea prin
ocupațiune au fost :
12. – lucrurile luate de la dușman ( res hostiles ). Romanii
considerau că inamicul învins pierde dreptul de proprietate asupra tuturor

terenul învecinat silind astfel moștenitorii să -l acționeze în judecată. Cel bogat, fiind în
relații bune cu pontifii, de conivență , stabileau pentru pământul încă lcat o valoare mare
obligând în acest mod pe reclamant să depună 500 de ași. Adeseori reclamantul, dacă era
persoană de condiție socială modestă, nu avea posibilitatea să depună suma menționată
dând prilejul celui care a încălcat terenul să câștige în acest mod procesul. Apud, Gr.
Dimitrescu, op. cit., I, p. 201.
529 Șt. Meitani, op. cit., p. 115.
530 Ferae igitur bestiae, et volucres, et pisces, id est omnia animalia quae mari, coelo et
terra nascuntur, simul atque ab alio captae fuerint, jure gentium statim illius esse
incipiunt: quod enim ante nullius est, id naturali ratione ocupanti conceditur. – Animalele
sălbatice, păsările și peștii, adică toate animalele care se nasc în mare, în cer și pe pământ,
de îndată ce au fost prinse de cineva, devin imediat, după dreptul ginților, p roprietatea lui;
căci ceea ce a fost înainte al nimănui, devine după rațiunea naturală ocupantului. Iustinian,
L.1 § 1, De adquirendo rerum dominio (XLI, 1) apud G. Danielopolu, op. cit., I, p. 339 –
340.
531 C. Hamnagiu, M. G. Nicolau, op. cit. , p. 474; D. Oa ncea, op. cit., p. 132. Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

202 bunurilor ce -i aparțin . Prada de război devenea prop rietatea statulu i roman
nu a legiunilor ori a soldaților care au capturat -o532.
Lucrurile părăsite de proprietar cu intenți a de a abandona
proprietatea, poartă denumirea de res derelictae. Ele pot fi dobândite prin
ocupațiune. La fel se întâmplă cu lucruri le care nu au fost niciodată
proprietatea cuiva fiind preluate în stă pânire de oricine cu intenția de a le
deține în proprietate. Intră în această categorie animale și păsările sălbatice
aflate în libertate , pești din mare ori de pe râuri , pietre le de pe litoral etc.
Toate categorii le menționate dar și altele , pot fi dobândite prin
ocupațiune533.
Condiții le pentru a dobândi proprietatea prin ocupațiune au fost :
– lucrul să fie al nimănui res nullius ;
– lucrul să fie luat în posesiune de cel care pretinde proprietatea
(corpore et animo ).
În Institutele lui Iustinian există dispoziții exprese care prevăd că
animalele sălbatice , păsările , albinele etc., devin proprietatea primului
ocupant. Dacă vietățile scapă în libertate după ce au fost pr inse, ele redevin
res nullius și asemănătur cu postminium (reântoarcere a în patrie romanului
căzut prizonier ), erau considerate ca și cum nu ar fi fost nic iodată prinse,
putându -se pune în discuție o ocupație nouă fără ca prima ocupațiune să
impiedeze cel ei de -a doua, afară de cazul în care proprietarul le -a domesticit
în așa fel încâ t lăsându -le în libertate se reântorc singure la acesta (animus
revertendi) .
Se aplică ius postliminii și redevin proprietatea fostului proprietar,
următoarele categorii d e bunuri deținute de către dușman : imobile, sclavi,
nave de r ăzboi, catâri ș i cai dacă ajung din nou în puterea statului roman. În
ce privește sclavul răscumpărat de terț, nu se reântoarce în puterea fostului
stăpân afară de cazul în care acesta restituie prețul de cumpărare către
terț534.
Nu sunt considerate bunuri dobândite prin ocupațiune cele care au
fost aruncate de pe navă în vederea salvării echipajului de la înec (navis
exonerandae gratia) nici micile daruri aruncate de mai marii zilei po porului
cu ocazia difeitelor sărbători. În acest ultim caz ne aflăm în fața dobândirii
proprietății prin tradiție (traditio) făcută unor persoane nedeterminate
(incertis) , pentru că proprietarul darurilor putea să fie oricine535. În schimb

532 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 230.
533 C. Stoicescu, op. cit. , p.194; E. Molcuț, D. Oancea, op. cit. , p.121.
534 I. C. Cătuneanu, op. cit., p.230 nota (5).
535 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 199.

203 regulile de la ocu pațiune se aplică în cazul în care a fost descoperită o
comoară (thesaurus) .

Secțiunea 2
MANCIPAȚIUNEA

În epoca veche , mancipațiunea a fost printre puținele moduri de a
dobândi proprietatea și dezmembrămintele dreptului de proprietate. La
început mancipațiunea era un mod de a crea proprietatea, mai târziu odată
cu evoluția dreptului a devenit și un mod general de transfer al proprietății
cum ar fi : vânzarea, donația, etc536. Se putea dispune prin mancipațiune
chiar de o universitas537.
După unii romaniști mancipațiunea este un act solemn încheiat per
aes et libram ca și nexum -ul, ambele având origine comună538.
Inițial mancipația a fost o vânzare de lucruri mancipi făcută în
schimbul unor bucăți de aramă ce reprezenta prețul. Gaius arată că
mancipatiunea este imaginat ia venditio per aes et libram (o vânzare
imaginată prin balanță și aramă). Este posibil ca pe vremea celebrului
jurisconsult mancipațiunea să fi ajuns o vânzare imaginară.
Evoluția mancipațiunii este legată de împărțirea lucrurilor în
mancipii și nec mancipii și de evoluția monedei . Mancipația dispare o dată
cu dispariția distincției dintre lucrurile mancipi și nec mancip i539.

536 I. C. Cătuneanu, op. cit. , p. 214.
537 G. Danielopolu, op. cit., I, p. 332.
538 Puchta, Institutionem. Vol. II, p. 197; Accarias, Précis …vol. I, p.532, nota (1), sunt de
părere că cele două instituții au origine comună. În schimb R. Hering, L’ Esprit… vol. III,
fără să nege originea lor , susține că mancipațiunea a apărut mai recent decât nexum -ul.
Apud St. Meitani, op. cit., p. 116.
539 Noțiunile de res mancipi și de res nec mancipi a atras atenția romaniștilor, fiind o lungă
perioadă de timp în centrul discuțiilor cu privire asupra prop rietății romane. Controversa își
are izvorul în enumerarea lucrurilor mancipi de către juriștii din perioada clasică a dreptului
roman, Gaius (1.120; 2.14 -17), Papinian (Frag. Vat., 259) și Ulpian (Reg., 19.1). Cu toții
arată în mod limitativ lucrurile mancipi. Pentru originile dreptului roman, variațiile nu sunt
excluse, după cum este sigur că a existat oarecare nesiguranță în ce privește intercalarea
unora sau altora din res în lista lucrurilor mancipi . Este meritul romanistului Bonfante de a
fi demonstra t printr -o analiză completă a textelor, ideea contestată până atunci, că
mancipațiunea este un mod de înstrăinare rezervat în exclusivitate lucrurilor mancipi .
Pentru analiza completă și controversele în domeniu, a se vedea V. Al. Georgescu, op. cit.,
pp. 295- 305. Formatat: Stânga-dreapta

204 2.1. Condițiile mancipațiunii

Mancipațiunea era un act solemn realizat în prezența părților , a cinci
martori cetățeni romani și a unui libripens (persoana care ținea balanța și
cântărea arama plătită drept preț). În fața martorilor , dobânditorul
(accipiens ) trebuia să pronunțe o formulă solemnă : „…afirm solemn că acest
sclav este al m eu după dreptul quiritilor și să -mi fie trecut în proprietate cu
prețul acestei bucăți de aramă.” Apoi bara de aramă se cântărea și se lovea
de brațul cântarului pentru a se dovedi pri n sunet puritatea metalului , după
care era încredințată înstrăinătorulu i lucrul ui.
După apariția monedei , drugii de aramă au fost înlocuiți prin
monedă nu însă și cântărirea . Abia mai târziu cântărirea a fost înlocuită prin
numărarea moned ei. În cadrul operațiunii , mancipatio dans avea un rol
pasiv vorbele sale nu intrau în r itualul operațiunii în mod direct.

2.2. Efectele mancipațiunii

Fiind un mod specific de dobândire a proprietății accesibil doar
cetățenilor romani, mancipațiunea a fost creată inițial cu scopul de a
transfera proprietatea asupra bunurilor mobile și în special a sclavilor. Mai
târziu s -a admis mancipațiunea în vederea transmiterii dreptului de
propriet ate quiritară și asupra altor categorii de bunuri.
O dată cu efectuar ea mancipațiunii , înstrăinătorul ui îi revine
obligația de garanție față de dobânditor. A cțiune a în garanție (actio
auctoritatis ) împotriva înstrăinătorului poate fi exercitată de dobânditor dacă
a fost evins de către un terț. Achizitorul avea și actio de modi agri (acțiunea
relativă la suprafața terenului) putând să oblige înstr ăinătorul la dublul
prețului plătit dacă a declarat o suprafață mai mare decât a înstrăinat în
realitate540.

2.3. Mancipați unea fiduciară

Este cunoscută și sub denumirea de mancipatio numm o uno541.
Această specie de mancipație se încheie fără preț sau mai ex act, pe un p reț
simbolic (1 sesterț), fiind însoțită de un pact de fiducie prin care accipiens
face o promisiune luându -și un angajament pentru viitor. Se folosea atunci

540 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 208.
541 T. Sâmbrian, op. cit., p. 85.

205 când se urmărea realizarea unui act cu titlu gratuit. Spre exemplu , accipines
își ia a ngajamentul că va dezrobi un anume sclav. În vechiul drept, pactul de
fiducie nu era înzestrat cu sancțiune rămânând la bunul plac al lui accipiens .
Formalități le multip le și riguroase necesare pentru mancipațiune fac
din ea o frână în dezvo ltarea comerțul ui. În epoca clasică, rolul
mancipațiunii s cade făcând loc tradițiunii, iar legislația lui Iustinian o dată
cu dispariția deosebirilor dintre lucrulile mancipi și nec mancipi nu o mai
menționează printre modurile de dobândire a le proprietății .
Mancipația n u admite inserarea modalități lor juridice : termen sau
condiție.

Secțiunea 3
IN IURE CESIO

Este un alt mod de a dobândi proprietatea asupra lucrurilor mancipii
însă cu o sferă de aplicare mult mai largă decât mancipațiunea . Mai co ncret,
in iure cesio se folosea inițial pentru dobândirea proprietății lucrurilor res
mancipi fiind un mod de dobândire a proprietății de dată mai recent ă decât
mancipațiunea. Nu se cunoaște exact perioada de când există in iure cessio
însă cea mai veche mențiune apare în Lege a celor XII table. Modul cum
avea loc in iure cessio este menționat de Gaius542. În esență, este vorba de
un proces fictiv prin care cumpărătorul se prezintă împreună cu vânzătorul
în fața m agistratului având asupra lor bunul.
Cumpărătorul ține în mână bunu l și declară solemn că acel bun îi
aparține conform cu ex iure quiritium. Vânzăt orul nu contrazice

542 In iure cessio autem hoc modo fit: apud magistratum populi romani, veluti praetorem is
cui res in iure creditur rem tenens ita dicit: Hunc ego hominem ex iure quiritium meum
esse aio; deinde postquam hic vindicaverit, praetor interogat eum qui cedit an contra
vindicet; quo negante aut tacente tunc ei qui vindicaverit eam rem addicit; idique legis
actio vocatur. Hoc fieri potest etiam in provinciis apud praesides earum. – In iure cessio
are loc în acest mod: în fața unui magistrat al poporului roman, ca pretorul, acela căruia i se
cedează lucrul in iure, ținând lucrul, vorbește astfel: afirm că acest om este al meu conform
dreptului quiriților: apoi după ce acesta a revend icat, pretorul întreabă pe acela care cedează
dacă îl revendică; însă acela neagă sau tace, iar pretorul atribuie lucrul celui care l -a
revendicat; și aceasta se numește acțiunea legii. Aceasta se poate face și în provincii în fața
președinților lor. Gaius , Com. II, 24, apud Șt. Meitani, op. cit., p. 151. Formatat: Stânga-dreapta

206 cumpărătorul iar magistratul ia act de ac eastă recunoaștere și pronunță
cuvântul adico atribuind bunul cumpărătorului .
În ce privește t ransferul proprietăți i, are loc din momentul în care
magistratul pronunță cuvântul adico de unde rezultă că nu era vorba de o
înțelegere între părți ci de un act de autori tate. Din modul de dobândire a
proprietății prin in iure cessio nu rezultă nici o acțiune așa cum se întâm plă
în caz de mancipatio543. In iure cesio are loc numai în zile faste când
magistratul putea să pronunțe cuvântul adico chiar dacă nu este vorba de un
proces adevărat ci un proces fictiv (litis imaginaria ).
In iure cesio a fost admis mai târziu și pentru l ucrurile nec mancipi
inclusiv pentru imobile dar nu se putea aplica la fondurile provinciale .
La o analiză atentă rezultă că in iure cesio se descompune în două
acte:
13. – o părăsire (renunțare) la lucru din partea titularului;
– creare a unei noi puteri în persoana altui titular asupra aceluiași
lucru.
In iure cesio a căzut în desuetudine înainte de mancipatio .

Secțiunea 4
USUCAPIO

Dacă în caz de in iure cesio și mancipat io proprietatea se câștigă
voluntar și derivat, părțile prin voința lor contribuie la strămutarea dre ptului
de proprietate, usucapio este un mod derivat și involun tar de dobândire a
proprietății , voința părților nu este suficientă pentru transmiterea dreptului
de proprietate fiind necesar ca timpul să consolideze ceea ce părțile nu pot
înfăptui544.

543 I. C. Cătuneanu, op. cit. , p. 217.
544 Romaniștii moderni s -au întrebat dacă uzucapiunea este un mod derivat sau originar de
dobândire a dreptului de proprietate. Majoritatea au susținut că uzucapiunea este un mod
originar, punînd pe prim plan posesia lucrului și intervalul de timp stabilit de lege al
posesiei de către viitorul uzucapant. S -a argumentat că posesia în intervalul de timp are loc
nu prin voința celui care a deținut anterior lucrul ci prin u nica voință a celui ce posedă. Prin
urmare, se poate spune că prin uzucapiune nu se transmite dreptul de la o persoană la alta,
cum se întâmplă în cazul contractelor ci, o proprietate se stinge și alta ia naștere. Noul drept
de proprietate înlătură pe cel vechi. Câtă vreme proprietatea nouă nu a fost recunoscută ca
deplin consolidată, vechiul proprietar rămâne mai departe stăpânul lucrului, așa încât
dobândirea noii proprietăți determină stingerea celei vechi. Alți autori ( P. F. Girard, op.
cit., p. 282 s. a) au susținut că uzucapiunea este un mod derivat de dobândire a dreptului de
proprietate și aceasta, deoarece uzucapantul își derivă condiția de căpetenie de a uzucapa
din prerogativele pe care la avut o altă persoană asupra bunului ( posesia) ; dobândind
proprietatea încărcată cu sarcinile ce existau în momentul în care a preluat lucrul. Apud I. Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm, Fără marcatori sau numerotare
Formatat: Stânga-dreapta

207 Nu toate lucrurile erau susceptibile de a fi dobând ite prin
uzucapiune. N u puteau fi uzucapate lucrurile furate (res furtive) , lucrurile
furate și ascunse (res subrepte) , lucrurile posedate cu violență ( res vi
possessae) , zidurile cetății, morminte le etc.
Potrivit cu dispozițiile Legii celor XII table , nu se puteau uzucapa
casele decât cu începere dintr -o perioadă mult mai târzie545. De asemenea
lucrurile inalienabile precum imobilele pupililor și minorilor, fondul dotal și
lucrurile asupra cărora ex istă litigiu (res litigiose) nu puteau să facă obiectul
uzucapiunii.
Apariția uzucapiu nii a fost explicată de către ro maniști prin tendința
de a înlătura nesiguranța dreptului de proprietate . Ea era accesibilă num ai
cetățenilor romani pe ntru lucrurile roma ne.
A fost admisă uzucapiunea și în cazul în care o persoană trata cu un
non dominus pentru dobândirea proprietății asupra bunurilor prin vânzare,
donație, dotă, legat . Întrucât proprietate a nu se transmite pen tru că tradens
nu este proprietar al bunului , se justifică doar strămutarea posesiei.
Buna credință (bona fides) a uzucapantului este necesară în caz de
uzucapiune. Credința aceasta trebuie să existe în momentul în care a avut
loc transferul posesiei de la non dominus la uzucapant546. De asemenea, est e
accesibilă uzucapiunea și în cazul în care cineva a dobândit proprietatea res
mancipii prin tradiție.
4.1. Condițiile uzucapiunii

14. O primă condiție este posesiunea lucrului pe toată durata de
timp prevăzut de lege de către cel care uzucapeaz ă. Legea celor XII table
cerea atât posesia dar și folosința lucru lui, deoarece inițial posesia nu
implica și folosința ci doar păstrarea lucrului .
O altă condiție este termenul stabilit de lege. Termenul pentru cel
care posedă un lucru mobil este de un an , iar in caz de imobil e termenul este
de doi ani în vederea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune .
Din momentul în care termenul s -a împlinit , posesorul devine proprietarul
bunurilor stăpânite ca efect al posesiei și al scurgerii timpului547.

C. Cătuneanu, op. cit., p. 217 -218 nota 6; M. Jacotă, op. cit., 1976, p. 238, nota (1) cu
aparatul bibliografic citat.
545 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit. , p. 123.
546 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 221.
547 Limitarea doar la un an pentru lucruri mobile și la doi ani pentru imobile a avut ca
rațiune ideea prin care proprietatea nu trebuie să rămână multă vreme fără să se cunoască
cine este proprietarul. Un interes de u tilitate socială venea să sancționeze proprietarul
neglijent, al cărui drept de proprietate, neexercitat, își pierdea rațiunea de a fi; rațiunii Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

208 Termenul nu trebuie să fie întrerupt. O simplă notificare adresată
posesorului , atrage după sine întrerupe rea termenului în vederea
uzucapiunii .
Lucrul trebuie să fie susceptibil de uzucapiune . Res habilis este
condiți a ce desemnează lucrul susceptibil de uzucapiune . Uzucapiunea se
aplică numai proprietății quiritare .
15. Se cerea pe ntru uzucapiune și just titlu (iustu causa) . Prin
just titlu se înțelege un act sau un fapt juridic al posesorului susceptibil de a
lua în posesie bunul548.
16. Pe lângă justul titlu, er a necesară și buna credință ( bona
fides ) adică convingerea fermă și si nceră a uzucapantului că cel de la care a
dobândit bunul este proprietar deplin asupra lui549.
În ce privesc persoan ele ca re pot să uzucapeze, doar cetățenii romani
beneficiau de acest mod de dobândire a proprietății . Peregrinii nefiind
capabili să aibă proprietate quiritară , oricât de îndelungată ar fi posesiunea
lor nu puteau să uzucapeze .

4.2. Prescripția de lungă durată
(Praescriptio longi temporis )

Uzucapio fiind o instituție de drept civil , fără aplicare pentru
bunurile din provincii și fără să poată fi folosită de peregrini , prin secolul II
d. Hr., împărații romani in spirându -se din dreptul grecesc au creat o altă
instituție asemănătoare uzucapiunii la care aveau acces și perigrinii .
Această nouă instituție a fost denumită prescriptio longi temporis.
Prin intermediul ei se tinde să fie înlătu rate lacune le uzucapiunii550.
Praescriptio longi temporis imită în parte efectele uzucapiunii dar prezintă
și dif erențe față de aceasa.
Inițial , prescriptio longi temporis nu era un mod de achiziție pentru
posesor pentru că nu transfera proprietatea . Ea crea posibilitatea posesorului
bunul ui de a cere respingerea acțiunii prop rietarului care îl revendică ,

juridice menționate i se adaugă o idee morală de ordin public. A se vedea Gaius, op. cit.,
traducere de A. N. P opescu, p. 134, nota (36).
548 Error autem falsae causae usucapionem non parit. Veluti si quis, cum non emerit,
emisse se existimans possideat: vel cum ei donatum non fuerat, quasi ex donatione
possideat. – Eroarea asupra unei cauze false nu poate constitui temeiul uzucapiunii; de
pildă: o persoană care posedă un lucru crede că l -a cumpărat, deși în realitate nu l -a
cumpărat sau când îl posedă ca și cum i -ar fi fost donat, deși în fond nu i -a fost donat. A se
vedea Vl. Hanga, M. – D. Bob, op. cit., p. 128 -129.
549 Vl. Hanga, M. – D. Bocșan, op. cit., p.135.
550 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 181. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

209 îngăduind posesorului să păstreze pe mai departe posesiunea , dacă s -a
împlinit termenul stabilit de lege551. De aici se observă că inițial
praescriptio longi temporis a avut caracter extinctiv iar mai târziu a devenit
prescripție achizitivă.
Praescriptio longi temporis impune un termen de zece ani între
prezenți, când părțile au locuit în aceeiași cetate (mai târziu a fost suficient
dacă au locuit pe teritoriul aceeași provincii) și douăzeci de ani între absenți ,
atunci când părțile nu au locuit în aceeași cetate respectiv provincie . Nu se
făcea nici o distincție cu privire la term en atunci când prin uzucapiune se
dobândesc bunuri mobile sau imobile .
Posesia exercitată de către cel care invocă praescriptio logi temporis
trebuie să aibe la bază just titlu și buna credință.

4.3. Prescripția de foarte lung ă durată
(Prescriptio longisimi temporis )

A apărut târziu către sfârșitul Imperiului , datorită faptului că statul
nu reușea să strângă impozitele de pe fondurile agricole fiind lăsate de
propriet ari în paragină ca nerentabil e. Împărații caută soluții urmărind să
încurajeze persoanele care valorificau fondurile sau alte bu nuri lăsate în
paragină de proprietari, asigurând pe această cale încasarea regulată a
impozitelor datorate sta tului552.
Împăratul Constantin încearcă să stimuleze pe cei care lucrează
pământul stabilind printr-o lege că persoana care las ă în părăsire un fond
timp de 40 de ani, pierde dreptul de a -l revendica dacă un altul chiar cu rea –
credință a pose dat imobil ul respectiv întreaga perioadă menționată . Mai
târziu Theodosiu al II -lea menține regula însă reduce termen ul la 30 de ani.
După trecerea termenului , acțiunea în reven dicare putea fi respinsă chiar
dacă posesorul stăpânea bunul fără justă cauză.
La fel ca prascriptio longi temporis , această formă de prescripție
este mai de grabă un obstacol juridic pus la îndemâna posesorului împotriva
revendicării dreptului de proprie tate de către proprietar. Pentru posesor
praescriptio longissimi temporis avea numai efecte extinctive nu și
achizitiv e553. Iustinian completează reglementarea instituției stabilind
caracterul ei achizitiv. Ulterior, printr-o constituție celebră intitulată „De
usucapione transformanda ” Iustinian a fuzionat usucapio cu praescriptio

551 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 445.
552 P. F. Girard, op. cit., p. 316.
553 T. Sâmbrian, op. cit., p. 86; Șt. Cocoș, op. cit., p. 119.

210 rezultând o singură instituție554. A denumit prescripția lucruril or mobile
uzucapiune și a stabilit termenul de trei ani de posesi e, iar p entru bunurile
imobile a menținut denumirea d e praescriptio longi temporis și a păstrat
termenul de 10 până la 20 de ani de posesi e după cum părțile au locuit sau
nu în aceeași rază teritorială unde era situat imobilul .
A păstrat praescriptio longissimi temporis în virtutea căreia după o
posesie de 30 de ani dispare acțiunea în revendicare a proprietarului,
posesorul devenind proprietar fără să aibe just titlu și fără importanță dacă
era de bună sau de rea -credință555. Posesorul devenea proprietar asupra
bunului uzucapat chiar dacă a fost furat , cu exc epția furtul ui comis prin
violență.
În afară de situațiile pe care le -am analizat anterior, Gaius vorbește
despre următoarele cazuri de uzucapiune în care legea dispensează
posesorul de just titlu și de buna -credință. Este vorba despre : usucapi o
lucrartiva pro heredere, usureceptio fiduciae și de usureceptio ex
praediatura.

4.4. Usucapio lucrativa pro heredere556

În dreptul clasic această uzucapiune cu caracter special, permitea
oricărui individ să preia bunuri succesorale și să dev ină proprietarul lor,
numai pe baza unei posesii de un an indiferent dacă este vorba despre bunuri
mobile sau imobile557.
La moartea persoanei , romanii erau interesați ca averea lui și cultul
strămoșilor să fie preluată de îndată. Se putea întâmpla uneori ca averea
defunctului să nu intereseze moștenitorii riscând să rămână hereditas jacens .
Pentru a forța pre luarea moștenirii , s-a permis primului individ care a intrat
în stăpânirea bunurilor succesorale, chiar dacă nu făcea parte din categoria
celor chem ați la moștenire , dar a stăpânit moștenirea timp de un an (fără
distincție dacă sunt bunuri mobile sau imobile în masa succesorală ), să
devină proprietarul acelei moșteniri.
Moștenitorii testamentari sau ab intestat care pretind moștenirea
după împlinirea termenului de un an, își văd drepturile zădărnicite prin
împlinirea uzucapiunii pro heredere în persoana celui care primise dominum

554 G. Danielopolu, op. cit., I, p. 405.
555 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 448; C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 182.
556 Pentru detalii note și comentarii a se vedea, Al. Minculescu, Usucapio lucrativa pro
herede. Studiu de drept roman, Tipografia „Corvin”, București, 1932.
557 G. Danielopolu, op. cit. , I, p. 402.

211 ex iure quiritium asupra acelor bunuri. Cu toate acestea, usucapio pro
heredere nu este posibilă at unci când există heres necessarius558.
Posesorul bunurilor succesorale este dispensat de orice condiție
indiferent dacă știa sau nu că este moștenitorul lui de cujus .
Dacă în dreptul clasic nici o uzucapiune nu se putea împlini fă ră
bună -credință și just titlu, pentru uzucapiunea pro herede nu se cere nici una
din aceste condiții.

4.5. Usureceptio fiduciae

Vechiul drept roman nu a cu noscut gajul (pignus) ca modalitate de
garanție a obligației. Din aceas tă cauză, până la apariția gajului propriu -zis
s-a folosit contractul de fiducie ca instrument de garanție al creditorului.
Debitorul împrumuta o anumită cantitate de cereale de la creditor și garanta
împrumutul printr -un alt bun, de pildă un sclav, printr -un contract de
fiducie. Contractul de fiducie impunea pe lângă transferul proprietății
sclavului de la debitor la creditor, buna credință a părților și angajamentul
creditorului ca la scadență primind plata împrumutului , urmează să transfere
înapoi propri etatea asupra sclavului obiect al garanției obținut prin
contractul de fiducie. Dacă creditorul era de rea credință, debitorul se
expunea riscului pierderii garanției.
La un moment dat intervine pretorul și prin usureceptio fiduciae
(intra rea în stăpânire timp de un an asupra bunului dat în garanție, indiferent
dacă este vorba despre bu nă sau rea credință ori dacă există sau nu just
titlu), debitorul redevine proprietarul bunului dat în garanție.

4.6. Usureceptio ex praediature

Această formă specială de uzucapiune se întâlnește în cazul în
care au fost ridicate de la o persoană bunuri pentru plata datoriilor la stat ori
au fost vândut e la licitație publică.
Dacă f ostul proprietar intră din nou în stăpânirea bunuri lor,
indiferent de buna sau de reaua lui credință , ori de e xistența sau inexistența
justului titlu, devi ne din nou proprietarul lor. În afară de intrarea în stăpânire
asupra bunurilor, fostul proprietar trebuie să le dețină cel puțin un an pentru
a redeveni proprietarul lor prin usureceptio ex praediature559.

558 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 549.
559 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 449.

212
Secțiunea 5
ADIUD ICATIO

Adiudicatio este un mod excepțional de transmitere a proprietății și
are loc prin intermediul hotărârii judecătorești . În cazul partajului de bunuri,
dacă împricinații nu se înțeleg asupra modului cum trebuie să rezolve
partajul, în dreptul roman ca de altfel și astăzi, inte rvine autoritatea
judecătorească .
Prin adiudicatio se dobândește proprietatea civilă cu aj utorul
judecătorului autorizat să atribuie uneia din părți bunul în urma partajului
sau în alte situații stabilite pe cale de proces560.
Dreptul de proprietate prin hotărâre ju decătorească se dobândește
în următoarele cazuri:
a) atunci când se sol icită împărțeala moștenirii iar moștenitorii nu
se înțeleg asupra modului cum urmează să aibă loc partajul actio familiae
hereciscundae ;
b) în cazul în care ieșirea din indiviziune are loc din alte cauze
decât moștenirea (asociați, copărtași, etc) actio comuni dividundo , iar părțile
nu se înțeleg asupra modalității de partaj ;
c) când exi stă controversă asupra limitelor ogoarelor învecinate
având proprietari diferiți (actio finium regundorum ). În acest caz nu are loc
o atribuire de proprietate, părțile solicită doar stabili rea liniei de hotar.
Totuși, față de modul cum sunt amplasate ogoarele și sunt așezate limi tele
fiecăruia, judecătorul fiind convins că va exista întotdeauna sursă de
neânțelegeri, pentru a face să înceteze această stare , are dreptul să atribuie
parte din proprietatea unuia către celălalt și să îi dea primului proprietar
porțiune de teren în altă parte modificând astfel limitele celor două
proprietăți.
În toate cazurile când cel care dobândește proprietatea prin
autoritatea judecătorului cu ocazia fixării limitelor proprietăți lor învecinate ,
dobândirea are loc prin adjudicatio561.

560 În conformitate cu vechiul ius civile judecata trebuia să aibe loc la Roma (sau până la
prima piatră militară), împricinaț ii trebuie să fie cetățeni romani urmând să se prezinte în
fața unui singur judecător. Până în perioada lui Octavian August, judecata proceselor putea
să dureze fără nici o limită în timp. Ulterior prin Lex Iulia iudiciaria , judecata a fost
limitată la un interval de 18 luni. Dacă adiudicatio intervine printr -un iudicium legitimum,
transferul proprietății quiritare (ex iure quiritium) are loc între părți. Apud , I. C. Cătuneanu,
op. cit., p. 226 -227 nota (3).
561 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 462. Formatat: Stânga-dreapta

213 Secțiunea 6
LEX (LEGEA )

Dreptul roman admite ca proprietatea să fie dobândită și prin efectul
legii (lex). Lucrurile confiscate de vameși (commissia) sunt atribuite fiscului
sau societăților de publicani însărcinați cu strângerea impozitelor562.
Proprietatea se poate dobândi ex lege și atunci când coproprietarul
timp de patru luni nu plătește celuilalt coproprietar cheltuelile făcute cu
reparația casei comune împreun ă cu dobânzile563.
Un alt mod prin care lege a este izvorul proprietății rezultă din
textele lui Ulpian unde sunt invocate dispozițiile Legii celor XII table
privind modul de dobândire a proprietății prin legat . Ulterior Lex Papia
Poppaea dă dreptul de a dob ândi proprietatea unor părți din moștenire de
către anumite persoane în dauna altora564.

562 Vl. H anga, op. cit., 1977, p. 288.
563 Dig., 17. 2. 52 § 10.
564 I. C. Cătuneanu, op. cit. , p. 226. Formatat: Stânga-dreapta

214 Capitolul XVI
MODURI LE DE DOBÂNDIRE ALE PROPRIETĂȚII
ASUPRA LUCRURILOR NEC MANCIPII

Potrivit cu regulile din dreptul roman, moduril e de dobândir e ale
proprietății asupra lucrurilor res mancipi sunt co nsiderate de drept civil, în
schimb moduri le de dobândire a le proprietății asupra lucrurilor nec mancipi
sunt considerate de drept natural sau de dreptul ginților. Intră în această
ultimă categorie: traditio, specificatio , ocupatio, accesio, dobândirea
fructelor, confusio .
Mai târziu c ând lucrurile nec mancipi au devenit susceptibile de
proprietate quiritară, toate celelalte moduri s -au aplicat atât la res mancipi
cât și la nec mancipi.

Secțiunea 1
TRADIȚIUNEA (TRADITIO )

Fiind un ul dintre modurile de a dobândi proprietatea în
conformitate cu dreptul ginților , tradițiunea putea fi utilizată atât de
peregrini cât și de cetățenii roman i565. Spre deosebire de alte moduri prin
care se dobândește proprietate a, traditio nu necesita nici o solemnitate. Așa
cum s -a spus, tradițio este un mod de transfer derivat al proprietății, un
mijloc lipsit de forme566.
Tradițiunea constă în simpla predare a lucrului prin puner ea lui la
dispoziția dobânditorului de către înstrăinător , în baza unui act juridic car e
justific ă transmiterea proprietății între cei doi însoțită de voința lor de a
transfera proprietatea și de a o dobândi .
Traditio se putea folosi și pentru transmiterea posesiei sau a
detenției lucrului nu doar a prop rietății567.

1.1. Condițiile tradițiunii

Condițiile impuse în vederea existenței tradițiunii sunt :
a) Cel care tran smite proprietatea prin tradițiune (tradens ) trebuie
să aibă capacitatea jurid ică nec esară pentru a încheia acte de înstrăinare . La

565 D. Oancea, op. cit., p. 139.
566 Vl. Hanga, M. -D. Bocșan, op. cit., 2006, p. 188.
567 P. F. Girard, op. cit., p. 307; Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 200.

215 rândul său, c el care dobândește proprietatea trebuie să aibe capacitate
juridică de a dobândi lucrul obținut prin tradiție .
Tradițiunea pu tea să aibe loc și prin persoane interpuse în favoarea
lui accipiens (dobânditorul) cum sunt persoanele alieni iuris aflate sub
puterea acestuia sau prin procuratori conform regulilor relative la
dobândirea posesiunii prin intermediari568.
b) Este necesară remiterea lucrului . Lucrurile incorpora le nu p ot
face obiectul tradițiunii. E ra necesară remiterea materială a lucrului de la
mână la mână împrejurare ce nu se putea realiza în cazul lucrurilor
incorporale . Această cerință nu implică probleme deosebite când este vorba
despre bunuri mobile. În ce prive sc imobilele , întrucât remiterea materială
era imposibil de realizat , s-a rec urs la un artif iciu juridic : achizitorul trebuie
să urmărească întregul fond , parcurgându -i hotarele (circumambula re). Mai
târziu, condiția remiterii lucrului a fost schimbată chiar și la numite bunuri
mobile, fiind redusă la forme simbolice569. Dreptul clasic admite
următoarele situații când remiterea lu crului se consideră îndeplinită:
-Traditio longo manu (tradiția de mână lungă). De pildă, la
vânzarea unui teren nu s e mai deplasa nimeni între limitele de hotar ale
parcelei , fiind suficient ca vânzătorul de pe o înălțime să indice
cumpărătorului limitele terenului pe care îl înstrăina ;
-Traditio simbolica (tradiția simbolică). L a vânzarea unei
case nu se mai vizita casa, era suficient dacă a avut loc predarea cheilor ca
remiterea materială a întregului imobil să fie considerată îndeplinită ;
-Traditio brevi manu (tradiția de mână scurtă ). Este cazul
chiriașului c are cumpără locuința în care locuiește cu chirie . În această
situație Iustinian admite că nu mai este nevoie de nici o tradiție.
-Constitutum possesorium. Este cazul invers celui prevăzut
de tradițio brevi manu , când proprietarul vinde casa în care locuiește și
rămâne î n ea în continuare în calitate de chiriaș. Până la vânzare proprietarul
a posedat pent ru sine, iar după vânzare a devenint detentor precar prin
calitatea de chiriaș , fiind considerat de acum că posedă pentru altul.
c) Să existe un titlu , o iusta causa în baza căreia să aibă loc
remiterea materială . Iusta causa este intenția reciprocă a părților de a trece
proprietatea de la unul la celălalt. În toate cazurile iusta causa este actul
juridic (niciodată un fapt juridic ca la uzucapiune) care pre cede remiterea

568 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 525.
569 Există situații în care lucrurile nu se pot mișca din cauza greutății, volumului sau
imobilității lor, jurisconsultul Paul ne spune că aprehensiunea lor fizică este imposibilă și
totodată inutilă, putând fi d obândite oculis et effectu . Așa fiind, rezultă că s -a adoptat la un
moment dat tradițiunea in re presenti dar fără contact direct cu lucrul. Pentru detalii a se
vedea C. Stoicescu, op. cit., p. 206. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare
Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

216 lucrului și o motivează570. Causa trebuie să fie iusta potrivit cu regulile de
drept. Causa iniusta nu poate să servească drept suport juridic pentru
transmiterea proprietății571.

1.2. Efectele tradițiunii

Tradiția produce următoarele efecte :
– prin tradițiune se transmite proprietatea ;
– tradițiunea este subordonată plății prețului când se transmite
proprietatea quiritară sau are loc în vederea constituirii unui garant. În
epoca post clasică regula a primit caracter facultativ.
Sub Iustinia n tradițiunea devine un mod general de dobândire a
proprietății. Spre deosebire de alte moduri de dobândire a proprietății
(mancipatio și in iure cessio) , la tradițiune părțile pot stipula modalități
juridice (termen sau condiție) de a căror îndeplinire urmează să depindă
transferul proprietății572.

Secțiunea 2
SPECIFICAȚIUNEA ( SPECIFICATIO )

Ca mod de dobândire a proprietății, specificațiunea constă în crearea
unui lucru nou de către o pe rsoană , cu materia primă proprietatea altuia
(specia nova ). Exemplu: d in scândurile unui terț cineva construie ște o barcă.
În acest caz se obser vă că lucrul obținut înglobea ză elemente ale unor
persoane diferite , materialul aparține unei persoane iar munca p entru
realizarea bărcii a fost depusă de o altă persoan ă decât propr ietarul

570 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 185.
571 De pildă , remiterea unui lucru de către unul din soți către celălalt soț cu scopul de a
realiza o donație se bazează pe causa iniusta, fiindcă donația între soți a fost interzisă într -o
anumită epocă în dreptul roman (D. 241, D. 24, 1, 3, 10 șI 11); plata pe care o face fiul de
familie cămătarului care l -a împrumutat împotriva senatus consultului Macedonian este
nulă. Suma de bani împrumutată nu devine proprietatea cămătarului întrucât cauza este
ilicită. Totuși, din soluțiile de speță, jurisconsulții clasici se pa re că nu au avut o concepție
unitară în privința justei cauze. Iulianus (D. 41,1, 36), este de părere că atunci când părțile
sunt deacord să transfere proprietatea, remiterea posesiunii lucrului produce efectul dorit
chiar dacă nu există acord asupra just ei cauze. De pildă, când cineva crede că trebuie să
remită un bun în baza unui testament (în executarea unui legat testamentar), iar cel care
primește crede că bunul i se datorează în baza unei stipulații. În astfel de situații Iulianus
consideră că atât n eânțelegerea asupra justei cauze cât și lipsa cauzei, nu împietează cu
nimic asupra validității convenției. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 354.
572 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 228. Formatat: Stânga-dreapta

217 materialelor573. Se pune î ntrebare a: cui aparține lucru nou obținut , barca în
cazul de față ? Răspunsul la întrebare a constituit subiect de dispută încă din
perioada celor două școli juridice de la Roma .
Școala sabinienilor consideră că lucrul nou în todeauna trebuie să
aparțină proprietarului materiei pentru că, spun ei, materialul nu a dispărut,
doar a fost modificat, iar proprietarul lui nu trebuie despuiat.
Școala proculienilor adoptă soluția c ontrară, considerând că bunul
urmează să aparțină celui care a creat noul lucru ( species nova ) fără
importanță asupra materialului și proprietarului său574. Forma nouă dă o
nouă esență și existență lucrului iar creatorul lucrului nou trebuie să fie
proprietarul noii specii astfel obț inute, argumentau proculienii . Accentul
cade în această opinie pe formă , pe destinația economică a noului lucru
împreună cu munca depusă.
Gaius adoptă o soluție eclectică prin îmbinarea anumitor elemente
din cele dou ă opinii575. Ulterior soluția de compromis formulată de Gaius a
fost tr eluată de Iustinian stabilind următoarele :576
– dacă obiectul nou nu mai poate fi rea dus la vechea formă, el va
aparține lucrătorului;
– dacă se poate obține forma de mai înainte (Exemplu: prin topirea
unei statui se revine la barele din bronz inițiale) , obiectul va aparține
proprietarului lucrului originar.
În cazul în care speci ficatorul a depus pe lâ ngă munca sa și o parte
din materie proprie , chiar dacă obiectul obținut se poate reduce la forma sa
primitivă, proprietar va rămâne specificatoru l577. Lucrătorul devenit
proprietarul bunului nou obținut , trebuie să despăgubească pe propri etarul
materialului cu prețul valorii acestuia .
În cazul în care proprietarul materialului devine propr ietar al
lucrului nou obținut, va fi obligat să despăgubească pe lucrător cu
contravaloarea muncii depuse .

573 D. Oancea, op. cit., p. 141.
574 Cu siguranță jurisconsulți i romani au fost influențați de filosofia greacă cu care aveau
contact permanent la vremea respectivă. În mod izbitor, prin întâietatea formei asupra
materiei concepția proculiană pare a avea drept sursă de inspirație Scoala lui Aristotel, iar
părerea sabi nienilor se apropie într -o mare măsură de concepția filosofilor stoici. A se
vedea C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 481.
575 Admițând că lucrătorii care scot boabele din spice au realizat un obiect nou (species)
față de cel anterior, Gaius se află î ntr-o eroare evidentă. În realitate, aici nu este vorba
despre un lucru nou realizat de lucrătorii care scot boabele din spice ci despre dezvelirea
unui lucru preexistent. A se vedea Gaius, op. cit., traducere de A. N. Popescu, p. 143 nota
(57).
576 E. Molc uț, D. Oancea, op. cit. , p. 124.
577 G. Danieloplu, op. cit., I, p. 353.

218
Secțiunea 3
ACCESIUNEA (ACCESIO )

3.1. Noțiune

Este un mod de dobândire a l proprietății după dreptul ginților (ius
gentium) și constă în întruparea unui lucru accesoriu într-un alt lucru
principal . Prin încorp orare sporește proprietatea lucrului principal, iar lucrul
secundar își pierde existența devenind parte integrantă a celui principal.
Proprietarul lucrului principal devine proprietarul întregului astfel format578.
Încă din perioada romană s -a pus problema d acă accesiunea este un
adevărat mod de a dobândi proprietatea sau este o simplă extindere a
dreptului de proprietate. Justif icarea își găsește rațiunea în stabili rea cu
exactitate care este lucrul principal și care este cel accesoriu. Lucrul
principal nu e ste cel cu valoare mai mare ci acela care după unire își
păstrează individualitatea. Exemplu: unirea unei pietre cu inelul, etc.
Accesiunea are loc și în cazul în care două obiecte din metal sunt
lipite între ele cum ar fi, de pildă, lipirea la statuie a p ărții care a fost ruptă
(ferruminatio) . Proprietarul lucrului principal dobândește și proprietatea
lucrului accesoriu. În ipoteza în care legătura dintre lucrul principal și cel
accesoriu nu este intimă, bunul accesoriu putând fi dezlipit de cel principal
fără deteriorări, proprietarul acestuia poate cere separarea lui579.
Analizată altfel , accesiunea este un mod de absorbție juridică
datorită faptului că lucrul accesor iu nu își găsește utilitatea înafara celui
principal ci numai împreună cu acesta. Lucrul a ccesoriu întodeauna urmează
soarta lucrului principal conform principiului accesorium sequitur
principalem .
În vederea aplicării regulilor ce privesc accesiunea, este necesar să
fie întrunite următoarele condiții :
-să existe lucrul principal și accesoriu care se unesc ;
-când se unește un lucru mobil cu un imobil , principal se consideră
întotdeauna că este bunul imobil.
-în cazul în care se unesc lucruri mobile , se consideră principal acela
care după unire își păstrează i ndividualitatea sau numele, după caz.
– lucrul accesor iu să fie absorbit de cel principal580.

578 V. Popa, op. cit., p. 176.
579 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 276.
580 I. M. Anghel, op. cit., p. 137; Șt. Cocoș, op. cit., p. 121.

219 În materie de accesiune se poate distinge : accesiunea unui lucru
mobil la un imobil ; accesiunea unui imobil la alt imobil ; confusio , comixtio
și dobândire a fructelor.

3.2. Cazuri de accesiune

3.2.1. Accesiunea unui lucru mobil la un lucru imobil

Construcția ridicată cu materi ale propri i pe terenul altuia aparține
proprietarului terenului în conformitate cu principiul enunțat anterior
(accesorium sequitu r principalem) , dar se face distincție în raport de buna
sau de reaua credință581.
Constructorul pierde proprietatea materialelor dacă a fost în
cunoștință de cauză că edifică pe terenul altuia. În acest caz el se consideră
de rea credință chiar dacă a fost dărâmată construcția , materialele nu mai
poate să le revendice.
Atunci când constructorul este de bună credință în sensul că nu a
cunoscut că terenul este proprietatea altuia, proprieta rul terenului va fi
obligat să -l despăgubească cu prețul materialelor ș i al manoperei. În aces t
caz, acțiunea în revendicare formulată de proprietarul terenului poate fi
respinsă de constructor prin excepția de dol582.
Dacă constructorul nu este proprietarul materialelor folosite pentru
ridicarea acelei construcții pe tere n străin ci o terță persoană, acesta din
urmă dispune de o acțiune la dublu pe care o putea intenta împotriva
constructorului583.
Aceleași principii se aplică și în materie de plantații străine sau de
însămânțări (plantatio, satio) pe terenul altuia. Plantațiil e și semănăturile se
consideră că fac parte integrantă din sol a tunci când au prins rădăcini (si
modo radices egerint) chiar dacă ulterior au fost separate , nu mai pot fi
revendicate de vechiul proprietar.

3.2.2. Accesiunea unui lucru mobil la alt lucru m obil

581 30. Ex diverso si quis in alieno solo sua mater ia domum aedificaverit, illius fit domus,
cuius et solum est. – 30. Dimpotrivă, dacă cineva a construit pe un teren străin o casă cu
materialele sale, casa devine proprietatea aceluia al cui este terenul. A se vedea Vl. Hanga,
M. – D. Bob, op. cit., p. 106 -107.
582 M. Jacotă, op. cit., 1977, p. 223.
583 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p. 125.

220 Având drept sursă de inspirație Institutele lui Iustinian,584 doctrina
exemplifică accesiunea lucrului mobil la un alt lucru mobil prin
împrejurarea în care cineva scrie pe un perga ment străin un poem, o epistolă
etc. Se pune întrebarea : cui aparține rezultatul final (pergamentul împreună
cu opera pe el imprimată)?
Pergamentul împreună cu t oate însemnările cuprinse în el aparțin
proprietarului fiindcă , în acest caz , materialul este considerat a fi mai prețios
decât î nscrisul. Dacă proprietarul pergamentului deschide acțiune în
revendicare fără a se oferi să plătească contravaloarea scrisului de pe
pergament, autorul scrierilor are la îndemână excepția de dol.
O soluție deosebită întâlnim în cazul în care un picto r a pictat un
tablou pe o scândură, pe o pânză sau pe orice material aparținând altei
persoane. Sabinienii considerau că tabloul aparține proprietarului pânzei în
schimb proculienii opinau că tabloul trebuie să aparțină pictorului ; opinia
proculienilor a fost acceptată de Ius tinian din considerente economic e și
social e585.

3.2.3. Accesiunea unui lucru imobil la un lucru imobil

Accesiunea unui lucru imobil la alt lucru imobil i nteresează sub
următoarele aspecte : aluviunile, avulsiunile și insulele născute di ntr-un
fluviu.
a) Aluviunile (alluviones) , sunt c reșteri i mperceptibile ale
malurilor apei ce se scurge pe lângă proprietatea cuiva și o dată cu trecerea
timpului se adaugă molecule de pământ cărate de apă, dezlipite din alte
terenuri, fără să se știe de unde, și alipite prin depuneri de mâl la
proprietatea acel uia care are terenul la țărmul apei.
Acrescământul terenulu i astfel obținut, nu se știe din proprietatea
cui provin depunerile, nici nu prezintă interes pentru vechii lor proprietari ;
în schimb este natural să devină proprietatea aceluia care are terenul la
marginea apei unde s -au format aluviunile586.

584 Instit., 2, 1, 34.
585 V. Popa, op. cit., p. 196.
586 Praeterea quod per alluvionem agro tuo flumen adjecit, iure gentium tibi adquiritur.
Est autem alluvio increment um latens; per alluvionem autem id videtur adjici, quod ita
paulatim adjicitur, ut intelligere non possis quantum quoquo momento adjiciatur . – Pe
lângă aceasta, ceea ce râul adaugă la malul tău prin aluviune, devine proprietatea ta după
dreptul ginților. A luviunea este o creștere latentă; prin aluviune se consideră adăugat ceea
ce se depune așa de încet, încât să nu se poată observa ce s -a adăugat în fiecare moment.
Gaius, De adquirendo rerum dominio, L. 7, 20 § 1, D. Apud G. Danielopolu, op. cit., I, p.
343. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

221 Aluviunea nu se aplică în privința apelor stătătoare precum lacuri,
bălți, iazuri , heleștee etc587.
b) Avulsiunile (avulsiones) sunt bucăți de pământ rupte în
urma unor fenomene naturale și alipite altui teren cu un alt proprietar . Dacă
astfel de porțiuni de teren și de arbori aflați pe ele sau încorporat în terenul
proprietatea altei persoane , acesta din urmă va deveni prin accesiune și
proprietarul terenului avulsionat.
Alipirea bucății de teren la noua proprietate și arborii aduși
împreună cu acea bucată de pământ , trebuie să aibe loc în mod n atural ,
numai așa se poate vorbi de mutație de p roprietate în înțeles de avulsiune.
c) Insulele născute dintr -un fluviu (insula in flumine nata ). Problema
se rezolvă în acest caz printr -o linie mediană, închipuită că trece prin albia
fluviului și îl desparte în două , caz în care și insula v a fi împărțită după
reguli le menționate ; se atribui e proprietarilor riverani porțiunile d in insulă
ce cad în partea lor în raport cu linia mediană .
Insula care a apărut în mare (insula nata in mari) fiind res nulius,
devine proprietatea primu lui ocupant588.
În ipoteza în care apa a părăsit albia unui râu (alveus derelictus) ,
porțiunea de teren pe care s -a scurs apa va deveni proprietatea acelora care
au terenurile cele mai apropiate , după regulile enunțate .
Aluviunea, avulsiunea, insulele născute în fluviu precum și situația
albiei părăsite de apă, dau dreptul proprietarilor riverani numai dacă este
vorba de hotare naturale (agri arcifin ii) nu și atunci când hotarele
proprietății lor a fost stabilit pe cale artificială, prin măsurători făcute de
specialiști (agrimensores) . În acest din urmă caz adausuri le nu devin parte
integrantă a fondului fixat, dimpotrivă sunt considerate res nuli us putând fi
ocupate de oricine589.

Secțiunea 4
CONFUZIUNEA (CONFUSIO )

În cazul în care are loc amestecul u nor lichide de exemplu vinul
a doi proprietari diferiți sau o bucată de aur a unui proprietar se topește
împreună cu o altă bucată de bronz a altui proprietar, în ambele situații

587 Lacus et stagna, licet interdum crescant, interdum exarescant, suos tamen terminos
retinent, ideoque in his jus alluvionis non agnoscitur. – Lacurile și iazurile sunt susceptibile
de creșteri și de descreșteri, însă își păstrează întotdeauna marginil e lor, de aceea dreptul de
aluviune este necunoscut în privința lor. (L. 12, Pr. Dig., De adquirendo rerum dominio, 41.
1).
588 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 490.
589 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 235. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare
Formatat: Indent: La stânga: 0 cm
Formatat: Centrat

222 rezultatul obținut (confusio) aparține ambilor proprietari ai lichidelor
respectiv ai metalelor amestecate . Într-o atare situație, a mbii proprietari vor
avea un drept indiviz asupra masei de bunuri nou obținută.
Ceea c e este specific în caz, rezultă din faptul că nu mai este
posibilă separarea bunurilor după ce au fost reunite , de aceea lichidul sau
metalul nou obținute devin proprietate comună590.
Oricare dintre coproprietari au dreptul să formuleze acțiune în
revedic are a unei părți incerte (vindicatio incertae partis) , cînd reclamă
partea ce i se cuvine din amestecul obținut.

Secțiunea 5
AMESTECUL (COMMIXTIO )

Dreptul roman vorbește de comixtio în cazul amestecului de
cereale a do i proprietari diferiți cum sunt : grîu, măsline etc. D acă amestecul
a avut loc prin voința ambilor proprietar i, se vor aplica regulile de la
confusio iar fructele, cerealele ori alte bunuri amestecate , vor deveni
proprietatea lor comună591.
Dacă amestecul s -a format numai prin voința unuia dintre
proprietari, fiecare proprietar își păstrează substanța asupra bunului avut
inițial în proprietate. Cel care nu deține posesia combinației rezultante , are
dreptul să solicite revendicarea pentru a obține cantitatea care -i revine592. Se
poate cere sistarea stării indivize printr -o acțiune denumită communi
dividundo , dacă se cunoaște partea care revine fiecăruia din intreg.

Secțiunea 6
DOBÂNDIREA FRUCTELOR

590 Confusis enim bonis et unitis, separatio i mpetrari non poterit – Nu se mai poate cere
separarea bunurilor unite și confundate împreună. ( L. 1 § 12, Dig., De separationibus,
42.6).
591 Quod si frumentum Titii frumento tuo mixtum fuerit, si quidem ex voluntate vesta,
commune erit; quia singula corp ora, id est, singula grana, quae cujusque propria fuerunt,
ex consensu vesto communicata sunt. – Dacă grâul lui Tițius s -a amestecat cu grâul tău, din
voința voastră, grămada va deveni comună; pentru că fiecare bob de grâu care până atunci
era al unuia, a devenit comun prin voința sa și a celuilalt și fiecare bob care era al celuilalt a
devenit comun prin voința sa și a celui dintrâi. A se vedea G. Danielopolu, op. cit., I, p.
356.
592 M. V. Jakotă, op. cit., II, p.345.

223 Jurisconsulții romani nu au definit noțiunea de fructus însă o găsim
ca aplicație practică ; dintr -un lucru se pot desprinde în mod periodic bunuri
care pot forma obiectul unui drept special din momentul separa țiunii lor.
Fructele capătă individualitate distinctă de lucrul care le -au produs o dată cu
perceperea (culegerea) lor.
Se numesc fructe toate produs ele periodice ale lucrului, acelea care
fie prin singura putere a naturii (fructe naturale), fie cu ajutorul muncii
omului (fructe industriale) se produc sau se reproduc din lucru fără a absor bi
propria lor substanță sau forța producătoare a lucrului , precum și chiriile ,
dobânzile , caz în care acestea din urmă poartă denumirea de fructe civile593.
Fructele se deosebesc de produse prin faptul că se obțin la in tervale
de timp regulate fără să consume substanța lucru lui din care provin , pe câ nd
perceperea produselor întodeauna consumă substanța bunului .
Exemplificăm prin marmora sau piatra dintr -o carieră , din momentu l când
au fost ridicate din cari reă pentru dif erite utilități , substanț a lor este
absorbită fără posibilitatea regenerării .
Cât timp fructele fac parte in tegrantă din corpul producător, aparțin
proprietarului acelui corp . Din momentul în care au fost separate de corpul
producător devin bunuri indepen dente594. Din această cauză se consideră că
dobândirea fructelor are loc în mod originar.
Proprietarul bunului este și proprietarul fructelor și a l produselor ce
se pot obține de pe acel bun în virtutea dreptului său de proprietate .Totuși,
sunt situații î n care fructele nu aparțin proprietarului bun ului frugifer ci altor
persoane. Este cazul a rendașul ui, colonul parțiar , uzufructuarul ui sau
posesorul ui de bună -credință. Arendașul și colonul parțiar au dreptul să
dobândească fructele prin percepție (culegerea lor la epoca obișnuită) . În
privința uzufructuarului , jurisconsulții romani s -au întrebat dacă dobândește
fructele bunului primit în uzufruct prin percepție (culegerea lor la epoca
obișnuită făcută chiar de persoanele îndreptățite) , sau prin separațiune
(tăiere , smulgere , desprindere ). S-a stabilit că arendașii pe termen scurt și
uzufructuarii nu dobândesc fructele prin simplă separare, ei trebuie să intre
în posesia lor, să le perceapă, să le recolteze direct ori prin împuterniciții lor .
În schimb alte cat egorii cum sunt emfiteotul sau conductor ager vectigalis,
dobândesc proprietatea asupr a fructelor prin separație, ceea ce presupune
simpla desprindere a acestora de bunul frugifer595.

593 Pe bună dreptate s -a spus că denum irea de fructe civile (chirii) este improprie, dat fiind
faptul că fructele în discuție nu sunt născute din alt lucru, însă dreptul roman le -a considerat
ca atare (D. 22.1. 34). Abia în perioada clasică fructele capătă și sensul de fructe civile. A
se vede a C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 165.
594 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 232.
595 C. Stoicescu, op. cit., p. 199.

224 Trebuie să menționăm că cei din ultima categorie devenind
proprietari asu pra fructelor prin separție , au dreptu ri mai întinse decât cei
care dobândesc fructele prin percepere ; primii au dreptul să revendice
fructele chiar dacă nu au fost încă percepute. Este cazul fructelor f urate
înainte de a fi percepute ; proprietarii, poseso rii de bună -credință, emfiteotul
sau arendașul pe termen lung pot să revendice fructele din mâna oricui s -ar
afla.
În ce privesc arendașii pe termen scurt ori uzufructuarii , nu pot să
revendice fructele furate câtă vreme nu sunt proprietarii acestor bunur i. Abia
după percepere (culegere obișnuită) pot formula acțiune în revendicare, până
atunci numai proprietarul bunului dat în uzufruct are dreptul să solicite
revedicarea596.
Pentru posesorul de bună -credință , o lungă perioadă i -a fost refuzat
dreptul de a d obân di fructele bunului altuia afară de cazul când dobândirea
lor are loc prin uzucapiune. În perioada de început a Imperiului ,
jurisconsulții au reformat vechile principii cu privire la posesorul de bună
credință . Având reper echitatea, s -a permis p entru posesorul de bună
credință să dobândească fructele ca o răsplată a muncii sale597. Pentru
posesorul de rea credință nu s -a admis dreptul de a obține fructele iar dacă
le-a cules, proprietarul bunului frugifer poate cere r estituirea lor .
Iustin ian admite că posesorul de bună credință nu datorează
proprietarului fondului fructele pe care le -a consumat. În schimb posesorul
de rea credință întotdeauna trebuie să restituie fructele către proprietarul
bunului598.

Secțiunea 7
COMOARA ( THESA URUS )

Este un mod de dobândire a proprietății în conformitate cu dreptul
natural599. Comoara (thesaurus) constă în obiecte prețioase ascunse în
pământ din vremuri imemoriale încât nu se cunoaște cine este propr ietarul
lor.

596 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 278; D. Oancea, op. cit., p. 144.
597 Bona fides tantundem posident praestat, quantum veritas, quotiens lex impedimento non
est. – Posesorul de bună credință se consideră ca și cum ar fi adevăratul proprietar al
lucrului ce posedă, trăgând din lucru aceleași foloase, afară de cazurile exceptate de lege. (
L. 136, Dig., De div. regulis iuris antiqui, 50, 17).
598 C. Stoicescu, op. cit., p. 199.
599 S. G. Longinescu, op. cit., I, p. 281.

225 Comoara nu intră în categoria fructelor600. În perioada R epublicii
propr ietarul fondului pe care a fost găsită comoara , devenea și proprietarul
acesteia în baza dreptului de accesiune , comoara fiind considerată accesoriu
al pământului pe care se află.
Sub împăratul H adrian regulile se modifică : proprietarul fondului
devin e proprietarul bunurilor ce formează comoara, dacă a găsit-o pe fond ul
său. Î n caz contrar proprietarul terenului va dobândi doar jumătate din
comoară , iar găs itorul devine proprietar pe cea laltă jumătate. Proprietarul
terenului dobândește partea sa din comoară în virtutea legii , în schimb
găsitorul dobândeș te partea sa pe temeiul unui drept special de dobândire
(thesaurus)601.

Secțiunea 8
STINGEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE

Spre deoseb ire de raporturile de obligație care se sting prin
executare sau prin alte moduri stabilite de l ege, drep tul de proprietate este
veșnic , nu se stinge pentru proprietar după scurgerea unui anumit interval de
timp. Cu toate acesta, e xistă situații în care dreptul de proprietate se poate
stinge pentru proprietar din anumite motive602. Dintre cazuri le în care
drept ul de proprietate se stinge menționăm :
a)-lucrul a pieri t din punct de vedere material : sclavul a murit ;
anima lul sălbatic a scăpat din captivitate etc. Din punct de vedere juridic ,
este posibil ca obiectul proprietății să nu mai întrunească cerințele legii
(sclavul a fost dezrobit) ;
b)-lucrul a fost abandonat, distrus ori răpit de inamic ;
c)-lucrul a fost scos din comerț, a devenit res sacra sau res
religiosa.
În afară de s ituațiile prezentate, există cazuri speciale în baza
cărora dreptul de proprietate se pierde . Dreptul roman acceptă pierderea
dreptului de propr ietate pentru proprietar dacă lucrurile sunt obținute prin
contrabandă fiind confiscate de autoritățil e statului de la contrabandiști.

600 Tesaurus in fructum non computabitur – Comoara nu se consideră fruct al pământului.
(L. 7. 12, Dig., Soluto matrimonio, 24. 3).
601 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p.204.
602 C. Ha mangiu, M. – G. Nicolau, op. cit., p.569.

226 Capitolul XVII
APĂRAREA PROPRIETĂȚII

Noțiuni generale
La romani , pentru apărarea proprietății au fost concepute mijloace
juridice specifice î n raport de modul cum dreptul de proprietate a fost lezat.
Cel mai important mijloc pentru apărarea dreptului de proprietate este
acțiunea în revendicare (rei vindicatio)603. Pe lângă acțiunea în revendicare ,
jurisconsulții romani au pus la dispoziția proprietarului sau chiar al
posesorului neproprietar , mijloace juri dice cu ajutorul cărora , direct sau
indirect, se putea apăra proprietatea604.
Proprietarul poate să folosească și următoa rele mijloace prin care își
apără proprietatea, dacă cerințele impuse de lege erau întrunite :
a) Proprietarul posesor are la îndemână interdictele posesorii ut rubi
și uti posidentis.
b) Proprietarul neposesor poate să dobândească posesiunea pe calea
interdictelor recuperatorii.
c) Dacă s -a comis delicte , proprietarul are la îndemână acțiunile
delictuale.
d) În justiția privată , propr ietarul avea posibilitatea să își apere
posesiunea lucrului folosind forța atunci când a fost deposedat prin violență .

Secți unea 1
ACȚIUNEA ÎN REVENDICARE (REI VINDICATIO )

Dacă un terț pune stăpânire fără nici un drept asupra unui lucru
proprietate quiritară al altuia , proprietarul avea la îndemână rei vindicatio .
În termeni deosebit de semnificativi se poate spune că rei vind icatio este
acțiunea proprietarului neposesor , împotriva posesorului neproprietar605.
În epoca veche , când procedura romană se baza pe formalism,
rigoare și cuvinte solemne ce urmau a fi îndeplinite cu strictețe de către
părțile din proces, acțiunea în reve ndicare se desfășura prin sacramentum in

603 C. Stoicescu, op. cit., p. 217; C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 187;
604 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 239, nota (2).
605 În vederea admiterii acțiunii în revendicare, reclamantul trebuie să dovedească dreptul
său de proprietate. Dacă a dobândit bunul în mod originar, proba este facilă pentru
reclamant. Mai dificil este atunci cînd reclamantul a dobândit bunul în proprietate printr -un
mod derivat, deoarece va fi nevoit să probeze existența dreptului anterior, a dică proprietatea
autorului său. Dacă autorul său nu a fost proprietar, reclamantul trebuie să facă dovada că
prin posesiunea sa și a autorului precedent timpul necesar uzucapiunii s -a împlinit. A se
vedea I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 240. Formatat: Stânga-dreapta

227 rem606. Epoca despre care vorbim poartă denumirea de perioada acțiunilor
legii; reclamantul provoacă pârâtul la un rămășag (sacramentum ). Pârâtul se
pretinde și el propr ietar pe același lucru , la rândul său provoacă r eclamantul
la sacramentum ; fiecare din părți afirmând în mod solemn vindicatio
respectiv contravindicatio .
O a doua formă, mai evoluată, prin care a avut loc acțiunea în
revendicare a apărut sub perioada Republicii. Este vorba de procedura
cunoscută sub de numirea de per sponsionem. În acest caz , la cerea
reclamantului au loc două contracte ; reclamantul îi propune posesorului
bunului să încheie împreună două contracte verbale . Cu prilejul perfectării
primul ui contract , se stipula de la adversar o sumă simbol ică, cu condiția de
a face dovada proprietății asupra bunului litigios. Suma resp ectivă nu se
reclama fiind în realitate mijlocul de a pune în discuție chestiunea
proprietății bunului din litigiu.
În epoca clasică acțiunea în revendicare devine proces p e bază de
formulă. Prin acțiunea în revendicare reclamantul deși a avut câștig de
cauză, este posibil ca pârâtul să nu mai dețină bunul la momentul executării
ori să nu dorească să -l predea reclamantului. Cu ajutorul noului mecanism,
judec ătorul ordona pâr âtului să satis facă pretențiile reclamantului iar în caz
de refuz, îl condamna la o sumă de b ani. Suma solicitată, de regulă, era mai
mare decât valoarea bunului, împ rejurare în care pârâtul preferă mai de
grabă să restituie bunul de cât să plătească suma r espectivă . Așa fiind, se
ajunge pe cale indirectă la executarea în natură a sentinței pronunțate607.
Pentru exercitarea ei, reclamantul trebuia să respecte următoarele
condiții :
a) în primul rând reclamantul să fie pro prietar quiritar și să
nu dețină în posesi e lucrul pe care îl revendică . Proprietarul care are
posesiunea lucrului pe care îl revendică o altă persoană , se poate ap ăra cu
succes prin intermediul interdictelor608.
b) pârâtul trebuie să dețină lucrul în calitate de poseso r. Mai
târziu, către sfârșitul epocii clasice s -a extins acțiunea în revendicare de la
posesor i și împotriva simplilor detentori însă detentorul avea obligația să
indice reclamantului cine este posesorul iar acesta urma să fie introdus în
proces609.
În perioada lui Iustinian s -a admis acțiunea în revedicare împotriva
deținătorului neposesor în următoarele situații :

606 G. Danielopol u, op. cit., I, p. 297.
607 E. Molcut, op. cit., 2007, p. 138.
608 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 187.
609 Șt. Cocoș, op. cit., p. 123; Cr. Murzea, op. cit., p. 111. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

228 – în cazul posesorul ui fictiv (fictus possesor) , acela care fără să
posede bu nul se lasă chem at în judecată de propr ietar și de conivență cu
posesorul adevărat, urmăresc ca acesta din urmă să uzucapeze. Situ ația
creată a fost sancționată de pretor prin condamnarea posesorului fic tiv iar
adevăratul posesor urmând a fi chemat în judecată de proprietarul lucrului
pentru re vedicare .
– s-a admis acțiunea în revendicare împotriva persoanei care a
încetat prin dol de a mai poseda. Este vorba de acea persoană ca re a distrus
lucrul pentru a scăpa de consecințele urmăririi judiciare610.
c) obiectul litigiului trebuie să fie lucru corporal și individual
determinat, susceptibil de proprietate quiritară.
Împotriva acțiunii în revendicare pârâtul putea să invoce
următoarele excepții :
– excepția lucrului vândut și predat ;
– excepția de dol (exceptio doli ) prin care putea să pă streze lucrul
revedicat până i se restituie cheltuielile făcute cu acel lucru . Proprietarul are
dreptul să pretindă cum omni causa : fructe, accesiuni ș i despăgubiri de la
posesorul fără drept al bunul ui ținând cont de urmă toarele reguli cu privire
la cheltuieli611. Cheltuielile necesare sunt cele care au contribuit la
întreținerea și buna exploatare a lucrului, fără de care lucrul ar fi pierit. Ele
pot fi obținute de orice posesor. Cheltuielile utile măresc rentabilitatea
lucrului iar cele voluptorii îl înfrumusețează. Cheltuielile utile pot fi
restituite posesorului de bună credință, dar nu se poate cere mai mult decât
s-a cheltuit indiferent de sporul de valoa re obținut. În ce îl privește
posesorul de rea credință, poate fi obligat să ridice lucrările făcute cu bunul
avut în posesie , dar fără ca substanța lucrului să fie alterată . În sfârșit,
cheltuielile voluptorii pot fi cerute de posesor ținând seama de restricțiile
menționate în cazul cheltuielilor utile .
– excepția de uzufruct . Posesorul poate opune proprietarului dreptul
său de a poseda bunul în temeiul unui drept real cum este cazul uzufructului .
Restituirea lucrului constă în remiterea posesiei la care putea fi
obligat pârâtul. Dacă lucrul a fost pierdut sau deteriorat înainte de a se
începe acțiunea în revendicare, posesorul de bună -credință nu mai datora
nimic. După începerea procesului (litis contestatio), începând cu perioada
lui Iustinian posesorul de bună -credință era obligat să restituie fructele
bunului frugifer conform principiului : fructus percepti et percipiendi . Nu
era obligat să restituie fructele pe care le -a consumat dinainte de începerea

610 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 291;
611 V. Popa, op. cit., p. 181.

229 procesului potrivit regulei : fructus consumptos suos facit , afară de cazul
când le mai deține efectiv în patrimoniu.
În ce îl privește pe posesorul d e rea -credință, a fost obliga t să
restituie toate fructele ( anterioare sau posterioare procesului, culese sau nu,
deținute sau nu în patrimoniu ).

Secțiunea 2
ACȚ IUNEA PUBLICIANĂ

Acțiunea publiciană a fost creată de către pretorul Publicius în cazul
transmiterii lucrurilor res mancipi prin tradițiune. Ea se folosea pentru
apăra rea proprietății pretoriene (bonitare )612.
Acțiune a publiciană are la bază o revend icare dar, spre deosebire de
acțiunea negatorie , se întemeia pe ficțiunea că reclamantul ar fi îndeplinit
termenul de uzucapiune . Prin urmare, pentru intentarea acțiuni i publiciene
erau necesare condițiile în vederea obținerii proprietății prin uzucapiune mai
puțin termenul cerut de lege în vederea împlinirii ei613.
Reclamantul pentru a promova acțiune a publiciană, avea obligația să
fi posedat măcar un singur moment imobilul respectiv nefiind permisă
acțiunea fără o posesie oricât de mică, a imobilului .
În perioada post -clasică acțiune a publiciană a fost restrânsă pent ru
apărarea posesorului de bună credință care a dobândit bunul de la un non-
dominus . Totuși, posesorul de bună credință are un drept relativ neputând fi
apărat decât în fața celui care are un d rept inferior lui. Rațiunea pentru care
acțiunea publiciană începe să își piardă utilitatea se află în restrângerea și
dispariția proprietății pretoriene în perioada I mperiului . Așa fiind, a cțiunea
publiciană nu se putea îndrepta împotriva proprietarului care a dobândit
imobil ul prin mijloace de drept civil, pentru că aceasta avea o poziție
juridică superioară față de propriet arul pretorian. Invers, cel care a devenit
proprietar după dreptul civil , avea dreptul să uzeze de acțiunea publiciciană.

612 In vectigalibus, et in aliis praediis quae usucapi non possunt, Publiciana competit, si
forte bona fide mihi tradita sint. – Acțiunea Publiciană se aplică fondurilor date în schimbul
unui vectigal și la acelea ce nu se pot uzucapa, dacă tradițiunea lor a fost făcută cu bun ă-
credință. Paul, L. 12 2. Dig. Cart . VI, Tit. II, apud Șt. Meitani, op. cit., p. 104.
613 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 138.

230 Secțiu nea 3
ALTE MIJLOACE DE OCROTIRE A PROPRIETĂȚII

Pe lîngă acțiunile despre care am făcut vorbire, proprietarul avea la
îndemână și alte mijloace juridice cu ajutorul cărora putea să apere dreptul
de proprietate. Din rândul lor fac parte : acțiu nea relativ ă la înfățișare , acțiuni
cu privire la raportul de vecinătate și acțiuni le care vizau ocrotirea
proprietății provinciale sau peregrine.

