Formarea Statelor Nationale Moderne In Balcani

FORMAREA STATELOR NAȚIONALE

MODERNE ÎN BALCANI

CUPRINS:

Introducere

Capitolul I

1.1. Situația politică, economică, demografică și religioasă

1.2. Dominația otomană

1.3. Procesul de renaștere

Capitolul II

2.1. Grecia

2.2. Crearea statului independent modern grec

Capitolul III

3.1. Crearea statului modern sârb

Capitolul IV

4.1. România – afirmarea statului modern român

4.2. Tudor Vladimirescu și Revoluția de la 1821

4.3. Consecințele și regulamentul organic

4.4. Revoluția din 1848

4.5. Unirea și Războiul de independență

Capitolul V

5.1. Albania – 1912 statul independent

Capitolul VI

6.1. Bulgaria

Concluzii

Ilustrații

Bibliografie

Introducere

Istoria modernă caracterizată prin schimbări profunde în toate planurile vieții sociale a pătruns mai târziu și mai lent în Europa de Est. Situația geopolitică, caracterizată prin dominația unor mari imperii (țarist, otoman și habsburgic) aflate în permanentă rivalitate, ce a generat conflicte militare, întodeauna însoțite de importante pierderi umane și materiale, ca și de o continuă stare de incertitudine au îngreunat patrunderea ideilor novatoare, și au întârziat schimbările progresiste în economie și societate. La aceasta se adaugă factori de ordin economic, religios, mental.

Noțiunile națiune, identitatea națională, stat național, naționalism sunt termenii de bază ai unei idei care, de la începutul secolului al XIX-lea până azi, determină modul în care este organizată lumea. Ca idee, dar și ca o realitate istorică, națiunea și ideologia adiacentă, naționalismul, au astăzi nu numai importanță politică și socială, ci reprezintă și obiectul de studiu diferitelor discipline stiințifice. Totodată termenii și noțiunile precizate definesc un concept larg, iar definirea aceluiași concept se diferențiază în funcție de autor.

Chiar dacă nu există o definiție generală a națiunii, se pot distinge unele caracteristici de bază ale națiunii, cu care sunt de acord mulți autori. Pentru noțiunea de națiune sunt importante următoarele: COMUNITATEA: Națiunea reprezintă comunitatea solidară imaginară a oamenilor care posedă constiința de apartenență a acelei națiuni; EXCLUSIVITATEA: Doar un anumit număr de oameni aparțin națiunii. Ceilalți sau „alții” nu aparțin acelei națiuni; TIMPUL APARIȚIEI: Națiunea reprezintă un fenomen modern si există abia de la sfârsitul veacului XVIII, respectiv de la începutul celui de-al XIX-lea; STATUL: Națiunea se leagă, de regulă, de stat. Națiunea tinde spre un stat național „propriu”. După înțelegerea naționalismului veacului XIX, apartenenții unei națiuni pot fi liberi numai dacă au si statul „lor” național.

Peninsula Balcanică se caracterizează atât printr-o unitate geografică, cât și prin una impusă de istorie; de fapt, putem vorbi de unitate în diversitate, ceea ce și-a pus amprenta asupra vieții locuitorilor și istoriei regiunii de-a lungul timpului, în general.

Peninsula Balcanică formează, de fapt o unitate geografică, politică și culturală distinctă, cu personalitatea sa specifică, deosebită de alte zone, chiar învecinate cu ea din punct de vedere geografic. Au contribuit la aceasta în primul rând faptul că popoarele din această parte a continentului sunt moștenitoare ale unor străvechi tradiții comune de viață spirituală și de organizare social-politică traco-daco-getă, greacă, romană și bizantină.

Trăsătura cea mai reprezentativă a zonei este caracterul ei muntos; ,,Balkan”, care dă și numele Peninsulei, provine dintr-un cuvânt turcesc cu sensul de ,,lanț de munți împăduriți”.

Cea mai veche menționare cunoscută a numelui ”Balkan” provine dintr-un memorandum din secolul al XV-lea al scriitorului umanist și diplomat italian Filippo Buonaccorsi Callimaco (Philippus Callimachus), 1437-1496. El este autorul unei istorii a faptelor lui Vladislaw al III-lea Warnenczyc, în care a descris pe scurt munții Haemus, pe care i-a văzut cu prilejul unei misiuni diplomatice (poloneze) în capitala otomană. În memorandumul său din 1490 către Papa Inocențiu al VIII-lea, Callimaco arăta că localnicii foloseau numele Balkan pentru munte: ,,Quem incolae Bolchanum vocant”.

În secolul al XIX-lea este definitivat procesul de constituire a națiunilor europene moderne, apar noi state naționale unitare și independente, în Europa Apuseană (Belgia, Italia, Germania) și în Balcani (Grecia, România, Serbia, Bulgaria, Muntenegru, iar la începutul secolului al XX-lea – Albania).

Acest proces are profunde premise istorice, condiționate de factori diverși economici, politici, etnici, spirituali. Datorită interacțiunii lor au apărut națiunile moderne, care reprezintă o formă istorică de organizare socială a unor mari comunități umane, bazate pe mai multe elemente constitutive. Vorbim astfel de evenimentele de după pacea de la Adrianopol (1829), unde în Balcani s-au format state autonome și a început procesul de modernizare instituțională, de edificare a unor state modene, după model occidental. Fără excepție, conducătorii statelor balcanice, desprinzându-se din sistemul politic otoman, s-au confruntat cu problemele instaurării unei forme de guvernământ adecvate structurilor existente, a formării unei administrați centralizate, instaurării unor raporturi de egalitate pentru toți cetațenii, cu modernizarea economiei, societății, a învățământului, a drumurilor și căilor de comunicație.

Capitolul I

1.1. Situația politică, economică, demografică și religioasă

Revoluțiie balcanice de la începutul secolului al XlX-lea își au radăcinile în criza generală care a minat Imperiul otoman în tot cursul secolului al XVIII-lea pe plan politic, militar, economic și social. Cea mai mare parte a teritoriilor balcanice faceau parte din teritoriul otoman, care stăpânea în Europa 616.000 Km pătrați și o populatie de 9 milioane de locuitori.

În fruntea statului se afla sultanul care centraliza întreaga putere în stat, conducea în mod absolut, ajutat de marele vizir și marele muftiu (șeful religios). Organul executiv era divanul, din care facea parte, alaturi de cei doi demnitari, serakerul (ministrui de razboi), Kapudan Pașa (ministrui marinei), ministrui de externe, al politiei, cativa intendenti.

Din punct de vedere administrativ provinciile europene erau împartite în 5 regiuni administrative (vilaeturi): Rumelia, Bosnia, Silistra, Creta, Gezair (în insule). Vilaetele erau împartite în sangeacuri, iar acestea în voievodate și agalâcuri. În fruntea acestor vilaeturi se afla un begler beg cu sediul la Monastir. Alaturi de aceasta împartire administrativă exista și o subîmparțire în funcțe de religie. Au fost stabilite 4 milleturi pentru supușii ortodcși, armeni, gregorieni, romano-catolici și evrei. Din secolul al XlX-lea a fost recunoscut și cultul protestant. Șefii administrației locale erau numiti direct de la Constantinopol. Cele 5 regiuni erau împartite în 9 subdiviziuni: Rumelia, Bosnia, Belgrad, Slikoder (Scutari), Ianina, Negropont, Morea (Peloponez), Candia, Creta și Arhipelag.

Majoritatea populatiei a ramas atașata religiei sale, apartinand milletului ortodox: Biserica ortodoxa din Balcani se afla sub jurisdictia Patriarhiei ecumenice de la Constantinopol, considerate ca o parte a sistemului de stat otoman.

Ea reprezenta populatia ortodoxă în raport cu oficialitatea otomană. La nivel local biserica avea jurisdicție în probleme morale, de lege etc. În perioada dominației otomane ierarhia bisericească la nivelurile superioare era împartita după criterii naționale: patriarhul de la Constantinopol avea întâietate asupra lumii grecești, sârbii ortodocși se aflau sub jurisdictia patriarhului; de la Ipec (Pec), iar ortodocșii bulgari se aflau sub autoritatea patriarhului de la Ohrid în ciuda unei îndelungate dominații otomane, popoarele balcanice și-au pastrat individualitatea națională, s-au conservat grupurile etnice. Barierele sociale și religioase între stapânii musulmani și populația creștină, structura militară a sistemului otoman. Incapacitatea de a integra supușii creștini, absența unei culturi turce care să înlocuiască tradiția culturală a comunității rurale balcanice, a propriului stat medieval, caracterul conservativ, patriarhal al acestei civilizatii rurale, care iși mentine individualitatea prin intermediul traditiei orale, a folclorului și al bisericii, explica structura etnică și confesională preponderent creștină la începutul secolului al XlX-lea.

Biserica ortodoxă a avut un rol deosebit în conservarea grupurilor etnice, a individualitatii nationale, a solidarității și unitați lumii creștine. Ea a întreținut cu începere din evul mediu spiritul antiotoman, rezistența populatiei creștine împotriva regimului dominației otomane. Biserica a jucat un rol important în organizarea și susținerea mișcarilor antiotomane din Balcani în tot cursul secolului al XlX-la.

Structura socială și administrativă a teritoriilor europene, cu largă autonomie a comunităților, a contribuit la afirmarea unor notabilitați locale, ce dețineau puterea în administratie, pe plan economic, care aveau forte proprii militare, cod zabasi (Grecia) stareșnia (Serbia), ciorbagii (Bulgaria), dar și șefi militari sau politiei ai populatiei. Recunoscuți și acceptati ca atare, ei devin lideri naționali locali. Razboaiele purtate de marile puteri cu Poarta, la care s-au îînrolat și voluntari din randul popoarelor creștine, au dat naștere unei paturi cu experientă militară, exersată în razboaie, care va juca un rol important în toate mișcarile antiotomane din Balcani. Formarea elitelor balcanice în secolul XIX a avut o componentă militară notabilă.

Conservate de secole, specificul administratiei otomane, structura geografică și cea socială au favorizat conservarea tipurilor de solidarite traditională, specifice vechiului regim: familia, satul, biserica. Această perpetuare a solidarităților tradiționale se explică și prin sistemul legislativ complex ce a funcționat, în care s-au suprapus legea musulmană, legea bisericească creștină și cutuma (obiceiul). Izolarea comunitatilor, sistemul economiei naturale, în unele zone organizarea tribală au mentinut individualitațile și specificul local, dar nu s-au realizat interferențe sau relații între diferite comunități.

Trecerea de la societatea patriarhală, bazată pe economia naturală spre un nou tip de societate, diferențiată și structurata, a generat noi clivaje în lumea balcanică. Penetrația capitalistă în economia balcanică, în urma dezvoltarii comerlului mediteranean, a meseriilor, dezvoltarea orașelor ca centre administrative, militare, economice sau religioase, a porturilor la încrucișarea drumurilor comerciale și a căilor maritime, perfecționarea sistemului de exploatare a pământului, au ridicat categorii sociale noi, realizând transferul progresiv al inițiativei economice de la patura dominantă turco-otomană la noile forțe care se ridică în interiorul societății balcanice: negustorii, preponderent greci, evrei, armeni, vlahi, sârbi, meseriași, ierarhia bisericească, conducători militari locali, notabilitați locale.

Populația orașelor devine eterogenă din punctul de vedere etnic și confesional. Deplasările de populații au complicat structura etnică a lumii rurale, unde s-au format comunități mixte sau coexistau alături una de alta comune de diferite etnii sau religii.

Cel mai mult a contribuit la structurarea societății balcanice transformarea sistemului proprietatii. Sistemul de proprietate traditional timar începe treptat sa fie înlocuit de un alt tip, ciftlikul, care s-a adaptat mai repede la sistemul economiei de piață. El putea fi transmis urmașilor, spre deosebire de timar, putea fi înstrainat. Transformarea sistemului de proprietate a contribuit la scaderea puterii centrale în provincii, la apariția unor lideri musulmani locali, ayani, care devin notabilii locali, ce detin puterea economică, autoritatea pe plan local, sunt agenjii puterii sau fac legatura cu aceasta.

La sfarșitul secolului al XVIII-lea Imperiul Otoman a traversat o gravă criză ce anuntă iminenta sa destr Sistemul de proprietate traditional timar începe treptat sa fie înlocuit de un alt tip, ciftlikul, care s-a adaptat mai repede la sistemul economiei de piață. El putea fi transmis urmașilor, spre deosebire de timar, putea fi înstrainat. Transformarea sistemului de proprietate a contribuit la scaderea puterii centrale în provincii, la apariția unor lideri musulmani locali, ayani, care devin notabilii locali, ce detin puterea economică, autoritatea pe plan local, sunt agenjii puterii sau fac legatura cu aceasta.

La sfarșitul secolului al XVIII-lea Imperiul Otoman a traversat o gravă criză ce anuntă iminenta sa destramare, provocată de transformarea sistemului feudal otoman. Aceasta realitate aduce pe scena europeană o problemă noua, Chestiunea Orientală, care în esentă a fost o problemă de succesiune a Imperiului otoman ce iși dezvăluia slabiciunea și care oferă imaginea unei iminente prăbușiri și dezmembrări.

1.2. Dominația otomană

Spre sfârșitul lumii medievale, Imperiul Otoman, întins atunci pe trei continente în părțile răsăritene ale bazinului mediteranean, era un factor politic de prim ordin în lumea europeană din care stăpânea o bună parte, aflându-se încă într-o continuă expansiune. Înainte de a se așeza în sud-estul Europei ca și în Orientul apropiat, cei ce au devenit turcii otomani au fost puțini consemnați în izvoare și ca atare puțin cunoscuți.

În secolele XII–XIII, selgiucizii au fost un factor politic important în zonele Mării Mediterane și ale Mării Negre, acolo unde intrau în contact lumea creștină europeană și lumea musulmană asiatică.

În expansiunea lor, otomanii au adoptat o politică flexibilă și graduală de încorporare. Astfel, cea mai mare parte a formațiunilor politice balcanice, parțial sau în totalitate, au fost mai întâi aduse într-o stare de vasalizare (precum Țările Române, după secolul al XV-lea), putându-și păstra conducători din rândurile lor, precum și propriile structuri statale, fiscale, judiciare, religioase etc., în schimbul unui haraci, a unui tribut în sume variabile, multă vreme rezonabile.

În faza următoare, iarăși treptat, mai devreme sau mai târziu, întregul spațiu sud-est european a fost încorporat în ceea ce s-a denumit sistemul militar feudal otoman. Astfel, bunurile funciare, după sistemul oriental, au devenit proprietatea statului întruchipat de sultan.

Unele au rămas în uzufructul direct al autorităților imperiale, altele au revenit așa-numitelor așezăminte de binefacere, respectiv erau gestionate de clerul islamic. Cea mai mare parte a pământurilor au fost distribuite ca beneficii condiționate, timaruri și ziameturi clasei feudalilor otomani, în primul rând spahiilor, călăreții războinici. Țăranii au fost obligați la plata unor impozite directe și indirecte (în natură, muncă sau bani) în folosul statului, respectiv al beneficiarilor desemnați de acesta. Li s-a impus o taxă specială, personală, pentru a-și putea păstra credința creștină, obligația încetând în cazul în care îmbrățișau Islamul.

Luptele interne din Bizanț și din țările balcanice, descentralizarea acestor state atinse de fărmițare au permis otomanilor să manevreze ajutând pe unii contra altora, pentru a-i distruge mai apoi rând pe rând. Din simple instrumente, otomanii au trecut la o expansiune pe cont propriu, susținută de entuziasmul religios al gazi-ilor. Tendințele expansioniste ale clasei dominatoare otomane au fost sprijinite de un stat centralizat care moștenise proprietatea de stat asupra pământului precum o armată bine organizată care avea o mare mobilitate, un sistem bun de aprovizionare, de comunicații și de informații, precum și un corp de armată permanentă cu soldă în numerar, inițiat încă de Orhan I, și organizat în 1361-1362 de Murad I după modelul selgiucizilor.

Astfel putem spune că suveranitatea otomană reprezintă dreptul sultanului de a exploata și apăra toate sursele de bogăție și de a menține echilibrul între clasele sociale și comunitățile etnico-religioase. Prima clasă socială aparținea dregătorilor, iar o funcție importantă de a menține acest sistem erra aceea de întreținerre a cavaleriei.

În același timp, la periferia imperiului s-au dezvoltat structuri sociale mai complexe, ca intermediar între lumea balcanică și restul Europei, iar dominația otomană izolează aproape complet Balcanii de restul Europei și lumea ortodoxă de restul creștinătății. Ortodocșii au trebuit să se adapteze la statutul de locuitori de rangul doi al Imperiului condus de musulmani. Otomanii au considerat rareori Biserica ortodoxă ca fiind un pericol.

1.3. Procesul de renaștere

Imperiul Otoman încetează, de la sfârșitul secolului al XVII-la, de a mai fi o mare forță, ci dimpotrivă devine un obiect de litigiu european. Decăderea militară a otomanilor, mai ales de înfrângerea pe care a suferit-o sub zidurile Vienei(1683), a pus o problemă de succesiune pe care Austria mai întâi, apoi Rusia, încearcă să o rezolve în folosul ei.

Dacă pe parcursul mai multor secole chestiunea orientala fusese o problemă de apărare, cu secolul al XVIII-lea intră intră într-o nouă fază turcii nu mai inspiră teamă, dimpotrivă se manifestă grija pntru menținerea ei. Menținerea Imperiului Otoman apare tot mai mult ca o necesitate stringentă de a menține echilibrul european și de a înlătura ambițiile Rusiei care devine o putere universală și amenință pacea întregii lumi.

Dar ceea ce dădea atât preț moștenirii otomane, era posesiunea Constantonopolului și a strâmtorilor. O credință universal răspândită lega dobândirea acestui oraș și a teritoriului învecinat ideea de hegemonie asupra întregului Orient. ,,Constantinopolul, spunea Napoleon, a fost așezat pentru a fi centrul și sediul dominației universale”. Așa cum s-a spus în termeni excelenți ,,Această chestiune a strâmtorilor, această luptă continuă pentru accesul liber la Marea Neagră sau Egee, se menține de-a lungul secolelor ca elementul invariabil al chestunii orientale orice putere care încearcă să stabilească în mările Levantului o supremație politică sau comercială redeschide eternul focar al discordiei. Din vremea îndepărtată a hegemoniei Atenei la Pontul Euxin până la campaniile Ecaterinei a II-a și la războaiele orientale din secolul al XIX-lea a fost întotdeauna aceeași”.

Prin tratatul de la Karlowitz semnat în 1699, Imperiul Otoman a fost obligat să cedeze o serie de posesiuni europene, printre care și Ungaria. Astfel, expansiunea otomană este oprită, iar turcii au încetat să mai fie o amenințare pentru Austria, care a devenit în schimb puterea dominantă în sud-estul Europei.

Chestiunea orientală s-a acutizat în timpul războaielor ruso-turce din secolul al XVIII-lea. Primul dintre aceste războaie din 1768 – 1774 s-a încheiat cu semnarea tratatului de la Kuciuk-Kainargi, care prevedea amnistierea totala, scutirea de tribut pe 2 ani, limitarea si stabilirea unui tribut fix. De asemenea, acest tratat a permis țarului să devină „protector” al creștinilor ortodocși aflați sub suzeranitatea sultanului și a asigurat Imperiului Rus statutul de putere navală la Marea Neagră.

Dupa Pacea de la Kuciuk-Kainargi, confruntarile dintre Imperiul Rus si cel Otoman au continuat. In 1787 otomanii, nemultumiti de crestera influentei Rusiei in Marea Neagra, au declarat razboi. Tarina Ecaterina a II-a si imparatul Joseph al II-lea au elaborat un plan de impartire a ,,mostenirii” otomane, atragind Regatul Unit, Franța și Prusia, ca sa nu permita afirmarea Rusiei si Austriei ca putere politica, pentru a pastra un echilibru. Austria, tulburata de Revoluția Franceza, sufera de infringeri, si in 1791 incheie pacea de la Sistov. Datorita lui Suvorov, semnarea Tratatului de la Iași din 1792 a dus la creșterea dominației ruse în zona Mării Negre.

Franta si Anglia doreau pastrarea integritatii imperiului, asigurinsu-si suprematia europeana, maritima si coloniala, Rusia – extinderea influentei pâna la Bosfor si Dardanele, asigurarea cu drepturi de navigație liberă în regiune pentru vasele comerciale și militare. Ea se arăta interesată și de apărarea intereselor creștinilor ortodocși din I. O, dat fiind faptul că era cea mai mare putere ortodoxă.

Austria era puterea care se opunea cel mai puternic intereselor rușilor în Imperiul Otoman. Ea se temea că dezintegrarea Imperiul Otoman ar fi dus la crearea mai multor state naționale, ceea ce ar fi dus la creșterea naționalismului în rândul etniilor din imperiu. Din toate aceste motive, Austria și-a făcut un țel principal din menținerea unității Imperiul Otoman.

Rivalitațile de interese dintre puteri s-au acutizat în secolul al XIX-lea, în conditiile afirmării naționalităților creștine din Balcani. Lupta lor națională s-a intensificat ca o consecintă a abuzurilor administratiei otomane, influenței Revoluiei Franceze și implicarea Rusiei, care s-a afirmat ca protectoare a creștinismului.

Între 1804-1814 a avut loc insurectia sârbilor sub conducerea lui Karagheorghe. În 1815 se formează Serbia modernă, recunoscându-se suveranitatea Serbiei de către Înalta Poartă. Proclamația lui Karagheorghe făcută publică la Belgrad reprezintă cel mai important moment al revoluției chemindu-i pe sârbi la unitate, unde se sublinia importanța principiilor libertății religioase, respectării istoriei naționale și a statului de drept. A fost fondat Principatul Serbiei, cu propriul parlament, guvern, cu propria constituție și casă regală. Din punct de vedere social, revoluția a introdus valorile societății burgheze.

În 1821 grecii s-au ridicat la luptă împotriva ocupației puterii suzerane – Imperiul Otoman, luptele luând un caracter al razboiului de independență.

Tratatul pentru pacificarea Greciei a fost semnat pe 6 iulie 1827 de către reprezentanții Regatului Unit, Regatului Franței și Imperiului Rus la Londra. Tratatul își propunea să pune capăt conflictului și vărsărilor de sânge, dar implica și interesul fiecărui semnatar pentru ocuparea unei poziții cât mai bune pentru putere în răsăritul Mediteranei. Astefel, la Navarino în 1827, cele trei forte reunite au distrus flota turco-egipteană. Încercuirea Adrianopolului de catre armata rusă l-a obligat pe sultan sa încheie Tratatul de la Adrianopol din 1829, prin care se recunoștea independența Greciei, autonomia Principatelor și a Serbiei, libertatea de navigație pe Dunare și în strâmtoarea Dardanele pentru navele comerciale rusești.

Razboaiele turco-egiptene au generat noi complicații între puteri. Prin Tratatul de la Unkiar-Iskelessi din 1833, țarul promitea sultanului ajutor militar, în schimbul închiderii strâmtorilor pentru navele străine. În 1841, prin pacea turco-egipteana și a Convenției strâmtorilor, se interzicea accesul navelor de război în strâmtori și anula tratatul anterior.

În 1858 este semnată Convenția de la Paris, care pune Principatele Unite sub suzeranitate otomană și sub garanția colectivă a Marilor Puteri, având drept de a alege domnitorul, capitala, stema. Prin dubla alegere a lui Al. Ioan-Cuza, Romania și-a deschis calea spre independență.

O dată cu rascoala popoarelor slave din Balcani din 1875, au aparut contradicții între marile puteri (Anglia -Rusia, Austria -Rusia), care aveau interese în această regiune. Bismarck a facut tot posibilul pentru a atrage Rusia în război contra Turciei, aceasta consolidindu-și influența în Balcani, după războiul franco-prusac.

Creșterea influenței Rusiei în Balcani a provocat nemulțumirea Marilor Puteri. Pentru a le ameliora, în 1878 se semnează Tratatul de la Berlin, care revizuia prevederile Tratatului de la San Stefano. În acest context, prin Tratatul de la Berlin, România devenea un stat suveran, egal în drepturi cu celelalte state independente. Erau recunoscute României: Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor, se recunoștea independența Serbiei, Muntenegrului și României, cu condiția acordării drepturilor de cetățenie și locuitorilor de altă religie decât cea creștină. Județele Cahul, Izmail și Bolgrad erau încorporate din nou Rusiei țariste. Principatul autonom Bulgaria era simțitor micșorat. Se constituia provincia autonomă Rumelia, condusă de un guvernator creștin, numit de Sublima Poartă. Austro-Ungaria primea spre administrare Bosnia și Herțegovina , iar Marea Britanie lua Insula Cipru, în urma unei înțelegeri cu Turcia. Se creau condițiile pentru desăvârșirea unității naționale de stat prin unirea celorlalte teritorii românești aflate sub dominație străină: Transilvania, Bucovina și Basarabia.

Din aspectele negative se pot mentiona: creștinii din Macedonia erau din nou sub stapânirea otomanș, problema Rumeliei a tensionat relațiile dintre bulgari si sârbi. Astfel începe, la 30 iunie 1913, al Doilea Razboi Balcanic, prin navalirea Bulgariei asupra Serbiei. Contra Bulgariei au intrat în lupta Romania, Turcia, Grecia. Bulgaria a suferit o înfrangere totală și a pierdut o mare parte din teritoriu. Aceasta a determinat aderarea definitivă a Bulgariei la alianța austro-germană.

Astfel, problema orientală a constituit un imbold important spre declanșarea numeroaselor neîntelegeri între state, care mai apoi au dus la declanșarea Primului Razboi Mondial.

*

Ceea ce s-a numit în istoriografie drept chestiune, problemă sau criză orientală este un fenomen istoric complex, care a dat naștere unor numeroase controverse. În vocabularul diplomației engleze, termenul de chestiune orientală nu a fost inclus până în perioada războiului grec de independență (1831-1832). Istoricii englezi au avansat numeroase definiții, dintre care amintim pe cele ale lui W.Miller care considera că ,,chestiunea orientală poate fi definită ca problema umplerii golului creat de dispariția treptată a Imperiului Otoman din Europa”, în timp ce lordul Morley credea că este vorba despre ,,triunghiul complicat,înșelător și întrețesut de interese conflictuale, popoare rivale și credințe antagonice care se ascunde sub numele facil de chestiune orientală”.

Alți istorici, de la Jacques Ancel la Andrei Oțetea, dfinesc chestiunea orientală ca fiind un proces al dizlocării Imperiului Otoman, al emancipărilor popoarelor subjugate și al intervenției politico-militare a marilor puteri interesate în ,,despuierea omului bolnav”.

Pentru Franceso Ercole, esența chestiunii orientale se compune din aspecte variate politice, etnice, economice, religioase, relative la regiunile care, după ce au încetat să facă parte din Imperiul Bizantin, au format între secolele al XV-al XVI-lea baza teritorială a Imperiului Otoman. M. Lheritier era de părerea că ,,problema orienală, care nu apărea decât ca o chestiune teritorială și politică, consistă în fond din jocul tuturor forțelor care concurează în viața Orientului”.

Constantin Șerban considera că problema orientală însemna pentru popoarele din Răsăritul Europei ,,emanciparea politică și economică și crearea unui climat favorabil pentru desăvârșirea unității lor statale”

Una din problemele cele mai controversate în istoriografia problemei orientale este cea a începuturilor. J.A.R.Marriot o rezolvă simplu ,,Problema Orientală s-a născut din ciocnirea pe pământurilor sud-estului european a obiceiurilor, ideilor, prejudecăților din vest cu cele din est”. În Antichitate este reprezentată de luptele dintre greci și perși, apoi dintre romani și regatele elenistice, iar mai târziu, în evul mediu, de ciocnirile dintre islam și creștinătate. S.M.Soloviev, reprezentantul curentului zapadniki, considera că problema orientală a apărut atunci când europeanul a înțeles deosebirile dintre Europa și Asia, dintre culturile celor două continente, adică în perioada Greciei antice. Pentru slavofili, al căror reprezentant este Danilevski, chestiunea orientală este lupta dintre lumea germano-romano, catolică și lumea greco-slavă, ortodoxă, declanșată odată cu marea schismă.

Capitolul II

După căderea Imperiului Bizantin datorată Imperiului Otoman în 1453, majoritatea Greciei a cazut în mâinile turcilor. În acest timp, au fost multe încercări din partea grecilor de a se revolta pentru a obține independența de sub otomani. În 1814, o organizație secretă denumită Philiki Eteria (Eteria sau Societatea prietenilor) a fost fondată cu scopul de a obtine independența Greciei. Filiki Eteria a plănuit să creeze revolte în Peloponez, în principatele dunarene, de asemenea și în Constantinopol și în zonele înconjurătoare. Evenimentele din nord au împins grecii din Peloponez în acțiune în 17 martie 1821. Aceasta acțiune a fost startul acțiunilor revoluționare ale statelor controlate împotriva Imperiului Otoman.

2.1. Grecia

Grecia a intrat sub stăpânire otomană după prăbușirea Constantinopolului (1453). Astfel, la începutul secolului al XVI-lea întreaga peninsulă se afla sub controlul turcilor. Republica Venețiană a reușit să se mențină în Creta, până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, și după această epocă, în Insulele Ioniene, până la începutul secolului al XIX-lea, când acestea au încăput pe mâna lui Napoleon și ulterior a englezilor (1809), formând o Republică a celor șapte insule, despre care se apreciază că a reprezentat embrionul statului grec modern. În tot acest timp, populația grecească s-a bucurat de o oarecare autonomie (mergând uneori și în unele locuri, până la autoadministrare), fiind coagulată în principal în jurul bisericii ortodoxe, conduse de Patriarhul de la Constantinopol, interlocutorul guvernului otoman în privința creștinilor din imperiu.

În Peloponez, situația a ajuns la începutul secolului al XIX-lea asemănătoare celei din Serbia. Comunitățile aveau căpetenii grecești și organe deliberative, care, la rândul lor, alegeau un Senat al peninsulei. În plus, în consiliul permanent al guvernatorului, existau doi musulmani și doi greci.

Tipic pentru acea epocă, societatea era dominată de marii proprietari și de clerici, care, date fiind privilegiile de care se bucurau, nu manifestau ostilitate față de autoritățile otomane Primele manifestări de independență s-au manifestat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, evident sub influența ideilor Revoluției Franceze. E de reținut figura simbolică a lui Rhigas, care a încercat să mobilizeze populația lansând un cântec inspirat de Marseilleza și care a fost executat de turci. Firavul său demers a rămas fără urmări imediate.

Mișcarea grecească, izbucnită în al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, s-a diferențiat de cea sârbească, în principal, prin două aspecte. În primul rând, ea a atras mult mai multă simpatie în plan internațional, existând chiar opinia că ajutorul occidental ar fi contat chiar mai mult decât forțele autohtone. În al doilea rând, mișcarea a fost foarte divizată, având adesea aerul unui război civil între grupări locale, organizate pe baze regionale, sociale sau mânate de dorința de dominație. Simplificând, se poate aprecia că marele clivaj a fost cel dintre căpeteniile locale și cele din diaspora grecească (Rusia, Principatele Române, Constantinopol ș.a.).

În timpurile acestea de slăbiciune a autorităților centrale, regiunile rurale din Balcani au trecut sub controlul grupurilor de briganzi, care atacau fără deosebire localitățile creștine și pe cele musulmane. Aceștia erau „klefții” (κλέφτες), haiducii eleni. Pentru că sfidau puterea otomană, klefții erau admirați și au ocupat o poziție specială în folclorul elen.

Pentru ca să răspundă atacurilor klefților, otomanii au autorizat și formarea unor miliții ale voluntarilor creștini, care urmau să asigure securitatea zonelor rurale. Membrii acestor miliții au fost cunoscuți ca armatoloi (αρματολοί), iar zonele pe care le controlau, în special pasurile montane, au primit numele de armatolik. Cea mai veche miliție rurală a fost înființată în Agrafa, în timpul domniei sultanului Murad al II-lea.

Delimitările dintre klefți și armatoloi nu erau, tocmai, clare, cei din urmă trecând adesea în tabăra adversă pentru a smulge mai multe beneficii de la autorități și, prin urmare, alt grup de klefți erau apoi desemnați ca armatoloi pentru a se confrunta cu predecesorii lor.Până în cele din urmă, klefții și armatoloii au format o elită provincială, deși nu o clasă socială, ai căror membri urmau să se unească pentru un țel comun. Odată cu trecerea vremii, poziția armatoloilor a devenit una ereditară, iar unii căpitani au început să administreze regiunile armatolik ca pe propria lor proprietate. Aceștia au concentrat în mâinile lor o mare putere, integrându-se în rețeau clientelară care forma administrația otomană. Unii dintre căpitani au reușit chiar să stabilească un control exclusiv în regiunile armatolik de care răspundeau, ceea ce a forțat Înalta Poartă să încerce în mai multe rânduri, fără succes, să schimbe situația. Până la izbucnirea Războiului de independență existau mai mulți armatoloi extrem de puternici în Rumelia, (Tesalia, Epirus și Macedonia sudică). Generalul Yannis Makriyannis a afirmat în memoriile sale că armatoloii și klefții, care erau în acea vreme singurele formațiuni armate de care dispuneau grecii, au jucat un rol crucial în revoluția elenă și pot fi considerați pe bună dreptate „fermentul libertății”.

Eteria, sub numele său complet Philike Hetairia (Societatea prietenilor), a fost o organizație revoluționară formată la Odessa, în special din negustori mărunți, cu puține elemente din elită. Având ca scop provocarea unei revoluții generale în Balcani, ei început să coopteze greci din alte țări (Principate, Imperiul Otoman) și chiar lideri ai altor popoare, cum a fost cazul lui Karagheorghe, care, în 1817, s-a întors în Serbia pentru a populariza cauza Eteriei. Întrucât a intrat în conflict cu principele Miloš, care căuta apropierea de sultan, el a fost asasinat în scurt timp.

Gruparea era organizată după tipic masonic, cu o ierarhie riguroasă și cu reguli stricte deconspirativitate. Însăși persoana liderului suprem (arche) era învăluită în mister, existând zvonul că acesta ar fi fost însuși țarul Alexandru I. Conducerea a fost încredințată inițial lui Ioannis Capodistria, ministru de externe al Rusie, care însă a refuzat. A fost ales apoi generalul Alexandru Ipsilanti, aghiotant imperial. În 1818, cartierul general a fost mutat mai aproape de proiectatul teatru de operațiuni, la Constantinopol, unde exista influenta comunitate grecească din Fanar.

Eteriștii se bazau în primul rând pe sprijinul rus, dată fiind influența pe care o aveau asupra țarului și veleitățile acestuia de protector al creștinilor din Imperiul Otoman. Cum în Grecia era imposibil de ajuns rapid și cu o armată numeroasă și cum Serbia ieșise din schemă din cauza atitudinii principelui Miloš, eteriștii au ales Principatele române ca loc de pornire a revoluției. Acestea prezentau, în plus, mai multe avantaje: domniile erau asigurate de fanarioți, mulți dintre ei apropiați de mișcare, clasa superioară, boierească, era și ea puternic infiltrată de greci; la fel și clerul înalt (multe mănăstiri erau închinate Sfântului Munte). De asemenea, influența otomană era mai redusă comparativ cu sudul Dunării și zona devenise loc de refugiu pentru mulți rebeli balcanici. Nu în ultimul rând a contat și mișcarea organizată de Tudor Vladimirescu, care, în primă fază, a fost apropiat de Eteria.

Acțiunile au fost declanșate în primăvara anului 1821, mizându-se pe cooperarea lui Tudor, pe faptul că turcii erau ocupați cu reprimarea rebeliunii lui Ali Pașa și pe informațiile că, în scurt timp, va izbucni o revoluție și în Grecia. Rușii nu au acordat însă ajutorul sperat, ba chiar au dezavuat manifestările, întrucât țarul, membru al Sfintei Alianțe după 1815, își luase angajamentul de a contribui la reprimarea oricărei acțiuni care ar fi putut aduce o schimbare a statu quo-ului european.

În aceste circumstanțe, relațiile greco-române au început să se deterioreze, culminând cu acuzația de trădare adusă de eteriști lui Vladimirescu, cu răpirea și cu executarea acestuia la 27 mai. Nu după mult timp, și Batalionul Sacru (detașamentul de elită al eteriștilor) a fost înfrânt de trupele turcești, la Drăgășani, prima parte a revoluției luând astfel sfârșit. Ipsilanti a emigrat în Austria, unde avea să rămână nouă ani. Eteriștii au reușit să ajungă și în peninsulă, dar au jucat un rol mai degrabă marginal în război.

Cu toate pregătirile eteriste, s-a apreciat adesea că declanșarea războiului de independență al grecilor nu a izbucnit atât din dorința lor, cât dintr-un conflict colateral, între Poartă și guvernatorul rebel al Ioaninei (Epirului), Ali Pașa. După ce furnizase Constantinopolului informații cu privire la Eteria, în 1820, în condițiile amenințării trupelor turcești, el a încercat să își atragă sprijinul populației și, mai ales, al căpeteniilor grecești. Totuși, aceștia au ajutat inițial armata otomană până când Ali s-a retras în fortăreața Ioanina. Abia atunci când turci, aflați pe poziții mai favorabile, au început să devasteze teritoriul, grecii au început să întoarcă armele.

Cu toate că Eteria împânzise zona, acțiunile de aici nu au fost coordonate cu cele eteriste. În 1821, condițiile în care revolta părea iminentă, autoritățile otomane au convocat notabilitățile grecești la o întrunire pentru a le verifica loialitatea, dar odată cu izbucnirea ostilităților – conduse de episcopul Ghermanos din Patras și Petrobey Mavromichalis din Kalamata – cu toții au fost reținuți ca ostateci. În scurtă vreme, noi cete țărănești conduse de căpetenii locale s-au alăturat insurgenților.Într-o primă fază, trupele otomane distrase de revolta din Valahia, de rebeliunea lui Ali și de un război în Persia, nu au reacționat dur.

Grecii au masacrat, în unele locuri, populația musulmană civilă (octombrie 1821) ceea ce atras din partea turcilor o reacție de același. În aprilie 1822, un grup de ieniceri l-au spânzurat pe Patriarh și câțiva episcopi, iar în perioada următoare au început exterminări ale populației grecești, cel mai cunoscut fiind masacrul din Insula Chios care a terifiat Occidentul. Până în vara lui 1822, revoluționari au reușit să controleze Peloponez-ul, insulele Hydra, Spetsai și Psara și la nord de Corint, Atena, Teba și Missolonghi. După acestă dată, otomanii – eliberați de presiunea lui Ali Pașa, au început să atace Peloponez-ul.

Cretanii au participat în număr mare la revoluție, dar nu au reușit să se elibereze de sub dominația turcă datorită intrevenției forțelor egiptene. Creta avea o lungă tradiție a luptelor antiotomane. O răscoală a creștinilor de pe insulă din 1821 a fost înăbușită în sânge de turci, care au executat mai multe capete ale bisericii ortodoxe de pe insulă, considerați organizatorii și conducătorii rebeliunii. Sultanul Mahmud al III-lea a fost obligat să ceară sprijinul vasalului rebel și rival, pașa Egiptului, căruia i-a oferit controlul asupra „Pașalîcului Cretei”. Armata egipteană a debarcat pe insulă în 1824, iar Ibrahim și-a asumat obligația să înăbușe rebeliunea.

Insula Creta a fost scena luptelor și atrocităților războiului cretano-egiptean între 1821 și 1828. În cele din urmă, musulmanii au fost alungați în fortificațiile orașelor de pe coasta de nord și numeroși dintre ei au pierit de boli și foame în acest timp. În același timp, și creștinii cretani au suferit pierderi umane importante.

Încă de la începutul revoluției, succesul războiului naval a fost vital pentru greci. Dacă grecii nu ar fi reușit să contracareze acțiunile flotei otomane, aceasta ar fi fost capabilă să aprovizioneze garnizoanele turce izolate și să asigure debarcarea de trupe din provinciile asiatice ale Imperiuluiu Otoman. Eșecul acțiunilor navale ale grecilor ar fi dus la zdrobirea insurecției. Flota elena a fost înzestrată în principal de locuitorii bogați ai insulelor egeene, în special a celor de pe trei insule: Hydra, Spetses și Psara. Fiecare insulă a echipat, a asigurat echjpajul și a întreținut propria escadră, aflată sub comanda unui amiral local. În ciuda faptului că erau încadrate cu marinari experimentați, navele grecești nu erau construite ca neve de război, fiind echipate doar cu tunuri ușoare deservite de marinari civili. Flota elenă lupta împotriva unei flote otomane, care se bucura de anumite avantaje. Astfel, navele erau construite ca vase de lupte, deservite de echipaje de marinari militari, se bucurau de sprijinul întregului aparat de stat otoman. În plus, flota otomană era condusă în mod unitar de Kaptan Pasha. Flota otomană era compusă din 23 de corăbii de linie dotate cu 80 de tunuri și 7 sau 8 fregate cu câte 5o de tunuri, 5 corvete cu câte 30 de tunuri și aproximativ 40 de bricuri cu câte 20 de tunuri.

În aceste condiții, grecii au luat hotărârea să folosească corăbiile incendiare (în limba greacă: πυρπολικά ori μπουρλότα), care se dovediseră eficiente în timpul acțiunii lui Orlov din 1770. Primul test a fost făcut la Eresos pe 27 mai 1821, când o fregată turcă a fost distrus în urma atacului condus de Dimitrios Papanikolis. Grecii au descoperit o armă eficientă împotriva vaselor otomane. În anii care au urmat, succesele corăbiilor incendiare au crescut încrederea grecilor în ele. Ele au fost folosite și în bătălia navală în care a fost distrus vasul-amiral otoman de către Constantine Kanaris la Chios. Grecii au folosit în total 59 de corăbii incendiare, 39 dintre ele fiind folosite în atacuri încununate de succes. De asemenea, au fost folosite și atacurile convenționale, în timpul cărora căpitani precum Andreas Miaoulis, Nikolis Apostolis, Iakovos Tombazis sau Antonios Kriezis au obținut succese notabile. Primele victorii ale flotei elene împotriva împotriva otomanilor la Patras și Spetses a crescut enorm încrederea echipajelor corăbiilor grecești și a contribuit mult la succesul insurecției din Peloponez.

Cu toate acestea, până în 1825 grecii au reușit să își mențină pozițiile. În decembrie 1822, o adunare întrunită la Epidaurus a creat un guvern, în frunte cu fanariotul Alexandros Mavrocordatos, iar o lună mai târziu a fost adoptată și o constituție, după modelul celei a Directoratului francez (puterea executivă a fost încredințată unui comitet format din cinci persoane).

La puțin timp, Mavrocordatos s-a retras la Missolonghi. În paralel, s-a consolidat o nouă grupare condusă de Demetrios Ipsilanti (fratele lui Alexandru) și de comandantul militar Theodoros Kolokotronis. Ei aveau cartierul general l Kranidi, controlau orașul Nauplion și aveau strânse legături cu trupele lui Hydra și Spetsai. Aceasta din urmă și-a asigurat un avantaj după primirea unui împrumut britanic (1824). Spre sfârșitul anului a izbucnit un conflict deschis între grupările Rumelia și din insule împotriva celor din Peloponez. În 1825, situația părea insolvabilă. Sultanul a apelat la serviciile lui Ali Mohamed pentru a elibera Grecia. Acesta cerea în schimb posesiunea Cretei, pentru sine, și postul de guvernator al Peloponez-ului pentru fiul său. Până în vara anului 1826, Missolonghi și Atena au fost cucerite de egipteni. Era clar că fără un masiv ajutor extern, revoluția era terminată. În primii ani ai război, marile puteri au rămas în expectativă. Rusia era prinsă între angajamentele luate în cadrul Sfintei Alianțe și dorința de a-și impune hegemonia în Balcani. Încă din 1821, rupsese relațiile diplomatice cu Imperiul Otoman, iar masacrele comise de turci păreau inadmisibile. Cu toate acestea, a evitat o vreme implicarea directă.

Guvernul britanic oscila de asemenea între filoelenismul populației, pe de o parte, și teama de influența rusească în zonă și dorința de a menține intact Imperiul Otoman, pe de alta. În cele din urmă, premierul Canning (ulterior prim-ministru) a optat pentru varianta de compromis a creării unui stat grec autonom sau chiar independent, cu singura condiție ca acesta să nu cadă în sfera de influență a Rusiei. Împrumuturile acordate grecilor a fost o formă de a-i interesa pe bancherii londonezi de problemele zonei.

În Franța, regele Carol al X-lea, deși filoelen, ezita să se implice și a fost nevoie de presiunea grupărilor liberale pentru a se hotărî. Până în 1826, singurul sprijin de care au beneficiat grecii a fost cel al voluntarilor occidentalii (printre care celebrii poeți englezi Shelley și Byron, care a și murit la Missolonghi) și al regelui Ludwig I al Bavariei.

Abia în aprilie 1826, ducele de Wellington, partcipant la ceremonia de încoronare a țarului Nicolae I, a încheiat cu acesta din urmă protocolul de la Petersburg, prin care cele două puteri își luau angajamentul de a media între poartă și beligeranți pentru crearea unui stat grec autonom. În noile condiții, Imperiul Otoman, care trecea printr-o nouă criză internă, a fost obligat să încheie Convenția de la Akkerman, care consfințea practic protectoratul rusesc asupra Principatelor și a Serbiei.

În iulie 1827, la Londra, Anglia, Franța și Rusia au semnat un tratat pentru crearea unui stat autonom grec, prin negocieri cu Poarta. Ele au inițiat și o blocadă maritimă, soldată cu scufundarea, în Golful Navarino, a flotei turco-egiptene (octombrie 1827). Ca urmare a acestui act de agresiune, turcii au rupt Convenția de la Akkerman ceea ce a dus la un nou război ruso-turc. Acesta a fost favorizat și de atitudinea rezervată a noului premier britanic, însuși Wellington, care a criticat intervenția de la Navarino. Războiul a început în aprilie 1828, iar până în septembrie anul următor, rușii au reușit să ajungă până la Adrianopol (Edirne) unde a fost semnat tratatul. Cu toate că miza războiului a fost mai mare, el s-a dovedit decisiv pentru soarta grecilor, care nu demult, își pierduseră speranța.

2.2. Crearea statului independent modern grec

Încă din 1827, o adunare națională grecească proclamase republica, propunând președinția lui Ioannis Capodistrias, iar comanda marinei și a armatei unor ofițeri britanici. Capodistrias și-a preluat funcția în 1828 și a încercat să instituie un regim centralist și autoritar, etichetat adesea drept o dicatură. Deși avea sprijinul notabilităților și al armatei lui Kolokotronis, el nu a reușit să câștige sprijin popular.

Deși Tratatul de la Adrianopol recunoștea autonomia Greciei, această situație stârnea încă nemulțumiri: grecii nu mai doreau nici măcar formal suzeranitatea otomană, iar englezii se temeau că noul stat va deveni o unealtă a Rusiei, cu atât mai mult cu cât era condus de un fost ministru rus.

La Londra au început negocieri care au condus spre ideea creării unui independent. Tratatul de la Londra (februarie 1930) a consfințit crearea unui regat independent, dar redus teritorial la Peloponez și Grecia centrală, în fruntea căruia urma să fie pus un prinț occidental. Într-o primă fază tronul a fost oferit lui Leopold de Saxa-Coburg-Gotha, care a refuzat din motive personale, dar și pentru că era terifiat de starea țări. Se pare că la aceasta din urmă a contribuit și Capodistrias (cu știri alarmiste), care dorea să își prelungească guvernarea. El a fost asasinat în octombrie 1831, țara intrând practic în anarhie.

Conducerea a fost preluată de un triumvirat format din Agostinos Capodistrias, Kolokotronis și Kelletis. Căutarea unui rege a constinuat, vehiculându-se chiar numele ducelui de Reichstadt (Napoleon II), la a cărui numire s-a împotrivit Metternich.

Regele desemnat de marile puteri, Othon I de Bavaria, a venit in Grecia in 1833. stabilimdu-și capitala în Nauplion. Fiind minor, regele Ludwig i-a asociat un consiliu ce regență format din oameni foarte capabili și cu expenenta in administratia Bavariei – Armansperg președinte, von Maurer, jurist, gen. von Heidecik, von Abel secretar, Greiner, consilier.

Consiliul de regență a inceput organizarea unei administratii unitare și centralizate dupa modelul napoleonian. În pofida disensiunilor, Armansperg și-a mentinut influența pană în 1837, cand a fost înlocuit de von Rudhardt, iar prim ministru a devenit Constantin Zographos, primul grec în aceasta funcție.

Deși grecii au dorit un regim constitutional în timpul revolutiei, marile puteri și curtea Bavariei au preferat o monarhie absolută. Ierarhia administrativă era controlată de bavarezi, deși exista și un consiliu ministerial, format din greci, dar nu avea nici o putere. Consiliul de regentă a organizat administratia locaiă. A organizat biserica natională, armata și flota, sistemul de învațământ și instituțiile financiare ale țării. Preocuparea majoră a fost înlocuirea formelor de autoguvernare locală create de revoluți.

Cea mai gravă problemă cu care s-a confruntat noul stat a fost cea fnanciară. Susținerea unei administrații moderne într-o țară cu resurse limitate s-a dovedit dificilă pentru autorități, care nu au schimbat prea mult sistemul fiscal față de perioada otomană. Mai ales perceperea impozitelor a generat abuzuri și corupție, facând ineficient sistemul. Deși Grecia era o monarhie absolută, sistemul de guvernământ nu a fost represiv, a favorizat formarea și activitatea partidelor politice.

In primele doua decenii de la cucerirea independentei, partidele s-au delimitat în funcție de opțiunea pentru una din puterile protectoare. Scena politică a fost dominată de 3 partide, ale căror origini trebuie însa căutate în perioada revolutionară: partidul britanic, partidul rus și partidul francez.

Până la razboiul Crimeii cel mai popular a fost Partidul francez, condus de Ianis Kolletis, care a sustinut o politică de expansiune națională; al doilea partid ca influența a fost Partidul rus (Napist), care a susținut o linie conservatoare și ortodoxă. Problema reglementării puterilor în stat printr-o constituție, susținută de Partidul britanic, a devenit preocuparea principală în viata politică internă.

În 1843 a avut loc o lovitura de stat, realizată de armata, susținută de Partidul britanic, cel rus și parțial de cel francez, având ca scop limitarea puterilor regelui printr-o constituție. Grecia a devenit monarhie constituțională. După lovitura de stat s-au succedat guvernele Metaxas, apoi Mavrokordatos-Trikoupis. După adoptarea constituției, alegerile au fost castigate de Kolletis, care în coaliție cu Metaxas sau numai singur a condus până în 1847, când a murit. A avut o susținere populară deoarece a promovat programul național – Megale Idea (Marea Idee), care susținea unificarea tuturor teritoriilor grecești.

Lovitura de stat din 1862, înfaptuită de tineri ofițeri și susținută de oameni poliției din opoziție, a condus la rasturnarea lui Othon, care s-a refugiat în Bavaria. Consiliul de regență, constituit din Voulgaris, Kanaris și Venizelos Roufos, a format un nou guvern, din care cele mai importante personalități au fost Delegheorghis, Zaimis și Al. Koumoundouros.

La propunerea Marii Britanii, cele trei puteri protectoare 1-au acceptat ca rege pe printul George din dinastia daneză, care a devenit George I de Grecia și a domnit până în 1913 cu mult succes.

În martie 1863 adunarea natională constituantă 1-a acceptat cu titlul de rege ai elenilor, ceea ce desemna ca supuși ai săi și grecii din afara regatului.