3.1. Acțiunea relativă la înfățișare (Actio ad exhibendum )

Este acțiunea persoanlă prin care o parte cere în proces ca cealaltă
parte să înfățișeze (exhibere) lucrul pe care -l deține. Ca regulă generală,
actio ad exhibendum este premergătoare revendicării cu scopul de a
convinge judecătorul că lucrul obiec t al revendicării se află la persoana p e
care intențio nează să o cheme ulterior în judecată614.

3.2. Acțiuni privind raportul de vecinătate

Deși principial proprietatea este nemărginită și exclusivă, încă din
perioada roma nă au existat situații când a fost limitată prin diferite restricții .
Ele pot să existe în folosul obștesc sau în folosul proprietăților învecinate
având alți propr ietari. În toate cazurile restricțiile au fost apărate prin acțiuni
puse la îndemâna celor îndreptățiți de către pretor.
– acțiunea pentru restabilirea cursului apelor (actio aquae pluviae
arcendae) . Prin intermediul ei se tinde la împiedicarea vecinului c are
execută lucrări , să mărea scă debitul apelor de ploaie c e se scurg de pe
fondul său către fondul învecinat situat pe un plan inferior615;
– acțiunea prin care se aduce la cunoștiință vecinului pe cale
extrajudiciară de a nu continua o lucrare care ar putea să aducă prejudici
celuilalt vecin ;
– chezășia pagubei eventuale. Această acțiune se folosea c ând
proprietatea unei persoane era ame nințată d e con strucția vecinului ;
proprietarul lezat se adresa pretorului care obliga vecinul să g aranteze că -l
va dezdăuna dacă se produce o pagubă din cauza acelei construcții. Refuzul
garanției de către vecin ducea la pierderea procesului ;

614 V. Popa, op. cit., p. 186.
615 Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 212. Formatat: Stânga-dreapta

231 – interdic tul dat propriet arului de a obliga pe cel care a executat
lucrări pe ascuns sau prin violență în detrimentu l proprietarului, să repună
lucrurile în starea de mai înainte616.

Secțiunea 4
OCROTIREA PROPRIETĂȚII PROVINCIALE ȘI PEREGRINE

Cele do uă forme de proprietate erau ocrotite prin acțiuni utile. Ele se
asemănau cu acțiunile care rezultă din dreptul quiritar . Acțiunile pentru
ocrotirea proprietății provinciale și peregrine erau acordate de guvernatorii
de provincii sau de pretorul peregrin617. Proprietatea provincială și peregrină
mai erau protejate și prin interdictele posesorii618.
Când se pune în discuție proprietatea provincială , posesorul de
bună -credință era ocrotit printr -o dublă ficțiune: în primul rând se consideră
că timpul uzucapiunii s-a împlinit iar în al doilea rând fondul posesorului de
bună credință se consideră că este fond italic619.
Pentru proprietatea peregrină se aplicau regulile de la cea
provincială. Cu toate acestea, p eregrinul nu putea să folosească acțiunile de
drept civil deoarece acest drept era destinat în exclusivitate cetățeanul ui
roman. Mai târziu acest impediment a fost înlăturat prin extinderea acțiunii
în revendicare (rei vindicatio) și asupra proprietății peregrine . Acest lucru a
fost posibil printr -o ficțiune a pr etorului : în caz de conflict asupra
proprietății dintre un peregrin și un cetățean roman se considera, prin
ficțiune, că p eregrinul este cetățean roman dându -i astfel posibilitatea să
introducă acțiunea în revendicare (rei vindicatio ) fără nici o restricți e.

616 C. Stoicescu, op. cit., p. 252.
617 I. C. Cătuneanu, op. cit ., p. 247; V. Popa, R. Motica, op. cit., p. 227.
618 M. Jacotă, op. cit., 1977, p. 191.
619 Șt. Cocoș, op. cit., p. 124.

232

Capitolul XVIII
DREPTURILE REALE ASUPRA BUNURILOR STRĂINE

Secțiunea 1
NOȚIUNE

Dreptul de propr ietate este un drept complet. E l însumează pentru
titular cele trei atribute : dreptul de folosință asupra bunului (ius utendi ),
dreptul de a culege roadele bunului respectiv (ius fruendi ) și dreptul de
dispoziție materială sau juridică asupra acelui bun ( ius abutendi ).
Este posibil ca aceste atribute să aparțină, separat, mai multor titulari
formând prin aceasta drepturi reale distincte. Într-adevăr, încă din dreptul
roman jurisconsulții au sesizat faptul prin care unele prer ogative ale
dreptului de proprietate pot fi deținute de către altcineva decât proprietarul.
Asemenea situații poat fi create în favoarea unui fond al altuia (servituți ) sau
în folosul altor persoane decât proprietarul (uzufruct) .

Secțiunea 2

SERVITUȚILE

2.1. Noțiune și caracteristici

Pe lângă dreptul de proprietate , dreptul roman a admis la început
singura categorie de servituți, cele cunoscute sub denumirea de ser vituți
prediale (servitutes praediorum)620. Mai târziu s-au a dmis și servituți

620 Cuvântul „servitute” își găsește sorgintea în dreptul roman fiind traducerea literară a
cuvântului „servitudo”, exprimând starea de ase rvire în care se afla un lucru față de alt
lucru sau față de o persoană, de unde și distincția între servituți reale și servituți personale. Formatat: Stânga-dreapta

233 personale (servitutes personarum) pentru ca la finele ev oluție i dreptului
roman să existe următoarele servituți e perso nale: uzufructul, uzul, habitația
și operae, ius in agro vect igali, superficia, emfiteoza, gajul și ipoteca .
Celelalte drepturi reale erau considerate iura in re aliena (drepturi asupra
unui lucru străin )621.
Servituțile sunt sarcini stabilite asupra unui lucru care aparține altei
persoane și în folo sul acesteia deși nu este propr ietară asupra lucrului622.
Analizată d in punct de vedere activ , servitutea este un drept iar din
punct de vedere pasiv servitutea este o sarcină impusă unui lucru în profitul
unei persoane alta decât propriet arul acelui lucru623. Când imobil ul procură
servicii sau foloase altui imobil învecinat, cu un alt proprietar, acel
praedium este supus unei servituți reale sau prediale624. Din această
perspectivă, servitutea apare ca o modificare a regimului legal al dreptul ui
de proprietat e. O consecință a acestei idei este că servitutea nu poate fi
separată de imobil ; atunci când imobilul este înstrăinat, servitutea urmează
imobilul.
La început jurisconsulții romanii nu au făcut distincție între
servituțile prediale rustice și dreptul de propr ietate. De altfel, servituțile
prediale rustice punea u pe cel care le exercită într -o situație de fapt similară
cu situația proprietarului625. Așa fiind, servituțile puteau face obiectul
posesiei însă, de la apariția Legii Scribonia a fos t interz isă uzucapiunea
lor626.
Servituție f iind derogări de la plena in potestas asupra bunurilor ,
încă din dreptul roman a existat tendința de a lărgi modurile lor de stingere
și de a restrânge posibilitățile lor de apariție .
Principalele caracteristici ale servituților sunt următoarele :
– Servituțile pot să existe doar în măsura în care procură în mod
direct avantaju l scontat pentru fondul servant ;
– Servituțile sunt limitate strict la necesitățile titularului de a
exploata în bune condiții fondul dominant ;

Redactorii Codului civil francez de la 1804, a păstrat numai în parte terminologia romană,
expresia latină servitud o au tradu -o prin cuvântul „servitute”, fiind preluată ulterior de
Codul civil român de la 1864. A se vedea G. N. Luțescu, Drept civil. Drepturile reale,
București, 1947, p. 594.
621 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 363.
622 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., 1993, p. 128; Cr. Murzea, op. cit., p. 114 .
623 Servitus non ea natura est ut aliquid faciat quis…sed ut aliquid patiatur aut non faciat –
Servitutea constă în a obliga pe proprietarul fondului aservit a se abține (a nu face ceva), iar
nu a-l obliga a face cev a. (L. 15 § 1, Dig., De servitutibus, 8, 1).
624 G. Danielopolu, op. cit., I, p. 364.
625 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 221.
626 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 365; V. Popa, op. cit., p. 197.

234 – Servituțile se sting prin dispariția oricărui fond sau a ambelor
fonduri, precum și prin confuziune , atunci când ambele fonduri sunt
deținute în proprietate de aceeași persoană ;
– Servituțile sunt inalienabile și incesibile (cel mult poate fi cedat
exercițiul lor) și nu pot fi cr eate servituți cu termen sau sub condiție ;
– Nu se pot crea noi servit uți asupra servituț ii existente , după cum
nimeni nu poate deține o servitute asupra propriului său lucru ( nemini res
sua servit ).
– Servituțile sunt incorpror ale și indivizibile (excepție uzufructul) de
unde rezultă că un coproprietar nu poate constitui servituți pro -parte și nici
nu pot fi stinse servituțile pro-parte.
Deși sunt restricții ale dreptului de proprietate, servituțile sunt
raporturi în tre proprietarii a două fonduri în baza cărora propr ietarul
fondului aservit obține o utili tate apreciabilă în bani de la proprietarul
fondului dominant . Utilitatea se referă la exploatarea unui fond (fondul
aservit) în așa fel încât nu doar proprietarul a ctual dar și viitorii proprietari
ai fondului dominant vor avea același avantaj de pe urma servituții627.

2.2. Clasificarea servituților

În conformitate cu dreptul roman , servituțile se împart în
următoarele categorii628:
1. Servituți reale – sunt cunoscu te și sub denumirea de servituți
prediale (servitutes rerum sau servitutes praediorum ). Categoria servituților
reale se referă numai la bunuri imobile. Din rândul lor fac parte servituți
rustice (iura praediorum rusticorum) și servituți urbane (iura prae diorum
urbanorum)629. Întotdeauna s ervituțile reale grevează un fond în folosul
altui fond , adică un drept în favoarea unui fond de care profită toți cei care
sunt ori care vor fi proprietarii acestui fond630.
2. Servituți personale . Din rândul lor fac parte : uzufructul , uzul,
abitația.

627 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 365.
628 Pentru detalii privind clasificarea și analiza servituților a se vedea P. F. Girard, op. cit.,
pp. 373 -401.
629 Cuvântul praedium înseamnă imobil situat de regulă la țară; sensul originar al lui
praedium semnifică garanția imobiliară a statului ( praedium, – ii, s.n. = prop rietate; moșie,
domeniu, țarină; praedia rustica = bunuri agricole; praedia urbana = bunuri urbane – case;
praedibus ac praediis cavere = a cere garanții și ipoteci). A se vedea, Dicționar latin –
român, Editura științifică, București, 1963, p. 559.
630 Vl. H anga, op. cit., 1977, p. 296. Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm
Formatat: Indent: La stânga: 0 cm,
Prima linie: 1,32 cm

235 Spre deosebire de servituțile reale care se referă doar la imobile,
servituțile personale se pot constitui asupra unui lucru mobil sau imobil , în
folosul un ei persoane determinate fără să poată fi transmise prin
moștenire631. Ele au apărut mai târziu decât servituțile reale și s-au dezvoltat
cu începere din perioada clasică . Iustinian le numește servitutes
personarum, pentru că avantajele directe și imediate sunt create în favoarea
unor persoane632.

2.3. Servituțile prediale

Cele mai vechi servituți întâlnite la romani au fost servituțile praediale
rustice (servitutes praediorum rusticorum ). Ele sunt cons tituite în interesul
proprietarului unui imobil633. Denumire a de servituți pr ediale se leagă de
faptul că imobilul dominant era teren , de regulă pământuri rurale proprietate
individuală, și se referă în special dreptul de trecere634.
Servituțile pr ediale rustice intrau în categoria res mancipi cel puțin
cînd este vorba despre terenurile italice. Reami ntim că în conformitate cu
dreptul roman, res mancipi erau bunurile cele mai importante și mai bine
ocrotite de lege.
Servituțile pr ediale se împart în următoarele categorii :
– iter. Constă în dreptul de trecere cu piciorul pe terenul învecinat al
altei persoane ;
– via. Este d reptul de trecere cu atelajele pe terenul învecinat
proprietatea altei persoane ;
– actus . Constă în d reptul de trecere cu vitele pe terenul învecinat
proprietatea altei persoane ;
– aqueductus . Se referă la dreptul de tr ecere cu conducta de apă pe
terenul vecinului635;
– dreptul de a lua apă sau nisip de pe terenul proprietatea altuia .
Servituțile prediale rustice f iind considerate bunuri mancipi ,
dobândirea lor avea loc prin mancipațiune și prin celelalte moduri de drep t
civil.

631 Cu privire asupra distincției dintre servituțile reale și personale și rolul lor în dreptul
roman a se vedea R. Robaye, op. cit., p. 171 -172.
632 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 481.
633 M. V. Jakotă, op. cit. , I, p. 335.
634 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 297.
635 Aquaeductus est ius aquae ducendum per fundum altenum. – Dreptul de apeduct este
acela de a conduce apa prin fondul altuia. (L. 1 § 1, Pr. Dig., De servitutibus praediorum
rusticorum, 8, 3).

236 Sevituțile prediale urbane (praediorum urbanorum ). Este p osibil să
fi apărut ulterior perioadei în care Roma a fost cucerită și arsă de g ali
(secolul IV î. Hr). Argume ntul are la bază faptul că d upă alungarea galilor a
avut loc o nouă sistematizare a urbei, s-au ridicat construcții noi bazate pe
alte reguli arhitecturale inexist ente până atunci ; din vremurile vechi erau la
Roma clădiri mici cu maxim un etaj și curți interioare largi . Clădirile erau
despărțite de cele vecine (ca de altf el și ogoarele) printr -o fâșie de teren
numită ambitus de circa cinci picioare lățime. Fâșia er a considerată lucru
sfânt și era lăsată cu scopul de a întoarce plugul când se ara ogorul . După
reconstruirea Romei acest spațiu nu s -a mai păstrat, construcții le și ogoarele
ajungând alipite , motiv pentru care s -au creat servituțil e pre diale urbane.
Servituțile pr ediale urbane se împart în următoarele categorii :
-servitutea de scurgere a apei din canal (cloaca) ;
-servitutea de scurgere a apei de ploai e;
-servitutea de a sprijini o grindă de peretele proprietatea vecin ului;
-servitutea de a clădi mai sus decât clădirea vecinul ui636.
Toate servituțile pr ediale urbane au fost create de pretor din
neces ități practice răspunzând noilor transformări prin care a trecut
societatea romană.

2.3.1. Modul de dobândire al servituților praediale urbane și rustice

Servituțile prediale urbane erau considerate res nec mancipi putând
fi dobândite prin iure cesio și indirect prin mancipațiune. Servituțile
prediale, indiferent de categoria din care fac parte, nu crează obligații de „a
face” în sarcina bunului grevat de servitute dar obligă pe proprietarul
bunului grevat să să se abțină de a face ceva sau să îngăduie intervenția
titularului servituț ii pe fondul vecin . Sarcina impusă fondului aservit constă
într-o stare de pasivitate pentru titularul fondului grevat cu excepția cazului

636 4. Si quis velit vicino aliquod ius constituere, pactionibus atque stipulationibus id
efficere debet, potest etiam in testamento quis heredem suum damnare, ne altius aedes
tollat, ne luminibus aedium vicini officiant: vel ut patiatur eum tignum in parietem
immittere vel stillici dium habere: vel ut patiatur eum per fundum ire, agere aquamve ex eo
ducere. – Dacă cineva vrea să constituie vecinului său un drept (de servitute) trebuie să -l
realizeze prin pacte și stipulații; totuși, cineva poate chiar printr -un testament să oblige pe
moștenitorul său: să nu construiască peste o anumită înălțime, ca să nu ia lumina imobilului
vecin; să nu îngăduie vecinului să introducă o bârnă în zidul său sau să aibă dreptul de
scurgere a apelor de ploaie; să -i îngăduie să treacă cu piciorul sau cu a nimalele de povară
pe fondul lui sau să tragă apă din acest fond. A se vedea Vl. Hanga, M. – D. Bob, op. cit.,
p.118 -119.

237 când este vorba despre servitutea de sprijin a grinzilor pe zidul vecinului ,
când este obligat să susțină în bună sta re zidul de susținere637.

2.3.2. Stingerea servituților prediale

Întrucât servituțile pr ediale se referă la fonduri și la clădiri, din
momentul în care servitutea nu mai grevează imobilul resp ectiv, restricția cu
care a fost grevat nu mai subzi stă, fondul îș i recapătă libertatea iar
proprietarul său va beneficia de toate drepturile asupra bunului (plena in
potestas ).
Dintre modurile prin care servituțile praediale se sting distin gem:
dispari ția fizic ă a clădirii (incendii, război etc.) sau ogorul a devenit
nefolositor pentru proprietar , fiind ocupat de ape ori în urma cutremurului
nu mai prezintă ni ci o utilitate .
Servituțile praediale se sting în caz de con fuziune; când proprietarul
fondului dominant dobândește în proprietate fondul aservit sau invers ; când
proprietarul fondului dominant renunț ă la servitute sau este lipsit de
folosinț a servituții în termenul stabilit de lege ( 1 sau 2 ani în dreptul clasic
după cum este vorba de bunuri mobile sau imobile. S ub Iustinian termenul
era d e 3 ani pentru bunuri mobile și de 10 până la 20 de ani pentru
imobile)638.
În sfârșit, servituțile praediale se sting și prin schimbarea cal ității
juridice a fondurilor. De exemplu, terenul dintr -un ogor obișnuit a devenit
res sacra .

2.4. Servituți person ale

În dreptul roman au existat și servituți personale . Ele nu impuneau
existența a două bun uri imobile, ci existența unui singur bun fără să fie
obligatoriu imobil, asupra căruia două persoane exercită drepturi reale
distincte639. Chiar și asupra unui scl av al altuia poate fi înființate servituți
persoane cum ar fi, de pildă, un drept de uzufruct, de uz sau operae
servorum640.

637 V. Popa, op. cit., p. 190.
638 Vl. Hanga, op. cit., p. 305.
639 Cr. Murzea, op. cit., p. 115.
640 Uzufructuarul va dobândi tot ce sclavul produce prin munca sa (ex operis suis), uzuarul
va dobândi posesia pe care a avut -o sclavul supus uzului iar cel îndreptățit la operae
servorum dobândește tot ce sclavul produce, dar având dreptul de a -l închiria. A se vedea S.
G. Longinescu, op. cit., II, p. 680.

238 Servituți le personale sunt drepturi reale as upra lucrului altuia fiind
legate de persoană , de unde și denumirea lor. Principalele pa rticularități ale
servituților personale , rezultă din faptul că nu se transmit prin succesiune și
nici nu se pot înstrăina641.
Când se discută servituți le personale , dispariția titularului ducea la
dispariția servituții. Prin urmare, servitutea persoanlă n u este perpetuă ci
temporară , fiind stabilită în favoarea unei persoane individual determinate.
Servituțile perso nale din dreptul roman au devenit în dreptul modern
dezmembrăminte ale dreptului de proprietate afară de operae care nu mai
există astăzi .
Principalele servituți personale sunt: usufructul, usus, habitatio și
operae .

2.4.1. Modul de constituire al servituților personale

Servituțile personale sunt mai noi decât ce le prediale dat fiind faptul
că nu sunt compatibile cu cele mai vechi forme de prop rietate cunoscute la
Roma. Servituțile personale sunt compatibi le doar cu proprietatea
indivi duală care, se cunoaște cu certitudine, că a apărut mai târziu642.
Inițial servituțile puteau fi consituite cu prilejul înstrăinării unui
lucru prin procedeul mancipațiunii, prilej cu care în formula pronunțată , se
mențio na că mancipantul urmează să păstreze uzufructul asupra lucrului
înstrăinat. Mai târziu se admite constituirea servituților și prin procedura in
iure cessio iar cu începere din epoca clasică , cadrul de constituire se lăr gește
permițându -se formarea lor și prin adiudicatio , usucapio, praescriptio longi
temporis , legatul per vindicationem etc.

2.4.2. Stingerea servituților personale

Servituțile personale , ele se sting pri n două moduri : generale și
speciale.
Din categoria moduri lor generale de stingere fac parte: dispariția
obiectului asupra căruia s -a format servitutea , confuziunea, ren unțarea la
servitute precum și stingerea servituții prin voi nța părților .
Dintre moduri le speciale de stingere a servituților personale
reținem : moartea titularului servituții643, uzucapiune a 644 sau dacă titularul

641 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 253.
642 C. Stoicescu, op. cit., p. 235.
643 Ulpian, Dig. 7, 4, 3, 3 (uzufructul).

239 servituții a suferit una din formele de capitis deminutio . Cu începere din
epoca lui Iu stinian capitis deminutio minima nu mai atrage stingerea
servituții.
Servituțile personale se sting și prin consolidatio în caz ul când
titularul servituții dobândește nuda proprietate asupra bunului sau invers,
când nudul proprietar își recapătă folo sința bunului aservit , în baza adagiului
prin care nimeni nu poate aservi propriul său lucru (nemini res sua servit)645.
Este posibilă sti ngerea servituților personale prin lipsa de
întrebuințare (non usus) când este vorba despre servituți care se exerc ită
printr -un act pozitiv , afară de cazul când se pune în discuție habitatio sau
operae . Servituțile personale încetează la împlinirea termenului sau a
condiției rezolutorii, dacă servitutea a fost constituită pe baza unor contracte
având atari clauze646.

2.4.3. Uzufructul

Una dintre cele mai importante servituți personale este uzufructul.
Jurisconsultul Paul definește uzufructul ca fiind „ius alienis rebus utendi,
fruendi, salva rerum substantia” . Defini ția jurisconsultului Paul arată că
uzufrucul este dreptul de folosință ș i dreptul de a culege roadele unor lucruri
străine, lăsându -le neatinsă substanța647.
Rezultă că în comparație cu proprie tarul, uzufructuarul de ținea
numai două prerogative ale dreptului de proprietate: dreptu l de folosință și
dreptul de a culege fructele bunului de unde și numele de usus și fructus .648
Uzufructuarului întotdeauna îi lipsește ius abutendi atribut c e rămâne în

644 Finitur ususfructus et non utendo per modum et tempus. Potrivit acestui text, uzufructul
se poate stinge prin neuz în inte rvalul de timp cerut pentru prescripție, și aceasta nu pentru
că ar exista două moduri deosebite de stingere a uzufructului (neuzul –per modum adică
abuzul, și altul neuzul per tempus, adică neuzul cerut pentru prescripție după cum au
interperetat greșit a cest text unii romaniști). A se vedea Instit., 2, 4, De usufructu , 3. Apud
D. Alexandresco, Dreptul civil român în comparație cu legiuirile vechi și cu principalele
legislații străine, Tomul III, partea I -a, Ediția a II -a, Editura Tipografiei ziarului „C urierul
Judiciar”, București, 1906, p. 563, nota (5).
645 I. M. Anghel, op. cit., p. 163.
646 I. C. Cătuneanu, op. cit., pp. 259 -260.
647 Au existat discuții de specialitate cu privire asupra sensului expresiei romane: salva
rerum substantia . După toate pr obabilitățile ideea lui Iustinian, preluată după jurisconsultul
Paul, prin care uzufructul se stinge o dată cu pierderea lucrului, a rămas singura valabilă. A
se vedea P. F. Girard, op. cit., p. 380, nota (1); C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p.
610-611.
648 Item alii usufructum, alii, deducto eo, fundum legare potest. – Se poate transmite unuia
uzufructul, iar altuia fondul, fără uzufruct. ( Instit., De usufructu II, 4 § 1). Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm
Formatat: Indent: Prima linie: 0 cm

240 mâinile proprietarului denumit aici nud proprietar. Când există uzufruct,
proprietarul d evine nud proprietar deoarece este lipsit de foloasele
proprietății , având doar dreptul de dispoziție (ius abutendi) asupra bunului ,
golită de conținutul economic, întrucât nu are ius utendi și ius fruendi649.
Uzufructul a apărut asupra imob ilelor dar s -a ext ins ulterior la
bunuri mobile și asupra animale lor650. Mai târziu , s-a acceptat uzufructul
asupra lucrurilor consumtibile și asupra creanțelor .

2.4.3.1. Drepturile și obligațiile uzufructuarului

Întrucât dreptul de uzufru ct este un drept distinct de dreptul de
proprietate , nudul proprietar și uzufructuarul se poate spune că, în princiu ,
nu au obligații unul față de celălalt. Altfel spus, uzufructuarul poa te să
exercite dreptul său fără sprijinul nudului proprietar651.
Uzufruct uarul dobândește fructele prin percepți e. Pentru ca
uzufructuarul să folosească normal bunul primit în uzufruct , pretorul a
reglementat o promisiune de garanție prin care i se impune să folosească
bunul ca un bun tată de familie. Aceast ă garanție era luată în prezența unor
chezași și se numea cautio uzufructuare (garanția uzufructului)652.
În favoarea persoanelor fizice , durata uzufructului s -a admis
maxim până la sfârșitul vieții uzufructuarului , iar pentru persoane ju ridice a
fost stabilit la 100 de ani653.

2.4.3.2. Quasi -Uzufructul

Prin faptul că la sfârșitul peri oadei uzufructului , bunul
urmează să fie restituit proprietarului, rezultă că bunurile care puteau să facă
obiectul uzufructului întotdeauna erau neconsumti bile. Pentru a se remedia
aceast inconvenient, printr -un sensatus consult din epoca imperială s -a
extins regula și pentru bunurile consumtibile chiar dacă la sfârșitul

649 C. Hamangiu, M. –G. Nicolau, op. cit., p. 613.
650 Caro et corium mortui pec oris in fructu non est, quia mortuo eo usufructus extinguntur
– Carnea și pielea animalului mort nu sunt fructe și nu aparțin usufructuarului, pentru că el
și-a pierdut usufructul la moartea animalului. ( L. 30, Dig., Quibus modis usufructus vel
usus amitt itur, 7. 4).
651 Șt. Cocoș, op. cit., p. 127.
652 P. F. Girard, op. cit., p. 386.
653 În dreptul roman clasic, s -a pus întrebarea dacă uzufructul poate fi constituit în favoarea
unei persoane morale a cărei existență nu poate fi limitată, așa cum limitată e ste viața
omului. Gaius (Dig. 7. 1. 56) arată că uzufructul creat în favoarea unei persoane morale
poate să aibă limita maximă de 100 de ani (quia is finis vitae longaevi hominis est) . Apud I.
C. Cătuneanu, op. cit., p. 255. Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

241 uzufructului nu se mai p utea vorbi de substanță nealterată a bunului dat în
uzufruct , ci de un bun similar. Principiul conservări i substanței lucrului
cunoaște restricții importante atunci când este vorba de spre varietate a
uzufructului denumită quasi usufruct.
Uzufructul bu nurilor consumtibile nu este identic cu ce l al
bunurilor neconsumtibil e; uzufructul bunurilor consumtibile ge nerează
pentru uzufructuar dreptul de proprietate asupra acestor bunuri, fiind obligat
să restituie la scadență nu aceleași l ucruri, ci altele identice de aceeași
cantitate și calitate sau contra valoarea lor în bani d acă, în urma co nsumării
substanței nu mai pot fi restituite lucruri identice654.
Așa fiind , uzufructuarul devine chiar pro prietarul b unurilor primite
în uzufruct și are dreptul să le consume . Vechiul proprietar este îndreptățit
ca la sfârșitul quasi -uzufructului să solicite restitui rea bunurilor date în
uzufruct, altele de aceeași natură, calitate și cantitate cu cele date în
uzufruct .
Dacă uzufructuarul refuză restituirea, propr ietarul are la îndemână
o acțiune reală . În schim b quasi -uzufructuarul are o acțiune personală dacă
este tulburat în exercițiul dreptului său pe parcursul existenței cvasi
uzufructului .

2.4.3.3. Uzufructul creanțelor

Prin formula uzufructului asupra bunurilor consumtibile s-a
admis e xistența uzufructului și asupra creanțelor . Uzufructuarul are dreptul
să consume creanțele primite în uzufruct , cu obligația de a restitui la
sfârșitul uzufructulu i către nudul proprietar creanțe de aceeași natură calitat e
și cantitate.
În acest caz uzufructuarul primea în uzufruct diferite sume
de ban i pe care îi folosea în tranzacții , iar la sfârșitul uzufructului avea
obligația să înapoi eze proprietarulu i banii , bineâ nțeles nu aceleași moned e
pe care le -a primit și le-a utilizat în activitățile sale , ci monede similare cu
aceeași putere de valorificare cu cele primite în uzufruct 655.
Dintr-o anume perspectivă , quasi -usufructul se deosebește
de u sufructul propriu -zis dacă ne raportăm la faptul că titul arul quasi –
uzufructului exercită asupra lucru lui un drept complet având ius abutendi ce
îi lipsește uzufructuar ului obișnuit. Totuși, nu se poate vorbi aici despre un

654 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 303.
655 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 367.

242 drept de proprietate în favoarea uzufructuarului devreme ce altul este
proprietarul bunul ui transmis în uzufruct.

2.4.4. Uzul (usus )

Dreptul roman a conceput usus în chipul cel mai strict656.
Întrucât proprietatea cuprinde cele trei ele mente : ius utendi, ius fruendi și
ius abutendi, dreptul de uz era considerat o dezmembrare a proprietății
cuprinzând în totalitate ius utendi, dreptul de a întrebuința lucrul de o altă
persoană decât proprietarul acelui lucru, fără a -i percepe cel mai mic
fruct657. Titularul unui drept de uz asupra unui sclav al altuia , avea dreptul
de a-l întrebuința la munci le sale dar nu avea dreptul să -l închirieze unui
terț.
Această concepție îngustă a fost depășită cu timpul în ce privește
dreptul titularului de a utiliza lucrul și de a-i culege roadele în limitele
nevoilor personale. U lterior s -a admis că uzuarul poate culege fructele în
limitele nevoilor sale și ale familie i, pretorul a modificat vechea regulă dar a
obligat beneficiarul uzului la o cautio usuaria (a da cauțiune pentru uz ),
drept garanție către proprietar în ceea ce privește întreținerea lucrului și
restituirea lui658.
Spre deosebire de dreptul actual, în dreptul roman uzul era
considerat ca fiind un dr ept indivizibil, bazat pe ideea că nu se poate s ervi
cineva de lucru numai pentru o parte (usus pars legari non potest) iar restul
să rămână intact .

656 1. Minus autem sciliet iuris in usu est nihil ulterius habere intellegentur, quam ut
oleribus, pomis floribus, feno, itramentus, libnis ad usum cottidianum utatur: in eoque
fundo hactenus ei morari licet, ut neque domino fundi nolestus sit, neque his per quos
opera rustica fiunt impedimento sit: nec ulli alii ius quod habet aut vendere aut locare aut
gratis concedere potest, cum is qui usufructum habet potest haec omnia facere. – 1. Uzul
este însă un drept ma i restrâns decât uzufructul. Într -adevăr, persoana care are simplul uz al
unui teren se înțelege că are numai dreptul de a se folosi, în limitele nevoilor zilnice, de
zarzavaturile, fructele, florile, fânul, paiele și lemnul (acelui teren), dar nu poate să lășlui pe
acel teren, decât numai în măsura în care nu stânjenește pe proprietar și nu împiedică
munca celor care cultivă ogorul. Totodată, nu poate vinde, închiria sau conceda gratuit altei
persoane dreptul său, în timp ce uzufructuarul poate face toate a cestea. Ase vedea Vl.
Hanga, M. – D. Bob, op. cit., p. 122 -123.
657 Cui usus relictum est, uti potest, frui non potest – Cel care are un drept de uz, poate să se
servească de lucru, fără a putea însă percepe fructele lui. – ( L. 2, Pr., Dig., De usu et
habitatione, 7. 8).
658 V. Popa, op. cit., p. 196.

243 2.4.5. Habitatio și Operae

1. Habitatio este un drept de uz restrâns ce conferă titular ului
dreptul de a locui în casa altuia. Este un drept real mai restrâns de cât dreptul
de uz pentru că se referă expres doar la casa de locuit659. Cu începere din
perioada împăratu lui Iustinian se permite titularului să închiriez e locuința
primită în habitați e660. Cu toate acestea se poate susține că regulile dreptului
de abitațiune, într -o mare măsură, au rămas neschimbate până astăzi661.
În ce privește modul cum se constitui e habitația , principalele
moduri de formare sunt , prin testament s au prin donație .
2. Operae este dreptul unei persoane de a beneficia de serviciile
sclavului sau a animalelor lăsate de altă persoană prin t estament (operae
servorum sive animalium) .
Ambele forme (habitatio și operae ) stabileau mai mult o
situație de fapt decât de drept , motiv pentru c are beneficiul lor nu se stinge
prin non usus nici prin capitis deminutio al îndreptățitului. Mai mult, dreptul
de operae este transmisibil prin moștenire către moștenitorii legatarului662.

2.5. Apărarea servituților

Având în vedere că servituțile sunt drepturi reale, s -au stabilit
modalități de apărare în conformitate cu drepturile reale în general , dar
raportat la modul civil sau pretorian de constitui re al servituților respective .
De a ici consecin ța prin care acțiunea în apărarea servituților se aproprie de
acțiunea în revendicare (rei vindicatio) a cărei denumire este vindicatio
servitutis . Servitutea mai poate fi apărată prin acțiuni negatorii sau cu
ajutorul interdictelor .

2.5.1. Revendicarea servituții (Vindicatio servitutis )

Cu începere din epoca lui Iustinian revendicarea servituții este
cunoscută și sub denumirea de actio confesoria . Această acțiune putea fi
introdus ă doar de titularul servituții pe calea sacramentului in rem apoi prin
sponsio și prin formula posesorie sau arbitrală. Pârâtul condamnat , era

659 Mulieri non solum autem cum marito sed et cum liberis libertisque habitare, et cum
parentibus potent. – Femeia uzuară a unei case poate să o locuiască nu doar cu bărbatul ei
ci împreună cu copiii și lib erții, dar și cu părinții ei. (L. 6 § 1, Dig., De usu et habitatione, 7.
8).
660 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 303.
661 G. Danielopolu, op. cit., I, p. 387.
662 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 257. Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

244 obligat să dea cauțiune (cautio non amplius turbando ) că nu va mai tulbura
în viitor servitutea663. Dacă a fost admisă revendicarea servituții, părțile erau
puse în situația ant erioară tulburării iar titularul avea dreptul și la
despăgubir i.
Actio confesoria poate fi îndreptată împotriva oricărui tulburător
fiind o acțiune in rem664. Revendicarea servituții (vindicatio servitutis) a fost
acordată pe cale utilă și altor categorii cum ar fi superficiarii, emfiteoții și
creditorii gajisti.

2.5.2. Acțiunea negatorie (actio negatoria )

Acțiunea negatorie (actio negatoria sau negativa ) este acel mijloc
juridic pus la dispoziția proprietarul ui quiritar al unui fond tulburat în
exercițiu l său , prin faptele unui terț care pretinde că ar avea un drept de
servitute asupra acelui fond665. Pretenția de servitute poate fi de trecere, de
uzufruct, etc. Indiferent de servitute, proprietarul quiritar neagă pretinsul
drept al terțului ori afirmă că a re dreptul să interzică exercițiul acelei
servituți.
Din posibilitățile pe care părțile le au, proprietarul prin negarea
servituții ori terțul prin invocarea ei, rezultă numele dublu al acțiunii : actio
negatoria atunci c ând proprietarul quiritar neagă dre ptul invocat de terț și
actio prohibitoria când proprietarul pretinde interzicerea servituții666.
Denumirea de actio prohibitoria este întâlnită abia din perioada bizantină667.
Înainte să se pronunțe (condamantio ), judecătorul are dreptul să
dispună încetare a tulburării. Dacă sunt indici că tulburarea se repetă, se
putea cere pârâtului să se abțină pe viitor de la tulburare. În ipoteza în care
terțul învocând servitutea a pricinuit pagube proprietarului, judecătorul
poate să oblige terțul să despăgubească pro prietarul și să promită dând
garanții, că se va abține în viitor de la orice tulburare (cautio de non amplius
turbando)668.

2.5.3. Acțiunea uti lă (actio confesoria utilis)

Această acțiune apare atunci când servitutea a fost creată printr -un
mod de const ituire pretorian (iure praetorio) , nu și atunci cînd servitutea a

663 I. M. Anghel, op. cit., p. 156 -157.
664 V. Popa, R. Motica, op. cit., p. 241.
665 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 246.
666 C. Stoicescu, op. cit., p. 222.
667 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p.293.
668 P. F. Girard, op. cit., p. 365.

245 fost constituită prin moduri de drept civil . Sancțiunea avea loc în acest caz
prin acțiunea confesori e utilă având rolul acțiunii confesorii din cadrul
modurilor civile de constituire a le servituț ilor.

2.5.4. Acțiunea prohibitorie

Este acțiune a prin care propr ietarul se opune ca pârîtul să folosească
lucru l, fără să-i nege dreptul de servitute. Această acțiune nu este identică cu
acțiunea negatorie cu care nu trebuie conf undată. O atare acțiune era folosită
atunci când pârâtul pretinde că este titularul unei servituți pretoriene spre
deosebire de acțiunea negatorie folosită pentru servituțile constituite prin
moduri de drept civil .
Pe lângă acțiunile menționa te, servituțile erau sancționate și prin
interdicte. Asemenea mijloace sunt acordate făcându -se distincția între
servituțile personale de cele prediale precum și cele prediale rustice de cele
urbane669.

Secțiunea 3
DREPTURI REALE PRETORIENE

3.1. Superf icia (supe rficies )

Dreptul de superficie a apărut către sfârșitul Republicii când statul a
permis particularilor să ridice locuințe pe terenuri virane dintre case670.
Conform regulei superficies solo cedit , proprietarul terenului devenea
proprie tar asupra construcțiilor aflate pe terenul său.
Necesități practice au făcut ca regula să fie temperată. Statul dădea
terenuri din ager publicus diferitelor persoane pentru pășune și agricultură.
Dacă posesorii clădeau pe aceste terenuri, păstrau dreptul de a folosi
construcțiile în sch imbul unei sume de bani denumită solarium671. Această
îndatorire, la mo artea superficiarului se transmitea către moștenitori i săi
succesori cu titlu universal sau cu titlu particular. Ulterior, această

669 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 196.
670 Acest drept s -a născut ca urmare a crizei de locuințe din secolul al II -lea î. Hr., când s -a
trecut la construcția locuințelor pe terenurile virane aflate între case. În aceste împrejurări s –
a format obiceiul ca statul să acorde terenuri pentru construcții altor persoane, fără să fi
renunțat la propr ietatea fondului dar lăsând constructorilor folosința nelimitată a clădirilor
ridicate fără ca proprietarul fondului să poată invoca principiul superficies solo cedit. A se
vedea I. C. Cătuneanu op. cit., p. 262.
671 Este posibil ca denumirea de solarium să provină din expresia latină solum = pământ. A
se vedea Vl. Hanga, Principiile …p. 90.

246 modalitate de locațiune a început să fie practicată pe scară largă și de
particulari672.
Transformarea acestei locațiuni într -un drept real s -a produs ulterior ,
favorizată fi ind de faptul că a apărut pe ager vectigalis , categorii de terenuri
date în posesie pe termen lung. La origi ni, superficia era considerată
locațiune perpetuă de către jurisconsulții romani, u lterior acest drept s -a
extins , iar opinia în legătură cu natura sa a evoluat673. Drept consecință ,
superficiarii au fost considerați titulari de drepturi reale nu simpli chiriași,
având la îndemână mijloace eficace pentru apăra rea drepturilor lor.
Tuturor superficiarilor (chiriași ai suprafeței) pretorul le -a acordat
un interdict denumit interdictul de superficie și o acțiune copiată după
acțiunea în revendicare. Acțiune a putea să fie promovată împotriva oricui,
chiar împotriva proprietarului terenului. Ulterior pretorul, după o prealabilă
cercetare, avea dreptul să acorde superficiarului de la caz la caz o acțiune in
factum cu scopul de a redobândi lucrul deținut cu titlu de s uperficie.
În ce privesc drepturile de care a beneficia t titularul dreptului de
superficie, el putea să -l transmită mortis causa , să-l înstrăineze cu titlu
oneros sau gratuit, să -l ipotecheze sau să -l greveze cu ser vituți .

3.2. Conductio agri vectigal is

Conductio agri vectigalis era o varietate specială de arendă prin care
cetățile dădeau terenurile lor în a dministrare particularilor pe timp
îndelungat. P ământuri le arendate în acest mod poartă denumirea de agri
vectigalis iar persoana care l e administ ra se numea conductor agri
vectigalis .
Acești posesori ai terenurilor agricole se deosebeau de chiriași și de
simpli arendași , drepturile lor putând fi transmise fie prin acte între vii, fie
prin acte cu cauză de moarte . Titularii beneficiau de interdicte posesorii și
de o acțiune reală prin care administratorul terenului putea să reia lucrul din
mâinile oricui s -ar afla.
Fructele culese de pe aceste terenuri , revin în proprietate
conductorului agri vectigalis prin simpla separație de sol ca orice posesor de
bună -credință.674

3.3. Emfiteoza

672 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 262.
673 C. Hamangiu, M. G. Nicolau, op. cit., p. 639.
674 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 145.

247 Emfiteoza este un drept re al de folosință având ca obiect închirierea
(arendarea) perpetuă sau quasi -perpetuă asupra unui imobil. Ea apare în
epoca post-clasică . Arendări de acest gen erau practicate de stat, de cetăți ori
de marii latifundiari ai terenurilor din I mperiu675.
În baza emfiteozei , o parte se obligă să procure alteia denu mită
emfiteot un fond (teren agricol ) pentru a -l cultiva și a-i percepe fructele pe
timp îndelungat ori fără termen, iar cealaltă parte se ob ligă să achite o sumă
de bani676.
Obiceiul închir ierilor perpetue o regăsim în perioada de sfârșit a
Imperiului roman , când proprietatea funciară era concentrată în mâinile unui
mic n umăr de proprietari iar din cauza greutăților întâmpinate cu
exploatarea m uncii sclavilor și a insuficienței muncii libere, numeroase
terenuri erau părăsite și necultivate . Sub presiunea marilor latifundiari,
împărații acordă celor interesați dreptul de a folosi asemenea terenuri . Toți
cei care arendau pe term en foarte lung , dobândeau așa -zisul drept de
emfiteoză plătind în schimb o redevență foarte mică numită canon sau
vectigal , expresie împrumutată din vechiul regim al terenurilor publice677.
Emfiteoza se apropie în anumite privințe de vânzare, iar în alte
privințe de locațiune fără să se confunde cu nici una din cele două. În
realitate, e mfiteoza este un drept real asupra lucrului altuia, transmisibil in
perpetuum. Pe de altă parte , emfiteoza se deosebește de conductio agri
vectigalis prin faptul că în cazul ei pământurile arend ate nu aparțineau
cetăților, ci împăratului și nu au mai fost anterior cultivate de nimeni .
Emfiteotul avea o situație asemănătoare cu cea pe care o avea conductor
agri vectigalis, în realitate fiind un colon cu drepturi speciale678.

3.3.1. Drepturi le și obligații le emfiteotului

Principalele drepturi și obligații pe care le avea emfiteotul sunt :
– emfiteotu lui îi revine obligația de a cultiva terenul , de a -l ameliora,
precum și obligația de plat ă a sumei convenite către proprietarul bun ului;
– emfiteotul avea dreptul să lase moștenire ori să transmită prin acte
între vii altora (donație, dotă, vânzare) bunurile deținute prin emfiteoză ;
– în cazul înstrăinării terenului , proprietarul terenului av ea drept de
preferință în vederea dobândirii în proprietate a acelui teren .

675 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 307.
676 P. F. Girard, op. cit., p. 404 -405.
677 C. Stoicescu, op. cit., p. 255.
678 I. M. Anghel, op.cit., p. 169.

248 Împotriva terților , cei care aveau pământul în emfiteoză aveau
drepturi destul de întins e. Dacă emfiteotul nu plătește redevența stabilită,
nudul proprietar are dreptul de a cere desființarea em fiteozei679.
Împăratul Iustinian fuzionează agri vectigalis cu emfiteoza din
cauza crizei financiare prin care trecea I mperiul680.

679 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 263 ; E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 144.
680 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 198. Formatat: Indent: Prima linie: 1,32
cm

249 Capitolul XIX
DESPRE POSESIUNE

Secțiunea 1
NOȚIU NE. DEFINIȚIE

Stăpânirea terenurilor din ager publicus de către cetățenii romani a
fost desemnată prin expresia possessio681. Analizată din punct de vedere al
componenței, e xpresia posesiune este formată din două cuvinte: pot care
înseamnă putere și sesio care simbolizează a se așeza, ședere .

Secțiunea 2
ORIGINEA POSESIUNII

Începând din dreptul roman până astăzi posesiunea este distinctă de
proprietate682. Este o stare de fapt ocrotită de drept care produce efecte
juridice683. Actul material de a stăpâni un bun de către o persoană este o
stare de fapt , dar prin consecințe pe care posesiunea le generează apare ca o
stare de drept fiind ocrotită de lege684.
De regulă , proprietarul este și posesorul lucrului pe care îl deține ,
exercitarea dreptului de proprietate implică și acte de posesiune . Așadar
posesiunea însoțește proprietatea dar uneori poate fi desprinsă de
proprietate, caz în care posesia nu se exercită de către proprietar ci de alte
persoane685.
La origine , posesiunea se numea usus fiind legată de exploatarea
pământurilor .

Secțiunea 3
FELURILE POSESIUNII

681 T. Sâmbrian, op. cit. , p. 77.
682 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p.253.
683 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1958, p.273.
684 Possessionem enim rem facti, non iuris esse – Posesiunea este de fapt iar nu de drept.
(Paul, Dig., De adquirenda vel amittenda possesione, 41. 2. 1. 3).
685 E. Molcuț, D. Oan cea, op. cit., p.110; St. Cocoș, op. cit., p.104. Formatat: Stânga

250 În raport de protecția juridică de ca re posesorul beneficiază, de
efectele pe care le produce sau de obiectul asupra căruia poartă , posesiunea
este de mai multe feluri686:
a) possesio ad interdicta – este posesia c e poate fi protejată prin
interdicte posesorii . Acest tip de posesie necesită două elemente: animus și
corpus.
b) possesio ad usucapione – duce la dobândirea proprietă ții quiritare
prin uzucapiune fiind întemeiat ă pe o justă cauză. În afară de condițiile
necesare posesiunii în general , aici este necesar să fie întrunite și condițiile
uzucapiunii. Această posesie s e mai numea și posesio civilis fiind apărată
printr -o acțiune rei vindicatio .
c) possesio injusta (viciosa ) – este posesia vi cioasă, con trară
dreptului. Ea este lipsită de protecție juridică pentru posesor . Apare atunci
când posesorul deține bunul în posesie pe ascuns, prin violență sau dacă
posesia are vicii. Viciile posesiei sunt: violența , clandestinitate a și
precaritate a.
Potrivit unor vechi reguli din dreptul roman, cel care a fost pe
nedrept deposedat de lucrul său prin violență sau prin fraudă, are dreptul să
fie reintegrat de îndată în posesie (spoliatus ante omnia restituendus) .
d) quasi possesio sau juris posesio – este o noțiune care a apărut
târziu. Pretorul arată că posesia este exercițiul dreptului de proprietate , a
puterilor cuprinse în acest drept și a servituților ce se exercită p rin acte
materiale necesare posesiei .
e) detențiunea sau possesio natu ralis – i se mai spunea și corporalis.
Această noțiune este opusă aceleia de possesio civilis care era o ade vărată
posesiune. Cel care exercită posesio naturalis nu posedă pentru sine ci
pentru altul.

Secțiunea 4
ELEMENTELE POSESIEI

Pentru existența pose siunii sunt necesare două elemente întrunite
cumulativ :
– un element intențional (animus ), constând în voința de a stăpâni
lucrul ca un adevărat proprietar (animus domini) . În același timp elementul
intențional poate să însemne și voința de a avea lucrul p entru sine (animus

686 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 260.

251 rem sibi habendi ).687 Elementul intențional , până la proba contrară se
prezumă în persoana celui care deține lucrul .
– un element material ( corpus ), constând în stăpâ nirea de fapt
(factum ) a lucrului de către posesor. Probabil că inițial posesia se referea
numai la bunuri mobile ulterior a fost extinsă și la imobile . Așadar, corpus
possessionis desemnează nu doar exercițiul pute rii fizice asupra lucrului,
faptul de a lucra terenul sau de a locui casa, el poate fi și posibilitat ea de a
dobândi pentru sine puterea fizică asupra lucrului688.
Dacă inițial elementul material era înțeles în sens strict fizic prin
luarea în stăpânire a lucrului, mai târziu s -a adm is existența sa în sens larg,
de punere la dispoziție, de pu tință, supraveg here, dirijism și control pe care
le are posesorul asupra bunului pe care îl posedă689. La fel s -a pus problema
pentru s altus aestivi și saltus hiberni ( locurile unde se trimit vitele la
pășunat vara sau unde urmează să fie ținute pe timpul i ernii), posesiunea lor
poate fi conservată animo tantum , pe baza intenției de a retrimite vitele în
acel loc la timpul oportun690.
Romanii nu au admis posesiunea asupra unor elemente dintr -un
lucru , de pildă, lemnul dintr -o construcție pentru că posesiunea separată
asupra elementelor materiale din construcție are drept efect dezagregarea
construcției691.

Secțiunea 5
DOBÂNDIREA ȘI PIERDEREA POSESIUNII

Posesiunea putea să fie dobândită prin însuși posesorul sau prin
intermediul altei persoane. Prin sine însuș i, posesiunea putea fi dobândită
dacă erau respectate următoarele cerințe :
a) în persoana posesorului era necesar să fie întrunite cele două
elemente ale posesiunii animus și corpus , fără ca cele două să existe dintr –
un singur moment . Se admite ca animus să existe înaintea lui corpus și
invers ;
b) persoana care dobândește posesiunea lucrului trebuie să fie
capabilă. A fost permisă dobândirea posesiunii prin altul animo alienii (cu

687 Adipiscimur possessionem corpore et animo; neque per se animo, aut per se corpore. –
Posesia se dobândește prin detenție și intenție, iar nu separat prin fiecare di n aceste
elemente. (L.3 § 1, ab initio, Dig., De adquirenda vel amittenda possessione 41, 2).
688 V. Popa, R. Motica, op. cit., p. 202.
689 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 185.
690 M. A. Dumitrescu, op. cit. , I, p.171.
691 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 200.

252 animus al altuia) când poseso rul era în incapacitate (infamie, nebunie )692.
Dobândirea printr -o persoan ă sui iuris era un caz de posesiune per
extraneam personam . Întotdeauna câ nd se pune în discuție dobândirea
posesiunii prin altul, se face distincția între posesiunea animo alieno (atunci
când animus este al altuia), de posesiunea corpore alieno693.
Posesiunea se pierde când unul dintre cele două elemente sau
ambele lipsesc în persoana posesorului.
Animus se pierde prin voința posesorului de a nu mai poseda lucrul,
iar corpus se pie rde de fiecare dată când stăpânirea materială era
obstrucționată cu caracter permanent. Nu se poate vorbi de pierderea
poses iei atunci cînd lucrul lipsește cu caracter temporar di n stăpânirea
posesorului694.
Este posibilă pi erderea posesiunii și prin altă persoană în caz de
moarte sau nebunie a detentorului sa u prin voința contrară a detentorului.

Secțiunea 6
INTERDICTELE POSESORII ( INTERDICTUM POSSESSORIUM )

Dreptul roman a creat mijloace juridice în favoarea posesorului
pentru apărarea p osesiunii. Aceste mijloace erau interdicte le posesorii. Ele
prezintă uti litate datorită faptului că, pe lângă protecția juridică a posesiuni,
asigură în același timp și protecția proprietății deși proprietatea în sine era
apărată prin acțiunea în revendicare (rei vindicatio) .
Interdictele posesorii erau ordine date de pretor î n veder ea ocrotirii
posesiunii contestat e695. Sunt mijloace de poliț ie administrativă cu ajutorul
cărora posesorul avea posibilitatea de a se îndrepta împotriva celor care îi
tulburau stăpânirea de fapt asupra lucrului avut în posesie .
Atunci când interdict ul dat de pretor în favoarea posesorului
deposedat este respectat de cel care a luat în stăpânire lucrul , bunul intră din
nou în stăpânirea celui care a obținut interdictul. În schimb, atunci când

692 Generaliter quisque omnio nostro nomine sit in possessionen, veluti procurator, hospes,
amicus, nos possidere videmur. – Suntem, în genere, presupuși că posedăm de câte ori o
altă persoană posedă în numele nostru precum: un mandatar, un oaspete, un prie ten. (L. 9 §
1, Dig., De adquirenda vel amittenda possessione 41, 2).
693 I. M. Anghel, op. cit., p. 96.
694 Pierderea posesiei nu are loc în cazul sclavilor fugari de la stăpânii lor ( solo animo
retinetur. Paul sent., IV, 14. 3). Încetează posesia asupra sclavului fugar, atunci când o altă
persoană l -a luat în posesie însă acea persoană nu îl poate uzucapa pentru că sclavul care
fuge de la stăpân și preluat de către altul, este asimilat cu res furtiva . Apud I. C. Cătuneanu,
op. cit., p. 205 nota (4).
695 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 207;

253 partea care a deposedat posesorul d e lucrul , la cerea poses orului are loc un
proces , posesia putând fi stabilită pe calea justiției.
Interdictele se împart în următoarele categorii :
a) interdicta recuperande possesionis causa (interdictele pentru
recuperarea posesiei pierdute) . Din rândul lor avem :
– unde vii . Este interdictul de care a beneficia t posesorul deposedat
prin violență .
– de precario (relativ la precaritate) . Se acordă persoanei care a
remis un lucru altei persoane iar aceasta din urmă refuză să -l restituie .
– de clandestina possesione . Acest interdict apără posesiunea
clandestină .
b) interdicta retindae possesionis causa (au ca scop păstrarea
posesiunii în persoana posesorului ). Erau de două feluri :
– interdictul utrubi (care din doi) . Permite păstrarea posesiei de către
cel care a posedat mai mult acel lucru în anul în care a precedat emiterea
interdictului ;
– interdictul uti possidentis (după cum posedati) . Prin acest interdict
se menține posesiune a în favoarea posesorului actual din momentul emiterii
interdictului.
Într-o perioadă târzie , interdictele s-au modificat astfel că interdictul
utrubi a fost asimilat cu uti possidentis . O fuziune s-a produs și între
interdictel e recuperande possesionis .

Secțiunea 7
EFECTELE POSESIUNII

Posesorul, cu ajutorul interdictelor posesorii, avea posibilitatea de a
se apăra împotriva acelor a care îl deposedează pe nedrept sau îi tulbură
posesia696. Dacă se formulează proces în revendicare împotriva posesorului,
acesta din urmă se apără prin formula : posed pentru că posed .
De interdicte le posesorii putea să uzeze și p ropriet arul lucrului nu
doar simplul posesor. Prin apărarea posesiei dar distinct de prop rietate , sunt
ocrotite și alt e drepturi, este cazul persoanelor care au stăpânit în fapt
pământurile statului697.
Unul dintre efectele cele mai importante ale posesiei prelungite este
dobândirea proprietății prin uzucapiune de către posesor . Dat fiind faptul că
uzucapiunea a fost considerată o instituție de drept civil, posesia în vederea

696 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 168.
697 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 110.

254 uzucapiunii (possessio ad usucapionem) , mai poartă denumirea și de
possessio civili s.

Secțiunea 8
DETENȚIUNEA

Între posesie și detenție există asemănări dar cele două se deosebesc
fundamental fără să se confunde698. Ca și posesia, detenția este o stare de
facto prin care o persoană are în st ăpânire un lucru. L a fel ca în cazul
posesiei, detenția presupune existența celor două elemente cunoscute :
animus și corpus .
Corpus, în cazul detenției , este identic cu cel al posesiei .
Deosebirea esențială dintre posesie și detenție se situează pe tărânul
elementului subiectiv constând în intenția ce lui ce deține bunul (animus) . În
alți termeni, animus în cazul detențiunii se exteriorizează prin intenția
detentorului de a păstra lucrul nu pentru sine c a în la posesiunii propriu zise ,
ci pentru altul pe care îl știe sau îl crede adevăratul proprie tar. Detentorul
este instrumentul posesiunii altuia, așa cum spuneau juriștii romani699.
Posesorul întodeauna urmărește să păstreze lucrul pentru sine cu
intenția de a deveni proprietar (animus sibi habendi) , în vreme ce detentorul,
care poate fi locatar, arenda ș, comodatar etc., intenționează să restituie
lucrul la termen sau la cererea proprietarului700. Mai concret, detentor este
acela care pe baza unui drept stăpâneșt e și folosește un bun al altuia fără a
aspira la dreptul de proprietate asupra bunului .
În conf ormitate cu dreptul roman, detentorului îi erau refuzate
interdictele posesorii dar beneficia ză de alte mijloace juridice de protecție
cum ar fi : recurgerea la sprijinul posesorului bunului pe care îl avea în
detenție sau avea dreptul să utilizeze actio in iuriarum701.

698 A rămas o problemă controversată care sunt criteriile în baza cărora există distincția
între possessio civilis și detentio în dreptul roman. Savigny este de părere că singur
proprietarul este posesor civil, toți ceilalți posesori sau detentori își extrag posesia de la
proprietar, prin urmare ei posedă alieno domine. În concepția altor romaniști, posesorul
civil întotdeauna are animum rem sibi habendi, în schimb detentorul niciodată nu are
această intenție. Detentorul nu posedă pentru sine el posedă pentru altul, alieno nomine.
Este cazul chiriașului, depozitarului, comodatarului etc., persoane care nu beneficiază de
interdictele posesorii când sunt tulburați în detențiunea lor, de interdicte pot să se
folosească numai cei în numele cărora posedă. A se vedea I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 201.
699 G. Danielopolu, op. cit., I, p. 321.
700 V. Popa, op. cit., p. 163.
701 Au fost cazuri când anu mite categorii de detentori se bucurau de interdicte, de pildă;
arendașul unui fond public beneficia de interdictul de loco publico fruendo în schimb
arendașul obișnuit, precaristul sau locatarul aveau la îndemână interdictul quod vi aut clam .

255 Detentorul are numai animus detinendi dar îi lipsește animus sibi
habendi . Oricât de îndelungată ar fi detenția asupra bunurilor, nu transformă
pe detentor într -un veritabil posesor împrejurare în care și uzucapiunea va fi
exclusă.

Secțiunea 9
PRECARIUM

9.1. Noțiune. Caractere

Expresia precar a desemnat la origini un raport juridic născut
probabil din instituția clientelei702. A exista t în dreptul roman sub denumirea
de precarium o instituție juridică având numeroase și importante apli cații
atât în perioada veche dar și în epoca clasică703.

Precariul erau un act juridic cu totul special pe baza căruia o
persoană remite alteia un lucru spre folosință, putând să ceară înapoierea lui
oricând704. De pildă : un proprietar cedează pământul său unor tenuio res,
clienții săi, în baza cererii acestora din urmă ( preces – rugăminte), de unde
derivă c uvântul precar. D eținători i preca ri ai pământului au dreptul să -l
cultive și să trăiască din el, însă sunt obligați să îl restituie de îndată ce li se
solicită705.

Acest din u rmă interdict, după cum rezultă din diferite surse, era folosit destul de frecvent
de cei îndreptățiți. A se vedea C. Stoicescu, op. cit., p. 189.
702 Al. Minculescu, Precariul în dreptul roman, București, 1935, p. 6 și urm.
703 Juristii Evului Mediu și -au îndreptat atenția în mod deosebit asupra expresiei precarium
însă a fost schimbat sensul avut în perioada romană. Mai mult, în dreptul nostru actual a
fost modificată semnificația deținută anterior. Astăzi, a poseda cu titlu precar înseamnă mai
de grabă a deține decât a poseda , dacă acest din urmă cuvânt este luat în accepțiunea sa
tehnică, sau desemnează „a poseda pentru altul” după cum se exprimă legiuitorul în Codul
civil. A se vedea A. Colin, H. Capitant, Curs elementar de Drept civil francez, trducere de
V. G. Cădere și I. Miloaie, vol. I, Ediția a VIII -a, Imprimeria Centrală, București, 1940, p.
1142.
704 Definiția precariului o întâlnim în Digeste într -un fragment extras din Instituțiunile lui
Ulpian unde se arată: Precarium est quod precibus petenti utendum conceditur tamdiu,
quamdiu is qui concessit patitur ( Dig. XLIII, 26, 1, principium).
705 În Digeste există un întreg titlu consacrat precariului (Dig. 43, 26, De precario ), cu toate
acestea în perioada clasică a dreptului roman juriștii nu s -au pre ocupat în mod deosebit de
analiza precariului rămânînd mai departe o instituție neelaborată și, în mare parte, lipsită de
reglementare juridică. Oricum în toate cazurile, proprietarul lucrului se găsea pe poziție
dominantă față de precartist; între cei doi a existat întotdeauna deosebire putere economică,
socială și politică (honestiores și humiliores) de unde rezultă că în afară de problemele de
deținere și folosință a bunului, celelalte raporturi dintre părți se găseau la aprecierea

256 Din cele menționate rezultă caracterul esențial al precariului și
anume revocabilitatea. În afară de caracterul revocabilității, precariul mai
prezintă următoarele însușiri :
– are loc cu titlu gratuit; precaristul nefiind obligat să plătească
nimic celui care îi dădea bunul în schimbul folosinței acelui bun. Plata ori
luarea de garanții nu cadrau cu natura precariului dimpotrivă puteau să
nască alte raporturi juridice între părți ;
– pe toată durata folosinței , precaristul avea la înd emână interdictele
posesorii împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pașnica folosință a
bunului obținut în precariu cu excepția concedentului care avea dreptul să
revoce oricând favoarea acordată. Condiția transmiterii posesiunii nu era de
esența pr ecariului, părțile fiind libere să stipuleze că precaristul are numai
detenția lucrului ;
– precaristul avea dreptul să perceapă fructele bunului obținut prin
precariu până în momentul în care concedentul uza de dreptul său de
revocare . Precari stul devenea proprietarul fructelor dar n u devenea și
propri etarul productelor lucrului aflat în precariu ;
– precaristul nu era obligat să despăgubească concedentul pentru
stricăciunile cauzate bunului prin neglijență sau prin reaua întreține re afară
de cazul cînd se face vinovat de dol sau greșeli grave asimilabile dolului ;
– la rândul său precaristul nu avea dreptul să solicite despăgubiri
concedentului pentru îmbunătățirile aduse lucrului sau pentru cheltuieli
privind conserv area bunului ori pentru pagubele pricinuite ca urmare a
folosinței bunului , indiferent de mărimea lor ;
În sfârșit, potrivit texte lor din Digeste, precariul poate să aibă ca
obiect bunuri imobile sau bunuri mobile corporale dar nu este exclu s să fie
instituit și asupra drepturilor.
Deținătorii precari ai lucrului nu sunt posesori în adevăratul
înțeles juridic. Ei dețin lucrul în mod material (corpus) în schimb le li psește
celălalt element al posesiunii (animus) , intenția de a se comporta ca stăpâni
adevărați a supra lucrului pe care îl dețin .
Precaristul, în vederea apărării drepturilor sale izvorâte din
precarium avea la îndemână interdictele retinendae possessionis cât și pe
cele recuperandae possessionis împotriva tulbu rărilor pricinuite de orice
persoană cu excepția concedentului.

9.2. Moduri de încetare a le precariului

suverană și discrețion ară a proprietarului lucrului. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p.
339.

257 În privința modurilor cum încet ează a precariului menționăm :
a) prin revocare a făcută de concedent. Revocarea nu trebuia s ă
îmbrace o anumită formă. Înstrăinarea lucrului dat în precariu de concedent
nu echivalează cu revocarea; noul proprietar având posibilitatea oricând să
revoce precariul.
b) dacă a dispărut obiectul dat în precariu indiferent dacă
dispariția s -a produs din caz fortuit ori din neglijență a precaristului.
c) precariul încetează și în cazul în care între aceleași părți s -a
încheiat un contract de locațiune cu privire la lucrul dat în precariu.
d) precariul încetează în caz de deces al precaristului. Aceasta
deoarece la origini precariul nu a fost decât un act de gratitudine făcut de
patron clinetului său fără a putea fi continuat iure hereditario .

258 Capitolul XX
DESPRE OBLIGAȚII

Secțiunea 1
NOȚIUNE ȘI EVOLUȚIE

Potrivit cu regulile din dreptul roman , conceptul general de
„obligație ” este produs ul târziu al științei datorită faptului că obligațiile s -au
dezvolta t treptat, impulsul fiind dat prin creșterea producției de mărfuri și
lărgirea rel ațiilor comerciale .
În perioada străveche și în perioada veche a dreptului roman , doar
într-un nu măr restrâns de situații erau admise pentru ca cineva să se afle
„obligat ” față de altul706. Instituția juridică a obligațiilor a apăr ut abia prin
secolele II î . Hr., când, la vechile elemente arhaice sunt puse în valoare alte
elemente noi precum „creditum” și ideea de „debitum” legate în mod direct
de proprietate707.
În elaborarea noțiunii de obligație și a elementelor care o c ompun,
jurisconsulții romani și -au pu s în valoare admirabilul lor spirit juridic.
Treptat, se ajunge pe această cale ca în dreptul lui Iustinian termenul de
obligație să se extindă . Noțiunea juridică de obligație a fost transformată ,
adaptată și dezvoltată în raport cu mutațiile sociale și ec onomice ale
vremurilor.
1.1. Definiția obligației

În Institutele lui Iustinian găsim următoarea definiție dată obligației :
Obligatio est iuris vinculum quo necesitate adstringimur alicujus solvendae
rei, secundu m nostrae civitas iura , – obligatia este legătura de drept prin
care suntem , în mod necesar, constrânși să executăm ceva după dreptul
cetății noastre708.
Definiția dată obligației în Institutele lui I ustinian nu este singura
cunoscută în dreptul roman. În D igeste, un text al jurisconsultului Paul

706 Etimologia cuvântului obligatio își are sorgintea într -o perioadă străveche când, în cazul
comiterii unui delict, păgubașul, bazându -se pe o sancțiune bazată pe răzbunare priva tă;
ținea în lanțuri făptuitorul de unde și denumirea de ob ligatio (legare). Abia într -o etapă
ulterioară sancțiunea răzbunării victimei a fost înlocuită trepatat prinr -o înțelegere între
păgubaș și delicvent prin care se stabilea o despăgubire. Tot de at unci părțile încep să
admită posibilitatea de a se lua în gaj o altă persoană, un ostatic (vindex), până la plata
acelei despăgubiri. A se vedea, N. Corodeanu, Evoluția obligațiunii romane, I, București,
1938.
707 M. V. Jakotă, op. cit., vol. II, p. 475 nota (2).
708 Instit., De obligationibus, III, 13, Pr. Formatat: Stânga-dreapta

259 definește obligația în opoziție cu drepturile reale , arătând că ea nu constă în
dobândirea pentru noi a unui lucru sau a unei servituți, ci de a constrânge pe
altul față de noi , de a transforma ceva , sau de a -l face să ducă la îndeplinire
o anume ac tivitate709.
La o analiză sumară , s-ar părea că nu suntem în fața unei definiții
propriu-zise ci mai degrabă conceptul de obligație juridică se opune
conceptului de drept real. În realitate, definiția latinească a obligației
exprimă ideea unui drep t personal și a executării silite. Într -adevăr, așa cum
se poate observa, obligația a fost caracterizată de jurștii romani prin două
trăsături definitorii : vinculum iuris – legătura juridic ă dintre două părți și
adstringimur – constrângerea pe care una din tre părți ( creditorul) avea
posibilitatea să o exercite împotriva cele ilalte părți (debitorul).
Trecând la analiza definiției romane a obligație i rezultă următoarele :
Obligatio est vinculum iuris, în traducere rezultă că obligația este o
legăt ură juridică (vinculum iuris) . Prin urmare , când discutăm de obligație
nu suntem în fața unei legături materiale ci a unei le gături juridice între două
persoane care au luat part e la încheierea ei .
Legătura c e se formează nu poate avea nici o înrâurire față de terți
și nu are altă menire decât să creeze, în termenii constrângerii
(adstringimur) dorit e de părți , să exercite o prestațiune, o lucrare, fie să se
abțină de la o activitate oarecare. Câtă vreme datornicul nu își duce la
îndeplinire o bligația pe care și -a asumat -o, legătura di ntre el și creditor
rămâne în vigoare fără să poată fi transferată altora.
Observăm de aici că legătura de obl igație nu este una oarecare ;
când cineva se obligă față de altul înseamnă că se obligă să facă sau să nu
facă ceva în folosul celeilalte, ori se obligă să obțină o anumită acțiune în
raport cu altul. Obligația leagă două părți determ inate ; una din ele se
numește creditor : ea beneficiază de prestația sau de abținerea c eleilalte părți
cunoscută sub denumirea de debitor710.
Întrucât, potrivit definiției menționate, datornicul este silit alicujus
solvendae rei (să îndeplinească un lucru oarecare), s -ar crede că definiția
este greșită, fiind prea îngustă prin această exprimare. În realit ate, solutio
desemnează orice satisfacere iar solvere vine să sugereze că debitorul este
obligat să facă ceea ce a făgăduit creditorului. De unde rezultă că sintagma

709 Obligationum substantia non in eo consistit, ut aliquod corpus nostrum aut servitutem
nostram faciat, sed ut alium nobis adstringat ad dandum aliquid vel faciendum, vel
praestandum. (Dig., 44. 7. 3, Pr) .
710 Termenii de creditor și debitor au apărut târziu în dreptul roman. Multă vreme atât
creditorul cât și debitorul au fost desemnați prin expresia reus (parte în proces). A se vedea
V. Popa , op. cit., p. 210.

260 alicujus solvendae rei din definiția obligației trebuie înțeleasă în sens
larg711.
Quo necesitate adstringimur sintagma indică posibilitatea de
constrângere, de sancțiune ; o acțiune umană în baza căreia există
posibilitatea pentru creditor de a obliga debitorul să își execute
angajamentul luat . Mulțumită lui vinculum iuris debitorul se află față de
creditor într -o stare de dependentă, libertatea sa totală fiind îngrădită prin
obligația la care s -a supus și la a cărei executare poate fi constrâns .
Constrângerea s -a aplicat inițial și o lungă perioadă de timp asupra
persoan ei debitorului , iar mai târziu a ajuns să se îndrepte asupra bunurilor
acestuia.
Secundam nostra civitatis iura , după dreptul cetății noastre. Pluralul
iura și nu ius din definiție indică faptul că se aplică conform cu dreptul civil
nu cu dreptul pretorian.
În privința cuvântul ui civitatis , trebuie menționat că în dreptul
roman, până la apariția legii Antoniniana de civitate din anul 211 d. Hr .,
exista deosebire esențială între cetățenii romani și peregrini, după care a
dispărut d efinitiv712.

Secțiunea 2
STRUCTURA OBLIGAȚIEI

Prin structura obligației înțelegem elementele principale, de esență,
intrinseci , care definesc raportul de obligație. Definiția romană a obligației,
caracterizată prin simplitate și co nciziune a străbătut veacurile. Chiar dacă
sunt criticabile din punct de vedere a l gradului de cuprindere, toate
definițiile obligației din dreptul roman ne arată elementele care compun
obligația în general713.
Redusă la elementele esențiale , obligația romană conține următorele
elemente: părțile, obiectul și s ancțiunea .

2.1. Părțile

Obligația cuprinde două părți. O parte poartă denumirea de
creditor714. În definiția obligației, persoana creditorului este subînțeleasă

711 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 7.
712 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 265.
713 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 347.
714 Denumirea de creditor își are originea în încrederea (credo) pe care o acorda creditorul
debitorului său. Prin extrapolare și având ca rădăcină expresia credo, s-a ajuns la noțiun ea
de creditor cu scopul de a desemna situația tuturor persoanelor față de care a existat o Formatat: Centrat, Indent: La stânga:
0 cm
Formatat: Stânga-dreapta

261 fără să apară direct. Este acea parte care are dr eptul să constrângă pe cealaltă
pentru a obține executarea obligației , așa cum s -a angajat.
Cealaltă parte din raportul de obligație este denumită debitor . Este
partea care s-a obligat să plătească sau să execute o anumită prestație în
favoarea creditorul ui715.
În dreptul roman, creditorul er a numit și prin formula reus credendi ,
iar debitorul reus debendi ; cum reus înseamnă pârât, denumirile vin să arate
că, la nevoie, creditorul îl putea chema în judecată pe debitor dacă nu își
respectă angajamentul luat ; așa se explică de ce, cu timpul, reus a fost
rezervat doar pentru a -l desemna pe debitor.
Observăm că ș i această categorie nu rezultă direct din definiție, ci
indirect din expresia „prin care suntem constrânși.” Or, constrângerea
intervine împotriva acel uia care nu își execută benevol prestația la care s -a
obligat.