Adunarea națională a elaborat o noua constituție, conforma opțiunilor forțelor interne grecești, după modelul Constituției belgiene din 1831. Noua constituțe prevedea un parlament unicameral, ales prin sufragiu universal masculin, direct și secret. Unica camera a parlamentului avea 150 membri, aleși pe 4 ani; miniștrii erau subordonați parlamentului. Regele avea puteri destul de mari, numea și destituia miniștrii, avea dreptul de a dizolva camera, de a declara razboi și încheia tratate. Constituția a fost ratificată în 1864. Primele guveme ce au condus Grecia pe baza acesteia au fost guvernul Kanaris in 1864, înlocuii de guvernul Koumoundouros în 1865. A urmat o perioada de instabilitate politică între 1864-1881, când s-au succedat 9 scrutine și 31 de guverne. Sistemul politic s-a diversificat, constituindu-se un sistem multipartidist, chiar dacă numitele partide erau niște facțiuni formate în jural unor personalități.

Capitolul III

3.1. Crearea statului modern sârb

Primul pas în crearea statului sârb a fost generat de o revoluție națională activă între 1804 și 1835, perioadă în care acest teritoriu a evoluat de la o provincie otomană într-o monarhie constituțională și o Serbie modernă. Prima parte a perioadei, 1804-1815, a fost marcată de o luptă violentă pentru independența față de Imperiul Otoman cu două revolte armate, care se încheie cu un armistițiu. Perioada de mai târziu (1815-1835) a cunoscut o consolidare pașnică a puterii politice, culminând cu recunoașterea dreptului ereditar și extinderea teritorială a tinerei monarhi. Adoptarea primei Constituții din 1835 a abolit feudalismul și iobăgia. Aceste evenimente au marcat temelia Serbiei moderne.

Izbucnirea insurectiei sarbe a fost strans legata de problema ienicerilor. Pentru a contrabalansa puterea acestora, guvernatorul Belgradului Hadji Mustafa Pașa a sustinut politica de cooperare cu populația locala. Sultanul a ficut noi concesii sarbilor in domeniul organizarii militare. Aceasta alianta dintre otomani și creștini a dus la infrangerea lui Pasvanoglu.

Schimbarea raportului de forte la Constantinopol in favoarea conservatorilor a pus capat politicii de colaborare a administratiei locale cu sarbii, cu urmari dezastruoase pentru localnici. lenicerii susținuti de Pasvanoglu au revenit la Belgrad, Mustafa Pașa a fost asasinat.

In februarie 1804, 300 de notabili sarbi s-au întrunit la Orasac și 1-au ales pe Karagheorghevici comandant, declanșand astfel insurectia sârbă. În aceasta fază a insurecției, liderii au negociat cu autoritățile otomane un program limitat la recunoașterea drepturilor de autonomie: îndepărtarea ienicerilor, armistie generală, titlul de Knez suprem pentru Karagheorghevici, cu autoritate peste întreaga populație din pașalac, care să-i reprezinte în fata autoritatilor otomane. În 1805 sultanul Selim a renunțat la cooperarea cu sârbii, trimițând două armate împotriva insurgenților. Insurecția își modifica astfel caracterul, dintr-o acțiune îndreptată împotriva ienicerilor se transformă într-o mișcare împotriva dominației otomane. Insurgenții au intrant armatele turcești în luptele de la Iuvankovac (1805), Misar și Deligrad (1806), eliberand întregul pașalac și în ianuarie 1807 au cucerit Belgradul.

Izbucnirea războiului ruso-turc în 1806 a schimbat situația internațională a insurectiei. Poarta a acceptat să facă concesii, recunoscând cererile sârbilor. Rusia a încurajat rezistența sârbilor, care, în noua conjunctură, au cerut independență deplină.

Evoluția evenimentelor depindea, însă, în mare masură de situația internațională. Apropierea ruso-franceză a avut urmări nefaste pentru sârbi, Armistițiul încheiat de Poarta cu Rusia a lasat insurecția descoperită din punct de vedere militar. La Constantinopol Selim III a fost înlocuit cu Mahmud II. Pe plan intern, Karagheorghevici s-a confruntat cu o acțiune de opoziție, care a căutat sa-i limiteze puterile. În 1808 el s-a declarat prinț ereditar, dar a acceptat sa colaboreze cu un consiliu de guvernămant. In aceste condiții ofensiva sârba a fost înfrantă la Niș, insurecția a trecut la defensivă pe toate fronturile. În iunie 1810 trupele rusești au intrat în Serbia și a început o mai bună cooperare militară ruso-sârbă. Tratatul de pace de la București a oferit sârbilor mult mai puțin decât le-au acordat otomanii la început, dar pentru prima oară într-un tratat internațional înscria o anumită autonomie pentru sârbi. În același timp, tratatul semnifica negația statului creat de insurgenți, deoarece prevedea revenirea otomanilor în Serbia.

Insurgenții au respins prevederile tratatului, continuând lupta pentru independență deplină. Eliberat pe toate fronturile, guvemul otoman și-a concentrat fortele împotriva Serbiei. Trei armate au atacat simultan din Bosnia, Niș și Vidin iar în octombrie 1813 au ocupat Belgradul. Cea mai mare realizare a insurecției a fost formarea unui nucleu al statului modern, creând o serie de instituții care și-au asumat prerogativele acestuia: adunarea natională, care a funcționat ca organ legislativ, promulgând reglementările cu caracter constituțional din 1808 și 1811, a statuat situația constituțională a lui Karagheorghevici, Consiliul de administrație, creat în 1805, a funcționat ca un guvem central. S-au realizat progrese în domeniul instrucției, s-a creat Marea Școală. Revoluția a ruinat sistemul feudal otoman, a trecut numeroase proprietăți în mâinile sârbilor. Revoluția a realizat internaționalizarea problemei sârbești.

În 11/23 aprilie 1815 a izbucnit a doua insurecșie, condusă de Șefpe Milos Obrenovici. Turcii au fost înfranti la Rudnik, Palez și Cacak, iar teritoriul Serbiei a fost eliberat. Recunoașterea acestor aspirații la autonomie s-a facut prin convenda din 1826 de la Ackerman, tratatul de pace de la Adrianopol și hatișeriful otoman din 1730. În egală masură insurecța sârba a avut un putemic ecou în Balcani. Mișcarile otomane din teritoriile bulgare, susținute militar de comandanții sârbi, au fost, în fapt, o prelungire a insurectiei sârbe. Izolați după pacea de la Pressburg, sârbii au decis sa se sprijine pe forțele răsculate din Balcani.

Capitolul IV

4.1. România – afirmarea statului modern român

Secolul al XVIII-lea și prima jumatate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societății românești într-o nouă fază a evoluției sale istorice, identificată prin apariția semnelor certe ale modernizării și afirmarea conștiinței necesității unității politice naționale. Elita politică constituita în ,,partida națională”, receptivă la modelul occidental, a identificat atunci modalitațile potrivite pentru emanciparea națiunii române din teritoriile aflate sub dominație habsburgică și țaristă și a statelor românești din zona extracarpatică. Românii, la fel ca germanii, italienii își doreau propriul stat național.

Implinirea acestei aspirații s-a facut treptat, pe fondul mutațiilor petrecute în societatea românească (dezvoltarea economică, modernizarea instituțională, afirmarea noii elite politice animate de spiritul vremii, dezvoltarea culturii) și în raport de contextul european. Au existat mai multe etape: mițcarea reformatoare de până la jumatatea secolului al XIX-lea, Revoluția de la 1848, formarea statului național român (1859), caștigarea independenței de stat (1877-1878), desavarșirea unirii (1918).

Statul roman modern, înainte de a deveni o realitate instituțională, a fost imaginat ca proiect politic de generații întregi de gânditori sau de practicieni ai politicii. Acest proiect a început să se contureze în secolul al XVIII-lea, devenind din ce în ce mai complex pe măsura ce diferite aspecte ale sale treceau din planul ideilor în cel al realizărilor efective. Proiectul politic al statului roman modern s-a raportat întotdeauna, pe de o parte, la realitățile autohtone, pe de alta parte, la raportul de forte dintre marile puteri ale timpului. Formulat inițial ca alternativă la regimul fanariot, a avut o importantă conotație națională.

Contestarea domniilor fanariote s-a facut pe calea pamfletelor și a memoriilor politice. Momentele de varf ale producției și raspândirii acestora se inregistrează în anii 1769-1774 (internaționalizarea problemei orientale, prin asumarea de catre Rusia a rolului de protectoare a creștinilor din Imperiul Otoman) și 1821-1831. Reformele preconizate vizau, în primul rand, reorganizarea administrativă ți refacerea potențialului distrus al țpării, prin desființarea venalității slujbelor, instituirea unui sistem modern de retribuire a dregatorilor și introducerea responsabilitatii lor, sistem fiscal rational și eficient, liberalizarea comerțului, sprijinirea dezvoltarii meștesugurilor și a manufacturilor, dezvoltarea învățamântului, apararea proprietății, egalitatea tuturor cetățenilor în fața legii, libertatea cuvantului, a tiparului, a dreptului de asociere și de deplasare în afara granitelor.

În ceea ce priveste forma de guvernământ, majoritatea covârșitoare a autorilor optează pentru un regim monarhic în varianta sa românească, respectiv domnia. Ca tipuri de regim monarhic, se propun absolutismul, cu varianta despotismului luminat sau domnia marginita (constituțională). Teoria domniei constituționale se bucura de o larga popularitate în ambele Principate.

Întreaga construcție politică pe care o propuneau autorii memoriilor și programelor politice era una de tip reformist, în care opera de reasezare a societații trebuia înfaptuita de carmuire. În 1802, de exemplu, Dimitrie Sturdza, membru al elitei moldovene, a alcatuit un proiect intitulat ,,Plan sau o forma de obladuire republiceasca aristodemocraticeasca”. Forma de guvernământ propusă era republica, pe care trebuia să o conducă boierimea grupată, potrivit principiului separării puterilor, în trei divanuri: Divanul cel Mare, organul suprem de guvernare, format din marii boieri, Divanul Pravilnicesc, cu rol legislativ si compus din boieri cunoscători ai pravilelor, Divanul de Jos, cu rol financiar, alcatuit din deputați aleși prin vot indirect. Idei moderne erau promovate în politica economică și culturală precum și referitor la exercitarea drepturilor și libertatilor cetățenești (programul prevedea libertatea economică, dreptul fetelor de a beneficia de aceeasi instructie ca si baieți, garantarea libertatii individuale prin interzicerea arestarii fără o cercetare prealabila și judecată, interzicerea încasării altor dări în afară de cele prevazute în bugetul statului etc.).

Chiar domnii fanarioți au promovat numeroase masuri novatoare. Cu excepția caracterului național al domniei și a problemelor legate de raporturile politice cu Înalta Poarta, multe dintre reformele propuse de boierime au fost inițiate sau încercate de domnii fanarioți, dar instabilitatea domniilor (determinata in principal de cauze externe) a facut ca acestea sa cadă repede în desuetudine.

Meritul elaborarii unui proiect politic, care avea ca obiectiv apararea existenței politice a Tarilor Romane, aparține boierimii mari și mijlocii ca principala purtatoare a constiinței istorice. Programul politic nu s-a fixat într-un act fundamental ci în totalitatea memoriilor și proiectelor de reformă redactate în timpul razboaielor austro-ruse-turce (1711-1812), printre alțtii de Mihai Cantacuzino, Ienachita Vacarescu si Dimitrie Sturdza. Ideea dominantă a fost revendicarea unui nou statut juridic pe baza dreptului istoric (romanii ,,dintr-un inceput au fost un norod slobod si nesupus”), recaștigarea independenței prin înlaturarea regimului turco-fanariot. Programele boieresti au prevazut reforma instituțiilor și a formei de guvernământ (republica, monarhie constitutională), dar recaștigarea puterii politice a fost obiectivul principal al programului politic până la 1821, program politic care prin revendicarile lui naționale a reușit să solidarizeze întregul corp social al națiunii în timpul mișcării conduse de Tudor Vladimirescu.

Gândirea politică a generat la începutul secolului al XIX-lea un adevarat program de reforme și de emancipare națională, care conturează proiectul statului român modern. Programele revoluțiilor din 1821 și 1848, precum și ale societăăților politice secrete dintre cele două revoluții au contribuit la clarificarea acestui proiect.

4.2. Tudor Vladimirescu și Revoluția de la 1821

Secolul al XVIII-lea și prima jumatate a secolului al XIX-lea au marcat intrarea societătii românesti într-o nouă fază a evoluției sale istorice, identificată prin apariția semnelor certe ale modernizării și afirmarea conștiinței necesitătii unității politice naționale.

Revoluția de la 1821 condusă de Tudor Vladimirescu a fost unul dintre evenimentele care au marcat începutul procesului de renaștere națională a României. Revoluția a avut cauze naționale, economice și sociale și, deși a fost în cele din urmă înfrântă, a adus în atenția cancelariilor marilor puteri europene situația din Principatele Dunărene și a determimat Imperiul Otoman să pună capăt domniilor fanariote.

În Țările Române, puterea suzerană – Imperiul Otoman – impusese la începutul secolului al XVIII-lea înlocuirea domniilor pămantene cu cele ale fanarioților. Revoluția română de la 1821 nu a fost o izbucnire spontană, generată de anumiți factori conjucturali, ci a fost expresia nemulțumirilor acumulate la nivelul tuturor structurilor și claselor sociale de-a lungul secolelor al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, generate de grava criză economică și politică în care se aflau Țările Române. Toate clasele și păturile sociale românești – cu excepția unei minorități boierești – erau interesate de schimbarea, în primul rând, a regimului fanariot, care nu era decât o formă deghizată de ingerință a otomanilor în treburile interne ale Munteniei și Moldovei.

Epoca fanariotă a fost caracterizată de la început prin politici fiscale excesive, dictate atât de nevoile otomane, cât și de ambițiile domnitorilor, care fiind conștienți de statul lor fragil, căutau să-și plătească creditorii cât mai repede, după care încercau să se îmbogățească cât încă se mai aflau la putere. Pentru a satisface nevoile crescânde ale Porții și pentru a-și asigura beneficii personale, domnitorii fanarioți au inițiat politici dure de taxare a populației.

La 1821, lupta revoluționarilor români a avut un caracter național și social, dar condițiile istorice au impus prioritatea realizării cu prioritate a dezideratelor naționale. Țelurile revoluției de la 1821 au fost consemnate în diferite acte.

În evoluția sa, regimul fanariot a cunoscut două faze: de la 1711 la 1774 și de la 1774 la 1821. În prima fază, dominația otomană a limitat autonomia celor două țări române, Valahia și Moldova, însă, în cea de-a doua perioadă, s-a reușit redobândirea, treptat, a unor drepturi politice și economice, prin promovarea unei politici de echilibru între Turcia și Rusia. În speranța că se va pune capăt luptei antiotomane a românilor, Turcia introduse sistemul numirii unor domni, de regulă, din rândul grecilor fanarioți, sistem care a fost desființat ca urmare a revoluției conduse de Tudor Vladimirescu. Restabilirea domniilor pământene s-a reușit la un an după înfrângerea revoluției lui Tudor Vladimirescu, în 1822, prin numirea de către Poartă a lui Ioan Sandu Sturdza în Moldova și a lui Grigore Ghica în țara Românească. Revoluția de la 1821, izbucnită ca o reacție în fața sistemului de exploatare fiscală al fanarioților, s-a desfășurat în cadrul mai general al luptelor popoarelor din sud-estul Europei pentru eliberarea de sub dominația otomană, avându-se în vedere luptele desfășurate în Serbia (1804) și Grecia (1821).

Mișcarea s-a încadrat într-un context internațional dominat de lupta popoarelor din Balcani pentru dobândirea independenței, dar a avut program propriu și obiective specifice. Fenomenul generalizat al corupției în administrația publică, generat de domniile fanariote și soldat cu scăderea dramatică a nivelului de trai al populației, a constituit una dintre cauzele importante ale revoluției la care ne referim.

Revoluția de la 1789 din Franța generase un exemplu și o stare de spirit difuzată și întreținută în Europa și de armatele napoleoniene. Revoluția de la 1821 s-a consumat, așadar, într-un climat european dominat de politica de echilibru dusă de Sfânta Alianță încheiată în 1815 între Austria, Rusia și Prusia, alianță care a încercat repunerea în drepturi a legitimismului monarhic, început în Franța unde a fost reîntronată dinastia Bourbon. Dar, cu toate acestea, noua Europă începuse a se naște în perioada revoluției franceze din 1789 și niciodată n-a mai putut fi stabilită restaurarea integrală a puterii monarhice de „drept divin” și nici a „Vechiului Regim”. Această alianță a împăraților, considerată a fi o „contrarevoluție a dinastiilor” și îndreptată împotriva ideii de revoluție, a determinat schimbări teritoriale: Prusia și-a extins teritoriul de la 190.000 km2 la 280.000 km2, Rusia și-a întins frontierele spre vest, din Finlanda până la gurile Dunării, iar Austria a pierdut Belgia, dar și-a consolidat dominația direct sau indirect, prin instalarea unor dinastii înrudite la conducerea unor state precum Italia.

Noutatea pe care o aduce Revoluția de la 1821 este ideea de realizare a programului politic al emancipării prin insurecție, și nu pe cale legală, cum au încercat boierii înainte prin redactarea unor memorii. Boierii pământului i-au dat mandat lui Tudor Vladimirescu să ridice poporul la arme „precum este povățuit”, el declanșând insurecția din însărcinarea Comitetului de oblăduire, organism politic care suplinea lipsa domnitorului Alexandru Șuțu ce tocmai decedase. Ridicarea poporului la luptă de către Tudor Vladimirescu s-a făcut și pe baza planurilor elaborate în cooperare cu Eteria în intervalul noiembrie 1820 – ianuarie 1821. Actele fundamentale care justificau această revoluție reprezintă un moment de cotitură în istoria ideilor social-politice românești, deși, privite în ansamblu, ele nu exprimă un program politic coerent și nici nu marchează o linie politică destul de clară, reliefând contradicțiile și sinuozitățile politicii lui Tudor Vladimirescu. Consulul rus Pini, în raportul său către comandantul armatei ruse din Basarabia, arăta, cu privire la revendicările slugerului Vladimirescu, că, acesta, urmărea „instaurarea unei noi ordini de lucruri ce au depășit măsura unei juste satisfaceri a lor”, precum și „micșorarea birurilor impuse pe temeiul vechilor obiceiuri și hotărâri”.

Revoluția din 1821 a fost condusă de către omul asupra căruia și-au îndreptat privirile fruntașii boierimii, și anume slugerul Tudor din Vladimirii Gorjului, numit de aceea și Vladimirescu. Originar dintr-o zonă de țărani liberi, el dobândise experiență militară, luptând ca voluntar în armata rusă în războiul din anii 1806-1812, meritele sale fiind recunoscute de către ruși prin decorarea cu crucea Sf. Vladimir. După încheierea războiului, s-a angajat atât în activități negustorești, cât și în cariera administrativă. Era un om energic, decis, cu spirit de inițiativă și cu lecturi istorice. Capacitatea de comandă și prestigiul de care se bucura în Oltenia erau temeiuri hotărâtoare de a-i încredința lui conducerea mișcării de emancipare. Bazându-se pe țăranii liberi și pe mica boierime, Tudor Vladimirescu a organizat oștirea revoluției, denumită „Adunarea norodului”, care a constituit începutul actului de constituire și modernizare a armatei române. În structura oștirii lui Tudor intrau principalele arme ale vremii: infanteria, cavaleria, artileria și unele elemente embrionare de geniu și logistică.

Infanteria era structurată pe regimente, fiecare a câte 1000 de luptători, puși sub comanda unui polcovnic (colonel). Regimentul cuprindea 10 companii a câte 100 de oameni fiecare, conduse de un căpitan ajutat de un ceauș.

Cavaleria, alcătuită în majoritate din arnăuți și panduri, era organizată pe escadroane, cuprinzând fiecare între 50 și 200 de luptători. Artileria a avut de la început două tunuri, apoi șapte, dintre care trei erau de proveniență suedeză. Comandantul artileriei a fost numit căpitanul Ienache Cacalețeanu. Subunitățile de geniu, compuse din structuri de fortificații și elemente de asigurare a marșului, au efectuat lucrările de întărire din zona subcarpatică a Olteniei și au consolidat taberele de concentrare de la București și Țânțăreni. Tudor Vladimirescu a mai creat structuri de logistică însărcinate cu asigurarea resurselor de muniții, armament, echipament, hrană, furaje etc. Instrucția trupelor s-a executat permanent, atât în taberele de la Cotroceni, Țânțăreni și Slatina, cât și în timpul deplasării forțelor de la un obiectiv la altul, sub îndrumarea și controlul lui Tudor Vladimirescu, acordându-se atenție pregătirii individuale, instrucției tragerii cu armamentul de infanterie și însușirii procedeelor de luptă corp la corp cu și fără armă.

În noaptea de 18/19 ianuarie 1821, Tudor Vladimirescu, însoțit de 30-40 oameni înarmați, a părăsit Bucureștii și la 22 ianuarie și-a stabilit cartierul general la Tismana, una dintre cele mai întărite poziții din Oltenia. La 23 ianuarie a rostit la Padeș o înflăcărată proclamație cu ajutorul căreia a reușit să ridice la luptă toată Oltenia și să-și constituie o armată de tip popular căreia nicio forță locală nu i-ar fi putut rezista. În ziua de 4 februarie, oastea constituită s-a instalat în tabăra de la Țânțăreni, județul Gorj, unde s-a executat pregătirea pentru luptă până la 28 februarie. Concomitent, Tudor Vladimirescu a trimis detașamente speciale spre mănăstirile Crasna, Polovraci, Horezu, Bistrița și Cozia, creându-și spre munți o rețea de puncte de asigurare și mărindu-și în acest fel bazele de sprijin care, într-un eventual eșec, s-ar fi transformat în raioane de rezistență. La 28 februarie 1821, oastea lui Tudor, cu un efectiv de 8000 luptători (6000 pedeștri, 2000 călări și 3 tunuri) a început deplasarea spre București, folosindu-se de detașamentele de siguranță în față și echipe de siguranță a flancurilor și spatelui. La 21 martie, Tudor a intrat în București și s-a instalat în tabăra de la Cotroceni, pe care a întărit-o și transformat-o într-un puternic centru fortificat, în măsură să reziste timp îndelungat. Tudor va rămâne aici până la 15 mai, guvernând țara ca un autentic conducător revoluționar. Adresându-se poporului, a spus: „Am hotărât să ocârmuiesc pe toți cei care au încins arme din partea a tot norodul, spre zdrobirea și încetarea a vericăruia jaf și nedreptate ce ați cercat până acum din pricina oblăduitorilor domni ce au stătut”. Tudor a început imediat tratativele cu boierii din Divanul țării încheiate la 23 martie prin semnarea „cărții de adeverire”, prin care se instituia un regim politic nou, bazat pe o dualitate a puterii: cea a lui Tudor, reprezentantul „Adunării norodului”, deținător al conducerii într-o serie de probleme principale, inclusiv de politică externă, și cea reprezentată de „vremelniceasca ocârmuire”, cu atribuții politice și administrative definite prin „jurământul lui Tudor” din aceeași zi, 23 martie. Între timp, Alexandru Ipsilanti trecuse Prutul și intrase în Iași, unde fusese bine primit, atât de voievodul Mihai Șuțu, cât și de mitropolitul Veniamin Costache. Ipsilanti conduce o mică oaste compusă din voluntari, dar și din elemente nedisciplinate puse mai mult pe jaf decât pe luptă. Alexandru Ipsilanti a început înaintarea spre București, convins fiind că în urma sa își vor face apariția trupele țariste, așa cum rezulta din sprijinul dat până atunci, atât de consulul general rus de la București, cât și de autoritățile țariste din Odessa și orașele de pe coasta de nord a Mării Negre. Dar lucrurile n-au stat deloc așa, dimpotrivă, la 17 martie a apărut într-un oficios austriac un comunicat prin care se anunță că șeful ofensivei va fi scos din serviciul Rusiei și i se face cunoscut că maiestatea sa imperiala dezaprobă în chip formal acțiunile sale și să nu se aștepte niciodată la vreun ajutor din partea Rusiei.

În ceea ce-l privește pe Tudor, dezavuarea acțiunilor sale se produsese mai întâi printr-un mesaj adresat consulului general rus din București, fiind explicabilă atitudinea Rusiei, deoarece Sfânta Alianță, al cărei membru era, dezavua orice mișcări revoluționare. Așa se explică de ce, în aceste condiții, Tudor da un jurământ în fața boierilor la 23 martie prin care se obligă „că nu voi cugeta, nici de față, nici prin chip de viclenie asupra vieții și a cinstei cuivaș din patrioții mei sau asupra răpirii averii sale” și de ce boierii la rândul lor, i-au dat aceea „carte de adeverire” prin care se declară că „pornirea dumnealui slugerului Tudor Vladimirescu nu este rea și vătămătoare, nici în parte fiecăruia, nici patriei, ci folositoare și izbăvitoare” . După sosirea lui Ipsilanti la București, Tudor a căutat o înțelegere cu acesta, dar singurul punct de vedere comun a fost controlul de către Ipsilanti a județelor de la nord până la Olt și de către Tudor a celor din sud și Oltenia întreagă. Apoi a început negocierile cu turcii, sperând să determine Imperiul Otoman să recunoască revendicările al căror exponent se făcuse. Rezultatul negocierilor cu aceștia a fost negativ, întrucât turcii i-au pus lui Vladimirescu niște condiții inacceptabile: dizolvarea oastei sau atacarea cu ei a oastei eteriste. În aceste condiții, turcii, începând cu 31 martie, au ocupat capete de pod la Calafat, Giurgiu și Călărași, iar la 1 mai au pătruns în Țara Românească pe trei direcții: 6000 de luptători au înaintat de la Brăila spre Moldova, 10000 de infanteriști și 4000 de cavaleriști au pornit de la Giurgiu și Siliștea spre București, iar 7500 de oameni au atacat Oltenia din direcția Ada Kaleh, Vidin, Lom și Rahova. Realizând superioritatea trupelor otomane în efective și armament și neputându-se bizui pe nicio cooperare cu eteriștii, Tudor Vladimirescu a părăsit Bucureștii la 15 mai cu 5000 de panduri și 1000 de arnăuți, îndreptându-se spre Pitești într-un dispozitiv clasic de marș.

Concomitent cu marșul spre Oltenia, Tudor a purtat negocieri cu turcii prin corespondență, sperând în obținerea măcar a unei părți din revendicările sale, însă corespondența a fost interceptată de eteriști, care, înspăimântați de înaintarea otomanilor, au decis să împiedice accesul pandurilor spre Oltenia. De aceea, Ipsilanti a hotărât să-l ucidă pe Tudor. A luat această decizie într-o conjunctură favorabilă, întrucât în oastea pandurilor se produsese o ruptură profundă între Tudor și ostașii săi: disciplina severă, absența unor beneficii și perspectivele întunecate subminaseră încrederea pandurilor în el. Tudor Vladimirescu a voit ca toți căpitanii să-și formuleze în scris totala lor subordonare față de el, dar patru au refuzat . Blocat de trupele lui Iordache Olimpiotul din tabăra eteristă, care ocupau podul peste Argeș, Tudor a mers la Golești, unde a executat pe unul dintre căpitanii recalcitranți. Comandantul eterist a venit în tabăra lui Tudor, și, după ce a prezentat pandurilor corespondența acestuia cu turcii, l-a arestat, fără ca vreun pandur să încerce măcar să-și apere conducătorul. El a fost dus la Târgoviște, torturat și ucis. Regretabilă atitudinea lui Tudor Vladimirescu pentru că, având o oaste mult superioară celei eteriste, putea să-i înfrângă foarte ușor. O demonstrează așezarea trupelor de către Tudor în dispozitiv de luptă cu pedestrimea dispusă în careu, în centrul acestuia tunurile și muniția, pe cele două laturi era dispusă cavaleria, iar în fața pedestrimii erau așezați 200 de cazaci. Careul format din pedestrime, închizând în interior tunurile, carele cu muniții, materiale de geniu, provizii și cu alte lucruri necesare ducerii luptei, era o formație care putea să facă față atacurilor din orice direcție și în special atacurilor cavaleriei eteriste. Cavaleria de la flancuri proteja careul și servea în același timp ca element de manevră, cu care comandantul putea acționa, în funcție de situație, în timpul ducerii luptei. Cazacii aveau misiunea desfășurării unor acțiuni de hărțuire până la angajarea bătăliei decisive, bătălie care, din păcate, n-a mai avut loc.

După moartea lui Tudor, pandurii n-au încetat să lupte cu turcii. Sub conducerea lui Ioan Solomon cel care fusese numit de Tudor comandantul pandurilor din Oltenia, pandurii au înfruntat pe turci la Zăvideni, în apropiere de Drăgășani în ziua de 26 mai. Angajând lupta într-un raport de forțe total nefavorabil și într-un teren neindicat, pandurii lui Solomon au fost încercuiți. Pentru a nu fi nimiciți, s-au văzut nevoiți să iasă din încercuire și să se retragă spre Râmnicu Vâlcea în noaptea de 26 spre 27 mai. Ulterior, Solomon i-a trimis pe panduri la casele lor, iar el s-a retras în Transilvania.

Gruparea principală a oastei lui Tudor, în ziua de 22 mai, sub comanda lui Hagi Prodan și D. Macedonschi, s-a deplasat la Pitești, iar la 25 mai a început marșul pe itinerarul Pitești, Făgețelu, Câmpu Mare, cu misiunea de a trece Oltul și de a intra în luptă cu turcii din raionul Craiova. În timpul marșului au aflat că în apropiere de Drăgășani se află 3000 de turci, informație care i-a determinat să se dispună la Vulturești, jud. Vâlcea, în noaptea de 27 spre 26 mai unde au întocmit un plan de acțiune constând în: trecerea Oltului prin surprindere în raionul Drăgășani; executarea unei acțiuni demonstrative de către un detașament ușor care urma să atragă și să angajeze forțele turcești la câțiva kilometri nord de locul de trecere, în zona localității Călina.

În lupta ce a urmat, cu toate că turcii au suferit pierderi mari, din cauza raportului de forțe ce le era nefavorabil, pandurii au fost înfrânți și s-au retras spre Râmnicu Vâlcea, fără ca turcii să treacă la urmărire.

Cu toate că a fost înfrântă, revoluția de la 1821 reprezintă o pagină glorioasă în lupta poporului român pentru libertate. Ea a pus capăt regimului fanariot și a restaurat domniile pământene, relevând totodată, evoluția artei militare românești în acea perioadă. Pentru prima oară, Tudor a reușit prin procedee moderne să recruteze, să înzestreze și să pregătească o armată modernă, care va constitui embrionul constituirii armatei României de mai târziu. La baza tuturor acțiunilor duse de oastea pandurilor au stat întotdeauna planuri de acțiune clare și corespunzătoare situației politico-militare existente, a căror realizare a fost urmărită cu perseverență. Marșurile au fost bine organizate și executate, ele încadrându-se în normele prevăzute de regulamentele vremii pentru armatele regulate. Itinerariile alese au corespuns întotdeauna obiectivelor tactico-strategice și a nevoilor de a asigura deplasarea față de atacurile posibile ale inamicului.

Dispozitivele de luptă adoptate în diferite situații tactice au corespuns cerințelor momentului, stabilirea și realizarea acestora punând în evidență priceperea și iscusința lui Tudor Vladimirescu în domeniul artei militare. Terenul pentru desfășurarea acțiunilor militare a fost ales cu pricepere, avantajele acestuia fiind amplificate ori de câte ori a fost cazul cu lucrări de amenajare genistică. Acțiunile de luptă propriu-zise au demonstrat că oastea pandurilor putea să se confrunte cu efective inamice superioare, să forțeze prin surprindere cursuri de apă importante și să înfrângă forțe apreciabile. În concluzie, iscusința și competența manifestate de Tudor Vladimirescu și căpitanii săi în pregătirea, organizarea și conducerea acțiunilor au contribuit din plin la evoluția artei militare românești și situarea acesteia la nivelul celor din statele civilizate ale Europei în acele vremuri.

În prima jumatate a secolului al XIX-lea societatea românească s-a dezvoltat progresiv, cautandu-și noi modele și forme de organizare. Între activitatea teoretică reformatoare (proiecte de reformă, memorii) și acțiunea social-politică (miscarea din 1821, activitatea societăților secrete), programele oficiale de reformă nu au facut decât sa potențeze contradicțiile și să grabească declanșarea revoluției. Nevoia de reorganizare internă era recunoscută și în principalele acte internaționale referitoare la Principate. Tratatul de la Adrianopol (1829) consacra individualitatea politica a Țărilor Române, instituia oficial (de jure) protectoratul rusesc asupra acestora si prevedea reorganizarea administrativa interna in temeiul unor noi reglementari, viitoarele Regulamente Organice.

4.3. Consecințele și Regulamentele organice

Regulamentele Organice, adoptate în Muntenia (1831) și în Moldova (1832), ca urmare a prevederilor Tratatului de la Adrianopol, au consființit o puternică influență a Rusiei în Principatele Romȃne. Regulamentele Organice erau chemate să dea viață programului de transformare a structurilor interne în raport cu spiritul veacului, de modernizare a societății românești, de creare a condițiilor capabile să accelereze progresul. Aceste cerințe, expresie a programului Revoluției din 1821, fuseseră incluse, într-o manieră sui generis, în cuprinsul Tratatului de la Adrianopol.

Regulamentele Organice, în esența conținutului lor, au reprezentat totuși o operă de progres netăgăduit. Reliefând existența unei națiuni române și dându-i expresie prin normele comune de organizare, cele două acte legislative subliniau că „nedespărțita unire” reprezintă o „necesitate mântuitoare”.

Înlăturând o serie de instituții și practice feudale, ele au creat un aparat de stat modern și un climat mai propice pentru dezvoltarea noului. În primul rând, au legiferat principiul modern al separării puterilor în stat, puterea legislativă fiind încredințată unei adunări obștești, cea executivă fiind exercitată de domn, ajutat de un sfat administrative extraordinar, compus din șase membri și de un sfat administrativ, alcătuit din trei membri. Sistemul judecătoresc a fost organizat pe baze moderne, recunoscându-se autoritatea lucrului judecat.

Prin Tratatul de la Akerman din 1826 se prevedea că „spre a se îndrepta gravele atingeri aduse ordinei în feluritele ramuri ale ocârmuirii interne prin turburările întâmplate în Moldova și în Muntenia, gospodarii vor fi ținuți a se ocupa fără cea mai mică întârziere împreună cu divanurile respective de măsurile trebuitoare pentru a îmbunătăți starea principatelor, și acele măsuri vor forma obiectul unui regulament obștesc pentru fiecare provincie fiind pus de îndată în lucrare”. În urma acestei convenții Poarta dă un hatișerif, îndatorând pe Grigore Ghica al Munteniei și pe Ioan Sturza al Moldovei ca împreună cu divanurile să alcătuiască acele legi constitutive pentru ambele țări.

S-a format câte o comisie astfel încât comisia din București se alcătuia sub președinția consilierului de stat Mințiaki, pentru Muntenia din banul Grigore Băleanu, vornicul Gheorghe Filipescu, numiți de autoritatea rusească, iar logofătul Ștefan Bălăceanu și hatmanul Alexandru Vilara aleși de adunare, având de secretar pe vornicul Barbu Știrbei. Pentru Moldova figurau vistiernicul Costache Pașcanu și vornicul Mihai Sturza numiți de Kisseleff, iar vornicul Costache Conache și vistiernicul Iordache Catargiu aleși de obșteasca adunare, și având ca secretar pe Gheorghe Asaki.

Regulamentul alcătuit după instrucțiunile rusești, pentru reoganizarea politică, și sub supravegherea lui Kisseleff pentru cea administrativă, de comisia mixtă din București, este trimis la Petersburg împreună cu o delegație din trei membrii care participaseră la întocmirea acestuia: vornicul Mihai Sturza, logofătul Alexandru Vilara și Aga Gheorghe Asaki.

La Petersburg se întocmește o comisie compusă din acești boieri și doi funcționari ruși, Catacazi și Mințiaki, sub președinția secretarului de stat Daschkoff, aducând câteva modificări. Ambele Regulamente au fost apoi trimise lui Kisseleff spre a le supune aprobării și votării adunărilor extraordinare.

Instrucțiunile guvernului rus prescriau că alegerea Domnului să fie făcută de o adunare extraordinară, calificată să exprime dorința națiunii.

Adunarea extraordinară de revizie a Țării Românești s-a deschis la București la 10 martie 1831 fiind alcătuită din președinte Kisseleff și vice-președinte Minciaki. Astfel Regulamentele Organice reglementează alegerea Domnului, organ constitutional în jurul căruia se desfășoară viața politică a Țării. Conform art. 58 din Regulamentul Valahiei, Domnul este șeful funcțiunii executive.

La 30 aprilie Regulamentul era votat. În ședința din 18 mai, Barbu Știrbei înfățișează spre semnare trei exemplare ale Regulamentului, din care două de trimis celor două curți, iar unul de păstrat la arhivă.

Regulamentul scris pe 718 fețe era împărțit în 9 capitole cu 445 articole și 4 anexe. A fost semnat de 47 de deputați în ziua de 20 mai, după ce adunarea numise o comisie care să confrunte aceste exemplare cu procesele-verbale ale ședințelor.

După votarea Regulamentului Organic, Kisseleff, cu autorizația superioară, cunoscând sistemul dilatoriu turcesc, a fixat oficial data aplicării în Muntenia la 1 mai 1831 și a luat măsuri în consecință, prin trei adrese către obștea divanurilor, la 31 martie, 2 aprilie și 23 aprilie.

De la Regulamentul Organic, puterea Domnului a fost pentru prima oară limitată în drept, prin atribuțiile adunării, pe care era ținut să o convoace în fiecare an. Puterea de sine stăpânitoare și săvârșitoare pentru ținerea bunei orânduieli și pentru repausul obștei, orânduirea în toate slujbele; cea dintâi comandă a jandarmeriei, sunt prerogativele alăturate oblăduirii Domnului stăpânitor, zice Regulamentul.

Domnul era ales pe viață, din rândul marilor familii boierești pământene, de catre o Adunare Obștească Extraordinară, apoi trebuia confirmat de Curtea Suzerană. Instituția domniei era: eligibilă, viageră, aristocratică. Domnul conducea Țara conform art. 58 din Regulamentul Valahiei potrivit cu ,,vechile întocmiri și obiceiuri ale țarii”, modificate însă în privința administrației interne. Domnul avea dreptul de a numi și revoca miniștrii (termen care datează din aceasta perioadă) și funcționarii publici; avea dreptul să acorde și să ridice, pe baza procedurii juridice, titlurile nobiliare; avea dreptul sa confirme deciziile Divanului Suprem, sa le defere Curții de revizuire; avea dreptul de grațiere și de comutare a pedepselor; participă împreună cu Adunarea la întocmirea legilor. El avea inițiativa în materie de legiferare și tot el sancționa legile.

Domnul era ajutat de un Sfat Administrativ, care, era ,,compus din ministri și, la nevoie prezidat de domn care se ocupa de toate problemele importante de interes administrativ, rezolva cazurile neprevazute în legi, prepara noile proiecte de legi și măsurile care urmeaza sa fie luate" acționând ,,ca cel mai puternic organ de coordonare al serviciilor publice”.

Acest Sfat administrativ era format din șase șefi de departament: Interne (mare vornic), Finanțe (mare vistier); Secretariatul de stat; Justiție (mare logofăt al dreptății); Culte (mare logofăt al credinței); Armată (mare spătar). Odată cu înființarea acestor organe, se desfințează înalta funcție de ban al Craiovei.

Competența organelor centrale era generală, ea aplicandu-se întregului teritoriu al țarii. Marile dregatorii cu competența teritoriala marginita la o parte a tarii se desfiinteaza. Domnul avea dreptul de a dizolva Adunarea cu aprobarea in prealabil a Puterii Protectoare (Rusia) si a Puterii Suzerane (Turcia). In concluzie, Domnul avea dreptul de initiativa si de conducere in administratia Tarii, detinand atributii din sectoarele tuturor functiilor statului si avand o pozitie de prioritate politica si juridica, in ordinea constitutionala. Creand servicii publice specializate, cu atributii bine determinate, si cautand sa le asigure stabilitate, Regulamentele Organice au facut un pas important spre unitatea administrativă a țării.

Puterea legislativă era formată din Adunarea Obștească, una pentru fiecare Principat, alcatuite din reprezentanti ai marii boierimi, ai boierimii ,,de tară” și din cei ai clerului care erau numiti de drept (mitropolitul și episcopii eparhioti), care erau chemați să se pronunțe asupra problemelor de interes obștesc. 

Adunarea Obștească era formată din mitropolit și cei trei episcopi, care erau membrii de drept, de 20 de membri aleși din rândul boierilor pământeni și de 18 boieri delegați ai județelor, plus un reprezentant al Craiovei (în total 43 de membri). Președinte era de drept Mitropolitul Țarii. Durata Adunarilor era de 5 ani. La ședintele Adunării puteau lua parte și miniștri pentru explicații, cu rol consultativ; ei nu aveau drept de vot și nu puteau fi membri ai Adunarilor.

Regulamentele Organice reglementează procedura de lucru a Adunarilor. Astfel, potrivit art. 48 lit.c din Regulamentul Organic al Țarii Românești, domnul avea inițiativa legilor și trimetea Adunărilor proiectele de legi. Acestea erau votate în intregime sau cu anumite modificari. Exista și posibilitatea ca Adunarea să respingă proiectul. Pentru a dobandi putere de lege, hotararile Adunării trebuiau sancționate de către domni ,,fara aratarea de motive”.

Adunarea nu avea inițiativa legilor. Nici o lege nu putea intra în vigoare fară sancțiune domnească. Sancțiunea este un act îndeplinit de Domn în cadrul funcțiunii legiuitoare. Hotărârile Adunărilor obștești erau subordonate tratatelor și hatișerifurilor care se aflau în vigoare, cu respectarea ,,drepturilor Curtei suzerane si ale Curtei aparatoare”.

,,Organizarea judecătorească consemnată de regulamentele organice are la bază același principiu modern al separării puterilor în stat”. Conform Regulamentelor Organice instantele de judecată au fost reorganizate pe baza unor principii moderne: separarea activitătii juridice de cea administrativă (art. 212 din Regulamentul Organic al Valahiei); recunoasterea autorității lucrului judecat a hotarârilor ramase definitive; organizarea ierarhică a instanțelor judecatoresti. Art. 212 din Regulamentul Valahiei consemna ,,despartirea puterilor ocarmuitoare si judecatoreasca, fiind cunoscuta ca este neaparat de trebuinta pentru buna orenduiala in pricini de judecata si pentru paza dreptatilor particularilor, aceste doua ramuri de ocarmuire vor fi de acum inainte cu totul deosebite”.

Regulamentele Organice prevedeau în amȃndouă Principatele că Înaltul Divan, cȃnd constata vreo obscuritate a unei legi, putea cere domnului sa numească o comisie care prezidată de marele logăfăt.

Astfel,”sarcinile de judecată au fost atribuite instanțelor judecătorești,care au fost declarate independente de puterea domnească și de administrație.Domnul nu mai avea dreptul direct la judecată,insă el va intra în compunerea Înaltului Divan,pe care prezida”.

Important de menționat în legătură cu puterea judecătorească este faptul că Regulamentul Organic a stabilit că orice pricină hotărâtă de Înaltul Divan și întărită de Domn este „în veci curmată”, adică hotărârea capătă autoritatea de lucru judecat.

În momentul introducerii Regulamentului Organic, pravilele în vigoare erau: Codul Caragea, în ediție română încă de la 1818 Țara Românească, Codul Calimah, în ediție grecească de la 1 iulie 1817 și condica criminalicească de la 1820 promulgată în1826, în Moldova. Pentru viitor Regulamentul hotâra că o comisie ad-hoc va fi convocată fără întârziere, pentru a redacta un cod complet, potrivit nevoilor țării. Aceeași comisie avea să fixeze regulile înregistrării actelor și ținerii arhivelor, pentru păstrarea documentelor care „asigură viața, cinstea și averea” locuitorilor.

Ca noutăți, apare instituția avocaților pentru apărarea împricinaților, Avocatul trebuia să arate tot respectul față de instanța înaintea căreia se înfățișa, el neputându-se înfățișa în locul mandantului sau mai înainte de a arăta împuternicirea.

Pentru a se asigura o mai bună funcționare a justiției, s-a înființat funcția de procuror pe lȃngă tribunale. Procurorii erau caracterizați ca apărători ai pravilei, avȃnd misiunea de a se îngrjii pentru toate cȃte privesc paza bunei orȃnduieli și a liniștii obștei(art.217 din Regulamentul Organic al Țării Romȃnești).

Tot în scopul unei mai bune funcționări a justiției,a fost înființată miliția națională,în scopul pazei granițelor și al bunei orȃnduieli și a obștei liniști.Ea se compunea din 5000 de ostași în Țara Romȃnească și 1350 în Moldova.Deasemenea ,se introduce principiul stabilitații judecătorilor pe trei ani ,cu dreptul reconfirmării pentru o nouă durată și se preconizează intrarea in vigoare a principiului inamovibilitații judecătorilor după 10 ani de la aplicarea Regulamentelor.

În anul 1832 a fost elaborată cea dintȃi legiuire asupra disciplinei militare influențată de legislația rusă în această materie.

Regulamentele Organice cuprindeau dispoziții cu caracter constituțional și de organizare administrativă. Generalul Kisseleff, a cărzi guvernare e privită de Mihail Kogălniceanu cu bucurie pentru că „părea a răsplăti îndelungatele acte de râvnă și credință a părinților noștri către Rusia”, s-a străduit să dea Principatelor, prin această operă constituțională, o reformă menită a îmbunătăți starea lor precară din acele vremuri.

4.4. Revoluția din 1848

Revoluția Română de la 1848 a fost parte a revoluției europene din același an și expresie a procesului de afirmare a națiunii române și a conștiinței naționale. Un factor deosebit de important l-a constituit Revoluția Franceză din februarie 1848 care a avut repercusiuni asupra întregii . Deoarece Franța era un stat național unitar, revoluția de aici a avut un predominant caracter social, pe când în celelalte țări a luat diferite forme, după necesitățile locale. Astfel că, principiul libertăților cetățenești cerute de revoluționarii francezi a evoluat și s-a transformat în libertăți naționale pentru popoarele supuse, iar peste revendicările sociale s-a suprapus ideea de unitate națională[1].

Revoluția Română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (Transilvania, Bucovina), în timp ce Moldova era constrânsă să accepte protectoratul Rusiei țariste, iar Muntenia, suzeranitatea Imperiului Otoman.

Revoluția Română de la 1848 a fost în general unitară; rezultă din programul ei, din colaborarea conducătorilor, din legătura dintre evenimentele revoluționare. Fie spus acțiunea n-a fost strâns unitară, n-a existat o deplină coordonare, programul național nu a fost declarat pe față. Erau limitele impuse de împrejurările internaționale, de neputința realizărilor practice, românii neputând să se opună și suzeranității turcești, protectoratului rus, Austriei.

În țările române, revoluția e precedată de o stare de efervescență revoluționară, datorită crizei regimului feudal. În Principate starea poporului e agravată de secetă, lăcuste, epizootie, holeră. În Transilvania este agitat datorită legii urbariale din 1847, mai importantă fiind lupta pentru apărarea limbii și naționalității. Se adaugă veștile despre revoluția europeană; evenimentele de la Viena și Pesta îi silesc pe români să-și definească programul politic. În martie 1848 la București și sunt dese întruniri politice cu participarea boierilor din provincie ce discută evenimentele. Manifeste anonime cer abolirea privilegiilor boierești, libertatea presei, gardă civică. Broșura (radicală) Ce sunt meseriașii (difuzată în București), susținând că "meseriașii"(toți cei care nu erau boieri), reprezintă "nația întreagă", autorul cere egalitatea în drepturi, abolirea cenzurii, impozit proporțional, gardă națională, secularizarea averilor mănăstirești, desființarea clăcii, împroprietărirea țăranilor. Regulamentul Organic era puternic atacat, se constituie un prim comitet revoluționar: C.A. Rosetti, frații Golescu, I. Ghica, Ion Voinescu II.

În Moldova, mișcarea revoluționară a avut un caracter pașnic, ea mai fiind denumită în epocă și revolta poeților și s-a concretizat printr-o petiție în martie 1848 și printr-un program în august 1848. Petiția cuprindea 16 de puncte și a fost redactată, de catre Vasile Alecsandri, la o întrunire a tinerilor revoluționari moldoveni care a avut loc la hotelul din Iași, cu știrea domnitorului Mihail Sturdza, în data de 27 martie. Aceasta "petițiune a boierilor și notabililor moldoveni" avea un caracter moderat datorită atitudinii rezevate a principelui Sturdza, care era presat de prezenta trupelor ruse la graniță. Simțind pericolul unei mișcări și în Moldova, sub influența celor de afară, domnitorul însuși le-a cerut petiția.

Cu toate că memoriul lor nu cuprindea decât reforme moderate, mai mult de ordin administrativ și cultural, în conformitate cu Regulamentul Organic, domnitorul l-a folosit ca pretext pentru arestarea capilor mișcării. Aceștia urmau să fie trimiși în Turcia, însă au reușit să-i cumpere pe cei care trebuiau să-i treacă Dunărea (una dintre persoanele care au jucat un rol definitoriu a fost Maria Rosetti, care "mergea pe talvegul Dunării cu copilul în brațe și cu pungile de galbeni" pentru a-i elibera pe cei căzuți prizonieri), ajungând la Brăila. De aici au reușit să plece în Transilvania, de unde au trecut în [3].

În vara lui 1848 se aflau în – și mai ales în Cernăuți – circa 50 de fruntași ai tineretului revoluționar moldovean, printre care: Alexandru Ioan Cuza, C. Negri, D. Canta, Vasile Alecsandri, Al. Russo. Acestora li s-a adăugat și Mihail Kogălniceanu, care avusese un conflict cu fiul domnitorului. În august 1848 este redactat un program în 36 de puncte, care a fost publicat de Kogălniceanu sub titlul "Dorințele partidei naționale din ". Acest program se deosebea radical de petiția din martie, fiind împotriva Regulamentului organic și a protectoratului țarist. Se cereau, printre altele: egalitate politică și civilă, instrucțiune gratuită, împroprietărirea țăranilor și se încheia cu o dorință arzătoare: unirea Moldovei cu Muntenia.

În Transilvania măsuri represive (nu se aplică principiile revoluției din Viena și Pesta, nici Constituția promulgată de împărat la 25 aprilie).

O primă Adunare la Blaj, cca. 4.000 de oameni, majoritatea țărani, în 18/30 aprilie, de "Duminica Tomii", n-a formulat un program, el urma să fie definit la Adunarea generală convocată pentru 3/15 mai. Dar e importantă pentru că românii s-au convins de forța lor, au învins opoziția autorităților. Țăranii nu mai îndeplinesc obligațiile feudale, sunt mișcări țărănești în jurul Blajului, Clujului, Apuseni.

Adunarea Națională din 3/15-5/17 mai 1848 a fost o demonstrație de forță și solidaritate românească – 40.000 de participanți. Au sosit fruntașii stabiliți în Țara Românească: A.T. Laurian, I. Maiorescu, A. Florian, C-tin Roman, cei din vest și din Banat, moldoveni: Al. Russo, I. Rosetti, N. Ionescu, Z. Moldoveanu, munteanul Dimitrie Brătianu.