2.2. Obiectul obligației

Obiectul obligației îl reprezintă acea prestație la care s -a obligat
debitorul față de creditor în momentul când s -a format raportul de obligație .
Prestația asumată de către debitor, trebuie să fie posibilă, să fie permisă de
lege și de regulile moralei , să fie determinată sau cel puțin determinabilă și
să prezinte interes patrimonial pent ru creditor, așa încât obligația să fie
valabilă716.
Cînd se pune în discuție obiec tul obligației avem în vedere o plată în
înțelesul larg al cuvântului nu doar o sumă de bani . Intră în obiectul
obligației : plata chiriei, predarea unui obiec t, executarea unei lucrări etc .
Mai mult, este posibil ca obiectul obligației să poată fi modifica t ulterior din
cauza conduitei debitorului cu privire la executarea obligației (daune,
dobânzi etc).

datorie din partea altora. Nu este mai puțin adevărat că prin credo se înțelege și altceva în
dreptul roman, a da bani cu împrumut. A se vedea C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 227.
715 Debitor intelligitur is, a quo invito, exigi pecunia potest – Se numește debitor acela de la
care se poate cere, chiar în contra voinței sale, ceeace datorează. (Dig., L.108, De verb,
significatione, 50, 16).
716 Romanii cereau ca in teresul să privească direct persoana creditorului indiferent de
izvorul obligației. Ulterior regula a fost menținută numai pentru acele obligații izvorâte din
contracte stricti iuris numite stipulationes, în schimb pentru obligațiile bona fides, s-a
admis ideea prin care binele și fericirea altora pot reprezenta interes îndestulător pentru
creditor fără să fie cercetată cauza pentru care creditorul să încheie obligația în folosul
altuia. Pe această cale s -a admis ideea că mandatul dat în interesul altuia (mandatum aliena
gratia) este valabil. A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 38.

262 În sens larg, se poate conchide că obiectul obl igației constă în : dare,
facere sau non -facere.
Dare . Prin această expresie se înțelege a transf era propr ietatea sau
un alt drept real de la debitor către creditor.
Facere . Este termenul cu semnificația de a înfăptui ceva : a executa o
lucrare, a preda un animal ori un alt bun aflat in comercium .
Non facere . Desemnează abținere a la care debitorul s -a obligat față
de creditor. D e pildă, angajamentul unuia dintre vecini față de celălalt de a
se abține să construi ască la o distanță mai mică decât cea stabil ită, în raport
cu proprietatea învecinată .
Prestare . Acest ter men așa cum îl întâlnim în texte le romane este
discutabil astăzi. La vremea respectivă p are a indica obligația de a procura
folosința unui lucru fără a constitui un drept real.
Analizat dintr -o altă perspectivă , obiectul obligației poate fi un lu cru
determinat în specia sa , ori poate fi determninat doar prin gen urmând să fie
apoi individualizat prin numărare cântărire măsurătoare717

2.2.1. Prestații le specia le

Este posibil ca pe parcursul derulării raportului de obligație
dintr e părți , prestația la care s -a angajat debitorul să nu mai poată fi
executată sau să fie executată târziu. In aceste situații prestația inițială la
care s -a obligat debitorul se modifică.

2.2.1.1. Prestații care înlocuiesc obiectul obligației

Intră în a ceastă categorie paguba pricinuită prin vătămarea bunurilor
patrimoniale (damnum est rei familiaris jactura) . Pierderile pricinuite prin
lezarea bunurilor nepatrimoniale (viața, sănătatea, cinstea, onoarea,
libertatea s.a.), nu sunt considerate prin ele în sele pagube în dreptul roman .
Paguba este com pusă din valoarea bunul ui la momentul vătămării.
Principala particularitate pe care o deține paguba , o reprezintă faptul că
poate fi prețuită în bani dând naștere la despăgubiri. În schimb pierderile
nepatrimoniale nu puteau fi prețuite în bani și nu dădeau naștere la
despăgubiri .
Paguba poate fi de mai multe feluri : pagub ă pozitivă sau negativă ;
pagubă directă sau indirec tă.

717 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 267.

263 Paguba pozitivă (damnum emergens) constă în micșorar ea valorii
bunului prin pierderea unuia sau a mai multor elemente pe care le deține , ori
rezultă prin pierderea tuturor acelor elemente.
Paguba negativă (lucrum cessans) constă în lipsa câștigului de care
ar fi beneficiat creditorul dacă paguba nu s-ar fi produs.
În caz de pagubă directă, rezultatul este și el direct și imediat urmare
a conduitei debitorului. De pildă , distrugerea rec oltei de pe ogor de către un
terț, dă dreptul proprietarului să se îndrepte împotriva făptuitorului c u
acțiune solicitând pierderea recoltei distruse. Pierderea recoltei reprezintă
aici paguba directă ca rezultat al modului cum a acționat fătuitorul .
În caz de pagubă indirectă, rezultat ul ei nu este consecința imediată
și directă a conduitei d ebitorului , fiind mijlocită de împrejurările create de
acesta . Uneori aceeași acțiune sau inacțiune poate pricinui atât pagubă
directă dar și una indirectă718.

2.2.1.2. Prestații care se adaug ă la prestația inițială: dob ânzi

Dobînzile s unt despăgubiri accesorii, plata lor are loc pe lângă
prestația inițială. Dobânda este cunoscută și sub denumirea de fruct civil.
În dreptul roman dobânzile erau denumite prin expresia usurae ,
expresie cu rădăcina în usus (întrebuințare ) iar pr in foenus (faenus, fenus) ,
se înțelege atât împrumutul proporiu -zis dar și dobânda. La romani dobânda
a variat în funcție de perioade și de starea economică. D e regulă, dobânda
era socotită pe lună urmând să fie plătită în prima zi a lunii (kalendae) , iar
acțiunea în vederea încasării dobânzilor era denumită actio kalendarii.
Ca să existe obligația de plată a dobânzilor sunt necesare
următoarele cerințe întrunite cumulativ :
1. Existența unei obligații principale , un capital (sors, caput) ce
urmează a fi achitat de către debitor creditorului. Stingerea obligației
principale atrage stingerea obligației accesorii privind plata dobânzilor .
Dacă dobânda a ajuns la s candență , nu mai este obligație accesorie fiind
considerată obligație de sine stă tătoare.
2. Obiectul obligației princ ipale trebuie să fie bunuri fungibile (bani,
grâne, untdelemn etc).

718 De pildă, Sejus încheie cu Livius o vânzare, pentru materiale de construcții de cea mai
bună calitate, în vederea ridicării uno r adăposturi pentru animale. Ulterior, din princina
calității inferioare a materialelor, adăpostul se dărâmă ucigând animalele, rănind și omorând
sclavii. Neândoios, Sejus a suferit o păgubă directă constând în diferența de valoare a
materialelor solicitat e și cele vândute de Livius, dar și o pagubă indirectă urmare a
stricăciunilor pricinuite prin năruirea adăposturilor. Apud, S. G. Longinescu, op. cit., II, p.
70.

264 3. Se impune și o mogenitate între obligația principală și dobânzi
(invicem usurarum) . De pildă, p entru capital ul în bani bobînd a va fi în bani,
pentru capital ul în grâne dobânda va fi tot în grâne etc. Nu este interzisă
înțelegerea dintre debitor și creditor de a schimba natura dobânzi în raport
cu capitalul.
Dobânzile pot fi stabilite prin convenție, prin test ament sau pot fi
stabilite și de lege.

2.3. Constrângerea (sancțiunea)

Așa cum am arătat anterior , constrângerea rezultată din definiția
romană a obligației se identifică prin expresia adstringimur . Este mijlocul
prin care creditorul poate sili debitorul să -și execute angajamentul.
În epoca străveche constrânger ea debitorului avea loc în mod brutal.
Promisiunea solemnă ( sponsio sau nexum -ul) la care s -a angajat debitorul și
nu a respectat -o, dădea loc la proces (în cazul nexumului nu era necesar
procesul) apoi urma executarea silită în baza titlului executor sau a l hotărârii
judecătorești. Pretorul văzând imposiblitatea de plată a debitorului îl trecea
în puterea creditorului pronunțând cuvântul adico .
De la formele primitive, brutale de sancțiune a în călcării obligațiilor
întâlni te pe tot parcu rsul societății sclavagiste , treptat au fost acceptate
măsuri de constrângere noi, moderne , care privesc bu nurile aflate în
patrimoniul debitorului .

Secțiunea 3
CLASIFICAREA OBLIGAȚIILOR

Obligațiile au înc eput să fie cl asificate de jurisconsulții romani, mai
cu seamă perioada I mperiului, având la bază mai multe criterii719. Unele
dintre c lasificările romane ale obligațiilor au rămas valab ile până epoca
modernă .
În acord cu cele arătate, Gaius clasifică obligațiile după iz vorul lor și
arată că orice obligație se naște fie din contract, fie dintr -un delict (omnis
enim obligatio vel ex contractu nascitur vel ex delicto )720. Ulterior Gaius
adaugă și o a treia categorie : obligații variae causam figurae unde sunt
incluse toate cel elelte obligații care nu izvorăsc din contracte sau delicte

719 Pentru detalii privind clasificarea obligațiilor în dreptul roman a se vedea Gr.
Dimitr escu, op. cit., II, p. 3 -6.
720 Gaius, op. cit., traducere de A. N. Popescu, p. 217. Formatat: Stânga-dreapta

265 însă provin din alte surse721. Pentru o bligațiile ex variis causarum figuris ,
prin analog ie li s -au aplicat fie regulile contractelor, fie regu lile delictelor,
ca și cum obligaț ia respectivă s-ar fi născut din contract (quasi ex contractu)
sau din delict (quasi ex delictu) , după caz .
Iustinian adoptă clasificare a obligațiilor după izvorul lor în:
contracte, delic te, quasicontracte și quasidelicte. Această clasificare a fost
preluată ulterior de către numeroase coduri civile mod erne. Astăzi ,
clasificarea lui Iustinian a fost criticat ă cu argumente solide, numai printr -o
eronată interpretare a unor texte d in dreptul roman sunt consider ate
quasicontractele și quasidelictele izvoare autonome ale obligații lor722.
După sancțiunea lor obligațiile se împart în :
– obligații civile ;
– obligații naturale ;
Expresiile obligație civilă și obligație natu rală desemnează , cea
dintâi, obligațiile stabilite de dreptul civil vizând raporturile juridice care
intervin între cetățenii romani iar cea de a doua, se referă la raporturile
reglementate de dreptul ginților . Aceasta din urmă a exista t în raporturile
dintre peregrini sau în raporturile di ntre peregrini și cetățeni i romani.
Obligațiile civile su nt sancționat e printr -o acțiune. Dacă obligația
era de drept strict și acțiunea era d e drept strict , iar dacă obligaț ia era de
bună credință și acțiunea era de bună credință.
Interpretarea obligațiilor de drept strict se face urmând litera actului ,
iar interpretarea o bligațiilor de bună credință presupune ca interpretarea să
țină seama de voința relă a părților.
Au existat în dreptul roman așa -zise obligații n esancționate de nici
o acțiune . Ele poartă denumirea de obligații naturale (obligatio naturalis) .
Primele cazu ri de obligații naturale au apărut în dreptul clasic atunci când
debitorul a fost exonerat de executarea prestației ori dacă executarea a
devenit imposibilă723.
Sancțiunea obligațiilor naturale a fost admisă numai prin excepție ;
de pild ă, s-a admis la un mo ment dat că toate obligațiile dintre sclav și
stăpân sunt obligații naturale724. La fel s -a pus problema între fi ul de familie

721 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 2, p. 151.
722 M. Planiol, Traite elementaire de droit civil, II, Paris, 1921, p. 807.
723 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 2 31; Vl. Hanga, M. – D. Bocșan, op. cit., 2006, p.
286.
724 Obligațiile naturale erau desemnate și prin expresiile: obligație numai naturală
(obligatio naturalis tantum) sau legătură de echitate (aequitatis vinculum). Ultima
denumire diferă de ceea ce se în țelege a fi obligație civilă tocmai prin lipsa de sancțiune a
obligației naturale, datornicul neputând fi silit de creditor să îndeplinească prestația, însă
are posibilitatea să o execute de bună voie. A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 88.

266 și părinte le său precum și între fraț ii neemancipați. Niciuna din persoane le la
care am făcut referire nu putea u să ceară părții ad verse să își execute
obligația afară de cazul când acea obligație a fost executată de bună voie
(necesitas ).
Sunt considerate obligații naturale după dreptul roman , pactele
simple care nu permit acțiuni în justiție ; datoriile persoanelor care au suferit
capitis deminutio se sting din pu nct de vedere civil însă subzistă ca obligații
naturale .
Dacă debitorul dintr -o obligație naturală nu plătește, creditorul nu
dispune de acțiune pentru a -l urmări în justiție, în schimb atunci când
debitorul plătește de bună -voie, chiar din eroare, face o plată valabilă fără
putința de restituire ( conditio in debiti ). Pe această cale obligațiile naturale
se deosebesc radic al de datoriile morale .
Cel care este obligat civil către altul iar acesta din urmă este obligat
natural către cel dintâi, pe cale de exceptie, poate opune în compensaț ie
obligația naturală. Obligațiile naturale pot fi garanta le prin gaj sau prin
ipotecă.

3.1. Alte categorii de obligații

Încă din dreptul roman au existat obligații cum mai mulți creditori
și/sau cu mai mulți debitori725. Persoanele care pa rticipă la raportul de
obligație cu subiecte multiple se pot afla pe poziție de egalitate juridică sau
nu. De pildă, în cazul obligațiilor conju ncte sau coreale părțile sunt pe picior
de egalitate în schimb î n caz de adstipulatio sau adpromissio egalitatea
părților nu mai există. Prin intermediul obligației adstipulatio , în raportul de
obligație se alătură creditorului principal un nou creditor accesor iu celui
principal cu rolul de a urmări pe debitor în lipsa creditorului principal.
În perioada veche adstipulatio , într-o mare măsură , a înlocuit rolul
mandatului , necunoscut în acele vremuri. Situația s -a perpetuat până prin
epoca clasică când dreptul roman admite mandatul726.
Cu privire la obligațiile adpromissio situația se prezintă oarecum
invers față de adstipulatio în sensul că aici se alătură debitorului principal
un alt debitor accesoriu (adpromissor) prin in termediul căruia creditorul va
fi la adăpost de riscurile unei eventuale insolvabilități a debitorulu i
principal727.

725 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 350.
726 V. Popa, R. Motica, op. cit., p. 255.
727 V. Popa, op. cit., p. 215.

267 Obligații coreale (solidare) . Romanii nu utilizau cuvântul
solidaritate în materia dreptului dar exprimau ideea de solidaritate printr -o
perifrază728. Este coreală acea obligație în care, fiecare creditor este
îndreptățit să solicite prestația întreagă și fiecare datornic este obligat să facă
prestația în întregime atunci când creditorul sau creditorii îi solicită .
Prestația o dată executată de către oricare dintre debitori stinge obligația și
față de ceilalț i debitori.
Corealitatea este activă când există în raportul de obligație mai mulți
creditori. Dacă există în raport mai mulți debitori corealitatea este pasivă iar
atunci când există pluralitate atât de creditori cât și de debitori în raport ,
corealitatea este mixtă.
Obligații conjuncte . Se caracterizează prin faptul că se pot împărți
activ sau pasiv în așa fel încât fiecare creditor nu poate reclama decât partea
sa de creanță , sau fiecare debitor nu poate fi urmărit decât pentru partea sa
de datorie. Î n cadrul acestei categorii de obligații funcționază principiul
divizibilității creanțelor și datoriilor.
Obligații indivizibile . Sunt obligații indivizibile, acelea care nu se
pot divide activ sau pasiv. Prin natura ei, obligația este indivizibilă atunci
când obiectul acele i obligații este indivizibil. Obligațiile indivizibile pot lua
naștere din contract , dacă mai mulți debitori se obligă la aceeași prestație
Regula o reprezintă obligațiile divizibile iar obligațiile indivizibile
intervin numai pe cale de excepție.

Secțiunea 4
EFECTELE OBLIGAȚIILOR

Principala rațiune în ce privesc efecte lor obligațiilor constă în
executarea lor așa cum s -au obligat părțile. Țintind către această finalitate,
încă din perioada romană și până astăzi o bligațiile juridice p ot să producă
două categorii de efecte:
17. a)-un efect normal constând în executarea întocmai și
benevol a prestațiilor de către debitor în folosul creditor ului. Acest efect
constituie rațiunea pentru care părțile s -au legat juridic ește una față d e
cealălaltă729.
18. b)-un efect accidental al obligațiilor în care creditorul este
nevoit să recurgă la mijloace de constrângere împotriva debitorului pentru
ca acesta să -și execute prestația. Când debitorul refuză executarea obligației
din pr oprie inițiativă, creditorul poate să treacă la mijloace de constrângere

728 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 371.
729 I. M. Anghel, op. cit., p. 183. Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare
Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

268 pentru a obține execurtarea730. Când executarea obligației în natură nu poate
să aibă loc prin constrângerea debitorului, creditorul poate obține daune –
interese de la acesta drept compensați e pentru prestația neexecutată.
Acest efect e ste subsidiar efectului normal și constă în dreptul
creditorului de a obține daune -interese nu doar atunci când debitorul se
împotrivește executării da r și în cazul când obligația nu mai poate fi
executată ori a fost executată cu întârziere de către debitor731.
În toate situațiile prezentate , neexecutarea obligațiilor atrage după
sine plata despăgubirilor. Despăgubirile pot fi stabilite pe cale
judecătorească sau prin voința părților ( convenționale ).
Persoanele care participă la executarea obligației sunt creditorul și
debitorul. Se face distincție în dreptul roman după cum cel obligat este sui
iuris sau alieni iuris. Dacă cel obligat era sui iuris și participă personal la
raportul jurid ic de obligație nu intervin probleme la executare. Dacă
persoana sui iuris a luat parte la încheierea obligației prin cei aflați sub
puterea sa (oameni lib eri sau sclavi) , actul era valabil pentru că se considera
că persoana sui iuris vorbește prin interme diul supușilor săi732.
Pentru a înlesni executarea obligației atunci când creditorul sau
debitorul nu sunt prezenți la încheierea ori executarea ei, pretorul a crea t în
favoarea terților 5 acțiuni:
– actio de quod iussu. Ea poate fi utilizată dacă
paterfamilias a autorizat expres sclavul ori pe fiul său să încheie anumite
acte cu terții. După încheierea actului , terții se pot îndrepta direct împotriva
lui pater familias . Pretorul acordă actio de quod iussu pentru ca printr -o
declarație special ă de adeziune pater familias să-și asume consecințele
actului.
Dacă n -ar exista acțiunea de mai sus , terțul s -ar putea
vedea înșelat în așteptările s ale pentru că actul nu s -a încheiat direct cu
titularu ci cu persoane care nu aveau capaci tate juridică iar titu larul nu
recunoaște actul astfel încheiat .

730 Caracteristic romanilor este faptul că nu erau ținuți ultro offere (să ofere de bună voie)
executarea obligației chiar dacă obligația a devenit exigibiă. Mai întâi era necesară o
interpellatio din partea creditorului adresată debitorului său prin care îi cerea să își execute
obligația. Interpellatio se putea realiza printr -un act judecătoresc ori extrajudecătoresc,
adresat în scris sau chiar prin viu grai, formal sau chiar neformal, dar trebuia să aibe loc în
prezența martorilor. Est e de la sine înțeles că reclama ția pe cale judecătorească adresată
debitorului de a executa ob ligația, include și interpellatio. A se vedea S. G. Longinescu, op.
cit., II, p. 21.
731 E. Molcuț, op. cit., p. 185; Cr. Murzea, op. cit., p. 210.
732 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 266. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

269 – actio exercitoria. Acțiunea aceasta este la îndemâna fiului sau a
sclav ului (care se putea plânge adm inistrativ) împotriva lui pater familias
dacă au luat de la acesta, printr-o convenție , o corabie în exploatare iar pater
familias nu-și respectă obligațiile .
– actio institutoria. Apare în favoarea sclavului ori a fiului de
familie ce se ocupă cu activități de comerț pe uscat pentru pater familias .
Oricare dintre cei doi , au acțiune împotriva lui pater familias în numele
căruia exercitau comerț ul terestru în vederea recuperării plăților la care sunt
îndreptățiți dacă pater familias refuză plata .
-actio de peculio et de in rem verso. Cu a jutorul acestei
acțiuni, terții se adresau lui pater familias pentru obligațiile încheia te de
sclavul său sau de fiu , cu privire la peculiul acestora din urmă . Dacă pater
familias a profitat de pe urma actului încheiat de oricare dintre cele două
categorii arătate , răspunde față de terț i printr -o obligație de in re verso în
măsura în care s -a îmb ogățit.
-actio tributaria. A fost dată de pretor pentru a î nlătura
frauda părintelui comisă la împărțeala între creditori a pecu liului sclavului
sau a fiului de familie .
Acțiuni le au fost denumite ulterior de comentatorii dreptului ca
adiecticiae qualitatis pentru că apăreau de fapt ca acțiuni alăturate întrucât
fiul obliga pe pater familias și se obliga și pe el însuși733. Pater familias se
obligă după regulile dreptului pretorian (iure praetorio) , fiul se obligă
conform dreptului civil (iure civile) iar sclavul avea doar o obligație naturală
(iure naturali) . Două cazuri au făcut exepție de la cele menționate :
împrumutul de consumație (mutuum) realiz at în contul lui pater familias și
plata lucrului nedatorat734.

Secțiunea 6
STINGEREA OBLIGAȚIILOR

6.1. Plata (solutio )

Stingere a obligațiilor civile poartă amprenta formalismului jurid ic
caracteristic actelor juridice romane care au dat naștere respectivului
raportului juridic de obligație735. În schimb modurile de stingere a
obligațiilor pre văzute de dreptul pretorian , au apărut mai târziu și se realizau

733 I. M. Anghel, op. cit., p. 185.
734 P. F. Girard, op. cit., p. 712 -713.
735 Vl. Hanga, M. -D. Bocșan, op. cit., p. 295. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare
Formatat: Stânga-dreapta

270 fără solemnități fiind admise, de regulă, pe cale de excepție prin
posibilitatea debitorului de a paraliza acțiunea creditorului în caz de proces .
Plata a fost în dreptul roman , este și astăzi , principalul mod de
stingere a obligațiilor736. Este procedeul cel mai firesc, norm al și direct, prin
care debitorul scapă de legătura juridică (vinculum iuris) față de creditor
prin obligația pe care și -a asumat -o. În acest înțeles, plata este identică cu
executarea obligațiilor737.
Plata nu trebuie înțeleasă în sens restrâ ns, doar o sumă de bani
(numeratio pecuniae) , ea cuprinde tot ce s -a obligat debitorul către creditor
(solutio, est praestatio ejus quod in obligatione est) .
Analizată din punct de vedere juridic și, generic vorbind, plata poate
să cuprindă mai multe categorii de prestații : transferul proprietății unui
lucru, executarea unui serviciu, prestarea anumitor lucrări, predarea posesie i
anumitor bunur i etc.738 Toate prestațiile la care s -a obligat debitorul pot fi
stinse prin executarea lor în întregime (solutio ).
La romani, cel puțin în epoca veche , știm că obligația debitorul ui
rezultată prin anumite formalități ( cazul contracte lor formale) nu se putea
stinge prin îndeplinirea unui simplul act material (predarea lucru lui,
efectuarea s erviciului etc ), fiind necesar ă o formalitate nouă , în sens invers ,
aceleia care a fost întrebuințată pentru nașterea obliga ției. Acest principiu se
cheamă paralelismul de forme739.

736 Tollitur autem omnis obligatio solutione eius quod debetur, vel si quis, consentiente
creditore, aliud pro alio solvent. – Orice obligație se stinge prin plată a ceea ce este datorat
sau dacă debitorul f ace, cu aprobarea creditorului, o altă prestație în locul celei datorate. A
se vedea Vl. Hanga, M. – D. Bob, op. cit., p. 330 -331.
737 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 466; Vl. Hanga, Principiile…p. 114.
738 Solvere dicimus cum qui fecit quod facere prom isit. – Spunem că a plătit, cel care a
executat ce a promis că execută. ( L. 176, Dig., De verb. Significatione, 50. 16).
739 De pildă, nexum se încheia prin procedura per as et libram iar stingerea lui urma să aibă
loc prin același procedeu complicat și formalist folosindu -se însă termeni inverși decât cei
cu care obligația a fost contractată. De această dată creditorul nu mai pronunța formula
folosită la încheierea contractului, debitorul fiind cel care, respectând solemnitățile trebuie
să reproducă exac t, dar în sens contrar, formula împusă pentru desființarea contractului. De
exemplu: „deoarece am fost obligat să plătesc suma împrumutată, mă eliberez de obligația
asumată restituind cu această balanță și aramă ceea ce datorez”.
În cazul contract elor verbis ce se formau printr -o întrebare și un răspuns, pentru
stingerea lor erau necesare o nouă întrebare și un nou răspuns concordant întrebării, dar cu
semnificație inversă decît întrebarea și răspunsul folosite la încheierea contra ctului.
Asemănător se pune problema și în cazul contractelor litteris doar că aici înscrisul era
mijlocul cu ajutorul căruia debitorul putea fi dezlegat de obligația asumată. Acest principiu
cunoscut în dreptul roman sub denumirea paralelismului de forme, este sin tetizat de Gaius
prin formula: omnia quae iure contrahuntur, contrario iure pereunt (tot ce s -a contractat
dispare prin formalități contrare). A se vedea, Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 292.

271 Spre sfârșitul Republicii rigorile formalismului juridic p entru
stingerea obligațiilor s -au atenuat foarte mult. Plata devine valabilă atunci
când a fost făcută de debitor creditorului , sau de către un terț creditorului .
De regulă, nu prezintă importanță pentru creditor cine execută obligația ,
creditorul poate să ceară debitorului ca plata să fie făcută către o terță
persoană , debitorul fiind eliberat de plată și prin această modalitate740.
Cel care primeșe plata poate fi creditorul sau un reprezentant al
acestuia (tutore, curato r, mandatar741) însă, este necesar să fie capabil
indiferent de calitatea pe care o deține. Nu se consideră stinsă obligația a
cărei plată a fost făcută pupilul ui fără actoritas tutoris , debitorul putând fi
constrâns să o mai plătească o dată742.
Plata trebuie onorată integral așa cum debitorul a înțeles să se
oblige. Ea trebuie să conțină lucrul obiect al obliga ției fără ca să poată fi
ținut creditorul să primească o altă prestație decât cea stabilită cu debitorul.
Iustinian a admis prin excepție că plata poate să fie făcută printr -un alt lucru
sau prestație decât cea datorată (datio in solutum necessaria)743.
Plata urmează să fie făcută la locul unde s -au înțeles părțile cu
privire la execut are. Dacă părțile nu au stipulat nimic , debitorul po ate face
plata oriunde afară de cazul când printr -o atare plată creditorul se află în
imposibilitate de a o primi.
Plata trebuie să aibe loc la scadență , creditorul nefiind obligat
să o primească înainte de termen sau după expirarea lui. Dacă plata nu are
loc la scandență , creditorul poate introduce acțiunea la domiciliul
debitorului (actor sequitur forum rei) , dacă locul executării este la
domiciliul acestuia din urmă. Dacă locul executării este altul, creditorul
trebuie să promoveze a cțiunea la instanța din acel loc744.
Proba plății se poate face prin martori, prin jurământ sau prin
alte mijloace admise de lege. Cu începere din epoca clasică, în general, s -a
impus sistemul eliberării unor înscrisuri debitorilor, înle snind astfel proba
executării obligațiilor745.

740 Quod iussu alterius solvitur, pro eo est quasi ipsi solutum e sset. – Cel care plătește către
un terț din inițiativa creditorului, este eliberat ca și cum ar fi plătit creditorului însuși. ( L.
180, Dig., De div. regulis iuris antiqui, 50, 16).
741 Nam is qui omnibus negotiis suis aliquem proponit, intelligitur etiam d ebitoribus
mandare ut procuratori solvant. – Cel care deleagă pe cineva pentru toate afacerile sale, se
prezumă că a dispus ca debitorii săi să plătească acestui procurator. ( L. 34 § 3, Dig., De
solutionibus et liberationibus, 46. 3).
742 E. Molcut, op. ci t., 2007, p. 204.
743 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 415.
744 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 205.
745 Vl. Hanga, M. -D. Bocșan, op. cit., p. 296.

272
6.2. Plata prin subrogație

Analizată la modul general, subrogația este, în genere,
substituirea unui lucru în locul altuia, sau a unei persoane în locul altei
persoane. Artificii juridice sub această formă au existat în dr eptul roman
fără ca juriștii să utilizeze expresia subrogatio746. Mai concret , subrogația își
are originea în dreptul roman însă expresii ca subrogatio, subrogare erau
necunoscute romanilor .
Dreptul roman a admis ca judecătorii să ordone creditorului, dacă
este cazul, să subroge un terț în drepturile și acțiunile acestuia (transfere,
adscribere, praestare actiones) . De câte ori se punea problema ca cineva să
ia locul creditor ului într -un raport de obligație, se utiliza formula : succedere
in locum priorum creditorum .
S-a admis și substituirea unui lucru în locul a ltuia, mai cu seamă
dacă părțile își dau acordul pentru o asemenea operațiune .

6.3. Darea în plată (datio in solutum )

Ca regulă generală, debitorul dintr -un raport de obligație trebuie să
execute în întregime și exact ceea ce s -a obligat fără să poată sili pe creditor
să primea scă un alt bun sau o altă pr estație . La rândul său creditorul , nu avea
posibilitatea să oblig e debitorul să execute altceva decât s -a obligat.
La un moment dat, în evoluți a societăți i romane se admite ca
debitorul să execute obligația altcumva decât s-a obligat față de creditor.
Este exceptia de la regula prin care debitorul trebuie să exe cute obligația
întocmai și în întregime. Excepția de la regulă a fost desprinsă din acordul
de voință al părților ; creditorul și debitorul au posibilitatea să stabilească
plata printr -un alt obiect sau printr -o altă prestație decât cele stabilite i nițial .
Este ceea c e romanii numeau : datio in solutum – darea în plată.
Darea în pla tă este acea operațiune juridică în temeiul căreia
debitorul , cu acordul creditorului, se eliberează d e prestația la care s -a
obligat prin efectuarea al tei prestații747. Prin darea în plată, debitorul nu
plătește exact ce s -a obligat (solutio) , el plătește altceva (datio in solutum) și

746 Pentru operațiuni de acest gen, juriștii din perioada medievală au utilizat expresia
subrogatio . Pe această filie ră Ordonanța regelui Henric al IV -lea din 1609 stipulează
regulile subrogației în conformitate cu care a fost definită și analizată această instituție în
perioada modernă. A se vedea, D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, vol.III,
Tipografia Curții regale F. GÖBL FII, s.a., București, 1926, p. 315.
747 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 354. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm

273 se descarcă de obligația asumată, dacă și creditorul este deacord cu noua
modalitate de plată.
Înlocuirea a ceasta are loc voluntaria , adică cu consimțământul
creditorului. În perioada lui Iustinian apare așa numita datio in solutum
necessaria datorită condițiilor sociale din vremea respectivă. Această formă
de dare în plată diferă de cea obișnuită întrucât se p utea forma fără
consimțământul creditorului748.
În epoca clasi că s-a discutat dacă datio in solutum stinge obligația
de plin drept ( ipso iure ) sau numai pe cale de excepție ( ope exceptionis ).
Școala Proculieni lor au susținut că obligația se sti nge pe cale de excepție dat
fiind faptul că nu s -au respectat cerințele pe care le reclamă plata , iar Școala
sabiniană a fost de părere că obligația se stinge ipso iure . Iustinian tranșează
problema și adoptă concepția Scolii sabinien e749.
Jurisconsultul Ulpian și împăratul Caracalla sunt de părere că datio
in solutum atunci când are loc pentru o datorie în bani (nu și când se datora
un lucru ori o lucrare oarecare), poate fi privită drept o vânzare750.

6.4. Novați a (Novatio )

Este modul de stingere a unei obligații vechi constând în înlocuirea
ei cu alta nouă751. Așadar, novația presupune stingerea unei obligații, și, în
același timp, apariția altei obligații noi de unde r ezultă că n ovația nu
îmbracă forma unui act juridic de sine stătător, fiind efectul unei stipulații
sau al contractului în formă literală752.
Din punct de vedere economic novația este o transformare a
obligației, iar din punct de vedere jurid ic este o plăsmuire nouă . Se vorbește
că novația este o transformare , datorită faptului că raportul de creanță inițial
rămâne și după intervenția novației dar într -o formă schimbată. Novația este
o plăsmuire nouă pentru că obligația inițială se stinge fiin d înlocuită prin
alta în cadrul aceluiași raport, dat fiind faptul că pentru aceeași datorie nu se

748 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 537.
749 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 413.
750 Creditorul cumpărând lucrul cu valoarea creanței sale, devine datorni c al prețului;
debitorul vânzînd lucrul pentru valoarea datoriei sale, devine creditor al prețului. Pe această
cale, ajung față -n față două creanțe care se compensează și se sting exceptionis ope . Cu
privire la analiza și consecințele care rezultă atunci c ând lucrul nu era proprietatea
debitorului ori are vicii ascunse, în caz de datio in solutum, a se vedea S. G. Longinescu,
op. cit., II, p. 469.
751 Novatio est prioris debiti in aliam obligationem transfusio atque translatio. – Novația
este schimbarea și în locuirea unui debit anterior cu o altă obligație. (Ulpian, Dig., 4. 2. 1,
Pr).
752 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 207.

274 pot încheia două contracte unul după altul, după cum nu pot să existe nici
două procese753.
Când novația rezultă din contract , poată denumirea d e novație
voluntară iar atunci când rezultă dintr -un litis contestatio poartă denumirea
de novație necesară754.
Novația voluntară are loc întotdeauna prin intermediul voinței
părților, în schimb novația necesară decurge din efectele lui litis contestatio .
În baza regulilor din vechiul drept , prin litis contestatio se încheie procedura
în fața magistratului (faza in iure ) împreună cu dreptul privind o anumită
prestație datorată prin contract , se naște dreptul de a obține condamnarea
pîrâtului, realizându -se pe această cale novarea obligației.
Prin litis contestatio vechea obligație este înlocuită cu cea nouă ,
dacă obiectul dreptului inițial este un lucru. Dacă obiectul dreptului in ițial
este o sumă de bani, în caz de novație necesară, trebuie să existe identitate
de obiecte755. Tot în acest caz de novație, garanțiile reale sau persoane nu se
sting ; obligația nou ă fiind supusă acelorași apărări și excepții ca și cea
veche; dobâ nzile din vechea obligație nu încetează pentru noua oblig ație, iar
punerea în întârziere din vechea obligație contină să își producă efectele și
pentru noua obligație756.

6.4.1. Condițiile novației

Novația voluntară poate fi realizată dacă sunt întrunite următoarele
condiții:
– să existe o oblig ație anterioară. Nu prezintă importanță dacă
obligația novată este civilă sau naturală .757 Inițial, ob iectul ambelor obligații
era necesar să fie același, dreptul pretorian a făcut posibilă novația prin
schimbare de obiect, pretorul dând debitorului urmărit de creditor o exceptio
pacti (excepție de pact), pentru obiectul obligației vechi758.
– să existe o obligație nouă care o înlocuiește pe cea anterioară; – între
cele dou ă obligații să existe deosebire (aliquid novi) .
– novația s ă aibă loc între aceleași părți. Când novația are loc între
persoane diferite, elementul nou va consta în persoana introdusă în raportul

753 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 516.
754 P. F. Girard, op. cit., p. 731 -743.
755 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 211 nota (8) cu bibliogr afia citată.
756 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 358.
757 Non interest qualis praecessit obligatio, utrum naturalis, an civillis… qualiscunque sit,
novari potest – Nu prezintă importanță dacă obligația este naturală sau civilă; oricum ea
poate fi novată. (L.1 § 1, Dig., De novationbus, 46.2).
758 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 541. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm

275 de obligație. Noua persoană poate să ia locul creditorului sau a debitorului ;
în primul caz există novație prin schimba re de creditor iar în cel de -al doilea
caz novația are loc prin schimbare de debitor.
– părțile să urmărească realizarea novației prin intenția lor de a nova
(animus novandi) . În perioada cla sică inte nția p ărților de a nova era
prezumată . S-a con siderat ca fiind neîndoielnică voința de a nova în cazul în
care s -a schimbat una dintre părți, ori s -a schimbat cauza obligației vechi
sau obiectul prestației. Iustinian a impus ca părțile să arate în mod expres
voința de a realiza novația , nefiind admisă prezumția de novație759. Dacă
intenția părților nu era clar exprimată în vederea novației, prima obligație nu
se stinge iar noua obligație era alăturată celei dintâi760.

6.4.2. Efectele novației

Prin novație vechea obligație se stinge ipso iur e împreună cu toate
accesoriile și naște o nouă obligație. Dacă debitorul a fost în întârziere cu
privire la executarea obligației primitive, pentru obligația nouă întârzierea
era eliminată prin purgarea ei , drept consecință a intervenției mecanismului
novației.
De asemenea, garanțiile din vechea obligație nu mai subzistă pentru
noua obligație novată, la fel se întâmplă dacă vechea obligație era afectată
de modalități ( termen -dies, sau condiție -condi tio).

6.5. Compensați a (Compen satio )

Până în epoca clasică , nu a fost admisă compensația datorită rigității
regulilor prin care se derulau procesele și din cauza formalismului excesiv
în domeniu. Ulterior s-a admis compensația în anumite cazuri de excepție
iar în epoca impe rială a fost extinsă printr -un rescript imperial emis de
împăratul Marcus Aurelius . Rescriptul se referă la toate obligațiile de drept

759 Printr -o constituție din anul 530 d. Hr ., Iustinian a desființat prezumțiile de novație
solicitând părților ca animus novandi să fie stabilit „voluntate non lege” – din voința
părților nu din lege. Poziția adoptată de Iustinian cu privire la voința părților în caz de
novație, a curmat pentru o perioadă de timp controversele. Ulterior, în perioada Evului
mediu și în perioada modernă, constituția lui Iustinian a dat nașter e la alte controverse și
îndoieli în rândul romaniștilor. Pentru detalii a se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 522
cu bibliografia citată.
760 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 418. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm

276 strict. Ulterior, compensația a fost admisă și în cazul obligațiilor de bună
credință761.
Potrivit concepției j urisconsu ltului Modestin compensația a fost
definită ca fiind debiti et crediti se contributio (o balanță contabilă între o
creanță și o datorie )762. Este modul de stingere al obligațiilor atunci când
creditorul și debitorul sunt datori reciproc unul altuia. Obligațiile trebuie să
fi ajuns la scadență. O datorie cu termen nu poate să servească ca bază
pentru compensație dacă termenul nu s -a împlinit, debitorul neputând fi
lipsit de beneficiul termenului fără știrea și în contra voinței sale763.
Dacă cele două obligații reciproce nu sunt egale, stingerea are loc
până la concurența celei mai mici iar executarea poate să aibă numai pentru
diferență. Se poate spune că în acest caz fiecare parte are dublă calitate
judicium duplex , de creditor și de debito r. În vechiul drept roman nu a fost
admisă compensația decât începând din epoca clasică.
Compensația este de trei feluri: legală, judecătorească, voluntară.
Aceleași moduri de compensație există și astăzi în dreptul modern.

6.6. Iertarea de d atorie (Pactum de non petendo )

Este actul juridic prin care creditorul înțelege să renunțe la dreptul
său față de debitor.
Renunțarea creditorului nu se presupune (renunciatio non
praesumitur) , ea trebuie să rezulte întotdeauna expres din modul de
manifestare al creditorul ui. Iertarea de datorie putea să aibe loc p rin
declarația creditorului că a primit de la debitor prestația datorată, fără ca în

761 Dacă se întâmpla ca Primus să datoreze lui Secundus o sumă de bani și nu o achită, era
chemat în judecată de Secudus . În zadar Primus ar fi formulat o cerere reconvențională în
care să arare că și Secundus îi este dator cu o sumă de bani, judecătorul la Roma era un
jurat civil fără a fi necesar să cunoască dreptul. El era legat cu judecarea unei singure
chestiuni: aceea prin care Secundus îi cere lui Primus o sumă de bani și pentru care
urmează să se pronunțe. Această situație a durat până în epoca împăratului Marc Aureliu
când s -a permis lui Primus să ridice excepția de d ol (exceptio doli) împotriva lui Secundus
care îi cere plata datoriei deși Secundus este și el dator la rândul său către Primus. Folosind
exceptio doli, Primus putea să obțină compensația creanțelor pronunțată de judecător.
Iustinian a mers mai departe și a stabilit că într -un asemenea caz, chiar dacă Primus și
Secundus nu se află în proces, dar între ei există datorii reciproce ce se pot compensa,
operațiunea compensației se produce ipso iure, fără a fi necesar invocarea excepției de dol.
A se vedea Tr. Io nașcu, Curs de drept civil. Teoria generală a obligațiilor în afară de
izvoare, (Curs litografiat), Universitatea Mihăileană Iași, 1935 -1936, p. 83.
762 Vl. Hanga, M. – D. Bocșan, op. cit., p.298; Cr. Murzea, op. cit., p. 217.
763 Quod in diem debetur, non co mpensabitur antequam dies venit, quanquam oporteat. –
Datoria cu termen nu poate fi compensată înainte de împlinirea termenului, cu toate că
lucrul este datorat. (L. 7, Dig., De compensationibus, 16. 2). Formatat: Indent: La stânga: 0 cm

277 realitate obligația să fi fost executată. În acest caz se spunea că iertarea de
datorie a re loc printr -o plată imaginară, creditorul urmărind să dezlege
debitorul gratuit de obligație îl iartă de datorie.
Creditorul avea dreptul să ierte toți debitorii, atunci cînd obligația
incumbă la mai multe persoane, sau poate să ierte pe unul ori numai o parte
din ei764.
Iertarea de datorie putea să intervină prin moduri civile sau
pretoriene ; însă în raport de modurile cum are loc , implică un adevărat
contract765.
In ce privesc modurile civile de iertare de datorie, ele se confundă cu
modurile formale de plată (per aes et libram, acceptilatio766). În cazurile
menționate, iertarea de datorie poate să intervină printr -un act contrar
(contrarius actus) aceluia care a dat naștere obligației. De pildă, dacă este
vorba de un nexum , creditorul putea să renunțe la datorie utilizând procedeul
per aes et libram care presupune prezența părților, balanța, cinci martori și
libripens . În prezența lor, debitorul declară că face plata însă, în realitate,
plata nu a avut loc pentru că s -a înțeles cu creditorul iar acesta l -a iertat de
datorie.
Când s -a încheiat o obligație verbală (verbis) , remiterea de datorie
intervenea prin pronunțarea unor cuvinte contrarii acelora prin care se
încheia obligația , iar în caz de contracte litteris iertarea de datorie avea loc
printr -un act simetric contractului litteris .
În ce privesc modurile pretoriene de iertare de datorie, ele au apărut
mai târziu din rândul cărora menționăm: pactum de non petendo și
contractus consensus767.
Pactum de non petendo . Chiar dacă pactele nu erau creatoare de
obligații și nici nu le puteau stinge pretorul printr -un edict permite ca
iertarea de datorie să aibă loc printr -un pact. Pactum de non petendo fiind un
act nesolemn, izvorul său e ste simpla manifestare de voință a părților768.
Pactum de non petendo , este înțelegerea dintre creditor și debitor
prin care creditorul promite debitorului să nu reclame datoria niciodată (in
perpetum) sau înt r-un interval de timp stabilit (intra certum tempus)769. O

764 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 445.
765 C. Șt. Tomu lescu, op. cit., 1973, p. 256.
766 Este vorba despre așa -numita acceptilatio cu cele două forme ale sale: acceptilatio
verbis când se renunță la obligație născută din contracte verbis și acceptilatio litteris dacă
obligația provine dintr -un contract litter is. A se vedea C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p.
256.
767 P. F. Girard, op. cit., p. 755 -757.
768 C. Stoicescu, op. cit., p. 409.
769 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 424. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm

278 atare înțelegere putea să aibă loc între părți cu termen sau condiție. Pactum
de non petendo putea să fie anulat printr -un nou pact de petendo , caz în care
datoria devenea din nou validă.
Contrarius consensus. Printr -un ac ord de voință în sens contrar
(contrarius consensus ) părțile au posibilitatea să renunțe la un contract
consensual care nu s -a executat . Așadar, în conformitate cu regula mutus
consensus – mutus disensus se putea reveni la situația de mai înainte , părțile
fiind dezlegate de legătura juridică formată prin contract. Totuși, atunci când
la contractul consensual s -au alăturat obligații verbis asemenea obligații nu
se sting dat fiind faptul că lipsește contrarius actus770.
Ca să aibă loc contrarius c onsensus era necesar să fie întrunite
cumulativ următoarele condiții :
-voința părților este necesar să urmărească d esființarea întregului
contract nu doar a unor clauze din el;
-contrarius consensus să intervină înainte de ex ecutarea întregului
contract ori a unor clauze pe care le cuprinde771.
Sunt autori772 care vorbesc și despre un alt mod prin intermediul
căruia poate să aibă loc iertarea de datorie. Acest mod este cunoscut sub
denumirea de pardonul.
Pardonul este iertarea de datorie intervenită între creditor și
debitor în ca zul cînd debitorul a comis un delict. Datoriile rezultate din
delict pe care debitorul urma să le suporte, pot fi iertate fără nici o
formalitate. Acest lucru se explică din punct de vede re istoric, delictele
vechi erau la îndemâna victimei invocând și obținând dreptul de răzbunare.
Or, cel ce are dreptul să se răzbune, la fel de îndreptățit este să și ierte
făptuitorul de orice pedeapsă.

6.7. Imposibilitatea de executare

Romanii au admis stinger ea obligațiilor și în ipoteza în care
executarea a devenit imposibilă pentru debitor. Nimeni nu poate fi obligat să
execute ceva ce a devenit imposibil de executat (ad impossibilium nula
obligatio) . Principiul de drept al imposibilit ății de executare este expresia
unui adevăr natural.
Imposibilitatea de executare putea să aibă loc atunci când obiectul
obligației este un lucru cert, adică un lucru individual determinat (debitor rei

770 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 425.
771 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 257.
772 Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 310.

279 certae interitu rei liberatur) , dar nu putea fi invocată dacă debitorul a fost
pus în întârziere chiar dacă obiectul obligatiei era un lucru cert773.
Dacă obiect al oblig ației îl formează bunuri de gen nu și de specie,
debitorul rămâne încontin uare obligat la plată cu toate că lucrul a pierit, în
baza principiului că bunurile de gen nu pier (genera non pereunt ).
Pentru ca debitorul să fie exone rat de executarea obligației, este
necesar ca lucru l să fi pie rit fără dolul sau culpa sa. În caz contrar ,
exonerarea debitorul ui de răspundere prin imposibilitatea de executare
rămâne fără efect .
Imposibilitatea de ex ecutare putea să a ibă loc în oricare din
următoarele moduri :
– să existe o imposibilitate de executare materială. D e pildă, în cazul
în care primus se obl igă față de secundus să-i transmită prin vânzare
proprietatea asupra sclav ului tertius însă, d upă încheierea contractului , dar
înainte de transmiterea proprietății , sclavul încet ează din viață motiv pentru
care primus se află în imposibilitate de a -și onor a obligația .
-imposibilitatea de executare a obligației pentru debitor, putea să fie
și de natură juridică . Este cazul când bunul obiect al contractului a fost răpit
de inamic.

6.8. Confuziunea (Confusio )

Confuziunea este modul de stingere a l obligațiilor prin întrunirea
asupra aceeași persoane a celor două calități (creditor -debitor ). Cele două
însușiri se exclud reciproc ; nimeni nu poate fi propriul său creditor, nici
propriul său debito r (nemo potest a semet ipso exigere) . Este cazul unicului
moștenitor care vine la succesiunea creditorului sau invers774.
Este de observat că în caz de confuziune, debitorul nu face nici o
prestație iar creditorul nu prim ește nimic, în realitate dreptul subzistă însă,

773 Șt. Cocoș, op.cit., p. 200.
774 De exemplu: primus în calitate de fiu al lui secundus , datorează acestuia o mie de
sesterți dintr -un împrumut (mutuum) . La rândul său, secundus datorează fiului său primus o
sumă de ba ni din executarea unor lucrări împreună prețul fiind integral încasat de secundus ,
fără să fi remis lui primus partea de sumă ce i se cuvenea. La moartea lui secundus, primus
fiind unicul său moștenitor (succesio per universitatem) , se găsește în dublă cal itate: pe de o
parte este debitor pentru ce datorează din împrumut, iar pe de altă parte, este creditor pentru
suma ce urma să i -o remită secundus din executarea lucrării. Cele două calități deținute
acum de primus (creditor -debitor) sunt contradictorii, d atoria și creanța au devenit ale uneia
și aceeași persoane. Primus nu poate să urmărească creanța contra lui însuși după cum nu
poate fi obligat sieși cu nimic.

280 fiind vorba de întrunirea ambelor calități debitor -creditor asupra unei
singure persoane, nu există nici o rațiune de a acționa în judecată775.
Confuziunea poate fi totală sau parțială ; este totală dacă atrage
stingerea absolută a datoriei și este parțială dacă stinge numai o parte din
datorie.
Confuziunea poate să aibă loc atât cu privire la creanțe dar și în
materie de drepturi reale.

6.9. Moartea

În vechiul drept roman , obligația era personală neexistând
posibilitatea transmiterii ei că tre alte persoane inter vivos sau mortis causa .
Fideli acestor concepții , o lungă perioadă de timp jurisconsulții romani au
menținut obligația netransmisibilă . Moartea uneia dintre p ărți avea drept
efect stingerea obligați ei. Dacă a decedat creditorul, debitorul nu va mai
avea nici o datorie față de moștenitori iar dacă a decedat debitorul,
creditorul nu mai putea cere de la nimeni executarea obligației.
Consecințele er au deosebit de drastice în acele vremuri și riscurile
destul de însemnate pentru orice persoană care se lega juridic de alta
(vinculum iuris) . Pentru evitarea consecințelor nefavorabile provenite din
moartea oricăreia dintre părți s -a admis de către jurisc onsulții romani
procedeul pluralității de debitori care urmau să răspundă solidar în caz de
neexecutare a obligației . Într -o asemenea situație moartea unuia dintre
debitorii solidari dădea posibilitatea creditorului să solicite întreaga plată de
la oricare dintre ceilalți debitori rămași în viață, în acest mod înlăturându -se
riscul imposibilității executării obligației.
De asemenea, tot în vederea înlăturării riscurilor nexecutării
obligației în caz de moarte , adeseori părțile apela u la gara nții persoane .
Istoria consemnează situații prin care creditorul pentru a sili pe moștenitori
să achite datoria debitorului decedat , se opunea ca debitor ul decedat să fie
îngropat.

6.10. Capitis deminutio

Persoana a cărei ca pacitate jurid ică a fost lovită de capitis
deminutio indiferent de modalitate și de fo rme, atrage după sine stingerea
datoriilor debitorului avute anterior față de creditor . Acest fenomen s -a

775 Confusio potius eximit personam ab obligatione, quam extinguit obligationem –
Confuziunea el iberează mai mult pe debitor decît stinge obligația. A se vedea S. G.
Longinescu, op. cit., II, p. 538.

281 perpetuat până în perioada lui Iustinian când sti ngerea obligațiilor s -a
restrîns doar în cazul în care debitorul a suferit capitis deminutio mix ima și
capitis deminutio media fără ca st ingerea să intervină și în caz de capitis
deminutio minima .
În caz de adrogație erau transmise către adrogant numai creanțele
pe c are le -a avut a nterior adrogatul , iar datoriile acestuia erau stinse în
întregime . Pe ace astă cale , era înlăturată posibilitatea creditorilor
adrogatul ui dinainte de adrogare să urmărească și să obțină creanțe le după
ce a avut loc adrogația .
Folosind procedeul adrogației , se ajunge pe cale ocolită ca toți
creditorii adrogatului să fie înșelați în așteptările lor , dat fiind faptul că prin
adrogare adrogatul suferea capitis deminutio .
Pentru a în lătura posibilitatea debitorilo r să evite plata creanței ca
urmare a adrogației compromițând astfel intereselor creditorilor, la
intervenția pre torului s -a stabilit că drepturile persoanei atinsă de capitis
deminutio prin adrogație se pot dobândi de adrogant numai după plata
datoriilor . În privința datoriilor , s-a stipulat că ele urmează să fie plătite în
limita bunurilor care au fost primite776.

6.11. Prescripția extinctivă

O lungă perio adă romanii nu au atribuit timpului efectul de a stinge
raportul de obligație. Până în epoca dreptului post-clasic obligațiile erau
perpetue. În baza acestei reguli obligațiile puteau fi executate indiferent de
perioada de timp în care s -au format777. Mai tîrziu, p rintr-o constituție a
împăraților Honoriu și Theodosiu perpetuitatea obligațiilo r este
reformată778. În conținutul acestor constituții sunt stabilite termene în
înteriorul cărora obligațiile pot fi îndeplini te.
Apare așadar, prescripța libera torie (praescriptio longi temporis) , în
cazul acțiunilor personale corespunzătoare p rescripției extinctive din dreptu l
modern . Depășirea termenelor stabili te prin constituțiile menționate , atrage
prescripția dreptului stabilit prin obligație .

776 I. M. Anghel, op. cit., p. 208.
777 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 430.
778 Constituția nu s -a păstrat însă găsim informații despre ea în codul lui Ius tinian. După
moartea împăratului Theodosie cel Mare, prin noi constituții date de fiul său Honorius și
apoi de nepotul său Theodosie cel Tânăr este menținută prescripția de 30 de ani.
Constituțiile, confirmate mai târziu prin altele, au fost deosebit de ap reciate de împăratul
Valentinian, având meritul de a asigura celor vizați o liniște completă (humano generi
profunda quiete prospexit) . Se vedea, D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român,
vol. IV, București, Tipografia Curții regale F. GÖBL FII s.a., 1926, p. 678.

282 În privința termenelor, menționăm că ele variază între 30, 40 și 50 de
ani în raport de obligație și de beneficiar . Până la împlinirea prescripției ,
obligația putea să fie stinsă pe baza unor formalizăți simetric inverse.
Excepții: acțiunea în garanție ( actio auctoritatis ) se stinge pentru vânzător
după trecerea unui interval de 2 ani iar a cțiunile honorandi se stin g după
împlinirea termen ului de 1 an.
În afară de cazurile pe care le -am analizat cu privire asupra modului
de stingere a obligațiilor, dreptul roman a cunoscut și alte situații de stingere
a obligațiilor779.

Secțiunea 7
MODUL DE TRANSFER AL CREANȚELOR ȘI DATORIILOR

7.1. Noțiuni generale

La început , drepturile de creanță erau socotite drepturi care priveau
doar pe creditor și p e debitor fără posibilitatea de a putea fi transmise altor
persoane . Imposibilitatea transmiterii obligațiilor a corespuns concepțiilor
vremuri lor vechi , potrivit cu care obligația este considerată o legătură între
părți ce nu poate fi modificată. Abia mai tîrziu și numai prin excepții admise
de pr etor s-a admis transferul obligațiilor de la o persoană la alta .
Una dintre primele posibilități de transfer a obligației a rezultat din
fenomenul natural al morții când, după o lungă perioadă de rigiditate și
imobilitate privind raportul de ob ligație, s -a admis trecerea creanței de la
decedat către moștenitori. Această regulă, este întâlnită în Legea celor XII
table unde se stipulează că pot fi transferate creanțele persoanei decedate
către moștenitori.
Principiul de care au fos t călăuziți romanii are la bază ideea prin
care moș tenitorul succesiunii este continuatorul personalității defunctului
urmând să suport e în această calitate datoriile defunctului dar să obțină și

779 Creditorul care își face singur dreptate, drept pedeapsă pierde dreptul asupra acelei
creanțe, cesiunea in potentiorem stinge creanța întrucât asemenea cesiuni erau interzise în
temeiul unui decret emis de împăratul Marc Aureliu; sti ngerea obligației principale atrage
stingerea obligației accesorii. Pentru detalii și lămuriri a se vedea S. G. Longinescu, op. cit.,
II, p. 548. Formatat: Stânga-dreapta

283 drepturile de care a beneficiat acesta în timpul vieții. Ulteri or s-a admis
transferul obligațiilor și între vii.

7.2. Cesiunea de creanță și Cesiunea de datorie

Principalele mijloace admise pentru transferul obligațiilor între
persoane în viață au fost cesiunea de creanță și cesiunea de d atorie. În
dreptul roman nu au existat procedee speciale prin care să poată fi realizate
cesiunea de creanță sau de datorie. Ambele puteau fi realizate prin procedee
indirecte . Pentru cesiunea de creanță se folosea novația prin schimbare de
creditor , manda tul in rem suam etc. În schimb cesiunea de datorie s -a admis
doar prin litis contestatio sau prin expromisio .
Cesiunea de creanță este conve nția prin care creditorul cedează
creanța pe care o are împotriva debitorului, către un terț780. Procedeul
cesiunii de creanță are caracteristicile vânzării dacă se plătește un preț, dar
poate apare și ca donație , constituire de dotă, dare în plată sau împrumut.
Cesiunea de creanță se aplică numai drepturilor de creanță nu și
drepturilor reale pentru care există procedee specifice de înstrăinare.
Schimbarea debitorului în cesiunea de datorie a fost admisă târziu și
numai cu consimțământul creditorului. Împărații Valentinian și Theodosiu
au interzis și pedepsit cesiunea creanțelor litigioase, dacă acțiunea a fost
intentată și există litis contestatio . Iustinian a interzis tutorilor și curatorilor,
chiar după terminarea însărcinării lor, să devină cesionari de creanțe
împotriva acelora a căror bunuri le -au administrat781.

Secțiunea 8
GARANTAREA OBLIGAȚIILOR

8.1. Noțiuni gene rale

Din analiza definiției obligației rezultă că elementul decisiv între
părțile raportului de obligație este legătura juridică ( vinculum iuris ). Datorită
legăturii creditorul are posibilitatea să solicite executarea prestației de la
debitor. Dacă debit orul nu -și executa obligația, creditorul putea lua măsuri
radicale chiar, și mai ales, împotriva propriei persoane a debitorului. Cu
toate măsuri le radicale și brutale aflate la dispoziția creditorului , adeseori

780 Id quod nostrum est, sine facto nostro ad alium transerri non potest. – Ce ne aparține nu
poate fi transfer at altuia fără consimțământul nostru. ( L. 11, Dig., De divisione regulis iuris
antiqui 50. 17 ).
781 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 448.

284 obligația la care s -a angajat debitorul nu se mai putea executa. Măsura
executării corporale s -a dovedit , în timp, ca fiind lipsită de efi ciență .
Aplicarea ei nu îndestula creditorul. Pentru a preveni o asemenea
eventualitate , s-a ajuns la formula prin care o dată cu încheierea convenției ,
creditoru l se vede îndreptățit să solicite garanții debitorului , cu scopul de a
se pune la adăpost în ca z de insolvabilitate a acestuia782.
Garanțiile sunt procedee juridice create în favoarea creditorului cu
scopul asigurării îndeplinirii obligației de c ătre debitor în cazul
insolvabilități i acestuia783.
Garanțiile se împart în două categorii: personale și reale. La rândul
lor, garanțiile persoanle sunt d e două feluri : garanții personale formale aici
fiind incluse : sponsio , fidepromissio și fideiussio . Din a doua categorie
denumită ga ranții personale neformale fac parte : pactul de constitut,
receptum argentariorum și mandatum pecuniae credendae784.

8.2. Garanțiile personale

Sunt cele mai vechi garanț ii din dreptul roman în raport cu tipul
de garanții reale care au apărut mai târziu. Garanțiile persoanle se realizau
prin adăugarea la debitorul inițial a unuia sau mai mulți garanți (ad
promiso). Dacă cineva dore ște să garanteze personal o persoană îndatorat ă
juridicește la altul, se alătură datornicului în calitate de nou datornic
(correus promittendi, correus debendi) și se obligă în mod principal cu el
așa încât creditorul atunci când nu se îndestulează de la debitor va încerca să
se îndestuleze de la cel care s -a alăturat datornicului. Din această
perspectivă se observă că în această situație nu suntem în fața unei adevărate
garanții, dat fiind faptul că acela care intervine alături de debitor , se obligă
în mod principal nu subsidiar și accesoriu cu datornicul785.
În vederea realizării garanțiilor perso nale se utilizau contractele
verbis prin încheierea, mai întâi, a obligației principale dintre creditor și
debitor apoi creditorul adresa debitorului accesor o nouă întrebare dacă
consimte același lucru ca debitorul principal . În raport de răspunsul

782 Toată istoria garanțiilor are la bază aceeași luptă: pe de o parte, creditorii și juriștii
urmăresc să întăreasc ă și să sprijinie posibilitățile de recuperare a creanțelor de la debitori
iar, pe de altă parte, actele normative emise cu scopul de a ușura situația garanților.
Ușurarea situației garanților s -a impus datorită faptului că, de cele mai multe ori persoana
garantă risca să devină victimă față de ajutorul oferit părților din contract. A se vedea Gr.
Dimitrescu, op. cit., II, p. 279.
783 T. Sâmbrian, op. cit., p. 130.
784 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p. 217.
785 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 568.

285 debito rului accesoriu garanția era formată sau nu. Dacă răspunsul era
„spondeo !” contractul de garan ție se considera încheiat786.

8.2.1. Garanții personale formale

8.2.1.1. Fidepromissio

A fost cuno scută în dreptul roman începând din secol ul al III –
lea î. Hr . În ce privește modul cum se formează fidepromi ssio, se
observă o formulă aproapiată de formula întîlnită în caz de sponsio .
Diferența dintre cele două constă în faptul că pentru a se forma
fidepromisio se utiliza cuvântul fidei promisi o (promit cu bună -credință)
în plus față de sponsio .
Spre deosebire de sponsio care era accesibilă numai
cetățenilor romani, fidepromisio putea fi folosită și de peregrini. De
altfel, a cest gen de garanție s -a născut în favoarea credito rilor peregrini
lipsiți de ius comerci i, persoane care nu aveau dreptul să pronunțe verbul
spondeo în raporturile juridice787. Debitorul care nu își onorează datoria
la scadență , dă prilejul creditorului să treacă direct la executarea
garantului fără ca în p realabil să fi început executarea împotriva
debitorului. De unde rezultă că sponsorul și și garantul fidepromisio
aveau o poziție juridică mai grea decât situația debitorului pe care -l
garantau.
Epistula divi Hadriani a stabilit pent ru cosponsorii și
cofidepromisorii din provinc ii dacă oricare dintre ei a fost reclamant să
execute întreaga obligație a debitorului, are dreptul să ceară divizarea ei
între toți cogaranții solvabili, atunci când există litis contestatio788.

8.2.1.2. Fideiussio

786 Cr. Mu rzea, op. cit., p. 221.
787 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 228.
788 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 570.

286 Este cea ce se înțelege prin expresia „consimt pe cuvântul
meu” . În conformitate cu dreptul roman, garantul își lu a angajamentul
pe cuvânt c ă va achita datoria debitorului dacă acesta nu și -o onorează.
Efectele produse de fideiussio sunt deosebit de energice pentru
cei care garantau o datorie. Oricine poate să garanteze datoria la care s –
a obligat debitorul789. Un fideiusor are dreptul să garanteze un alt
fiedeiusor având debitor diferit790. Fideiusorul poate să garanteze datorii
indifer ent de izvorul lor, chiar și obligații naturale.
În cazul în care datoria este garantată prin mai mulți fideiusori,
fiecare fideiusor poate fi obligat să plătească întreaga datorie către
creditor a cărui plată va elibera atâ t debitorul cât și pe ceilalți fideiusori.
Creditorul are drept de urmărire atât împotr iva debitorului
principal dar și împotriva fideiusor ului. Adeseori creditorul formula
acțiunea direct împotriva fideiusorului din două motive : un prim mot iv
privește solvabilitatea mai mare a garantului decât a debitorului , mai în
toate cazurile. Î n al doilea rând , formulând acțiune împotriva debitorului ,
creditorul ar fi fost în imposibilitate să mai acționeze apoi pe garant
datorită efectului extinctiv a lui litis contestatio prin care dreptul său se
stingea în întregime791. Abia din perioada lui Iustinian creditorul a fost
obligat să urmărească mai întâi debitorul principal și apoi pe fideiusor
dacă nu a recuperat întreaga datorie de la debitor792.
Inițial garantul avea o situație defavorabilă dar ulterior au fost
create în favoarea sa trei acțiuni:
a)Beneficium cedendarum actionum (beneficiul de cesiune de
acțiuni). Prin aceasta garantul care a plătit în locul debitorului are dreptul să
ceară creditorului să-i fie cedate acțiunile contra debitorului.
b)Beneficium diviziones – beneficiul de diviziune a datoriei
între toți garanții.
c)Beneficium excusionis – beneficiul de discuțiune.
Fidejusorul are dreptul să opună creditorului toate excepțiile
inerente datoriei debitorului cum ar fi, de pildă, compensația, prescripția etc.
Dreptul de a invoca excepțiile legate de datorie este un drept personal al

789 Fidejubere pro alio potest quisque, etiam si promissor ignoret. – Oricine poate garanta
un debitor, chiar în necunoștința acestuia din urmă. (L.30, D ig., De fidejussoribus, 42. 1).
790 Pro fidejussore fidejussorem accipi nequaquam dubium est. – Un fideiusor poate, fără
îndoială, să garanteze un alt fideiusor. (L. 8 § 12, Dig., De fidejussoribus, 46. 1).
791 Cr. Murzea, op. cit., p. 223.
792 Vl. Hanga, M. J acotă, op. cit., p. 365.

287 fidejus orului, de unde rezultă că po t fi invoca te chiar dacă debitorul a
renunțat la ele793.
Nu încheiem prezentarea garanțiilor fără să amintim de două
cauțiuni vechi, caracteristice dreptului roman. Este vorba de praedes și
vades .
Cauțiunea cu noscută sub denumirea de praedes se folosea atunci
când un particular încheia un contra ct cu statul sau cu o cetate de cetățeni
sau chiar de latinii prin rostirea unor cuvinte sacramentale (praedes datio) .
Principala caracteristică a cauțiunii praedes o reprezint ă faptul că
o dată constituită , debitorul principal este eliberat complect, de unde
deosebirea esențială de cauțiunea obișnuită.
În ce privește vades , această cauțiune a avut loc în materie de
procedură, prin ea se garanta prezentarea la proces al pârâtului la un anumit
termen. Cons tituirea avea loc cu respectarea anumitor solemnități , iar
sancțiunea încălcării ei consta în plata unei sume de bani.

8.2.2. Garanții personal e neformale

Sunt acele tipuri de garanții care nu necesită moduri deosebite în
vederea constituirii lor. Ele au apărut mai târziu decât garanțiile personale
formaliste.
Datorită creșterii și diversificării volumului de tranzacții
comerciale și cămătărești , a fos t resimțită necesitatea altor forme de
garanție, lipsite de rigorile formalismului vechilor c onvenții ori prin
atenuarea lor. Noile garanții urmau să răspundă pe deplin cerințe lor impuse
de societatea romană.

8.2.2.1. Pactul de c onstitut

Este creația pretorului apărând ca modalitate de sprijin în
favoarea creditorului. Una din aplic ațiile pactului de constitut a fost
cunoscută sub denumirea de constitutum debiti alinenii (pactul pentru
fixarea unui nou termen al datoriei), fiind destinat în vederea garantării
anumitor obligații.
La origine, pactul de constitut a fost sancționat de pretor printr -o
actio pecunia constituta dacă obiectul obligației era o sum ă de bani. Din

793 Omnes exceptiones quae reo competunt, fidejussori quoque, etiam invito reo, competunt.
– Toate excepțiile debitorului principal aparțin fidejusorului, chiar împotriva voinței celui
dintâi. (L.19, Dig., De exceptionibus, 44. 1).

288 perioada lui Iustinian se putea făgădui orice obligație indiferent de obiect794.
Datoria poate fi debiti proprii , când debitorul cu acordul creditorului
înțelege să amâne la o dată ulterioară executarea obligației pe care ș i-a
asumat -o.
În afară de pactul de constitut debiti proprii, în dreptul roman a
existat și p actul de constitut debiti alieni795. Acest pact este o garanție
personală neformală prin intermediul căreia o perso ană, de regulă un
bancher, se obligă să achite datoria clientului său la un alt termen decât cel
prevăzut în obligația preexistentă. A ngajament ul terțului are loc ca urmare a
faptului că debitorul principal (clientul) nu -și po ate onora datoria față de
creditor la termenul stabilit. În asemenea împrejurări , debitorul încheie o
nouă convenție cu bancherul său pentru ca acesta să achite datoria către terț
la noul termen fixat.
Înțelegere a era denumită constitutum debiti alineni . Inițial s -a
aplicat doar obligațiilor care ave au ca obiect o sumă de bani. M ai târziu
sfera de aplicare s -a extins , dat fiind faptul că se crează în sarcina celui care
garantează o obligație independentă în raport cu obligația principală. Așa
fiind, deși suntem în sfera obligațiilor de garanție, obligația născută din
const itutum debiti alineni nu se stinge odată cu obligația principală pentru
că nu urmează soarta acestei obligații796.
Când bancherul se obligă prin pactul de constitut la o sumă mai
mare decât datoria clinetul ui său către terț , obligați a nu este lovită de
nulitate, ea se reduce până la valoarea obligației garantate .
Dacă mai multe persoane se obligă prin constitutum debiti alieni,
vor fi răspunzători in solidum pentru obligația asumată797.

8.2.2.2. Mandatum pecun iae credendae

Este garanția personală neformală prin care o persoană numită
mandant însărcinează o altă persoană numită mandatar în vederea acordării

794 În perioada veche, datornicul care făgăduiește creditorului său plata datoriei la o dată
fixă și nu se ține de cuvânt, pretorul considera încălarea un act foarte grav. Pe temeiul
făgăduieli, creditorul era autorizat că poate dispune de banii din ziua f ixată cu debitorul,
putând în acest fel să promită plata către o altă persoană. Dacă debitorul nu respectă
înțelegerea, creditorul cu concursul pretorului care îi acordă actio pecunia constituta, are
dreptul să cerară doar despăgubiri pentru pagubele prici nuite prin neplată, însă nu putea să
ceară executarea prestației pentru că prestația a fost stabilită cu termen care a expirat fără să
fie executată. A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 326.
795 Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 287.
796 E. Molcuț , op. cit., 2007, p. 234.
797 S. G. Longinescu, op. cit., II, p.578.

289 cu împrumut a cărui beneficiar este o terță persoană. În conformitate cu
regulile mandatului , o dată încheiată operațiunea, mandatarul devine
creditor al terțului pentru suma transmisă acestuia însă, depășind regulile de
la mandat, mandantul devine aici garantul datoriei contractată de către terț.
În ipoteza în care la scade nță, terțul nu își onorează obligaț ia,
mandatarul are dreptul să se îndrepte cu acțiune împotriva mandantului.
Acțiune a poartă denumirea de actio mandati contraria pentru că izvorul
creanței în raport cu garantul se află în contractul de mandat încheiat în tre
mandant și mandatar, iar în raport cu terțul debitor principal , izvorul
obligației se află în contractul de împrumut. Cele două obligații nu au
identitate de obiect, prin urmare efectul extinctiv izvorât din litis contestatio
va afecta doar creanța ded usă în justiție , de unde rezultă că mandatarul poate
să urmărească mai întâi debitorul principal iar apoi pe mandant798.

8.2.2.3. Receptum argentarii

Această garanție personală neformală s e bazează pe o convenție
intervenită înt re un banche r și o terță persoană . Bancherul își ia
angajamentul față de terț că va achita datoriile eventuale ale clientului său
față de terț.
Observăm în acest caz că obligația bancherului garant ia naștere
înainte de nașterea obligației debitorului principal care este clientul , tocmai
prin angajamentul luat pentru datorii eventu ale.
În situația în care bancherul nu achită terțului suma datorată de
client, la dispoziția clientului nu a terțului , se află o acțiune prin care se
putea îndrepta împotriva bancherului. Mai târziu, s -a admis că raportul
juridic are loc direct între bancher și terț împrejurare prin care receptum
argentarii a devenit o adevărată garanție personală799.