Adunarea Națională a fost reprezentativă, discursul din 2 mai al lui S. Bărnuțiu a alcătuit programul: pe prim plan e recunoașterea națiunii române, ce-i permitea să preia controlul asupra Transilvaniei. El cere libertatea și independența națiunii române, ea nu va recunoaște decât legile votate în dieta țării, unde va fi reprezentată "după dreptate și cuviință".

Adunarea a votat 4 puncte: consacrarea pentru locul de adunare a denumirii de Câmpia Libertății, fidelitatea națiunii române pentru împărat, proclamarea "națiunii române ca națiune de sine stătătoare în Transilvania pe temeiul libertății egale", depunerea jurământului de credință către împărat, patrie și națiunea română. În 3/15mai e adoptat programul în 16 puncte – Petițiunea națională: independența (politică) a națiunii române, autonomia celor două Biserici, desființarea iobăgiei fără despăgubire, libertatea industriei și comerțului, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, scrisului, tiparului, libertatea personală și a întrunirilor, gardă națională, învățământ românesc, amânarea hotărârii unirii Transilvaniei cu Ungaria până la convocarea Adunării românilor. Programul trebuia sancționat de împărat, trebuiau menajate susceptibilitățile Austriei. Pe de altă parte, mulțimile ar fi spus "Noi vrem să ne unim cu !". Totodată, o Mare Adunare e în și un congres bisericesc. Revendicările sunt asemănătoare și însușite și de românii din Maramureș și Crișana. În Bucovina are loc din inițiativa Comitetului de acțiune, la 8/20 mai, o Adunare populară sub președinția lui Eudoxiu Hurmuzaki, elaborează un program, dezvoltat în Petiția țării (iunie). Se cere: autonomia provinciei și a Bisericii ortodoxe, dietă reprezentativă, egalitate în fața legii și confesională, desființarea relațiilor feudale, școli românești, libertatea comerțului. Sub impresiile de la Blaj, revoluționarii moldoveni redactează un legământ la Brașov (12/24 mai) – Prințiipiile noastre pentru reformarea patriei, în 6 puncte: întemeierea instituțiilor țării pe principiile de egalitate, libertate și frățietate, desființarea iobăgiei și împroprietărirea țăranilor fără despăgubire, desființarea beilicurilor, a lucrului la șosele și a tuturor îndatoririlor fără plată, unirea Moldovei și Valahiei într-un stat neatârnat românesc. Se limitau la unirea celor două Principate, prevalându-se de formulările favorabile din Regulamentele Organice. Proiecte ale Puterilor europene erau pentru un stat tampon între Turcia, , ca mijloc de soluționare a problemei orientale, cu asigurarea integrității Turciei.

Adunarea de la Blaj a impulsionat dezvoltarea revoluției române. Legăturile revoluționarilor se strâng, se fac proiecte pentru generalizarea revoluției. Se sconta la început pe o colaborare cu maghiarii și pe dezvoltarea unei revoluții generale sprijinită pe o Austrie constituțională. Eșec, așa că s-au orientat spre coordonarea mișcării revoluționare române. Înlăturarea lui M. Sturdza trebuia să se facă printr-o acțiune din Țara Românească (sud), (nord), din Transilvania. Pentru aceasta mai mulți moldoveni pleacă în Banat să ia legătura cu E. Murgu, alții în Bucovina unde era o organizație în legătură cu Comitetul din . Concomitent, trebuiau să se ridice țăranii moldoveni. Prin documente programatice se continua lămurirea populației din . Broșurile: În numele Moldovei, al omenirii și a lui Dumnezeu (V. Alecsandri), Întâmplările din în luna martie, Proclamația partidei naționale din – erau acte de acuzare a regimului regulamentar. Gazeta Transilvaniei devine organul oficios al întregii revoluții. Barițiu afirma că soarta revoluției se va decide în București și Iași, nu la Cluj sau la Buda.

În Țara Românească măsurile represive ale lui Gh. Bibescu nu pun capăt tensiunii. În aprilie Comitetul revoluționar din jurul "Frăției" se lărgește cu frații Ion și Dimitrie Brătianu. E nevoia unei pregătiri militare (pentru care sunt cooptați maiorul Cr. Tell și căpitanul Pleșoianu) a tratativelor cu Poarta, colaborarea cu emigranții poloni pentru a contracara Rusia, colaborarea cu ardelenii și bănățenii, cu regimentele grănicerești ale acestora. Pregătirile se fac în comun cu românii din celelalte teritorii.

Pentru buna organizare, declanșarea este amânată. Informații austriece spun că mișcarea are scopul: "un întreg neam românesc într-un imperiu dacic". Bălcescu, A. G. Golescu și C. A. Rosetti sunt împuterniciți cu organizarea, acțiunea să înceapă în mai multe locuri, e redactat programul revoluției în 22 de puncte, proclamația către popor. Programul: egalitate în drepturi, Adunare reprezentativă a tuturor claselor, domn responsabil ales pe 5 ani, responsabilitate ministerială, libertatea tiparului, secularizarea averilor mănăstirești, eliberarea și împroprietărirea țăranilor cu despăgubire, emanciparea evreilor, drepturi politice pentru toți cetățenii, convocarea unei Adunări Naționale pentru a întemeia Constituția pe aceste principii. Nu pun deschis unitatea și independența pentru a evita o intervenție străină.

Revendicările trebuiau legalizate prin semnarea de către domn și Turcia, pe care vor s-o atragă pentru a slăbi influența Rusiei. De aceea, moderație. Revoluția nu putea fi făcută fără boieri, contra lor, expresie fiind art. 13: eliberarea și împroprietărirea cu despăgubire. Eșuată la Telega și Ocnele Mari datorită măsurilor domniei, revoluția are succes în Oltenia, la Islaz în 9/21 iunie, unde se aflau: I.H. Rădulescu, Cr. Tell, Șt. Golescu. Se formează un prim guvern provizoriu, e reeditat marșul spre București, cu Adunarea poporului. Ajung la , unde dejoacă un complot al fratelui lui Bibescu.

Izbucnește revoluția la București în 11/23 iunie, Bibescu e nevoit să semneze programul revoluției, însă speriat de plecarea consulului rus abdică și pleacă. În 14/24 iunie, guvernul din București e completat cu cei veniți: președinte mitropolitul Neofit, I. H. Rădulescu, Șt. Golescu, Cr. Tell, Gh. Magheru, Gh. Scurtu, col. I. Odobescu (șeful oastei), N. Golescu, I. Câmpineanu, C. N. Filipescu, I. Voinescu II; Bălcescu, Al. G. Golescu (Negru), Rosetti și I.C. Brătianu – secretari de stat. Prezența reacționarilor Neofit și Odobescu e o concesie pentru recunoașterea de către Rusia și Turcia. La 15/27 iunie mulțimea de pe Câmpia Filaret (de atunci Câmpia Libertății) sprijină guvernul și programul, jură pe Constituție.

Presa revoluționară e mai radicală, se pronunță deschis pentru unirea Principatelor, apărarea independenței, a cuceririlor revoluționare, pentru eliberarea și împroprietărirea țăranilor (Pruncul român, Poporul suveran). Limitarea unirii la cele două țări nu înseamnă renunțarea la unirea integrală. Practic, guvernul provizoriu aplică: egalitatea în drepturi, abolirea rangurilor boierești, eliberarea deținuților politici și a robilor, steagul tricolor, desființarea cenzurii, organizarea gărzii naționale și a armatei. Datorită divergențelor nu e rezolvată problema țăranilor. Atitudinea conciliantă permite regruparea reacțiunii; la 19/31 arestează guvernul. Intervin bucureștenii, baricade, victime, complotul e înfrânt. Din nou, datorită zvonurilor lansate de la Mitropolie, că rușii au intrat în țară, la 28/29 iunie guvernul se retrage la Rucăr. Din inițiativa lui Neofit se formează o Căimăcămie, regimul reacționar e restabilit. Din nou bucureștenii intervin, autorii sunt arestați, guvernul e restabilit. Pentru adâncirea revoluției în masele de țărani e constituit Corpul comisarilor de propagandă (mulți ardeleni). Campanie pentru alegerea Constituantei, ce să consacre cuceririle revoluționare, să traseze căile pentru crearea României moderne. Pentru a liniști țăranii, la 9/21 iulie e instituită Comisia proprietății – pentru a stabili un compromis între boieri și țărani (reprezentați egal în comisie, câte unu de județ) – vicepreședinte fiind economistul și agronomul democrat I. Ionescu de Brad. A fost desființată la 19 august, fără a rezolva problema. Dezbaterile comisiei sunt transferate în presă. Pașoptiștii doreau să-l facă pe țăran = prin eliberare și împroprietărire; Cetățean = prin drepturi politice, condiție absolută pentru o Românie modernă.

Contacte cu Ardealul și Moldova, diplomație pentru recunoașterea europeană. I. Ghica duce tratative cu turcii, D. Brătianu cu revoluționarii unguri, e înlocuit cu Al. G. Golescu care trebuia să stabilească legături cu ardelenii, să ducă tratative cu țări din centrul și vestul Europei, apoi e numit agent pe lângă guvernul Franței. I. Maiorescu e delegatul celor două Principate pe lângă Parlamentul din . Se captează simpatia opiniei publice eurupene prin apeluri, manifeste, articole. La 19/31 iulie Rusia condamna revoluția din Țara Românească, acuza pe români că vor un bloc național independent, incluzând și teritoriile din Austria și Rusia – era pretextul intervenției, dar arată și orientarea panromânească a revoluțiilor române.

Revoluția a fost rezultatul procesului de dezvoltare a societății românești. Revendicările programatice, participarea masivă a poporului ce a legitimizat-o, i-a dat un puternic caracter democratic. Problemele puse au fost extrem de importante: eliberarea și împroprietărirea țăranilor, egalitatea politică – de care depindea crearea unui stat modern și democrat.

Problema națională a fost în prim plan, cu cele două componente: unitatea și independența. Unitatea de concepție și de acțiune, cimentate în timpul revoluției, care au întărit conștiința națională – au fost bunul cel mai de preț câștigat de români în revoluție. Împrejurările externe, situația geopolitică, revoluția din Austria, plus particularitățile datorate situației juridice a Transilvaniei și Principatelor au impus anumite limite programului, dar solidaritatea și tendința de unire într-o nouă Dacie au rămas înscrise în conștiința poporului. Forțele revoluționare, mature și puternice, au putut înfrânge reacțiunea internă, nu s-au putut însă împotrivi intervenției Austriei, Rusiei, Turciei. A fost o experiență, un îndreptar pentru viitor. Situația țărilor române a impus revoluționarilor colaborarea cu boierii, ei apreciind corect condițiile în care putea fi înfăptuit programul social și național de tranformare. Alianța burghezo-moșierească, sub care va sta istoria modernă a românilor, se realizase practic înainte de revoluție. Întreaga istorie modernă va sta sub semnul înfăptuirii programului de la 1848.

4.5. Unirea și Războiul de independență

Pe plan internațional, în 1853, în relațiile dintre Rusia și Poarta survine o nouă criza majoră. Izbucnirea războiului Crimeii (1853-1856) între Rusia și Turcia și implicarea Angliei (1854), Frantei (1854) si Sardiniei (1855) în conflict de partea Porții au afectat spațiul românesc. Noua fază a problemei orientale a debutat cu ocuparea Principatelor de către trupele rusești, iar după retragerea acestora, de către cele austriece și turcești. Domnitorii s-au refugiat în Austria. Rusia a fost înfranta și a acceptat negocierile de pace de la Paris. Razboiul a prilejuit cunoasterea problemei romanesti in cercurile diplomatice europene, ca urmare a propagandei desfașurate de revoluționarii români aflați în exil după înfrangerea revoluției de la 1848. Existența în rândul românilor a unui puternic curent unionist și interferarea intereselor Marilor Puteri în sud-estul Europei au facut ca problema unirii Principatelor să devină o problema europeană. Ea a fost discutată în cadrul Conferinței de la Viena (martie 1855), precum și a Congresului de pace de la Paris (1856) care punea capat razboiului Crimeii (1853 -1856).

Congresul de pace de la Paris (februarie – martie 1856). La Paris, cele șapte țări participante au avut atitudini diferite, în funcție de propriile interese. Franța sprijinea unirea, pentru ca astfel împaratul Napoleon al III-lea, prin ministrul sau de externe, contele Walewski, spera să-și refacă prestigiul european; Sardinia și Prusia considerau că prin unirea Principatelor Romane își vor ,,deschide drum” pentru constituirea propriilor state naționale – italian și, respectiv, german; Rusia, înfranta în războiul Crimeii, ,,juca” după ,,muzica” Franței; Anglia, s-a aratat favorabilă unirii, apoi și-a schimbat atitudinea; Austria și Turcia erau împotrivă, deoarece nu doreau să-și piardă influența în teritoriile românești.

Deciziile adoptate prin Tratatul de pace de la Paris (18 martie 1856) prevedeau:

– înlocuirea protectoratului Rusiei asupra Principatelor cu garanția colectivă a marilor puteri,

– menținerea suzeranitatii otomane, garantarea independenței administrative, revizuirea legilor fundamentale (Regulamentele Organice);

– integrarea în granitele Moldovei a trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail), trimiterea în Principate a unei Comisii Europene cu misiunea de a propune "bazele viitoarei lor organizari";

– libertatea navigației pe Dunare, a comerțului și a cultelor, neutralizarea Marii Negre, dreptul la armata nationala ș.a. Marile Puteri pregateau alegerea unor adunari consultative speciale – numite Adunari ad-hoc – în fiecare Principat, care aveau misiunea de a face cunoscută unei comisii internaționale parerea romanilor asupra unirii și problemelor importante. Rezolutiile acestor adunari urmau sa fie prezentate conferintei Marilor Puteri, organizata la Paris, unde urmau să se ia deciziile finale, comunicate ulterior romanilor sub forma unui decret promulgat de sultan. Trupele militare straine trebuiau să fie retrase. Poarta numea în mod provizoriu caimacami, loctiitori ai domnului, pentru a supraveghea și a mentine stabilitatea în cele doua tări românești. Hotararile marilor puteri din 1856 au fost importante pentru români, deoarece urmareau să împiedice expansiunea Imperiului Rus spre sud-estul Europei.

Rolul Adunarilor Ad-hoc (septembrie-decembrie1857). Prevederile Tratatului de pace de la Paris nu aveau drept rezultat realizarea imediată a unirii, dar înlocuirea protectoratului Rusiei crea condiții dintre cele mai favorabile înfaptuirii acesteia. Exista posibilitatea ca românii insisi să hotarască asupra viitorului lor. Mișcarea unionistă s-a intensificat pe plan intern după ce revolutionarii exilati au putut să revină în țara. În locul celor doi domni, al caror mandat expirase în 1856, Poarta a numit caimacami care sa conducă Principatele.

Alegerile pentru Adunarile Ad-hoc au evidentiat disputa dintre partizanii unirii (,,partida nationala”) și fortele ostile care se bazau pe sprijinul Austriei, Angliei și Turciei. În aceste alegeri clerul, marea proprietate și orașenii votau direct, iar mica proprietate și țăranii indirect, prin delegati. Pentru prima oara în Țarile Române prevederile electorale se întemeiau pe avere, nu pe originea socială, iar adunarile care se constituiau în temeiul lor aveau un anume grad de reprezentativitate. Falsificarea alegerilor din Moldova de catre caimacamul Nicolae Vogoride (cu sprijinul Turciei), a creat o stare de tensiune internă și internatională. Fruntașii unionisti au adus la cunostinta Comisiei europene de la București falsificarea alegerilor în Moldova.

În august 1857, prin întalnirea de la Osborne dintre Napoleon al III-lea și regina Victoria, situatia s-a dezamorsat, încheindu-se un compromis: Anglia a acceptat organizarea unor noi alegeri in Moldova (in care fortele unioniste au obtinut victoria), iar Franta a renuntat la principiul unirii depline sub un principe strain. Adunarile ad-hoc nu puteau lua hotarari, ci doar faceau propuneri marilor puteri. Ambele adunari au adoptat propuneri asemanatoare, între care unirea Principatelor într-un stat sub numele de Romania și aducerea pe tronul țarii a unui principe strain, dintr-o familie domnitoare europeană care să-și crească moștenitorii în religia țării, respectarea autonomiei, neutralitatea și inviolabilitatea teritoriului noului stat, adunare legislativa și guvern constitutional reprezentative, sub garantia colectiva a Marilor Puteri. S-au adus în discuție și alte probleme: rezolvarea chestiunii agrare, organizarea internă etc. După exprimarea românilor, adunările s-au dizolvat, iar marile puteri au luat act de ele prin Conventia de la Paris, care a servit drept constitutie Principatelor pana in 1864.

În 1858 s-a întrunit Conferinta Marilor Puteri la Paris, în cadrul careia comisia de ancheta prezenta raportul sau asupra dorintelor romanilor și, după dezbateri prelungite, se aproba la 7/19 august Conventia de la Paris, care oferea Principatelor o noua organizare internă, înlocuind Regulamentele Organice. Convenția de la Paris menținea suzeranitatea Porții otomane, sub garanția colectivă a celor șapte puteri semnatare ale Tratatului de la Paris. Principatele Unite Moldova si Valahia urmau să aibă fiecare cate un domnitor, ales pe viata de Adunarea electivă din fiecare principat. Domnii reprezentau puterea executiva și nici un act al lor nu avea valoare dacă nu era contrasemnat de ministrul de resort. Puterea legislativă se exercita colectiv de catre domn, adunarea legislativă a fiecarui principat și Comisia Centrala de la Focsani.

Adunarile funcționau ca un parlament unicameral, care dezbatea și adopta legile, fară a avea însa inițiativa legislativă. Guvernele erau alcatuite din miniștri numiți de domnitori, responsabili în fața acestora și a Adunarilor elective. În afara instituțiilor separate existau și trei instituții comune: Comisia Centrala de la Focsani (care elabora proiectele de legi de interes comun), Inalta Curte de Justitie si Casatie (cu sediul tot la Focsani) si armata. Conventia de la Paris prevedea principii de organizare si modernizare a viitorului stat (separatia puterilor in stat, desfiintarea privilegiilor de clasa, egalitatea in fata legii, drepturi politice pentru crestini, libertatea individuala, accesul liber la functiile publice, garantarea proprietatii); de asemenea, se sublinia necesitatea reglementarii raporturilor dintre proprietari si tarani. Conventia era completata de un act electoral, care stabilea sistemul de alegeri pentru cele doua adunari; alegatorii se imparteau, in functie de venit (vot cenzitar), in alegatori directi si alegatori indirecti (votau prin intermediul unor delegati). Acest act constitutional adoptat la Paris nu implinea, dar nici nu anula speranta de unire a romanilor.

Conventia de la Paris avea atributele unei Constitutii, inlocuind Regulamentele Organice; a fost valabila pana in anul 1864. Prin actul adoptat la Conferinta de la Paris din 1858 s-au creat conditiile realizarii unitatii nationale prin insasi vointa romanilor. Faptul ca nu se specifica in Conventie obligativitatea ca cei doi domni sa fie diferiti ca persoana, oferea posibilitatea de a se face primul pas si cel mai important spre unirea Principatelor. Prin abolirea rangurilor si privilegiilor boieresti si consacrarea egalitatii tuturor cetatenilor in fata legii, Conventia de la Paris punea capat Vechiului Regim si crea premisele instaurarii regimului modern. Prevederile ei au constituit un pas hotarator pe drumul realizarii unirii Principatelor, exprimand sustinerea politica in primul rand a Frantei lui Napoleon al III-lea.

Dubla alegere ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza. In Moldova, Adunarea Electiva era dominata de reprezentantii Partidei Nationale. Conservatorii ii aveau drept candidati pe fostul domnitor Mihail Sturdza si pe fiul acestuia, Grigore Sturdza. Fortele progresiste au reusit sa desemneze un singur candidat, pe colonelul Alexandru Ioan Cuza. El a fost ales domn al Moldovei la 5 ianuarie 1859, fiind acceptat si de conservatori, datorita vederilor sale moderate in comparatie cu alti posibili candidati. Alegerea lui Cuza semnifica triumful fortelor politice care militau pentru modernizarea societatii.

Unirea s-a infaptuit insa prin alegerea, la 24 ianuarie 1859, a lui Alexandru Ioan Cuza, ca domn al Tarii Romanesti. La Bucuresti, Adunarea Electiva era dominata de conservatori care doreau sa aleaga pe unul din fostii domnitori: Gheorghe Bibescu sau Barbu Stirbei. Ideea alegerii aceluiasi domnitor in ambele Principate prinsese, insa, contur si reprezentantii Partidei Nationale au facut apel la populatia capitalei pentru a-i determina pe conservatori sa accepte alegerea lui Cuza. Sub presiunea maselor, unionistii reusesc sa contracareze majoritatea conservatoare, Adunarea Electiva acceptand, dupa dezbateri furtunoase, propunerea de a-l desemna domn al Tarii Romanesti pe alesul Moldovei, Alexandru Ioan Cuza. Cele doua tabere au renuntat la candidatii proprii, acceptand candidatura lui Cuza, care in 24 ianuarie 1859 a fost ales domn in unanimitate si in Tara Romaneasca. Acest act politic a inaugurat politica faptului implinit. Alegerea aceluiasi domn in ambele Principate a produs uimirea Curtilor europene, dar si admiratia cercurilor progresiste. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a reprezentat o perioada hotaratoare pentru consolidarea unirii si modernizarea statului. In prima parte a domniei s-a realizat unificarea administrativa si legislativa, s-a obtinut, din partea marilor puteri garante recunoasterea unirii depline, iar in a doua parte a domniei au fost infaptuite reforme in conformitate cu cerintele epocii moderne.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza a fost interpretata de marile puteri ca o incalcare a prevederilor Conventiei de la Paris. Dina acest motiv, dupa 24 ianuarie 1859, viata politica a Principatelor era deosebit de complexa. Uniunea personala nu era recunoscuta de Marile Puteri. La Iasi si la Bucuresti functionau doua guverne si doua Adunari, iar organizarea administrativa era lipsita de unitate. Principalele obiective ale noului domn erau recunoasterea internationala a dublei alegeri – pe plan extern, si realizarea uniunii politice si administrative depline si recunoasterea ei, precum si alcatuirea unui plan de reforme care sa modernizeze societatea romaneasca – pe plan intern. Pe plan extern, prin Conferinta organizata in martie 1859 la Paris, Franta, Anglia, Rusia si Sardinia au recunoscut actul de la 24 ianuarie; Austria si Turcia si-au dat acordul in septembrie 1859, dar numai pentru perioada domniei lui Cuza. Se consacra astfel uniunea personala a celor doua Principate, prima etapa spre realizarea deplina a unirii.

Pe plan intern, a fost initiat un amplu program de consolidare a unirii: in domeniul administrativ s-au unificat serviciile de vama; de asemenea, s-a centralizat administratia telegrafului, s-au unificat armatele (reunite in tabara de la Floresti) si cursul monetar. Capitala a fost stabilita la Bucuresti, s-a adoptat noua stema (vulturul si zimbrul), s-a extins administratia romaneasca si in cele trei judete din sudul Basarabiei; pentru uniformizarea legislatiei, Comisia Centrala de la Focsani (care si-a desfasurat activitatea intre ianuarie 1859 – ianuarie 1862) a elaborat un proiect de Constitutie si proiecte de lege agrara si electorala. De asemenea, Cuza a promovat elemente ale burgheziei in aparatul de stat, a numit functionari moldoveni in Tara Romaneasca si invers si s-a preocupat de uniformizarea armatei, creandu-se primul minister unic – cel de razboi (1860), condus de generalul Ioan Emanoil Florescu.

Pe plan extern, Cuza a initiat diverse actiuni diplomatice: prin memorii adresate Marilor Puteri le solicita sa fie de acord cu constituirea la Bucuresti a guvernului si a Adunarii unice; in septembrie 1860 a efectuat o vizita la Constantinopol, unde a fost primit ca un adevarat suveran etc. Ca urmare, puterile europene reunite in Conferinta de la Constantinopol (septembrie- noiembrie 1861), au recunoscut deplina unire politica a Principatelor. Firmanul emis de sultan sublinia ca unificarea deplina a institutiilor era valabila numai pe timpul domniei lui Cuza. In acest context favorabil au urmat importante evenimente politice: la 11 decembrie 1861, Cuza a proclamat unirea si nasterea natiunii romane; la 22 ianuarie 1862 s-a constituit primul guvern unic, in frunte cu Barbu Catargiu, iar peste doua zile si-a deschis lucrarile Adunarea legislativa a Principatelor Unite. La 24 ianuarie 1862, prima Adunare unica a Principatelor Unite adopta numele de Romania pentru noul stat si proclama Bucurestiul capitala tarii.

Marile reforme. Guvernul Barbu Catargiu (ianuarie – iunie 1862). Primul guvern unic al Principatelor, format la 22 ianuarie 1862, a fost condus de Barbu Catargiu. Era un guvern conservator, care reflecta structura Adunarii unice. Comisia centrala de la Focsani a fost desfiintata si a fost creat un alt organism, Comitetul legislativ provizoriu. In primavara anului 1862 a fost elaborata o lege a presei. Principala problema a societatii romanesti din aceasta perioada era, insa, problema agrara, iar solutionarea acesteia era sustinuta de toate fortele politice. Modalitatile de rezolvare preconizate erau insa diferite. Conservatorii, care reprezentau interesele mosierimii, sustineau desfiintarea clacii, dar nu erau de acord cu improprietarirea taranilor, dorind sa mentina intacta marea proprietate.

Prin urmare, guvernul punea in discutia Adunarii, in primavara anului 1862, un proiect de lege rurala (intocmit inca din 1860 de Comisia Centrala de la Focsani) care reflecta viziunea conservatorilor de rezolvare a problemei agrare, insa Alexandru Ioan Cuza a refuzat sa-l sanctioneze.