8.3. Garanțiile reale

8.3.1. Noțiuni generale

Spre de osebire de categ oria garanțiilor personale, în care o altă
persoană (debitorul accesoriu) se alătură debitorului princi pal, în cazul
garanțiilor reale creditorul afectează unul sau mai multe bunuri ale

798 E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p. 218.
799 E. Molcut, op. cit., 2007, p. 235.

290 debitorului cu scopul de a se pune la adăpost în caz d e insolvabilitate a
acestuia800.
Chiar dacă instituția garanțiilor personale este mai veche decât cea a
garanțiilor reale, r omanii a u observat superioritatea acestora din urmă ;
obiectul lor îl formau bunuri ale debitorului puse la dispoziția creditorul ui în
scopul garantării obligației . Într-o perioadă ulterioară , rolul și importanța
garanțiilo r reale a început să crească devansând unele din garanțiile
personale care încep să piardă din importanța avută anterior. Unele ga ranții
person ale nu au ajuns până în perioada modernă în schimb garanțiile reale,
cu exc epția fiduciei și intercesiunii , s-au perfecționat și au devenit forme
superioare de garanție fiind cunoscute chiar în zilele noastre.
Principalele garanții reale cunoscute în dreptul roman sunt :
fiducia cum creditore, gajul , ipotec a și intercesiunea.

8.3.2. Fiducia cu creditorul (Fiducia cum creditore )

Are loc printr -un contract real cu ajutorul căruia debitorul
transferă propri etatea unui lucru drept garanție în vederea executării unei
creanțe , iar creditorul se obligă să restituie bunul și să retransmită
proprietatea debitor ului, dacă debitorul și-a executat prestația .
Înțelegerea dintre creditor și debitor cu privire la garantarea
obligației prin fiducie poartă denumirea d e pactum fiduciae. Întotdeauna
fiducia însoțește transmiterea propr ietății în mod solemn ( mancipatio, in
iure cesio ) pentru garantarea datoriei801. Nevoile utilizării fiduciei erau
destul de variate și numeroase. Dintre acestea menționăm : de a garanta
plata unei creanțe (fiducia cum creditore) , în vederea realizării unui
depozit, constituirea unui împrumut (fiducia cum amico) etc802.
Fiducia este o garanție deosebit de puternică aflată la îndem âna
creditorului dar în aceeași măsură prezintă dezavant aje pentru debitor ,
întrucât pe toată durata contractului de fiducie debitorul se vede despuiat
de proprietatea și de folosinț a lucrului dat în garanție. R ămâne la buna
credi nță a creditorului ca o dată cu plata datoriei, să restituie debitor ului
lucrul p rimit în garanție sau să refuze, deși transmiterea proprietății a
avut loc provizoriu.
Creditorul care la scadență nu restituie proprietatea lucrului
primit în fiducie, dă posibilitatea debitorului să se îndrepte împotriva lui
cu actio fiduciae directa spre a obține restituirea lucrul ui. Împotriva

800 Vl. Hanga, M. -D. Bocșan, op. cit., 2006, p.309.
801 C. Stoicescu, op. cit., p. 437; E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 273.
802 Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 278.

291 acțiunii creditorul poate replica printr -o actio fiduciae contraria cerând
repararea pagubei pricinuită de lucru sau pentru plata cheltuielilor făcute
cu lucrul primit în fiducie.
Fiducia formează un tot unitar cu transmiterea proprietății fiind
una dintre cele mai vechi și mai importante garanții. Î ncepând din epoca
clasică se află în regres , iar la sfârșitul perioadei post -clasice nu mai
vorbeșt e de fiducie decât în mod izolat803.

8.3.3. Gajul

Gajul (pignus) este acel contract real de garanție în virtutea căruia
debitorul remite un lucru credit orului pentru a -i garanta plata. Gajul este un
contract bonae fidei , sinalagmatic imperfect, putând fi încheiat prin acordul
de voință al părților și tradițiunea lucrului. Contractul de gaj poate fi
încheiat de creditor cu debitorul sau cu o altă persoană, nefiind interzis ca
altcineva decât debito rul să garanteze o datorie pe care nu a angajat -o804.
Creditorul are obligația de a păstra lucrul iar în momentul când creanța a
fost plătită, bunul dat în gaj urmează să fie restituit.
Prin predarea bunului, debitorul nu transferă creditorului
proprietatea ci posesiunea lucrului, fapt care îndreptățea debitorul după plata
datoriei să ceară creditorului restituirea lucrului805. Debitorul continuă să
rămână proprietarul bunului pe toată durata gajului dar este lipsit de
folosința acelui lucru câtă vreme se află în stăpânirea creditorului806.
O dată cu apariția gajului pentru garantarea obligațiilor, o parte din
inconvenientele fiduciei au fost înlăturate. Cu toate acestea au existat și
dezavantaje față de fiducie întrucât debitorul pierzând posesia lucrului pe
toată durata existenței gajului, nu mai avea posibilitatea de a se folosi de
acel lucru pentru a se împrumuta cu altă sumă de bani, chiar dacă valoarea
lucrului dat în gaj putea fi mai mare decât valoarea creanței garantate.
Creditorul, primind lucrul dat în g aj, nu are dreptul să îl folosească.
Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea creditorului pentru furtum
usus (furtul folosinței). Totuși, s -a admis la un moment dat o convenție de
anticreză între c reditorul gajist și debitor prin care fructele bunu lui primit în
gaj urmau a fi păstrate de creditor drept dobânzi. Dacă fructele culese de

803 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 446.
804 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 221.
805 Creditor quoque qui pignus accepit re obligatur, qui et ipse de ea ipsa re quam accepit
restituenda tenetur actione pigner aticia. – Un creditor care primește un lucru în gaj este
obligat prin primirea acestui lucru și poate fi chemat în judecată prin acțiunea de gaj, pentru
a-l restitui. A se vedea Vl. Hanga, M. D. Bob, op. cit., p. 280 -281.
806 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 4 49.

292 creditor au valoare mai mare decât dobânzile, se scade suma și din capital
(sors). În vederea perceperii fructelor, creditorul se poate apăra folosind
interdictele pos esorii.

8.3.3.1. Bunuri obiect al gajului

În vechiul drept roman, gajul se forma doar cu privire la lucrurile
mobile . Cu începere din epoca clasică gajul a fost admis și asupra
imobilelor807. În toate perioadele existenței gajului, dreptul ro man a admis
sclavii obiect al contractului de gaj , ca orice bun mișcător proprietatea
debitorului808.

8.3.3.2. Acțiuni rezultate din gaj

La început gajul asigura o siguranță de fapt pentru că nu a
fost sancționat de pretor . Mai târziu, gajul a fost sancționat prin interdicte le
folosite pentru ocrotirea dreptul ui de retenție . O dată cu apariția legii
Aebutia gajul este sancționat printr -o acțiune personală.
Debitorul trebuie să garanteze calitățile lucrului dat în gaj și
răspunde pentru stricăci unile provenite din cauza lucrului809. Răspunderea
debitorului poate fi angajată în caz de culpa levis in abstracto sau de dol. La
rândul său creditorul, primind lucrul în gaj devine răspunzător de pierderea
lui, dacă a avut loc prin culpa levis in abstracto sau dol.
Atât creditorul cât și debitorul au la îndemână acțiuni în vederea
apărării drepturilor lor. Obligațiile debitorului au fost sancționate prin
acțiunea pigneraticia contraria iar obligațiile creditorului prin acțiunea
pigneratic a
Până în epoca lui Iustinian gajul nu a fost o garanție reală pentru că
nu acorda drept de urmărire, ulterior s -a admis în favoarea debitorului o
acțiune reală în revendicare, pentru a cere restituirea lucrului dat în gaj,
nefiind astfel expus insolvabilității creditorului810.

807 După cum ne spune Gaius pignus appellatum a pugno, quia res, quae pignori dantur
manu traduntur (gajul a luat numele de la pumn, fiindcă lucrurile care se dau în gaj se remit
de la mână la mână). Apud, Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 367.
808 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 680.
809 C. Stoicescu, op. cit., p. 320.
810 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 276.

293 8.3.4. Ipoteca (Hipoteca)

Întrucât fiducia prezenta dezavantaje pentru debitor, iar
gajul prezenta dezavantaje pentru creditor, s -a recurs la un moment dat
la o nouă formă d e garanție care să dea satisfacție mai mare ambelor
părți. Această garanție este ipoteca811. Originea ipotecii este foarte
veche. Grecii o întrebuințau pe scară largă sub denumirea de (ipotiki) iar
în dreptul roman a existat din secolul I , d. Hr812.
Forma veche a ipotecii apare într -o oarecare măsură ca un
drept de retenție813. De pildă , arendașul unui teren g aranta plata arenzii
cu uneltele și cu celelalte bunuri folosite la exploatarea ogorului. În baza
interdictului Salvian, proprietarul moș iei arendate devine posesor asupra
bunurilor aduse pentru exploatarea terenului. Acest drept conferit
proprietarului moșiei se numea hipoteca . Mai târziu a fost creată Actio
Salviana prin care propr ietarul moșiei poate să fie pus în posesia
bunurilor arend ate chiar dacă au fost vândute la terțe persoane814.
Ipoteca a fost organizată de pretor, dar în forme incipiente nu
a exista t o demarcație precisă între ipotecă și gaj. Într -adevăr, în
vechime ipoteca se confunda cu gajul dovadă fiind faptu l că cele două
aveau aceeași denumire : pignus.
Elementul comun al gajului cu ipoteca rezultă din faptul că
ambele erau incluse în categoria garanții lor putând fi constituite fără nici
o formalitate, prin simpla voință a părților .

8.3.4.1. Caracterele ipotecii

Principalele caractere ale ipotecii sunt următoarele :
Este un drept real întrucât conferă urmă rire și preferință
creditorului în raport cu alți creditorii chirografari ;
Nașterea ipotecii are loc prin voința părților ;
Ipoteca este secretă, clandestină și fără publicitate . Aceste
trăsături ale ipotecii au a constituit dezavantaj e pentru părți le care o utilizau .
De aceea ipoteca în dreptul roman nu a dat bune rezultate, caracterul secret
și clandestinitatea fiind trăsături de natură a primejdui nevoile reale ale
creditorului815;

811 C. Stoicescu, op. cit., p. 437.
812 C. St. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 264.
813 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 585.
814 E. Molcuț, D. Oancea , op. cit., p. 226.
815 Ipoteca în dreptul roman prezenta și un alt inconvenient. În caz de pluralitate de
creditori ipotecari, numai primul creditor beneficiază de ius distrahendi prin punerea în

294 Are ca obiect bunuri imobile dar și mobile. Într-adevăr, la Roma
bunuri le mobile puteau fi ipotecate la fel cum erau ipotecate bunurile
imobile. Totuși, în ce privește bunurile mobile au fost admisă ipoteca numai
pentru anumite categorii ușor de stabilit și de individualizat. Este cazul
fondurilor de comerț, nave, sclavi, turme de animale etc.
Ipoteca are caracter indivizibil, putând fi exercitată în întregime
pe fiecare porțiune din lucrul ipotecat, fiecare parte din lucru aflându -se la
dispozi ția credi torului pentru satisfacerea întregii creanțe.
Împăratul Leon filosoful prin Legea a XI -a din Codex în Titlul
Qui potiores in pignore , cartea a VIII -a stabilește că ipoteca formată printr –
un act public sau cea formată prin înscris sub semnătură privată , subscrisă
de 3 martori , are întâietate față de alte ipoteci.

8.3.4.2. Modur i prin care se constituie ipoteca

În ce privește modul de constituire, ipoteca se poate forma prin
trei modalități : prin convenție , prin testament și prin lege.
Persoana care constituie ipoteca asupra bunului , trebuie să aibe
în proprietate acel bun, să beneficieze de toate drepturile civile sau
pretoriene și să fie capabil de înstrăinare.

8.3.4.3. Efectele și rangul ipotecii

Bunul ipotecat, pe toată durata cât creanța a fost garantată,
rămâne la di spoziția debitorului . Dacă deb itorul își onorează obligația ,
stingerea obligației prin plată stinge și ipoteca.
În ipoteza în care debitorul nu își onorează datoria la scadență,
efectele ipotecii sunt energice: creditorul are dreptul de a poseda ( ius
posidendi ) și dreptul de a vinde bunul ( ius distrahendi ) grevat cu ipotecă816.
Se pune problema rangului ipotecii când sunt mai mulți creditori
ipotecari. Prioritatea la primirea plății se fixa în baza principiului prior
tempor e potior iure (mai curând în timp mai tare în drept) .

vânzare a bunului, fără ca ceilalți creditori ipotecari să b eneficieze de un asemenea drept. În
plus, în caz de pluralitate de creditori ipotecari, vânzarea bunului ipotecat nu are loc în mod
public. A se vedea P. F. Girard, op. cit., p. 813.
816 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 247. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm,
Prima linie: 0 cm

295
8.3.4.4. Stingerea ipotecii

Întrucât ipoteca este un d rept accesoriu, se stinge o dată cu
stingerea obligației principale pe care o garantează . La un moment dat
ipoteca a ajuns să supraviețuiască posterior stingerii obligației principale .
Fenomenul este cunoscut din perioada postclasică când prescripția
extinctivă privind drepturil e personale s -a stabilit printr -un termen de 30 de
ani însă termenul de prescripție al ipotecii a răm as încontinuate 40 de ani, de
unde rezultă că deși creanța principală putea fi prescrisă , dreptul de ipotecă
supravețuiește817.
Stingerea ipotecii are loc prin următoarele moduri: pe care
principală și pe cale accesorie .
În prima categorie intră confuziune a, renunțare a creditorului la
ipotecă , pieirea bunului ipoteca t și prescripția. În ce privește calea accesorie
de stingere a ipotecii, are loc o dată cu stingerea obligației principale.

8.3.5. Intercesiunea (Intercessi o)

Intercesiunea (intercessio, interventio) are două înțelesuri : într-
un prim înțeles prin intercesiune se înțelege orice intervenție a unei persoane
în favoarea alteia înt r-un raport juridic. Într -un înțeles restrîns prin
intercesiune se înțelege actul juridic prin intrmediul căruia o persoană de
bună voie ia asupra sa o datorie a altei persoane. Adeseori intercesiunea este
convenția prin care cineva ia asupra sa datoria altuia , de cele mai multe ori ,
fără nici un interes propriu .

8.3.5.1. Condiții

Condițiile necesare intercesiunii sunt următoarele :
Să existe intervenți a unei persoane în favoarea altuia într-un
raport juridic . Intervenția trebuie să aibe loc de bună voie în raportul juridic
al alt ora, fără ca intervenien tul să fie obligat să intervină ;
Cel care intercesionează să ia asupra sa obligația. Nu există
intercesiune dacă cineva dă un lucrul sau face o plată pentru altul câtă vreme
nu își asumă obligația acestuia ;

817 Prin faptul că ipoteca nu se ma i justifică într -o asemenea situație, jurisconsultul Paul
folosind un artificiu juridic, arată că în acest caz creanța garantată deși este prescrisă,
subzistă încontinuare ca obligație naturală (remanent propter pignus naturalis obligatio) .
Apud E. Molcuț, op. cit., 2007 p. 248.

296 Obligația pe care și -o asumă cel care înțelege să intercesioneze
trebuie să fie a altei persoane f ără să -i fie impusă printr -o convenție
încheiată cu creditorul ori cu cineva care trebuie să devină creditor al acelei
persoane818.

8.3.5.2 . Formele intercesiunii

Intercesiunea poate fi privativă și cumulativă.
Intercesiunea privativă este întâlnită atunci când datornicul
pentru care se intervine es te eliberat sau dacă intervenientul împiedică pe
cineva să d evină debitor .
Intercesiunea privativă nu aveau dreptul să o facă femei le și nici
sclavi .
Interce siunea cumulativă este atunci când intervenția terțului
prin intercesiune se adaugă la o obligație anterioară lăsând să subziste
încontinuare obligația primitivă . Acest gen de intercesiune este o obligație
subsidiară și acceso rie a obligației principale .

818 Se poate întâmpla ca primus să fie creditorul lui secundus . La rândul său tertius încheie
o convenție cu primus prin care ia asupra sa obligația lui secundus . Este posibilă și
următoarea ipoteză: secundus amic cu tertius roagă pe acesta să -l împrumute cu o sumă de
bani. Tertius neavând bani pentru a -l împrumta pe secundus, se adresează lui primus și
solicită acestuia ca banii să fie achitați direct lui secundus adăugând că își ia asupra sa
această obligație. Primus nu era creditoru l lui secundus dar trebuie să devină creditor. În
sfârșit, într -o altă ipoteză, primus și secundus sunt pe cale să încheie un contract, prin care
secundus urmează să fie obligat față de primus , intervine femeia tertia ca primus să încheie
mai de grabă cu e a contractul. Cei doi se înțeleg însă primus nu este creditorul lui secundus
ci al tertiei , pe de altă parte primus trebuia să devină creditorul lui secundus însă din pricina
intercesiunii tertiei nu a mai devenit. A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 581.

297 Capitolul XXI
IZVOARELE OBLIGAȚIILOR . CONTRACTUL

Secțiunea 1
NOȚIUNI GENERALE

Termenul contractus desemnează convenții producătoare de
obligații, îl găs im mai întâi la Caelsius apoi la Gaius ajungând sub Iustinian
să fie de aplicare generală. Cel mai vechi izvor al obligațiilor cunoscut de
dreptul roman nu este delictul ci contrac tul, având principală caracteristică
formalismul819.
Jhering a pus în evidneță cu lux de amănunte puterea necontestată pe
care o avea forma și deci cuv intele sacramentale ce se foloseau de
partic ipanți la încheierea contracte lor. El ține să precizeze că un loc esențial
îl ocupă în vechiul drept roman formalismul excesiv marcat prin epitaful : in
principio erat verbum820. Începând cu epoca clasică , ideile morale și spiritul
novator aduc schimbări majore și în domeniul actelor juridice ; fondul începe
să preval eze asupra formei, pretorul lucrează tot mai intens la crearea unu i
drept fondat pe echitate, ajungând să corijeze rigiditățile anterioare marca te
de religie și formalism821.
Oricum am privi contractul acelor vremuri, reținem că romanii au
creat un drept con tractual empiric și logic, cu un grad mare de perfecțiune și
cu principii valoroase transmise posterității, dintre care stabilirea structurii
tehnice pentru orice contract (capacitate, consimțământ, obiect, cauză) sunt
valabile și în zilele noastre.
Astăzi contractul este definit ca acordul de voință dintre două sau
mai multe persoane pentru a crea, modifica sau stinge raporturi juridice.
Expresiile contract sau convenție (pact) sunt sinonime. În dreptu l roman
între contract și pact existau delimitări . Cont ractul era acordul de voință

819 Expresia contractus însemnă a pune la un loc, fiind generalizată în sistemul dreptului
privat roman și apoi reluată de toate legislațiile care au urmat. Este posibil ca denumirea de
contractus să provină din epoca veche, cînd asemenea acte se formau prin două operațiuni
distincte ( două stipuații reciproce) cum ar fi, de pildă, vânzarea -cumpărarea (venditio –
emptio) vânzătorul își stipula prețul iar cumpărătorul marfa. De aici rezultă denumirea
formată din două cuvinte: emptio – venditio . Pentru detalii a se vedea I. C. Cătuneanu, op.
cit., p. 327; I. M. Anghel, op. cit., p, 228.
820 Pronunțarea anumitor formule precise cu respectarea solemnităților impuse de
ritualurile vremii, produce efecte de drept, crează realitatea juridică. În anumite cazur i, pe
lângă oralitate și solemnitate era necesară și participarea grupului social cu prilejul formării
actului (familie, adunarea curiată ori calată). A se vedea R. von Jhering, op. cit., IV, p. 129.
821 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 2, p. 154. Formatat: Stânga-dreapta

298 sancționat de dreptul civil ia r pactul sau convenția era acord ul de voință
lipsit de sancțiune (ex nudo pacto actio non nascitur ).
Categoria contractelor a fost dintotd eauna limitată în dreptul
roman822. Când un număr de pacte au fost sancționate ele au devenit
adevărate contracte, ulterior s-a făcut distincția între pacte nesancționate
(nudum pactum ) și pacte sacționate ( pacte vestita ) denumiri c e au fost date
în evul mediu.
Principalele convenții care au fost transformate în con tracte sunt
verbis, litteris, solo consensu și re.
Deși contractele verbis și litteris sunt cele mai vechi , fiind rezervate
cetățenilor romani, având principala particularitate că formarea lor are loc
întodeauna prin îndeplinirea anumit or forme cunoscute d e ius civil e, mai
există o formă străveche de contract care se apropie de mancipatio dar, prin
modul cum se formează și prin funcția pe care o deține, se deosebește totuși
de mancipațiune. Acestă formă a fost cunoscută în dreptul roman sub
denumirea de nexum.

Secțiunea 2
ELEMENTELE CONTRACTELOR

Elementele contract ului sunt componente le ce îi conferă existență și
individualitate în raport cu alte figuri juridice apropiate sau de același gen.
În vederea producerii consecințelor juridice pe care le voiesc
părțile, c ontractul în dreptul roman conține următoarele categorii de
elemente:
– elemente esențiale ;
– elemente de natura contractului ;
– elemente accidentale823.

2.1. Elemente le esențiale ale contractului

Sunt acelea fără de care contractul nu se poate fo rma. Elemente le
esențiale au caracter obligatoriu constituind întotdeauna condiții de
validitate ale contractului824. Întotdeauna elementele esențiale trebuie să se
regăsească în contract în mod direct sau pot fi deduse din alte elemente
intrinseci sau extri nseci.

822 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 269.
823 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 493.
824 P. F. Girard, op. cit., p. 463.

299 Elementele esențiale ale contractului (esentialia negotti) au fost
considerate de juriștii romani ca fiind consimțământul , capacitatea , obiectul
și cauza825.

2.1.1. Consimțământul (consensus )

Consimțământul cu prilejul încheierii c ontractului este acordul de
voință al părț ilor (consensus) . Expresia latină consensus provine de la cum
sintire care înseamnă a simți în comun826. De aici rezultă că s impla
promisiune unilaterală în principiu nu obligă pe debitor. Promisiunea
unilaterală (pollicitatio ) de regulă nu obligă promitentul la nimic. Abia din
epoca clasică se acordă valoare juridică promisiunii unilaterale însă judecata
în caz de litigiu are loc extra ordinem827. Astfel de cazuri când o singură
voință poate să reprezinte angajament ju ridic sunt limitate. Din rândul lor
amintim :
a) în caz de votum . Prin votum se înțelege promisiunea făcută de
cineva unei divinități. Deși ne aflăm în fața unei manifestări unilaterale de
voință, votum -ul obligă pe cel care a făcut promis iunea să o ducă la
îndeplinire;
b) simpla promisiune (pollicitatio) făcută de către o persoană în
favoarea unei cetăți , în vederea obținerii unei distincții ori drept recompensă
pentru distincția obținută. De pildă, candidatul la magistr atură promite
cetății anumite beneficii în cazul în car e va fi ales magistrat . Promisiunea
devenea obligație juridică și urma să fie respectată atunci când candidatul a
obținut voturile necesare investirii sale în magristratură.
c) promi siunea de recompensă. Romanii obișnuiau să promită
recompense în favoarea acelora care înapoiau stăpânului sclavul ori sclavii
pierduți sau dispăruți. Cu toate că textele nu sunt destul de precise în
legătură cu promisiunea de recompensă, se pare că promis iunile de acest gen

825 În legătură cu existenta cauzei ca element esențial al contractului în dreptul roman, au
existat divergențe între romaniști de -a lungul vremii. Unii au fost de părere că elementul
cauză nu a jucat niciodată un rol esențial în dreptul privat roman în ce privește formarea
contractelor. Cauza, ca element esențial al contractului, s -a avut în vedere și s -a analizat
mult mai târziu, în pe rioada modernă. Totuși, empiric, începând cu epoca clasică, s -a avut
în vedere scopul pentru care se încheie contractul mai cu seamă dacă se punea în discuție
executarea unei creanțe. În plus, lipsa cauzei în contracte nu era sacționată de dreptul civil
ci de pretor pentru fiecare caz în parte. Jurisconsulții Romei nu au dezvoltat niciodată o
teorie generală a cauzei. A se vedea V. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 270.
826 Cr. Murzea, op. cit., p. 234.
827 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 384.

300 erau valabile și trebuiau respectate dar nu pe temeiul legii ci al obiceiului și
al moravurilor828.
Afară de contractul de stipulație , celelalte contracte pot fi
încheiate și prin corespondență sau prin trimiși. În acest caz consimțământul
se dă prin scrisori. La momentul încheierii contractului consimțământul nu
trebuie să fie simulat și nici afectat de vicii de consimțământ . În caz de
simulație consimțământul există dar vizează o altă finalitate. De pildă, se
încheie un contract de vânzare pentru a ascunde o donație sau invers.
Iustinian a stabilit că are mai multă e ficacitate ce se i ntenționează de părți
decât ce se simulează.
Consimțământul exprimat cu încălcarea deplinei libertăți a părții
era considera t viciat și uneori era considerat inexistent.
Consimțământul dat din eroare, smuls prin dol ori prin violență nu
se consideră valabil exprimat. Viciile de consimțământ stabilite de dreptul
roman sunt : eroarea, dolul și violența.

2.1.1.1. Viciile de consimțământ

2.1.1.1. 1. Eroarea

Eroarea (ignorantia, error) este apreciere a greșită a condițiilor în
care se încheie contractul , convingerea neconformă cu realitatea a uneia sau
ambelor părți participante la încheierea lui . Eroarea este discordanța dintre
voința reală și voința declarată de părți cu prilejul încheierii actului.
În caz de eroare, persoana care își dă consimțământul se înșeală
asupra condițiilor contractului din cauza lipsei de apreciere sau a unor
cunoștințe greșite. C erințe le eronate care împiedică pe contractant să îș i dea
adeziunea în deplină cunoș tință de cauză , vizează numai fapte și împrejurări
contemporane cu formarea contractului nu și reguli de drept829.
În toate cazurile î n care s -a produs eroarea, contractul este lovit
de nulitate absolută, dreptul roman nu a cunoscut sistemul nulităților
relative, contractul încheiat prin eroare era în întregime nul830.

828 Gr. Dimitrescu , op. cit., II, p. 98.
829 Vl. Hanga, M. D. Bocșan, op. cit., 2006, p. 242.
830 În concepția unor autori eroarea (error) ca reprezentare eronată a realității la încheierea
actului împreună cu neseriozitatea manifestată de o parte cu prilejul formării actului este
cazul consimțământului dat în glumă (jocandi causa), sunt cazuri de neexistență a
consimțământului la încheierea acelui act (nulla enim voluntas errantis) . În schimb teama
(metus) consecință directă a violenței morale precum și manoperele frauduloas e, viclene
folosite de cineva cu scopul de a determina o altă persoană să încheie un act juridic, fac
parte din categoria viciilor de consimțământ. A se vedea I. M. Anghel, op. cit., p. 233 -235.

301 Eroarea poate să aibe loc cu privire la anumite fapte pe care
părțile le iau în calcul la încheierea actului (ignorantia facti). Dacă a avut
loc, e roarea împiedică formarea actului așa cum au voit părț ile831.
Părțile contractante pot să cadă în următoare forme ale erorii:
– error in negatio – privește natura contractului ;
– error in persona – privește persoana cu care se încheie
contractul ;
– error in corpore – privește identitatea lucrului care formează
obiectul contractului ;
– error in substantiam – are în vedere nu obiectul în sine ci
substanța din care este format.
Toate formele de eroare enunțate împiedică încheierea val abilă a
contractului din cauza consimțământ ului alterat al părții aflată în eroar e.
Dreptul roman a cunoscut și eroarea în cantitate (error in
quantitate )832. Obligația încheiată prin eroare în cantitate este valabilă afară
de cazul când este îngreunată situația debitorului.

2.1.1.1. 2. Error communis facit ius

Nicăieri nu apare în textele romane sintagma cunoscută astăzi
sub denumirea : error communis facit ius (eroarea comună crea ză dreptul) .
Totuși glossa eror communis facit ius a triumfat și întreaga teorie modernă a
aparenței în drept este tributa ra acestei maxime. Cum de a primit drept de
cetate ideea de aparență? C are este sursa și fundamentul ei? Cercetătorii
romani știi, au găsit un text având girul autorităț ii ilustrului jurisconsult
Ulpian prin care s -a încercat explicații plauzibile legate de ideea de aparență
în drept833.

831 V. Popa, R. Motica, op. cit., p. 261.
832 Această eroare nu era admisă în cazul contractelor verbis unde formele solemne o
împiedicau să se nască nici la contractul nesolemn stricti iuris (mutuum) care, prin firea
lucrurilor o exclude. În schimb la contractele sinalagmatice bonae fidei , era posibilă error
in quant itate. A se vedea I. Popescu -Spineni, Teoria generală a contractelor romane,
„Tiparul universitar”, București, 1936, p. 43.
833 Este vorba despre textul din Digeste, Cartea I, titlul XIII intitulat „ De oficio praetorum ”
în care ilustrul jurisconsult al anti chității prezintă cazul sclavului Barbarius Philippus care
reușește să fugă de la stăpânul său și se lansează într -o aventură ce i -a atras celebritatea.
Ajungând la Roma, sclavul se prezintă în fața tuturor drept om liber, își pune candidatura
pentru funcț ia de pretor, apoi reșușește să fie desemnat pretor, iar în noua sa calitate acordă
formule pe baza cărora sunt rezolvate numeroase litigii dintre împricinați.
Este adevărat, condiția necesară demnității de a fi pretor nu era întrunită devreme ce
sclavul, în concepția romană, era considerat lucru nu persoană, însă s -a pus problema
efectelor pe care le pot avea sau nu actele încheiate de el prin magistratura uzurpată.

302 Teoria aparenței are explicație deosebită în preocuparea de apărare
a bunei -credințe. Este efectul major al penetrației ideilor morale în drept pe
calea unui lung proces început din timpul jurisconsulților roma ni așa cum se
reflectă în definiția dată de ei dreptului: ius est ars boni ; et aequi .

Drepturile diferitelor persoane, victime ale actelor încheiate de falsul pretor care au câștigat
procese pe temeiul edictelor pronunțate, în rigoarea principiilor de drept, ar fi urmat să fie
lipsite de efecte juridice. Descoperind cazul, jurisconsulții romani nu au acceptat formula
anulării edictelor date și nici a litigiilor astfel rezol vate. Hotărârile judecătorești s -au păstrat
iar drepturile câștigate au rămas neatinse.
Textele vremii nu vorbesc aici despre error communis facit ius dar se arată că
menținerea actelor efectuate de falsul pretor are loc pentru a salva drepturile ce lor care au
căzut victime ale neștiinței lor… „propter utilitatem eorum”. Intervine apoi subtilitatea lui
Ulpian pentru a nu lăsa fără explicație situația oarecum inedită: cum etiam poluit populus
rommanus servo decernare hane potestatem, sed et si sciesset servum esse, liberum
effecisset. Așadar, rațiunea este alta. Ulpian ține să precizeze că sclavul devenind pretor, în
același timp a fost eliberat din sclavie de către poporul roman (lucrul pe care poporul roman
avea dreptul să -l facă). Desemnându -l la mag istratura preturii, poporul roman a eliberat
sclavul iar actele emise de acesta nu se mai consideră că ar fi ale unui uzurpator, ale unui
sclav care a preluat funcția de pretor fără nici o calitate.
În Evul Mediu, glosatorii au extras din textele lui Ulpian faimosul adagiu: „error
communis facit ius” . Așadar, error communis facis ius nu este o maximă de sorginte
romană fiind creația glosatorilor și postglosatorilor de mai târziu, a cărei ecou a străbătut
veacurile până în zilele noastr e. Reținem t otuși că rațiunea dată de Ulpian aduce în discuție
pentru prima dată aplicația ideii de aparență în drept. Într -adevăr, cu secole mai târziu,
jurisprudența franceză a îmbrățișat această soluție în problema căsătoriilor din Montrouge
când primarul localităț ii a găsit cu cale să delege pe fiul său mai mare să îndeplinească
atribuțiile de ofițer de stare civilă cu toate că fiul său nu era membru al consiliului comunal
așa cum cerea legea. Nerespectându -se dispoziții legale imperative, falsul consilier delegat
cu atribuții de stare civilă a celebrat căsătorii, a înregistrat nașteri și decese într -un cuvând a
exercitat toate atribuțiile care îi reveneau. Ulterior, după aflarea adevărului Consiliul de Stat
al Franței a pus problema valorii actelor emise de către f alsul ofițer de stare civilă pe durata
cât a îndeplinit această funcție? Consiliul de Stat a constatat ilegalitatea numirii ofițerului
de stare civilă, dar a menținut valabilitatea actelor de stare civilă încheiate de ofițerul
aparent. Efectele anulării ac telor de stare civilă ar fi fost deosebit de întinse (căsătorii
anulate, copii care pierd calitatea de copii proveniți din căsătorie etc). Soluția a fost
împărtășită și de jurisprudența franceză a vremii care, preluând adagiul construit în Evul
Mediu de că tre glosatori – error communis facit ius – a socotit toate actele de stare civilă
încheiate de falsul ofițer de stare civilă valabile, fundamentată pe principiul enunțat. A se
vedea Tr. Ionașcu, Ideea de aparență și rolul său în Dreptul civil român modern , Curs de
drept civil aprofundat, Editura cursurilor litografiate, București, 1943, pp. 3 -6. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm

303
2.1.1.1. 3. Violența

Violența (metus) constă în constrângerea fizică sau morală pe care
o parte sau un terț o exercită asupra celeilalte părți contractante să încheie
contractul. Prin violență se urmărește ca cealaltă parte să fie silită să încheie
contractul contra voinței ei.
La început violența nu a fost considerată viciu de consimțământ.
În secolul I î. Hr., au loc la Roma tulb urări grave iar vio lența la încheierea
contractelor ocupă loc de frunte. Pretorul intervine și sancționează violența
din actele juridice prin actio metus, exceptio metus și prin restitutio in
integrum a b metus834.

2.1.1.1. 4. Dolul

Dolul (dolus) sau înșelăciunea constă în manopere frauduloase la
care recurge una di n părțile contractante urmărind să determine cealaltă
parte c ontractantă să încheie contractul în alte condiții decât ar fi dorit.
În perioada veche a dreptului ro man, dolul nu a atras nulitatea
actului. În acea perioadă dolul era irelevant din punct de vedere juridic , fiind
greu de imaginat manopere dolozive în perioada formalismului la încheierea
actelor. Părțile aveau posibilitatea să includă în actele lor o clau ză penală
(stipulatio poena) cu scop de protecție pentru eventualele înșelăciuni.

834 Mișcările revoluționare ale generalilor Marius și Sulla au dat prilejul unor abuzuri în
societate mergând până la amenințări, violențe și constrângeri dintre ce le mai variate a
uneia dintre părți împotriva celeilalte în vederea încheierii contactelor. Pretorul intervie cu
măsuri în favoarea celor obligați să contracteze în acest mod. Prin edictul de intrare în
funcție, unul din pretorii din prima jumătate a secol ului I î. Hr., au venit în sprijinul acelora
care vor contracta în anul său de pretorat, atunci când contractul s -a format fără ca voința
contractantului să fie liberă fiind smulsă prin amenințări, violențe sau alte constrîngeri. În
acest scop pretorul aco rdă contractanților victimizați un mijloc de apărare sub denumirea de
exceptio metus. Măsura luată de pretor permite promitentului angajat verbis sub amenințări,
violențe sau constrângeri, să solicite să fie inserată excepția amintită atunci când se pornea
proces împotriva sa din partea stipulantului violent. În afară de mijlocul defensiv de apărare
(exceptio metus) folosit de către debitor dacă creditorul înainta proces împotriva sa, dreptul
roman a admis și actio metus prin care debitorul contractant sub imperiul violențelor,
amenințărilor sau prin constrângere, avea posibilitatea să solicite anularea contractului fără
să aștepte să îl acționeze în judecată creditorul iar apoi să o paralizeze prin exceptio metus .
După cum ne spune Cicero în Verinele sale, actio metus este mai veche decât exceptio
metus, fiind creată de pretorul Octavius. A se vedea I. Popescu – Spineni, Teoria generală a
contractelor romane. Prelegeri universitare , Editura „Tiparul universitar”, București, 1936,
p. 44.

304 Dolul a fost sancționat târziu de pretor prin mijloace de care putea
să dispună . În epoca clasică noțiunea de dol s -a modificat. Se distinge între
dol princi pal (cel care a fost determinant pentru voința celeilalte părți de a
încheia contractul) și dol incident (care privește numai elemente neesențiale
ale contractului ).
Dolul trebuie să provină de la una din părțile contractante . Dolul
prove nit de la o terță persoană , nu atrage anularea contractului dar permite
victimei să se îndrepte cu actio doli împotriva lui.

2.1.2. Capacitatea

Este aptitudinea per soanei de a figura în nu me propriu într -un act juridic. Cu
privire specială la contract, părțile trebuie să aibă capacitate deplină pentru
încheierea contractului .
Sunt lipsiți total de capacitate următoarele categorii :
-Sclavii ;
-Peregrinii fără ius comercii ;
-Puberii aflați în puterea șefului de familie. Către sfârșitul
Republicii sunt considerați capabili putând să încheie acte juridice dar nu
pot să fie urmăriți pentru datorii întrucât nu aveau patrimoniu decâ t la
moartea șefului de familie;
-Incapabili i de fapt, impuberii ( infans ) și nebunul (furiosus ).

2.1.3. Obiectul contractului

Constă în prestația pe care debit orul o datorează creditorului (id
quod debetur )835. Obiectul contractului trebuie să satisfacă următoarele
cerințe : să fie determ inat, să fie posibil, să fie licit și să prezinte interes
pentru creditor.
Prestația din contract trebuie să fie stipulată numai în favoarea
creditorului și numai în sarcina debitorului. Așa fiind, obiectul contractului
se confundă cu efectel e pe care le produce, constând în prestația sau
prestațiile la care s -a angajat debitorul față de creditorul său.
Obiectul trebuie să fie posibil din punct de vedere juridic și fizic
pentru că nimeni nu se poate obliga la o obligație impo sibilă (ad
impossibilium nula est obligatio) .
O altă cerință pe care trebuie să o întrunească obiectul , este
licitatea lui , să nu fie potrivnic ordini juridice sau bunurilor moravuri.

835 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 236.

305 Obiectul trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil
astfel ca judecătorul să aibe suficiente elemente să fixeze, dacă este cazul,
condamnarea în bani a debitorului836.
Din acest punct de vedere romanii au distins între următoarele
prestații : dare, facere, praesta re.
Prin dare se înțelege transferul dreptului de proprietate sau
constituirea unui alt drept real.
În ce privește facere debitorul din contract se obligă să
înfăptuiască ceva pentru creditor, să execute o prestaț ie alta decât dare , cum
ar fi de pildă, obligația de a prinde un animal de a preda un sclav etc. , iar
non facere implică abstinența debitorului de la o anumită acțiune impunsă
prin contract de către creditor .

2.1.4. Cauza

În dreptul roma n, cauza nu a fost considerată element esențial al
contractului . Noțiunea de cauză este opera doctrinei moderne, ea răspunde
scopului pentru care fiecare parte contractantă a înțeles să se angajeze
juridic. Pe ideea de finalitate romanii au făcut aplicația ideii de cauză finală
(stipulatio) în unele contracte nenumite dându -se valoare cazuistică
corespunz ătoare necesităților de fapt c e urmau să fie soluționate.
Simplul element psihologic nu interesează ordinea juridică837.
Potrivit cu vechi le concepții romane despre contract, obligațiile erau
independente de cauză. C ontractul era perfect valabil atunci când formele
solemne impuse pentru formarea lui erau respectate, fără importanță în ce
privește scopul urmărit de părți la încheierea lui. De pildă, în stipulație , care,
se știe că se formează printr -o întrebare și un răspuns concordant, cauza
constă în rostirea cuvintelor solemne c e compun stipulația. Este absolut
indiferent și nu prezintă importanță ce a determinat p ărțile să contracteze.
În cazul contractelor formale existența elementului cauză nu poate
fi privită ca element esențial, devreme ce solemnitățile au fost respectate nu
interesează fac torii care au determinat voința părților . Contractele formale
erau contracte abst racte, independente în eficiența lor de cauză838.
În contractele neformale, era necesar să existe cauză, altfe l nu erau
valabile. Î n contractele sinalagmatice obligația uneia dintre părți nu era
validă atunci dacă elementul cauză care a gener at-o nu era la rândul ei
validă. La fel se pune problema în cazul contractelor reale c ând cel ce se

836 V. M. Jakotă, op. cit., II, p. 387.
837 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 275.
838 P. F. Girard, op. cit., p. 477.

306 obligă să remită lucrul nu îl predă efectiv către cealălaltă parte c ontractantă .
De asemenea , în caz de donație trebuie să existe din partea donatorului
animus donandi , fără de care obligația nu era valabilă839.
Cauza trebuie să fie iusta , potrivită c u regulile de drept. Causa
iniusta nu servește ca suport juridic pentru validarea contractului care se
încheie840.

2.2. Elemente de natura contractului

Prin elemente de natura contractului se înțelege categoria acelora
care particularizează contractul în raport cu altele de același gen. Elementele
de natura contractului nu -i imprimă caracterul tipic, prin urmare asemenea
elemente pot fi modificate prin voința părților contractante841.

2.3. Elemente accidentale ale contractului

Sunt acele elemente care nu izvorăsc din conținutul tipic al
contractului și nici din natura lui, ele pot sau nu să existe într -un contract
fără ca lipsa lor să condiționeze existența contractului. Părțile pot să
introducă sau nu atari elemente dar odată introduse , atrag consecințe în
cazul nerespectării lor.
Jurisconsultul Paul vorbind despre elementele obligațiilor,
menționează ca elemente accidentale ale contr actului : termenul (dies) ;
condiția (condicio) ; alternativa dată debitorului de a executa unul sau altul
din obiectele stipulate (modus) precum și posibilitatea debitorului de a
executa prestația nu doar față de creditorul său, ci și, dacă dorește, față de un
terț desemnat să primească plata (accesio)842.

2.3.1. Termenul

Romanii desemneau noțiunea de termen juridic prin expresia
dies.Termenul este eveniment ul viitor și sigur de care depinde exigibi litatea
sau stingerea obligației . Termen ul cuprinde întoteauna o certitudine (dies
certus) . Cu toate acestea, convenția care cuprinde un termen poate fi
executată și înainte de împlinirea lui însă debitorul care plătește înainte de

839 Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 112.
840 De pildă, remiterea lucrului de către un soț către celălalt soț cu scop ul de a realiza o
donație, se bazează pe o cauză iniusta atunci când într -o anumită perioadă, dreptul roman
nu a va lidat donațiile dintre soți. M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 353.
841 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 287.
842 C. Stoicescu, op. cit., p. 290.

307 termen nu are dreptul să solicite restitui rea prestației pe moti v că a făcut o
plată nedatorată (condictio indebiti) . Argumentul în baza căruia nu este
admisă restituirea , constă în faptul că termenul este momentul până la care
se face plata, iar datoria există pe întreaga durată a existenței termenului843.
Din conținutul definiției rezultă două forme pe care poat e să le
aibe termenul. T ermenul poate fi suspensiv (dies ad quo) și atunci amână
exigibilitatea obligației, sau rezolutoriu (dies ad quem) la a cărui implinire
stinge obligația existentă .
Dacă într -un contract nu s -a adăugat un termen, însemn ă că
obligațiile din contract trebuie executate statim (imediat). Indiferent de
natura termenului, niciodată nu afectează nașterea obligației din contract . De
regulă, în contract termenu l figurează în favoarea debitorului dar nu poate fi
exclus nici în interesul creditorului sau în favoarea ambelor părți când din
convenție reiese aceasta .
În afară de termen ul suspensiv și rezolutoriu , romanii mai
cunoșteau și alte tipu ri de termene în convenții :
– dies certus an, certus quando ( ex: dată care se știe cu
precizie) ;
– dies certus an , incetus quando (dată care se va produce dar
nu se știe când. Ex: moartea) ;
– dies incertus , certus quando ( ex: se cunaoște data dar nu se
știe dacă va trăi până atunci) ;
– dies incertus an incertus quando (ex: se stabilește drept
termen ziua când o persoană se căsătorește, dar nu se știe dacă va face sau
nu căsătoria vreodată)844.

2.3.2. Condiția

Condiția (condicio) este un fapt viitor și nesigur de care depinde existen ța
sau stingerea unei obligați i. Până la Iustinian condiția nu era admisă în caz
de contracte litteris și nici în caz de nexum845.
În raport cu efectele pe care le p roduce , condiția se împarte în:
– conditio ad qua – condiția suspensivă. Este evenimentul viitor
și nesigur de a cărei împlinire depinde nașterea obligației ;
– conditia ad quam – condiție rezolutorie. Este eveniment ul la
împlinirea căruia obligația existentă și vala bilă până atunci, se stinge.

843 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 370.
844 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 184.
845 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 168.

308 În dreptul roman mai existat condiții pozitive sau negative și
condiții cazuale (care depinde de hazard ori de fapta unui terț). Au mai fost
cunoscute și co ndiții potestative când îndeplinirea lor depinde de un fapt
extern și de voința părții condițional îndrituite.
În ce privește interpretarea contractului, clauzele obscu re și
cele formulate ambigu se interpretează contra celui care se obligă846.

2.3.3. Sarcina (Modus )

Prin modus se înțelege sarcina impusă persoanei în folosul căreia
s-a făcut o liberalitate (donație sau testament). Uneori prin modus se înțelege
și o obligație alternativă însă , acest sens era rar întreb uințat847.

Secțiunea 3
EFECTELE CONTRACTELOR

Luând în discuție efectele contractului arătăm că prin
intermediul lu i se nasc obligații între părțile contractante. Părțile care și -au
exprimat consimțământul la încheierea contractului vor be nficia de
drepturile care rezultă din acel contract și își vor asuma obligațiile la care s –
au angajat.
Convenția încheiată cu respectarea formalităților și rigorilor
acelor timpuri are ca efect nașterea între părțile participante a unor obligaț ii
și drepturi d e natură civilă sau naturală.

3.1. Efectele contractelor față de părțile contractante

Contractul obligă părțile să îndeplinească întocmai prestațiile la care
s-au obligat (pacta sunt servanta ). În cazul în care una din păr ți nu î și
execută angaj amentul, deschide calea celeilalte părți contractante să o
acționeze în justiție.
Dacă prin contract ambele părți și -au luat ang ajamente reciproce
fără să se arate care angajament trebuie mai întâi să fie executat , regula este
că fiecare parte dobândește o în drituire de sine stătătoare și reclamabilă față

846 Veteribus placet, pactionem obscuram vel ambiguam, venditori et cui locavit nocere, in
quorum fuit potestate legem apertius conscrib ere. – Cei vechi au decis că obscuritatea sau
ambiguitatea unei convenții să fie interpretate contra vânzătorului sau locatorului, pentru că
ei se putea exprima în termeni mai clari. (L. 39, Dig., De pactis, 2. 14).
847 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 177.

309 de cealaltă parte848. Pe vremea Imperiului când argentarii scoteau la mezat
lucruri de vânzare care nu le predaseră adjudecatarilor dar reclamau de la
aceștia prețul, pretorul a îngăduit acestora să se ap ere pr in exceptio mercis
non traditie. Este un mijloc asemănător cu exceptio doli când se reclam ă
predarea lucrului fără să fi fost plătit cumpărătorului prețul. Ulterior
excepția s -a perfecționat devenind apoi exceptio non adimpleti contractus.

3.2. Efectele c ontractului în raport cu cel de -al treilea

În vechiul drept r oman găs im principiul absolut prin care
contractanții erau obligați în limitele angajamentului pe care și l -au asumat .
Formalismul dreptului roman, considera raportul ce rezultă din contract, ca
strict personal. Nu se putea concepe la vremea re spectivă ca prestația din
contract să poată fi executată în favoarea al tei persoane străine de contract
(alteri stipulari nemo potest).
Dreptul clasic mergând pe formula prin care raportul de obligație
este vinculum iuris ce obligă doar părțile participa nte la nașterea acelui
raport , nu s-au admis stipulațiuni în favoarea altuia849.
La un moment dat în dreptul roman s-a admis introducerea în
contract a unei clauze penale (stipulatio poenae) prin care debitor ul putea fi
constrâns să presteze îndatorirea către un terț.
Formula romană a străbătut veacurile până astăzi însă, datorit ă
internsificării ș i diversificării vieții economice și progresului social , a
cunoscut nuanțe și derogări de-a lungul timpului850. S-a admis ulterior , ca în
raportul contractual să se alăture o altă persoană (adjectus solutionis gratia) ,
care să primeasc ă plata.
Aceste efecte au fost germenele stipulațiunii pentru altul.
Cu începere din p erioada lui Iustinian , printr -o Constituție din an ul
531 d. Hr ., s-au admis stipulații in favorem și promisiuni în sarcina
moștenitorilor (pro alio) făcute de defunct în timpul vieții precum și în caz

848 Din perioada jurisconsultului Alfenus Varus a fost admisă de jurisprudență regula
potrivit căreia anumite convenții sinalagmatice devin contracte atunci când una din părți își
execută prestația urmărind astfel ca cealaltă parte contractantă să -și execute și ea prestația
la care s -a obligat. Este vorba despre așa numitele contracte inominate . În acest caz se
impunea mai întâi ca una din părțile contractante să -și ducă la îndeplinire prestația către
cealălaltă parte (re contrahitur obligatio) , cu voi nța ca și aceasta din urmă să își execute
angajamentul luat. Ulterior, aceste contracte au intrat în categoria contractelor reale. Apud
S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 205.
849 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 283.
850 Pentru detalii și exemple privind e fectele convențiilor față de cel de -al treilea, a se
vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, pp. 177 -186.

310 de constituire de dotă, la contractul de depozit, comodat sau în caz de
restituire de bunuri către terți851.

Capitolul XXII

PRINCIPALELE CONTRACTE DIN DREPTUL ROMAN

Noțiunea abstractă de co ntract s -a format târziu în dreptul roman
din cauza formalismului excesiv și canoanelor religioase impuse de vechiul
drept . În secolul I d. Hr ., jurisconsultul Labe o amintește despre contracte
realizate prin predarea lucrului, pri n rostirea unor cuvinte solemne și prin
consimțământul părților ( quae re, verbis, litteris, consensu contrahutur)852.

Secțiunea 1
CONTRACTELE PER AES ET LIBRAM

Sunt cele mai vechi contract e din dreptul roman a căror încheiere
presupune formalism religios împletit cu reguli arhaice , folosirea balanței și
a unei bucăți de aramă , aceasta din urma fiind etalonul de plată utilizat până
la apariția monedei . Cu timpul, formalismul a fost atenuat , dar niciodată nu
a fost înlăturat. Procedura de încheiere a contractelor prin balanță și aramă
conferă o puternică aservire a debitorului față de creditor chiar dacă, la
vremea respectivă, a prezentat avantaje pentru părțile contractante și pentru
judecăto r853.
Unul dintre cele mai vechi contracte per aes et libram a fost nexum –
ul.

851 C. Stoicescu, op. cit., p. 287.
852 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 270.
853 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 2, p. 166. Formatat: Stânga-dreapta

311 1.1. Nexum

Nu se cunoaște obârșia actului juridic denumit nexum , cert este că la
sfârșitul Republicii dispare din viața soci ală854.
Sunt puține izvoare cu privire la nexum , de aici o s erie de
controverse ajungând să se argumenteze de unii autori că forma contractuală
per aes et libram și nexum -ul nu ar fi existat niciodată în dreptul roman855.
Tot ce se poate spune astăzi este faptul că p rin vechime și formalism nexum –
ul se aprop ie de mancipațiune. La început nexumul era un împrumut realizat
per aes et libram , apoi a devenit un adevărat mod de a contracta orice fel de
obligații bănești prin orice convenție856.
Încheierea contractului avea loc prin cântărirea de către libripens a
bucății de aramă , o declarație solemnă diferită de cea de a la mancipațiune ,
prin care creditorul impunea debi torului obligația de restituire prin cuvintele
damna esto (vei fi condamnat dacă nu restitui ).
În caz de neexecutare , credi torul , fără judecată prealabilă, trecea la
executare prin manus injectio punând mâna in iure pe debitor ducându -l în
fața pretorului pentru a arăta că a procedat legal. A poi du cea debitorul la el
acasă și îl ținea sub pază, ziua îl punea la muncă iar noaptea era legat .
Procedeul dura 60 de zile interval în care îl scotea la târg pentru ca familia
sau un prieten să -l vadă și să -i achite datoria eliberând u-l. Dacă datoria nu
era achitată, după 60 de zile creditorul putea să -l vân dă ca sclav pe debitorul
său în afara cetății .
Condiț iile nexumului impun prezența părților , cinci martori puberi
având calitatea de cetățeni romani precum și libripens ul purtător de balanță
și de aramă . Odată cu apariția monedei deși cântărirea era inutilă , normal ar
fi numărarea moned ei, creditorii continu ă cântărirea cantității de monedă
respectând încontinuare toate solemnitățile anteriore . Cu ajutorul
formalităților vechi , creditorul î și asigură contra debitorului consecințele
severe care derivă din această formalitate.
În secolul V î. Hr., se interzice creditorilor prin Lex Papiria Popaea
să mai exercite acțiuni direc te cont ra persoanei debitorilor dar se permite

854 Cr. Murzea, op. cit., p. 248.
855 I. Popescu -Spineni, op. cit., p. 5.
856 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p. 622; Fiind, prin el însuși titlu executoriu, nexum -ul a
devenit un instrument de aservire a debitorului, de regulă, a plebeilor. Nexum -ul a
completat stipulațiun ea, unul din principalele instrumente de explotare ale plebeilor de către
patricieni. Pentru a demonstra aceasta, autorul citează următorul text din Varro: „omul liber
care își angajase serviciile pentru suma de bani pe care o datora până când se elibera d e
datorie se numește nexus fiind încărcat de datorii;” În același sens, a se vedea Vl. Hanga,
op. cit., 1977, p. 361; T. Sâmbrian, op. cit. , p. 138.

312 urmărirea averii lui. T reptat nexumul cade în desuetudine. Titus Livius ne
spune că în urma unor revolte a plebei sărace , s-a propus o lege prin care
contractul nexum a fost desființat . Debitorii au fost eliberați din închisorile
private și au fost puși să jure că au făcut tot ce le -a stat în putință să -și
onoreze datoria.
Cât privește împrumutul , el are loc de acum prin simpla remitere a
lucrulu i devenind contract re.

Secțiunea 2
CONTRACTELE VERBALE

În conformitate cu dreptul roman, obligația civilă care izvorăște
dintr-un contract verbal conține expresia : verbis contrahitur obligatio .
Contractele verbale se încheie pr in schimbarea anumitor vorbe între
părți însoțite de anumite forme și gesturi fără de care contractul nu se poate
forma. Pe lângă oralitate, unitate de loc și de timp în ce privesc părțile și
caracterul abstract prin care se formează , contractele verbale i mpun și
cong ruența afirmațiilor părților în sensul ca răspunsul debitorului să se
potrivească cu întrebarea formulată de creditor857.
Din categoria contractelor ver bale, fac parte : stipulația dictio dotis ,
sponsio religioasă și laică precum și iusiurandum liberti (iurata promissio) .

2.1. Iusiurandum liberti

Se întâmpla ca cel care era sclav să promită patronului său că -i va
presta toate serviciile pe care acesta le solicită dacă îl eliberează858. Num ai
că promisiunea sclavu lui chiar dacă avea loc printr -un jurământ , nu-l obliga
din punct de vedere civil. Atunci când în urma eliberării se obținea un
jurământ verbal de la fostul sclav, de astă dată promisiunea devenea
contract veritabil , iar în caz de neexecutare dădea naștere la judicium de
operis859.
Printr -o analiză de ansamblu se observă că eliberarea sclavului se
realiza în baza unui dublu jurământ : mai întâi sclavul jura față de stăpân că o
dată dezrobit , va asigura un număr de zile de muncă pe an în folosul

857 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 273.
858 Vezi Capitolul VII din prezenta lucrare cu referire la pac tele de eliberare din sclavie.
859 Șt. Cocoș, op. cit., p. 210.

313 stăpânului, jur ământ care era reânnoit după dezrobire860. Primul jurământ nu
avea valoare juridică ci religioasă , în schimb cel de -al doilea jurământ
obliga pe fostul sclav față de fostul stăpân pentru că provenea de la un om
liber861.
Jurământul celui eliberat (iusiurandum liberti) a fost sancționat
printr -o acțiune referitoare la zilele de muncă cunoscută sub denumirea de
iudicium operarum.

2.2. Stipulatio

Obârșia juridică a stipulați ei se află în secularizarea jurământ ului
religios din perioada străveche862. Gaius ne spune că stipulatio era rezervat
doar cetățenilor romani. Ce se cunoaște, este faptul că la un moment dat
stipulatio nu a fost exclus peregrini lor fiind un contract de ius gentium.
Stipulați o intră în categoria contract elor de drept s trict. Se pa re că
forma străveche pe care a avut -o se regăsește în sponsio . Eminentul
romanist Savigny opiniază că sponsio ar deriva din nexum . Această opinie a
rămas izolată iar ulterior a fost părăsită , în schimb alți autori au arătat că
stipulatio își găsește sorgi ntea în jurământ ul părților contractante .

2.2.1. Condiții

Pentr u ca stipulația să fie valabilă , următoarele elemente erau
necesar e:
În primul rând , stipulația avea loc printr -o întrebare verbală a uneia
din părțile contractului prin care se arăta obiectul obligației , după care urma
un răspuns imediat exprimat tot în cuvinte din partea celeilalte părți
contractante.
În al doilea rând, î ntrebarea și răspunsul avea u loc oral , ambele părți
contractante era necesar să folosească aceleași cuvinte latinești ( promittis,

860 Este controversată problema de unde rezultă îndatorirea libertului față de stăpânul său
din primul sau din al doilea jurământ. Argumente se pot invoca în sprijinul dar și în contra
ambelor păreri, și aceasta pentru că în ambele opinii se pot găsi abateri de la regula
generală. În ce privește primul jurământ, el nu are efect întrucât sclavul nu se poate obliga
juridic, iar în cazul celui de al doilea jurământ efectul nu se produce pentru că d reptul clasic
refuză jurământului sancțiune civilă. A se vedea C. Stoicescu, op. cit., p. 302.
861 N. Corodeanu, Curs de drept roman, București, 1937, p. 88.
862 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 235 -242. Autorul menționează principalele opinii
formulate c u privire la etimologia cuvântului stipulațio .

314 fidei promitio, dabis, dabo, facis, faciam )863. Nu se admite ca o parte să
folosească cuvinte latinești iar cealălaltă cuvinte din altă limbă.
În al treilea rând, părțile trebuie să fie prezente cu prileju l încheierii
contractului . Cel care întreabă este creditorul purtând aici denumirea de
stipulator , iar cel care dă răspunsul la întrebare este d atornicul și se numește
promissor .
În sfârșit, r ăspunsul trebuie să corespundă întrebării . Atunci câ nd
obiectul stipulației constă într -o sumă de bani, răspunsul trebuie să arate
aceeași sumă ca și întrebarea.
Este validă stipulația încheiată sub condiție sau cu termen.
Stipulația în vechiul drept roman se putea proba cu martori. Ulterior
s-a obișnuit să se încheie un înscris probator. Pe vremea lui Cicero părțile
redactau un înscris (cautio, instrumentum) unde se menționa cele voite de
părți cu prilejul stipulației.
În a doua parte a epocii clasice , Ulpian ne spune că formalitățile
stipulaț iei au fost atenuate admițându -se încheierea ei cu termeni grecești
dacă părțile cunosc limba greacă. O constituție a împăratului Leon (472 d.
Hr.) permite ca părțile să folosească și alte cuvinte decât cele solemne cu
condiția ca termenii fol osiți să expr ime voința lor . Nu se mai cere ca
răspunsul să aibă lo c imediat după întrebare și nici să fie perfect cu
întrebarea dar trebuie să corespundă întrebării .

2.3. Sponsio

Gaius amintește de sponsor ca de un garant și îl consideră
alături d e fidepromissor unul dintre garanții cei mai importanți. Atât sponsio
cât și fidepr omissio au loc prin stipulații ce pot fi adăugate numai la
obligațiile verbale. În oricare din cele două, garantul nu se poate obliga la
mai mult decât datornicul principal dar se poate obliga la mai puțin.

863 Se pare că nu era la îndemâna oricui utilizarea cuvintelor latinești necesare încheierii
stipulației. Cunoscutele expresii: dari spondes ? spondeo, erau folosite doar de cetățenii
romani cu prilejul stipul ației. În schimb peregrinii aveau dreptul să utilizeze vorbe latinești,
altele decât cele destinate exclusiv cetățenilor romani pentru încheirea aceluiași tip contract.
Într-o anumită perioadă s -a permis și peregrinilor expresia spondeo în vederea încheier ii
contractului dar numai într -o singură situație, atunci când comandantul suprem al armatei
romane adresează întrebarea comandantului suprem al poporului peregrin sau invers,
folosind cuvintele: pacem futuram spondes ? iar acesta răspunde imediat: spondeo ! Pe
drept cuvânt Cajus arată că a privi lucrurile atât de simplu ar fi o greșeală deoarece în cazul
în care învoiala (tratatul de pace) dintre cei doi comandanți se încalcă de oricare dintre ei,
nu se intervine ex stipulatu ci se are în vedere regulile c are guvernează războiul. Pentru
detalii a se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 236.

315 Sponsorul, la solicitarea solemnă a creditorului, își lua
angajamentul față de acesta să plătească datoria debitorului. Contractul se
încheia prin întrebarea : idem dari spondes ? urmată de răspunsul celui care
se obligă : spondeo864. De aici s -a conjecturat ideea că sponsorul este un
adevărat debitor față de creditor. Câtă vreme datoria a fost garantată prin
sponsor, singurul răspunzător în caz de neexecutare va fi sponsorul. El poate
fi constrâns să plăteasc ă datoria debitorului. Apare o dublă calitate a
sponsorului : de garant al debitorului dar, pe d e alt ă parte și de debitor
propriu – zis.
Mai târziu, dubla calitate pe care o avea sponsorul, după
concepția unor romaniști se pare că s -ar fi contopit într -una singură ; aceea
de garant al debitorului. De acum debitorul propriu zis fiind principalul
răspunzător pentru angajamentul luat865.

2.3.1. Efectele produse de sponsio

Sponsio o dată încheiat , produce următoarele ef ecte:
Obligația asumată este personală și nu trece la moștenitorii
sponsorului ;
La scaden ță, creditorul poate să opteze pentru plată între
debitorul principal și sponsor fără să fie obligat să execute mai întâi
debitor ul principal;
Sponsorul care a executat obligația față de creditor, are acțiune
în regres împotriva debitorului principal prin intermediul actio mandati
contraria . Ulterior, prin Lex Publilia s-a permis sponsorului să acționeze în
regres debitorul principal folosind actio depensi866.

Secțiunea 3
CONTRACTE LE LITERALE

3.1. Noțiuni generale

Sunt acele contracte care se formează prin scriere. Caracterul lor
solemn se regăsește în scriptul cu ajutorul căruia se formează. Romanii

864 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 439.
865 V. M. Jakotă, op. cit., II, p. 476 nota (1).
866 Ulterior, Legea Apuleia crează solidaritate între cauționari prin intermediu l căreia cel
care plătea datoria avea dreptul să se întoarcă împotriva celorlalți cu acțiune obligându -i să
dea ceea ce a plătit mai mult decât partea lui. Legea Furia de sponsu stabilește termen de
doi ani de eliberare a cauționarilor precum și diviziunea datoriei de plin drept. Pentru detalii
a se vedea Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 365. nota (1).

316 desemnau obligația civilă izvorâtă dintr -un contract literal prin formula :
litteris contrahitur obligatio867. Totuși, multă vreme scrierea nu era
accesibilă oricărui cetățean roman, împrejurare din care rezultă că o lungă
perioadă de timp aceste contracte nu puteau fi folosite pe scară largă .
Cetățenii romani știutori de carte au ajuns la un moment dat să
dețină diverse registre în care erau consemnate afacerile zilnice. Cei care au
lansat practica registrelor erau în prim ul rând negustori, bancheri, târgoveț i
ce practicau comerțul , dar și alte persoane fără îndeletniciri comerciale
permanent e868.
Exista u n registru denumit adversaria , în care erau trecute zilnic
toate operațiunile , asemănător jurnal ului zilnic ținut astăzi de diferiți
cetățeni .
Al doilea registru era denumit codex accepti et expensi (cod de
primiri și de ieșiri ). Acest registru e ra un registru de casă, n u era ținut zilnic
cum era registrul adversaria , în el se copia toate încas ările ș i ieșirile. Aici se
menționa, pe deoparte ce s-a primit , iar, pe de altă parte , ce a ieșit din casă.
Al treilea registru se chema Kalendarium , el era un scadențar fiindcă
acolo se treceau diferite scadențe ale creanțelor și dobânzile pe care
cetățean ul le primea de la debitori . Acest registru era folosit, de regulă, de
persoane cu stare materială ridicată unde erau înscrise, orânduite pe luni și
zile, scadențele și dobânzile care urmau să fie încasate869.
Dintre aceste registre numai al doilea (codex accepti et expensi ) a
servit p entru a crea obligații. Pe acest registru erau două coloane, o coloană
de încasări ( accepto ) iar alta de plată ( expensa ). Când se primește o sumă de
bani sau un bun , înseamn ă că a fost accept ată o datorie și invers.
La o a numită epocă, nu se știe exact când, dar înainte de sfârșitul
Republicii se introduce sistemul de a se crea obligații cu ajutorul acestui
registru.

3.2. Contracte literale folosite de peregrini

Peregrinii contractau literal prin chirographa și sinorapha în care
scriu că datorează o anume prestație sau că urmează să transmită
proprietatea unui lucru . Asemenea înscrisuri sun t veritabile contracte literale
nu doar supo rturi probatorii. D acă se consemnează în oricare dintre ele că s –

867 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 243.
868 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 276.
869 C. Stoicescu, op. cit., p. 303.

317 a numărat o anumită sumă d e bani datornicului, aceasta va fi obligat să o
restituie chiar dacă, în realitate, nu a primit nimic870.
Chirographa și singrapha sunt două categorii de acte car e diferă
între ele prin caracter isticile fiecăru ia871. Ce se cunoaște este faptul că
chirogra pa se redacta într -un singur exemplar, iar singrapha se redacta într –
un număr egal cu cel al părților contractante , ambele necesitau prezența
martorilor la momentul redactării fiind și semnate de aceștia872.

3.2.1. Chirographa

Este un act care emană de la debitor , un înscris prin care acesta
recunoaște că datorează o anumită sumă creditorul ui. Chirographa se
redactează la persoana întâi conținînd în final subscripția datornicului .
În cazul în care prin act ambele părți se obligă, este posibil ca
fiecare d in ele să insereze obligațiile pe care și le -au asumat după cum nu
era interzis ca doar o singură parte să redacteze ambele declarații, adeziunea
celeilalte părți urmând să rezulte din simpla subscripțio a actului873.

3.2.2. Singrapha

În ce privește singr apha, este un înscris redactat în mod impersonal
în prezența martorilor care, împreună cu redactorul își aplicau sigiliile pe
act, fiecare din cei prez enți înscriindu -și numele în dreptul sigili ului aplicat.
Prin singrapha se consemna, de regulă, datoria u nei persoane către
altă persoană. După redactare, singrapha se dădea spre păstrare unuia dintre
martorii care a luat parte la redactarea ei sau se înregistra în arhiva
magistratului.
După unii autori singrapha și chiropraha sunt simple înscrisuri
probator ii care nu nasc obligații874.

870 Nu se cunoaște cu certitudine dacă chirographa și singrapha au dis părut sau nu după
anul 212 d. Hr ., o dată cu edictul împăratului Caracalla, cînd s -a acordat cetățenie romană
tuturor oamenilor liberi din Imperiu . A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p.247.
871 P. F. Girard, op. cit., p.525.
872 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 282.
873 C. Stoicescu, op. cit., p.305.
874 Natura și efectele produse de syngrapha și chirographa a dat naștere la controverse
datorită modului cum Gaius a înțeles să le prezinte. Celebrul jurisconsult lasă a se înțelege
în privința celor două nașterea anumitor obligații litteris (litterarum obligatio fieri videtur) ,
de unde s -a tras concluzia că am fi în prezența unor simple titluri probatorii. Printr -o altă
interpretare, s -a spus că syngrapha este un înscr is care trece drept expresia adevărului deși,

318
3.3. Querela non numerata e pecuniae

Stipulația și contractul litteris dădeau naștere la obligații prin
simplul fapt al îndeplinirii formelor prescrise de cutumă. În contractele
neformale, debitorul nu era îndatorat cu nimic fa ță de creditor în privința
restituirii sumelor împrumutate decât dacă suma respectivă i -a fost numărată
de creditor. Nu același lucru se întâmplă în cazul contractelor literale875.
Ce este querela876? Este plângere a debitorul împotriva creditorului
care nu ia remis suma promisă deși a eliberat înscris prin care debitorul
recun oaște primirea sumei . Cum se întâmplă de fapt? Posibil ca înainte de
plângere cămătarul să invite clientul să -i dea înscris pentru recunoașterea
sumei, dar în realitate banii să nu-i fi v ărsat niciodată, sau să -i verse o sumă
inferioară iar debitorul s-a obligat să restituie suma înscrisă în act . La epoca
clasică debitorul se putea apăra cu excepțio doli , arătând și dovedind
realitatea. Cu toate acestea, proba era foarte greu de făcut în asemenea
situații. Î mpăratul Caracala intervine prin Constituția din 212 d. Hr., și
răstoarnă sarcina probei în aceste cazuri ( exceptio non -numerotae pecuniae
sau exceptio doli ) prin care creditorul este obligat să probeze că a numărat
banii. Debitorul pute a acum să acționeze în judecată pe cămătar c erând
eliberarea de promisiune și restituirea înscrisurilor, sarcina probei rev enind
cămătarului.
În raport de noile cerințe de probă introduse, s -a ajuns la un rezultat
contrar a ceea ce cuprindea actul scris di n moment ce debitorul îl poate
contesta. P e timpul Î mpăratului Iustin s -a decis că mijlocele de apărare
stabilite anterior prin querela nu se acordă debitorului , dacă este vorba de
cautio di screta, însă beneficiază de prevederile stipulate în querela cînd este
vorba de cautio indiscreta877.

în realitate, lucrurile pot fi altfel, ne aflăm aici în prezența unui act creator de obligații, un
adevărat contract literal. A se vedea C. Stoicescu, op. cit., p. 305.
875 V. M. Jakotă, op. cit., II, p. 397.
876 Fără îndoială querela este termenul general, formula generală, însă mijloacele de punere
în aplicare a plîngerii erau numeroase din rândul cărora menționăm: exceptio non
numeratae pecuniae, contestatio și condictio . Toate aceste mijloace de apărare formea ză
ceea ce în genere se cheamă querela non numerate pecuniae. A se vedea Gr. Dimitrescu,
op. cit., II, p. 247.
877 Prin cautio discreta se înțelege înscrisul prin care debitorul recunoaște că angajamentul
pe care l -a luat față de creditor nu este pentru sum a de bani pretinsă de creditor ci pentru o
altă obligație. Dacă debitorul recunoaște înscrisul dar cu privire la plată menționează că nu
mai era necesară pentru că reprezenta o datorie anterioară în baza unei alte înțelegeri, ne
aflăm în fața unei cautio d iscreta , caz în care datoria nu mai putea fi contestată de către
debitor. Atunci când înscrisul menționează pur și simplu că debitorul se obligă față de

319 Querela poate fi introdusă timp de 1 an de la data când a fost
redactat înscrisul. Dioclețian prelungește termenul de restituire la 5 ani iar
Iustinian îl reduce la 2 ani.

Secțiunea 4
CONTRACTE LE REALE

4.1. Noțiuni generale

Sunt acele contracte ce se formează prin remiterea materială a
lucrului (res) alătu ri de acordul de voință al părțil or. Cele două elemente,
lucrul (res) și acordul de voință formează u n tot unitar pe fundamentul
cărora are loc contractul fără ni ci o formalitate scrisă sau orală.
Contracte le reale apar târziu în raport cu alt e categorii de contracte ,
fiind consecinț a avântului comercial din perioada de sfârșit a R epublicii
când nevoia de negoțuri încheiate în forme simple , fără formalități, se fa ce
resimțită878.
Romanii desemnau contractele reale cu formula : re contrahitur
obligatio . Din rândul contractelor reale făceau parte mutuum, commodatum,
depositum, fiducia și pignus . Despre ultimile două am discutat când am
analizat garanțiile , celelalte le vom discuta încontinuare.
Dintre contractele reale, mutuum este un contract unilateral de drept
strict iar celelalte sunt contracte bonae fidei negotia .

4.2. Împrumutul (Mutuum )

Mutuum este împrumut ul de consumație prin care o persoană remite
proprietatea unor lucruri de gen consumtibile cu obligația pentru primitor ca
la scadență să restituie lucruri de același gen, calitate și cantitate879.

creditor , fără să arate din ce cauză și de unde derivă această datorie, ne aflăm în fața cautio
indiscr eta ce îi dă posibilitatea debitorului să formuleze plângere (querela) . A se vedea Gr.
Dimitrescu, op. cit., II, p. 248.
878 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 369.
879 În epoca veche, când se foloseau drugi de aramă drept monedă de schimb, arama dată
cu împrumu t nu devenea proprietatea împrumutatului (neque suum fit) . Cu începere din
epoca clasică, când moneda a înlocuit bucățile de aramă în tranzacțiile părților se

320 Rezultă că acest contract are ca obiect bunuri nec mancipi
consumtibile și fungibile . Mutuum este un contract gratuit de ius gentium iar
lucrurile care au fost împrumutate se determină prin cântărire, numărare,
măsurare.
În epoca veche mutuum nu putea să fie încheiat prin simpla remitere
a lucrului , ci prin intermediul nexum -ului sau al stipulației. Ce se întâmplă
dacă cineva dădea cu împrumut altuia bunuri fără să respecte nexum -ul ori
stipulația? În mod normal contractul nu se consid era încheiat nefiind
recunoscut și nici sancționat de regulile de atunci. Dacă se întâmpla așa , iar
la scadență împrumu tatul refuză să restituie împrumutul, împrumutătorul
avea la dispoziție nu o acțiune rezultată din contract, ci una bazată pe
îmbogățirea fă ră just temei prin urmare , o atare operație se bucura oarecum
de protecție dar nu pe tărâm contractual, ci quasi -contractual.
De la sfârșitul secolului VI î. Hr., mutuum a fost recunoscut ca un
contract valabil re.
Condiț iile necesare pentru nașterea acestui constract sunt
următoarele :
– Având în vedere că proprietate a lucrurilor urmează să fie
strămutată de la împrumu tător la împrumutat, împrumutătorul trebuie să
proprietarul lucrurilor pe care le dă cu împrumut. De asemenea , el trebuie să
fie capabil să înstrăineze .
– Obiectele date cu titlu de împrumut trebuiau remise cu titlu de
proprietate și în mod gr atuit880. Fiind vorba de lucruri nec mancipi era
necesară și suficientă tradițiunea prin predarea fizică de la mână la mână . S-
a admis la un moment dat și traditio brevi manu atunci când, de pildă,
împrumutătorul are depusă o sumă de bani la o altă persoană și permite
acesteia să întrebuințeze suma cu titlu de împrumut881.
– O convenție între creditor și debitor prin care debitorul se obligă
să remită la scadență lucruri de aceeași natură, calitate și cantitate către
creditor. Părțile se pot învoi ca împrumutatul la scadență să restituie
împrumutătorului mai puțin.
– Lucrurile împrumutate să facă parte din cele care pot fi cântărite,
numărate, măsurate adică res quae pondere numero mensurare constat.
Dacă se restituia același lucru, c ontractul nu era mutuum , ci comodat.

înlocuiește și ideea că banii dați cu împrumut nu deveneau proprietatea debitorului.
Persoana împ rumutată devine proprietarul banilor iar la scadență era obligată să restituie o
sumă echivalentă. Datoria bănească se numește în acest caz aes alinenum. A se vedea M. V.
Jakotă, op. cit., II, p. 481.
880 In mutui datione oportet dominum esse dantem – Într-un împrumut, împrumutătorul
trebuie să fie proprietarul lucrului. (L. 2 § 4, Dig., De rebus creditis, 12. 1).
881 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 207.

321 Dacă la scadență împrumutatul nu restituie împrumutul,
împrumutătorul are împotriva lui legis actio per sacramentul in personam
sau legis actio per condictionem . Când legis actio au fost desființate ,
împru mutătorul se putea folosi de condictio certi pentru recuperarea
împrumutului.
În situația în care împrumutătorul nu este proprietarul lucrurilor
împrumutate, proprietatea nu poate fi transferată către împrumutat,
împrumutul nu există, iar ad evăratul proprietar poate să revendice bunul
folosind rei vindicatio .
Nu se consideră împrumutul valabil dacă împrumutătorul nu era
capabil să înstrăineze (pupilul care împrumtă fără autorizarea tutorelui, sau
nebunul).
Acest contract nu a cuno scut inițial dobânda, prin urmare restituirea
trebuia făcută în aceeași mărime. Mai târ ziu, pentru dobânzi, părțile
contractante utilizau o stipulație alăturată contractului .
Senatus Consultul Macedonian din perioada lui Vespasian interzice
cămătarilo r să împrumute fii de familie inclusiv împrumutul care ar urma să
fie restitu it la moartea lui pater familias .

4.3. Împrumutul cu dobândă

În dreptul roman împrumutul cu dobândă n u era un contract special
în raport cu împrumutul propriu -zis. Mutuum însoțit de stipulația dobânzilor
poartă numele de foenus .882 Mutuum fiind un contract de drept strict, s impla
consemn are a dobânzilor rămânea fără efect dacă nu se utiliza stipulația.

4.3.1. Dobânda legală și dobânda cămătărească

Tacit ne spune că la un moment dat do bânda a devenit un adevărat
flagel la Roma. Statul a fost nevoit să ia măsuri severe împotriva
cămătarilor. Legea celor XII table stabilește dobânzi legale denumite și
dobânzi uniciare , de la uniciarum foenus care însemna dobânda unei unici.
Unica era a 12 parte din capital adică 8,33% pe lună.
Această unitate poate duce la dublarea capitalului într -un an de zile.
În secolul al IV î. Hr., Lex Genucia interzice dobânda. Interdicția legii
privind dobânda a rămas în mare parte fără efecte , cămătarii prin difer ite
manopere au putut să o eludeze .

882 Prius debitor in usuras id, quod solvitur, deinde in sortem accepto feretur – Debitorul se
consideră c ă a voit mai întâi să plătească dobânzile și cu ce rămâne, dacă există excedent,
capitalul. (L.1, in fine, Cod., De solutionibus et liberationibus, 8. 43).

322 S-a admis dobândă ridicată în caz de pecunia trajecticia883.

4.3.2. Convenția de anatocism

Anatocismul era o înțelegere între creditor și debitor prin care
dobânzile se adaugă la capital pentru a produce l a rândul lor dobânzi.
Iustinian a interzis anatocismul chiar pentru dobânzi care au ajuns la
scadență.

4.4. Comodatul (commodatum )

Acest contract constă în tr-un împrumut de folosință (commoda tum).
Este un contract bonae fidei sancționat de pe vremea împăratului Octavian
August însă acțiunea in factum aplicată împrumutului de folosință a fost
cunoscută de pe vremea jurisconsultului Mucius Scaevola884.
Prin intermediul contractului de comodat , o persoană (comodantul)
remite alteia (comodatar) un lucru corp cert, pentru a se folosi în mod
gratuit și a -l restitui ulterior. Este un contr act sinalagmatic imperfect , care în
perioada veche dădea naștere numai la obligații în sarcina comoda tarului.
Ulter ior, prin excepție, au fost admise obligații și în sarcina
comodantului885.
Comodatul are ca obiect bunuri mobile corporale . Pot forma obiect
al contractului de comodat și bunuri privite in genere , atunci când au fost
împrumutate cu condiția ca ce l care a pr imit împrumutul să restituie tot

883 Prin pecunia trajecticia se înțelege operațiunea de transport a banilor pe mare dintr -o
parte în alta a Imperiului. Adeseori banii și alte lucruri fungibile transportate de corăbiile
romane , nu ajungeau la destinație existând riscul ca nava să fie capturată de pirați ori să
naufragieze. De aceea, persoanele care luau cu împrumut bunuri fungibile și le trimiteau
peste mare, ca să fie la adăpost de riscuri , se obligă să restituie împrumutul numai cu
condiția ca bunurile împrumutate să ajungă la destinație. Acest contract de împrumut ce
depinde de condiția ajungerii bunului la destinație se deosebește de împrumutul obișnuit
prin următoarele particularități:
În primul rând periculum dispariției bunurilor îl suportă împrumutătorul nu
împrumutatul;
În al doilea rând, drept consecință al suportării riscurilor de către împrumutător nu de
împrumutat, se permite acestuia să perceapă o dobândă mare (foenus nauticum, usuare
maritimae) . La epoca clasică nu există nici un plafon al dobânzilor percepute în atari
condiții. Împăratul Iustinian restrânge mărimea acestor dobânzi la 12% pe an, în raport de
timpul c ât dura călătoria. S -a admis la un moment dat ca dobânda ( foenus nauticum) să
poată fi promisă și printr -un nudum pactum . A se vedea, S. G. Longinescu, op. cit., II, p.
213.
884 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 278 nota (6).
885 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 404.

323 aceleași bunuri. De pildă banii împrumutați unui bancher cu scopul
expunerii lor în galantar (ad pompam vel ostentationem)886.
Comodatul se formează prin acordul de voință al părților și
remiterea materială a bunului (traditi o). Beneficiarul din contractul de
comodat nu dev ine proprietarul lucrului , remiterea materială îi conferă
numai detenția887.
Pentru formarea contractului părțile trebuie să aibă capacitatea de a
se obliga juridicește, iar împrumutătorul nu este necesar să fie proprietarul
lucrului888.
Comodatul este gratuit, în caz contrar suntem în prezența unui
contract de locațiune ( locatio -conductio ).

4.5.1. Condiții

Următoarele cerințe sunt obligatorii pentru existe nța contractului de
comodat :
– lucrul dat în comodat trebuie să fie remis efectiv ;
– scopul remiterii lucrului să fie folosința gratuită ;
– lucru l să nu fie fungibil și nici consumtibil pentru a putea fi restitui t
în natură ;
– lucrul să fie mobil . S-a susținut că și imobilele puteau fi date în
comodat deși juristconsultul Labeon susține contrariul.
Comodantul este obligat să restituie către comodatar cheltuielile
ocazionate de conservarea lucrului și pentru repararea pabubei cauzate d in
culpă . Această obligație este sancționată de commodati contraria.
Comodatarul este obligat să folosească lucrul printr -o exploatare
normală. Obligaț iile care îi revin sunt sancționate prin acțiunea commodati
directa . Sub Iustinian , pentru caz de pierder e ori distrugere a lucrului dat în
comodat vina comodatarului era examinată având în vedere culpa levis in
abstracto889.

4.6. Depozitul (depositum )

Contractul de depozit (depositum) face parte din cate goria
contractelor reale cons tând în transmiterea detenției unui lucru prin traditio
de către o parte denumită deponent către o alta denumită depozitar, acesta

886 C. Stoicescu, op. cit., p. 318.
887 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 292.
888 P. F. Girard, op. cit., p. 557.
889 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 292.

324 din urmă obligându -se să păstreze gratuit lucrul și să -l restituie la cerea
deponentului890.
Depo zitul este un contract de bună -credință (bonae fidei)891.
Întrucât depozitarul păstrează gratuit lucrul, va răspunde numai de dolul său
(dolus malus ). Ulterior s-a admis răspunderea depozitarul ui și în caz de
neglijență grosieră (culpa lata ) )892.
Prin depozi t, depozitarul nu dobândește propr ietatea lucrului primit
în depozit și nici posesia.
Elementele esențiale ale contractului de depozit sunt : acordul de
voină al deponentului și depozitarului ; lucrul care se las ă în depozit,
întotdeauna trebuie să fie bun mobil ; gratuitatea depozitului.
Vechiul drept roman nu cuprinde sancțiuni pentru dep ozit, abia prin
Legea celor XII table a fost sancționat depozitarul care refuză să restituie
bunul primit în depozit considerând că ar fi un delict similar furtului893. Era
interzis ca depozitarul să folosească bunul primit în depozit, în caz contrar
comite furtum usus .
Depozitarul nu dobândește nici un drept asupra lucrului primit în
depozit, fiind detentor asupra bunului d epozitat. Nu este necesar ca
deponentul să fie propr ietarul lucrului primit în depozit, este valabil
contractul de depozit atunci când deponent este chiriașul, uzufructuarul etc.

4.6.1. Varietăți ale depozitului

Cu începere din perioada clasică pe lângă depozitul obișnuit, sunt
cunoscute mai multe varietă ți ale contractului de depozit :
a) depozitul necesar sau mi zerabil, este acel tip de depozit care se
încheie în condiții deosebite cum ar fi în caz de incendiu, inundații, război
etc. Se observă că în acest caz deponentul a fost silit de împrej urări să
încheie un atare depozit894. Acest tip de depozit se deosebește de cel

890 Depositum est, quod custodiendum alicui datum est. – Depozitul este ceeace, se
încredințe ază pazei altuia. (L.1, Pr. Dig., Depositi vel contra 16, 3).
891 Hanc actionem bonae fidei esse, dubitari non oportet. – Fără nici o îndoială acțiunea ce
rezultă din depozit este acțiune de bună credință. (L. 1 § 23, Dig., Depositi vel contra, 16.
3).
892 Vl. Hanga, M. – D. Bocșan, op. cit., 2006, p. 255.
893 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 282.
894 Este posibil ca depozitul necesar să fi apărut în urma unor nevoi ale timpurilor. În
izvoarele literare ale vremii, se vorbește de jafuri și înșelătorii în dauna călătorilor. Hangii
sunt demascați de poeți, dramaturgi ori scriitori arătând în operele lor vicleșugul acestora
precum și manevrele la care recurgeau pentru a înșela clienții. Poetul Horațiu vorbește de
un hangiu perfid (perfidus caupo) și despre un popas persoanl făcut la un han pe drumul
către Brundisium unde hanul era înțesat de marinari și hangii vi cleni. Că asemenea

325 obișnuit prin faptul că depozitarul care nu înapoiază de bună voie bunul
primit în depozit, este condamnat la duplum895.
b) depozitul sechestru apare atunci când un lucru mișcăto r sau
nemișcător este obiect de disp ută într -un proces sau contestație
(neînțelegere) între două sau mai multe persoane, caz în care bunul este
încredințat în custodia celui de -al treilea cu îndatoria să îl păstreze și să -l
remită aceleia dintre părți care a câștigat procesul896.
Custodele este, de regulă, persoană dezinteresată de contractul de
depozit, nimic nu împiedică ca să fie custode și una din părți cu
consimțământul celeilalte.
Această varietate de depozit a fost sancționată printr -o acțiune
specia lă denumită actio sequestraria depositi .
c) depozitul neregulat. Este acea varietate de depozit având ca
obiect bunuri fungibile , cel mai adesea sume de bani. Dreptul roman a admis
la un moment dat ca o persoană să încredințeze alteia diferite lucruri
fungibile și consumtibile (bani, alimente) și să -i permită acesteia să devină
proprietarul bunurilor depozitate, să le consume, cu îndatorirea de a înapoia
ulterior aceeași specie, cantitate și calitate de bunuri (ut tantumdem
redderet) precum și o dobândă, d acă părțile au stabilit aceasta897.

evenimente erau frecvete la vremea respectivă, avem drept probă măsura legală potrivit
căreia, la un moment dat, hangii au ajuns să fie răspunzători de pagubele suferite de călători
în timpul cât au fost găzduiți. Jurisconsultul Ulpian, comentând aceste prevederi legale, ține
să pună în evidență necesitatea lor, deoarece, spune el, fără aceste măsuri, hangii ar fi
tentați să se asocie ze cu hoții în scopul jefuririi clienților lor. Marțial ne spune că, de regulă,
hangii furau din nutrețul pe care călătorii îl aduceau pentru animale. Pentru detalii a se
vedea, N. Lascu, op. cit., p.364.
895 C. Stoicescu, op. cit., p. 319.
896 Depozitul sec hestru poate fi realizat prin intermediul înțelegerii dintre părți (convenție),
dar poate să aibă loc și din porunca magistratului împrejurare în care, de regulă, nu este
considerat contract din lipsa consimțământului părților aflate în dispută asupra bunu lui. În
primul caz ne aflăm în prezența depozitului voluntar, iar în cel de -al doilea caz, datorită
faptului că magistratul are inițiativa depozitării bunului poartă denumirea de depozit
necesar fără însă să se confunde cu depozitul bunurilor în caz de ca lamități, incendii etc. A
se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 220.
897 Până la Iustinian, a existat controversă între jurisconsulții vremii dacă o asemenea
înțelegere dintre părți poate fi considerată depozit sau nu. Iustinian, împărtășind părerea l ui
Papinian, a stabilit că ne aflăm în fața unui contract de depozit deși depozitarul devine
proprietarul lucrurilor depozitate putând să le consume, fiind supus pericolului oricărui
proprietar în caz de pieire totală sau parțială întocmai ca la împrumutul de consumație.
Jurisconsulții romani au dat acestei varietăți de depozit denumirea de depositum irregulare .
A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p.219.

326

Secțiunea 5
CONTRACTE LE CONSENSUALE

5.1. Noțiuni generale

Există în dreptul roman o anumită categorie de contracte care s e
puteau încheia în lipsa formalismului împus celorlalte acte . Această
categorie de contr acte a marcat dispariția sau atenuarea formalismului
străvechi la încheierea lor, momentul maximei abstractizări al fizionomiei
izvoarelor obligațiilor898. Ele poartă denumirea de contracte consensuale
putând fi încheiate prin s implul consimțământ al părțilo r. Intră în această
categorie vânzarea, locația, mandatul și societatea
Contractele consensuale sunt forma cea mai evoluată pe care a
cunoscut -o tehnica de elaborare a obligațiilor în dreptul roman. Dacă grupa
contractelor solemne este dominată de formali sm și rigoare iar a contractelor
reale impune predarea efectivă a lucrului în momentul perfectării lor,
contractele consensuale se formează numai pe baza manifestării de voință a
părților899.
Contractele consensuale au princ ipala caracteristică comună faptu l
de a da naște re la obligații și drepturi reciproce în sarcina ambelor părți . Ca
să arate că obligațiile izvorăsc dintr -un contract consensual, romanii
foloseau sintagma : solo consensu contrahitur obligatio900.
Principalele contracte consensu ale în dreptul roman au fost :
emptio -venditio, locatio -conductio, societas și mandatum.

5.2. Contractul de vânzare -cump ărar e (venditio -emptio )

Vânzarea -cumpărarea ( venditio -emptio ) era acel contract din dreptul
roman prin care una din părți denumită (venditor) se obligă să procure
posesiunea linișt ită a unui lucru altei părți denumită (emptor) care la rândul

898 V. Popa, op. cit., p. 242.
899 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 282.
900 S. G. Longinescu, op. cit ., II, p. 250.

327 ei se obligă să plătească în schimb o sumă de bani denumită (pretium ,
merx )901.
Contract ul de vânzare -cump ărare se încheie prin liberul
consimțământ al părților902. Până la apariția Legii celor XII table și o lungă
perioadă ulterioară , contractul de vânzare -cumpărare nu s -a format prin
simplul consimțământ al părților contractante. Acest lucru se datora la
încep ut caracterului rudimentar al tuturor instituțiilor jur idice și în special al
vânzării care reflecta starea de primitivitate a societății însăși . Într -adevăr, la
origine vânzările s-au practicat sub forma schimbului903. Ulterior când
economia depășește stadi ul de primitivism și granițele unei societăți închise,
vânzarea se desprinde de mancipațiune, devenind contract consensual,
creator de obligații reciproce pentru părți904.
Acest contract atât de răspândit astăzi , la vremea respectivă se
încheia p rin două st ipulațiuni reciproce care aveau între ele numai o legătură
economică , fiind independente total una de ceala ltă din punct de vedere
juridic, vânzătorul stipula prețul iar cumpărătorul marfa905. Din elementele
contractului (marfă -preț) revine denum irea actuală de vânzare -cumpărare
(venditio -emptio ).
Prin vânzare nu avea loc în mod direct transferul proprietății de la
vânzător la cumpărător ; mai întâi , era transmisă posesiunea lucrului.
Vânzătorul se obliga la predarea posesiunii iar cumpărătorul la plata
prețu lui906.

901 Pentru definiția vânzării în dreptul roman a se vedea: I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 327; S.
G. Longinescu, op. cit., II, p. 251 -252; C. Stoicescu, op. cit., p. 321; C. Șt. Tomulescu, op.
cit., 1956, p. 651; Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 3 76; M. V. Jakotă, op cit., II, p. 407; E.
Molcuț, op. cit., 2007, p. 284.
902 Consensu peragitur emptio – Vânzarea este perfectă prin simplul consimțământ. (L. 1 §
2, Dig., De contrahenda emptione, 18. 1).
Emptio et venditio contrahitur simulatque de pr etio convenerit, quamvis nondum
pretium numeratum sit ac ne arra quidem data fuerit. Nam quod arrae nomine datur
argumentum est emptionis et venditionis contractae. – Contractul de vânzare -cumpărare se
încheie îndată ce s -a stabilit prețul, deși prețul n -a fost plătit și nici n -a fost dată arvună.
După cum se știe, ceea ce se dă drept arvună constituie o dovadă că vânzarea -cumpărarea a
fost încheiată. A se vedea Vl. Hanga, M. – D. Bob, op. cit., p. 304 -305.
903 C. Stoicescu, op. cit., p. 321.
904 P. F. Girard , op. cit., p. 563.
905 Cumpărătorul întreba vânzătorul : te obligi să -mi predai lucrul ? iar vânzătorul răspundea:
mă oblig. Apoi, vânzătorul întreba pe cumpărător: te obligi să -mi plătești prețul ? la care
întrebare cumpărătorul răspundea: mă oblig. Pe aceas tă cale luau naștere două obligații
civile independente una față de alta, de unde și denumirea contractului emptio -venditio. A
se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 251.
906 În afară de vânzarea prin care venditor se obligă se predea posesiunea linișt ită a lucrului
denumită și vânzarea pe credit, la romani a fost cunoscută și vânzarea în care predarea

328 Transferul proprietății în cazul contractului de vânzare -cumpărare
are loc ulterior transmiterii posesiunii printr-unul din modurile de dobândire
a proprietății cunoscute. În cazul vânzării lucrurilor mancipi , transferul
proprietății are lo c prin man cipațiune, iar pentru lucrurile nec mancipi
proprietatea se transferă prin tradițiune.
Vânzarea prin mancipatio este de origine romană, iar vânzarea prin
traditio (predarea lucrului în momentul când cumpărătorul număra su ma),
este de drept natural aseamăn ătoare trocul ui cu deosebir ea că în cazul
vânzării , cel care vinde primește monedă nu alte bunuri907.

5.2.1. Elementele vânzării

5.2.1.1. Consimțământul (consensus)

Se formează prin a cordul de voință al părților (solo consensu) .
Consimțământul trebuie să se refere la lucrul vândut (res, merx) și la preț
(pretium) în momentul realizării acordului de voință. Dacă părțile doresc să
cuprindă con tractul de vânzare -cumpărare î ntr-un înscris, contractul se
consideră format abia în momentul în care înscrisul este semnat de ambele
părți (subscriptiones) . Cu toate acestea , înscrisul nu schimbă natura
contractului din consensual în contract litteris .
Toate persoanele capabile de agere (de a înstrăina și de a se obliga)
pot să încheie contractul de vânzare -cumpărare.

5.2.1.2. Obiectul

lucrului și/sau plata prețului invervin după încheierea contractului, la un moment fixat de
părți, precum și vânzarea în care plata prețului și predarea lucrului aveau loc imediat o dată
cu realizarea consimțământului, cât și vânzarea care transferă proprietatea lucrului. A se
vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p.407.
907 Astăzi, nu se mai susține ideea potrivit căreia suntem în fața unei vânzări și atunci când
printr -o convenție se transmite în proprietate bunul dar nu în schimbul unei sume de bani ci
a unui alt bun, așa cum s -a susținut în perioada romană. De pildă, se transmite o togă ca să
primească o tunică (cămașă lungă de lână). Sabinus și Cassius sunt de părere că o asemenea
convenție poate fi considerată drept vânzare, iar Nerva și Proculus sunt de părere că ne
aflăm în fața unui contract de schimb. Opinia ultimilor doi este conformă cu realitatea:
„altceva este a vinde, altceva este a cumpăra, altce va este prețul, altceva este marfa. La
schimb, nu se poate face distincție care este cumpărătorul, care este vânzătorul”.
Cumpărarea este un contract de ius gentium putându -se încheia prin simplul consimțământ,
între absenți, prin trimiși (mesageri) sau pr in scrisori. Gaius în Institutele lui (3. 139),
subliniază ideeea că vânzarea implică un preț fixat în bani (monedă: pecunia numerata) . A
se vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p.487.

329 Lucrul este obiectul contractului, adică marfa care se vinde (merx)
împreună cu prețul plătit (pecunia numerata) .
Lucrul era necesar să fie în comerț. Este nulă vânzarea lucrurilor
extra comercium . Dreptul roman admite vânzarea lucrur illor viitoare sau a
lucrurilor care aparțin altuia. În acest din urmă caz, este necesar să
distingem după cum vânzătorul a fost de bună -credință sau a fost de rea –
credință cu prilejul vânzării.
Rațiunea în baza căreia s -a permis vânzarea lucrului altuia constă în
faptul că prin intermediul acestui contract se transmite doa r posesiunea
lucrului. N imic nu împiedică vânzătorul să devină proprietar până la
predarea efectivă a lucrului. Dacă vânzătorul nu poate să pună la dispoziția
cumpărătorului lucrul vându t, datorează daune.
Vânzarea lucrului altuia nu este valabilă atunci când cumpărătorul
nu cunoaște despre acest aspect. Cumpărătorul care descoperă că i s -a
vândut lucrul altuia , are împotriva vânzătorului o acțiune denumită actio
empti chiar dacă nu a fo st tulburat în posesie de adevăratul proprietar908.
Dreptul roman a admis și vânzarea moștenirii viitoare dacă de cujus și-a dat
consimțământul în timpul vieții .
Prețul este suma de bani ( pecunia numerata ) pe care cumpărătorul o
achita vânzătorului909. Prețul trebu ie să fie în monedă deși există
controverse în această privință , însă obligatoriu se cere ca prețul să fie
verum, certum și justum . Vânzătorul avea dreptul să rețină lucrul vândut
dacă prețul nu a fost achitat910.
Contractul de vânzare -cumpărare valabil încheiat dă nașt ere la două
acțiuni, fiecare parte beneficind de o acțiune separată față de acțiunea
celeilalte părți :
– actio venditi prin care vânzătorul putea să ceară prețul de la
cumpărător ;
– actio empti cu ajutorul căreia cumpărătorul putea să ceară
vânzătorului pred area lucrul ui vândut.

5.2.2. Efectele contractului de vânzare -cumpărare

908 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 297.
909 Pretium autem constitui aport et, nam nulla emptio sine pretio esse potest – Trebuie fixat
prețul, pentru că nici o vânzare nu poate să existe fără preț. (Instit., III, 23, De emptione et
renditione § 1).
910 Venditur esim quasi pignus retinere potest rem quam venditi. – Vânzătorul poat e să
rețină lucrul vândut, cu titlu de amanet, până la plata prețului. (L. 13 § 8, in fine, Dig., De
actionibus empti et venditi 19. 1).

330 Efectele contractului de vânzar e-cumpărare c onstau în obligațiile și
drepturile care revin părților contractante. Fiecăreia dintre cele d ouă părți îi
revine drepturi și obligații distincte față de drepturile și obligațiile celeilalte
părți însă drepturile și obligațiile uneia vor fi în legătură directă cu
obligațiile și drepturile celeilalte.
a) Obligațiile vânzătorului .
Obligații le vânzătorului au fost s intetizate de juristconsultul Paul
astfel: „ob evictionem se obligare posesionem tradere et purgari dolo
malo.” La formu la lui Paul se mai adaugă și răspunderea pentru vicii. În
traducere , aceste obligații ar fi: să predea lucrul, să păstreze lucrul, să
răspundă de evicțiune și de vicii .
Obligația de predare a lucrului911. Romanii îi spuneau res prestare
sau vacuam possesionem tradere. La vremea respectivă vânzătorul trebuie
să transfere mai întâi posesia liniștită a lucrului (vacum possesionem
tradere) propritatea fiind transmisă ulteri or prin modurile arătate (mancipi,
traditio, in iure cesio) . Obligația de a preda lucrul presupune obligația de a -l
păstra până la predare. Obligația de a păstra bunul rezultă din caracterul
consensual al vânzării și intervine când nu are loc o remitere imediată a
lucrului vândut ca în vechea mancipațiune. Până în momentul predării,
vânzătorul răspunde ca un bun părinte de familie pentru predare (bonus
pater familias) .
Vânzătorul trebuie să apere cumpărăt orul de evicțiune (ob
evictionem se obligare ). A fi evins înseamnă a fi despuiat pe cale judiciară
de lucrul cumpărat912. Mai concret, evicțiunea este deposedarea
cumpărătorului de bunul cumpărat de către un terț care are o sentință
anterioară contractului d e vânzare. Dacă vânzarea avea loc prin
mancipațiune și s-a produs evicțiunea, cumpărătorul are la îndemână
împotriva vânzătorului actio auctotitatis. Prin acțiune cumpărătorul păgubit
obține dublul valorii lucrului. Dacă vânzarea se face prin traditio, de regulă
vânzătorul nu răspunde pentru evicțiune. Pentru a înlătura această
defavoare , cumpărătorul făcea pe lângă vânzare și o stipulatio obținând
angajamentul vânzătorului că în cazul în car e ar fi evins de un terț va fi
despăgubit .

911 Vânzătorul își execută obligația de a preda lucrul către cumpărător în măsura în care
acesta din urmă plătește prețu l vânzării. Prin urmare, cumpărătorul nu este îndreptățit să
solicite predarea lucrului decât numai dacă și -a executat ori este gata să -și execute obligația
de a plăti prețul. În caz contrar, se invocă excepțio non adimpleti contractus . Dacă părțile
au sta bilit un termen pentru plata prețului și s -a inserat în contract o clauză prin care
vânzarea se desface dacă cumpărătorul nu plătește prețul la termenul fixat (lex comisaria) ,
vânzarea va fi rezolvită. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 413.
912 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 286.

331 Stipula tio putea să fie de două feluri : stipulatio duplae (când bunul
vândut avea valoare ridicată) sau stipulatio simplă (pentru obiecte de mică
valoare).
Din etapa în care vânzarea a devenit contract de bună -credință, chiar
în lipsa unei stipulații exprese, vânz ătorul era ținut să răspundă pentru
evicțiune și pentru vicii. Se numește viciu lipsa unor calități a lucrului care -l
face impropriu pentru întrebuințare sau îi micșorează valoarea de
întrebuințare încât cumpărătorul nu l -ar fi cumpărat ori a r fi plătit un preț
mai redus, dacă l -ar fi cunoscut.
Vânzătorul trebuia să garanteze de vicii cumpărător ul pentru lucrul
vândut. Vânzătorul răspunde de vicii independent de orice stipulație. Viciile
trebuiau să fie ascunse. În vechiul drept r oman, dacă vânzarea avea loc prin
mancipațiune găsim o acțiune specială actio de modo agri prin care
vânzătorul garant ează un viciu special legat de vânzarea terenurilor.
Până la Legea celor XII table , vânzătorul răspundea doar de
afirmațiil e categorice pe care le -a făcut în legătură cu lucrul. Dacă s e abține
să afirme ceva , este exonerat de răspundere . Ulterior edili curuli au introdus
un edict prin care vânzătorul nu mai era scutit de răspundere chiar dacă n -a
arăta t nimic în legătură cu bu nul vândut .
Edilii curuli (magistrați care supraveg heau târgurile) au impus
regulamente cu caracter special datorită faptului că veneau la târg persoane
care nu se cunoșteau între ei, a deseori având loc înșelătorii. Pentru siguranța
vânzătoril or contra viciilor lucrului s -au creat adevărate acțiuni penale
contra vânzătorilor: actio redhibitoria (acțiunea de restituire)913. Este
acțiunea prin care cumpărătorul bunului putea să ceară rezoluțiunea vânzării
într-un interval de 6 luni de la vânza re și actio quanti minoris (acțiunea cât
mai puțin) prin care cumpărătorul putea să ceară m icșorarea prețului
vânzării timp de un an de la încheirea contractului , dacă descoperă că lucrul
cumpărat are vicii .
Dioclețian prin două rescripte dă dreptul vânzător ului să ceară
desființarea vânzării dacă prețul era mai mic de jumătatea valorii lucrului.
Ca să scape de rescindare pârâtul trebuia să completeze prețul până la
valoare lui reală. Rescriptul se referă la vânzător, de aici con troversa: se
poate sau nu să b eneficieze și cumpărătorul de rescripte dacă a plătit de
două ori valoare a bunului? Rescriptul se referă la imobile rurale ( lex fundo )
dar se pare că s-a aplicat la clădiri și la bunuri mobile.
b) Obligațiile cumpărătorului .
Principala obliga ție a cumpărătorul ui este plata prețului prin
transmiterea către vânzător a sumei reprezentând prețul (merx) în schimbul

913 Redhibeo = a da înapoi.

332 bunului pe care l -a primit în pr oprietate . Normal , prețul se plă tește în
momentul când are loc remiterea lucrului. La finele dreptului roman , s-a
admis ca transferul proprietății lucru lui să fie subordonat plății prețul ui.
Gaius interpretând dispozițiile din Leg ea celor XII table spune că în lipsa
plății prețului, cumpărătorul nu poate să obțină proprietatea lucrului914.
Cumpărătorul poate refuza plata prețului dacă:
-vânzătorul refuză livrarea bunului ( exceptio non adimpleti
contractus );
-când posesiunea lucrului nu este liniștită ( vacua ). De pildă asupra
bunului vândut terții au formulat acțiune în revendi care.
Cumpărătorul mai are obligați a să despăgubească vânzătorul
pentru cheltuielile făcute pentru conservar ea și predarea lucrului vândut.
Pe lângă vânzarea pură și simplă, dreptul roman a permis
vânzarea cu arvună, vânzarea cu pacte accesorii și vânzarea cu termen sau
condiție915.

5.3. Arvuna (arha)

Constă în tr-o sumă de bani sau orice lucru de valoare, altul de cât
cel care se vinde, pe care una din părțile contractante îl remite către cealalt ă,
ca semn că înțelegerea lor este perfectă și ca mijloc de a asigura indirect
executarea contractului916.
Rezultă că pentru existența arvunei este necesară o altă convenție
(convenție principală), nu neaparat o vânzare, suficientă fiind oric e
convenție care să dea naștere la obligații civile sau naturale între părți, cum
ar fi mandatul , locațiunea etc917. Nu prezintă importanță dacă convenția
principală este pură și simplă sau afectată de modalități (termen, condiție,
sarcină).

914 Pretium numerata pecunia consistere debet, spune Gaius, menționând controversa care
a existat cu privire la această problemă între cele două mari scoli de drept de la Roma.
Sabinienii erau de părere că pecunia numerata nu este o cerință esențială în contractul de
vânzare -cumpărare iar proculienii dimpotrivă, susțineau că lipsa echivalentului bănesc,
strămutarea valorilor sugerează ideea schimbului nu a vânzării între părți. A se vedea I. C.
Cătuneanu, op. cit., p. 330, nota (3).
915 Conditionales autem venditiones tunc perficiuntur quum impleta fuerit conditio. –
Vânzările sub condiție nu sunt perfecte decât la îndeplinirea condiției. (L. 7 Pr., ab initio
Dig., De contrahenda emptione 18. 1).
916 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 197.
917 Pentru convenția de logodnă, arvuna poartă denumirea de arrha sponsalitia, arrha
sponsalis .

333 De regulă, arvuna se dă de cumpărător vânzătorului în caz de
vânzare, de locatar locatorului, în cazul închirierii etc. În toate cazurile
scopul arvunei este de a asigura executarea convenției principale.
Arvuna produce efectele stabilite de p ărți sau efectele stabilite de
dreptul pozitiv.
În dreptul clasic roman arvuna era considerată ca o simplă probă a
încheierii contractului , pentru a consolida ideea prin care părțile au ieșit din
faza tratativelor și au intrat pe terenul con venției propriu -zise918. Ulterior,
arvuna capătă alt caracter prin care nu mai era considerată parte din preț ci
un mijloc de dezicere. Acest caracter împrumutat de la greci, arvuna îl are și
astăzi.
Prin voința lor, părțile pot stabili ca arv una să fie stipulată în
folosul celui ce se obligă (arha penitentialis) dar, de regulă, părțile stabilesc
ca arvuna să fie în folosul creditorului. Dacă părțile nu au stipulat ce efecte
produce arvuna și în favoarea căreia dintre părți, în temeiul legii, ț inând
seama că arvuna este un contract real iar obligația principală a fost
executată, arvuna și -a ajuns scopul și nu mai are nici o rațiune pe mai
departe urmând a fi restituită. Atunci când obligația principală a fost
desființată prin voința părților, ar vuna trebuie dată înapoi.
În ipoteza în care obligația principală nu a fost executată din culpa
părții care a dat arvuna pe fundamentul culpei , acea parte pierde arvuna.
Invers, dacă partea care a primit arvuna este culpabilă de neexecutar ea
contractului, va restitui, de regulă, de două ori pe cât a primit.
Din cele menționate se poate conchide că arvuna are caracter
accesoriu față de contractul principal, fără să fie o parte din prețul acestui
contract dar, în cazul în care părțile execută contractul principal poate fi
pusă pe socoteala prestațiunilor din acest contract prin voința părților.

5.4. Contractul de închiriere (Locatio – conductio )

Locațiunea sau locatio -conductio (închiriere -arendare) este un
contract prin care o persoană se obligă către alta să -i procure folosința unui
lucru sa u să execute o lucrare ori să pună la dispoziție serviciile sale în
schimbul unui preț pe care cealaltă parte se obligă să -l plătească.
Din definiție rezultă că locațiunea îmbracă trei forme:
Locatio -conductio rei – când o parte pune la dispoziția celeilalte
un lucru ( res), mobil sau imobil spre folosință , contra unei sume de bani
denumită chirie. (închiriere sau arendă) ;

918 C. Stoicescu, op. cit., p. 325. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm,
Prima linie: 0 cm

334 Locatio -conductio operarum – apare în ipoteza în care o parte îți
oferă serviciile sale către cealaltă parte contra unei remunerații ( honoria ).
Cu siguranță această formă de locațiune se află la originea contractului de
muncă din perioada modernă.
Locatio -conductio operis faciendi – când o parte se obligă să
execute pentru cealaltă o anumită lucrare contra unei plăți. Este varinata
veche a contractului de antrepriză .
Diferența dintre locatio operarum și locatio operis faciendi este
următoarea : pe cînd p rima are c a obiect munca procurată fără să intereseze
rezultatul final (de pildă, un anumit număr de zile de lucru), la cea de -a doua
se avea în vedere rezultatul final al muncii (de exemplu, construcția unui
edificiu, reparația unei corăbii etc).
Romanii desemnau prin cuvântul locator pe acele persoane care iau
inițiativa contractului cum ar fi: proprietarul care dă c u chirie bunurile sa le,
lucrătorul care -și oferă serviciile, antreprenorul care convine cu o altă
persoană să execute o lucrare.
Prin conduct or se înțelege cealaltă parte din contract, persoana care
ia cu chirie un lucru, un s clav, o moșie, angajează pe cineva să -i lucreze
etc919.

5.4.1. Condiții necesa re pentru existența locațiunii

Consimțământul . Este principalul element pentru e xistența
acestui contract consensual. Contractul se încheie prin simplul acord de
voință al părților asupra lucrul ui închiriat și asupra prețului închirierii
indiferent de forma contractului de locațiune.
Dacă părțile au convenit să confere contractului formă scrisă, ea are
valoare pur probatorie fără să transforme contractul din consensual într-un
contract literis.
Obiectul . Este format din bunul închiriat și prețul închirierii. Bunul
închiriat trebuie să existe în comerț și să nu se consume prin uz. Da că
locatio -operarum avea ca obiect serviciile cuiva, cel care le execute trebuie
să fie om liber nu sclav920.
Bunurile închiriate puteau fi mobile sau imobile. Se poate da cu
chirie lucruri avute în proprietate, po sesie, uzufruct, cu titlu de emfiteoză

919 Cele mai multe texte latine folosesc termenii de locatio și conductio în sensul arătat de
noi. Există texte unde termenii sunt folosiți inversați. De pildă, constructorul care ridică cu
materialele sale o casă pentru altul este definit uneori conductor iar în alteori locator .
Pentru detalii a se vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 41 5-416.
920 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 289. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

335 sau superficie. Din perioada postclasică au putut fi închiriate cu titlu
personal și lucruri incorporale .
Prețul – purta nume diferite în funcție de natura locațiunii :
chirie, arendă, salariu. Întocmai ca la vânzare, și aici prețul trebuie să fie
certum, verum și in numerata pecunia constând într-o sumă de bani.
Începând din secolul III d. Hr., din cauza crizei economice s -a admis ca
prețul să fie plătit și în natură. În acest mod ia naștere contractul de arendă .
La Roma erau unele servic ii prin care o persoană presta anumite
munci fără intre în categoria contractelor de închiriere chiar dacă muncile
lor erau plătit e921. Aici amintim agrimensores persoane care măsurau
pământurile, avocații care conduceau c u litigiu în proces etc . Toți a ceștia nu
se socoteau că fac o închiriere a muncii lor.

5.4.2. Efectele contractului de închiriere

Contractul de locațiune face parte din categoria contractelor
sinalagmatice perfecte, de unde rezultă că naște obligații și drepturi în
sarcina atât a locatorului dar și în persoana conductorului.
Când are loc loc o locatio rei locatorul este obligat:
Să procure folosința lucrului dar cu închiriere către conductor ; să
predea conductorului lucrul închiriat așa cum s -a obligat. Dacă nu -l pro cură
ori nu predă lucrul, locato rul va fi obligat la daune interese prin intermediul
acțiunii actio conducti.
Locato rul est e obl igat să răspundă pentru două categorii de
obligații : obliga ții principale prin care se urm ărește asigurarea folosinței
utile și durabile a lucrului , dar și obligația de a suporta cheltuielile utile și
necesare ale bunului închiriat pe toată durata închirierii . A doua categorie de
obligații sunt cu caracter subsi diar, fiind incluse aici garantar ea chiriașului
de evicțiune și de vicii dar și suportarea riscurilor pieirii fortuite sau în caz
de forță majoră a bunului închiriat922.
La rândul său, conductorul are următoarele obligat ii:

921 De pildă, se dau veșmintele la spălat și nu se fixează prețul pe loc (statim) , ci se spune că
se vor fixa mai târziu și la cât vor conveni părțile. Suntem aici în fața unei locațiuni sau în
fața unui s implu pact neobligatoriu ? Este sau nu posibil ca contraprestația să fie stabilită în
folosința unui lucru, în fructe sau în servicii ? În varianta aceasta ne aflăm în prezența unui
schimb de folosințe. Este ea o locațiune ? Pe timpul lui Iustinian s -a spu s că nu este
locațiune ci un contract distinct făcând parte din grupa contractelor nenumite. Pentru detalii
a se vedea, M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 417.
922 Cr. Murzea, op. cit., p. 272. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

336 Să plătească locato rului prețul în caz de locatio rei sau locatio
operarum . Dacă pe parcursul derulă rii contractului locatorul nu -și
îndeplinește obligația fără nici o culpă , prețul nu mai trebuie plătit.
Să folosească lucrul ca un bun șef de familie și să îl restituie la
termenul fixat prin contra ct.

5.4.3. Stingerea contractului de închiriere

Contractul de locațiune se stinge prin oricare din următoarele
situații :
Prin voința ambelor părți sau doar a uneia dintre ele ; prin ajungerea
la termen , bunăoară dacă părțile au fixat un terme n, la expirarea lui
contractul încetează. Moartea părților nu stinge contractul de înch iriere
moștenitorii preluînd drepturile și obligațiile defunctului parte în contract.
Regulile locațiunii la un moment d at au devenit aplicabile și în
cazul contractului de transport pe mare Lex Rhodia de jactu.
A fost admisă în dreptul roman tacita reconductio dacă la exiprarea
termenului locațiunii locatarul folosește încontinuare lucrul fără ca locatorul
să se opună . Pentru noua locațiune astfel formată care, în realitate o contină
pe prima, se aplică toate regulile existente contractului derulat anterior.
Singura deosebire constă în durata tacitei reconducții , aceasta fiind
determinată de natura bunului închiriat :
-la imobile rur ale, tacita reconductio se consideră că are loc pentru
un an cu începere de la expirarea vechiului contract de închiriere . Perioada
de un an a fost stabilită cu scopul ca locatarul să aibe timpul necesar pentru
ridicarea recoltei cultivate.
-dacă închiriere a se referă la construcții, se face distincție după cum
vechiul contract a fost încheiat pe o durată determinată sau nu. În cazul în
care durata primului contract a fost stabilită de părți , noul contract o bținut
prin reco nducție nu poate să dep ășească perioada primei locațiuni923.

5.5. Contractul de mandat (mandatum )

Etimologic cuvântul mandat vine de la manus datio (a da mâna),
pentru că probabil dominus strângea mâna mandatarului ca semn de
prietenie și de încredere la înche ierea contractului .

923 M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 182.

337 Mandatul este contractul prin care o persoană numită mandant
însărcinează pe o altă persoană numită mandatar, să presteze un serviciu fără
plată , în folosul său924.
Contractul de mandat a apărut târziu în dreptul roman925. S-a născut
ca o consecință a dezvol tării economiei . Adeseori prezența aceleiași
persoane în același timp în mai multe locuri era imposibil de realizat . În
general negustorii se expuneau riscului ca lipsa lor la încheierea diferitelor
tranzacții să genereze consecințe nefast e. Sclavul nu putea să fie însă rcinat
să rezolve atari probleme pentru că nu era considerat persoană, adeseori
stăpânul se vede nevoit să apelez e la un om de încredere care să
îndeplinească în locul său , toate activitățile pe care el trebuia să le
îndeplinească. În acest c ontext, s-a născut contractul de mandat.
Contractul de mandat prezintă următoarele caractere :
Este contract consensua l pentru că se formează în baza acordului de
voință al părților fără alte formalități926;
Mandatul este contract sinalagmatic imperfect . Din momentul când
se încheie convenția , apar obligații numai în sarc ina mandatarului
(procurator ). Ulterior, și numai eventual, au fost admise obligații și în
sarcina mandantului ;
Mandatul este contract de bună credință (bonae fidei ).
Un alt caracter pe care îl deține mandatul este gratuitatea927. Inițial a
funcționat regula potrivit căreia mandatum nisi gratuitum nullum est
(mandatul care nu este gratuit este nul). Sancțiunea nulității pentru
caracterul oneros al mandatului se află în faptul că o dată fixată r emunerația
pentru mndatar, contractul își schimbă natura devenind locatio -conductio
operarum. Mai târziu au început să fie admise excepții de la regula
gratuității mandatului928. Suma de bani primită de mandatar purta denumirea
de honorarium sau de salarium . Pentru a obține suma de bani promisă,

924 E. Molcuț, op. cit., p. 306.
925 După unii autori prima aplicație a mandatului a fost aceea în care pater familias se
adresa unui prieten rugându -l să-i facă un anumit serviciu (officium) . De altfel
jurisconsultul Paul ne spune: mandatum originem ex officio et amicitia trahit. A se vedea C.
Stoicescu, op. cit., p. 340.
926 Obliogatio mandati, consensu contrahentim consistit – Obligația mandatarului are loc
prin simplul consimțământ al părților. (L. 1, Pr., Dig., Mandati, vel contra, 17. 1).
927 Mandatum, nisi gratuitum, nullum est, nam originem ex officio atque amicitia trahit –
Orice mandat trebuie să fie gratuit, întrucât provine din amiciție, fiind un serviciu ce se
aduce unui prieten. (Dig., Mandati, vel contra , 17. 1, L. 1 § 4).
928 V. Popa, R. Motica, op. cit., p. 294.

338 mandatarul nu putea să urmeze calea obișnuită ci o persecutio extra
ordinem929.
Pentru existența mandatului se cer întrunite trei elemente:
O afacere făcută de mandatar. Obiectul contractului este o afacere
care trebuie să fie licită, determinată ori determinabilă. Afacerea p oate
consta într -o singură activitate a mandatarului (mandat special) sau mai
multe activități (mandat general)930.
Consimțământul părților. Trebuie să existe consimțământul val abil al
părților care încheie mandatul. Nu se consideră valabil mandatul încheiat de
persoane incapabile. Nu sunt capabili de a fi mandatari: femeile, ostașii,
clericii, infam ii. Consimțământul poate să fie dat expres sau tacit.
Gratuitatea. Mandatarul se obligă în mod gratuit. Ca regulă generală,
mandatul se încheie în interesul mandantului. Raportat la interes , Gaius ne
spune că există trei forme de mandat :
a) mandat încheiat în interesul exclusiv al mandantului ;
b) mandat închei at în interesul ambelor părț i contractante;
c) mandat încheiat în interesul mandatarului și a unui terț931.
Din faptul că mandatul este gratuit, rezultă că acesta pote fi r evocat
oricând de către mandant .

5.5.1 Reprezentarea

În perioada vech e, dreptul roman nu a admis reprezentarea unei
persoane de către alta în actele juridice și nici în judecată932. Cel care
îndeplinea servicii pentru o altă persoană, se obliga în nume propriu. Actul
încheiat î ntre anumite perso ane nu trebuie să folosească al tora și nici să le
prejudicieze. Dacă pater familias voia să cumpere un bun prin intermediul
altei persoane , mai întâi era necesar ca acesta din urmă să cumpere acel
obiect în nume propriu și apoi, după ce a devenit proprietar, să încheie un
nou act juridi c transfe rând astfel proprietatea către cel de la care a primit
însărcinarea. Pe baza a cestor reguli, pater familias nu putea să devină
creditor sau debitor față de primul vânzător , în baza unui contract la care nu
a participat (res inter alies acta, aliis negue nocere negue prodesse potest ).

929 Avoca ții pentru serviciile aduse clienților în justiție, pot cere honorarium , doicele
pentru alăptarea sugarilor pot cere salarium , mijlocitorii de vânzări și cumpărări
(proxenetae) pot cere proxeneticum . A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., vol. II, p. 300.
930 Sicut autem liberum est mandatul non suscipere, ita sumptum consumari oportet, nisi
renuntiatum sit. – Mandatarul este liber de a nu accepta mandatul: o dată primit, este
obligat să îl execute dacă n -a renunțat la el. (L.22 § 11, Dig., Mandati vel contr a, 17. 1).
931 R. Ghidro, A. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 2, p. 205.
932 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 562.

339 Deși această regulă a rămas, ulterior au fost admise excepții. Prima
excepție a fost admisă în legătură cu pater familias prin care s -a admis să fie
reprezentat la încheierea anumitor acte jur idice de către persoane in
potestate, manu, mancipio a căror achiziții se admite că trec de plin drept în
patrimoniul reprezentatului933.

5.5.2 . Efectele reprezentării

Din punct de vedere al efectelor reprezentarea putea fi:
Perfectă , atunci când raportul juridic se închei e între reprezentant și
terț iar efectele actului se răsfrâng asupra reprezentatului.
Imperfectă , apare în situația în care reprezentantul se oblig ă alături
de reprezentat în raporturile lor cu o a treia persoană .
După calitatea părților r eprezentare a poate fi activă sau pasivă. Ne
aflăm în prezența mandatului cu reprezentare activă într-un sin gur caz,
atunci când reprezentantul a devenit insolvabil creanța trece asupra
reprezentatului.
Reprezentare a pasivă o întâlnim l a împrumutul de consumație
(mutuum ) atunci când împrumutul se încheie nu în favoarea împrumutatului
ci în favoarea altei persoane . Cel c are împrumută nu devine în acest caz nici
creditor nici debitor pentru că debitor sau creditor este persoana
reprezentat ă.

5.5.3. Efectele mandatului

Contractul de mandat face parte din categoria contractelor
sinalagmatice imperfecte ceea ce înseamnă că întotdeauna va naște obligații
în sarcina mandatarului, iar uneori și în sarcina mandantului934.
Obligațiile mandatarului :
– să ducă la bun sfârșit însărc inarea primită executând cu bună
credință mandatul fiind răspunzător de pierderea lucrului. La epoca
clasică mandatarul răspunde de pierderea lucrului numai datorită
dolului său ;
– să dea socoteală la sfârșitul mandatului despr e modul cum a înțeles
să execute mandatul935. Dacă mandatul este fără reprezentare

933 Vl. Hanga, M. D. Bocșan, op. cit., 2006, p. 265.
934 I. M. Anghel, op. cit., p. 286.
935 În mod curios, mandatarul poate în străina un lucr u al mandantului chiar dacă nu are
calitatea de proprietar. În acest mod se încalcă principiul nemo plus iuris ad alium transfere

340 (romanii au admis târziu reprezentarea), după efectuarea
operațiunilor juridice cu care a fost împuternicit, mandatarul trebuie
să transfere asupra mandantului drepturile și o bligațiile dobândite pe
bază de mandat;
– să răspundă atunci când se face vinovat de culpa lata în executarea
mandatului.
Obligațiile mandatarului erau sancționate prin actio mandati directa .
Chiar dacă mandatul este contract sinalagmatic imperfe ct, rezultă și
în sarcina mandantului obligații pe care trebuie să le îndeplinească :
– are obligația să despăgubească pe mandatar de cheltuielile făcute în
executarea mandatului . Pentru acoperirea cheltuielilor făcute în
executarea mandatului (sumptus) , mand atarul are împotriva
mandatului o acțiune (actio mandati contraria) ;
– trebuie să ia asupra sa toate obligațiile contractate de mandatar cu
terții .
În raporturile cu terții, pretorul acordă terțului contractant cu
mandatarul acțiune prin care să se îndrepte direct asupra mandantului ( actio
institutoria și exercitoria ).

5.5.4. Stingerea mandatului

Stingerea mandatului poate să aibe loc prin oricare din următoarele
împrejurări :
– Prin r evocare . Atunci când încrederea din tre mandant și mandatar
dispare , se poa te solicita revocarea mandatului. C el care poate solicita
revocarea este mandantul . Actele încheiate până la revocare sunt valabile ;
– Moartea. Mandatul se stinge prin m oartea uneia din părți, întrucât
se întemeiază pe încrederea reciprocă a părților ;
– Renunțarea la mandat . Cel care renunță la mandat este
mandatarul936. Totuși, m andatarul nu poate renunța la mandat într -un
moment nepotrivit producând pagube pentru mandant ;
– La t erminarea afacerii . Dacă mandatarul a dus la bun sfârșit
însărcinarea primită pr in mandat, contractul cu mandantul ia sfârșit ;
– Prin capitis deminutio . Dacă capacitatea juridică a oricăreia dintre
părțile contract ante a fost afectată prin capitis deminutio mandatul încetează.

potest quam ipse haberet. Este adevărat că mandatarul nu poate înstrăina un bun al
mandantului fără împuternicire specială în acest sens . Pentru detalii a se vedea E. Molcuț,
D. Oancea, op. cit., p. 293.
936 Extinctum est mandatum finita voluntate – Mandatul încetează prin schimbarea voinței. (
L.12 § 16, Dig., Mandati, vel contra, 17. 1).

341
5.6. Contractul de societate (Societas )

Societatea este contractul prin c are două sau mai multe persoane se
întovărășesc (soci) și convin să formeze un fond comun , prin aporturi
acordate de fiecare din ele, urmă rind atingerea unui scop comun și licit, prin
mijloace comune , împărțind beneficiile și pierderile care rezultă din
contract937.
Societatea e ste contract solo consensu , se formează prin simplul
acord de voință al părților. În cazul contractului de societate suntem în
prezența unei convenții bonae fidei între părți, îm prejurare ce conferă
judec ătorul ui posibilitatea să interpreteze dispozițiile contractului prin
prisma criteriilor de echitate .
Raporturile dintre asociați ( soci) au caracter personal și se sting prin
moartea unuia dintre ei. Moștenitorul poate succede în drepturile ș i
obligațiile asociatului dar nu obține calitate a de asociat , afară de cazul cînd
este vorba de o societate publicanorum938.
În privința scopului pentru care asociații formează societatea, el
trebuie să fie licit și să nu încalce bunele moravuri939. Scopul so cietății poate
fi intelectual, moral, social, bănesc, etc.

5.6.1. Elemente societății

Trebuie să existe c onsimțământ ul membrilor care formează
societatea (animus societatis contrahendae, affectio societatis) . De regulă,
societatea se consider ă că există din momentul în care părțile și -au dat
consimțământul pentru formarea ei , afară de cazul câ nd au stabilit un alt
termen pentru începerea activității societății.
Contractul de societate este sinalagmatic perfect , cu caracter bilateral
sau multilateral în raport de numărul membrilor din societate.

937 Pentru definiția contractului de socie tate în dreptul roman a se vedea: Vl. Hanga, op. cit.,
1977, p. 384; C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 292; Șt. Cocoș, op. cit., p. 232.
938 De-a lungul evoluției noțiunii de societate, romanii au conceput și noțiunea de populus –
civitas, în care toți ce tățenii urbei sunt considerați ca fiind legați printr -un contract. Aducem
în discuție aici postulatele contractului de societate care fondează teoria și justifică
participarea tuturor cetățenilor la luarea deciziilor comune. Este modalitatea prin care sunt
soluționate problemele juridice fundamentale privind considerarea și tratamentul unitar al
activităților relevante juridic a unei pluralități de oameni. Pentru detalii a se vedea Gh.
Bichicean, op. cit., p. 310.
939 Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 205.

342 Obiect ul contractului de societate constă în aportul fiecăruia dintre
membri asociați . Aportul membrilor asociați poate să f ie egal sau inegal, în
activități sau bunuri de aceeași natură sau diferite pentru fiecare asociat940.
Interes ul comun și scop licit al societății . Prin interes comun se
înțelege realizarea obiectivului propus pentru care membrii au înțeles să se
asocieze , cu participarea lor la beneficii și la pierde ri în proporție directă cu
aportul fiecăruia (comunicatio lucri et damni) . În privința scopului licit, el
rezultă din respectarea regulilor generale de formare a convențiilor fără să
încalce bunele moravuri. În toate cazurile, societatea formată în scopuri
ilicite nu a fost admisă în dreptul roman941.

5.6.2. Felurile societății

Cel mai vechi tip de societate cunos cută în dreptul roman, este așa-
zisa „indiviziune ” (consortium) familial ă, întâlnită între urmașii aceluiași
cap de familie după moart ea acestuia942. Urmașii capului de familie decedat,
continuau unitatea economică a patrimoniului moștenit în stare indiviză. U n
asemenea tip de societate este consecința directă a organizării f amiliei
patriarhale romane. C ătre sfârșitul perioadei republicane au luat naștere și
alte forme de s ocietate din rândul cărora amintim943:
19.1. Societatea tuturor bunurilor p rezente și viitoare (societas
omnium bono rum) ;
20.2. Societatea prin care se pune în comun un singur lucru
(societas unius rei );
21.3. Societatea care a re ca obiect u n singur fel de afaceri944;

940 P. F. Girard, op. cit., p. 606.
941 Dacă scopul pentru care membrii asociați își unifică eforturile materiale, fizice și
intelectuale, ar consta în furturi ori tâlhării sau alte activități ilicite, ne aflăm în prezența
unor bande de hoți sau tâlhari nu în prezența unei societăți civile (societas) care era
contract consensual, sinalagmatic și bonae fidei . A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p.
305.
942 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 384.
943 O dată cu extinderea teritoriilor ocupate de statul roman, s -a dezvoltat și diversificat
contractul de societate pentru a facilita diverse operațiuni lucrative cum ar fi vânzări –
cumpărări de sclavi, strângerea de impozite, schimbul de monede străine etc. A se vedea
Vl. Hanga, Principiile… p. 102.
944 În doctrină se exe mplifică prin societatea dintre un proprietar de sclav și un actor
încheiată cu scopul ca actorul să -l învețe pe sclav meseria de actor, apoi proprietarul de
sclav și actorul urmând să exploateze sclavul din prestațiile actoricești. A se vedea Cr.
Murzea, op. cit., p. 273.

343 Una din caracteristicile contractului de societate din dreptul roman
este dată de faptul că, de regulă, asemenea convenții nu aveau existență
îndelungată.

5.6.3. Efectele contractul ui de societate

În vederea executării prestațiilor, fiecare me mbru asociat trebuie să
depună diligență in abstracto, apreciată prin prisma unui bun gospodar. Î n
perioada dreptului bizantin , răspunderea fiecărui asociat era apreciată mai
puțin sever suficientă fiind aceeași grijă în executarea contractului pe care o
depune asociatul în propriile sale afaceri.
Cele mai importante drepturi și obligații care revin membrilor
asociați se referă la buna organizare a societății și la îndeplinirea scopului
pentru care a fost constituită :
2.1.Fiecare asociat este ținut să execute aportul său ;
3.2.Fiecare asociat trebuie să se îngrijească de treburile societății ca
de treburile proprii ;
4.3.Fiecare asociat partici pă la câștig și la pierdere în propor ție cu
aportul său din societate .
Respectarea obligațiunilor membrilor asociați poate fi impusă prin
actio pro socio . Atunci când gestiunea societății rezultă din coproprietate , se
poate cere ieșirea din indiviziune prin actio communi dividundo945.

5.6.4. Stingerea societății

Cauzele de stingere a societății pot să rezulte din voința asociaților
(ex personis ) sau din alte cauze care exced voința lor. Amintim pe cele mai
importante :
– moartea unuia dintre asociați (mors ). Asociații răma și în viață au
dreptul să convină continuarea societății ;
– capitis deminutio al oricărui asociat . Este motiv de încetare a
societății dacă oricare asociat a suferit capitis deminutio maxima sau media ;
– când s -a atins scopul pentru ca re societatea a fost înființată (ex
rebus );
– când unul dintre tovarăși renunță și se retrage din societate (ex
voluntate );
– la expirarea duratei pentru care a fost constituită societatea (ex
temporae );
– vinderea în masă a bunurilor din societate (bonorum venditio );

945 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 346.

344 – prin căderea unuia dintre asociați în faliment (egestate ).

Secțiunea 6
CONTRACTE LE NENUMITE

6.1. Noțiuni generale

Denumirea de contracte nenumite este dată de comentatori dreptului
roman din perioada medievală. R omanii au numit această categorie de
contracte nova negatia (acte juridice noi)946.
Contractele nenumite au ocupat treptat un spațiu important în
evoluția dreptului roman947. Abia din epoca lui Iustinian se trece la
sistematizarea lor fără s ă primească o denumite concretă.
În categoria con tractelor nenumite intră acele contracte neformale
prin care se nasc obligații în sarcina ambelor părți , având ca obiect prestații
reciproce. Partea care și -a executat prestația , avea dreptul să solicite prin
intermediul acțiunii izvorâte din contract, ca cealălaltă parte să -și
îndeplinească contraprestația la care s -a obligat.

6.2. Definiție. Caractere

Contractul nenumit este acel contract neformal prin care se nasc
obligații în sarcina părților , dacă cel puțin una din părți își execută obligația.
Conven ția trebuie să fie bilaterală , una din părți să fi executat obligația care
îi revine, și să nu facă parte dintr -o altă clasă de contracte deja cunoscute948.
Contractele nenumite prezintă următoarele caractere comune :
– nu sunt desemnate printr -o denumire speci ală fiecărui contract dar se
încadrează în categorii sau tipuri ;
– toate contractele au aceeași sancțiune. Acțiunea care sancționează
unul din aceste contracte – aestimatium – are o denumire deosebită,
față de cea comună (praescriptis verbis) .

946 În dreptul roman a existat distincție netă între convenție sau pact și contract. Această
utimă categorie exista într -un număr limitat fără să se confunde cu pactele. Mai târziu,
unele pacte au deve nit contracte numite iar altele au fost recunoscute drept contracte, dar
pentru că nu puteau fi incluse în nici una din categoriile de contracte cunoscute în acele
vremuri, romanii le -au numit nova negotia. Pentru detalii și aprofundări a se vedea C.
Stoic escu, op. cit., p. 342 cu bibliografia citată.
947 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 297; Șt. Cocoș, op. cit., p. 236.
948 Cr. Murzea, op. cit., p. 279.

345 – toate contrac tele au elemente similare .

6.3. Elemente le contractelor nenumite

Dintre elementele care compun contractele nenumite remarcăm
unele care au caracter general iar altele cu caracter particular ( special).
In categoria elementelor g enerale intră: consimțământ ul părților
contractante , obiect ul, cauza și capacitate a părților . Elemente s peciale pe
care le conțin contractele nenumite sunt : bilateralitatea, executarea de către
una din părți a obligațiunii, convenția să nu facă parte din cat egoriile de
contracte cunoscute.
Cum s -a ajuns la aceste contracte? Mai întâi s -a admis existența
acelor contracte recunoscute de dreptul civil, dar asupra cărora există
nedumerire căror categorie aparțin. Exemplu: dacă se știe că este o locatio –
conductio dar nu se știe dacă este una operarum sau operis, jurisconsultul
Labeo spune că proprietarul mărfii poate reclama dreptul prin agere
prescriptis verbis . Acest gen de acțiuni se aplică cu timpul și la negoțuri noi
(nova negotia ), necunoscute până atunci . Astfel s -a recunoscut că
prestațiunea făcută în urma unei simple înțelegeri dă naștere unui contract
prin care se poate cere echivalentul acelei prestațiuni.
Sistemul contractelor nenumite s -a format în dreptul lui Iustinian.
Atunci contractele nenumite au fost sancționate prin următoarele sacnțiuni:
1. Actio civilis in factum sau actio preascriptis verbis prin care
partea și -a executat contractul o obliga pe cealaltă să -și execute
și ea obligația sau să achite o sumă de bani ;
2. Condito ob rem dati (cererea unui lucru dat pentru un lucru) .
Este acțiune în rstituire. Ea permite reclamantului să solicite
restituirea prestației , dacă acest lucru era posibil, cu condția ca
cealălaltă parte contractantă să nu fi executat prestația la care s -a
obligat ;
3. Condi ctio propter poenitentiam (din cauza regretului). Cel care a
executat prestația, poate cere restituirea, dacă s -a răzgândit .
Aceasta poate să aibă loc înainte ca cealălaltă parte să fi executat
prestația care -i revine949. Exemplu: pot să -mi iau banii înapoi
câtă vreme t u n-ai făcut cheltuieli la călătoria făcută.

949 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 431

346

6.4. Principalele contracte nenumite

În afară de contractele nenumite arătate mai sus, au existat în
dreptul roman și contracte clasate în categoria celor nenumite dar care
poartă un nume sp ecial950.
6.4.1. Schimbul (Permutatio rerum)

Operațiunea schimbului constituie una din primele manifestări
economice ale populației primitive. De aici începe legătura economicului
cu juridicul ; trocul a dominat viața juridică a popoarelor , cu începere din
cele mai vechi timpuri.
Schimbul constă în cedarea unui lucru contra altui lucru (troc)951.
Mecanismul schimbului nu presupune existenta elementului etalon :
moneda. Din acest punct de vedere schimbul este părintele vânzării. Fiind
contract nen umit, se form ează prin transmiterea proprietății unui lucru de
către una d in părți, cealălaltă part e având obligația să transmită proprietatea
altui lucru952. Deși în epoca veche a dreptului roman nu se făcea distincție
între schimb și vânzare, schimbul ( permutatio ), face parte din categoria
contractelor do ut res fără a se confunda cu alte operațiuni juridice. Așa
fiind, obligatoriu se impun e prezența părților, a obiectelor care urmau să fie
schimbate și acordul de voință asupra valorii bunurilor supuse schimbului.
Apariția monedei a dus la crearea vânzării fără să împiedice în
totalitate existența schimbului, care a continuat să existe în paralel cu
vânzarea numai că în timp și -a pierdut din importanță. Între schimb și
vânzare există delimitări clare încă din perioada romană, cele două nu se pot
confunda.

950 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 314.
951 Schimbul avea loc de obic ei în animale, sclavi, metale sau orice alte bunuri ce puteau fi
utile sau dorite în acele timpuri străvechi. Cel mai vechi etalon de schimb consta în vite
mari și în oi; o vită mare valorând zece oi. Recunoașterea acestor bunuri drept reprezentanți
legali ai valorii, într -un cuvânt, drept monede, ca și stabilirea proporției între animalele
mari și mici începe să ocupe un loc secund o dată cu nevoia tot mai mare de metale pentru
cultivarea pământului și pentru producerea de arme. Apare astfel un al doilea etalon de
schimb, cuprul (aes) . Latinii care nu aveau cupru, desemnau însăși evaluarea prin expresia
„arămie” (aestimatio) . Pentru detalii a se vedea Th. Momsen, op. cit. , I, p. 122.
952 C. St. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 299. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

347 Vânzarea se formează solo consensu , fiecare parte promite ceva,
iar schimbul se formează re, prin predarea efectivă a lucrurilor date în
schimb de fiecare parte contractantă.
Se admite desfacerea vânzări pentru leziune în anumite condiții și
într-o epocă târzie , însă schimbul nu se poate desfința în dreptul roman
pentru leziune. La schimb ambele părți își asumă obligația de a da prin
transferul proprietății lucrurilor de la o parte la cealălaltă prin tadiție. La
vânzare , o parte (vânzătorul) , se obligă să predea posesia liniștită a lucrului ,
să garanteze de vicii și evicțiune și să se abțină de la orice dol față de
cealălaltă parte (cumpărătorul), în schimbul prețului primit.

6.4.2. Alte contracte nenumite

Aestimatum (contractul estimator) . Este convenția prin
care o persoană primește un lucru a cărui valoare este prețuită în prealabil la
o anumită sumă de bani cu sarcina de a -l vinde și de a preda prețul, iar dacă
nu îl vinde, să -l restituie. Aestimatium se apropie de vânzare, locație ori
mandat dar nu se identifică cu ele.
Precarium (precariul)953. Este contractul nenumit ce se
formează prin remiterea de către o parte în mod gratuit a posesiunii unui
lucru , în vederea folosirii lui de către cealaltă parte, care se obligă să -l
restituie la cerere.
Tanzacția . Este convenția prin care c ineva renunță la un
drept contestat, în schimbul promisiunii unui echivalent. Fiecare din părți
renunță la pretenții pentru ca să evite un proces. În epoca clasică, tranzacția
nu a fost sancționată până în epoca lui Iustinian când a fost sancționată
printr o- acțiune praescriptis verbis .
Tranzacția trebuia făcută prin stipulație sau prin
acceptilație. Ulterior s -a admis tranzacția și printr -un simplu pact.
Donația cu sarcini (Sub modo ). Prin donație s e înțelege
acel contract prin care o persoană transmite din patrimoniul său, către o altă
persoană, unul sau mai multe bunuri fără să primească nimic în schimb954.
În ce privește donația cu sarcini, este acel contract de
donație făcut prin tradiție cu sarcina pentru beneficiarul donației de a
executa o prestație în interesul donatorului sau în interesul altei persoane .

953 A fost analizat pe larg când am discutat despre posesie. Vezi Capi tolul XIX.
954 Donari videtur, quod nullo jure cogente conceditur – Donația este aceea care emană din
liberalitatea dăruitorului, fără nici o obligație. (L. 82, Dig., De divisione regulis iuris
antiqui, 50. 17).

348 În afară de aceste contracte , juristconsultul Paul procedează la
următoarea sistematizare a contractelor nenumit e:
– do ut des (dau ca să -mi dai) . Îți transmit proprietatea unui lucru
pentru ca tu să -mi transmiți proprietatea lucrului tău ;
– do ut facias (dau ca să -mi faci) . Îți transmit proprietatea unui lucru
pentru ca tu să îndeplinești ceva pentru mine ;
– facio ut des (fac ca să -mi dai) . Fac ceva pentru tine pentru ca tu să-
mi transmiți proprietatea lucrului tău;
– facio ut facis (fac ca să -mi faci) . Fac ceva pentru tine ca tu la rândul
tău să faci altceva pentru mine.