Guvernul Nicolae Kretzulescu (iunie 1862 – octombrie 1863). Guvernarea cabinetului Barbu Catargiu s-a incheiat o data cu asasinarea, in conditii neelucidate pana astazi, a primului-ministru (iunie 1862). S-a format imediat un guvern al caii de mijloc condus de Nicolae Kretzulescu, lider al liberalilor moderati. De la bun inceput guvernul a urgentat adoptarea masurilor administrative avand in vedere realizarea unirii depline: a unificat serviciile sanitare, a constituit Consiliul superior al instructiunii publice si Directia generala a arhivelor statului. Guvernul a luat primele masuri care vizau manastirile inchinate, care aveau mari datorii catre statul roman. In 1860, Costache Negri, reprezentantul roman la Constantinopol, depunea primul memoriu in aceasta chestiune. In noiembrie 1862, averile manastirilor inchinate au fost trecute in proprietatea statului, iar in ianuarie 1863 Adunarea a hotarat ca datoria lor sa intre in bugetul statului.

Guvernul Mihail Kogalniceanu (octombrie 1863 – ianuarie 1865). Considerat cel mai important guvern din timpul domniei lui Cuza pentru activitatea sa reformatoare, acest cabinet a fost instalat la 11 octombrie 1863. In noiembrie, la deschiderea lucrarilor Adunarii, Cuza anunta in mesajul sau programul legislativ: reforma electorala si agrara, organizarea armatei, reforma instructiunii publice, secularizarea averilor manastiresti etc. In decembrie 1863 a fost adoptata legea secularizarii averilor manastiresti, transferandu-se astfel intinse suprafete agricole in proprietatea statului. Trecerea sub controlul statului a averilor manastiresti, inclusiv ale manastirilor inchinate, a intarit autonomia tarii. Legea secularizarii averilor manastiresti a asigurat un fond funciar insemnat, care va fi folosit apoi pentru aplicarea Legii agrare din 14 august 1864. Pe 13 februarie 1864 a fost adoptata Legea privind infiintarea Consiliului de Stat, care era prezidat de domnitor si elabora la cererea guvernului proiecte de legi.

In martie 1864 a inceput dezbaterea chestiunii rurale, care a accentuat confruntarea dintre guvern, sprijinit de domnitor, si Adunare, dominata de marii proprietari funciari. Punerea proiectului legii rurale (agrare) in discutia Legislativului (proiect care propunea desfiintarea clacii si improprietarirea taranilor cu loturile pe care le aveau in folosinta) a determinat fortele conservatoare care dominau Adunarea sa dea un vot de blam guvernului. Cuza a preferat sa mentina cabinetul si sa dizolve forul legislativ, dand astfel lovitura de stat din 2 mai 1864. Aceasta a fost insotita de o proclamatie catre armata si de una catre popor.

De asemenea, a fost adoptat un nou act constitutional – numit Statutul dezvoltator al Conventiei de la Paris, care extindea substantial atributiile domnitorului -, precum si o noua lege electorala. Potrivit Statutului dezvoltator, noua lege fundamentala care inlocuia Conventia de la Paris, domnitorul avea initiativa legilor elaborate de Consiliul de Stat si, de asemenea, avea drept de veto. S-a trecut la sistemul legislativ bicameral, prin crearea celui de-al doilea corp legiuitor, Corpul Ponderator (Senatul), cu membri alesi de Cuza. Regulamentul de functionare al acestuia era alcatuit de guvern, iar presedintele Adunarii era numit de domn. Statutul dezvoltator a fost aprobat printr-un plebiscit, organizat la 10 mai 1864. In iunie 1864, marile puteri au recunoscut modificarile aduse Conventiei de la Paris, acordand Principatelor dreptul de a schimba in viitor legile care priveau organizarea interna.

Prin Statutul dezvoltator se trecea la un regim autoritar, in care atributele puterii executive erau sporite. Noua lege electorala, care impartea corpul electoral in doua categorii, alegatori primari si directi, marea numarul alegatorilor: votul ramanea cenzitar, dar censul era mai mic in comparatie cu dispozitiile electorale ale Conventiei de la Paris. Lovitura de stat a inaugurat o conducere autoritara a domnitorului, criticata vehement de opozitie. Ea a fost justificata de imposibilitatea adoptarii reformelor in conditiile in care alegerile facute in conformitate cu prevederile Conventiei de la Paris creau o majoritate conservatoare in Camera.

Elaborata de Consiliul de Stat si imbunatatita de guvern, Legea rurala a fost promulgata de domnitor la 14 august 1864.

– Aceasta elibera taranii clacasi de sarcinile de tip feudal (claca) si ii improprietarea cu pamantul pe care-l foloseau, prin rascumparare (despagubire).

– Articolul 1 al legii oferea posibilitatea taranilor clacasi sa devina proprietari deplini pe locurile supuse posesiunii lor.

– Suprafața de pământ pe care o primeau era stabilita in functie de numarul vitelor detinute.

– Cei care nu au facut clacă deveneau proprietari numai pe locurile de casa si gradina, iar pamantul nu putea fi instrainat sau ipotecat timp de 30 de ani.

– Țăranii plateau despagubiri pentru claca timp de 15 ani.

– Pamantul acordat taranilor nu trebuia sa depaseasca 2/3 din suprafata mosiei, fara a socoti padurile. Existau insa si numeroase limite:intinderea mica a lotului, neimproprietarirea unui numar destul de mare de tarani etc. Totusi, legea a intarit proprietatea taraneasca si a imbunatatit situatia unei parti importante a locuitorilor satelor.

O alta lege însemnata a fost cea a instructiunii publice, promulgata la 7 decembrie 1864, prin care invatamantul devenea unitar, structurat pe trei cicluri: primar, care era gratuit si obligatoriu, secundar si superior. Tot in domeniul invatamantului este de remarcat infiintarea, in octombrie 1860, a Universitatii din Iasi, cu patru facultati: drept, filozofie, stiinte, teologie. La 4 iulie 1864 se infiinta si Universitatea din Bucuresti, care avea sectii de drept, stiinte si filosofie (litere). In 1864 – 1865 au fost adoptate si alte reforme care au contribuit la constituirea unui cadru nou de organizare a societatii: in administratie (legea comunala, legea pentru infiintarea consiliilor judetene); in justitie (elaborarea Codului penal – martie 1864, adoptarea noului Cod civil, in decembrie 1864); in domeniul organizarii bisericesti (legi care au diminuat rolul Bisericii in treburile civile si au sporit dominatia statului in structura administrativa a acesteia); in comert (elaborarea Codului comercial, infiintarea Camerei de Comert); adoptarea sistemului unic de masuri si unitati (septembrie 1864); in domeniul armatei – Legea organizarii armatei (noiembrie 1864) s.a. In ianuarie 1865, in urma unor neintelegeri cu domnitorul, Mihail Kogalniceanu a demisionat. Cabinetele care i-au urmat au continuat politica reformatoare.

În aceasta perioada, Principatele au urmat în politica externă o directie proprie. Cuza a concentrat în mainile sale toate parghiile externe, pentru a evita eventualele oscilatii provocate de viata interna. Domnitorul a sustinut miscarile de eliberare ale popoarelor din Europa Centrala si Estica, emigratia poloneza, pe cea maghiara si pe cea bulgara de pe teritoriul roman. A organizat si coordonat propaganda romaneasca in strainatate si a sustinut dezvoltarea culturala a romanilor din Imperiul Habsburgic, pentru care a alocat sume importante de la bugetul statului. Pentru a afirma individualitatea politica a statului roman, a infiintat agentii diplomatice la Constantinopol, Paris si Belgrad, iar in 8 august 1862 a creat ministerul de externe, care avea ca scop coordonarea intregii politici externe.

Domnia lui Cuza a coincis, astfel, unei perioade de crestere a prestigiului tarii. Raporturile cu puterea suzerana si Puterile Garante se deosebeau esential de perioada anterioara. Pentru intarirea autonomiei tarii in relatiile cu puterile europene, a fost sporita capacitatea militara, s-a incercat emiterea unei monede si a unei decoratii nationale, s-a proclamat autocefalia Bisericii Ortodoxe Romane fata de Patriarhia de la Constantinopol (recunoscuta, insa, mult mai tarziu) etc.

Monstruoasa coalitie si sfarsitul domniei lui Alexandru Ioan Cuza.Masurile legislative modernizatoare adoptate de Alexandru Ioan Cuza au fost insotite de anumite tendinte autoritare, care i-au atras adversitatea oamenilor politici de toate orientarile. Astfel, la inceputul anului 1863 s-a conturat o grupare eterogena formata din liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti si conservatori, intrata in istorie sub numele de ,,monstruoasa coalitie” care urmarea detronarea lui Cuza si aducerea pe tronul tarii a unui principe strain. Liberalii radicali, continuatori ai ideologiei de la 1848, dorind o transformare economica si sociala radicala, dupa modelul Europei Occidentale, considerau masurile luate de Cuza prea moderate. Conservatorii, in schimb, doreau pastrarea traditiilor si privilegiilor epocii premergatoare revolutiei, puternic afectate de politica reformatoare a domnitorului, si insistau ca dezvoltarea sa se faca lent si fara schimbari radicale. Pentru ambele grupari, Cuza ducea o politica necorespunzatoare.

Desi Cuza a reusit sa puna in aplicare ambitiosul sau program legislativ si de organizare a unor institutii moderne, pozitia i-a fost subminata de activitatea ,,monstruoasei coalitii”. Conservatorii l-au criticat pentru reformele agrara si electorala, iar liberalii radicali i-au reprosat ca era prea moderat. Constient de esecurile domniei autoritare, domnitorul s-a gandit la abdicare. Liberalii radicali condusi de Ion C. Bratianu si C.A. Rosetti au organizat lovitura de stat de la 11 februarie 1866. Cuza a semnat actele de abdicare si a plecat in strainatate, unde a murit in mai 1873. Locul domnitorului a fost luat de o locotenenta domneasca, compusa din Lascar Catargiu, generalul Nicolae Golescu si colonelul Nicolae Haralambie. Domnia lui Al. I. Cuza a fost o etapa decisiva in modernizarea statului roman: a insemnat, in primul rand, punerea in aplicare a programului de la 1848. Politica reformatoare si intarirea statului roman a reprezentat o premisa importanta in dobandirea independentei. La abdicarea lui Cuza (11 februarie 1866), Romania moderna era, in esenta, edificata.

Ideea aducerii printului strain nu era noua, caci ea fusese formulata in memoriile boieresti si in Rezolutiile Adunarilor ad-hoc din 1857. Pentru Romania anului 1866, aceasta idee avea multiple semnificatii: era o solutie pentru consolidarea statului national (caci puterile europene recunoscusera unirea doar pe timpul lui Cuza); se miza pe asigurarea stabilitatii interne, inlaturandu-se lupta pentru domnie; prezenta pe tronul tarii a unui reprezentant dintr-o mare familie domnitoare europeana putea sa intareasca prestigiul extern al tarii, reprezentand o garantie pentru consolidarea autonomiei si pentru pregatirea terenului in vederea dobandirii independentei de stat a Romaniei. Inlaturarea lui Cuza a atras reactia puterilor europene. In randul acestora, intrunite in cadrul Conferintei de la Paris din martie 1866, se auzeau voci care cereau desfacerea unirii: Rusia si Turcia foloseau prilejul pentru a cere separarea si ocupatia militara. Aparea chiar propunerea ca romanii sa fie intrebati din nou asupra viitorului lor, ca in 1857, Poarta insistand pentru organizarea unor noi alegeri sub supravegherea comisarilor otomani. Austria a actionat si ea deschis pentru desfacerea unirii.

Pe plan intern, atat liberalii, cat si conservatorii erau in majoritate in favoarea aducerii unui print strain pe tronul Romaniei, ca solutie eficienta si sigura pentru stabilitatea politica si sociala. Prin intermediul Frantei si cu acceptul Prusiei, s-a perfectat aducerea in tara a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, inrudit cu regele Prusiei si var dupa mama cu Napoleon al III-lea. Acesta a fost proclamat domn al Romaniei in urma plebiscitului din aprilie 1866. La 25 aprilie 1866, Carol a acceptat propunerea si a obtinut acordul tatalui sau, al regelui Prusiei si al cancelarului prusac Otto von Bismarck pentru a pleca spre Romania. Deoarece unele puteri europene nu erau de acord cu aceasta solutie si cereau alegerea unui nou domn pamantean, cercurile politice romanesti au mers pe varianta "faptului implinit". Din cauza conflictului austro-prusac, printul a calatorit cu un pasaport fals pana la Turnu Severin, fiind insotit de Ion C. Bratianu.

În dimineata zilei de 10 mai (care va fi Ziua Naționala a României pana in 1947), Carol intra in Bucuresti, pe Podul Mogosoaiei, indreptandu-se spre Mitropolie, unde a fost proclamat domn de catre Adunare, in fata careia a jurat sa pazeasca legile Romaniei, drepturile si integritatea sa. Marile Puteri, dezbinate de interese contradictorii l-au acceptat in mod formal pe Carol. In urma unei vizite facute la Istanbul, in octombrie 1866, Poarta dadea firmanul de investitura a lui Carol I, prin care renunta implicit la "nota restrictiva" de recunoastere a unirii doar pe timpul lui Cuza si accepta unirea deplina, indiferent de domnitor.

Adunarea Legislativa aleasa cu o luna inaintea venirii lui Carol s-a transformat in Adunare Constituanta, luandu-si misiunea de a discuta si apoi de a vota proiectul unei Constitutii. Dupa dezbateri aprinse intre conservatori si liberali, noua lege fundamentala a fost promulgata de domn la 1 iulie 1866, ea reprezentand prima Constitutie interna romaneasca (elaborata de reprezentantii legitimi ai natiunii). Inspirata dupa modelul belgian, Constitutia a fost una dintre cele mai democratice din Europa secolului al XIX-lea. Adoptarea Constitutiei a reprezentat un pas inainte pe drumul modernizarii principalelor institutii si al racordarii lor la mutatiile europene petrecute in secolul al XIX-lea. Aceasta lege fundamentala se asemana cu alte Constitutii liberale in vigoare in Europa occidentala. Ea tinea cont de conditiile specifice ale Romaniei si se referea la o diversitate de aspecte care vizau dezvoltarea si modernizarea societatii: teritoriul Romaniei, drepturile cetatenesti, Reprezentanta Nationala (Parlamentul), puterile in stat, prerogativele domnului si ale ministrilor s.a. Exprimand dorinta de independenta, Constitutia proclama oficial numele de Romania, nu amintea nimic despre raporturile cu Poarta si cu Puterile garante, consfintea ca statul roman era o monarhie constitutionala, iar ca sistem politic consacra parlamentarismul pluripartidist. Printre principiile asezate la baza Constitutiei se numarau: suveranitatea nationala; guvernarea reprezentativa si responsabila; principiul democratic al separatiei puterilor in stat; responsabilitatea ministeriala; monarhia ereditara; drepturi si libertati cetatenesti.

Puterea executiva era incredintata domnului si guvernului.Ca sef al puterii executive, domnitorul numea si revoca ministrii, numea si confirma in toate functiile publice, era comandantul armatei, conferea distinctii si decoratii, batea moneda, avea drept de amnistie politica, gratia, putea sa declare razboi si sa incheie pace, incheia conventii cu alte state dupa ce obtinea acordul Parlamentului. Actele sale aveau "tarie" doar daca erau contrasemnate de un ministru. Domnitorul se bucura si de largi prerogative legislative: convoca, amana si dizolva Adunarea Deputatilor si Senatul, initia proiecte de lege (prin ministrii sai), sanctiona si promulga legile, avea drept de veto absolut, putandu-se opune punerii in aplicare a unor legi votate de Parlament. Puterea legislativa apartinea Parlamentului (bicameral) care avea o serie de atributii: dezbatea si adopta bugetul (numai Adunarea Deputatilor), vota, modifica sau abroga legile, avea drept de interpelare a guvernului s.a. Puterea judecatoreasca se exercita prin Curti de judecata si Tribunale. Hotararile si sentintele acestora se pronuntau in numele legii si se executau in numele domnului. Cea mai inalta instanta era Curtea de Casatie.

Constitutia consfintea importante drepturi si libertati cetatenesti: libertatea constiintei, a presei si a intrunirilor, libertatea invatamantului, egalitatea in fata legilor (art.10), libertatea exercitarii drepturilor politice (numai de catre crestini), libertatea individuala, dreptul la azil politic, protejarea refugiatilor din motive politice s.a. De asemenea, se acorda dreptul de intrunire si asociere, aceasta prevedere stand la baza organizarii partidelor politice.

Proprietatea, de orice natura, era proclamata sacra si inviolabila (art.19). Articolul 7 prevedea ca "insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile", iar cetatenia romana poate fi dobandita doar de "strainii de rituri crestine". Articolul 31 consacra suveranitatea poporului. Impreuna, articolele 32, 33 si 35 consfintesc separatia puterilor. In plus, prin articolul 35 se consacra monarhia constitutionala ca forma de organizare statala, in timp ce articolul 82 consfinteste caracterul ereditar al monarhiei.

Principiile liberale specifice acestei legi fundamentale nu se regaseau in legea electorala cenzitara care completa Constitutia. Astfel, normele cenzitare promovau interesele marilor proprietari funciari si ale marii burghezii, electoratul fiind impartit pe colegii (doua pentru Senat si patru pentru Camera Deputatilor) in functie de avere. Primele trei colegii ii delegau direct pe deputati (vot direct), in vreme ce colegiul al lV-lea alegea prin delegati (vot indirect). Pentru Senat existau doua colegii in care isi exprimau optiunea proprietarii funciari si de imobile. Varsta minima a alegatorilor era fixata la 21 de ani. Sistemul electoral cenzitar, aproape general in acel moment in Europa, care impartea corpul de alegatori in colegii, in functie de venituri, oglindea marile diferente sociale din sanul societatii romanesti: pe de-o parte, boierimea care si-a perpetuat predominanta politica si dupa 1866, pe de alta parte, taranimea – stratificata- care constituia majoritatea populatiei. Intre aceste clase sociale exista o burghezie care va castiga in importanta din ce in ce mai mult. Cele doua mari partide ale epocii moderne – Partidul National-Liberal si Partidul Conservator- s-au cristalizat tocmai in urma aplicarii Constitutiei din 1866. In ansamblu, Constitutia din 1866 poate fi considerata un compromis intre liberali si conservatori: pentru ca acestia din urma sa accepte adoptarea unei constitutii liberale, liberalii au acceptat introducerea unui sistem electoral nedemocratic, bazat pe votul cenzitar.

Constitutia din 1866 a avut insa si alte limite, ea permitand introducerea si perpetuarea unor practici nedemocratice: guvernul nu era o creatie a Parlamentului. Acest fapt este demonstrat de procedura de schimbare a guvernelor. Procesul incepea cu demisia guvernului in functie si cu numirea de catre domnitor a unui nou prim-ministru, dupa care era dizolvat Parlamentul si se stabileau noi alegeri. Noul guvern folosea toate mijloacele disponibile pentru a-si asigura o majoritate in Parlament si, pana dupa Primul Razboi Mondial, nu a fost niciodata dezamagit.

Desi nu o consacra efectiv, Constitutia din 1866 a fost perceputa pe plan extern ca o puternica manifestare a independentei. Ea prevedea ereditatea domniei si atributiile unui domn suveran, depasind statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internationale. În acelasi timp, legea fundamentala a Romaniei nu amintea nimic de suzeranitatea otomana si de garantia colectiva a puterilor europene.

De asemenea, promulgarea Constitutiei de catre domn fara a mai astepta acordul puterilor europene, era si ea o dovada a aspiratiei romanilor catre independenta. Constitutia din 1866 a fost suferit mai multe modificari: in 1879 a fost modificat articolul 7, in sensul acordarii de drepturi civile si politice (cetatenie) indiferent de religie; in 1884, cand se reduce numarul de colegii electorale de la patru la trei; in 1917, cand sunt modificate regimul proprietatii si sistemul electoral, pentru a permite introducerea reformei agrare si a reformei electorale. Aceasta lege fundamentala, ramasa in vigoare pana in 1923, a contribuit la consolidarea si modernizarea statului roman.

*

CONSTITUTIA DIN 1866

Art. l. Principatele Unite Romane constituie un singur stat indivizibil sub numele de Romania. Art. 2. Teritoriul Romaniei este inalienabil. Art. 7. insusirea de roman se dobandeste, se conserva si se pierde potrivit regulilor statornicite prin legile civile. Numai strainii de rituri crestine pot dobandi impamantenirea. Art.10. Nu exista in Stat nici o deosebire de clasa. Toti romanii sunt egali inaintea legilor si datori a contribui fara deosebire la darile si sarcinile publice. Ei singuri sunt admisibili in functiunile publice, civile si militare. Art. 19. Proprietatea de orice natura, precum si toate creantele asupra Statului, sunt sacre si neviolabile. Art. 31. Toate puterile Statului emana de la natiune, care nu se poate exercita decat numai prin delegatiune si dupa principiile si regulile asezate in Constitutiunea de fata. Art. 32. Orice lege cere innoirea a cator trele ramuri ale puterii legiuitoare. Nici o lege nu poate fi supusa sanctiuni domnului, decat dupa ce va fi discutata si votata liber de majoritatea ambelor Adunari. Art. 33. Initiativa legilor este data fiecareia din cele trei ramuri ale puterii legislative. Art. 35. Puterea executiva este incredintata domnului, care o exercita in mod regulat prin Constitutiune. Art. 82. Puterile constitutionale ale domnului sunt ereditare, in linie coboratoare directa si legitima a mariei sale principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, din barbat in barbat prin ordinul de primogenitura si cu exclusiunea perpetua a femeilor si coboratorilor lor.

Dupa 1772, elita politica solicitase în memoriile adresate marilor puteri, statutul de independenta pentru Principatele romane. Diferite proiecte și planuri din preajma anului 1848 ale revolutionarilor munteni și moldoveni, aflati în legatura cu activitatea revolutionarilor polonezi, aveau ca obiectiv dobandirea independentei. Adversarul comun era Rusia care, prin "articolul aditional" la Regulamentele Organice, urmarea sa-si sporeasca controlul asupra Principatelor. Romanii considerau ca o intelegere cu sultanul, pe cale pasnica, s-ar fi putut realiza, iar principala piedica in calea reformelor interne o constituia tarul. Aceeasi ostilitate era manifestata si fata de habsburgi, fapt care a permis, in timpul domniei lui Al. I. Cuza, o apropiere de revolutionarii maghiari. Interesante sunt planurile federaliste care infloreau la jumatatea secolului al XIX-lea. Nicolae Balcescu a sustinut si el mai multe proiecte federaliste (1850, 1851), retinand atentia cel ce viza fondarea Statelor Unite ale Dunariicare ar fi grupat pe romani, maghiari si iugoslavi. Ion H. Radulescu dorea o ,,republica universala a Europei”. Mai realiste au fost planurile de intelegere balcanica. Astfel, in 1863, Cuza a stabilit relatii diplomatice cu Serbia peste capul Portii, relatii continuate dupa venirea lui Carol I la tronul tarii, prin semnarea unui tratat in 1868. Cei doi monarhi au sustinut miscarea revolutionarilor bulgari, iar in 1866 si 1869, oamenii politici romani se consultau cu emisarii guvernului grec in vederea stabilirii unei actiuni comune antiotomane.

Redeschiderea "crizei orientale" in 1875, prin rascoalele antiotomane din Bosnia si Hertegovina, a oferit ocazia unei actiuni politice si militare pentru dobandirea independentei. Carol I ridicase aceasta problema in fata Consiliului de Ministri inca din 1873. Clasa politica sustinea ideea, dar existau deosebiri de vederi asupra cailor si metodelor prin care se putea realiza. Cei mai multi liberali (intre care I.C. Bratianu, M. Kogalniceanu) erau pentru o apropiere de Rusia in vederea unei actiuni antiotomane deschise. Schimbarea de atitudine fata de aceasta era legata de esecul rus in razboiul Crimeii si de ostilitatea fata de Imperiul habsburgic, devenit Austro-Ungaria in 1867, cu toate consecintele care decurgeau de aici pentru romanii din imperiu.

Conservatorii se opuneau, socotind ca regimul garantiei colective din 1856 era singurul obstacol in calea expansiunii ruse. Formati la scolile din Germania, ei vedeau in panslavism cea mai serioasa amenintare. Pentru conservatori, singura cale de obtinere a independentei era pe cale diplomatica, colaborand cu Austro-Ungaria si Germania. Noul guvern liberal condus de I.C. Bratianu (1876) cu M. Kogalniceanu la externe, spera sa obtina independenta pe cale pasnica. Criza s-a agravat in 1876. Serbia si Muntenegru au declarat razboi Turciei, iar bulgarii au declansat miscarea de eliberare, parte din detasamentele lor inarmate fiind pregatite chiar pe teritoriul romanesc.

Printr-un memoriu guvernul roman solicita, in iulie 1876, Portii si Puterilor garante recunoasterea individualitatii statului roman si a numelui de Romania, dar acesta era primit cu ostilitate. In august primul-ministru a avut o intrevedere cu imparatul Franz Joseph I la Sibiu, incheiata fara rezultate deosebite. Nici apropierea de Rusia din septembrie/octombrie 1876, cand o delegatie condusa de I.C. Bratianu si M. Kogalniceanu propusese la Livadia, in Crimeea, tarului Alexandru al II-lea si cancelarului Gorceakov un tratat antiotoman, nu avusese mai mult succes. In decembrie 1876, Dimitrie Bratianu initia un demers diplomatic la Constantinopol, cerand "garantii speciale pentru neutralitatea vesnica a teritoriului romanesc". Tratativele romano-otomane esuau insa, ca urmare a adoptarii Constitutiei lui Midhat-pasa prin care statul roman era declarat ,,provincie privilegiata” a imperiului. In aceste conditii, calea obtinerii independentei prin lupta devenea tot mai evidenta.