Capitolul XXIII
PACTELE ȘI QUASI – CONTRAC TELE

Secțiunea 1
PACTELE

1.1. Noțiuni generale

Contractul este acordul de voință sancționat de dreptul civil iar
pactul este acel gen de înțelegere dintre părți (acord de voință între două sau
mai multe persoane ) cu scopul de a produce ef ecte juridice , fiind lipsit de
sancțiune955. Până în dreptul clasic pactele dădeau naștere numai la obligații
naturale (ex nudo pacto actio non nascitur – nu se naște acțiune dintr -un
simplu pact ).
Mai târziu , numărul contractelor a crescut prin transformarea unor
pacte în convenvții. Totuși, nu toate pactele au devenit contracte ; cele care

955 C. Stoicescu, op. cit., p. 346; Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 219. Formatat: Stânga-dreapta

349 au devenit contracte purtau denumirea de pacta vestita iar cele care au
rămas pe mai departe lipsite de sancțiune se numeau nuda pacta.
Din categoria pactelor care dădeau naștere la o bligații civile (pacta
vestita) amintim: pacta adjecta, pacta praetoria și pacta legitima .
Pe de altă parte, un număr de fapte licite și voluntare care nu sunt
contracte, care nu sunt contracte dar nici delicte dau naștere la obligații în
sarcina celui car e le săvârșește. Intră în această categorie plata nedatorată,
gestiunea de afaceri, acceptarea unei succesiuni etc.

1.2. Pacte adjec te

Sunt înțelegeri între părțile contractante adăugate la contract
modificând -i efectele . Pactele sunt acorduri de v oință cu caracter subsidiar
urmărind să modifice efectele contractului pricipal. Categoria pactelor
adjecte pot să mărească obligațiile izvorâte din contract (pacta ad augendam
obligationem) sau să micșoreze obligațiile pe care părțile și le -au asumat
prin cont ract (pacta ad minuendam obligationem)956.
Din categoria pactelor adjecta amintim :
-pacta adjecta in continenti (pactul adăugat când se formează
contractul) . Aceste pacte se întâlnesc la contracte bonae fidei ori stricti iuris
dând naștere la ob ligații civile ce pot fi valorificate cu acțiunea contractului
la care sunt adăugate.
Cele mai însemnate pacte adăugate incontinenti la contracte le bona
fidei sunt:
Pactum de retrovendando prin care vânzătorul, în cazul în care
cumpărătorul se hotărăște să revândă bunul obținut prin contract , se obligă
să îl răscumpere ;
Pactum de retroemendo prin intermediul căruia cumpărătorul din
contract își rezervă dreptul să poată sili vân zătorul să cumpere înapoi bunul;
Pactum protimiseos dă posibilitatea vânzătorului de a -și rezerva
dreptul ca atunci când cumpărătorul se hotărăște să vândă bunul, vânzătorul
să fie pre ferat altor persoane interesate;

956 Părțile contractante puteau să mărească întinderea obligațiilor din contract prin
intermediul pactelor atunci când, de pildă, una din părți se obligă să plătească dobânzi pe
lângă pre stația principală; cumpărătorul se obligă pe lângă plata prețului către vânzător să
construiască o casă; cumpărătorul se obligă să respecte contractul de închiriere încheiat
anterior de vânzător etc. În aceeași manieră părțile contractante puteau să micșor eze
obligațiile din contract dacă adaugă un pact prin care stabilesc că debitorul urmează să
achite prețul în rate ori să presteze altceva decât prestația la care s -a obligat prin contract
etc. Pentru detalii a se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 3 18.

350 Pactum displicentiae, este acel pact care dă posibilitatea
cumpărătorului de a desființa vânzarea într -un anumit termen dacă nu -i mai
convine lucrul957;
Pactum comisarium – Lex comissoria este pactul comisoriu prin care
părțile se învoiesc ca în cazul în care una din ele nu își îndeplinește
obligația, c ontractul să fie d esființat. Acest pact este rezolutoriu ducând la
desfințarea contractului. Prin desființare , părțile contractante trebuie să fie
puse în starea anterioară (ut res inemta sit, ut res inemta fieret)958.
Pactul lex comissoria poate fi adăugat la orice contract afară de gaj și
ipotecă.

1.3. Pacte legitime

Intră în categoria pactelor legitime acelea pe care legea sau
constituțiile imperiale le -au înzestrat cu acțiuni.
Acțiunea prin care are loc valorificarea pactelor legitime po artă
denumirea de condictio ex lege.
Din rândul pactelor legitime fac parte : pactul privitor la dobânzi,
pactul cu privire la o moștenire viitoare, pactul dotal, donația și
compromisul. Vom analiza donațiune întrucât despre dobânzi am făcut
referire cu prilejul contractului de împrumut, despre dotă am discutat cu
prilejul căsătoriei iar despre celelalte pacte legitime vom discuta cu alte
prilejuri.

1.3.1. Donațiunea

Este actul prin care o parte numită donator își micșorează averea în
favoarea celeilalte părți, numită donatar, cu scopul de a o îmbogăți959.

957 Sed et illa emptio pura est ubi convenit, ut si displicuerit intra diem certum, inempta sit.
– Vânzarea nu este sub condiție dacă se convine că atunci când lucrul displace
cumpărătorului într -un termen oarecare, vânzătorul îl va lua înapoi (L. 2 § 5, Dig., Pro
emptore, 41. 4).
958 Pe lîngă menționatele pactele adăugate incontinenti la contract, mai existau și altele din
rândul cărora amintim: in diem addico prin care vânzătorul își rezervă dreptul ca până la un
anumit termen să poată vinde bunul altei persoane dacă obține un preț mai mare; pactum
reservatae hypoteca cu ajutorul căruia vânzătorul în rezervă drept garanție ipoteca lucrului
vândut în vederea achitării prețului; pactum reservati domini prin care vânzătorul își
rezervă proprietatea lucrului vândut până în momentul în care cumpărătorul achită prețul;
pactum displicentiae are loc atunci când fiecare parte contractantă își rezervă dreptul de a
denunța unilateral contractul într -un interval de timp stabilit. A se vedea S. G. Longinescu,
op. cit., II, p. 323.
959 E. Molcut, op. cit., 2007, p. 320.

351 Din definiție rezultă că pentru existența dona țiunii sunt necesare
următoarele condiții :
– să existe o micșora re a patrimoniului donatorului prin trasmiterea
în proprietate către o alta a unui bun sau mai multe;
– în schimbul micșorării patrimoniului, donatorul să nu primească
nimic ;
– donatorul să aibă intenția de a dona (animus donandi) . Debitorul
care execută o obligație naturală nu are inte nța de a dona;
– bunul sau bunurile donate să fie proprietatea celui care le donează
și să fie transmise beneficiarului cu titlu de proprietate .
La origini donațiunea nu a avut o formă proprie , fiind aplicabilă
într-o serie de situații practice (î ntre soți, cu cauză de moarte (mortis causa) ,
pentru constituirea dotei etc).
În raport de aplicațiile practice, dreptul roman a cunoscut
următoarele categorii de donațiuni : donațiunea între vii, donațiunea cu cauză
de moarte, donațiunea ante nuptias , dota și donațiunea între soți.

1.3.1.1. Donațiunea între vii

Este cunoscută și sub denumirea de donațiune obișnuită. Până în
epoca clasică, donațiunea nu era un act special, ea îmbrăca forma altor acte
iar pentru a se obțin e efectele particulare ale donațiunii, jurisconsulții au
recurs la unele moduri de dobândire ale proprietății sau la unele moduri de
creare sau de stingere ale obligațiilor.
Până la epoca lui Iustinian, donațiunea aparcurs mai multe etape prin
care au fost introduse condiții noi de formă, de transcriere și de probă. În
final, împăr atul I ustinian a sancționat donațiunea printr -o condictio ex lege.
Pentru că donațiunile au devenit numeroase din cauza mizeriei și
sărăciei, statul intervine pentru limitarea lor prin legea Publicia și legea
Cincia.
S-a permis la un moment dat revocarea donațiunii pentru
ingratitudinea donatarului față de donator și atunci cînd donatorului i s -a
născut un copil ulterior donațiunii960.

1.4. Pacte pretoriene

Sunt ac ele pacte care s unt sancționate de pretor printr -o acțiune in
factum961. Din rândul pactelor pretoriene amintim :

960 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 322.
961 M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 193.

352 -constitutul (constitutum) , pact prin care debitorul dacă nu poate să
achite datoria la termen față de creditor, de comuna acord cu acesta s tabilesc
un nou terme n de plată962;
-pactul de jurământ prin care părțile în scopul de a evita un proces,
convin să rezolve neânțel egerile lor pe bază de jurământ;
-pactul recepta era acea înțelegere dintre contractanți reglementată
de edictul pretorului. Pactul recepta este de mai multe feluri : când părțile se
învoiesc de a soluționa pricina ce rezultă din contract printr -un arbitru ;
angajamentul corăbierilor, hangiilor ș i stăpânilor de grajduri prin care se
obligă față călători de a suporta pagubele aduse lucrurilor încredințat e de
aceștia și convenția cămătarului față de clientul său de a achita datoria pe
care o va contracta față de un terț dacă clientul nu poate să o achite963.

1.5. Pacte izolate

Sunt acelea ca re se prezintă izolat, de regulă nu sunt înzestrate cu
acțiune î nsă pot fi invocate pe cale de excepție . Aceste pacte nu intră în
categoriile de mai sus.

Secțiunea 2
QUASI – CONTRACTE LE

2.1. Noțiuni generale

Un număr însemnat de fapte licite și voluntar e care nu se nasc din
contracte au dat naștere la obligații între părți (neque ex contractu neque ex
malefico ). În concepția romanilor, aceste obligații se nasc din diferite forme
ex variis causarum figuris, în virtutea unui drept special.
Quasi -contractele sunt fapte licite, care deși nu sunt contracte, nu se
bazează pe consimțământul părților , crează obligații ca și cum ar fi
contracte. Intră în această categorie negotium gestio (gestiunea de afaceri)
plata nedatorată, îmbogățirea fără justă cauză.

2.2. Gestiunea de afacer i
(Negotium gestio )

962 Vl. Hanga, M. D. Bocșan, op. cit., 2006, p. 272.
963 C. Stoicescu, op. cit., p.350; Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 391. Formatat: Centrat
Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

353 Gestiunea de afaceri (negotium gestio) este actul unilateral de voință
care dă naștere la obligații constând în intervenția cu știință a unei persoane
în afacerile alteia fără știrea acestuia din urmă (dominus ) cu scop de a -i face
un serviciu964.
Negotiorum gestio nu presupune nici o legătură anterioară, nici o
înțelegere între cel care gestionează interesele altuia (gestor) și cel pentru
care se gestionează (dominus) . Ipoteza clasică prin care jurisconsulții romani
raționează negotium gestio este a proprietarul ui absent iar bunurile sale sunt
lăsate la voia întâmplării965. Atunci când dominus cunoaște ingerința lui
gestor în afacerile sale, suntem în prezența unui mandat nu a unei gestiuni
de afaceri966. În plus , mandatarul poa te cere despăgubiri pe ntru cheltuielile
făcute cu ocazia mandatului indifer ent dacă profită sau nu mandantu lui967.

2.2.1. Condițiile gestiunii de afaceri

Condițiile de existență ale gestiunii de afaceri sunt următoarele :
-intervenția gestorului trebuie să aibă loc din proprie inițiativă în
interesul altei persoane nu în interesul său propriu ;
-gestorul trebuie să execute acte de administrare cu caracter
material , cum ar fi reparația unei clădiri care ame nință să se dărâme sau acte

964 P. F. Girard, op. cit., p. 656 ; Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 236.
965 Nu se pot prevala de gestiunea de afaceri (negotium gestor) , persoanele care s -au
amestecat în afacerile altora într -un scop egoist și în vederea unui interes personal ( sui lucri
causa… animo depraedandi – L. 3, 6, Dig., 3, 5, De negotiis gestis ), cu intenția nerușinată
de a specula și de a realiza un venit cu prilejul administrării patrimoniului altuia. A se vedea
D. Alexandreso, op. cit., V, p. 312.
966 Gaius și Iustinian sunt de p ărere că gestiunea de afaceri se apropie în mare măsură de
contract întrucât obligațiile care rezultă din gestiune se aseamănă cu obligațiile din
contractul de mandat, motiv pentru care denumesc obligațiile rezultate din gestiune quasi ex
contractu . A se v edea Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 237.
967 Gestiunea de afaceri s -a desprins destul de greu de mandat. Inițial, administratorul
(gestor) era un mandatar, procurator. Titularul afacerii, dominus , este cel în favoarea căruia
are loc administrarea. Procurat orii erau însărcinați cu administrarea averii altora care
lipseau mult timp de acasă. Ulterior s -a admis administratorilor să administreze și afaceri
comerciale mai ales dacă erau oameni de încredere. În perioada lui Cicero, se dădea
împotriva administrato rilor o acțiune civilă de bună credință bazată pe mandat. Alături de
această acțiune, în edictul pretorului se întâlnește o altă acțiune (in factum), dată împotriva
aceluia care din proprie inițiativă administrează afacerile altuia pe timpul cât acesta din
urmă lipsește. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 440.
După o altă opinie, se consideră că negotiorum gestio nu a fost trunchiul de unde s -a
desprins progresiv tutela, curatela, mandatul și gestiunea de afaceri stricto sensu . Istoria
gestiunii de afaceri ne dovedește că ea a izvorât din cauze proprii societății romane
primitive, fără ca aceleași cauze să ducă la apariția tutelei, curatelei sau a mandatului.
Pentru detalii a se vedea C. Stoicescu, op. cit., p. 378.

354 de administrare cu ca racter juridic ca , de pildă , plata unei datorii, obținerea
consimțământului altei persoane în vederea încheierii unui anumit act cu
patronul etc;
-intervenția să aibă loc fără știrea lui dominus , fără mandat din partea
acestuia din urmă. Dacă s tăpânul a cunoscut despre intervenția lui gestor în
afacerile sale și nu s -a opus, este presupus că a dat mandat tacit. Aceeași
regulă se aplică și în situația în care dominus aprobă acțiunile lui gestor ;
-gestorul să fi îndeplinit actele de administrare cu intenția de a -l
obliga pe stăpân (animus obligandi) nu cu intenția de a face un act gratuit.
Când gestorul este în eroare crezând că lucrează pentru propriile sale afaceri
ori urmărește o donație pentru patron, nu ne aflăm în prezența gesti unii de
afaceri968.
Dacă sunt întrunite condițiile de mai sus, pe temeiul gestiunii de
afaceri gestorul putea să oblige pe dominus să-i restituie toate cheltuielile969.

2.2.2. Efectele gestiunii de afaceri

Devreme ce a început s ă gereze in teresele altuia, gerantul este
obligat să termine gestiunea chiar dacă dominus a decedat iar moștenito rii
nu cunosc despre faptul că gerează .
În activitatea sa, gerantul trebuie s ă depună diligențe și să
îndeplinească gestiun ea pe care a început -o ca un bonus pater familias. Dacă
a luat administrarea din spirit de liberalitate, gerantul răspunde în caz de dol
sau de culpa lata, soluție acceptată din perioada lui Iustinian970.
La sfâ rșitul gestiunii gerantul este obli gat să prezinte socotelile
finale ale gestiunii. Atunci când din administrare au rezult at sume de bani, el
trebuie să le restituie lui dominus precum și dobânzi dacă a folosit sumele
respective în scop personal.
Gerantul poate să obțină num ai cheltuielile uti le, gestiunea de
afaceri fiind o operație bună -credință sancționată prin act e bona fides.
Cel în interesul căruia a avut loc gestiunea, trebuie să ia asupra sa
obligații le pe care le -a asumat gerantul. D acă gestiunea a f ost utilă , trebu ie

968 Vl. Hanga, op. cit., 1999, p . 312.
969 Quo casu ad exactissimam quisque diligentiam compellitor reddere rationem: nec
sufficit talem diligentiam adhibere, qualem suis rebus adhibere soleret, si modo alius
diligentor commodius administraturus esset negotia. – Gerantul este răspunzător în limitele
unei diligențe desăvârșite; așadar, nu este suficientă diligența pe care o depune în propriile
afaceri, dacă o altă persoană mai diligentă ar fi putut administra bunurile în mod și mai
avantajos. A se vedea Vl. Hanga, M. -D. Bob, op. cit., p. 324-325.
970 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 440.

355 să plătească cheltuielile către gerant . Utilitatea gestiunii se apreciază în
momentul când a avut loc actul nu la momente anterioare sau ulterioare.
Obligațiile gerantului sunt sancționate prin actio negotiorum
gestorum directa iar obligațiile geratului sunt sancționate prin actio
negotiorum gestorum contraria971.

2.3. Plata lucrului nedatorat
(solutio in debiti )

Prin plata nedatorată se înțelege executarea de către o persoană a
unei prestații către altă persoană, l a care nu era obligată și pe care a efectuat –
o fără intenția de a plăti datoria altuia.
Plata nedatorată este aplicare a ideilor din epoca clasică a dreptului
roman , dând expresie juridică echității. Jurisconsulții acelor vremuri pe
fundame ntul echității au arătat că nu este permis nimănui să se
îmbogățea scă fără cauză legitimă în detrimentul altuia ( îmbogățire fără
justă cauză)972.
Plata luc rului nedatorat este un act producător de efecte juridice. In
baza plății nedatorate , se naște un raport juridic de ob ligație în virtutea
căruia cel care a efectuat plata (solvens) , are dreptul să pretindă de la cel
care a primit plata (accipiens) , restituirea plății .

2.3.1. Condiții pentru existanța plății nedatorate

Pentru nașterea obligației de restituire a plății nedatorat e sunt
necesare următoarele condiții :
-trebuie să existe o plată ( o prestație efectuată de accipines către
solvens pentru stingerea unei obligați i);

971 E. Molcuț, op. cit. , 2007, p. 329.
972 Sabinus citat de Ulpian, ne informează că populația veteres încă dintr -o perioadă
anterioară considerau că „id quod ex injusta causa apud aliquem sit, posse condici” ceeace
se află la cineva în virtutea unei cauze injuste se poate relua. Se află aici aplicația ideii de
echitate în drept. Este cazul cetățeanului roman care avea dreptul să ceară restituirea
sumelor nelegal percepute de magistrat. În legea Acilia repetundaru m se află dispoziții prin
care restituirea respectivă este posibilă . Pentru detalii a se vedea Gr. Dimitrescu, op. cit., II,
p. 237.

356 -plata să fie nedatorată . Vorbim de plată nedatorată atunci când între
cel c are face plata (accipines) și cel care o primește (solvens) , datori a nu a
existat niciodată între părți cu caracter civil sau natural973;
-plata să fie făcută din eroare (per errorem solutum) . Dacă plata s -a
făcut din partea debitorului știind că nu are nici o datorie față de creditor, nu
ne aflăm în prezența plății nedatorate ci în prezența unei liberalități .
-cel care primește plata (accipines) să fie de bună -credință. Dacă a
fost de rea -credință , primind plata în cunoștiință de cauză că nu are dreptul
să o primească se poate introduce împotriva lui acțiunea condictio furtiva.

2.3.2. Efectele plății lucrului nedatorat

Accipiens este obligat să restituie ceea ce a primit în măsura în care
s-a îmbogățit. Inițial s -a admis restituirea p lății nedatorate numai dacă
obiectul ei era un bun material . Ulterior regula restituirii a fost extinsă și în
cazul în care prestația consta într -un fapt, cum ar fi iertarea de datorie făcută
din eroare974.
Dacă accipiens a fost de rea -credință la momentul c ând a primit
plata , trebuie să o restituie lui solvens împreună cu fructele, iar dacă a fost
de bună -credință nu va fi obligat să restituie decât până la concureța cât și -a
făcut situația mai bună prin îmbogățire (quatenus locupletior factus est) 975.

2.4. Indiviziunea

Este o stare de fapt prin care mai multe persoane sunt proprietari
asupra aceluiași bun. Poate lua naștere în mai multe moduri, dintre car e cel
mai frecvent este succesiune a (antiquum consortium ). În acest caz obligația
de ieșire din indivizi une era sancționată prin actio familiae herciscundae
reglementată prin legea celor XII table.
Starea de indiviziune poate să provină și din alte cauze cum ar fi
convenția976. Exemplu: două persoane cumpără împreună un sclav, sau o

973 Dacă datoria civilă poate fi paralizată printr -o excepție invocată de către debitor în
proces, se pune întrebarea ce se întâmplă cu plata făcută în aceste condiții. Atunci când
excepția poate fi invocată numai după trecerea unui anumit timp cum ar fi prescripția, plata
făcută de către debitor creditorului, chiar după implinirea termenului de prescripție, este
valabilă, fără să poată invoca condictio indebiti . Dacă excepția este perpetuă, debitorul
poate cere înapoierea plății. A se vedea M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 198.
974 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 439.
975 M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 198.
976 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 330. Formatat: Stânga-dreapta

357 casă, etc. În acest caz ob ligația de a ieși din indiviziune era sancționată prin
actio comuni dividundo (acțiunea de partaj a lucrului comun) .
Câtă vre me durează comunitatea , fiecare coindivizar are dreptul să
folosească bunul comun cu învoirea celorlalți coindivizari, dar cu
îndat orirea de a conserva substanța lucrului indiviz (salva rerum
substanția) . Dacă unul dintre coindivizari se împotrivește folosinței de către
ceilalți, nimeni nu se poate folosi de lucru (melior est causa prohibentis).
Foloasele și pierderile se suportă în comun în proporția drepturilor
de care beneficiază fiecare coindivizar. La fel se pune problema cheltuielilor
ocazionate cu lucrul comun. Sub aceste aspecte starea indiviză se aproprie
de contractul de societate. De altfel Gaius numește starea de indivizi une
societas . Totuși, cele două nu se identifică datorită elementului subiectiv
exprimat prin intenția părților ; affectus societatis se întâlnește doar în cazul
contractului de societate dar lipsește în cazul indiviziunii.
Pentru că nimeni nu poate fi o bligat să rămână în indiviz iune,
fiecare coindivizar este îndreptățit să pună capăt stării indivize mai ales că
starea i ndiviză a generat dintotdeauna neînțelegeri ș i dispută între
participanți fiind considerată „mama neânțelegerilor ”-mater rixarum977.
Starea indiviză poate fi eliminată prin împărțirea bunului față de
toți coindivizarii, dacă acest lucru este posibil. Coindivizarii răspund unii
față de alții pentru evicțiune fiind ținuți totodată să răspundă pentru toate
obligațiile pe care și le -au asuma t cu prilejul împărțelii.
Dacă starea indiviză nu poate fi eliminată prin partaj în natură,
coindivizarii pot să apeleze la vânzarea bunului și împărțirea prețului. De
asemenea , unul dintre copărtași poate să cedeze partea sa altui copărtaș în
schimbul unei prestații la care se obligă acesta din urmă față de cel care a
cedat dreptul său.
În afară de împărțeala voluntară care, în realitate, este o convenție
putând fi desființată pentru toate cazurile prevăzute pentru convenții, dreptul
roman a cunoscut și împărțeala judecătorească. O atare împărțeală are loc
prin actio communi dividundo, acțio finium regundorum și actio familiae
hereciscundae. Acțiunile menționate se caracterizează prin elementul
comun : adjudicatio .

977 S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 390.

358

Capitolul XIV
DELICT ELE

Secțiunea 1
NOȚIUNI GENERALE. ISTORIC

Din cele mai vechi timp uri și până la sfârșitul I mperiului roman
delictele au avut o evoluție extrem de complexă. De la forma primitivă a
răzbunării victimei de către membrii gintei din care făcea parte , trecând prin
legea talionului și prin așa-zisele compoziții voluntare (victima putea să
renunțe la răzbunare în schimbul unui bun cum ar fi de pildă metalul,
animalele, etc ), se ajunge la o formă evoluată de pedeapsă ; dreptul de
răzbunare al victimei este înlocu it printr -o înțelegere dintre autor și
victimă978.
O lungă perioadă de timp doar un număr limitat de fapte erau
considerate delicte însă evoluția generală a societății, condițiile politice și
economice ale vremurilor au generat apariția de noi del icte979.

978 Șt. Cocoș, op. cit., p. 164.
979 Crima de lezmajestate în perioada imperiului nu lezează poporul ci pe împărat. Sunt
vizate ca delicte intrigile electorale, presiunile asupra judecătorilor, c orupția cu prilejul
alegerilor municipale; crima de deturnare de fonduri bănești a fost extinsă la
malversațiunile funcționarilor publici iar omuciderea, în baza rescriptelor lui Domițian ale
lui Narva și Hadrian, au înglobat ucidera sclavilor, castrarea d e oameni liberi, administrarea
de afrodisiace sau de droguri femeilor în vederea provocării avortului. De asemenea,
vânzarea sau ipotecarea unui bun la mai multe persoane (vina de stelionat ) sunt înfățișate în
perioada imperiului ca forme deosebit de grave ale furtului. Se cunosc de asemenea
delictele de complicitate la evadarea deținuților de drept comun, asocierea de răufăcători în Formatat: Stânga-dreapta

359 La modul general , prin delicte (delictum, maleficum) se înțeleg fapte
ilicite care afectează interesele particularilor sau interesele publice , de aici
se poate spune că delictele erau de două categorii :
a) delicte publice (delicta pub lica). Sunt cele care lezează interesele
satului , din rândul lor fac parte :
– parricid ium (asasinatul) ;
– perdue llio (înaltă trădare) .
b) delicte private (delicta privata ).
La un moment dat anumite fapte au fost considerate atât delicte
private cât și publice. Din punct de vedere structural cele două categorii nu
se deosebesc. Există diferențe numai în ce privește organele înain tea cărora
pot fi invocate , procedura de judecată, sancțiunea și judecata.
Între cele două c ategorii de delicte mai există deosebire esențială în
ce privește modul cum erau sancționate:
– delictele publice erau sancționate, de regulă, cu moartea ;
– delictele private erau sancționate, în principiu, cu amendă. Asupra
amenzii victima are drepturile unui adevărat creditor, de un de și ideea că
delicventul este obligat ex delicto.

Secțiunea 2
TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE DELICTELOR PRIVATE

O primă trăsătură a delictelor private este aceea că nu trec
asupra moștenitorilor l a moartea delicventului . Pretorul a admi s totuși că în
cazul unor delicte pretoriene poate fi urmărit și eredele delicventului , în
măsura în care a obținut profit de p e urma delictului autorului său. Ulterior a
fost admisă transmisiunea datoriilor victimei către moștenitori dar au rămas
anumite excepții , intră aici faptele care „respiră răzbunare a”. Explicația
rezidă în faptul că anumite delicte dau dreptul numai victimei la o sumă de
bani pentru că numai ea avea drept de răzbunare.
Iată alte trăsături ale obligației delictuale :
– implică întotdeauna un fapt din partea autorului delictului ;
-capacitatea d elictuală de a făptuitorului era interpretată mai larg
decât î n contracte . Ulpian ne spune că la un moment dat sclavii pot fi
obligați del ictual chiar după dreptul civil ;
-în vremurile vechi se poate vorbi d espre „embrionul ” răspunderii
obiective de astăzi , pentru că nu se ia în considerare minor itatea , nebun ia,

vederea comiterii de jafuri, coruperea de minore și de fete căsătorite s.a. A se vedea R.
Bloch, J. Cousin, op. cit., II, p. 198.

360 faptele produse de animal e sau dacă făptuitorul are calități ori însușiri
deosebite, în toa te cazurile răzbunarea avea loc ;
-Între persoane care aparțin aceleiași familii nu există drept de
creanță pentru că nu există drept de răzbunare. Se menține dreptul de a
pedepsi al șefului de familie ;
-Obiectul obligației delictuale este întotdeauna o sumă de bani.
Obligația delictuală este sancționată printr -o acțiun e penală cu scopul de a
obține o amendă (poena );
-În caz de pluralitate de făptuitori, se admite cumulul acțiunilor
delictuale, fie care poate fi obligat la plata întregii datorii.

Secțiunea 3
PRINCIPALELE DELICTE PRIVATE VECHI

3.1. Furtul
Noțiuni generale
În perioada veche furtul (furtum) era considerat la Roma delict
privat în care victima se baz a pe răzbunarea individuală ca singura regulă
religioasă și civică980. Măsura era determinată din împrejurările de fapt și de
propria sa forță. Mai tîrziu se admite dreptul victimei la despăgubiri.
Treptat, de -a lungul secolelor, delictul de furt trece din s fera
dreptului privat și începe să devină delict de drept public în care statul
roman est e direct interesat să pedepsească pe cel care a com is furtul981.
După jurisconsultul Paul furtul este definit astfel : contrectatio rei
fraudulosa lucri faciendi gratia v el rei ipsius, vel etiam usus eius
possessionisve – însușirea frau loasă a unui lucru , fie a lucrului însuși, fie
chiar a folosinței sau a posesiunii cu intenția de îmbogățire 982. În lucrările
lui Gaius găsim o altă definiție : furtum fit non solum cum quis intercipiendi
causa rem alienam amovet, sed generaliter cum quis rem alienam invito
domino contrectat – furtul se comite nu numai c ând cineva ia un lucru străin

980 Pornind de la Institutele lui Iustinian, s -a susținut de către un autor din perioada
interbelică, că etimologia expresiei furtum își găsește originea în furvum care înseamnă
negru, și aceasta pentru că furturile de obicei au loc noaptea; sau că eti mologia se leagă de
expresia ferre, auferre carea înseamnă a lua cu sine. A se vedea M. A. Dumitrescu, op. cit. ,
II, p. 200.
981 Precizăm că în delictele de drept privat făptuitorul, de regulă, era predat de către
membrii familiei sale victimei, iar în delic tele de drept public era predat magistratului.
Pentru detalii a se vedea, N. T. Buzea, Filosofia dreptului penal, Institutul de arte grafice
„Tătărași”, Iași, 1932, p. 161.
982 Dig. 47, 2 de furtis, I § 3.

361 pentru a -l sustrage, ci, în general, când cineva îș i însușește un lucru fără voia
stăpânului983.
Cele două definiții deși cuprind elemente comune , nu sunt identice.
În realitate definițiile furtului au evoluat o dată cu evoluția societății
romane. Ele ne arată că în dreptul rom an furtul avea o sferă de aplica re mult
mai largă decât în dreptul modern984. Se cons idera furt la vremea respectivă,
nu doar însușir ea pe nedrept a lucrului altuia ci și faptul de a avea în mână
lucrul altuia (fraudulos), de a lua posesiunea sau folosința lucrului de la cel
care-l deține legal985.
În sprijinul celor menționate , sunt argumentele a doi juriști din
perioada roman ă. Este vorba de Servius Sulpicius și Masurius Sabinius care
arată că există patru feluri de furt: furtum manifestum (furtul flagrant);
furtum nec manifestum (furtul neflagrant) ; furtum conceptum (furtul tăinui t)
și furtum oblatum (furtul oferit) .
Obiectul furtului poate să fie și altce va decât un bun mobil corporal .

Elementele furtului

Pentru existența delictului de furt sunt necesare următoarele cerințe :
a)- contrectatio rei, constă în luarea în mână a lucrului altuia (animo
domini) cu scopul de însușire. La vremea respectivă comite furt și
comodatarul care folosește bunul primit în comodat . Contrectatio trebuia să
aibă loc fără drept și cu rea -credință ;
b)- fraus, constă în elementul intențional al celui care comite
delictul de furt. În alți termeni, însușirea lucrului altuia trebuie să se sprijine
pe intenția frauduloasă a făptuitorului furtului . Jurisconsultul Paul spune că
furtum est contrectatio reai frau dulosa .
c)- lucrum , este însușirea în scop de câștig (lucri faciendi gratia) pe
care delicventul o comite asupra lucrului altuia. Nu se consideră furt dacă
cineva își însușește lucrul fără voia proprietarului cu scopul de a -l
distruge986.

3.1.1. Varietăți ale furtului

983 Gaius, 3, 195; cf. Paul, Sent., 2,3,1,1 apud Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 396.
984 Potrivit art. 208 din actualul Cod penal, furtul este definit ca „luarea unui bun mobil din
posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia, în scopul de a și -l însuși pe
nedrept”.
985 P. F. Girard, op. cit. , pp. 4 22-431.
986 Cr. Murzea, op. cit., p. 305.

362 În epoca clasică se cunoșteau mai multe varietăți d e furt987:
– Furtum possesionis (furtul posesie i) constă în luarea bunului din
mâinile unei persoane care avea doar posesia lui. Și proprietarul care
sustrăgea bunul de la posesor ul de bună -credință comite furt ;
– Furtum usus (furtul folosinței) se referă folosirea unui lucru
împotriva regulilor stabilite de părți printr-o convenție ce are ca
obiect un lucru . Așa fiind, lucrul gajat și folosit de către cel care îl
are în g aj, comite delictul de furt;
– Furtum ipsius rei era sustragerea sau uneori chiar atingerea unui
lucru care aparține altei persoane .

3.1.2. Furtul în Legea celor XII table
Furtum manifestum (furtul flagrant)

Potrivit Legii celor XII table, furtul în care hoțul era surprins asupra
faptului sau ducând lucrul furat, era considerat flagrant988. Dacă hoțul era
om liber, pedeapsa era corporală prin lovituri cu nuiele după care făptuitorul
era atribuit ( adictus ) de magistrat victimei . La rân dul ei, victima av ea
dreptul să vândă autorul furtului ca sclav , respectând regulile vremii în
domeniu .
În toate cazurile, Legea ce lor XII table pedepsește hoțul impuber
(impuberes infantia maiores) cu o pedeapsă mai ușoară în raport cu
pedeapsa aplicată hoțului puber . În perioada împăratului Hadrian , impuberii
au început să fie împărțiți în infantae proximi și pubertati proximi . Cei din
prima categorie nu răspund delict ual indiferent de gravitate , prin urmare nu
pot fi pedepsiți și nici despăgubiri nu s e pot obține de la ei. Categoria
aceasta poartă denumirea de doli incapaces .
În ce privește cea de -a doua categorie de impuberi cunoscuți sub
denumirea de pubertati proximi , pot fi obligați să răspundă pentru delictele

987 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 397.
988 În afară de furtul flagrant, dreptul roman a cunoscut și furtul tăinuit precum și furtul
oferit . Furtul tăinuit apare atunci când obiectul furat a fost cău tat și găsit la o a ltă persoană
în prezența martori lor; împotriva celui la care s -a găsit bunul , chiar dacă nu ar fi el hoțul, se
deschide o acțiune proprie denumită actio furti concepti . Furtul oferit apare atunci când
obiectul furat a fost încredințat unui terț la care s -a găsit ulterior, fiind încredințat cu
intenția de a fi descoperit la acesta. Terțul asupra căruia s -a găsit obiectul furat, are la
îndemână împotriva celui care i -a încredințat bunul o acțiune proprie denumită actio furti
oblati , chiar dacă acesta nu era h oțul. A se vedea Gaius, op. cit., traducere de A. N.
Popescu, p. 252.

363 comise cu condiția ca delicventul să își dea seama d e fapta comisă și de
consecințele ei ( si intellexit se delinquere) 989.
Furtul comis de către sclav i, se pedepsea cu uciderea făptuitorului
prin aruncare de pe stânca Tarpeia.
Dacă furtul flagrant era comis noaptea sau cu mâna înarmată și hoțul
era om liber , putea fi omorât. Dacă era sclav, era aruncat de pe stânca
Tarpeia. Victima poate să renunțe la prerogativele pe care i le oferă în
schimbu l unui echivalent fixat de cealălaltă parte (bani, zile -muncă,
animale, etc) .
Victima furtului avea dreptul la perch eziție domiciliară. Percheziția
se numea lance et licio și consta într -o procedură solemnă : victima
îmbrăcată sumar, doar cu un brâu ( lucium ), având în mână o bucată de metal
lucios și strălucitor ( lanx) ca simb ol al forțelor supranaturale și un taler care
semnifica principiul echității și al dreptății, făcea o cercetare în casa unde se
credea că a fost ascuns făptașul cu bunul furat.
Îmbrăcămintea sumară urmărea să împiedice victima de a aduce el
bunul în locuință ca apoi să -l învinuiască pe nedrept pe făp tuitor.
Prezența martorilor la percheziție era obligatorie. Ei păzeau toate
ieșirile casei pentru ca făptuitorul să nu dispară. Deseori obiectul în casă
echivala cu prinderea hoțului asupra faptului.
Sancțiunea a devenir diferită. Pretorul a înlocuit veche a sancțiune a
lui furtum manifestum cu amendă egală cu de 4 ori valoare lucrului. Cu
aceeași pedeapsă erau sancționați cei care nu se supuneau percheziției.
B) Furtum nec manifestum . Este acel furt în care hoțul nu era
surprins asupra faptului.
În sfera d elictului de furt , au apărut și alte fapte considerate la un
moment dat delicte. Din rândul lor amintim furtul de vite (abigeatus) . Sub
împăratul Marc Aureliu s -a introdus printre delicte și furtul de lucruri
ereditare . Acest furt era urmărit extra ordinem .

3.2. Iniuria

După cum spun romaniștii, cuvântul iniuria are un sens general și
unul special însă, trebuie să remarcăm faptul că iniuria nu a fost
dintotdeauna sacționată în dreptul roman . Ca delict, iniuria este posibil să fi
apărut o dată cu dezvol tarea simțului onoarei .
Dacă ar fi să definim iniuria așa cum este reglementată în Legea
celor XII table, vom avea în vedere de fiecare dată ofensa intențio nată și
ilicită adusă unei pers oane libere prin vorbe sau prin fapte990.

989 S. G. Longinescu, op. cit., I, p. 220.

364 Analizată în context general , expresia iniuria înseamnă vătămare
corporal ă, iar dacă o privim în sens special , restrâns, desemnează doar
lovirea simplă991.
Pedeapsa iniuriei a cunoscut mai multe faze în raport cu evoluția
societății sclavagiste romane . Legea celor XII table stabilește c ă în caz de
membrum ruptum pedeapsa este talionul. Noțiunea de ruptum cuprinde
distrugerea ori invalidarea completă a unui o rgan al omului (scoaterea
ochiului, mutilarea, ruperea membrelor etc).
În cazul când s -a produs ossa fracta aut conlista (oase fract urate ori
vătămate în alt mod), pedeapsa era de 300 de ași, dacă victima este om
liber, respectiv 150 de ași, dacă victima era sclav.
Toate celelalte violențe mai ușoare (palme, îmbrânceli, pumni
aplicați victimei), se pedepeau cu 25 de ași992.
Pentru infin ita varietate de leziuni care pot fi provocate corpului
uman, Legea celor XII table lăsa victimei facultatea de a se împăca sau de a
solicita răzbunarea față de făptuitor. Pedeapsa talionului a fost înlocuită încă
înainte de reformele pretorului în materie993.
Menționăm Legea celor XII table în afară de vătămarea corporală și
de lovirea simplă ca forme de injurii , mai pedepsea și întrebuințarea
descântecelor și a riturilor magice rău făcătoare care nu erau considerate
injurii propriu -zise ci delicte magice (occentatio,incantatio, malum carmen) .
La vremea când se aplica Legea celor XII table asemenea forme de iniure
erau pedepsite cu moartea994.
Urmărind pedepsirea iniuriilor de orice fel, indiferent dacă victima
este persoană fizică s au juridică, pretorul acordă victimei acțiunea denumită

990 M. Talamanca, Institutioni di dritto romano, Dott a Giuffre Editore, 1990, p. 223.
991 C. St. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 330.
992 La un moment dat, pedepsele iniuriei din Legea celor XII table nu au mai corespuns
realitățil or vremii, fiind deturnate de la scopul pentru care au fost impuse. Se spune că la un
moment dat cavalerul Lucius Veratinus , ca să se distreze, se plimba prin for și pălmuia p e
oricine întâlnea în cale. În u rma sa venea sclavul său casier și achita pe loc fiecărui pălmuit
câte 25 de ași de fiecare palmă aplicată. A se vedea S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 368.
993 V. M. Jakotă, op. cit., II, p. 506 nota (45).
994 În acele vr emuri nu se făcea diferență între ceea ce se înțelege astăzi prin insultă ș i
calomnie. Totul se lega de modul și mijloacele cum a fost sau nu defăimată partea
vătămată. În c e privește calomnia, se pare că o primă pedeapsă aplicată l a vremea
respectivă era marcarea pe frunte a vinovatului cu litera „K” prin fier înroșit. Mai t ârziu,
pedeapsa pentru calomnie în procesele civile a fost stabilită printr -o amendă egală cu 1/19 ,
iar ulterior cu ¼ din suma pe care o solicita persoana vătămată prin litigiu. Mențion ăm că în
afacerile de calomnie considerate criminale pedeapsa era exilul, deportarea sau excluderea
calomniatorului din ordinul din care făcea parte. Pentru detalii a se vedea Analele lui
Cornelis Tacitus, op. cit., p. 297, special nota ( 2).

365 actio iniuriarum aestimatoria . Injuriile comise în public (adversus bonos
mores) sau de mai multe persoane împreună (convicia) , erau pedepsite mai
aspru.
La un moment dat au fost considerate injurii următoarele fapte : cele
prin care se jignește reputația, onoarea, libertatea sau sănătatea unei
persoane (urmărirea injurioasă pe stradă a unei femei cinstite, atentat la
pudoare asupra femeilor, insultarea unui convoi funebru) ; fapte prin care
cineva împiedică o altă persoană să bene ficieze de drepturile ce i se cuvin
comise fără nici un drept, indiferent dacă au avut loc sau cu intenția de
uzurpare (este cazul obstr ucțiilor puse de o persoană ca alta să își ridice
recolta de pe propriu ogor) ; fapte care impiedică pe altul să -și exerc ite
drepturile ce decurg din calitatea de cetățean sau de ființă umană, comise de
persoane lipsite de putere legală chiar dacă lipsește intenția lor de uzurpare
(când cineva nu permite altuia să pescuiască în mare ori să navigheze sau să
se plimbe pe calea publică)995.
În dreptul roman întâlnim o serie de fa pte, multe au apărut de -a
lungul timpului , fără să fi fost considerate dintodeauna delicte însă au stat la
baza unor delicte moderne996.

3.3. Damnum iniuria datum

Este paguba făcută de către cineva pe nedr ept, intenționat sau din
neglijență, care crează un prejudiciu lucrulilor sau animalelor altei persoane.
Delictul damnum iniuria datum este distinct de furt și de iniuria.
Acest delict a fost creat prin legea Aquilia. În conținutul legii , s-a
încercat sist ematizarea și enumerarea unui număr de fapte ce cauzează
prejudicii averii p articularilor fără să sancționeze la modul general orice
pagubă adusă altuia .

995 S. G. Lo nginescu, op. cit., II, p. 370.
996 De pildă, la romani de câte ori o persoană era lovită prin căderea unui obiect căzut dintr –
o casă, acea persoană avea dreptul să solicite despăgubiri de la toți locuitorii casei
indiferent dacă sunt proprietari, uzufructua ri sau chiriași. Cei care dețineau casa urmau să
fie obligați la despăgubuiri in solidum fără ca partea vătămată să dovedeaască cine a
aruncat obiectul (proprietar, chiriaș etc). Cele menționate , rezultă dintr -un text al vremii
care stipulează: cum sane im possibile est scire, quis dejecisset vel effudisset. – Va fi cu
neputință să se cunoască cine a aruncat lucrul. (L. 3. Dig., De his qui effuderint… 9. 3). Nu
era necesară dovada solidarității dacă unul dintre cei care ocupau casa erau obligați față de
partea vătămată iar ceilalți erau eliberați. Et quidem in solidum. Sed si cum uno fuerit
actum, ceteri liberabuntur. – Acțiunea este solidară în acest caz. Dacă unul dintre cei care
ocupau casa a fost obligat, ceilalți sunt eliberați. (L. 3. Dig., De obligati onibus et
actionibus, 44. 7).

366 Pentru uciderea unui sclav sau animal al altuia, făptuitorul era
obligat la o amendă egală cu valoarea maximă a lucrului.
Se consideră delict, potrivit legii menționate, fraudarea creditorului
principal de către creditorul accesoriu (adstipulator) , dacă declară necinsti t
că i s -a făcut plata datoriei prejudicind astfel pe creditorul principal.
De asemenea , legea pedepsește rănirea sau uciderea animalelor altei
persoane precum și distrugerea oricărui obiect corporal.

3.3.1. Condițiile delictului damnum iniuria datum

Pentru existența delictului sunt necesare următoarele condiții :
-o pagubă materială făcută pe nedrept de către cineva altei persoane;
-paguba să fie consecința faptei celui care a comis -o prin culpa sau
dolul său;
-paguba să fie consecința unui act material și direct al delicventului;
-fapta celui care comite delictul trebuie să constea într -o acțiune
comisivă, nu într -o abținere sau lipsă de diligență;
-când fapta delictuală se referă la lucruri, numai proprietarul lucrului
are dreptul să invoce delictul nu ș i alte persoane . Începând din dreptul clasic
sfera persoanelor care puteau să invoce ac est delict s -a mărit , dând
posibilitatea mai multor categorii de victime să utilizeze acțiunile legii.
Acțiunea derivată din legea Aquilia avea caracter reparatoriu dar și
represiv997.
Secțiunea 4
DELICTE PRIVATE SECUNDARE

În afară de delictele private prin cipale vechi (furtum, injuria,
damnum in iura datum) dreptul roman pedepsea și anumite fapte de mai
mică importanță. În categoria faptelor considerate delicte de mică
importanță erau incluse :
-fapta tutorelui de a sustr age bunuri din averea pupilului ;
-pagubele cauzate de animale. În acest caz Legea Aquilia stabilește
două principii : dacă delictele au fost comise de animale sălbatice aflate sub
paza unei persoane, răspunderea incumbă acelei persoane pe întreaga durată
cât animalele se găse sc sub pază. Imediat ce animalele sălbatice au scăpat de
sub paza persoanei iar apoi comit o pagubă altuia, persoana care le -a avut
sub pază nu este răspunzător.
Pentru animalele domestice s -a admis o altă regulă : răspunderea
incumbă celui car e le are sub pază și în situația în care animalele nu se mai

997 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 2, p. 232.

367 află sub paza sa directă. Rațiunea stă în animus revertendi, constatată prin
posibilitatea (intenția) de reîntoarecere a animalelor la stăpânul lor, pe când
animalele sălbatice imediat ce scapă d in mâinile stăpânului , acesta va fi
eliberat de orice responsabilitate998.
– fapta persoanei de a mancipa lucruri care nu -i aparțin ;
– fapta persoanei care lasă să -i pască vitele pe terenul altuia ;
– tăierea de arbori de pe terenul altui proprietar ;
– întrebuințarea unei grinde furate la construcția casei ;
– coruperea sclavului altuia (să fure, să fugă etc);
– profanarea de morminte.

Secțiunea 5
DELICTELE PRIVATE NOI

Au apă rut târziu, când pretorul a sancționat o serie de noi fapte care
până atunci nu au fost pedepsite. De aceea poartă denumirea și de delicte
pretoriene. Din rândul delictelor private noi fac parte : rapina, metus și dolus
malus . Ele nu au fost singurele delicte create de pretor dar au fost printre
cele mai importante.

5.1. Rapina

Este furtul comis cu violență (tâlhăria) sau stricăciunile comise de
către cineva prin acte de violență . Acest delict s -a impus din necesități
sociale. S -a ajuns la un moment dat ca furturile comise cu mână înarmată
sau în bandă de persoane înarmate să ia proporții. Împotriva lor a intervenit
pretorul pentru că legislația de până atunci nu era suficientă.
Pentru reprimarea unor asemenea fapte pretorul Lucullus Licianus a
creat pe lângă furtul obișnuit și delictul de furt p rin violență (tâlhăria) .
Asemenea fap te au fost sancționate sub denumirea de rapina . Sancțiunea era
plata unei amenzi egală cu împătritul pagubei suferite.

998 Totuși, romanii nu mergeau cu regula enunțată la extrem. De pildă, dacă cineva scapă un
leu pe care l -a ținut în cușcă și acesta face victime, proprietarul nu poate să invoce pricipiul
prin care animalele sălbatice nu au animus revertendi și să scape pe această cale de
răspundere. Regula impune ca animalul sălbatic să -și recapete compect libertatea lui
naturală. Or, libertatea lui naturală nu se află în localități și ni ci în Italia, ci în zone ori în
păduri pentru ca regula cuprinsă în legea Aquilia să fie aplicată. Numai păsările, animalele
mici ori insecte (albine) , imediat ce scapă de la stăpân se consideră că și -au recăpătat
libertatea lor naturală. A se vedea Em. An tonescu, Curs de drept civil, (curs stenografiat),
Facultatea de Drept București, 1936, p. 288.

368 Acțiunea prin care era sancționată rapina purta denumirea de vi
bonorum raptorum (pentru bunurile lu ate cu violență)999.

5.2. Metus

Metus este un delict creat de pretor1000. El exprimă ideea violenței ,
presiunea fizică și psihică sub imperiul căreia o persoană este obligată de
altul să încheie un act juridic1001. Indiferent de natura ei, violența are efecte
negative asupra persoanei prin faptul inducerii temerii, a reprezentării unui
pericol grav și iminent care determnă persoana violentată să acționeze în
modul dorit de cel care provoacă violența.
Violența nu a fost la Roma numai delict ci și viciu de consimță mânt.
O perioad ă îndelungată violența nu a fost admisă ca delict . Abia la sfârșitul
Republicii când au avut loc tulburări la Roma dar și datorită faptul că au
început să ia avânt contractele lipsite de formalități (contracte consensuale
sau cele încheiate prin remiterea materială a bunului) , mulți au fost
amenințați să încheie acte juridice împotriva voinței lor. În aceste
împrejurări intervine pretorul care sancționează actele de violență.
Violența este de două feluri : fizică și psihică.
Viole nța fizică implică acțiuni materiale de constrângere fizică a
persoane i. Ea nu are efecte asupra încheierii actului (acesta fiind inexistent),
dar poate duce la calificarea fapte ca delict de iniuria1002.
Violența psihică (metus) constă în insuflarea temerii, astfel încât
partea contractantă închieie actul sub stăpânirea fricii că anumite consecințe
grave urmează să le suporte ea sau apropiații ei.
Violența a fost sancționată printr -o acțiune metus prin intermediul
căreia victima putea să obțină împătritul pa gubei suferite. Fiind o acțiune
arbitrală, judecătorul cerea delicventului să restituie ce s -a obținut prin
violență iar în caz contrar , îl condamna la plata sumei împătrite1003.

5.3.Dolul grav

999 M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 203.
1000 P. F. Girard, op. cit., p. 436.
1001 Delictul de violență (metus), a fost creat de pretorul Octavius. El a trăit î n perioada de
sfârșit a Republicii când partizanii lui Sylla au comis acte de violență asupra cetățenilor, în
legătură cu situația lor politică dar și cu scopul de a obține proprietatea asupra anumitor
bunuri. În acest context s -a resimțit nevoia reprimări i lor, deși constrângeri asupra
persoanelor exercitate cu scopul de a încheia acte juridice erau cunoscute de mai înainte. A
se vedea M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 465.
1002 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 2, p. 235.
1003 I. M. Anghel, op. cit., p. 319.

369 (Dolus malus )

Romanii au cunoscut două forme ale dolului : dolus bonus și dolus
malus. Numai cel de -al doilea era considerat delict , în schimb dolus bonus
pentru romani era o activitate benefică chiar dacă prin cuvântul dolus se
înțelege mijloace viclene pe care o parte le foloseș te pentru a determina
cealaltă parte să încheie un anume act juridic.
Prin intermediul delictului dolus malus se urmărește înșelarea,
excrocarea cocontractantului să încheie actul altfel decât ar fi dorit.
Împotriva fenomenului generat de dolus malus, pretorul crează actio de dolo
malo urmărin d să pună capăt pericolului pe care urma să -l suporte victima
dolului1004.
Actio de dolo malo prezintă următoarele caractere :
-este acțiune arbitrară ;
-se acordă numai după cercetarea faptelor de către magist rat;
-este acțiune personală , putând fi intentată doar împotriva
delicventului ;
-este infamă, fapt ce atrage caracterul ei subsidiar, în prealabil având
loc cerceta rea faptelor de către magistrat.
În afară de acțiunea pusă la dispoziția victimei de către p retor,
victima se mai putea folosi și de exceptio doli atunci când deli cventul îl
cheamă în judecată și are pretenții rezultate din actul încheiat prin dolus
malus.
5.4. Fraus creditorum

Faudarea creditorilor este delict pretorian de dată mai recentă în
dreptul roman. Este posibil ca izvorul său să fie perioada în care se trece de
la executarea personală a debitorului la executarea bunurilor sale. Adeseori
debitorii pentru a nu achita datoria către creditori, își provoacă intenționat
insolvabilitatea1005. De multe ori insolvabilitatea debitorilor era doar
simulată prin acte de transfer al proprietății către alte persoane însă în
realitatea transferul nu avea loc.
În acest context creditori se văd în blocaj, fiind înșelați în așteptările
lor de către debitori1006. Pe acest fundal intervine pretorul și a creat o acțiune
in factum denumită ulterior actio pauliana cu scopul de a lovi în toate actele
frauduloase încheiate de debitorul insolvabil.

1004 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 339.
1005 Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 307.
1006 Șt. Cocoș, op. cit., p. 259.

370 Acțiunea putea fi exercitată numai de cel care reprezenta
patrimoniul deb itorului insolvabil (curator bonorum) în procesul de punere
în posesie al creditorului1007.

5.4.1. Condițiile d e exercitare

Sunt necesare următoarele cerințe pentru antrenarea răspunderii
civile delictuale prin frus creditor um:
– debitorul să fi înstrăinat bunurile din patrimoniul său. În aceeași
termeni se pune problema dacă debitorul a stat în pasivitate cu privire la
drepturi care le are (nu a in trodus acțiunea în revedicare și o altă persoană a
uzucapat bunul său, nu a preluat s uccesiunea c are îi revenea etc) ;
– debitorul să urmărească prin atitudinea sa să păgubească
creditorul ;
– terțul dobânditor al bunurilor debitorului să se afle în conivență cu
debitorul cunoscând că aces ta urmărește frada creditorului;
Dacă terțul a dobândit cu ti tlu oneros el a urmărit să evite o pagubă
(certat de damno vitando) nefiind condamnat decât dacă a fost complice cu
debitorul la fraudă.
Dacă terțul a dobândit cu titlu gratuit de la debitor , el reține un
câștig (certat de damno vitando) motiv pentru care urmează să restituie
bunul chiar dacă nu a fost complice la fraudă cu debitorul.
Acțiunea pauliană este arbitrară și in rem, de unde rezultă că mai
întâi judecătorul (ca arbitru) solicită debitorului să achite datoria către
creditor . Acțiunea fiind in rem, poate fi introdusă împotriva terților care au
profitat nde pe urma fraudei debitorului1008.

Secțiunea 6
QUASI DELICTELE

În ce privesc quasi delictele, izvorul lor îl reprezintă anumite fapte
ilicite apropiate de delicte dar nu se confundă cu acestea. Poartă denumirea
de quasi delicte pentru că obligația izvorăște din fapte nepermise, iar
debitorul este obligat ca și cum obligația lui provine din delict (quasi ex
malefico, guasi ex delicto)1009.
Intră în această categorie răspunderea judecătorului imparțial în
judecată , ori dacă a luat mită sau nu s -a prezentat la judecată ; răspunderea

1007 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 339.
1008 Cr. Murzea, op. cit., p. 312.
1009 V. Popa, R. Motica, op. cit., 305.

371 persoanei care ocupă un imobil lăsând să cadă sau aruncă obiecte
primejduind în acest mod viața trecătorilor etc1010.

6.1. Quasi delicte comise de judecător

Prin încălcarea obligațiil or care îi revin judecătorului luând mită de
la împricinați cu prilejul procesului , fapta era sancționată cu o acțiune in
bonum et aequum concepta1011.
În conformitate cu Legea celor XII table judecătorul era pedepsit cu
moartea pentru luarea de mită . Ulterio r pretorul , fără a face distincție între
buna sau reaua credință a judecătorului, a înlocuit pedeapsa cu moartea cu
amenda în favoarea reclamantului din proces.
Judecătorul vinovat de pronunțarea unei sentințe greșite , lua locul
debitorului din proces iar adevăratul debitor scăpa de plata la care s -a
obligat față de creditor. De acum creditorul urmărea pe judecătorul vinovat .
Judecătorul care nu s -a prezentat la termenul de judecată fixat sau a
făcut procesul al său , era sancționat printr -o actio in factum la plata unei
sume de bani egală cu paguba suferită.

6.2. Atârnarea obiectelor

Dacă în exteriorul locuinței sunt atârnate obiecte care au căzut și au
produs p agube altora, se dădea acțiune contra celui care locuia în casă
indiferent dacă era sau nu vino vat de paguba produsă1012.
Victima avea dreptul să introducă acțiune cu privire la lucrurile puse
și suspendate (actio de positis et suspensis) putând obține obligarea celui din
locuință la amendă1013.

6.3. Vărsarea sau aruncarea unui lucru

Dacă se vărsa ori s e arunca din locuința cuiva un lucru cauzând prin
aceasta prejudicii altor persoane inclusiv moartea , rănind sau ucigând
animalul ori sclavul altuia, cel vătămat sau proprietarul lucrurilor vătămate,
după caz, putea să folosească actio in duplum prin care putea obține îndoitul
pagubei suferite.
Dacă era rănit sau ucis un o m liber, sancțiunea era mai aspră .

1010 Vl. Hanga, op. ci t.,1977, p. 411.
1011 M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 207.
1012 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 342.
1013 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 2, p. 243.

372 Acțiunea era o acțiune populară fiind la îndemâna oricui.

Capitolul XV
SUCCESIUNILE

Secțiunea 1
NOȚIUNI GENERALE. ISTORIC

Prin succesiune sau moștenire se înțelege transmiterea patrimoniului
unei persoane decedate către una sau mai multe persoane aflate în viață. Pe
de altă parte, prin succesiune se înțelege însăși patrimoniul transmis prin
moștenire, drepturile și obligațiile cu caracter p atrimonial deținute de către
defunct1014.
Persoana decedată se numește prescurtat de cujus , abreviere de la
expresia latină de cujus succesione agitur (cel despre a cărui moștenire este
vorba).
Cu începere din perioada străveche a dreptului roman, au fost
cunoscute două moduri de a succede ; primul mod permite dobândirea
succesiunii prin testament, iar celălalt mod dă dreptul persoanelor
îndreptățite să culeagă moștenirea în baza legii, fără testament (ab
intestat)1015. Cele două moduri au dăinuit până în zilele noast re.
În conformitate cu cele două moduri prin care succesiunea putea fi
dobândită , s-au cristalizat prin cipalele reguli pe baza cărora se putea
dobândi atât succesiunea testamentată cât și cea legală1016.

1014 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 199; R. Ghidro, O. Mihutiu, op. cit., p. 161.
1015 Gaius, op. cit., traducere de A. N. Popescu, p.147.
1016 În vechime, romanii nu au admis ideea transmiterii patrimoniului de la defunct către
moștenitori. Ei considerau că moștenitorii dobândesc prin moștenire un drept nou, distinct

373 Succesiunea legală (ab intestat ) constă în transm iterea drepturilor și
obligațiilor patrimoniale aparținând lui de cujus , către una sau mai multe
persoane în via ță, pe baza dispozițiilor legii . Se poate recurge la su ccesiunea
legală în lipsa unui act de ultimă voință creație a defunctului în timpul vieți i.
Într-adevăr, p otrivit dispozițiilor legi slative romane , transmisiunea
succesorală ab intestat are loc atunci când de cujus nu a lăsat testament , sau
atunci cînd a lăsat testament însă au fost încălcate regulile de drept care îl
guvernează.
Succesiunea testamentară (testatio ) apare când moșteni rea a fost
transmisă de către de cujus unor persoane în viață pe baza unui act juridic
denumit testament1017. Principala caracteristică juridică a testamentului o
reprezintă instituirea de moștenitor1018.
În dreptul rom an moștenitorii se împărțeau în două categorii:
moștenitori necesari și moștenitori voluntari. Cei voluntari își afirmă
calitatea numa i dacă declară expres că doresc să moștenească (aditiune de
creditate ). Erezii necesari (heres sui et necesarii ) cuprinde persoane din
grupul familial restrâns. Nu se cere avizul să moștenească și nu trebuie să
accepte printr -un act moștenirea.

Secțiunea 2
SUCCESIUNEA LEGALĂ (AB INTESTAT )

Noțiuni generale
În vechul d rept roman , la moștenirile lăsate de bărbați erau chemate
la succesiune doar rudele din căsătorie sau din adopție1019. În prima etapă,
dreptul roman nu a admis copilul ui din afara căsătoriei să vină la moștenirea
tatălui său. Rațiunea înlăturării copilului dinafara căs ătoriei de la
succesiune a tatălui său natural, este consecința directă a rudeniei civile
(agnatia) al cărei izvor se află numai în căsătorie sau adopție . Pe de altă
parte, copilul nu vine nici la moștenirea mamei sale. În conformitate cu

de dreptul avut de către de cujus, un drept de proprietate -putere. Pentru detalii a se vedea
Șt. Cocoș, op. cit., p. 134.
1017 Testamentum ex eo appelatur quod testatio mentis est. – Denumirea de testament vine
de la testatio (mărturisire) și mens (minte). Pentru detalii a se vedea Vl. Hanga , M. D. Bob,
op. cit., p. 144 -145.
1018 Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 346.
1019 La romani, fiul de familie purta denumirea de filius, fica se numea filias ; nepotul se
numea nepos, nepoata era cunoscută sub denumirea de neptis ; strănepotul era denumit
prenepos iar strănepoata proneptis. În gradul al patrulea avem abnepos respectiv abnepotis,
iar în gradul al cincelea denumirea era la masculin adnepos iar la feminin adnepotis , în al
șaselea grad denumirea celor două genuri era trinepos respectiv trinepot is. Pentru detalii a
se vedea G. Danielopolu, op. cit., I, p. 188.

374 Legea celor XII ta ble, înlăturarea copil ului de la moștenirea mamei se
bazează pe lipsa agnațiunii dintre copil și mamă ; singur co pilul din căsătorie
avea vocație succesorală față de mamă , dacă mama era căsătorită cum manu .
Rațiunea este dată de căsători a însăși, femeia intra în familia bărbatu lui
devenind din punct de vedere juridic față de soț ca o fică (loco filiae mariti) ,
iar față de proprii ei copii ca o soră (loco sororis) astfe l că aceșt ia din urmă
ajung să o moștenească nu ca pe o mamă, ci ca pe o soră1020.
Sistem ul succesoral întemeiat pe agnație nu putea să dăinuie veșnic ,
el se diminuează pe măsură ce cauzele care i -au dat naștere încep să dispară .
După cucerirea între gii P eninsule italice unitatea familiei civile bazată pe
agnație începe să se destrame lăsând loc noii forme de familie bazată pe
legătura de sânge ; pretorul intervine și recunoaște efectele juridice ale
cognației stabilind un drept reciproc de moștenire între mamă și co pil prin
mijlocul tehnic bonorum po ssessio unde liberi și unde cognati , fără a
deosebi între copii din căsătorie și cei din afara ei1021.

2.1. Moștenitorii legali stabiliți în conformitate cu dreptul civil

În conformitate cu Legea celor XII table , moștenitorii chemați la
succesiune se divid în mai multe clase ( ordines ). Clasele în ca re se împart
moștenitorii sunt: heredes sui, agnatus proximus și gentiles .
Fundamentul ordinei în care moștenitorii sunt chemați la moștenire
se regăsește în vechile cutume pe care se bazau gințile și familia agnatică .
Persoanele chemate de legiuitor la m oștenire erau indicate într -o ordine de
preferință , mai întâi persoanele din prima categorie apoi cele din a doua
categorie și numai în lipsa acestora, persoanele din a treia categorie. În
cadrul aceleiași categorii, veneau la succesiune persoanele care se aflau în
gradul cel mai apropiat de rudenie cu defunctul. Este cunosc uta regulă a
proximității. Regula proximității nu se aplica persoanelor sui iuris.

1020 P. F. Girard, op. cit., p. 890, și urm.
1021 Având ca reper Lex Voconia de mulierum hereditatibus Cato cel Bătrân a susținut în
senat ca femeia „să nu fie moștenitoare, chiar dacă este fică unică, căsătorită sau nu, iar
dacă este desemnată prin testament, să nu primească mai mult de jumătate din patrimoniul
tatălui”. Marele orator și jurist Cicero, comentează negativ lipsa de amendame nte a legii
până în perioada sa și efectele ei cu privire la moștenire precizând că „fica de drept nu
moștenește nimic; tatăl îi putea lăsa numai prin testament a treia parte din avere sau
jumătate dacă era fică unică”. Este modul prin care intervine discriminarea dintre fică și
celelalte persoane chemate la succ esiune. Gaius arată că fica își poate moș teni tatăl dacă la
moartea tatălui se afla sub autoritate paternă; femeia căsătorită cum manu nu mai are
dreptul la moștenirea tatălui chiar dacă este beneficiara moștenirii prin testament. Era
interzis la vremea re spectivă ca fica să înstrăineze averea succesorală fără autorizația
tutorelui. A se vedea M. Paraschiv, op. cit., p. 83 -84.

375 Vom analiza încontinuare fiecare dintre cele trei clase (ordines) .
a) Prima categorie poartă denumire a de heredes sui. În această
categorie sunt incluse toate persoanele care prin moartea lui pater familias
devin sui iuris. Ele moștenesc prioritar față de toate celelelte rude civile ale
defunctului formând prima categorie a moștenitorilor legali1022.
Categor ia heres sui cuprinde și agnații privilgiați: fii, fiice, soția
defunctului căsătorită cum manu și nepoții fiilor decedați care datorită morții
tatălui lor se află în puterea directă a șefului de familie. Sunt exceptați din
categoria menționată copii emanc ipați, femeia căsătorită sine manu , nepoții
ex filio și copii dați spre adopție altor persoane1023. În alți termeni, toate
persoanele care în momentul decesului capului familiei se găsesc sub
puterea părin tească a acestuia sunt chemate la moștenire , iar cei c are nu se
găsesc , nu sunt chemați la succesiune .
Potrivit acestor reguli, se observă că în epoca Legii celor XII table,
bărbatul nu putea moșteni pe soția sa nefiind rudă cu aceasta , dar în cazul
căsătoriilor cum manu soția devenea loco filiae cu vocație în această calitate
la moștenirea soțului ei. Mai târziu, în epoca dreptului clasic, soțul
supraviețuitor fiind chemat la moștenirea celuilalt soț prin bonorum
possessio unde vir et uxor moștenea întreaga avere însă numai în lipsa altor
rude care puteau fi chemate de lege la moștenire.
b) În ipoteza în care nu există moștenitori din prima clasă , la
succesiune vin moștenitorii din clasa imediat următoare . Acestea erau
persoane ce se aflau în gradul de rudenie cel mai apropiat cu defunctul cum
ar fi frații, surorile etc. Categoria este cunoscută sub denumirea de agnatus
proximus , clasa agnaților colaterali. La început moștenitorii din categoria
agnatus proximus erau chemați la succesiune indiferent de sex. D upă
votarea legii Voconia , femeile au fo st excluse de la succesiunea legitimă
afară de cazul când surorile erau născute din același tată cu defunctul .
Dacă erau mai mulți agnați de același grad, moștenirea se va împărți
pe capete.
c) Dacă nu există hereditas sui și nici a gnați colaterali, Gaius ne
spune că moștenirea trece la gentili (gentiles )1024. Această denumire este
legată de vechea reglementare gentilică în conformitate cu care în lipsa unor
agnați și a unui testament valabil, moștenirea revine nu unei persoane ci
întregii comunități gentilice din care a făcut parte defunctul.

1022 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 148.
1023 Ed. Cuq, op. cit., p. 718; E. Molcuț, D. Oancea, op. cit., p.224.
1024 Totuși, la epoca cînd a trăit Gaius, clasa gentililor nu mai exista fiind căzută în
desuetudine. Despre clasa gentililor amintește și Cicero în discursurile sale. Pentru detalii a
se vedea M. V. Jakotă, op. cit. , II, p. 514.

376 Reglementarea moștenirii după dreptul civil s -a dovedit
necorespunzătoare pentru că nu ține seama de rudenia cognatică și exclude
de la s uccesiune copii emancipați și celelalte rude de sânge ( cogn ați).

Secțiunea 3
SUCCESIUNEA DUPĂ DREPTUL PRETORIAN

Urmărind îndreptarea deficiențelo r arătate, la finele Republicii
pretorul stabilește reguli noi în ma terie succesorală punând bazele
succesiunii pretoriene (bonorum posesio ). Pentru aceasta, pretorul a fixat
următoarele clase de moștenitori : unde liberi, unde legitimi, cognati și vir et
uxor.
Prin reformele pretorului în domeniul succesoral s -a urmărit
ocrotirea interesului rudelor de sânge , care în conformitate cu vechile reguli
succesorale nu erau c hemate la succesiune1025. Pretorul nu putea să creeze
dreptul civil și nici herezi civili. El avea dreptul să cheme la succesiune
unele rude acordându -le posesiunea averii rămase după defunct. Această
posesiune poartă denumirea de bonorum posses sio. Cu timpul pretorul a
chemat la succesiune rude care, după dreptul civil, nu aveau vocație de a
moșteni. În felul acesta pretorul a deosebit mai multe categorii de
moștenitori pe care le -a grupat în raport de apropierea prin rudenie cu
defunctul1026.
Clasa a I -a cuprinde descendenții (unde liberi) atât cei aflați sub
puterea defunctului, cei emancipați dar și cei dați în adopțiune dacă n-au
intrat în noua familie adoptivă. Stabilind această clasă de moștenitori,
pretorul confirmă sau modifică regulile a nterioare privind chemarea la
succesiune. Pe această cale emancipatul a obținut dreptul la succesiune
înlăturând persoanele agnate și intrând în concurs cu heres sui1027.
Clasa a II -a cuprin de frații, surorile, nepoții de frați și de surori ,
unchi, mătuși etc, cunoscuți sub denumirea generică de (unde legitimi)
intervine în lipsa desce ndenților. Clasa aceasta este chemată la succesiune în
lipsa descendenților din prima clasă. În realitate această clasă de moștenitori
este identică cu cea stab ilită de dreptul civil fiind vorba aici de agnați
colaterali ai succesiunii civile.

1025 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 316 ; R. Robaye, op. cit., p. 87.
1026 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 2, p. 114.
1027 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 500.

377 Moștenitorul din această clasă ruda cea mai apropiat ă cu defunctul ,
exclude pe ceilalți moștenitori din interiorul clasei .
Clasa a III -a cuprinde rudele de sînge ale defunctului în calitate de
cognați (cognati) . Sunt incluse în această categorie rudele de sânge până la
gradul al 6 -lea care nu erau rude civile și în anumite cazuri până la gradul al
7-lea inclusiv . În cadrul acestei clase funcț iona principiul proximității
gradului de rudenie. Prin stabilirea acestei clase de moștenitori , pretorul a
înlăturat o lacună a vechiul ui drept civil .
În lipsa celor trei clase, pretorul cheamă la moștenire pe soțul
supraviețuitor (vir et u xor).
Moștenirea pretoriană s -a impus celei civile devenind succesiunea
de drept comun. Moștenitorul pretor ian era asimilat cu cel civil c a o
consecință el nu dobândea proprietatea quiritară ci numai cea pretoriană.
Acțiunile date în folosul sau împotriva moștenitorilor din dreptul
pretorian nu erau civile ci pretoriene, cu ficțiunea calității de moștenire
civilă.

Secțiunea 4
SUCCESIUNEA DUPĂ DREPTUL IMPERIAL

Dreptul imperial a urmat calea stabilită de dreptul pretorian. Pe
această linie au fost adoptate două senatus -consulte și cîteva constituții
imperiale.
Senatus -consultele Tertulian și Ofilian (secolul II d. Hr.) cheamă pe
mamă la succesiunea copiilor și pe copii la moștenirea mamei. Pentru că
mama și copii până atunci nu se moșteneau, acest lucru a c onstituit un
progres. Înaintea mamei trec descendenții indicații în clasa I -a de
moștenitori (liberi)1028.
Iustinian pune bazele dreptului succesoral bazat exclusiv pe
principiul cognațiunii și stabilește următoarele clase de moștenitori1029:
Descend enți, fără deosebire de sex . Dacă sunt de același grad ,
partajul moștenirii avea loc pe capete (per capita) în părți egale , iar dacă
sunt de grade diferite moștenirea se împarte pe tulpini ;
Urmează apoi a scendenți și colateralii privilegiați ( frați și surori
primari ). Împărțirea moștenirii se făcea aici per capita . Intră de asemenea
frații și s urori le din același tată sau din aceeași mamă (consanguini și
uterini ) precum și c olaterali i care nu făceau parte din categoriile precedente.

1028 C. Stoicescu, op. cit., p. 484.
1029 E. Molcut, op. cit., 2007, p. 151.

378 Soțul supraviețuitor nu era inclus în nici una din clasele de mai sus.
Iustinian a păstrat vechea regulă creată de pretor care permite soțului
supraviețuitor să vină la moștenirea celuilalt soț doar în lipsa c elorlalți
moștenitori.
Succesiunea care nu est e acceptată d e nimeni sau care nu aparține
nimănui , revine statului cu titlu de bona vacantia.

Secțiunea 5

SUCCESIUNEA TESTAMENTARĂ

5.1. Generalități

Testamentul este un act solemn , de ultimă voință , prin care o
persoană numită testator, instituie unul sau mai mulți moștenitori pentru ca
aceștia să asigure executarea voinței sale după moarte1030. Persoana care
dispune prin testam ent poa rtă denumirea de testator iar beneficiarul
desemnat prin testament se numește heredis institutio .
Legiuirile romane deși stabilesc persoanele chemate a succede, n-
au împiedicat niciodată testatorul să di spună prin testament. După datinile
din vechime, era chiar onorare pentru cetățeanul roman să desemneze pentru
cauză de moarte moștenitori care să -i folosească averea și să -i ducă
memoria mai departe , după cum era o dezonoare dacă înceta din viață fără
testament. Voin ța testatorului trebuia respect ată la fel cum era respectată
legea.
Ințial în dreptul roman moștenirea nu putea fi parțial deferită prin
lege iar restul prin testament. Această regulă privind unicitatea modului de
transmisiune succesorală , fiind consecința faptului că în acele vremuri

1030 Pentru definiția testamentului a se vedea E. Molcuț, D. Oancea, op. cit. , p. 138; M. A.
Dumitrescu, op. cit., II, p. 3. În ce privesc jurisconsulții romani, Ulpian definește
testamentul astfel: testamentum est mentis nostrae justa contestatio, id est solemniter facta
ut post mortem nostram valeat – testamentul este declarația intențiilor noastre, declarație
legitimă, făcută sub o formă solemnă înaintea martorilor și destinată a avea efect după
moartea noastră. (Frag. 20 § I). Modestin exprimând aceeași idee arată: testamentum est
voluntatis nostrae justa sententia, de eo quod q uis post mortem suam fieri vellit –
testamentul este o fidelă ordonanță a voinței, prin care cineva arată ce trebuie făcut cu
patrimoniul său, după moartea sa. (Dig. 28, I, I). O altă definiție atribuită lui Vinius ne
spune că: testamentum est suprema volu ntatis nostrae contestatio, in id solemniter facta, ut
quem volumus post mortem nostram habeamus heredem – testamentul este o declarație
solemnă de ultimă voință, prin care voim a avea moștenitor după moartea noastră. Apud C.
I. Demetriad, Formele testamen tului în dreptul roman și român, Teză pentru licență,
Tipografia română N. I. Macavei, Craiova, 1899, pp. 16 -17. Formatat: Stânga-dreapta

379 testamentul pentru a fi valabil, trebuia să cuprindă o instituire de moștenitor
ce alcătuia fundamentul său (caput e t fundamentum testamenti) iar
instituirea nu se putea face decât cu privire la întreaga moștenire. Nimeni nu
putea să moară lăsând testament pentru o parte din moștenire și fără
testament pentru rest (nemo partim testatus et partim intestatus decedere
potest).
Instituirea de moștenitor era necesar să fie arătată la începutul
testamentului în termeni sacramentali. Așa fiind, eredele testamentar
înlătură în totalitate deferirea moștenirii în puterea legii. Legea Iulia și
Legea Papia Popaea stabilesc măsuri r estrictive și în privința beneficiarilor
testamentului1031.
Testamentul avea ca obiect distribuirea bunurilor defunctului
precum și alte dispoziții de ultimă voință . La origine , numai suus heres (cel
mai bun) putea fi instituit moștenitor având funcția unui e xecutor
testamentar.

5.2. Capacitatea testamentară

Persoana care întocmea testamentul dar și cea instituită beneficiară ,
era necesar să fie capabile ; prima să testeze cea de -a doua să dobândească
printr -un act de ultimă voință.
Nu aveau capacitate de a testa cei care nu aveau patrimoniu, nebunii,
impuberii1032, prodrigii, peregrinii pentru că nu aveau ius comercii și
ereticii . De asemenea s unt incapabili de a testa latinii iunie ni, sclavii ,
femeile și fii de familie. Augustus acordă fiilor de familie milita ri, dreptul
de a dispune prin testament de peculiu castrense . În caz contrar , peculiu
castrenze îl lua tatăl supraviețuitor. La fel se proceda dacă fiul murea fără
copii sau frați.
Cetățeanul roman mort în captivitate, în conformitate cu legea
Cornelia se considera că a murit înainte de căderea în prizonierat. Prin

1031 Cele două legi decid împotriva beneficiarilor testamentului care nu sunt căsătoriți și nu
au copii legitimi în momentul morții testatorului, sau cel mai târziu până la o sută de zile de
la data deschiderii testamentului. Pentru ipotezele menționate, liberalitatea devine caducă în
întregime dacă beneficiarii sunt celibatari, iar dacă sunt căsătoriți fără copii liberalitatea va
fi desființată pe jumătate urmând ca cealaltă jumătate să fie atribuită în contra voinței
testatorului altor beneficiari cuprinși în testament , dacă sunt patres (căsătoriți și au copii). A
se vedea, G. Danielopolu, op. cit., 1, p. 338.
1032 Cînd se examinează dreptul de a test a pentru impuberi termenul depășirii pubertății se
socotește astfel: cine s -a născut la 1 ianuarie poate să își facă testamentul începând cu vîrsta
de 14 ani dar nu în ziua de 1 ianuarie a împlinirii vârstei, ci cu începere din ziua de 31
decembrie, adică imediat după miezul nopții (post sextam horam noctis) dintre 30 și 31
decembrie. A se vedea I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 224 nota (1).

380 această ficțiune creată de lege , sunt menținute ca valabile testamentele
întocmite de cetățenii romani înainte de a ajunge în captiv itate. În lipsa
ficțiunii legii, testamentele nu erau valabile deoarece pentru valabilitatea
testamentului era necesar ca testatorul să fie capabil în momentul redactării
testamentului dar și în momentul morții1033.
Pot primi prin testament orice persoană fizică sau morală , chiar și
zeii pot fi beneficiari testament dar și sclavul.
Nu puteau primi prin testament cei care nu aveau ius comerci
(peregrinii) ; alienații mentali afară de perioada în care se aflau în stare de
luciditate ; femeile pe temeiul legii Vocania din 169 î. Hr.; persoanele
incerte (despre ca re nu se mai știe nimic precis )1034.

5.3. Formele testamentului

Testamentul trebuie să cuprindă instituirea de herede dar și
legate. Legatele sunt dispoziții testamentare prin care testatorul lasă anumite
lucruri unor persoane. Testamentul poate fi încheiat cu termen sau condiție.
Nu es te permisă condiția imposibilă în testament . Dacă testatorul a inserat o
atare condiție, ea se consideră inexistentă spre a respecta restul dispozițiilor
testamentare1035.
Categoriile de testamente cunoscute în dre ptul roman corespund
fiecărei etape istorice în care au apărut1036. În epoca veche a existat două
forme de testament : testamentul calatis comitiis și testamentul in procintu.

5.3.1. Testamentul calatis comit iis

Comitia calata erau adun ările poporului adunate în comiț ii,
prezidate de pontifex maximus ori erau prezidate în numele pontifilor de rex
sacrorum . Adunările poporului sunt convo cate de două ori pe an pe data de

1033 Gh. Bichiceanu, op. cit., p. 311.
1034 În conformitate cu dispozițiile din Lex Papiria Poppaea, testatorul care institui e legatari
o persoană necăsătorită și o persoană căsătorită având copii (pater) , drept sancțiune pentru
celibatar, legea dă dreptul celui căsătorit să beneficieze și de partea testată celibatarului ca
și cum testamentul nu ar fi cuprins niciodată dispoziți i în favoarea celibatarului. Într -o
societate precum cea romană în care celula familială era atât de solidă, măsura impusă de
lege împotriva celor care refuză căsătoria, nu trebuie să stîrnească nedumerire. A se vedea
M. A. Dumitrescu, op. cit., I, p. 186.
1035 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 288 nota (6).
1036 M. D. Bocșan, Testamentul. Evoluția succesiunii testamentare în dreptul roman, Edit.
Lumina Lex, București, 2000, p. 26 și urm., împreună cu aparatul bibliografic citat. Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

381 24 martie respectiv pe 24 mai1037. În zilele menționate , cetățean ul roman
avea dreptul să testeze. Testamentul calatis comitiis era accesibil numai
patricienilor plebea nefăcând parte din adunarea curiată.
Această formă de testare este foarte veche la romani și putea să
aibă loc numai pe timp de pace, fiind în c onformitate cu ius civile totodată
fiind și o formă publică de exprimare a ultimei voințe. Forma testamentară
calatis comitiis are loc dintr -o dată, fără întrerupere , conținutul să u
întotdeauna va cuprinde unitas actus.
Forma aceasta de testament , a fost întrebuințată mai ales în
epoca veche și ce a clasică de către aristocrație pe întreaga durată cât
patricienii aveau toate d repturi le și privilegiile. La finele Republicii nu a mai
fost utilizat.
Testatorul trebuia ca în fața acestor adunări să facă cunoscut
cuprinsul testamentului în mod oral iar adunarea îl aproba printr -o lege
curiată . Pontifii ave au anumite atribuții în materie , nefiind deajuns ca
testatorul să -și exprime voința în mod public pentru ca testamentul să fie
consi derat valabil. Era necesar ca adunarea poporul ui și pontifii să ratifice
testamentul1038.
Legea celor XII table stabilește că testatorul are deplină libertate
privind conținutul testamentul ui fără nici un control din parte a comițiilor .
Ulterior votul comițiilor a fost înlocuit prin prezența a 30 de lictori .

1037. Cele două date pentru întocmirea testamentului calatis comitiis sunt controversate; pe
de o parte, se obiectează că datele sunt prea apropiate (de la 24 martie la 24 mai), iar pe de
altă parte aceleași date sunt prea îndepăratate (de la 24 mai la 24 martie următor) interval în
care nu se putea testa prin această modalitate. S. G. Longinescu, op. cit., II, p. 813.
1038 Rolul deținut de comitia calata la formarea testamentului a rămas controversat. S -a
susținut că întrucât adunările poporului votau legi, poporul fiind organul legiuitor,
testam entul astfel constituit devine o adevărată lege. La început legea deferea moștenirea
rudelor apropiate care urmau să o dobândească. Cel care intenționa să transmită moștenirea
altora decât rudele apropiate, deroga de la lege. O atare derogare însă nu putea să aibă loc
decât printr -o lege nouă , iar noua lege trebuia la rândul ei să fie votată de legiuitor adică
poporul adunat în comitii. Ulterior, rolul deținut de poporul adunat în comitii a rămas o
simplă formalitate.
Într-o altă opinie, s -a susținut că la întocmirea testamentului calatis comitiis rolul
poporului nu era acela de legiuitor al actului, ci, mai de grabă, se urmărea în acest mod
publicitatea testamentului precum și autentificarea lui. Cum pater familias are puteri
nemărginite asupra tutur or membrilor din familie putând să dispună de aceștia oricum
dorește, cu atât mai mult poate să dispună asupra bunurilor și drepturilor sale fără
testament . Testamentul, în această opini e, ar fi de fapt o lege casnică însă pentru ca voința
cuprinsă în test ament să aibă tărie și după moartea celui care dispune, să fie lege și după
moartea sa, trebuie exprimată în fața adunării poporului. În acest context, adunarea
poporului nu mai deține rol legislativ ci rolul de martor pentru testamentul încheiat în fața
sa. A se vedea, S. G. Lon ginescu, op. cit., II, p. 812 -813. Formatat: Fără marcatori sau
numerotare

382 Testamentul calatis comitiis era public și nu putea să fie revocat
de testator decât printr -o lege posterioară a adunării poporului. La finele
Republi cii această formă de testament este căzută în desuetudine1039.

5.3.2. Testamentul in procinctu

Era accesibil soldaților , deci bărbaților cu vârsta cuprinsă între
17 și 46 de ani. Acest testament se practica numai în vreme de război de
către soldați înainte de a începe lupta. Se încheia în fața tovarășilor de arme
(exercitus armatus expeditusque) și poate fi încheiat de toți cei care fac parte
din oaste .
Pe când comandantul ia auspiciile, soldații ies în fața liniei și
rostesc ultimele lor dorințe. P e vremea lui Cicero testamentul in procinctu
nu se mai folosește iar la sfârșitul Republicii a căzut în desuetudine.
Testamentul in procinctu se încheie în conformitate cu ius civile
fiind un testament pub lic de dată mai recentă decât testamentul calatis
comitiis1040.

5.3.3. Testamentul per aes et libram

Este de dată mai recentă decât cel elelte două forme de
testament. Î n perioada regală , testamentul prin balanță și ara mă (per aes et
libram) a fost utilizat pe scară largă1041. Această formă de testamet a
cunoscut trei faze:
a) mancipatio familiae era o vânzare fictivă a averii testatorului
către un prieten. Prețul era fictiv, cel care cumpăra în acest mod bunurile se
numea emptor familiae (cumpărătorul averii). Mancipatio familiae purta
asupra întregului patrimoniu și asupra lucrurilor res și nec mancipi. La act
iau parte: testatorul , prietenul care cumpăra fictiv averea testatorului, ar ama
și balanța cu libripens ul și 5 martori cetățeni romani și puberi .
Emptor familiae devine proprietarul bunurilor testatorului însă
printr -un pact de fiduci e alăturat mancipației se obligă să dea bunurile celui
indicat de testator. Pactul de fiducie nef iind sancționat de vechiul drept,
părțile se bazau pe buna credință a lui emptor familiae. Realizarea celor
cuprinse în testament depindea de buna credință a lui emptor familiae, de

1039 M. D. Bocșan, op. cit., p. 29.
1040 Șt. Cocoș, op. cit., p. 140.
1041 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 524. Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

383 aici o serie de inconveniente privind aplicațiile practice ale acestei for me de
testament.
b) testamentul per aes et libram public . Apare la sfârșitul
Republicii fiind o reluare a mancipațiunii. Celor prezenți era comunicat
numele moștenitorului din testament. Emptor familiae nu mai devine
proprietarul bunuri lor testate, în momentul mancipațiunii declară că avere a
testatorului este în paza lui apoi testatorul spune cine este beneficiarul
testamentului și cum do rește să se împartă moștenirea (nuncupatio). Din
cele prezentate rezultă că emptor familiae apare mai mult ca un executor
testamentar. Cele două acte , mancipatio și nuncupatio era strâns legate între
ele și se realizau fără a fi rupte unul de celălalt.
c) testamentul per aeset libram secret. Aici testatorul arăta
doar actul spunând c ă reprezintă voința sa fără să facă public beneficiarul
testamentului iar cetățenii prezenți confirmă același lucru .
Redactarea înscrisului ce conține voința testatorului , ușura
preconstituirea mijloacelor de probă pentru dovada lui ul terioară .

5.3.4. Testamentul pretorian

A apărut mai târziu ca un corectiv împotriva solemnităților impuse de
vechile forme de testament. În acest scop p retorul a reglementat un nou
testament , mai simplu, fără solemnitățile ma ncipațiunii și declarația
nuncupativă a testatorului.
Această formă de testament consta într -un înscris pe tăblițe cerate și
acoperit purtând sigiliile a 7 martori cetățeni romani puberi . În conformitate
cu regulile din dreptul civil , testamentul nu era eficace deoarece prin el se
acorda doar bonorum possessio nu o moștenire civilă (hereditas) dar e ra
valabil după d reptul pretorian1042.
În caz de concurență între moștenitori civili și pretorieni, cei civili
aveau câștig de cauză . În perio ada împăratului Antonius Pius s -a acordat
moștenitorilor pretorieni exceptio doli în disputa cu moștenitorii civili1043.

5.3.5. Testamentul tripartitum

A fost introdus de împărații Teodosiu și Valentinian, și era numit
astfel pentru că în vederea încheierii lui formalitățile impuse aveau o triplă
origine :

1042 P. F. Girard , op. cit., p. 857.
1043 R. Ghidro, A. Ghidro, V. Nistor, op. cit., 2, p. 12 4. Formatat: Indent: La stânga: 0 cm

384 a) de la dreptul preto rian a fost împrumutată formula celor șapte
peceți care se aplicau pe testament ;
b) de la dreptul civil a fost preluată prezența martorilor la
întocmi rea testamentului ;
c) de la constituțiile imperiale s -a luat formalitatea ca testamentul
să fie subscris la final de martori și testatori. Dacă testatorul nu putea sau nu
știa să scrie, venea al 8 -lea martor care suplinea această lacună .
În afară de testamentele pe care le -am menționat , au fost
cunoscute în dreptul roman și alte forme de a testa apărute de regulă , în
perioada imperială. Din rândul lor se cunoaște testamentul public de or igine
greacă , valabil printr -o declarație verb ală a testatorului făcută în fața
magistratului , testamentul î ncredin țat împăratului și testamente speciale
(tabularius).

5.4. Conținutul testamentului

Fiind act de utimă voință , prin care testatorul dispune de averea
sa pentru cazul cân d nu se mai află în viață, testamentul trebuie să cuprindă
persoanele care sunt beneficiare, prin testament testatorul poate numi un
tutor, poate legitima copii naturali etc.
Cea mai importantă dintre cerințele testamentului după cum ne
informează Gaius, este instituirea unui erede1044. Nu se poate concepe
testament fără stabilirea celui care beneficiază de el. Sub acest aspect
romanii foloseau formula : Maevius heres esto (Mevius să -mi fie moștenitor)
sau, dispun ca Marius să -mi fie moștenitor (Marius heredem ese iubeo) .
Era valabil testamentul care instituie un al doilea moștenitor dacă
instituirea celui dintâi nu putea să aibe loc. De pildă: Cornelius să -mi fie
moștenitor, dacă Cornelius nu va fi moștenitor , să fie moștenitor Ca ius.
Folosind substituirea, testatorul împiedică deschiderea succesiunii fără
testament (ab intestat) . Au exista t în dreptul roman trei forme de substituții :
substitu ția vulgară, substituția pupilară și substituția quasipupilară1045.
Prima for mă de substituție permite fie existența mai multor
substituiți pentru un singur herede, fie un singur substituit în locul mai
multor moștenitori . Cea de -a două formă de substituire se află la îndemâna
părintelui testator cînd instituie un er ede pentru fiul său impuber pentru
cazul în care s -ar fi deschis succesiunea pe timpul pubertății. Cea de -a treia

1044 P.F. Girard, op. cit., p. 844.
1045 Scopul general al substituțiilor era identic cu al instituirii de erede . Pentru detalii a se
vedea M. D. Bocșan, op. cit., pp.66 -78.

385 formă de substituție , dă dreptul ascendentului să substituie descendentului
lisit de rațiune (dement) sau nebun, un herede.
Dacă în vremurile vechi se im punea ca testatorul să folosească
formule sacramentale pentru instituirea de moștenitor, din perioada
Republicii s -a renunțat la formulele vechi suficinet fiind ca testatorul să
exprime clar și fără nici un echivoc cine este beneficiarul testamentului1046.
Testatorul avea dreptul să desemneze una sau mai multe persoane
beneficiare a le testamentului , însă nu se put ea face instituirea cu termen
suspensiv nici exti nctiv. Nu era necesar ca testato rul să arate cotele părți
pentru fiecare erede prezumându -se că a u fost desemnați în părți egale.
A fost admis testamentul încheiat sub condiție suspensivă caz în
care calitatea de moștenitor urma să fie dobândită până în momentul
împlinirii condiției.
Nu s -a admis în dreptul roman ca succesiunea să fie deferită pri n
testament numai pentru o parte iar pentru cealaltă parte să se aplice regulile
succesiunii legale.
În conformitate cu vechiul drept civil, cel care dorește să testeze
averea , beneficiază de libertate deplină cu condiția respectării formelor
cerute de leg e atât în ce privește i nstituirea de moștenitori, cât și în ce
privește exheredarea moștenitorilor.

5.5. Ineficacitatea testamentului

Nu întotdeauna testamentul produce efectele dorite de către testator.
Încă din dreptul roman au existat cazuri când testamentul era li psit total de
efecte sau era doar parțial ineficace1047. Ineficacitatea totală a testamentului
poate să intervină atunci când testamentul este lovit de nulitate de la început
sau ulterior încheie rii lui. Este lovit de nulitate testamentul care a fost
încheiat de către cei care nu aveau dreptul să îl încheie (incapabilii, femeile,
cei lipsiți de rațiune etc), dacă nu s -au respectat formalitățile cerute de lege
la încheirea lui, dacă nu este nimeni desemnat moștenitor sau cel desemnat
face parte din categoria celor care nu au dreptul de a primi prin
testament1048.

1046 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 530
1047 Vl. Hanga M. D. Bocșan, op. cit., 2006, p . 225; M. A. Dumitrescu , op. cit., II, pp. 35 –
39.
1048 I. M. Anghel, op. cit., p. 354.

386 Testamentul devine ineficace ulterior redactării lui dacă a fost
revocat prin întocmirea altui testament cu un nou beneficiar1049, prin
distruge rea lui materială ( testamentum ruptum ). Este rupt testamentul căruia
i se rupea sigiliul sau firul de ață cu care era legat. De asemenea se
conside ră revocat te stamentul dacă ulterior întocmirii lui a intervenit
adrogația testatorului.

5.6. Acceptarea suc cesiuni i

Nimeni nu poate să devină moștenitor în contra voinței sale (nemo
invitus heres) , dar cel care a devenit moștenitor păstrează această calitate
(semel heres, semper heres) . La deschiderea succesiunii , succesibilul are
posibilitatea s ă opteze : să primească moștenirea sau să renunțe la ea. Au
existat două categorii de moștenitori care dobândesc moștenirea de plin
drept la moartea lui de cuius.
Din prima categorie fac parte herzii sui et necesarii , în rândul
cărora fac par te persoanele din familie care la data morții lui decuius se
găseau sub puterea lui și o dată cu moartea au devenit sui iuris (fii și ficele
aflate în puterea tatălui lor) .
Din a doua categorie fac parte herezii necesar i. Herezii necesari
erau sclavii cărora li se acordă în acelaș i timp libertatea și ereditatea1050.
Toți ceilalți moștenitori dobândeau moștenirea printr -o manifestare de
voință menită să concretizeze intenția lor de acceptare a succesiuni.
Din perspectiva acceptării su ccesiunii, dreptul roman a cunoscut
două forme de acceptare a succesiunii.

5.6.1. Acceptarea solemnă

Are loc prin rostirea de către moștenitorul desemnat prin testament a
unor cuvinte solemne (cretio ). Acceptarea solemntă trebuie să se producă în
fața ma rtorilor care iau parte la ceremonie. Succesibilu lui i se acordă un
interval de t imp în care să hotărască dacă acceptă sau nu succesiunea iar
dacă nu o acceptă în acest inter val, G aius spune că moștenitorul respectiv
era înlăturat de la benficiul succesiun ii. Intervalul de timp acordat
succesibiliului era, de regulă, de 100 zile1051.

1049 Posteriore quoque testamento, quod iure perfectum est, superius rumpitur. –
Testamentul posterior, făcut cu forme legale, înlătură testamentul anterior. (Instit., Quibus
modis testamenta infirmantur, II, 17, 2).
1050 M. V. Jakotă, op. cit., II, p. 541.
1051 Gr. Dimitrescu, op. cit., II, p. 401. Formatat: Centrat, Indent: La stânga:
0 cm
Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Centrat

387 Această modalitate a durat până în perioda lui Iustinian când a fost
abolită.
Pentru a a ccepta, cel chemat la succesiune trebuie să fie capabil.
Infans și nebunul nu pot accepta s uccesiunea.

5.6.2. Acceptarea neformal ă (Nuda voluntas )

În dreptul clasic juriști sunt de părere că acceptarea poate să rezulte
și dintr -o declarație de voință neechivocă. Faptul de a cere de la pretor
trimiterea în posesie a moștenitorului la averea suc cesorală (bonorum
posesio ), semnifică voința de a acepta succesiunea. La fel dacă succesibilul
lua în stăpânire bunuri din succesiune ori dacă comite furtum asupra
bunurilor succesorale.
Ca efect al acceptării succesiunii se unește averea defunctului cu a
moștenitorului. Eredele continuă personalitatea defunctului1052. Moștenitorul
poate accepta succesiunea și sub beneficiu de inventar. Nu se transmit
eredelui cr eanțe născute din delictele defu nctului și nici acțiunile (vindictam
spirantes ) care aspiră la răzb unare.

5.7. Renunțarea la succesiune

Moștenitorii voluntari pot renunța la succesiunea deschisă în
favoare a lor fără nici un formalism . Renunțarea s e poate face printr -o
manifestare de voință expresă sau tacită. Dacă moștenitorul nu se pronu nță
cu privire la moștenire în termenul fixat , tăcerea sa era interpretară ca
renunțare tacită la succesiune1053.
Renunțarea are efecte irevocabile, renunțătorul devine străin de
moștenire. Partea celui care a renunțat trece la ceilalți moștenitori care au
acceptat -o. Este așa -zisul drept de acrescământ.

5.8. Exherendarea

Instituția exheredării a fos cunoscută în dreptul roman fiind
prevăzută chiar în Legea celor XII table . Testatorul care avea sui heres nu
putea să întocmească testament fără să se ocupe și de moștenitorii sui heres ,
omisiunea fiind interzisă.

1052 Ex qua persona quis lucrum capit, ejus factum praestare debet. – Moștenitorul
garantează faptele și făgăduințele aceluia pe care îl moștenește, pentru că se folosește de
ele. ( L. 149, Dig., De div. regulis iuris antiqui, 50, 17).
1053 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 161.

388 Dreptul lui pater familias de a dezmoșteni pe heres sui, drept care
se integra printre celel alte prerogative autoritare de care el beneficia , nu a
fost tăgăduit niciodată1054. Omiterea unui moștenitor di n act nu echivala cu
dezmoștenirea, aceasta trebuind să rezulte fără nici un dubiu1055.
Testamentul în care heres sui nu erau instituiți sau exher edați, era
considerat nul sau rectificat . Testamentul era nul dacă cel omis era fiu de
familie , împrejurare în c are pentru acesta se deschidea moștenirea legală (ab
intestat) . Dimpotrivă, testamentul se considera rectificat (modificat) și
menținut cu această corectură , dacă persoane le omise de la succesiune erau
fica sau nepot ul testatorului.
Până către sfîrșitul perioadei clasice exheredarea era permisă fără
nici o restricție și fără nici un motiv. Dreptul roman nu a contestat
cetățeanului posibilitatea de a exclude de la moștenire pe proprii săi copii
însă i -a impus obligația de a respecta formalitățile cerute un ui asemenea act.
Cu începere din perioada lui Iustinian , exheredarea a fost limitată la
anumite situații expres prevăzute de lege . Totodată, p e cale de echitate s -a
urmărit ca întotdeauna să existe corelație între drepturile și obligațiile
moștenitorului obținute prin moștenire1056.

5.9. Legatele și fideicomisele

5.9.1. Legatele

Legatul este o dispoziție în cuprinsul testamentului pe care testato rul
o impune în sarcina unui moștenitor spre a gratifica o anume persoană.
Legatul se făcea în termeni scramenta li. Din perioada imperială, pe
timpul domniei lui Nero, formalismul legatelor se atenuează. Legea Furia
testamentaria stabilește că nimeni nu poate întocmi legate mai mari de 1000
ași iar Legea Voconia stipulează că nici un legatar nu poate primi mai mult
decât cel mai puțin favorizat dintre moștenitori. În sfârșit, Legea Falcidia
stabilește că moștenitorul primește un sfert din succesiune, iar legat ele
rămân valab ile numai în limitele resului de ¾ din masa succesorală .

5.9.2. Fideicomisele

1054 Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 248.
1055 I. M. Anghel, op. cit., p. 362.
1056 Non debeo melioris conditionis ess e, quam auctor meus a quo ius in me transit. – Nu
trebuie pretinsă mai multă favoare și mai multe foloase, decât drepturile care sunt
moștenite. (L. 175 § 1, Dig., De div. regulis iuris antiqui, 50. 17). Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm
Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

389 Când șeful fam iliei vroia să facă testament către o persoană
incapabilă de a primi prin testament , făcea actul pe o altă persoană și o ruga
să transmită bunul la moartea sa către persoana incapabilă.
Fideicomi sul este actul de ultimă voință prin care de cujus în timpul
vieții roagă o altă persoană (fiduciar), să transmită la moartea sa altei
persoane (fideicomisar), un anumit lucru sau o parte din moștenire.
Actul se numea fideicomis de la fidei comitio (rog, încredințez).
Printr -un rescript al împăratului Hadrian erau lovite cu incapacitatea
de a primi legate sau fideicomise , persoanele incerte (acelea despre care
testatorul nu putea să -și facă o ideea precisă la data întocmirii
testamentului ). De aici rezultă că întotdeauna persoan a legatarului trebuia să
fie determinată p rin arătările cuprinse în testam ent.

5.10. Acțiunile succesorale

Eredele după ce a acceptat succesiunea, poate urmări pe debitorii
defunctului. În acest scop e redele are o acțiune în petiție de ereditate prin
care poate cere moștenirea s au bunur i succesorale de la terțe persoane.
Efectele petiției de ereditate sunt similare acțiunii în revendicare1057.
Petiția de ereditate nu putea fi intentată decât de către moștenitorii
civili. Moștenitoru l pretorian printr -un interdict dobândea numai posesia.
Pretorul înlătură acestă deficiență și asimilează moștenitorul civil cu cel
pretorian.
5.11. Uzucapiunea moștenirii (usucapio pro heredere )

Este o instituție c urioasă, fără corespondent în legislația
contemporană de la noi . Dacă moștenirea nu era luată de mo ștenitorii sui ori
de cei impuși, era deschisă calea uzucapiunii acelei moșteniri pentru cei ce
veneau să acapareze patrimonial defunctului, atribuindu -și titlu l de pro
heredere .

1057 În conformitate cu regulile din dreptul roman, p osesorul de bună -credință prin acțiunea
în revendicare era obligat să restituie lucrul împreună fructele lucrului, dacă fructele au fost
percepute cu rea -credință (este cazul fructelor percepute posterior introducerii acțiunii în
revendicare). În ce priveș te petiția de moștenire, potrivit Senatus Consultul Iuventian emis
în perioada împăratului Hadrian, moștenitorul aparent, chiar de bună -credință, a fost obligat
să restituite fructele percepute cu rea -credință dar și cele care au fost percepute cu bună –
credință. Fructele din ultima categorie se restituie numai în măsura în care au îmbogățit pe
cel care le -a perceput. Moștenitorul aparent de rea -credință a fost tratat mai rău, fiind
obligat să restituie moștenitorului adevărat nu doar fructele percepute îna inte de litis
contestatio, indiferent dacă fructele mai există sau nu în natură ori au fost consumate dar și
fructele pe care moștenitorul aparent a omis să le perceapă. A se vedea M. G. Rarincescu,
Curs de Drept civil (pentru anul IV licență), Curs litogr afiat, București, 1945, p. 271.

390 Inițial moștenitor ul uzucapant se însărcina cu întreg patrimoniul
defunct ului, inclusiv cultul religios al familie i. Ulterior, când s -a admis
vânzarea patrimoniului defunctului o parte din însărcinări inclusiv de natură
religioasă au decăzut. Oricum, uzucapantul nu putea să -și valorifice nici un
titlu, dar era tratat ca un pur p osesor ( pro posessore ).

Capitolul XVI
PROCEDURA CIVI LĂ ROMAN Ă

Secțiunea 1
ISTORIC ȘI EVOLUȚIE

În perioada primitivă , când legile scrise erau inexistente iar
dreptatea nu se solicita c i se lua, d reptul forței curma or ice diferend. Cel
care își vede propriile interese lezate , avea dreptul să ape leze la forță pentru
răzbunare. Justiția privată avea forme dintre cele mai variate și violente.
Așadar, jusiția privată consă la vremea respectivă în obținerea pretențiilor de
către cel ce se consideră le zat prin mijloace personale . Prin urmare, justiția
privată primește un aspect agresiv când cel care se pretinde lezat ia inițiativa
cu scopul de a redobândi bunul din mâinile altuia și un aspect defensiv
atunci când cineva se apără contra pretențiilor invo cate de altul împotriva
sa1058.
După formarea și consolidarea statu lui sclavagist roman au început
să apară reguli obligator ii pentru toți membrii. Aceste reguli erau impuse
prin forța de constrângere a statului. Evident, la început regulile statale de
„împă rțire a dreptății ” se împleteau vechile reguli primitive care, treptat, de –

1058 Aspectul agresiv al justiției private apare atunci când cineva are anumite pretenții
împotriva altuia, cum ar fi, de pildă, proprietarul unui lucru care ia acel lucru din mâinile
posesorului, iar aspectul defensiv există de fiecare dată când cineva se apără împotriva
atacurilor altuia care îi tulbură posesiunea. A se vedea C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1956,
p.60.

391 a lungul timpului, își pierd din eficacitate și importanță în detrimentul
regulilor stabilite de stat . Oricum am privi lucrurile, evoluția procedurii de
judecată a fost extrem de co mplexă cu implicații directe asupra instituțiilor
de drept material1059.
O dată cu evoluția societății sclavagiste romane, legea își pierde din
caracterul ei absolut, imuabil, indiscutabil și indestructibil , devenid dintr -o
tradiție sfântă (mos) într-un simp lu text (lex), care poate fi supus
schimbării1060.

Secțiunea 2
PROCEDURI DE JUDECATĂ. PREZENTARE GENERALĂ

Dreptul roman cunoaște trei tipuri de procese : procesul public
(procesul penal) procesul privat și procesul administrativ. Noi discutăm
numai despre mijloacele de realizare ale dreptul ui privat , cunoscute în
terminologia modernă sub denumirea de proces civil.
Primul sistem procedural este cunoscut sub denumirea de procedura
legisacțiunilor . Acest sistem este cel mai vechi cu noscut la Roma. În
conformit ate cu procedura acțiunilor legii (legisacțiuni) , pers oanele pot să -și
valorifice drepturile prin utilizarea unuia din cele cinci procedee stabilite de
lege: sacramentum, iudicis postulatio, condictio, manus iniectio și pignoris
capio1061. Din cele cinci procedee trei erau legisacțiuni de judecată
(sacramentum, iudicis, postulatio și condictio) , urmând a se recurge la ele
doar dacă se urmărea recunoașterea unui drept pe cale judiciară1062.
Un prim aspect al procedurii de judecată din perioada veche a
dreptulu i roman constă în simplitate alături de caracterul rigid, formalist și
sacru , trăsături care au dominat procedura de judecată o lungă perioadă de
timp1063.

1059 Gh. Bichicean, op. cit., p. 239.
1060 R. Ghidro, O. Mihutiu, op. cit., p.124.
1061 P. F. Girard, op. cit., p. 102 5; M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 220; E. Molcuț, op. cit,
2007, p. 60.
1062 D. Oancea, op. cit., 2009, p. 7.
1063 Pentru a provoca intervenția autorităților în rezolvarea proceselor, declanșarea
procesului de către reclamant impunea respectarea mai multor reguli stricte, în majoritate
cu caracter religios. Mai întâi, reclamantul trebuia să afle de la pontifi dacă poate declanșa
procesul în ziua respectivă, știut fiind faptul că anumite zilele nu erau benefice pentru
judecată. Dacă ziua era fastă pentru proc es, iar reclamantul dorea să introducă o acțiune per
sacramentum , trebuia să depună o sumă de bani reținută de pontifi în cazul pierderii
procesului. Reținerea sumei poate fi interpretată drept pedeapsă pentru jurământul fals
comis împotriva divinității. R ațiunea constă în faptul că reclamantul prin jurământ, lua
drept martor al afirmațiilor sale divinitatea. Sacramentum fiind acel pariu care singur era în

392 După o perioadă , vechea procedură de judecată a legis actiunilor nu
mai corespunde nevoilor social -economice din societatea romană devenind
o frână în viața economică prin îngrăd irea tranzacțiilor comerci ale aflate în
ascensiune . În locul v echii proceduri apare alta nouă în care vechile forme
rigide sunt înlocuite prin altele corespunzătoare epocii. E ste vorba d espre
așa-numita procedură formulară .
Procedura formulară a fost introdusă prin legea Aebutia (149-126
î.Hr.) și prin legea Iulia Judiciaria (17 î. Hr). Noua procedură tinde la
înlocuirea vechilor formule ale legisacțiunilor ca urmare a laicizării
anumitor instituții ale dreptului. De acum procesul se desfășoară pe baza
unei formule constând în expunerea succintă , în scris , a litigiului iar
magistratul o înmâna părților pentru a o prezenta judecătorului.
Legea Aebutia nu a interzis ca în paralel cu proced ura formulară să
dăinuie și procedura legis acțiunilor . În schim b legea Iulia Judiciaria a
abolit definitiv existența legisactiunilor în afară de câteva cazuri
excepționale.
În sfârțit, al treilea sistem procedural cunoscu t în dreptul roman
consolidat în perioada postclasică este procedura extraordinară. Ea a existat
sub formă embrionară încă din perioada ante rioară . Începuturile acestui
sistem se regăsesc în faptul că magistratul avea dreptul să judece procesul de
la început până în final fără a-l mai trimite judecătorului. Prin procedura
extraordinară dispar cele două faze din procedurile anterioare : in iure și in
iudicio1064.

Secțiunea 3
ORGANIZAREA JUDECĂTOREASCĂ ÎN PROCESUL DINTRE
PARTICULARI (ORDO JUDICIORUM PRIVATIORUM )

În epo ca regalității magistratul care judeca în primă fază er a regele.
Cu începere din perioada Republicii, sarcina judecății revine celor doi
consuli . În baza prerogativelor deținute consul ii judecau separat litigiul , dat
fiind faptul că își exercitau prerogati vele lunar și alternativ1065.
Magistraț ii din perioada regalității făceau parte din rândurile
patric ienilor bogați, iar după ce pleb ea a obținut dreptul la magistraturi și
din rândurile lor au ajuns magistrați cu rolul de a judeca procesele însă, fiind

măsură să provoace legătura unei instanțe cu împricinații. Numai în urma lui, autoritatea
putea să exa mineze dacă nu cumva una din părți se face vinovată de sperjur și să
pedepsească pe cel care a jurat fals invocând numele divinității în deșert. A se vedea Gr.
Dimitrescu, op. cit., I, p. 111.
1064 M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 227.
1065 V. Popa, R. Motic a, op. cit., p. 376.

393 vorba de plebei bogați, acești magistrați aveau mai de grabă interese comune
cu patricieni decât de plebei.
După întemeierea preturii în 367 î. Hr., judecarea litigiilor în prima
fază a trecut asupra pretorilor și asupra edililor curuli , consuli i păstrându -și
prerogativele pentru jurisdicția grațioasă.
În secolul III î. Hr., judecarea pricinilor dintre cetățenii romani și
străini s -a dat noului pretor, pretorul peregrin. În provincii organizarea
instanțelor o făceau guvernatorii.
Atât în procedura legisacțiunilor cât și în procedura formulară, rolul
magistratului este acela de a organiza judecata care urmează în faza in
iudicio . Organizarea instanței se face de către magistrat în virtutea
prerogativelor de iurisdictio el putând lua și anu mite măsuri bazate pe
imperium1066. Apoi judecarea procesului o făcea o persoană privată , un jurat
ales de părți și confirmat de magistra t. Reclamantul făcea atâtea pro puneri
până pârâtul accepta o propunere iar în caz de refuz total , numele
judecătorului era tras la sorți de pe o listă întocmită special acestui scop.
Judecătorul ales de părți era fie un jurat unic ( judex unus ) fie un
arbitru ( arbiter ). Primii aveau atribuții de judecată a supra conflictelor mai
grele iar cei din a doua categor ie judecau confli cte mai ușoare dintre rude,
vecini etc. Exista la vremea respectivă posibilitatea ca procesul să fie
judecat și de judecători multipli după cum se putea constitui o instanță
permanentă fie o instanță doar pentru afacerea aflată pe rol .

Secțiunea 4
PROCEDU RA LEGIS ACȚIUNILOR

Prin p rocedura legisacțiunilor (legis actione s) nu se înțelege o
simplă acțiune acordată de lege ci o adevărată procedură de judeca tă, o
solemnitate impusă părților care se adresau autorităților în vederea rezolvării
litigiului . Este cea mai veche procedură de judecată cunoscută în dreptul
roman1067. Denumirea sugerează faptul că acțiunile, ca mijloace de

1066 În sens larg, iurisdictio cuprinde dreptul de a organiza instanța , iar în sens restrâns
dreptul de cooperare la realizarea unui act juridic prin simularea unui proces cum ar fi, de
pildă, în caz de adopție, revedicare de libertate (vindicatio in libertatem) etc. A se vedea C.
Șt. Tomulescu, op. cit., 1956, p.78.
1067 În jurul anului 450 î. Hr , s-a întâmplat un eveniment deosebit de important în istoria
științei dreptului. Un anume Favius Cneius fiul unui libert și secretar al lui Appiu s Claudius
Caecus, a publicat sub denumirea de ius flavianum, formulele de procedură necesară pentru
legis actiones. Făcând publice formulele care până atunci nu erau la îndemâna publicului
larg, a avut loc o adevărată revoluție în procedura de judecată ro mană cu ajutorul cărora
împricinații se pot adresa justiției. Mai mult, același Flavius Cneius a publicat și calendarul Formatat: Stânga-dreapta

394 valorificare a drepturilor subiective, își găsesc izvorul în lege . Într -adevăr,
procedura în discuție a fost reglementată de lege, mai cu seamă de legea
celor XII table de aici decurge carac terul legal al procedurii legis acțiunilor.
La început toate drepturile se valorificau și se executau prin una
din cele cinci acțiuni : (sacramentum – jurământ ; iudicis postul atio – cererea
de judecător ; condicti o – chemarea la judecată ; manus iniectio – aplicarea
mâinii și pignoris capio – luarea de gaj ).
Primele trei erau legisacțiuni cu privire la judecată, iar ultimile
două se referă la punerea în executare a drepturilor recunoscute prin
judecată sau prin lege.
Procedura legisacțiuni lor se caracterizea ză prin următoarele
trăsături comune : caracterul lor judiciar, legal, formalist și secret1068.
1. Caracterul judiciar este dat de fapt ul că părțile litigante urmau a
fi prezente în fața magistratului în mod obligatoriu în afară de pignoris
capio când prezența nu era obligatorie . În fața magistratului , părțile prezente
trebuiau să pron unțe anumiți termeni solemni însoțite de gesturi ritua le.
Rolul magistratului este de asistent la ceremonie și de garant că părțile
respectă întocmai solemnitățile fără a dirija ori sprijini vreuna din părți.
Termenii solemni pronunțați de părți în fața magistratului purtau denumirea
de formulele legisacțiuni lor.
2. Caracterul legal al legisacțiunilor este dat din împrejurarea că
acțiuni le aveau la bază legea și erau redactate în termenii legilor. De aici
decurge necesitatea prin care părțile erau obligate să folosească, în vederea
valorificări i drepturilor lor, termenii stabiliți de lege.
3. Caracterul formalist este impus prin respectarea de către p ărți a
tuturor solemnităților drept o cerință deosebit de riguroasă. Ceremonia și
ritualurile specifice fiecărei acțiuni urmau a fi îndeplinite întocmai, fără
greșeală. Orice abatere de la regulile stabilite se sancționa cu pierderea
procesului.
4. Caracterul secret este consecința lipsei de publicitate a l
formulelor solemne la care urmau să recurgă părțile din proces. Termenii
solemni erau monopolul exclusiv al pontifilor, în conformitate cu legea și
ritualurile vremii fără ca publicul larg să aibe cunoștință destre ei. Cel care
intenționa să apeleze la justiție, mai întâi trebuia să apeleze la pontifi pentru
a afla fo rmulele solemne specifice procesului pe care intenționează să îl
declanșeze , precum și zilele faste când se putea judeca litigiu l.

judiciar unde erau stabilite zilele faste în vederea intentării proceselor. Pentru detalii a se
vedea Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 11 5.
1067 D. Oancea, op. cit., 2009, p. 7.

395 Procedura legisacțiunilor se derulează în două faze : prima fază are
loc în fața magistratului (in iure) , iar a doua fază în fața judecătorului (in
iudicio ). Fazele pe care părțile urmau să le parcurgă, nu constituiau două
instanțe în jud ecarea procesului, în realitate este vorba despre d ouă etape ale
aceluiași proces .

Secțiunea 5
PROCEDURA IN IURE

5.1. Atribuțiile magistr atului

În vechime, m agistratul în fața căruia se organiza instanța era regele
însuși , deoarece concentra în mâinile sale întreaga putere în stat inclusiv
puterea judecătorească . După instaurarea R epublicii , rolul de magistrați a
fost încredințat consulilo r. Noua organizare a dura t până în jurul anului 387
î. Hr ., când a fo st creată instituția pretorului căruia i -a fost încredințată
competența generală în materie de jurisdicție o dată cu dezmembrarea
puterii unitare a consulilor1069.
Din perioada menționată, pretorul devine autoritatea principală în
materie de jurisdicție civil ă cu sarcina de a rezolva litigiile dintre particulari.
Magistratul ținea audiența de judecată numai în zilele faste . Este
vorba de acele zile în care religia îi permitea să pronunțe cuv inte
sacramentale de genul do, dico, adico. La început, zilele faste erau puține,
ulterior s -a permis ca audiențele să fie ținute de magistrat și în zile comițiale
sau în zile de târg. Nu este mai puțin adevărat că zilele faste fiind foarte
puține de -a lun gul unui an, nu intrau în rândul lor nici zilele necesare pentru
agricu ltură ori pentru culesul viilor. Așa fiind, s -a impus cu necesitate ca
numărul zilelor faste să fie sporit. Caius Iulius Caesar și Octavian Augus t au
mărit zilele comițiale iar Marcus A urelius le -a sporit la 230 pe an1070.
Ședințele de judecată se țin de magistrat numai în locuri public e.
Magistratul era obligat să distribuie justiția pro tribunali, într-un loc care la
Roma în vremurile vechi se găsea in comitium , în aer liber . Mai târziu
ședințele s-au mutat în forum însă atât în perioada veche dar și ulterior,
sedințele de judecată se desfășurau numai pe timpul zilei fiind interzisă
judecata după lăsarea întunericului .

1069 În afară de pretori existau edilii curuli având competență limitată cu privire la
organizarea și poliția târgu rilor. În jurul anului 512 î. Hr ., apare pretorul peregrin iar în
provinciile romane există guvernator ii din provincii ajutați de chestori. Rolul lor este
asemănător cu cel al edililor curuli la Roma. Într -un sens larg, toate aceste categorii erau
însărcinate cu distribuirea justiției. A se vedea Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 179.
1070

396 Părțile era necesar să fie prezente la judecată . Nu era permisă
reprez entarea în judecată pe baza regulei prin care nimeni nu poate în
numele altuia să formuleze legis actio. Ulterior s -a admis reprezentarea în
proces limitată la anumite situații precise .

5.2. Citarea în justiție (in ius vocatio)

Chemarea în judecată și ad ucerea părții la proces era obligația
reclamantul ui. El avea dreptul să folosească orice mijloace chiar forța , dacă
este cazul, putând fi ajutat de rude, prieteni sau de alte persoane . Citarea , în
înțelesul vremurilor însemna in ius te voco (te-am chem at în fața
magistratului). În consecință, pentru convocarea pârâtului (reus) în fața
magistratului, reclamantul nu era necesar să se adreseze organelor judiciare.
Mai târziu, au apărut persoane specializate (vades) care s e angajau să
asigure prezența părții ad verse în fața magistratului la data fixată pentru
proces. În toate cazurile , pentru chemare a în judecată nimeni nu avea
dreptul să violeze domiciliul pârâtului.
Adeseori intervenea vindex (persoană liberă care gara nta prezența
pârâtului la proces). Dacă p ârâtul nu avea un vindex și nici nu venea la
proces (fugea, se ascundea) , pretorul dădea împotriva lui o actițio în factum
prin care era condamnat la amendă în cazul în care fuge . Dacă se ascundea,
pretorul acorda câștig de cauză reclamant ului cu trimitere a în posesie asupra
bunurilor pârâtului (missio in possessionem ) 1071.

5.3. Părțile din proces. Posibilități de rezolvare a litigiului fără jud ecată

Reclamantul putea să cheme în judecată pe oricine dar nu era permis
descendenților să cheme în judecată asce ndenții lor1072.
Pe timpul procesului , până când se pronunța sentința, pretorul avea
dreptul să atribuie provizoriu lucrul din proces către o altă p ersoană cu
obligația restituii către cel care câștigă procesul ( praedus litis et
vindiciarum ).
Dacă în proces p ârâtul nu nea gă pretențiile reclamantului ,
dimpotrivă le recunoaște ( confesio ), dacă nu se apără așa cum cere ritualul
procedural (indefessio ), magistratul nu m ai numește judecători ai pricinii
trece direct la judecată dând câștig de cauză reclamantului.

1071 E. Molcuț, D. Oan cea, op. cit., p. 63.
1072 Parentes naturales in ius vocare nemo potest: una est enim omnibus parentibus
servanda reverentia – Nimeni nu poate chema în judecată părinții săi chiar naturali, fiindcă
respectul este datorat părinților fără nici o distincție. (L . 6, Dig., De in ius vocando , 2. 4).

397 Dacă pârâtul își m anifestă dorința de a se judeca negând în fața
magistratului pretențiile reclama ntului, se declanșează un act fo arte
important denumit litis contestatio. Este ultimul act al acestei faze fără de
care nu se putea trece la faza următoare în fața judecătorului (in iudicio1073).
Acest act , era un adevărat contract judiciar prin care părțile de comun acord
stabilesc procedeul după care urmează să se judece precum și judecătorul.
Cu toate acestea nu se poate spune că magistratul are rol activ în
derularea pricinii dimpotrivă , principalul său rol este de a pregăti faza
următoare a procesului , care avea să urmeze în prezența jud ecătorului.
Magistratul are dreptu l să urmărească modul cum părțile respectă toate
regulile de procedură urmând să ia măsuril e care se impun1074. Cel care
urmează să pronunțe hotărâ rea pe baza celor stabilite anterior de magistrat
era judecătorul, singurul în măsură să stabilească de partea cui se află
dreptatea.

5.4. Sacramentum

Este procedura de judecată pe bază de jurământ . Găsim în
această procedură multe el emente arhaice, primitive și religioase. Înaintea
magistratului părțile își afirmau pretențiile în contradicto riu și în termeni
sacramentali . De fiecare dată a firmațiile erau întărite prin jurământ , pril ej cu
care atât reclamantul cât și pârâtul aveau obligația de a depune un anumit
număr de capete de vite la pontifi drept garanție .
Partea a cărui jurământ se considera injust pierdea procesul . Din
etapa în care dreptul a început să se desprindă de religie, jurământul a suferit
numeroase modificări mai ales după apariția m onedei. De acum , părțile care
vin în fața magistratului și fac prinsoare urmau să depună drept garanție o
anumită sumă de bani. Indiferent de partea care va avea câ știg de cauză ,
suma depusă drept garanție rămâne pontifilor iar ulterior intra în visteria
statului cu titlu de amendă civilă . Mai târziu, s-a renunțat la depunerea
sumelor drept garanție cu prilejul jurământului fiind suficient dacă părțile
promit că vor depune suma u lterior .
Din momentul în care dreptul evoluează pe cale laică , procedura
legisacțiunilor se diversifică acțiunile legii per sacramentum au devenit la

1073 Șt. Cocoș, op. cit., p.45.
1074 Sugestiv și edificator este cazul anecdotic relatat de Gaius și citat adesea de autorii
moderni. Un împricinat pornește acțiune pentru vița de vie ce i -a fost distrusă. În locul
expresiei generice înscrisă în legea celor XII table „ arboribus ”, folosește în fața
magistratului cuvântul „ vitibus” corespunzător obiectului special al plângerii sale. Acțiunea
a fost respinsă ca nefiind în concordanță cu legea. Gaius, Instit. , p.11. Apud M. A.
Dumitrescu, op. cit., II, p.224.

398 un moment dat de două categorii : sacramentum in rem și sacramentum in
personam . Această diviziu ne corespunde celor două caregorii de drepturi
cunoscute și în zilele noastre : drepturi reale și drepturi personale (de
creanță).

5.4.1. Sacramentum in rem

Acțiunile reale (sacramentum in rem) sunt utilizate atunci
când obiectul jud ecății era un lucru (res) . Asemenea acțiuni sancționează
drepturile reale. În toate cazurile , lucrul litigios și pârâtul era necesar să fie
prezente în fața m agistratului . Dacă bunul litigios era imobil, în mod
simbolic se aducea o parte din el de pildă, d acă este vorba de un teren se
prezenta o brazdă, dacă era vorba de o casă se prezenta o cărămidă etc.
Părțile din litgiu , în fața magistratului atingea u cu nuiaua bunul
invocând fiecare divinitatea declarând că bunul le aparține ( rei vindicatio și
contravindicatio)1075. Intervine apoi magistratul ; partea care a pronunțat
prima că lucrul îi aparține o întreabă pe cealaltă în virtutea cărui drept
susține că deține bunul. Apoi f iecare din părți își întărește afirmația prin
provoca rea cea leilalte părți să jure cele afirmate. Jurământul îmbra că
caracter religios, mistic . Mai târziu are loc o prinsoare , un pariu întărit
printr -o sumă de bani depusă de părți la pontifi drept garanție a afirmațiilor
lor, însă m agistratul are dreptul să atribue provizoriu uneia din părți bunul
din litigiu1076.
Din momentul în care formalități le au fost îndeplinite , iar pârâtul
neagă pretențiile reclamantului, faza înaintea magistar tului era considerată

1075 Nuiaua (festuca) este simbolul dreptului de proprietate. Fiecare dintre părți aveau
dreptul să atingă cu nuiaua bunul, moment din care se considera că proprietatea asupra
bunului aparține acelei persoane. Cel care recurge la formalismul menționat, era obligat să
declare că bunul îi aparține după dreptul quiritar ( hunc ego hominem ex iure quiritium
meum esse aio) . Cealălaltă parte putea să declare la fel, după care cele două sunt gata să se
încaiere. De acum intervine magis tratul printr -o formulă de împăcare spunând: lăsați
amândoi bunul ! Urmează întrebările dintre împrincinați în virtutea cărui drept deține
fiecare bunul, apoi părțile se provocau reciproc la jurământ. De regulă, procedura se
termina prin atribuirea provizo rie a bunului litigios de magistrat uneia din părți, însă el se
obliga prin chezași că va da celeilalte părți bunul și fructele, dacă pierde procesul (in
iudicio) . A se vedea Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p.72.
1076 După apariția statului, procedura se laicizează rolul pontifilor este luat de magistrați,
împricinații nu se mai provocau la jurământ trecând direct la pariu. Pe această cale, fiecare
se obliga să depună la visteria statului dacă va pierde procesul 50 sau 500 de ași, după cum
valoarea proces ului era mai mică sau mai mare de 100 de ași, suma având caracterul unei
adevărate sancțiuni „penale” la sacramentum. A se vedea Gh. Bichiceanu, op. cit., p. 253.

399 terminată . Procesul urmază o a doua fază (in iudicio ) finaliza tă prin
pronunțarea sentințe i.

5.4.2. Sacramentum in personam

Este procedură asemănătoare cu sacramentum in rem , principala
distincție fiind obiectul litigiului aici drept de creanță (pecunia) nu drept
real.
După cum s e arată în doctrină1077, în Instituțiunile lui Gaius
manuscrisul care se referă la sacramentum in personam fiind ilizibil, se
crede că asemănător cu sacramentum in rem a existat o declarație solemnă a
reclamantului prin care îș i afirma pretenția față de pâ rît că îi datorează o
sumă de bani. În același timp exista și o declarație a pâ rîtului car e nega
pretenția reclamantului. Este posibil să fi urmat o provocare la sacramentum
în fața magistratului unde fiecare din părți își argumentau susținerile după
care, la fel ca în cazul precedent , se provocau la prinsoare și jurământ cu
consecințe asemănătoare ca la sacramentum in rem1078.

5.5. Iudicis arbitrive postulatio

Este o legis actio de dată mai recentă decât sacramentum , însă a
fost totuși semnalată î n epoca legii celor XII table. Această procedură este
mai simplă decât sacramentum și constă într -o cerere adresată magistratului
pentru ca aceasta să desemneze un judecător sau un arbitru pentru
rezolvarea litigiulu i. Nu se cunosc detalii în legătu ră cu această procedură,
dar se știe că era mai simplă și se folosea numai în cazuri de excepție, acolo
unde sacramentum nu se putea aplica. De asemenea, era utilizată pentru
sancționarea raporturilor care se nasc din contr actele de bună credință
precum și în cazurile în care rezolvarea litigiului nu impune un adevărat
judecător ci u n arbitru, persoană care are liberate de apreciere mai largă
decât judecătorul1079.

5.6. Condi ctio

1077 M. V. Jakotă, op. cit., I, p. 126; Gh. Bichiceanu, op. cit., p. 254.
1078 În cazul procedur ii sacramentum in personam, reclamantul se adresa pârîtului astfel:
„Afirm că îmi datorezi suma de 100 sesterți. Cer să afirmi sau să negi acest lucru”. Dacă
pârîtul nega pretențiile reclamantului, urmau procedeele în fața magistratului ca în cazul
sacrame ntum in rem. A se vedea Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 118.
1079 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 190.

400 Condi ctio a apărut în jurul anil or 510 -520 d. Ch., fiind introdusă
prin două legi : Legea Silia și Legea Calpur nia. Legea Silia se referă la
condictio în materie de certa pecuniae , atunci când cineva reclamă o sumă
de bani de la o altă persoană, iar legea Calpurnia își găsește aplicarea î n
materie de lucruri certe (res certa) pe care reclamantu l le pretinde de la
pârât . Apariția noii proceduri a fost determinată atât de intensificarea
ritmului relațiilor c omercial e care reclamau forme de judecată simple și
rapide între părți, dar și de cri za economică ce a dus la devalorizarea
monedei, asul pierzînd circa 9/10 din valoarea sa1080.
Raportat la fondul dreptului urmărit de părți prin judecată, l egile
menționate nu au fost create p entru a sancționa drepturi care până atunci
erau lipsit e acțiune, ele nu au cre at nimic nou ci au a cordat doar o acțiune
nouă, mai simplă și avantajoasă celor care până atunci se foloseau de legis
actio sacramenti1081.
În esență, condicțio constă într -o întreba re pusă de reclamant
debitorului pârât . Întrebarea era adresată în fața mag istratului și avea drept
scop ca prin răspuns pârî tul să arate dacă este sau nu dator în raport cu
pretenția solicitată . Dacă răspunsul era negativ , reclamantul soma (conditio )
pârâtul să se prezinte peste 30 de zile la mag istrat pentru alegerea
judecătorului după care urma judecata .
Condictio se aplică la acțiunile strictis iuris pentru sume determinate
sau pentru bunuri certe.

Secțiunea 6
PROCEDURA ÎNAINTEA JUDECĂTORULUI ( IN IUDICIO )

Din momentul în care s-a consumat faza in iure, procesul trece într –
o nouă fază cunoscută sub denumirea de in iudicio. De la magistrat, părțile
se înfățișau în fața judecătorului unde urma să își expună pe scurt pr icina,
indicând susținerile din faza anterioară (in iure) . Aici formalisum ul rigid și
sancționator din faza anterioară lipsește. Ambele părți au dreptul ca în fața
judecătorului să utilizeze termeni obișnuiți, fără formule solemne1082.

1080 R. Ghidro, O. Mihutiu, op. cit., p. 130.
1081 Procedura condictio nu mai obligă părțile să depună suma în favoarea pontifilor sau a
statului așa cum erau obligate în caz de sacramentum . În plus, magistratul impune părților,
separat de litigiul pe care i se supunea, să încheie în fața sa un contract verbal denumit
sponsio et restipulatio tertiae partis prin care fiecare se obligă pentru cazul cînd pierde
procesul va da celeilalte părți (nu statului sau pontifilor) încă o treime în plus pe lângă suma
la care a fost condamnat. A se vedea Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 191.
1082 P. F. Girard, op. cit., p. 1034. Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

401 Judecătorul era o persoană particulară aleasă de părți și confirmată
de magistrat . La înc eput, judecătorii erau aleși din rândurile senatorilor,
ulterior s -a admis și alte pe rsoane cu stare materială și reprezențanți ai
ordinului ecvenstru. În vederea alegerii judecătorului, reclamantul propunea
pârâtului o persoană care să judece, la care pâr âtul putea să achieseze ori să
refuze. Pentru a evita ca pârâtul să refuze mereu judecătorul propus
tergiversând proc esul, judecăt orul era tras la sorți1083.
Judecata av ea loc în public, de regulă în forum sau în comitium în
prezența judecătorului unde părțile își dezvoltă pretențiile, pot să producă
dovezi și să recurg ă la bunele oficii ale unui avocat1084.
Are loc dezbate rea procesul ui în depl ină li bertate . Dacă părțile erau
prezente, iar dezbaterile nu se finalizau până la apusul soarelui, procesul se
amâna pentru o altă dată. Erau admise și alte motive de amânare a
procesului (diffuso diei) , dacă situația de fapt impune aceasta ( caz de boală
gravă, moarte etc).
Înainte de a da hotărârea , judecător ul se consulta cu jurisconsulți i
din consiliul său. Regula ar e ca scop de a nu lăsa la arbitrariul judecătorului
posibilitatea de a hotărî într -un caz sau altul fără să cunoască datele concrete
ale cazului ori să le interpreteze greșit din punct de vedereal legii .

1083 D. Oancea, op. cit., 2009, p. 16.
1084 Spre deo sebire de timpurile moderne când avocatul este un profesionist ce își câștigă
existența de pe urma muncii sale pe baza unor tarife stabilite prin lege, la Roma avocatura
era ocupație mult diferită de cea actuală. Avocații au purtat demuniri diferite de la o epocă
la alta cum ar fi latratores , patronum causarum sau advocatus fără să aibe dreptul să
reprezinte părțile din proc es. Din secolul al III -lea î. Hr ., era interzis prin lege ca avocații să
primească pentru activitatea lor onorarii sau alte beneficii m ateriale. Lex Cincia, din anul
204 î. Hr ., propusă din inițiativa tribunului plebeu Cincius Alimentus, stabilește restricții
suplimentare limitând donațiile făcute avocaților (patroni) pentru pledoarii. Avocatul nu
avea dreptul să ceară onorariu sau să urm ărească obținerea lui pe căi permise de lege, după
cum nici clientul nu avea nici o obligație să -l plătească. Cu toate acestea, avocatura la
vremea repsectivă era aducătoare de numeroase și variate profituri pentru cei care o
practicau: contribuie la spori rea prestigiului și a autorității avocatului în viața publică;
atrage cunoașterea de către urbe a celui care o practică; în perioada republicană avocatul cu
veleități și aspirații spre activitatea politică își deschide drumul către funcții politice ori în
magistratură prin asistența juridică pe care o acorda împrincinaților fără remunerație,
ulterior împricinații își arătau recunoștința prin votul lor. Pe această cale s -au ridicat
numeroși avocați la cele mai înalte magistraturi în stat ori au jucat un rol deosebit în viața
politică. Suficient să amintim pe: Cato cel Bătrîn, rămas celebru pentru talentul său
oratoric; cunoscutul tribun plebeu și reformator Caius Gracchus și, bineânțeles, marele
orator Cicero. Din cele expuse reiese caracterul eminamente poli tic al avocaturii, abia în
timpul imperiului avocatura devine ocupație remuneratorie. A se vedea N. Lascu, op. cit., p.
126.

402 Ascultând părțile, pledoariile avocaților și apreci ind probele în
cauză, procesul se termină prin rostirea de judecător a sentinței (sententia) în
raport de convingeril e sale intime (după cum el consideră că este drept –
sentire ). Șentința se pronunță întodeau na în ultima zi a judecăți i1085.
Dacă în fa za in iure părțile au jurat, în faza in iudicio judecătorul are
dreptul să stabilească care dintre părți a spus adevărul și care a jurat strâmb .
Pe această cale judecătorul, implicit se pronunță asupra fondu lui dând câștig
de cauză părții al cărei jurământ sau pr insoare, după caz, îl consideră
just1086.

6.1. Manus iniectio

Este prima și cea mai veche legisacțiune de executare. Expresia
manus iniectio desemnează punerea mâinii pe corpul debitorului pentru a -l
aduc e în fața magistratului și a -l închide în închisoarea domestică , a-l ucide
sau vinde ca sclav , dacă debitorul nu achită datoria1087.
Dacă debitorul prezintă un vindex ce afirmă solemn folosind gesturi
rituale : „răspund eu pentru debitor că nu datorează nimic ”, intervenția lui
eliberează complet debi torul față de creditor dar leagă pe vindex de creditor
care devine de acum obligat în locul d ebitorului. Procesul se rejudecă, de
această dată între creditor și vindex , dacă vinedx pierde procesul va fi
obligat să plătea scă în locul debitorului de două ori valoarea sumei ce o avea
de plătit debitorul1088.

1085 D. Oancea, op. cit., 2009, p. 16
1086 Vl. Hanga, M. D. Bocșan, op. cit, 2006, p. 90.
1087 Legea celor XII table stabilește că în cazul mai multor creditori ai aceluiaș debitor rău
platnic, după ce debitorul a fost dus la târg din săptămână în săptămână (partis secanto) , pot
să-l taie în atâtea bucăți câți creditori sunt, fiecare având dreptul la o bucată din corpul
debitorului. Eminentul jurist Ihering , în lucrarea sa Scherz und Ernst in der Jurisprudenz
(Glumă și seriozitate în Jurisprudență), comentând textul legii celor XII table consideră că
este o cursă a procedurii civile romane întinsă creditorilor. Să fi încercat creditorii să
împartă trupul debitorului lor ? se întreabă autorul. Întrebarea este retorică pentru că legea
celor XII table adaugă: dacă cineva tăia mai mult decât era îndreptățit va fi pedepsit (si plus
minusve secuerunt, se fraude esto) . În piesa „Negustorul din Veneți a” de Shakespeare,
cămătarul convine cu debitorul său să aibe voie să taie o bucată din corp dacă nu plătește
datoria la scadență. În momentul când cămătarul se pregătea să taie din corpul debitorului o
livră de carne, cineva îi atrage atenția că, tăind ma i mult decât o livră riscă să fie grav
pedepsit la rândul său. Împrejurarea din piesa lui Shakespeare sugerează că și la romani, în
realitate, regula din legea celor XII table nu se aplică fiind mai de grabă o gravă amenințare
la adresa debitorului dacă nu -și onorează obligația. În definitiv problema se tranșa altfel
între creditori, unul din ei vindea debitorul iar prețul obținut era împărțit între aceștia. Apud
Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 193.
1088 M. V. Jakotă, op. cit. II, p. 476 nota (1).

403 Această legis acțiune nu se putea intenta decât în temeiul unei
hotărâri judecătorești.
Manus injectio se prezintă sub trei forme :
– Manus injectio judicati , se aplică pentru asigurarea executării
sentinței. E ste necesar ca să fi existat în prealabil un proces finalizat printr -o
sentință în temeiul căreia reclamantul a obținut dreptul asupra unei creanțe
împotriva debitorului ;
-Manus injectio pro judicato , se aplică împotriva datorniculu i ca și
cum ar fi fost judecat pen tru suma solicitată de creditor ;
-Manus injectio pura , își găsește aplicarea în cazuri speciale
introduse prin legile Marcia și Furia testamentaria permițând pârâtului să
fie propriul său vindex . Manus iniectio pura s-a aplicat pentru restitu irea
dobânzilor cămătărești ușurând situația debitorilor ;
Distincția dintre cele t rei are importanță pentru că numai în caz de
manus injectio judicati debitorul nu se putea apăra singur .

6.2. Pignoris capio

După cum indică denumirea ( pignus = gaj, capere = a lua), pignoris
capio constă în luarea unui bun al debitorului în gaj de creditor pe care îl
păstra până debitorul își plătea datoria . Este a doua legisacțiune de executare
chiar dacă îi lipsește caracterul judiciar , însă izvorul ei este cutuma sau
legea.
Caracterul extrajudiciar rezultă din faptul că pignoris capio avea loc
fără pr ezența magistratului sau a judecătorului . În esență, pignoris capio este
o formă a sechestrului privat făcut de credit or asupra bunurilor debitorului
cu scopul de a obține de la acesta executarea obligației1089.
Luarea bunului ca amanet, prezintă anumite particularități : măsura
putea fi făcută numai în afara zilelor de judecată permise ; nu se impune
prezența părții interesate și nici a magistr atului. Sub aceste aspecte instituția
prezintă reminescențe ale justiției primitive. Rațiunea menținerii
legisacțiunii pignoris capio își găsește fundamentul în supraviețuirea unei
popriri extrajudiciare1090.
Soldaților cărora nu li se achita banii de soldă (aes militiae) , banii
pentru întreținerea calului (aes equestre) sau bani pentru nutrețul animalelor

1089 Pignori s capio este considerat sechestru privat chiar al creditorului, nu sechestru făcut
de un terț care păstrează în posesie lucrul litigios (remis cu acordul părților) pe durata
procesului sau arbitrajului. A se vedea, Gh. Bichicean, op. cit., p. 269, nota (1) .
1090 I. M. Anghel, op. cit., p. 380.

404 (aes hirdinarium) , au dr eptul să ia bunuri în gaj de la persoanele obligate să
suporte asemenea cheltuieli.
Prin legea Censoria , publicanii în sărcinați cu s trângerea dărilor
statul roman le acordă dreptul de a lua în gaj diferite bunuri de la persoanele
care nu plăteau impozitele.
Cel care vindea pe credit animale pentru sacrificul zeilor, avea
dreptul să recurgă la pignoris capio în averea cumpărătorului da că nu i se
achita prețul1091.
Pignoris capio se în scrie prin procedura de executare a
legisacțiunilor dat fiind faptul că nu implică o libertate totală, părțile fiind
obligate să rostească anumite formule prestabilite din care să rezulte raportul
juridic iniț ial pe baza căruia creditorul își întemeiază pretenția. În lipsa
formulelor, actul creditorului poate fi luat drept ingerință în averea
debitorului împotriva căruia se poate opune violența1092.

Secțiunea 7
PROCEDURA FORMULARĂ

7.1. Noțiune. Istoric

Gaius ne spune că la un moment dat legis acțiunile au devenit
odioase pentru romani din cauza cara cterului lor formalist1093. Solemnitățile
deosebit de greoaie impuse prin legisacțiunii , precum și sancțiunile deosebit
de drastice în caz de neîndeplinire sau greș eală, nu mai corespund
realităților vremii după șase secole de aplicare . Prin intermediu l acțiunilor
legii patricienii exploatau plebea. Categoria plebeilor nu se putea judeca fără
sprijinul juris consult ului, iar aceștia în cea mai mare parte erau patricie ni a
căror interes de cele mai multe ori era potr ivnic plebeilor .
La cele menționate se poate adăuga greutățile tot mai mari pe care le
întâmpină debitorii în găsirea unor garanți care să le stea alături când încheie
diferite acte juridice.

1091 M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 224.
1092 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 570; R. Ghidro, O. Muțiu, op. cit., p. 133.
1093 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 69. Formatat: Stânga-dreapta

405 Prin legea Aebu tia s-a creat prima breșă în vechiul sistem
procedural1094. Această lege nu a înlocuit vec hea procedură ci, în paralel, a
introdus o procedură nouă , procedura formulară, lăsând pă rților posibilitatea
de a alege în caz de proces una din ele1095.

7.2. Originil e formulei

Originea formulei este controversată1096, cu certitudine însă după
șase secole de aplicare procedura legisacțiunilor intră în declin . Ea nu mai
corespunde cu necesitățile vieți i, mai ales că aplicarea ei are loc doar între
cetățeni romani. Spiritul liber al poporului roman, nu a acceptat încontinuare
formalismul exagerat și caracterul rigid al acțiunilor legii.
Opin ia cea mai plauzibilă este aceea prin care sistemul formular de
aplicare a dreptului își are originea în organizarea de pretorul peregrin a
proceselor dintre cetățenii romani și străini. Străinii nu puteau fo losi
procedura legisacțiunilor fiind rezervate exclusiv cetățenilor romani1097.