Austro-Ungaria si Rusia se intelegeau prin conventia de la Budapesta, semnata la 3 ianuarie 1877, cu privire la schimbarile teritoriale pe care ar fi trebuit sa le aduca un eventual razboi ruso-turc (Rusia ar fi anexat sudul Basarabiei, revenind la gurile Dunarii, iar Austro-Ungaria s-ar fi multumit cu Bosnia si Hertegovina).

La 4/16 aprilie 1877, guvernul liberal condus de Ion C. Bratianu a incheiat Conventia romano-rusa. Conventia a fost semnata de baronul Dmitri Stuart, reprezentantul Rusiei in Romania, si de Kogalniceanu, ministrul nostru de externe si stabilea trecerea armatelor ruse pe teritoriul romanesc in regimul rezervat armatelor prietene, cheltuielile fiind suportate de guvernul rus. Actul fixa intr-o anexa drumul pe etape spre Dunare, care ocolea Bucurestiul, si numea comisarii pentru raporturile cu institutiile romanesti. Rusia se angaja sa respecte statutul tarii si ,,sa mentina si sa apere integritatea actuala a Romaniei”. Incheierea Conventiei evidentiaza o schimbare a atitudinii Rusiei fata de statul roman in comparatie cu alte faze ale Crizei Orientale din secolul al XIX-lea.

Conventia din 4/16 aprilie 1877 reprezenta un eveniment important pe calea afirmarii de sine statatoare a statului roman. Imediat, decretul de mobilizare a chemat sub arme 100.000 de persoane, din care 58.000 formau armata operativa. Desi statul facuse eforturi financiare deosebite pentru a asigura o dotare corespunzatoare, armata era slab inarmata si echipata. Armata romana intra in actiune preluand apararea Dunarii pe linia Turnu Severin-Calarasi.

La 12/24 aprilie 1877, Rusia a declarat razboi otomanilor si armatele sale au inceput traversarea Romaniei. Luand act de noua realitate, otomanii au bombardat localitatile Bechet, Islaz, Corabia, Calafat, Giurgiu; romanii au ripostat bombardand Vidinul si Turtucaia. Adunarea (29 aprilie) si Senatul (30 aprilie) au votat motiuni prin care declarau starea de razboi cu Imperiul Otoman, dar nu si independenta. In 9 mai 1877, la o interpelare a lui Nicolae Fleva, privind situatia Romaniei, Mihail Kogalniceanu, ministrul de externe, raspundea printr-un discurs in care declara ca statul roman era hotarat sa rupa orice legatura cu Imperiul Otoman ("Suntem independenti; suntem natiune de sine statatoare!"). In aceeasi zi, Camera Deputatilor a votat o motiune prin care se lua act de ruperea relatiilor cu Poarta si de independenta absoluta a Romaniei. A doua zi, Senatul vota aceeasi motiune. Proclamarea independentei semnifica atat inlaturarea suzeranitatii otomane cat si a garantiei colective a marilor puteri. Independenta, salutata cu entuziasm de populatie, a fost receptata de Marile Puteri in mod diferit, in functie de propriile interese: Rusia a acceptat-o ca pe un fapt implinit, dar nu si de jure; Italia si-a aratat simpatia; Franta, Germania si Austro-Ungaria au ramas in expectativa; Marea Britanie a privit-o cu ostilitate, iar Poarta a ripostat prin razboi.

Participarea Romaniei la razboiul pentru independenta (1877 – 1878). La inceputul razboiului, Rusia a refuzat cooperarea cu armata romana, deoarece nu dorea sa-si creeze "obligatii" fata de o tara de la care urmarea sa rapeasca cele trei judete din sudul Basarabiei (Cahul, Bolgrad, Ismail). Cu toate acestea, trupele romane au sprijinit trecerea trupelor tariste in sudul Dunarii la jumatatea lui iunie 1877. Dupa ce au traversat Dunarea, rusii au inaintat cu repeziciune pe trei directii, ajungand peste o luna dincolo de Balcani. In luptele de la Dunare, ei au fost sprijiniti de armata romana prin diverse forme: bombardarea flotilei turcesti; bombardamente asupra pozitiilor inamice de pe malul drept al Dunarii etc.

Cheia victoriei in Balcani era luarea Plevnei, un puternic sistem de fortificatii cu o pozitie strategica insemnata, aparat de o garnizoana formara din 50.000 soldati, condusa de generalul Osman-pasa; de aici otomanii puteau surprinde si inconjura coloana principala rusa ce se indrepta spre pasul Sipka si Balcani. Ignorand forta armatei otomane, armata rusa a declansat, in iulie, un atac total nepregatit si cu un efectiv militar mic. Inaintarea in Balcani, condusa de arhiducele Nicolae, s-a oprit la Plevna, unde primele doua atacuri rusesti au fost sangeros respinse.

Situatia critica din Balcani l-a determinat pe arhiducele (marele duce) Nicolae, comandantul frontului rusesc din Balcani, sa adreseze principelui Carol cunoscuta telegrama din 19 iulie 1877, prin care solicita cooperarea armatei romane, neacceptata pana atunci de partea rusa." Insistentele romanesti privind incheierea unei conventii care sa reglementeze participarea armatei romane n-au dat rezultate. Desi nu exista o conventie militara intre cele doua tari, dupa noi apeluri ale comandamentului rus, armata romana a trecut in sudul Dunarii (Divizia 4 si o parte din Divizia 3). Desi Romania insista in continuare sa se incheie o conventie militara de colaborare care sa precizeze individualitatea armatei romane, in cursul tratativelor dintre tar, arhiduce si principele Romaniei, din august 1877, s-a acceptat doar constituirea unui front romanesc la Plevna, fiind respinsa conventia scrisa. Frontul de la Plevna a fost pus sub comanda lui Carol I.

La 30 august 1877, fortele romano-ruse puse sub comanda principelui Carol au executat un al treilea atac general asupra Plevnei. Singura victorie – cucerirea redutei Grivita I – a fost scump platita, caci au murit aproape 1.000 de ostasi romani, intre care maiorul George Sontu si capitanul Valter Maracineanu. Acest bilant trist, intarea opinia principelui Carol, exprimata inainte de atac, ca cetatea trebuia asediata. Lupte crancene s-au desfasurat in septembrie-octombrie pentru izolarea completa a Plevnei si impiedicarea aprovizionarii garnizoanei otomane. Pentru a intari blocada, fortele romane au cucerit reduta Rahova la 9 noiembrie 1877.

Supusa unui permanent bombardament Plevna era, la inceputul lunii noiembrie, complet izolata si cu proviziile aproape epuizate. In ziua de 28 noiembrie 1877 a avut loc incercarea lui Osman-Pasa de a sparge incercuirea la Plevna, care s-a incheiat cu un esec. In aceeasi zi, dupa aproape trei luni, Plevna a capitulat, iar comandantul ei s-a predat ofiterilor romani. Caderea Plevnei a avut o influenta hotaratoare asupra desfasurarii ulterioare a razboiului. In timp ce armata rusa a continuat ofensiva pe directia Sofia – Adrianopol, trupelor romane le-a revenit misiunea de a cuceri cetatile turcesti din vestul Bulgariei, printre care Vidin si Belogradcik. Infranti pe toate fronturile, otomanii au capitulat in ianuarie 1878, semnand armistitiul si apoi tratatul de pace de la San Stefano (februarie 1878).

Recunoasterea internationala a independentei. In ultima parte a razboiului, Rusia a aratat o atitudine neprietenoasa, comunicand autoritatilor romane ca doreste sa obtina cele trei judete din sudul Basarabiei; acest fapt a atras, in ianuarie 1878, protestul Parlamentului Romaniei.

In perioada tratativelor de pace de la San Stefano, relatiile romano-ruse s-au inrautatit si mai mult, urmare a neadmiterii reprezentantului roman la negocieri si mai ales a hotararii Rusiei de a ocupa din nou sudul Basarabiei. Delegatul Romaniei la tratative, colonelul Eraclie Arion, a fost imputernicit sa sustina recunoasterea independentei si retrocedarea gurilor Dunarii pana la bratul Sf. Gheorghe. Rusia a hotarat insa reanexarea judetelor din sudul Basarabiei, declarand deschis ca-si rezerva dreptul de a le schimba cu Dobrogea. In tara dezbaterile parlamentare au respins insa solutia rusa, sustinand mentinerea integritatii teritoriale.

Tratatul de pace semnat la San Stefano (langa Istanbul), la 19 februarie martie 1878, fara acceptarea Romaniei la dezbateri, prevedea:

– independenta Serbiei, Romaniei si Muntenegrului, autonomia Bosniei si Hertegovinei,

– organizarea Marelui Principat al Bulgariei (in care stationau trupe ruse), care se intindea de la Dunare la Marea Mediterana si avea statut de autonomie;

– stramtorile Bosfor si Dardanele erau deschise circulatiei tuturor navelor; Rusia ,,oferea” Dobrogea in schimbul anexarii sudului Basarabiei. Toate acestea prevederi oglindeau politica de forta a Rusiei, fapt ce a nemultumit statul roman.

Relatiile romano-ruse au devenit deosebit de incordate. In aprilie 1878, erau aduse din Balcani in Romania trupe si incepea aplicarea planului de ocupare militara. Trupele ruse au ocupat orasul Giurgiu si au ajuns in apropierea capitalei. In aceste conditii, domnitorul Carol I a ordonat regruparea armatei in nordul Olteniei si Munteniei pregatindu-se pentru rezistenta in cazul unei agresiuni militare din partea Rusiei.

Tratatul de la San-Stefano nemultumea si mari puteri ca Anglia, ingrijorata de pozitia castigata de Rusia in Balcani, si Austro-Ungaria, care nu primea Bosnia si Hertegovina. Germania a preluat misiunea de reconciliere si a organizat noi tratative de pace. Intre timp, Rusia a declarat ca nu este in nici un fel angajata fata de Romania, Conventia din 1877 referindu-se doar la raporturile romano-otomane, nu si la cele ruso-romane.

Ca urmare, in vara anului 1878 au avut loc noi tratative de pace, finalizate in cadrul Congresului de pace de la Berlin, la care au participat cele sapte state semnatare ale tratatului din 1856. Nici de data aceasta, Romania nu a fost invitata; dupa lungi insistente, primul ministru Ion C. Bratianu si ministrul de externe Mihail Kogalniceanu au fost primiti intr-o sedinta unde au prezentat un memoriu prin care solicitau recunoasterea independentei si a integritatii nationale, garantarea neutralitatii tarii, acordarea unor despagubiri de razboi, precum si interzicerea trecerii trupelor ruse pe teritoriul Romaniei. Reflectand lupta de interese dintre Marile Puteri, Tratatul de pace de la Berlin (1/13 iulie 1878) prevedea:

– principatul Bulgariei era micsorat si se infiinta in sudul sau provincia autonoma Rumelia,

– Bosnia si Hertegovina intrau sub administratia Austro-Ungariei,

– insula Cipru revenea Angliei, Serbia si Muntenegru deveneau independente.

– In privinta Romaniei, independenta ii era recunoscuta in anumite conditii: modificarea articolului 7 din Constitutie in sensul acordarii cetateniei romane pentru locuitorii de alta religie decat cea crestina, rascumpararea de catre guvernul roman a actiunilor fostei Societatii care construise drumurile de fier din Romania (societatea Strousberg cu capital german creata in 1872).

– Statul roman primea Dobrogea, Delta Dunarii si Insula Serpilor, dar pierdea sudul Basarabiei, luat de Rusia. Ingerintele si amenintarile Rusiei au determinat o tensionare a relatiilor romano-ruse. Dincolo de anumite prevederi dezavantajoase, ramanea faptul esential si anume recunoasterea internationala a independentei de stat a Romaniei. Prin tratatul final semnat la 1 iulie, independenta era recunoscuta imediat de Rusia, Imperiul Otoman, Serbia, Austro-Ungaria si abia in 1880 de catre Franta, Anglia si Germania.

Independenta a avut urmari dintre cele mai importante pentru statul roman. A creat conditii pentru intarirea regimului politic si accelerarea progresului economic si social. Reintegrarea Dobrogei dadea o noua perspectiva legaturilor economice cu lumea. Dupa cucerirea independentei, Romania devenea stat cu drepturi depline in relatiile internationale. Suveranitatea nationala a ingaduit afirmarea unei politici externe proprii, a permis instituirea unui sistem protectionist necesar dezvoltarii economice, a creat conditii pentru consolidarea sistemului politico-institutional. Obtinerea si recunoasterea independentei a avut drept principala consecinta proclamarea principelui Carol ca rege, la 14 martie 1881. Romania a devenit astfel regat, ridicandu-si in mod substantial statutul si pozitia internationala.

Capitolul V

5.1. Albania – 1912 statul independent

Spre deosebire de alte natiuni, la care religia a fost un factor unificator, la albanezi a fost unui de divizare. Singurul liant era limba, dar aceasta nu se preda in școli, nu avea alfabet. Din asemenea motive mișcarea nationala albaneza a fost unica in felul ei și foarte tarzie, nu s-a manifestat pana la 1878 și atunci a aparut ca reacție la unele amenintari straine. Pană la 1912 nu a dorit destramarea Imperiului otoman, nici nu a sustinut un stat national independent. Autonomia in cadrul Imperiului otoman era cea mai buna garantie pentru securitatea natiunii albaneze, amenintata a fi divizata de vecini. Pericolul a aparut odata cu tratatul de la San Stefano, care prevedea impartirea teritoriului albanez la Bulgaria și Muntenegru, tari de religie ortodoxa. Reactia albanezilor a fost sa se salveze de vecini, nu de turci. Astfel prima forma de manifestare organizata a luptei de emancipare a albanezilor, din care s-a dezvoltat programul national de caștigare a autonomiei Albaniei, s-a cristalizat odata cu formarea Ligii albaneze sau Liga de la Przren, in iunie 1878.

Liga reunea comitetele constituite in zona Przren, din regiunea Kosovo, cu scopul de a protesta impotriva tratatului de la San §tefano. Participau notabili locali, moșieri musulmani, conservatori din nord, la care s-au adaugat reprezentand din sud, mai ales Abdul Frasheri, promotor al nationalismului. In 15 iunie 1878 au adresat marilor puteri un memorandum in care cereau integritatea Imperiului otoman. Astfel, pentru prima oara chestiunea albaneza era prezentata in fata unui for international (congresul de la Berlin).

Liga iși exercita activitatea prin intermediul comitetelor formate pe teritoriul albanez, dar nu avea unitate. Era divizata in aripa de nord și aripa de sud. In prima etapa a actiunii sale s-a ridicat impotriva avantajelor obtinute de Muntenegru la Congresul de la Berlin și a pretentiilor grecești in Epir, a sustinut integritatea teritoriala a Imperiului otoman. La Berlin teritoriile albaneze au ramas aproape intacte din cauza divergentelor dintre puteri. Europa a devenit insa conștienta de existența acestei natiuni și de problema care o punea chestiunea albaneza.,In noiembrie 1878 conducatorii albanezi, sub conducerea iui Frasheri, au adoptat programul unirii celor 4 vilaete – Ianina, Monastir, Uskub și Skutari – intr-o unitate administrativa autonoma, cu functionari albanezi §i limba oficiala albaneza. Sultanul a refuzat sa accepte cererea albanezilor. Obligata sa aplice hotararile congresului de la Berlin in 1880, Poarta s-a ciocnit cu albanezii, de unde se va naște conflictul cu Constantinopolul, Mișcarea de eliberare nationala a fost insotita de o renaștere culturala. O contribute deosebita la renașterea culturală a Albaniei a avut emigratia albaneza stabilita nu numai in Balcani, ci și in Europa, Africa de Nord, SUA. Datorita acesteia, in ultimele doua decenii ale secolului XIX s-au format societati culturale și politice, in sanul carora s-a nascut alfabetul albanez, limba literara, ideea de autonomie și, in sfarșit, de independenta. La sfarșitul secolului al XlX-lea in Albania s-au desfasurat mai multe insurectii locale impotriva tarilor vecine sau a guvemului central de la Constantinopol. La inceputui secolului XX mișcarea nationala albaneza era in plina afirmare. Ideea autonomiei in cadrul Imperiului otoman sau independenta sustinuta de Austro-Ungaria sau Italia prindea radacini in Albania de Sud mai dezvoltata, printre intelectualii din coloniile albaneze din Europa.

Pe 28 noimbrie, 1912 Albania isi declara independenta, fiind ultima tara scapata de sub ocupatia otomana. Steagul albanez, cel al lui Skenderbeg, a fluturat la Prizren, Gjakova, Shkodra, Korca, Vlora si peste tot in Albania.

Capitolul VI

6.1. Bulgaria

Teritoriile bulgare au avut o evolutie aparte, datorita pozitiei geografice, apropierii de Constantinopol, ce a permis un control mai sever al Portii, a pustiirilor ce le-au.suferit in urma expeditiilor de jaf ale kirdzjaliilor, a razboaielor succesive. Dezvoltarea natională a fost mai lenta, biserica și putinele școli erau dominate de clerul grec. Societatea rurala bulgara era dominata de notabili numiti ciorbagii,care faceau parte din sistemul otoman și erau interesati in mentinerea acestuia. Dupa revolutia greacă și unirea Principatelor Romane, pozitia bulgarilor s-a imbunatatit. A fost eliminat monopolul grec la Poarta.

Mișcarea a avut insa un dublu sens, eliberarea de sub stapanirea otomana și emanciparea de sub controlul ecleziastic și cultural grec, instaurat de Patriarhia ecumenica. Innintarea primelor școli laice, la inifiativa lui Vasil Aprilov, la Gabrovo in 1835.

Emanciparea culturala și laicizarea societati au fost impiedicate de controlul Patriarhiei ecumenice asupra bisericii bulgare. Formarea unei biserici nationale bulgare autonome fața de Patriarhia greaca era ceruta de intreaga societate bulgara. Spre deosebire de celelalte state nationale Grecia, Serbia, Principatele Romane Unite, unde separatia bisericilor nationale s-a facut dupa organizarea unui guvem autonom sau independent, in Bulgaria emanciparea bisericeasca a precedat formarea statului autonom și a administratiei naționale.

In paralel cu independent bisericii, diferite grupuri militau pentru autonomia sau independenta politica realizata pe cale revolutionară. Activitști cu caracter insurectionar de mai mici dimensiuni au existat și în perioada anterioară. Pană in 1868 a prevalat tactica organizării unor detașamente in afara Bulgariei, care urmau să fie trimise peste Dunăre; Din 1868 tactica mișcării bulgare se modifică, accentul s-a pus pe organizarea acestor detașamente pe teritoriul bulgar. Elita societatii bulgare era divizata in privinta liniei politice ce trebuia să 0 urmeze miscarea natională bulgara intre adeptii căii pașnice, diplomatice și adeptii solutiei revolutionare.

Primele planuri ale mișcării bulgare au fost elaborate in Serbia și in Principatele Romane, unde organizatiile bulgare erau tolerate. Ele au avut ca protagoniști pe Gh. Rakovski, Vasil Levski, Liuben Karavelov, Hristo Botev. La inceputui deceniului șapte Serbia a fost centrul actiunilor bulgare. Guvenul sarb 1-a ajutat pe Rakovski să organizeze 0 legiune bulgară, să tipărească carti, pamflete, 0 revista (“Lebăda Dunarii”). Adept al ideilor liberale, a sustinut federalizarea bulgarilor cu romanii și sarbii, nu și cu grecii. Din 1862 central mișcarii bulgare s-a mutat la București, unde conspiratorii bulgari au gasit un teren prielnic de manifestare, sustinuti de liberalii radicali romani.

După moartea lui Rakovski, mișcarea bulgara a fost dominată de Karavelov, Levski și Botev. Primul a fost cel mai moderat, spera la un compromis cu sultanul, care urma sa devină regele Bulgariei. Ulterior a părăsit această idee pentru 0 federatie balcanică.

In 1870 diferite organizatii și lideri au format Comitetul Central revolutionar bulgar. La reuniunea acestuia din 1872, de la Bucurețti, la care au participat ți lideri din teritoriile bulgare, s-a realizat un acord asupra programului și tacticii de urmat – insurectia. Karavelov a devenit președinte, Levski și DimitSr Obsti au primit misiunea să organizeze comitete revolutionare in Bulgaria.

*

Formarea statului național unitar Bulgaria, a adăugat satelor o nouă entitate politică, cu un program intern și extern ambițios, ce a continuat și tendințele afirmate de mișcarea națională, dar a adăugat și noi probleme în chestiunea balcanică.

Bulgaria a fost cel mai nou stat balcanic, constituit după tratatul de la 1878, deși a rămas sub suzeranitate otomană, a beneficiat de o laega autonomie politică și bisericească. Bulgaria urma să primească un domn și un regim constituțional sub garanție europeană.

Organizarea noului stat, a administrației și a regimului politic s-a făcut de comisarul rus, înainte de retragerea rușilor din Bulgaria. Acesta a propus un proiect de constituție inspirată din cele ale României și a Serbiei, neacceptată însă, de curtea din Petersburg. Cu toate acestea Rusia a lăsat mână liberă adunării constituante de la Târnovo. Încă de la începuturile vieții politice bulgare s-au perindat două curente, liberal și conservator, care vor pune bazele bazele viitoarelor partide.

Disputa in jurul chestiunii constituționale a delimitat cele doua tendinte: conservatorii, majoritari in adunare, sustineau preeminența puterii executive in stat, puteri constitutionale mari pentru domnitor, un parlament bicameral. Pe plan extern sustineau orientarea Bulgariei spre Rusia. Liberalii, in frunte cu foștii revoluționari Karavelov, Traikov, Stambolov, militau pentru un regim parlamentar, cu mari puteri acordate legislativului și libertatile civile garantate. Constitutia de la Traovo, din 1879, a fost o constitute liberala, care instituia preeminenta puterii legislative in stat. Erau prevazute doua adunări: adunarea nationala și o mare adunare nationala, careia îi reveneau problemele cu caracter exceptional: teritoriale, constitutionale, alegerea domnitomlui. Adunarea legislative era aleasa prin votul universal al barbatilor, vota bugetul și legile noi. Domnitorul putea emite decrete intre sesiunile adunarii, dar acestea trebuiau validate de parlament. Numai adunarea avea drept de initiative legislative. Puterile domnului erau mari: convoca și dizolva adunarea, o putea proroga, numea guvernul și in functiile oficiale din stat, era comandantul armatei, miniștrii erau responsabili fata de domn și adunare. Din punct de vedere administrativ, Bulgaria era impartite in unitati teritoriale numite okruzi, avand ca subdiviziuni okoliuri, iar acestea comune sau obștini.

Prefectul era asistat de un consiliu ales pe trei ani. Obștina avea o mare tradiție in Bulgaria, constitutia a protejat-o, instituind un consiliu ales din care apoi se alegea primarul și viceprimarul. S-a mentinut astfel un sistem de autoguvemare locala. Justitia era separata de administratie. Constitutia inscria libertatile civile fundamentale: libertatea cuvantului, presei, de intrunire, garantarea proprietatii private, secretul corespondentei, dreptul la petitie. Marile puteri au hotarat la Berlin ca domnitorul sa nu fie dintr-o dinastie importanta a Europei. A fost desemnat Alexandm de Battenberg, print de Hesse, care a inteles sa conduce singur tara, acordand guvemarea unui conservator.

Rumelia Orientala a fost incredintata spre organizare unei comisii intemationale, care a redactat un statut organic din 495 articole, nefunctional din cauza lipsei de unitate a lucrerilor comisiei. Era o regiune autonoma, al carei suveran era sultanul, iar guvemator Aleko Pașa. Promulgate in aprilie 1879, constitutia organice prevedea o adunare regionala ca organ legislativ, format din 36 deputati aleși și 20 numiti. Provincia era locuite de populate bulgara, turce §i greaca. In Rumelia proprietatea funciara a fost distribuite teranilor, care au devenit mici proprietari.

Datorite stracturii etnice a populatiei, lupta politice s-a manifestat pe baze nationale intre partidele bulgar, turc și grec. La alegerile din octombrie 1879 bulgarii au obtinut 40 de locuri in adunare din 56. În 1880 a luat fiinta Comitetul bulgar central secret, care avea ca program formarea Bulgariei Mari. In vara anului 1885 noul Comitet central ales, a decis sa proclame unirea ca un fapt implinit. Din 1911 la conducerea Bulgariei a venit o coalitie formats din Partidul National Liberal și Partidul Progresist, cu Gheșov premier. Sub acest guvem s-a modificat constitutia. Pana la primul razboi mondial Bulgaria a facut mari progrese pe plan economic, social și cultural: 1931 Km cale ferata, 8945 km de drumuri, 6157 Km telegraf, 2231 Km telefon. A fost declarat invătamantul primar gratuit și obligatoriu, in 1888 s-a infiintat Școala Inaltă din Sofia, care in 1904 a devenit Universitatea din Sofia.

Concluzii

Conceptul de naționalism, care apare în Franța și Țările Germane, 
a pătruns în Peninsula Balcanică la începutul secolului al XIX-lea. Inițial, impactul a fost în mare parte cultural. Intelectualii au făcut mari eforturi pentru a standardiza și sărbători limbile vernaculare din Balcani. În acest sens, au fost frecvent menționate și readuse în actualitate imaginile vechilor state medievale care au existat în Balcani înainte de cucerirea otomană, cultivându-se gloria lor „apusă”. 

Curând, accentul naționalismului a devenit unul politic. O dorință puternică de a împlini unitatea națională a motivat statele balcanice să se confrunte cu Imperiul Otoman, statul care cucerise regiunea. Liderii balcanici considerau că numai după împlinirea unității naționale statele aveau șansa să se dezvolte și să prospere. În acest sens, popoarele balcanice au încercat să imite succesul politic și economic din vestul Europei, în special din Germania, prin adoptarea conceptului vest-european de naționalism ca model pentru dezvoltarea lor națională. 

Popoarele balcanice au perceput naționalismul ca o justificare pentru crearea de entități specifice geopolitice.  Acest concept de naționalism vest-european presupunea schimbarea vechiul sistem otoman din Balcani, care încă de la bun început datorită indulgenței arătate față de fiecare grup religios major, (indulgență materializată acordarea unei libertăți a cultelor) a făcut posibilă conservarea identităților naționale ale popoarelor balcanice stăpânite. Sistemul otoman a permis musulmanilor, ortodocșilor, catolicilor și evreilor să coexiste în cadrul imperiului fără să existe conflicte majore între membrii confesiunilor, dar a limitat popoarelor balcanice autonomia culturală.

Sârbii din 1803 și grecii în 1821 s-au răsculat împotriva stăpânirii otomane și, acest fapt fiind însă doar un răspuns la slab înțelesele elemente ale naționalismului vest-european. Totuși la 1830 apare statul independent grec și, în aceeași perioadă se constituie și un stat autonom sârb. Otomanii au recunoscut autonomia Muntenegrului încă din secolul al XVIII-lea ca răspuns la ostilitatea muntenegrenilor urmărindu-se calmarea în teritoriu a mișcărilor naționale.

În 1876 Serbia și Muntenegru au intrat în război împotriva Imperiului Otoman, scopul lor fiind crearea statelor naționale mari în vestul Peninsulei Balcanice. În același an, o revoltă anti-otomană a izbucnit în Bulgaria. De partea popoarelor slave ortodoxe din Balcani intervine în 1877 Rusia. După nouă luni de lupte în mod neașteptat de greu, rușii au obținut victoria. Tratatul de la San Stefano din martie 1878, care încheie războiul ruso-turc, a creat un mare stat independent bulgar și a extins granițele Serbiei și Muntenegrului. 

După 1873, guvernul otoman s-a confruntat cu o perioadă de secetă și foamete în Anatolia, ce a dus la sărăcie și nemulțumiri. Penuriile agricole au împiedicat încasările de taxe. Aceasta a ajuns până într-atât încât trezoreria imperială a rămas fără fonduri adecvate pentru administrația guvernamentală. Rezultatul a fost un colaps financiar major, care a obligat guvernul otoman să se declare în faliment în octombrie 1875.

Rusia a declarat război otomanilor la 24 aprilie 1877, iar trupele sale intră în România. Campania rusă a fost mai bine planificată, dar s-a bazat mai mult pe pasivitatea turcilor. În cele din urmă, Rusia a impus otomanilor tratatul de la San Stefano la 3 martie prin care Imperiul Otoman recunoștea independența României, Serbiei și Muntenegrului și autonomia Bulgariei. Alarmate de creșterea puterii Rusiei în Balcani, Marile Puteri au forțat modificarea acestui tratat la Congresul de la Berlin. Principala modificare a fost aceea că Bulgaria avea să fie împărțită în două provincii autonome. Treptat pe întreaga zonă balcanică va avea loc procesul de formare a unor noi state naționale, unitare și moderne, în a căror luptă pentru obținerea independenței se vor implica state și guverne.

La inceputul secolului XX Balcanii au devenit teatrul conflictelor de interese ale marilor puteri și ale tinerelor state balcanice. Regruparea de forte care s-a produs la sfarșitul secolului al XlX-lea și inceputui secolului XX a provocat revizuirea politicii balcanice a marilor puteri, minand principiul statu quo-ului, de care s-au servit pana acum pentru protejarea intereselor lor divergente. infrangerea Rusiei in Extremul Orient și revolutia din 1905 dislocă echilibrul ruso-austro-ungar in Balcani in favoarea Austro-Ungariei. Germania urmarește planuri in Orient, traversand Balcanii, instaurandu-și influenta in Turcia. Îndepartata din Imperiul otoman de Germania, Marea Britanie se concentreaza asupra caștigarii influentei in statele balcanice. Italia pătrunde tot mai putemic, concurand prezenta dominanta austro-ungara. Concurența pentru dominate in peninsula se desfașoara pe teren economic și politic, atat in statele balcanice, cat și in teritoriile neeliberate, Albania și Macedonia.

Emanciparea Balcanilor în preajma primului razboi mondial a intrat într-o fază acută. Procesul nu a avansat liniar, a fost in creștere intre 1903-1906, s-a oprit intre 1907- 1911, pentm a rabufni din nou in ajunul razboaielor balcanice. Creșterea presiunii exteme a marilor puteri a provocat, pe de o parte, o apropiere a fortelor balcanice in fata pericolului accentuat, pe de alta parte a avut un efect de dispersie, provocand o politica de separate și concurenta pentm a caștiga prestigiu in diferite zone ale Balcanilor.

Acest proces contradictoriu s-a manifestat plenar la inceputui secolului XX. Dupa ce a atins apogeul in 1906, tendinta de a realiza o actiune unitara a statelor balcanice a intrat in criza din 1907, cazand prada divergentelor de interese dintre statele balcanice. Acordurile sarbo-bulgare din 1904-1905 au eazut in lupta acerba pentm Macedonia, care in 1907 a provocat un razboi sarbo-bulgar. Raporturile dintre Serbia și Muntenegm au ajuns la un conflict diplomatic in 1908. Indepartarea turcilor din Europa, eliberarea ultimelor teritorii aflate sub dominatie straina și unirea conationalilor la statele balcanice existente nu era posibila decat printr-o actiune convergentă a tuturor fortelor balcanice.

Razboiul cu Poarta impunea alianta statelor balcanice. Idee mai veche, realizată partial la inceputui secolului, ea se impunea nu numai din ratiuni militare, strategice, ci și pentm a evita o interventie straina in Balcani, cu consecinte greu de prevazut pentm destinul natiunilor balcanice. Alianta balcanica s-a incheiat in 1912 cu ajutorul Rusiei. Statele balcanice s-au inteles sa poarte un razboi ofensiv impotriva Turciei. Protectia Rusiei le era necesara ca o contrapondere la incercările Austriei de a anula sau restrange alianta balcanica. Prin acordurile din 1912, care au pus bazele alianfei balcanice, chestiunea balcanica intra in ultima ei faza. Statele din Balcani și-au reunit potentialul militar și economic pentru a infrange Turcia și a o scoate din Europa.

Alianta a avut valoarea unei mari puteri, care a reușit sa impuna Europei violarea statu-quo-ului. Rezultatele razboiului au schimbat harta politica a Balcanilor, au rupt echilibrul dintre cele doua blocuri ale marilor puteri. Austria Ungaria a fost cea mai atinsa și s-a legat de criza balcanica, dandu-i o anvergura europeana, in chestiunea ie^irii Serbiei la mare. Diplomatia austro-ungara nu a acceptat rezultatele razboiului baicanic, conditionandu-le de retragerea armatei sarbe de la Marea Adriatica și din Albania de Nord. Refuzul Serbiei de a accepta aceste conditii a declanșat conflictul austro-sarb, care a devenit curand și unui austro-rus. Alianta balcanica, expresie a comunitatii de interese a statelor din Peninsula, a indepartat pericolul otoman din Europa, dar succesul protagoniștilor a amplificat pretentiile și orgoliile lor nationale, facand loc interventiei marilor puteri și manevrelor Austro-Ungariei pentru dislocarea blocului baicanic. In 28 iunie 1914a avut loc atentatul de la Sarajevo, infaptuit de un grap de tineri cu concursul organizatiei Uniune sau moarte, impotriva arhiducelui Franz Ferdinand. Atentatul a fost ocazia de care a profitat Austro-Ungaria pentru a declara razboi Serbiei, motivul direct al declanșarii primului razboi mondial.

Ilustrații

Fig. 3. Emblema și Marele jurământ al Eteriei

Fig. 4. Alexandru Ipsilanti

Fig. 5. Scrisoarea lui Alexandru Ipsilanti către E. Pappas

Fig. 6. Tudor Vladimirescu. Portret de Theodor Aman

Fig. 7. Bucureștiul în timpul revoluției de la 1821 – bariere de control și centre fortificate.

Fig. 8. Studenți revoluționari din Moldova și Țara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu mențiunile Dreptate, Frăție în 1848. Acuarelă de C. Petrescu.

Fig. 9. Sfatul boieresc al Țării Românești în 1837

Fig. 10. Manevre ale milițiilor din Țara Românească (1837)

Fig. 11. Proclamația de la Islaz

Fig. 12. Arderea Regulamentului Organic și a Arhondologiei în timpul Revoluției de la 1848 din Țara Românească

Bibliografie

Istoria românilor, vol.VII, Editura Academiei Române, București, 2013.

Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971.

Barbu, Melanica-Rita, Balcanii și istoria lor, în Analele Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 1, 2010, pp. 87-92.

Berindei, Dan, Revoluția română condusă de Tudor Vladimirescu în contextul ei internațional, în Studii și articole de istorie, XLV-XLVI, București, 1982.

Bocșan, Nicolae, Țările Române și Balcanii în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, Cluj-Napoca, 2002.

Brătianu, Gheorhe , La commerce genois dans la Mer Noir au XIIIe siecle, Paris, 1929.

Camariano, N., Planurile revoluționare ale eteriștilor din București și colaborarea lor cu Tudor Vladimirescu, în Studii, XX, București, 1967, pp. 1143 -1164.

Chirica, Valentin-Codrin, Anglia și chestiunea Orientală. 1830-1900, Editura Helios, Iași, 1999.

Constantin, C Giurescu, Dinu, G. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1975.

Constantiniu, Florin, În numele acelorași idealuri. De la Simon Bolivar la Tudor Vladimirescu, în Magazin istoric, nr. 4/1981, p. 12-16.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.

Ercole, Franceso, La question d oriente, Roma, 1939.

Filitti, Ioan C., Principatele române de la 1828 la 1834. ocupația rusească și Regulamentul Organic, Editura Institutul de Arte Grafice Bucovina, I.E. TOROUȚIU, București, 1934, accesat online la 21.01.2015, http://digitool.dc.bmms.ro:8881/ R/3IQRV4MB95EC97IX7714IYVYQLFR8LXM93R6S258L3LEFF33FP-07036? Func = collections -result&collection_id=1131.

Hall, Richard C., Balkan Wars 1912-1913 Prelude to the First World War (Warfare and History) Routledge, 2000

Ionescu, Dionisie; Tuțui, Gheorghe; Matei, Gh., Dezvoltarea constituțională a statului romȃn, București, Ed. Științifică, 1957.

Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, București, 1985.

Iorga, Nicolae, Istoricul Constitutiei Romanesti, în Constitutia din 1923 in dezbaterea contemporanilor, Bucuresti, 1990.

Isar, Nicolae, Principatele romȃne de la 1821 la 1848 sub semnul recunoașterii naționale, București, Ed. Universității din București, 2004.

Jelavich, Barbara , History of the Balkans, Ed. Cambridge University Press, 1983

Lheriritier, M., Regions historiques Europe centrale, Orient mediteraneen et question d orient, în Revue de synthese historique, t. XIX (1928), pp, 43-67.

Maior, Liviu, Culegere de texte pentru istoria României, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.

Marriot, J.A.R., The Eastern Question. An Historical Study in European Diplomacy, Oxford, Clarendon Press, 1963.

Miller, W., The Ottoman Empire and its Succesors, Second Editions, Cambridge, 1927

Oroveanu, Mihai T., Istoria dreptului romanesc si evolutia institutiilor constitutionale, Bucuresti, 1995

Oțetea, Andrei, Contribuții la chestiunea orientală, În Scrieri Alese, Cluj-Napoca, 1980.

Oțetea, Andrei, Contrubution a la question d orient, Bucharest, Cultura Națională, 1930.

Paroulakis, Peter H., The Greek War of Independence, Editura Hellenic International Press, 1984.

Pavlowitch, Stevan , Istoria Balcanilor 1804-1945, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 18.

Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2002.

Stavrianos, L. S., The Balkans since 1453, Editura Hurst and Co., Londra, 2000.

Surse electronice:

Șerban, Constantin, Românii și problema orientală, 1683-1713, în Revista de Istorie, tom 33(1980). Nr.10. pp 1945-1946.

Ștefănescu, Ștefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea: între tradiție și modernitate, Editura Universității din București, 1999.

Vacalopoulos, The Greek Nation, 1453-1669, Rutgers University Press.

Vandal, A., Napoleon et Alexandre Ier, Paris, 1906, vol I.

Woodhouse, A Story of Modern Greece, The Dark Age of Greece (1453–1800), accesat online https:// books.g oogle.ro/books?id= J8C_BAAAQBAJ& pg=PT128&lpg=PT128 &dq=W oodhouse ,+A+Story+ of+Modern+Greece,+The+Dark+Age+of+Greece+%281453%E2%80%931800%29&source =bl&ots=7YL9lm 2NAf&sig=7uz0 60Jc3d5HqHIr YZpOq5pYNsE&hl=ro&sa=X&ei=VyA7VZn5L5Hyat7MgegI&ved=0CCMQ6AEwAA#v=onepage& q=Woodhouse%2 C%20A %20Story%20 of%20Mod ern%20Greece%2C%20The%20Dark%20Age%20of% 20Greece %2 0%281453%E2%80%9318 00%29&f=false.

Xenopol, A.D., Istoria romînilor din Dacia Traiană, vol. XI, Editura Librăriei Școalelor Frații Șaraga, Iași, 1896, accesat online la 25.01.2015, https://ro.scribd.com/doc/141246745/Alexandru-D-Xenopol-Istoria-romanilor-din-Dacia-Traian%C4%83-Volumul-3-Primii-domni-%C5%9Fi-vechile-a%C5%9Fez%C4%83minte-1290-1457.

Zbuchea, Gheorghe, Istoria Bizanțului, accesat online ftp: // ftp.logos.md/Biblioteca/_ Colectie_RO/Bizantin ologie/Gheorghe% 20Zbuchea %20-% 20Istoria%20Bizantului.pdf, p. 75.

Surse electronice:

Deleine, Ann., Problema Orientală, accesat online https://www.scribd.com /doc /213349401/Problema-Orientala.

Formarea statelor naționale, accesat online https://www. academia.edu /10682 217/For marea_statelor_ na%C8 %9Bionale.

Introducere în istoria modernă a României, accesat online http // www.google. ro/url?sa=t&r ct=j& q=&es rc=s &source=web&cd= 1&cad= rja &uact=8& ved=0CC IQFjAA&url =http %3A%2F %2Fxa.yimg.com %2Fkq %2 Fgroups % 2F21128127 %2F34 5990266%2Fname %2Fimcr_rotman.

Revoluția de la 1821, http://foaienationala.ro/revolutia-de-la-1821.html, accesat online la 20.03.2015.

Schulze, H., Stat și Națiune în Istoria Europeană, , accesat online https:/ /ro. scribd.com/doc / 90509155 /Hagen-Schulze-Stat-Si-Natiune-in-Istoria-Europeana.

Tomic, D., Cum să definim o națiune? Națiunea și naționalismul ca obiecte de studiu științific, accesat online http://userpage.fu-berlin.de/~tomic/wp-content/uploads/Cum-sa-definim-o-natiune.pdf.

www. Academiaedu.ro

www. scribd.ro.

Lista surselor:

Fig. 1. Țările balcanice, după definiția culturală -http: //ro.w ikipedia.org /wiki/Peninsula _Balcani c%C4%83.

Fig. 2. Peninsula Balcanică în 1891 – http: //ro. Wikipedia .org/wik i/ Peninsula_Balcanic %C4%83.

Fig. 3. Emblema și Marele jurământ al Eteriei – http: //en. wikipedia.org /wiki/Greek_War_of _Independence#/media/ File:Filiki_Eteria_oath.jpg

Fig. 4. Alexandru Ipsilanti, ulei pe pânză de Peter von Hess (Benaki Museum, Athens) – http://en.wikipedia.org/wiki/Greek_War_of_Independence.

Fig. 5. Scrisoarea lui Alexandru Ipsilanti către E. Pappas – http://en.wikipedia.org / wiki /Greek_War_of_Independence.

Fig. 6. Tudor Vladimirescu. Portret de Theodor Aman – http:// ro.wikipedia.org/ wiki/ Revolu%C8%9Bia_de_la_1821.

Fig. 7. Bucureștiul în timpul revoluției de la 1821 – bariere de control și centre fortificate – http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_de_la_1821.

Fig. 8. Studenți revoluționari din Moldova și Țara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu mențiunile Dreptate, Frăție în 1848. Acuarelă de C. Petrescu – http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1848.

Fig. 9. Sfatul boieresc al Țării Românești în 1837 – http: //ro. wikipedia .org/ wiki/ Regulamentul _organic.

Fig. 10. Manevre ale milițiilor din Țara Românească (1837) – http :/ /ro.wikipedia.org /wiki/Regulamentul _organic.

Fig. 11. Proclamația de la Islaz – http://ro.wikipedia.org/wiki/Regulamentul_organic.

Fig. 12. Arderea Regulamentului Organic și a Arhondologiei în timpul Revoluției de la 1848 din Țara Românească – http://ro.wikipedia.org/wiki/Regulamentul_organic.

Bibliografie

Istoria românilor, vol.VII, Editura Academiei Române, București, 2013.

Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971.

Barbu, Melanica-Rita, Balcanii și istoria lor, în Analele Universității Creștine „Dimitrie Cantemir”, București, Seria Istorie – Serie nouă, Anul 1, Nr. 1, 2010, pp. 87-92.

Berindei, Dan, Revoluția română condusă de Tudor Vladimirescu în contextul ei internațional, în Studii și articole de istorie, XLV-XLVI, București, 1982.

Bocșan, Nicolae, Țările Române și Balcanii în secolul al XIX-lea și începutul secolului XX, Cluj-Napoca, 2002.

Brătianu, Gheorhe , La commerce genois dans la Mer Noir au XIIIe siecle, Paris, 1929.

Camariano, N., Planurile revoluționare ale eteriștilor din București și colaborarea lor cu Tudor Vladimirescu, în Studii, XX, București, 1967, pp. 1143 -1164.

Chirica, Valentin-Codrin, Anglia și chestiunea Orientală. 1830-1900, Editura Helios, Iași, 1999.

Constantin, C Giurescu, Dinu, G. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura Albatros, București, 1975.

Constantiniu, Florin, În numele acelorași idealuri. De la Simon Bolivar la Tudor Vladimirescu, în Magazin istoric, nr. 4/1981, p. 12-16.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997.

Ercole, Franceso, La question d oriente, Roma, 1939.

Filitti, Ioan C., Principatele române de la 1828 la 1834. ocupația rusească și Regulamentul Organic, Editura Institutul de Arte Grafice Bucovina, I.E. TOROUȚIU, București, 1934, accesat online la 21.01.2015, http://digitool.dc.bmms.ro:8881/ R/3IQRV4MB95EC97IX7714IYVYQLFR8LXM93R6S258L3LEFF33FP-07036? Func = collections -result&collection_id=1131.

Hall, Richard C., Balkan Wars 1912-1913 Prelude to the First World War (Warfare and History) Routledge, 2000

Ionescu, Dionisie; Tuțui, Gheorghe; Matei, Gh., Dezvoltarea constituțională a statului romȃn, București, Ed. Științifică, 1957.

Iorga, Nicolae, Istoria poporului românesc, București, 1985.

Iorga, Nicolae, Istoricul Constitutiei Romanesti, în Constitutia din 1923 in dezbaterea contemporanilor, Bucuresti, 1990.

Isar, Nicolae, Principatele romȃne de la 1821 la 1848 sub semnul recunoașterii naționale, București, Ed. Universității din București, 2004.

Jelavich, Barbara , History of the Balkans, Ed. Cambridge University Press, 1983

Lheriritier, M., Regions historiques Europe centrale, Orient mediteraneen et question d orient, în Revue de synthese historique, t. XIX (1928), pp, 43-67.

Maior, Liviu, Culegere de texte pentru istoria României, vol. I, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1977.

Marriot, J.A.R., The Eastern Question. An Historical Study in European Diplomacy, Oxford, Clarendon Press, 1963.

Miller, W., The Ottoman Empire and its Succesors, Second Editions, Cambridge, 1927

Oroveanu, Mihai T., Istoria dreptului romanesc si evolutia institutiilor constitutionale, Bucuresti, 1995

Oțetea, Andrei, Contribuții la chestiunea orientală, În Scrieri Alese, Cluj-Napoca, 1980.

Oțetea, Andrei, Contrubution a la question d orient, Bucharest, Cultura Națională, 1930.

Paroulakis, Peter H., The Greek War of Independence, Editura Hellenic International Press, 1984.

Pavlowitch, Stevan , Istoria Balcanilor 1804-1945, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 18.

Scurtu, Ioan; Alexandrescu, Ion; Bulei, Ion; Mamina, Ion, Enciclopedia de istorie a României, Editura Meronia, București, 2002.

Stavrianos, L. S., The Balkans since 1453, Editura Hurst and Co., Londra, 2000.

Surse electronice:

Șerban, Constantin, Românii și problema orientală, 1683-1713, în Revista de Istorie, tom 33(1980). Nr.10. pp 1945-1946.

Ștefănescu, Ștefan, Istoria românilor în secolul al XVIII-lea: între tradiție și modernitate, Editura Universității din București, 1999.

Vacalopoulos, The Greek Nation, 1453-1669, Rutgers University Press.

Vandal, A., Napoleon et Alexandre Ier, Paris, 1906, vol I.

Woodhouse, A Story of Modern Greece, The Dark Age of Greece (1453–1800), accesat online https:// books.g oogle.ro/books?id= J8C_BAAAQBAJ& pg=PT128&lpg=PT128 &dq=W oodhouse ,+A+Story+ of+Modern+Greece,+The+Dark+Age+of+Greece+%281453%E2%80%931800%29&source =bl&ots=7YL9lm 2NAf&sig=7uz0 60Jc3d5HqHIr YZpOq5pYNsE&hl=ro&sa=X&ei=VyA7VZn5L5Hyat7MgegI&ved=0CCMQ6AEwAA#v=onepage& q=Woodhouse%2 C%20A %20Story%20 of%20Mod ern%20Greece%2C%20The%20Dark%20Age%20of% 20Greece %2 0%281453%E2%80%9318 00%29&f=false.

Xenopol, A.D., Istoria romînilor din Dacia Traiană, vol. XI, Editura Librăriei Școalelor Frații Șaraga, Iași, 1896, accesat online la 25.01.2015, https://ro.scribd.com/doc/141246745/Alexandru-D-Xenopol-Istoria-romanilor-din-Dacia-Traian%C4%83-Volumul-3-Primii-domni-%C5%9Fi-vechile-a%C5%9Fez%C4%83minte-1290-1457.

Zbuchea, Gheorghe, Istoria Bizanțului, accesat online ftp: // ftp.logos.md/Biblioteca/_ Colectie_RO/Bizantin ologie/Gheorghe% 20Zbuchea %20-% 20Istoria%20Bizantului.pdf, p. 75.

Surse electronice:

Deleine, Ann., Problema Orientală, accesat online https://www.scribd.com /doc /213349401/Problema-Orientala.

Formarea statelor naționale, accesat online https://www. academia.edu /10682 217/For marea_statelor_ na%C8 %9Bionale.

Introducere în istoria modernă a României, accesat online http // www.google. ro/url?sa=t&r ct=j& q=&es rc=s &source=web&cd= 1&cad= rja &uact=8& ved=0CC IQFjAA&url =http %3A%2F %2Fxa.yimg.com %2Fkq %2 Fgroups % 2F21128127 %2F34 5990266%2Fname %2Fimcr_rotman.

Revoluția de la 1821, http://foaienationala.ro/revolutia-de-la-1821.html, accesat online la 20.03.2015.

Schulze, H., Stat și Națiune în Istoria Europeană, , accesat online https:/ /ro. scribd.com/doc / 90509155 /Hagen-Schulze-Stat-Si-Natiune-in-Istoria-Europeana.

Tomic, D., Cum să definim o națiune? Națiunea și naționalismul ca obiecte de studiu științific, accesat online http://userpage.fu-berlin.de/~tomic/wp-content/uploads/Cum-sa-definim-o-natiune.pdf.

www. Academiaedu.ro

www. scribd.ro.

Lista surselor:

Fig. 1. Țările balcanice, după definiția culturală -http: //ro.w ikipedia.org /wiki/Peninsula _Balcani c%C4%83.

Fig. 2. Peninsula Balcanică în 1891 – http: //ro. Wikipedia .org/wik i/ Peninsula_Balcanic %C4%83.

Fig. 3. Emblema și Marele jurământ al Eteriei – http: //en. wikipedia.org /wiki/Greek_War_of _Independence#/media/ File:Filiki_Eteria_oath.jpg

Fig. 4. Alexandru Ipsilanti, ulei pe pânză de Peter von Hess (Benaki Museum, Athens) – http://en.wikipedia.org/wiki/Greek_War_of_Independence.

Fig. 5. Scrisoarea lui Alexandru Ipsilanti către E. Pappas – http://en.wikipedia.org / wiki /Greek_War_of_Independence.

Fig. 6. Tudor Vladimirescu. Portret de Theodor Aman – http:// ro.wikipedia.org/ wiki/ Revolu%C8%9Bia_de_la_1821.

Fig. 7. Bucureștiul în timpul revoluției de la 1821 – bariere de control și centre fortificate – http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_de_la_1821.

Fig. 8. Studenți revoluționari din Moldova și Țara Românească, prezentând la Paris tricolorul românesc cu mențiunile Dreptate, Frăție în 1848. Acuarelă de C. Petrescu – http://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1848.

Fig. 9. Sfatul boieresc al Țării Românești în 1837 – http: //ro. wikipedia .org/ wiki/ Regulamentul _organic.

Fig. 10. Manevre ale milițiilor din Țara Românească (1837) – http :/ /ro.wikipedia.org /wiki/Regulamentul _organic.

Fig. 11. Proclamația de la Islaz – http://ro.wikipedia.org/wiki/Regulamentul_organic.

Fig. 12. Arderea Regulamentului Organic și a Arhondologiei în timpul Revoluției de la 1848 din Țara Românească – http://ro.wikipedia.org/wiki/Regulamentul_organic.