1094 Prin adoptarea legii Aebutia se introduce un nou sistem de proc edură, procedura
formulară care marchează începutul perioadei clasice a dreptului roman, numită și
„perioada de aur” a sistemului juridic roman.
1095 Un text din Aulus Gellius (XVI, 10) aduce lămuriri cu privire la existența vechilor
proceduri de judecată me nționând că în urma apariției legii Aebutia, toate procedurile
străvechi au căzut în desuetudine (consopita sit) . Așadar, legea Aebutia nu a abrogat vechile
proceduri ci a creat doar condiții pentru abandonarea lor. Apud M. V. Jakotă, op. cit., I, p.
128.
1096 În opinia unor romaniști de prestigiu din țara noastră, formula își găsește originea în
organizarea de către pretorul peregrin a proceselor dintre cetățenii romani și peregrini, în
procedura interdictelor din jurisdicția exercitată de pretorul peregrin. A se vedea C. Șt.
Tomulescu, op. cit., 1973, p. 77; Vl. Hanga op. cit., 1977, p. 128.
1097 Vl. Hanga, M. D. Bocșan, op. cit., 2007, p. 95. După o altă părere, originea formulei se
află în practica guvernatorilor din provincie. La Roma pretorul urban erau aju tat de edili în
ce privește litigile din piețe și târguri. În provincie, guvernatorul era ajutat de chestori care
îndeplineau funcția edililor de la Roma. Guvernatorii din provincii ca să rezolve diferite
litigii dintre supușii săi foloseau sistemul judecă torilor ambulanți care, la țară, veneau din
localitate în localitate evitând ca împricinații să vină la reședința judecătoriei, urmând ca, pe
loc, acolo, în localitatea unde se află părțile, în zilele dinaite fixate, să judece litigiile.
Pentru aceasta pet ițiile părților ajungeau mai întâi la guvernatorul provinciei, el fixa
dinainte data când judecata are loc în localitatea respectivă. În scopul judecății, părțile
introduceau o cerere scrisă la sediul unde avea să treacă guvernatorul. Petițiile erau adunat e,
apoi erau trase la sorți pentru a stabili ordinea judecății. Se spune că reclamanțiile scrise,
trase la sorți și utilizate de guvernator în vederea judecății, se află la originea formulelor.
Din ele guveratorul extrăgea pentru judecător problemele care interesau, înmânînd petiția

406 Încontinuare, și tot timpul, pretorul roman cu o finețe juridică neegalată încă
și cu o artă admirabilă, a reușit să extragă din câteva reguli insuficiente și
rudimentare cuprinse în legea celor XII table , cele mai corecte și varia te
soluții practice dând satisfacție echității.
Totuși, p retorul nu a putut asigura vechi lor texte vitalitatea pierdută
și nici nu le -a putut adapta definitiv noilor cerințe ale vieții sociale . A
intervenit legiuitorul prin reforme directe privind procedura de judecată. În
acest context apar legea Aebutia și ult erior cele două legi Iuliae dând o nouă
posibilitate părților de a se judeca1098.

7.3. Studiul formulei

7.3.1. Noțiuni generale

Noua procedură de judecată cuprinde două etape distincte : o etapă în
prezența magistratului (in iure) și a doua etapă în pr ezența judecătorului (in
iudicio) .
Ceea ce deosebește procedura formulară de cea a legisacțiunilor
rezultă din două principii noi : apari ția și redactarea formulei și lipsa actelor
simbolice, sacramentale rostite fără greșeală. Fiind o inovație în domeniu,
principala particularitate constă în rolul magistratului care de acum nu mai
avea rol mecanic ci creator. El poate crea acțiuni noi, acțiuni pretoriene. În
fața magistratului , părțile își expun pretențiile așa cum vor , solemnitățile
procedurale prevăzute s ub pedeapsa nulități din procedura anterioară
lipsesc. C ele mai neânsemnate erori comise în pronunțarea cuvintelor nu
mai prezintă importanță ca în vechea procedură.
Caracteristic noii procedurii este și faptul că acțiunile au o formulă
publicată pe album ul magistratului, iar persoana care dorește să se judece își
alege acțiunea din cele afișate pe album. Magistratul, ascultînd părțile,
acordă acțiunea sau o refuză (denegat actionem). Dacă acordă acțiunea,
magistratul redact ează cu consensul părților un î nscris numit formulă și îl
adres ează judecătorului . La rândul să u, judecătorul primid înscrisul trebuie
să țină seama la darea sentinței de cele consemnate de magistrat .
Dacă în albumul magistratului nu există o acțiu ne potrivită pentru
pretenția solicita tă, reclamantu l nu poate începe procesul însă are
posibilitatea de a cere magistratului o acțiune nouă cu o formulă pe care
chiar el o propune. Acest tip de acțiuni admise de magistrat, poartă

împreună cu rezumatul al pricinii judecătorului. A se vedea Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p.
205-206.
1098 Pentru explicații și comentarii a se vedea P. F. Girard, op. cit., p. 1055.

407 denumirea de acțiuni in factum sau utile spre deosebire de cele aflate în
album care sunt acțiuni in ius1099. Caracterul novator al procedurii formulare
se regăsește și prin relativa ei suplețe, prin posibilitatea neângrădită a
magist ratului de a găsi soluții echitabile în raporturile juridice nemaiâ ntîlnite
până atunci1100.
Pe de altă parte, procedura formulară înlocuiește într -o mare măsură
vechile canoane religioase prin înscrisuri, părțile își expun în mod liber
pretențiile, după care magistratul redactează înscrisul către judecător în
termeni imperativi arătând ce treb uie să facă în procedul respectiv.
Procedura formulară rămâne într -o oarecare măsură tributară
formalismului , dacă luăm în calcul faptul că judecătorul are puteri precizate
și limitate prin formulă. Dreptul său de apreciere se mărginește la
consemnările făcute de magistrat în formulă.

7.3.2. Procedura in iure . Citarea pârîtului

Pentru a se începe procesul, părțile trebuie să se prezinte mai întâi în
fața magistratului. Citarea la proces a pâr âtului , se realiza prin aceleași
procedee cunoscute din procedura legisacțiunilor dar mai perfecționate.
Pârâtul urma să se prezinte l a tribunalul pretorului (in ius vocatio) împreună
cu reclamantul. Citarea poate să aibă loc și pe bază de acord între părț i
însoțită de o cauțiune d in partea pârîtului drept garanție că va veni la
judecată în ziua fixată (vadimonium)1101. De asemenea, pârîtul poate să
prezinte un garant (vindex) care să asigure prezența lui la data fixată în fața
magistratului. Lipsa pârîtului d e a proces e ra sancționată de magistrat cu
acțiune în plata unei amenzi în favoarea reclamantului. Dacă pârâtul se
ascunde, reclamantul es te îndreptățit de magistrat să -i vândă bunurile.
O dată cu citarea pârîtului prin somație publică de a compara în
justiție, reclamantul trebuie să adauge denumirea acțiunii (edicto actionis)
precum și probele pe care își propune să le prezinte (editio instrumentarum) .

1099 În afară de acțiunile publicate în album, unde se regăsesc acțiuni civile utile sau in
factum , nu au formulă pe album toate acțiunile pe care magistratul le dă în cursul anului la
cererea uneia din părți. Acțiunile cu formulă sunt date în urma unor examinări atente a
cazului (cognita causa) și în baza unui decret (acțiuni in factum decretale ). Cel care dorește
o acțiune, indică pretorului formula de pe edict astfel expresia actio, iudicium are înțeles
identic cu formula . Termenul de formula mai desemnează și indicațiile scrise de magistrat
la finele de zbaterilor in iure. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., I, p. 129.
1100 V. M. Ciucă, op. cit., p. 104.
1101 V. Popa, op. cit., p. 361.

408 7.3.3. Dezbaterea în fața magistratului

Magistratul primind plângerea , o examinează în conținutul ei ju ridic.
Părțile își expun pretențiile în termeni obișnuiți , arătând fiecare probele pe
care își sprijină afirmațiile. Mai concret, după cum găsea plângerea
admisibilă sau nu , în raport de probe, pretorul dădea reclamantului formula
acțiunii sau i-o refuza.
Se admite ca reclamantul să solic ite pârâtului jurământ pentru a
întări afirmațiile. Pârâtul putea jura sau nu că datorează reclamantului cele
pretinse de acesta. Recunoașterile pârâtului prin jurământ atrăgeau obli garea
sa de a achita datoria , la fel se întâmplă dacă pârîtul refuz ă să depună
jurământ. Pârâtul avea dreptul să întoarcă jurământul reclamantului cerând
acestuia să jure la rândul lui dacă datoria există sau nu1102. Dacă pârîtul era
de acord cu pretențiile re clamantului, procesul se încheie în ace astă fază,
fără formulă, fiind considerat iudicatus.
Nu se acordă formulă de către magistra t nici atunci când faptele
expuse de reclamant nu corespund nici unei acțiuni cuprinsă în edict , și nici
unei formu le a unei acțiuni civile , sau dacă nu se putea det erminata
redactarea unei noi formule . La fel se întâmplă dacă pârîtul invocă în fața
magistratului o exceptie ce nu compo rtă nici un fel de îndoială, ori pârâtul
refuză să se pr ezinte în fața magistratului sau se prezintă și nu se apără (uti
oportet) .

7.3.4. Părțile formulei

Din cele examinate anterior, rezultă c ă partea cea mai importantă,
caracteristică și dominantă în această procedură este formula căreia i se mai
spunea și actio sau iudicium . Pentru redactarea formulei magistrații
consultau pe cei mai de seamă jurisconsulți1103.
Chiar dacă există o diveristate de formule în raport de pretențiile
solicitate1104, în esență, orice formulă, cuprinde două părți și anume: părți
principale (partes formulae) și părți accesorii (adjectiones) . Înainte de toate

1102 Șt. Cocoș, op. cit., p. 50.
1103 În procedura formulară acțiunea era redusă la un „proiect de judecată” supus arbitrului.
A se vedea R. Ihering, op. cit., III, p. 311.
1104 Iată un exemplu de formulă, menționat în doctrină prin care se solicită o sumă de bani.
Marcus Sempronius judex esto si paret Numerium Negidium, Aulo Agerio sestertium decem
millia dare oportere judex condemna si non paret absolvere – Marcus Sempronius este
judecător, dacă vei considera că Numerius Negidius lui Aulus Agerius, trebuie să -i dea zece
mii de sesterți, judecătorule, condamnă, dacă nu îl absolvi. A se vedea Gr. Dimitrescu, op.
cit., I, p. 211.

409 însă fo rmula cuprinde numirea judecătorului sau a judecătorilor mu ltipli,
după caz, care urmează să judece procesul .
Termenii formulei erau întrebuințați la viitor și la persoana a treia,
reclamantul purta numele convențional de Aulus Agerius iar pârîtul se
nume a convențional Numerius Negidius , denumiri plăsmuite după rolul pe
care îl juca fiecare din împricinați în proces.
Părțile principale pe care le conține formula sunt următoarele :
intentio, condemnatio, demonstratio și adiudicatio. Sunt considerate părți
principale nu pentru că trebuia să existe în fiecare formulă, ci pentru că erau
condiții obl igatorii a însăși existenței formulei.
Părțile accesorii sau secundare sunt : prescripio și exceptio . Lor li
se mai adaugă uneori duplici sau replici ale părților pe durata derulării
procesului . Praescriptio și exceptio sunt considerate părți accesorii ale
formulei pentru că existența lor nu este obligatorie, putând fi introduce sau
nu după cum solicitau părțile.

7.3.5. Analiza părților principale și a părților accesorii ale formulei

7.3.5.1. Analiza părților principale

Intenția (intentio ) este acea parte din formulă prin care reclamantul
își expune pretențiile. Intentio poate fi in ius sau in factum. Sunt in ius
intențiile care pun jud ecătorul ui probleme de drept civil. Ele se recunosc
după termeni : ex iure quiritium ese ș.a. Intentio in factum aduce în fața
judecătorului doar chestiuni de fap t.
Intenția poate fi certă (certa) , dacă pretențiile reclamantului sunt
precis determinate sau incertă atunci când pretențiile reclamantului nu pot fi
stabili te de la început cu certitudine fiind lăsate la aprecierea judecătorului.
Intenția este una din părțile principale cele mai însemnate din
cadrul formulei deoarec e, după modul cum reclamantul înțelege să își
valorifice pretențiile în judecată au avut loc multe din clasificările acțiunilor.
Demonstația (demonstratio) este partea de formulă care figurează
la început , după numirea judecătorului, și arat ă fundamentul juridic al
pretenției, cauza pentru care reclamantul înțelege să se judece. În alți
termeni, prin demonstratio reclamantul argumentează faptele care au dat loc
litigiului.
În opinia unor autori, demonstatio figura numai în caz ul acțiunilor
personale incerte rolul ei fiind ca reclamantul să arate fundamentul
pretenției ; a exista t în mod sigur în acțiunile de bună credință a căror

410 formulă era redactată in ius și în acțiunea ex stipulatu1105. Alți autori
consideră că demonstatio lipsește cu desăvârșire în anumite acțiuni cum ar
fi: acțiunile in factum , acțiunile reale și în cazul acțiuni lor condictiones1106.
Condamnarea ( condemnatio ) este partea de formulă care dă
judecătorului (simplu particular investit de pretor cu drept ul de a pronuța
sentința), puterea de a obliga pe pârât sau de a -l absolvi de obligație față de
reclamant .
Condemnatio poate fi certa sau incerta . Este certa când obligația
era stabilită cu precizie și este incerta , când judecătorul condamnă pârîtul la
ceva care să corespundă reparației fără să arate în concret mărimea
pretențiilor acordate .
De reținut că această parte a formulei (condemnatio) , ca regulă
generală, nu se referă decât la prete nții bănești dar există și excepții : atunci
când obiectul procesului este un lucru, magistratul va introduce o clauză
specială numită clauză decizorie prin care ordonă judecătorului să
condamne pârâtul la o sumă de bani dacă acesta nu restituie reclamantului
bunul litigios. De regulă, pârît ul preferă să restituie bunul decât să fie
condamnat pentru o sumă de bani, sumă care era la libera apreciere
reclamantului iar el avea tot interesul să o fixeze exagerat în raport cu
valoarea reală a bunului din litigiu1107.
Atribuirea ( adiudecatio ) se găsește numai la acțiunile reale
(mobiliare și imobiliare) prin care se împarte succesiunea, în cazul fixării
liniei de hotar , sau are loc ieșire a din indiviziune în alte situații decât
împărțirea succesiunii . Prin intermediul ei judecătorul ar e dreptul să
protejeze bunul să arate linia de hotar ori să facă un transfer de
proprietate1108.

7.3.5.2. Analiza părților accesorii

1105 Vl. H anga, M. D. Bocșan, op. cit., 2006, p. 98; I. M. Anghel, op. cit., p. 386; Gh.
Bichicean, op. cit., p. 282.
1106 În caz de acțiuni in factum , demonstratio nu se justifică pentru că acțiunea era dată de
pretor pe alte considerente decât acțiunile sancționate de legi. Asemănător se pune
problema în cazul acțiunilor reale și acțiunilor condictiones ( acțiuni ce aveau la bază
interdicția de îmbogățire fără just temei sau de îmbogățire a unuia în defavoarea altuia). A
se vedea V. M. Ciucă, op. cit., p. 106.
1107 R. Gidro, O. Mihutiu, op. cit., p. 137.
1108 Adiudicatio se regăsea în formulă sub următoarea expresie; Quantum adiudicari
oportet, Judex Titio adiudicato ! – Să faci, judecătorule, adjudecarea lui Titius doar la atât
cât poate fi adjudecat! Gaius, Institutiones , IV.42. Apud, V. M. Ciucă, op. cit., p.108.

411 Dintre părțile accesorii (adiectiones) ale formulei ne vom referi
numai la praescriptio și exceptio.
Prescripțiile1109 au fost introduse în formulă cu scopul de a urmări
un interes al uneia dintre părți. Dacă veneau în sprijinul reclamantului ,
prescripția poartă denumirea de prescriptio pro actore iar dacă pârîtul era
beneficiarul lor se numeau pro reo1110. Fiind puse chiar la începu tul
formulei, inainte de intentio , prescripțiile atrag at enția judecătorului . De
regulă, prescripțiile se întâlnesc în obligațiile cu executări periodice.
Excepțiile (exceptio) sunt părți accesorii ale formulei prin care
pârâtul nu contestă adevărul dar in vocă împrejurări care dacă sunt dovedite
pot stinge procesul. Excepții le nu trebuie confundate cu mijloacele de
apărare. Mijloacele de apărare pot fi invocate în orice stadiu al procesului
cum ar fi , de pildă, faptul că obligația reclamantului de a solicit a o sumă de
bani a fost achitată de pârît . În schimb ex cepțiile trebuie să fie inserate în
formulă prin cerința expresă a pârîtului către magistrat.

Secțiunea 8
CLASIFICAREA ACȚIUNILOR

8.1. Aspecte generale

Prin acțiune ( actio ) se înțelege mijlocul procedural pe care dreptul îl
pune la îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim1111.
Drepturile în perioada romană nu puteau fi ocrotite dacă nu existau
acțiuni care să le ocrotească. Dacă în cadrul vech ii proceduri a acțiunilor
legii sunt doar câteva acțiuni ce se aplicau la cazurile pentru care au fost
create, o dată cu apariția procedurii formulare numărul acțiunilor s -a extins
considerabil. Într -adevăr, edictul pretorului cuprindea atât acțiunile cât și
formulele lor corespunzătoare prin intermediul cărora erau valorificate pe
cale judecătorescă drepturile părților. Din această cauză s -a spus că d reptul
roman este un drept al acțiunilor. Dintre numeroasele și variatele clasificări

1109 praescribo = a scrie în frunte; a arăta dinainte; a intitula. A se vedea Dicționar latin –
român, Editura Științifică, București, 1962, p. 365.
1110 E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 71; Gh. Bichiceanu, op. cit., p. 28 5.
1111 Vl. Hanga, op. cit., 1999, p. 80; E. Molcuț, op. cit., 2007, p. 75; Șt. Cocoș, op. cit., p.
52.

412 ale acțiunilor din dreptul roman, câteva s -au consacra t și au devenit
tradiționale până în zilele noastre.

8.2. Principalele acțiuni din dreptul roman

In dreptul roman , acțiunile erau foarte numeroase din care cauză și
clasificarea lor a devenit variată, având la bază mai multe criterii . Fără să
epuizăm arsenalul acțiunilor cunoscute în dreptul roman, exemplificăm prin
câteva acțiuni mai importante, unele păstrându -și semnificația și astăzi .
Într-o primă clasificare întâlnim:

8.2.1. Acțiuni civile și acțiuni pretoriene (honorare )

Acțiunile civile sunt create de dreptul civil. Judecătorul dă câștig de
cauză numai dacă pretențiile arătate în intentio sunt adevărate fiind bazate
pe normele dreptului civil (intentio in ius concepta) . În cadrul acțiunilor
civile , se regăsesc reminesc ențe ale vechii proceduri a legisacțiunii. Cu
prilejul redactării formulei magistratul se ghida după termenii folosiți în
cadrul legisacțiunilor1112.
Acțiunile pretoriene (honorarii ) sunt create de pretor și își trag
originea din jurisdicția proprie a magistr atului (imperium) . In cadrul acestor
acțiuni intențio se baza numai pe elemente in factum nu pe reguli de drept
civil ( in ius ) pentru că problema pusă în fața judecătorulu i era una de fapt nu
de drept. Prin acțiuni le pretoriene in factum pretorul ocrotea un raport
juridic nou.
Pe lângă acțiunile pretoriene in factum, create pentru situații de fapt,
în dreptul roman au existat și alte categorii de acțiuni pretoriene. Din rândul
lor fac parte acțiunil e pretoriene ficticii prin care pretorul extindea aplicar ea
legii la cazuri care nu erau de competența sa. Exemplu : pretorul cerea
judecătorului să considere printr -o ficțiune că sunt îndeplinite toate
condițiile de aplicare a legii la un fapt , deși în realitate nu erau, și să
pronunțe o sentință1113.

1112 D. Oancea, op. cit., p. 43 nota (7).
1113 De pildă, în caz de furt comis de un cetățean roman asupra unui străin, întrucât legea
stabilea cu privire la fu rt că ambele părți trebuie să aibe calitatea de cetățeni romani,
pretorul urmărind să înlăture impedimentul , a creat o ficțiune în baza căreia în formulă
străinul era considerat ca și cum ar fi cetățean roman. Așadar, pe lângă afirmarea unui drept
(furtul) acțiunea cuprinde și o ficțiune (calitatea de cetățean roman a străinului) putând
astfel ca părțile să pășească la judecată. A se vedea R. Ghidro, O. Mihutiu, op. cit., p. 140.

413 Tot în cadrul acțiunilor pretoriene intră și acțiunile care cuprind
formule cu transpoziție . Se numesc astfel pentru că formula în p artea
denumită intentio apare numele unei anumite persoane iar partea de formulă
denumită condemnatio se regăsește o altă pers oană.
Sunt așazisele acțiuni cu transfer de persoane fiind create pentru a se
asigura posibilitatea reprezentării părților în proces. Fiind vorba de
reprezentat și reprezentant în intentio este consemnat numele persoanei
reprezentate iar în c ondamnatio este trecut reprezentantul .
Formulele cu transpunere de persoană se dau în cazul acțiunilor
introduse împotriva sefilor de familie de cei care au tratat cu persoanele în
putere din cadrul familiei1114.

8.2.2. Acțiuni reale și acțiun i personale

Până în zilele noastre această clasificare este cea mai importantă. Ea
se regăsește în legea celor XII table . Gaius și Iustinian consideră că este
principala diviziune a acțiunilor , îi acordă atenția cuvenită. Clasificarea
aceasta se bazează pe faptul că nu se sprijină pe particularitățile tehni ce ale
procedurii civile romane ci pe fondul însuși al dreptului1115.
Acțiunile reale (in rem ) urmăresc să ocrotească drepturi reale,
acelela în temeiul cărora titularii își pot exercita direct , fără conc ursul altor
persoane , prerogativele asupra lucrului. Prin acțiunile reale este ocrotit
dreptul de proprietate sau alt drept asupra unui lucru. Drepturile reale fiind
drepturi absolute, opozabile tuturor, titularul își poate valorfica dreptul său
împotriva oricărei persoane care îl încalcă .
Acțiunile reale nu cuprind în for mulă numele pârîtului pe
considerentul că fiind vorba de un drept real, opozabil tuturor, oricine poate
să figureze în calitate de pârît în proces.
Acțiunile personale (in personam ) rezultă din neîndeplinirea unei
obligații ce -i dă dreptul creditorului să urmărească debitorul care nu și -a
achitat datoria. Raportul care se stabilește în cazul acțiunilor personale este
concret, determinat, având un număr limitat de persoane; c reditorul se
îndreaptă cu acțiune contra debitorului pentru satisfacerea creanței sale.
Spre deosebire de categoria acțiunilor reale, în cazul acțiunilor
personale numele debitorului trebuie să figureze înscris în formulă1116.
În m od evident, categoria acțiunilor personale este cea mai vastă
din cadrul acțiunilor civile, atât în dreptul roman dar și în zilele noastre.

1114 M. V. Jakotă, op. cit., I, p. 140.
1115 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p.8 7.
1116 C. Stoicescu, op. cit., p. 582; Vl. Hanga, M. Jacotă, op. cit., p. 88.

414
8.2.3. Acțiun i private și acțiuni populare

Acțiuni private (actionis privatae) sunt acțiunile obișnui te, prin ele
se urmărește ocrotirea intereselor particular ilor, putând fi intentate numai de
către persoanele ale căror interese erau recunoscute.
Acțiuni populare (actiones populares) . Spre deosebire de acțiunile
private, acțiunile populare urmăresc ocrotirea unui interes general. De aici
consecința : acțiunile populare pot fi la îndemâna oricărui cetățean (quivis e
populo) cu scop ul de a ocroti un interes comun și general, at unci când s -au
încălcat dispoziții legale.
De regulă, acțiunile populare erau de origine pretoriană . Pierderea
procesului era sancționată printr -o sumă de bani plătită de pârît
reclamantului afară de cazul acțiunilor populare procuratorii când sentința se
pronunța în folosul poporului iar deținătorul avea dreptul la o parte din
amendă drept recompensă.

8.2.4. Acțiuni penale, acțiuni persecutorii și acțiuni mixte

În cazul acțiunilor penale (actiones penales) , pârîtul era condamnat
la plata unei sume de bani cu titlu de am endă . Dimpotrivă, atunci când
vorbim de acțiunile persecutorii (rei persecutoriae) , nu se urmărea prin
intermediul ei condamnarea pârîtului la plata unei amenzi bănești față de
reclamant , se tinde ca pârîtul să restituie bu nul reclamant ului sau să repare
prejudiciului cauzat.
Acțiunile mixte sunt cele care permit reclamantului să solicite și să
obțină atât plata despăgubirilor dar și amenda , împotriva pârâtului1117.

8.2.5. Acțiuni de drept strict și acțiuni de bună credință

Acțiunile de drept s trict (actiones stricti iuris) sunt acelea unde
puterea de apreciere a judecătorului este limi tată. În cazul lor judecătorul
poate ține cont numai de litera actului prin care părțile au stabilit
înțelegerea , fără să determine voința internă a fiecărei părț i la formarea
actului. Rolul limitat pe care judecătorul îl are în cadrul acestor acțiuni se
explică prin formalismul rigid de care trebuia să țină seama, fără
posibilitatea de interpretare1118.

1117 D. Oancea, op. cit., p.44.
1118 Iată un exemplu reținut în literatura de specialitate de la noi din perioada interbelică. O
persoană a promis să dea un sclav altei persoane, nu a predat sclavul imediat ci după câteva

415 Acțiunile de bună -credință (actiones bonae fidei) dau dr eptul
judecătorului să aprecieze mai liber actul părților urmărind să stabilească
voința lor reală. Pentru aceasta judecătorul avea dreptul să treacă dincolo de
litera actului , în schimb este obligat să țină seama de toate obiecțiile părților
și de e chitate1119.

8.2.6. Acțiuni directe și acțiuni utile

În cadrul acțiunilor directe sunt incluse acelea care au fost cr eate
direct, cu scopul rezolvării anumitor cazuri concrete de speță.
Acțiunile utile sunt cele care au fo st extinde de la anumite cazuri
concrete la alte cazuri similare lor. Trebuie precizat că orice acțiune directă
putea să devină utilă dacă în formulă a fost introdusă o ficțiune. De pildă,
moștenitorul pretorian poate să dobândească moștenirea pe cale civi lă, dacă
în formulă a fost introdusă ficțiunea că are calitatea de moștenitor civil1120.

8.2.7. Acțiuni arbitrarii

Sunt cunoscute în dreptul roman sub denumirea de (iudiciaria
arbitraria) datorită faptului că au în conținu tul lor o clauză arbitrară (nisi
arbitrio tuo restituetur) . Acțiunile arbitrarii au fost create de pretor .

zile. De la înțelegere până la predare nu s -a mai ocupat de sclav, nu l -a mai îngrijit, fiind
iarnă, la lăsat să doarmă afară, iar sclavul s -a îmbolnăvit. Ce care a promis sclavul nu a mai
putut să dea creditorului său decât o ființă de valoare mai mică, fiincă nu mai era vorba de
acel sclav sănătos și puternic care să poată munci. Fiind întrebat dacă debitorul este
răspunzător în situația dată, jurisconsultul Paul a răspuns: debitorul nu este răspunzător
pentru că (qui dari promissit) , acela care a promis să dea un lucru (ad dandum non ad
faciendum tenetur) este obligat „să dea” nu „să facă”. Prin urmare, obligația debitorului nu
era să se îngrijească de sclav să nu se îmbolnăvească ci doar să predea sclavul. Cum se
explică raționamentul lui Paul ? fără îndoială că la baza lui se află consecința formalismului
vremii la încheierea actelor juridice. În momentul când debitorul s -a angajat față de creditor
să predea sclavul, creditorul l -a întrebat : spondes -ne servum dare? iar debitorul a răspuns:
spondeo ! Prin urmare, angajamentul debitorului se cantonează doar la predarea sclavului,
fără însă a se obliga și la alte operațiuni cum ar fi îngrijirea până în momentul predării
efective. Consecința formalismului este vizibilă; numai cuvintele pronunțate de părți la
încheierea actului erau avute în vedere de judecător. Ap ud Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p.
225.
1119 I. C. Cătuneanu, op. cit., p. 602.
1120 Șt. Cocoș, op. cit., p. 53.

416 Judecătorul , văzând că pretenția reclamantului este întemeiată, are dreptul să
solicite pârâtului să restituie reclamantului lucrul sau să acorde ace stuia
satisfacția solicitată pentru a evita condamnarea pecuniară. Dacă pârîtul dă
curs solicităr ilor, proc esul se încheie în acest stadiu. Î n caz contrar , rolul
judecătorului din arbitru cu scop de mediere a părților devine energic, și în
calitate de jude cător pronunță sentința de condamnare a pârîtului la o sumă
de bani stabilită de reclamant sub prestare de jurămân t.
Acțiunile arbitrarii au fost benefice de fiecare dată când reclamantul avea
nevoie de însăși lucrul aflat la pârît1121.

8.2.8. Acțiuni prejud iciale

Acțiunile prejudiciale sunt creația pretorului cu scopul de a elucida
o anumită problemă care urmează să fie dedusă judecății . Problema de
lămurit p oate fi cu caracter patrimonial sau de stare civilă a u nei
persoane1122. Prin scopul lor , acțiunile prejudiciale tind să lămurească
anumite aspecte în perspectiva unui viitor proces.
Spre d eosebire de acțiunile obișnuite care urmăresc obținerea unei
condamnări a pârîtului, acțiunile prejudiciale au un caracter prealabil , de a
lămuri anumite aspecte pe care le pun părțile în fața magistratului de unde și
structura lor simplă în raport cu alte categorii de acțiuni. Ele cuprind în
formulă doar numirea de judecător și intentio1123.

Secțiunea 9
EFECTELE HOTĂRÂRII JUDECĂTOREȘTI

9.1. Forța juridică a sentinței. Autoritatea lucrului judecat

O dată cu pronunțarea sentinței , misiunea judecătorul se încheie,
hotărârea pe care a dat -o (sententi a), fiind actul final și cel mai impotant al
judecății . De acum, asemănător ca după litis contestatio, o nouă situație
juridică se crează părților. Ceea ce se dobândește de acum în bine sau în rău
de o parte sau de alta este definitiv s tabilit1124.

1121 M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 237.
1122 C. Stoi cescu, op. cit., p. 587.
1123 D. Oancea, op. cit., p. 46.
1124 C. Stoicescu, op. cit., p. 601. Formatat: Stânga-dreapta
Formatat: Centrat, Indent: Prima
linie: 0 cm

417 Încă din acele vremuri a existat un interes superior prin care
hotărârea judecătorească care a pus capăt litigiului dintre părți să beneficieze
de prezumția de adevăr1125. Hotărârea pronun țată între părți era considerată
ca expresie a adevărului , iar o reluare a proce sului între aceleași părți și
pentru aceeași chestiune nu mai era îngăduită ( res judiciata pro veritate
accipitur – lucrul judecat se consideră ca adevăr )1126.
La roma ni efectul prezumției de adevăr rezultă din două principii :
mai întâi este vorba de litis c ontestatio care reprezenta un adevărat obstacol
de a se pune în discuție din nou același drept t ranșat anterior definitiv. Apoi
este vorba despre principiul stabilit prin formula bis de eadem re ne sit actio
(să nu existe acțiune de două ori cu privire la același drept), prin care nu era
permis să se introducă a doua oară o acțiune între aceleași părți cu privire la
același lucru1127.
Totuși, autoritatea de lucru judecat se aplica față de reclamant nu și
față de pârât pentru că el nu și -a dedus anterior nici u n drept în instanță. Prin
urmare, pârîtului nu i se poate opune regula bis de eadem re ne sit actio
pentru că nu a pierdut prin litis contestatio nici un drept, el având
posibi litatea să reia din nou procesul . Dacă pârîtul a pierdut primul proces
dar și al doilea pe care l -a promovat el în calitate de reclamant, va fi
condamnat la dublu.
În perioada clasică, pentru a se da eficientă principiului bis de
eadem re ne sit acțio , pretorul la cererea reclamantului introduce în formulă
excepția lucrului judecat (exceptio rei judiciatate) dacă pâr îtul reia procesul.
Judecătorul văzând cele consemnate în formulă de pretor, respinge pretenția
pârîtului în virtutatea regulei res iudicata pro veritate accipitur (lucrul
judecat se consideră adevărat)1128. Pentru existența a utorității lucrului
judecat era necesare următoarele condi ții: să existe identitate de obiect și
identitate de persoane între cele două procese.
Principiul bis de eadem re ne sit actio nu mai are eficacitate în
anumite cazuri pentru că nu poate să stopeze întotdeauna ca litigiu să fie pus
din nou în discuție1129.

1125 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 108; V. M. Ciucă, op. cit., p. 128.
1126 L. 25; Dig., De statu hominum, 1, 5 și 207; Dig. De divisione regulis iuris antiqui , 50,
17.
1127 Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 256.
1128 V. Bâcu, op. cit., p. 49.
1129 Printre regulile de favoare ale procesului de libertate (causa libertatis) se află și regula
prin care unui astfel de proces nu i se aplica interdicția bis de eadem re ne s it actio,
procesul se putea relua de mai multe ori dacă se prezenta un vindex un asertor dispus să -și
adume sarcina procesului. A se vedea M. V. Jakotă, op. cit., I, p. 171.

418 9.2. Căile de atac împotriva hotărârilor judecătorești

O lungă perioadă de ti mp partea nemulțumită de sentința pronunțată
nu avea posibilitatea să se adreseze unor instanțe superioare așa cum se
întâmplă în zilele noastre. Este adevărat, au fost admise totuși cazuri de
excepție când sentința nu era considerată valabilă , dar ace st lucru nu se
stabilea de instanțe le superioare aceleia ca re a pronunțat sentința.
Printre cazurile care atrag lipsa de validitat e a sentinței erau: când
judecă torul care a pronunțat sentința nu se afla în deplinătatea facultăților
mentale ; judecătorul care a soluționat cazul nu a avut vârsta necesar ă;
sentința a fost pronunțată de arbitru ales de părți fără să fie confirmat de
pretor1130.
Partea care nu reușește să dovedească viciile hot ărârii pronunțate,
era condamnată la dublu (revocatio in duplum).
Din perioada imperi ală se consacră, atât pentru reclamant cât și
pentru pârît, posibilitatea de a execita căi de atac împotriva sentințelor
pronunțate de judecători1131.
Printre căile de atac utilizate de romani distingem :
Împotriva hotărârii partea nemu lțumită avea următoarele căi de atac :
a) Intercessio. Intercesiunea este dreptul acordat magistraților de a se
opune actelor altor magistrați. De re gulă, consuli erau doi ; fiecare avea
dreptul de intercesiune împotriva actelor făcute de celălalt . Ulterior dreptul
de intercesiune s -a extins la pretori și tribuni .
Dreptul de intercesiune se poate exercita de magistrați numai
împotriva actelor colegului lor, dar nu este permis să fie exercitat împotriva
sentinței dată de judecător1132.
b) Revocatio in duplum. Apare în situația în care pârîtul după ce s -a
pronunțat hotărârea împotriva sa, se opune executării hotărârii solicitând ca
procesul să fie rediscutat. Opoziția pârîtului s e aseamănă oarecum cu
instituția contestației la executare din zilele noastre numai că la vremea
respectivă pârîtul care solicită rediscutarea procesului în scop de șicană riscă
fie condamnat la dublu.
c) Restitutio in integrum. Apare în situația în care pârîtul se află într –
unul din cazurile prevăzute de pretor în edictul său (absență, eroare, dol,
violență, minoritate) , împrejurări care îi dau posibilitatea să ceară repunerea

1130 Cr. Murzea, op. cit., p. 333.
1131 M. A. Dumitrescu, op. cit., II, p. 239.
1132 Inter cesiunea are efecte limitate, fiind aplicabilă doar atunci când este vorba de
dispoziții luate de un magistrat în exercițiul funcției sale. Dacă a intervenit o hotărâre
juecătorească pronunțată de un judex sau de un arbitru, intercesiunea nu poate fi aplic ată. A
se vedea Gr. Dimitrescu, op. cit., I, p. 264.

419 lucrurilor în starea anterioră. La fel se pune problema dacă este vorba despre
mituirea judecătorului sau se dovedește că sentința a fost pronunțată pe bază
de mărturii mincinoase.
Dacă pretorul admite cele menționate de pârât, sentința se considera
ca și cum nu a fost pronunțată, cele dispuse erau repuse în starea de mai
înainte și se proceda la o nouă judecată.
d) appellatio . Apelul a fost admis târziu, în perioada I mperiului . La
început apelul se referea doar la actele întocmite de magistrați . Partea
nemulțumită putând să se p lângă prin apel la magistrații ierarhic superiori
celui care a întocmit actul1133.
La romani apelul împotriva sentinței pronunțate de judecător se
putea face doar într -un anumit termen înaintea instanței care a pronunțat
sentința. Până când procesul era judecat de o instanță superioară, sentința
pronu nțată nu se putea pune în ex ecutare.
Dacă se dovedea că sentința pronunțată are la bază dolul sau culpa
judecătorului, partea a cărei dr epturi au fost lezate putea să -l cheme în
judecată chiar pe judecător și să obțină despăgubiri

9.3. Procedura extraordinară

9.3.1. Noțiuni generale

Fără îndoială că șeful statului din perioada imperială a fost unul
dintre principalii factori în ce privește introducerea procedurii extraord inare.
Din prim ii ani ai imperiului, textele arată că împăratul judeca atât afacerile
civile dar și cele criminale pe cale de cognitio extraordinaria atât în primă
instanță cât și în apel. Soluțiile pronunțate de împărat iau caracterul de
cognitia extraordinaria și diferă întru totul de judecățile ordo judiciorum
datorită faptului că împăratul la vremea respectivă avea libertatea deplină de
a judeca, nefiind obligat să se conformeze vechilor dispoziții tradiționale.
Chiar din perioada de început a p rincipatului, împăratul soluționa
adeseori diferende dintre particulari dacă era rugat să intervină în jude cată
printr -o suplicațio a uneia dintre părți. De asemenea împăratul mai intervine
în afacerile civile dacă magistratul investit cu soluționarea cauzei îl consulta
în ce privește soluția care urma să fie pronunțată în apel. Dar în loc să

1133 Între romaniști nu este lămurită problema dacă apelul se putea îndrepta și împotriva
sentințelor judecătorești sau numai împotriva actelor întocmite de magistrat. După unii
autori de prestigiu ( Momse n, Eisele și Girard), apelul nu privea decât actele magistraților
fără să poată fi îndreptat împotriva sentinței pronunțată de judecător. A se vedea, Gr.
Dimitrescu, op. cit., I, p. 265.

420 intervină direct, împăratul mai putea, în primă instanță, să arate printr -un
rescript cale a pe care magistratul trebuie să o urmeze.
Noua procedură (extra ordinem ) inițial apare sporadic dar cu cât
împăratul acapara puteri tot mai întinse, imperiul devin e o monarhie
absolută, se tinde la desfințarea vechilor instituții juridice din vremea
principatului . Judecătorul nu mai poate fi un simplu particular, el tinde să
devină un funcționar de stat supus controlului împăratului. Noua procedură
care apare, prin car acterul ei de excepție , oficial și etatizat , a fost denumită
extraordinară1134.
În virtutea lui imperium, funcționarii imperiali or i împăratul încep să
judece procesele fără a le mai trece prin cele două faze (in iure și in iudicio)
cunoscute din procedurile anterioare . Autoritatea imperială fiind supremă în
stat, hotărârea pron unțată de împărat în primă instanță sau în apel, este
definitivă și nu admite recurs. Consecințele judecății imperiale nu pot fi
înlăturate decât prin restitutio in integrum care poate să intervină numai
dacă împăratul dispune.
Trebuie menționat totuși faptul că în judecata litigiilor în primă
instanță împăratul intervine foarte rar. De regulă, rolul său primordial în
judecată intervine în apel. Din perioada monarhiei absolute au loc sc himbări
și cu privire asupra rolului împăratului în judecata proceselor aflate în apel.
Jurisdicția personală a împăratului s -a exercitat până în secolul III d.
Ch., când împărații încep să judece prin delegații lor fără nici o concureță.
Împărații jude cau de regulă, în public, mai târziu se obișnuiește ca
judecata să aibe loc în auditorium , o încăpere a palatului imperial rezervată
acestui scop.
Pentru pronunțarea sentinței împăratul consultă consiliul imperial a
cărui păre re era exprimată pe bază de vo t dar predominantă era voința
împăratului în luarea hotărârii1135.

1134 Recunoașterea lui Octavian August ca puterea supremă în stat, a atr as după sine
obiceiul de a „cere dreptate lui Caesar”. Acest obicei s -a răspândit în Imperiu mai cu seamă
în materie de jurisdicție. Așa s -a ajuns ca jurisdicția împăratului să cuprindă nu doar
provinciile aflate sub controlul său direct, ci și provinciile senatoriale, Roma și Italia. Aici
se află explicația numeroaselor apeluri civile adresate împăratului încât a fost nevoie ca
pentru apelurile din Italia să fie delegat pretorul urban să le soluționeze, iar pentru cele din
provincii soluționarea a revenit pretorului consular numit pentru fiecare caz în parte. Chiar
dacă Augustus a delegat multe dintre cazuri, el nu și -a negat competența jurisdicțională,
astfel încât curtea imperială a devenit o parte componentă a constituției. Din edictele de la
Cyrene , se cunoaște că în această provincie existau curți cu jurați alcătuite din cetățeni
romani bogați cu rolul de a judeca atât provincialii cât și cetățenii. A se vedea M. Cary, H.
Scullard, op. cit., p. 372, nota (17).
1135 Până în vremea împăratului Traian, con silierii sunt numiți pentru fiecare caz în parte,
ulterior se dă caracter pemanent și definitiv consiliului imperial, în a cărui componență intră

421
9.3.2. Formele procedurii extraordinare

9.3.3.2.1. Procedura prin notificare ( denuntatio )

Pe fundamentul procedurii extraordinare denumită denuntatio ,
pârîtul este înștiințat de reclamant p rintr-o notificare cu caracter semioficial
fărându -i cunoscute p retențiile și somându -l să se prezinte în fața
magistratului la un anumit termen1136.
Reclamantul nu adresa direct notificarea pârîtului, era necesar mai
întâi să se adreseze în scris judecătorul ui solicitându -i să cheme pârîtul în
judecată. Judecătorul încuviința cererea reclamantului, și o trimitea p ârîtului
printr -un funcționar. Măsura judecătorului de a încuvința cererea
reclamantului poartă denumirea de înștiințare de judecată (litis
denuntia tio1137).

9.3.3.2.2. Procedura prin rescript

Acaparând puteri nelimitate, la un moment dat împăratul își arogă
competența să judece orice proces. Acest lucru vine să arate structura de tip
piramidal a organizării justiției în vârful căreia se află împăratul . Devine de
acum regulă generală ca împricinații în loc să se adreseze magistratului se
adres ează împăratului pentru judeca ta în apel dar putea să judece, dacă voia,
și cauze aflate în competența judecătorilor inferiori .
Împăratul, în virtutea prerogative lor sale dădea un decret cu privire
la cauza dedusă judecății prin ca re stabilea cine are dreptate, sau putea să
trimită cauza spre soluționare instanțelor inferioare competente printr -un
rescript imperial.
Dacă la început regula rescriptelor era consider ată un simplu aviz,
mai târziu au devenit adevărate ordine prin care împăratul condiționa soluția

înalți funcționari sau jurisconsulți numiți pe o durată determinată. O dată cu trecerea
timpului, consiliul îș i dezvoltă autoritatea iar sub domnia împăratului Alexandru Sever
dobândește o așa de mare autoritate încât împăratul îl consultă pentru redactarea proiectelor
de legi. În această perioadă numărul consilierilor ajunge la 70 dintre care 20 sunt
jurisconsulț i. De acum consiliul imperial funcționează ca autoritate suprmă judiciară iar
împăratul deși are libertate deplină în administrarea justiției, nu mai obișnuiește să judece
personal. A se vedea G. A. Cuza, Organizarea judiciară extraordinară în Imperiul rom an,
Editura Tiparul „Albina românească” , Iași, 1936, p. 13.
1136 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 115.
1137 Vl. Hanga, op. cit., 1977, p. 154.

422 judecătorilor de existența situației de fapt pretinsă de reclamant. Totodată
rescriptul împăratului era și mijloc de control al activității judecătorilor.

9.3.3.2.3. Procedura prin litis denuntatio

Pe vremea împăratului Constantin, citația că tre pârît era remisă de
un funcționar inferior al magistraturii înlocuind astfel citarea pârîtului direct
de către reclamant.
Noua procedură cunoscută sub denumirea de no tificare a procesului
(litis denuntatio) ia locul vechii proceduri ; reclamantul sesiza magistratul
printr -o cerere (postulatio) unde își expunea pretențiile și solicita citarea
pârîtului. Dacă magistratul își dădea acordul, pretențiile reclamantului erau
trecute într -un libellus conventionis fiind apoi comunicate pârîtului printr -un
funcționar inferior al instanței.
Pârîtul primind în scris pretențiile reclamantului , putea să răspundă
printr -o întâmpinare (libellus contradictionis), putând să cauționeze pre zența
sa la proces. Refuzul depunerii cauțiunii atrage pentru pârît intervenția
agentului judecătoresc cu scopul de a -l prezenta la proces. Sustragerea
încontinuare a pârîtului de a se prezenta la proces , impune repetarea de trei
ori a citării lui după car e era declarat contumax iar procesul se judeca în
lipsă1138.

9.3.3.2.4. Procedura prin libel

Este de dată mai recentă decât celela lte forme de procedură
extraordinară enunțate anterior. A fost consacrată pe vremea lui Iustinian
însă apariția ei se situează cu un secol mai înainte.
În conformitate cu procedura prin libel, reclamantul sesizează
autoritatea pe baza unei cererii denumită libellus conventiones unde sunt
inserate pretențiile pe care le solicită împotriva pârâtului. Scopul principal al
cererii recl amantului fiind obținerea aprobării de citare a pârîtului prin
intermediul judecătorului. Primind cererea , judecătoru l putea să accepte sau
să refuze posibilitatea de citare specială a pârîtului. Acceptul sau refuzul
cererii impune ca judecătorul să folose ască, după caz, una din expresiile :
dare, denegare actionem1139.

9.4. Executarea sentinței

1138 D. Oancea, op. cit., p. 53.
1139 C. Șt. Tomulescu, op. cit., 1973, p. 116. Formatat: Centrat, Fără marcatori
sau numerotare

423 Executarea sentinței nu prive a magistratul nici pe judecător ,
indiferent dacă a fost obținută prin procedura legisacțiunilor sau prin
procedura formulară. P artea care a câștigat procesul devine de acum direct
interesată în executarea sentinței.
Cel puțin sub procedura legisacțiunilor sentința nu era scrisă.
Judecătorul se pronunța astfel : sacramentul lui primus este just. Asta
înseamnă că , primus a câștigat procesul.
Judecătorul nu este obligat să cunoască legea, nu există nici un
impediment dacă nu o cunoaște însă, pentru fiecare caz în parte în vederea
luării celei mai corecte hotărâri se consul ta cu jurisconsulții . Cu toate
acestea, judecătorul trebuie să respecte legea și să fie de bună -credință.
În ce privește executarea propriu -zisă a sentinței se face distincție
după cum este vorba de un drept real sau de creanță.
Dacă este vorba de spre un drept real, sentința fiind pronunțat ă prin
procedura sacramentum in rem iar procesul a fost câștigat de partea căreia i
s-a atribuit provizoriu bunul, va rămâne stăpânul definitiv al bunului în baza
sentinței care a fost pronunțată. În ipoteza inversă, procesul fiind câștigat de
cel care nu avea în posesie provizorie bunul, de acum el are posibilitatea să
se adreseze chezașilor părții advese care au garantat că va restitui bunul.
Atunci când pa rtea adversă nu restituie bunul în 30 de zile de la pronunțarea
sentinței, reclamantul avea o acțiune în executare actio iudicati (acțiun ea
lucrului judecat) care a înlocuit manus iniectio din procedura
legisacțiunilor . Trecându -se apoi la executar ea propriu zisă, chezașii aveau
soarta debitorului urmând a fi executaț i silit .
Când judecata dintre părți a avut ca obiect drepturi de creanță, partea
care a câștigat procesul avea la îndemână manus injectio .
Într-o perioadă s -a admis ca partea nemulțumită de sentință să aibe
dreptul de a o ataca prin apel. Apelul se admite oral sau scris într -un termen
scurt și urma a fi introdus la instanța car e a pronunțat sentința. Apelul era
suspensiv de executare, hotărârea primei instanțe neputând fi executată până
la judecarea cererii de apel1140.

1140 Vl. Hanga, M. D. Bocșan, op. cit., 2006, p. 112.

424

EXPRESII ȘI MAXIME JURIDICE LATINE

A fortiori – argument obținut prin inter pretarea legii. C u atât mai
mult, cu atât mai puternică rațiune. După unii autori ar fi o particularizare a
maximei a maiori ad minus – cine poate mai mult poate și mai puțin.
A priori – în prealabil , mai înainte .
A posteriori – în urmă, ulterior.
Ab absur do sensu – fără sens sau în sens nepotrivit, absurd.
Ab initio – de la început, de la origine .
Ab intestat – fără testament.
Accesorium serquitur principale – accesoriul urmează soarta
principlului.
A contrario – prin opoziție (argument dedus) din ceea ce este
contrar.
Accipiens – cel care primește plata.

425 Actio de in rem verso – acțiun ea în justiție a persoanei care fără nici
un temei juridic a fost sărăcită în patrimoniul său. Acțiunea era îndreptată
împotriva aceluia a l cărui patrimoniu a fost mărit urmăr ind pe această cale
restituirea bunului sau, după caz, a valorii cu care a fost sărăcit patrimoniul
său.
Actori incumbit probatio – proba incumbă reclamantului. Porivit art.
1169 c. civil, cel care face o propunere înaintea judecății trebuie să o
dovedeasc ă; sarcina probei incumbă reclamantului deoarece el este cel care
solicită recunoasterea dreptului său încălcat sau nerecunoscut.
Ad hoc – pentru aceasta, în acest scop.
Ad hominem – la om, la persoană.
Ad literam – cuvânt cu cuvânt, în mod lite ral.
Ad sol emnitatem – pentru solemnitate .
Ad validitatem – pentru valabilitate .
Ad valorem – la valoare, potrivit valorii .
Bis de eadem re ne sit actio – o singură acțiune pentru aceeași
pricină.
Bonus pater familias – bun părinte al familiei.
Bona fide s – cu bună c redință
Brevi manu (traditio brevi manu) – tradițiunea de mână scurtă .
Capitis deminutio – restrângerea capacității .
Consensus – acord, consimțământ
Causa debendi – cauza cererii de chemare în judecată
Causa proxima – cauză apropiată ( scopul imediat)
Causa remota – cauză îndepărtată (scopul mediat)
Certat de lucro captando – se ceartă (se judecă) pentru a dobândi un
lucru
Certat de damno vitando – se ceartă (se judecă) pentru evitarea
pagubei
Cessante causa, cessant effectus – dacă încetează cauza, încete ază
(și) efectul
Colatio bonorum – strângerea (împreună) a bunurilor ( raportul
donațiilor)
Consuetudo – obicei (juridic), cutumă
Corpore alieno – prin intermediul altuia. De pildă, în cazul detenției ,
detentorul are elementul material (corpus) însă îi lip sește elementul
intențional (animus) . Detentorul exercită puterea asupra lucrului ca
reprezentant al altuia (corpore alieno)
Curator bonorum – curatorul bunurilor
Culpa in committendo – vinovăție (culpă) prin acțiune
Culpa in elligendo – vinovăție (culpă) în alegere

426 Culpa in vigilando – vinovăție (culpă) în vigilență
Culpa lata – greșeală (culpă) gravă
Culpa levis – greșeală (culpă) ușoară
Culpa levissima – greșeală (culpă) foarte ușoară,
Curiculum vitae – cursul vieții. Documente privind activitatea unei
persoane, statulul civil, studi i, activitatea profesională etc
Da mihi factum, dabo tibi ius – Arată -mi faptele și î -ți voi spune ce
drept ai
Damnum emergens – pagubă ce se ivește (vizibilă). In vechiul drept
roman daunele erau limitate la prețuirea efecti vă a lucrului ( vera rei
aestimatio) sau la adevăratul preț (verum rei pretium) . Mai târziu, pentru
întinderea pagubei se folosesc criterii superioare ; pe lângă paguba efectiv
suferită (damnum emergens) apare un al doilea crit eriu, câștigul nerealizat
(lucrum cessans) .
Datio in solutum – dare în plată
De cuius – defunctul. Termenul este prescurtarea din formula is de
cuius successione agitur , pentru a desemna pe autorul succesiunii, persoane
despre a cărei moștenire este vorba. Brevitas causa se folosește e xpresia de
cuius.
De facto – de fapt
De lege lata – în sensul legii care se aplică unei situații determinate,
el trebuie aplicat ca atare așa cum l -a gândit legiuitorul
De lege ferenda – în perspectiva unei legii viitoare. Sintagma
semnifică reforma unei l egi în vigoare printr -o alta care să înlăture lacunele
legii prezente
De iure – de drept
Dies a quo – ziua de la care
Dies ad quem – ziua până la care
Dolus bon us – viclenie admisibilă (dol admis), mai cu seamă la
încheierea anumitor acte juridice constân d în alegații exagerate
Dolus incidens – viclenie incidentă (dol incidental), secundar sau
accesoriu care cade asupra unor elemente nedeterminante la încheierea
actelor juridice
Dolus malus – viclenie exagerată ( dol grav) prin care o parte
determină pe al ta să încheie un anumit act juridic. In dreptul roman dolus
malus era sancționat prin actio de dolo.
Dura lex sed lex – legea e aspră, dar aceasta este legea.
Donatio sub modo – donație cu sarcină
Electa una via non datur recursus ad alteram – o dată aleas ă o cale
nu se mai admite utilizarea alteia
Eo ipso – prin lucrul însuși

427 Erga omnes – față de toți, față de terți
Error communis facit ius – greșeala comună (eroarea comună
statornicește) creează dreptul
Error in corpore – eroare cu privire la identitatea obiectului
Error in negotio – eroare asupra afaceri ( asupra naturii juridice a
actului)
Error in personam – eroare asupra persoanei
Error in rem – eroare asupra lucrului
Error in substantiam – eroare asupra substanței
Ex aequo et bono – din (considerații) de echitate și bunătate
Exceptio est strictissimae interpretationis – excepțiile sunt de strictă
interpretare
Exceptio non adimpleti contractus – exceptia de neexecutare a
contractului. Se invocă de partea care și -a executat angajamentul luat sau
este gat a să și -l execute , ca mijloc de apărare împotriva celeilalte părți care
refuză să -și îndeplinească obligația
Ex lege – în virtutea legii (din lege)
Ex contractu – din contract
Exceptio rei iudicate – excepția (puterii) de lucru judecat
Ex nihilo, nihil – nimic nu rezultă din nimic
Ex nunc – cu începere de acum
Ex tunc – cu începere de atunci, de la origine
Ex propriis sensibus – după propriile simțuri
Expressis verbis – în termeni expliciți (chiar cu aceste cuvinte)
Extra petita – ceea ce nu s -a cerut
Facta futura – fapte viitoare
Facta pendentia – fapte care nu au fost încă decise, fapte care nu s –
au împlinit
Facta praeterita – fapte care au trecut
Fiat iustitia, pereat mundus – să se facă dreptate (chiar de ar fi) să
piară lumea
Fraus omnia corumpit – frauda distruge totul
Furtum usus – furtul folosinței
Generalia specialibus non derogant – legile generale nu derogă de
la cele speciale
Genera non pereunt – lucrurile de gen nu pier
Grosso modo – în mare, abordare generală, în chip imperfect, în linii
mari
Habes corpus (ad subiiciendum) – să ai corpul liber. In sens juridic
este dreptul oricărei persoane de a se adresa judecătorului dacă consideră că
a fost deținută ilegal

428 Hereditas personam defuncti sustinet – moștenirea continuă
personalitatea defunctului
Hominum causa omne ius constitutum est – orice regulă de drept
este constituită prin oameni
Honoris causa – datorită meritelor
In extenso – în totalitate, în întregime, pe larg
Impossibilum nulla est obligatio – nimeni nu este obligat să facă
ceea ce este i mposibil
In extremis – în ultimul moment, în caz de nevoie
In dubio pro reo – îndoiala profită celui îndatorat
In faciendo – (Obligația) de a face.
In limine litis – la începutul procesului (prima zi de înfățișare)
Infas conceptus pro nato habetur quoties de commodis eius agitur –
copilul conceput este considerat născut întotdeauna când aceasta este în
interesul său
In pari causa turpitudinis cessant repetitio – dacă turpitudinea este
egală, nu există repetițiune
In solidum – în întregime, cu toate bunurile
Inter partes – între părți
Ipso facto – din chiar acel fapt
Ipso iure – de plin drept
Iura in re aliena – drepturi reale asupra lucrului altuia
Iura novit curia – Curtea cunoaște dreptul
Intra vires hereditatis – în limitele activului succesoral
Iuris et de iure – de drept și pentru drept. Prezumție absolută
Iuris tantum – numai de drept. Prezumție relativă
Intuitu personae – în considerația persoanei
Ius utendi, fruendi et abutendi – Acestea sunt atributele dreptului de
proprietate. Ius abutendi – dreptul de a dispune material sau juridic de lucru
aflat în proprietate; ius fruendi – dreptul de a culege fructele lucrului.
Fructele lucrului pot fi: naturale, industriale sau civile; iar ius utendi este
dreptul de folosință al lucrului
Iurisprudentia est divin arum atque humanarum rerum notitia iusti
atque iniusti scientia – știința dreptului este cunoaștrea lucrurilor divine și
umane, știința de a deosebi ceea ce este drept de ceea ce este nedrept
Ius publicum privatorum pactis mutari non potest – dreptul publi c
nu poate fi modificat prin convenții particulare
Iustitia domina et regina omnium virtutum (est) – justiția este
stăpâna și regina tuturor virtuților
Lato sensu – în sens larg
Legitimatio ad causam – calitate procesuală

429 Legis virtus est haec : imperare, v etare, permittere, punire – puterea
legii este aceasta : să poruncească, să oprească, să permită, să pedepsească
Lex contractus – legea contractului (legea părților care l -au făurit)
Lex comissoria – pact comisoriu
Lex rei sitae – legea locului unde se află bunul
Lex posterior derogat priori – legea ulterioară derogă de la cea
anterioară
Locatio operarum – închirierea de servicii
Locatio rei – închirierea de bunuri
Locatio operis (faciendi) – închirierea pentru executarea unei lucrări
Lucrum cessans – câștig ul nerealizat
Magna cum laude – cu mare laudă
Mala fides superveniens non impedit usucapionem – reaua -credință
nu împiedică uzucapiunea
Malitiis non est indulgendum – nu există indulgență pentru reaua –
credință
Manu propria – cu mână proprie
Mater în iure s emper certa est – în drept mama este întotdeauna
sigură
Mea culpa – din vina mea
Mora – întârziere
Mutatis mutandis servatis servandis – schimbând ceea ce trebuie
schimbat, păstrând ceea ce trebuie păstrat
Minus petita – mai puțin decât s -a cerut
Modus pro bandi – mod de a demonstra
Mutus consensus, mutus disensus – prin acord reciproc, prin
dezacord reciproc
Mortis causa – pentru cauză de moarte
Negotiorum gestio – gestiunea de afaceri
Nemo auditur propriam turpitudinem alegans – nimeni nu poate să
facă sur să de drepturi din propria greșeală
Nemo causam possessionis sibi mutare potest – nimeni nu poate să
schimbe (el însuși) cauza posesiunii sale
Nemo censetur ignorare legem – nimeni nu se poate apăra invocând
necunoașterea legii
Nemo plus iuris ad alium tra nsferre potest quam ipse habet – nimeni
nu poate transmite altului mai multe drepturi decât are el însuși
Nemini res sua servit – nu există servitute asupra lucrului propriu
Neminem laedit qui suo iure utitur – cel care uzează de dreptul său
nu lezează pe nimeni
Nomen, tractus, fama – nume , tratament , reputație

430 Non bis in idem – nu se poate da o altă hotărâre într -un caz judecat
definitiv
Non reformatio in peius – nu se agravează situația părții în propria
sa cale de atac
Nulla poena sine lege – nici o pede apsă fără lege
Nulla viventis hereditas – nu există succesiune dacă persoana
trăiește
Omne testamentum morte consummatum est – testamentul devine
eficace după moartea testatorului
Onus probandi incumbit actori – sarcina probei revine reclamantului
Pacta su nt servanda – convenții le trebuie respectate
Pactum de non alienando – clauză (pact) de neânstrăinare
Pater est is, quem nuptiae demonstrant – tatăl este acela pe care îl
arată căsătoria
Per a contrario – prin opoziție
Plus petita – mai mult decât s -a ceru t
Prior tempore, potior iure – mai întâi în timp mai tare în drept

Qui in mora est culpa non vocat – cel care este în întârziere nu este
lipsit de culpă
Qui possidet dominus esse praesumitur – cel care posedă este
prezumat a fi proprietar
Qui potest plus, potest minus – cine poate mai mult poate și mai
puțin
Qui suo iure utitur neminem laedit – cine se folosește de dreptul său
nu vatămă pe nimeni
Quod nullum est nullum producit effectum – ceea ce este nul (actul)
nu produce nici un efect
Ratio legis – rațiunea ( scopul) legii
Ratione materiae – în raport cu materia
Rebus sic stantibus – cât timp lucrurile vor sta așa
Res certa – bun cert
Res nullius – lucrul nimănui (fără stăpân)
Res judicata pro veritate habetur – lucrul judecat se presupune că
exprimă a devărul
Res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest –
lucrul convenit (înțelegerea) de unii nu poate fi vătămătoare sau de folos
altora
Restitutio in integrum – restituirea integrală
Resoluto iure dantis resolvitur ius accipiendis – anularea dreptului
transmițătorului atrage anularea dreptului dobânditorului

431 Res perit creditori – bunul piere în dauna creditorului
Res perit domino – bunul piere în dauna proprietarului
Restitutio in integrum – restituire integrală
Scriptae in rem – obligaț ii opozabile terților
Secundum legem – după lege
Semel heres, semper heres – odată moștenitor, pentru totdeauna
moștenitor
Sic utere tuo ut ad alienum non laedas – folosește -te de ce -i al tău
astfel încât să nu lezezi pe altul
Sine die – fără termen
Sine q ua non – fără de care nu. Condiție esențială impusă și fără de
care actul (situația) nu poate fi rezolvată
Solo consensu – simplu consimțământ
Solvens – care plătește. Se referă la persoana care a efectuat plata
Specialia generalibus derogant – (legile) sp eciale derogă de la cele
generale
Statu – quo – situație în care
Stricto sensu – în sens strict
Superficies solo cedit – (ceea ce este la) suprafață aparține solului
Tale-quale – așa cum este ; neschimbat
Tandum devolutum quantum appellatum – instanta trebu ie să se
pronunțe nu mai mult decât s -a cerut dar nici mai puțin decât s -a dovedit
Tempus regit actum – timpul (legea în vigoare de la un moment dat)
cârmuiește actul (juridic)
Tertium non datur – a treia (posibilitate) nu există
Testis unus, testis nullus – un singur martor (înseamnă) nici un
martor
Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus – unde legea nu
distinge, nici noi nu trebuie să distingem
Ultra vires – peste puteri (în afara împuternicirilor)
Ultra vires hereditatis – peste activul succ esoral
Uno ictu – dintr -o dată
Verba volant, scripta manet – cuvintele zboară, cele scrise rămân
Vinculum iuris – legătură juridică

432 BIBLIOGRAFIE

– Alexandresco D., Dreptul civil român în comparație cu legiuirile
vechi și cu principalele legislații s trăine, Tomul III, partea I -a, Ediția
a II-a, Editura Tipografiei ziarului „Curierul Judiciar”, București,
1906
– Anghel I. M., Dreptul roman, Ediția a II -a revăzută și adăugită,
Editura Lumina Lex, București, 2000
– Bâcu V., Note de curs. Drept roman, Editura IUS-RBA, București,
1996
– Bichicean Gh., Drept roman. Instituții. Izvoare. Jurisdicții, Editura
C. H. Beck, București, 2008
– Bloch R., Cousin J., Roma și destinul ei , vol. II, Editura Meridiane,
București, 1985
– Boantă G. D., Puterea părintească, Tipograf ia „Moderna ” Max
Frenkel, Brăila, 1905
– Cary M., Scullard H. H., Istoria Romei până la domnia lui
Constantin, Ediția a III -a, Editura ALL, București, 2008
– Casius Dio, Istoria romană, LXVI, 14
– Cătuneanu I. C., Curs elementar de drept roman, Ediția a II -a,
Bucu rești, Editura „Cartea românească”, 1924
– Chelaru I., Căsătoria și divorțul. Aspecte juridice civile, religioase și
de drept comparat, Editura A92 Acteon , Iași, 2003
– Cicero, Filipice, Editura Albatros, 1972
– Ciucă V. M., Drept roman, – Lectionibus ex jus act ionum ac jus
personarum – Editura ANKAROM, Iași, 1996
– Cocoș Șt., Drept roman, Editura ALL Beck, București, 2000
– Condurache E., Curs de istorie romană, TUB, 1971
– Corodeanu N., Evoluția obligațiunii romane, I, București, 1938
– Coulanges F. de, Cetatea antică , Editura Librăriei SOCEC & Co.,
București
– Cuq E., Manuel des institutiones juridiques des romains , Paris, 1928
– Cuza G. A., Organizarea judiciară extraordinară în Imperiul
roman, Editura Tiparul „Albina românească” , Iași, 1936
– Dimitrescu Gr., Drept roman ( Izvoare. Procedura. Persoane.
Drepturi reale), vol. I, Imprimeriile Independența , București
– Dumitrescu M. A., Manual de drept roman , București, Librăria
ALCALAY & Comp., 1920, vol. I
– Gaius, Institutiones

433 – Georgescu V. Al., Curs de drept roman. Originile și evoluția
generală a proprietății în dreptul roman, Doctorat juridic, anul I,
Cernăuți, 1936 -1937
– Ghiață P., Caesar, Editura Albatros, București, 1971
– Ghidro R., Ghidro A., Nistor V., Roma -cetatea și destinul ei
juridic, 1, Editura Galaxia Gutemberg, 2009
– Ghidro R., Mihuț iu O., Drept roman, Partea I, Casa cărții de știință,
Cluj-Napoca, 1996
– Gibbon E., Istoria declinului și a prăbușirii imperiului roman,
Editura Minerva, București, 1976
– Girard P. F., Manuel élémentaire de Droit Romanin, Septième
édition, Par is, 1924
– Grimal P., Civilizație romană, I, Editura Minerva, București, 1973
– Hamangiu C., Nicolau M. G., Dreptul roman, Editura librăriei Socec
& Co., Societate anonimă, București, 1930
– Hanga Vl., Jacotă M., Drept privat roman, Editura didactică și
pedagogi că, București, 1964
– Hanga Vl., Drept privat roman, Editura didactică și enciclopedică,
București, 1977
– Hanga Vl., Principiile dreptului privat roman, Editura Dacia, Cluj –
Napoca, 1989
– Hanga Vl., Drept roman, Editura Argonaut, Cluj – Napoca, 1999
– Hanga Vl., Bocșan M.-D., Curs de drept privat roman, Editura
Rosetti, București, 2005
– Hanga Vl., Bob M. -D., Iustiniani Institutiones (Instituțiile lui
Iustinian), Editura Universul Juridic, București, 2009
– Jacotă M., Pactul de eliberare din sclavile și pactul de
răscumpărare a sclavului etc ., Analele Universității Iași, III, 1957
– Jacotă M., Contribuții la studiul crizei generale a sistemului
sclavagist roman în „Studii clasice”, Editura Academiei,
București,1963
– Jacotă M., Les pactes des l’escalave en son nom propre, în Revue
Internationale des Droits de l’Antiquite, 3 -e serie, tome XIII, 1966
– Jacotă M., Curs de drept roman, Ius personarum – Ius rerum, Iași,
1976
– Jacotă M., Curs de drept roman, ius personarum – ius rerum, Iași,
1977
– Jacotă M., Piticari Gh., Drept priva t roman, vol. I, Iași, 1987
– Jakotă M., Dreptul roman, vol. I , II, Editura Fundației „Chemarea”
Iași, 1993

434 – Jacotă M., Macovei I., Conflictele sociale și politice în Cilicia,
provincie din Asia Mică sub administrația romană, Analele
Științifice ale Universit ății „Al. I. Cuza”, Iași, Tomul XL, XLI,
XLII, Științe juridice, 1994/1995/1996
– Jhering R. von, L’esprit du droit romain, Tome deuxième, Paris,
1866
– Livius T., Ab urbe condita, (de la fondarea Romei), I, Editura
Minerva, București, 1976
– Longinescu S. G., Istoria dreptului românesc din vremurile cele mai
vechi până astăzi, București, 1908
– Longinescu S. G., Elemente de drept roman. Partea generală, vol. I,
Editura Librăriei Socec, București, 1908
– Matei H. C., O istorie a Romei antice, Editura Albatros, Bucur ești,
1979
– Mașchin N. A., Istoria Romei antice, Editura de Stat, București,
1951
– Meitani Șt., Evoluțiunea dreptului de proprietate la romani . Studiu
juridic și istoric , Instititutul de arte grafice „Carol Göbl ”, București,
1902
– Minculescu Al., Usucapio luc rativa pro herede. Studiu de drept
roman, Tipografia „Corvin”, București, 1932
– Minculescu Al., Precariul în dreptul roman, București, 1935
– Molcuț E., Oancea D., Drept roman, Casa de editură și presă
„Șansa ”, SRL, București, 1993
– Molcuț E., Drept privat rom an, Universitatea Creștină Dimitrie
Camtemir, București, 1994
– Molcuț E., Drept privat roman, Ediție revăzută și adăugită, Editura
Universul Juridic, București, 2007
– Mommsen Th., Istoria romană, vol. I, II, III, IV , Editura științifică și
enciclopedică, Bucu rești, 1987
– Murzea Cr., Drept roman, Ediția a II -a, Editura ALL Beck,
București, 2003
– Nacu C., Dreptul civil român, vol. I, Editura I.V. SOCEC, București,
1901
– Oancea D., Introducere în dreptul roman, Editura C. H. Beck,
București, 2009
– Paraschiv M., Femei a în Roma antică, Editura Junimea, Iași, 1999
– Planiol M., Traite elementaire de droit civil, II, Paris, 1921
– Pliniu, Epistolae, III, 14, 5

435 – Plutarchos, Viețile paralele ale oamenilor iluștri, traducere din limba
greacă de M. Jakotă, Editura Fundația pentru literatură și artă
„Regele Carol II”, București, 1938
– Popa V., Motica R., Drept privat roman, Ediția a II -a revizuită și
adăugită, Editura Mirton, Timișoara, 2000
– Popa V., Sistemul juridic al cetății Roma, Ediția a II -a compendiu,
Editura Presa universitar ă română, Timișoara, 2001
– Popa V., Drept privat roman. Lecții de sinteză, Editura Presa
Universitară Română, Timișoara, 2001
– Popescu D., Roma cezarilor. „Impresiuni”, București, 1934
– Popescu -Spineni I., Teoria generală a contractelor romane.
Prelegeri univ ersitare , Editura „Tiparul universitar”, București,
1936
– Rasquin J. A. N., Manual de latină juridică, Uniunea latină, 2003
– Robert J. – N., Roma, Editura ALL, București, 2002
– Talamanca M., Instituzzioni din diritto romano, Editore Giuffre,
Milano, 1990
– Tomu lescu C. Șt., Manual de drept privat roman, București, 1958
– Tomulescu C. Șt., Drept privat roman, București, 1973
– Tudor D., Figuri de împărați romani, 1, Editura enciclopedică
română, București, 1974
– Sâmbrian T., Drept roman. Principii, instituții și texte celebre, Casa
de editură și presă „ȘANSA” – SRL, București, 1994
– Stoicescu M., Curs elementar de drept roman, Ediția a III -a revăzută
și adăugită, Institutul de arte grafice „Bucovina”, București, 1931
– Villey M., Le droit romain, Que sais -je ?, Son actuali té, Dixième
édition, 58e mille, PUF, 2005