Formarea Statelor Medievale Românești

Introducere

În condiții favorabile pe plan internațional, fără de amestecul ungar și amenințarea tătarilor, în secolul XIV au luat naștere la sud și est de Carpați, statele românești de sine stătătoare, Valahia Maior (Muntenia) și Valahia Minor (Moldova). Acest lucru a deschis calea unei vieți politice a provinciilor românești, care va fi ilustrată de-a lungul istoriei prin mari valori.

Începând cu secolul XIV mulți conducători politici au început să-și dea seama că apărarea țărilor românești se putea face doar prin alianțe solide. Schimbarea orientării politice a uneia dintre acestea putea influența și chiar modifica politica celorlalte două țări. Acțiunile intreprinse de Mircea cel Bătrân în Moldova, Alexandru cel Bun în Muntenia, Iancu de Hunedoara atât în Transilvania cât și în Moldova, cele intreprinse de Ștefan cel Mare, și cele întreprinse de Ioan Vodă cel Cumplit în Muntenia, de Mihai Viteazul în Transilvania și Moldova, au avut același țel: asigurarea cooperarii militare a țărilor surori prin impunerea ca domnitori a unor aliați fideli.

Alianțele politice și militare ale Țărilor Române din secolele XIV și XV au dus către mijlocul secolului al XV-lea la o reală unire a forțelor, și au dat naștere până în secolul XVI ideii reconstituirii vechii Dacii, prin aducerea sub o conducere unică a întregului spațiu românesc. Mihai Viteazul a fost acela care a reușit să facă această idee viabilă, chiar dacă pentru scurt timp, dând un scop precis celor care l-au urmat. Sub domnia sa cele trei țări românești s-au unit, el intitulandu-se: “domn al Munteniei, Transilvaniei și Moldovei”

O nouă situație internațională se configurează în sud-estul Europei la finele secolului al XVII-lea, odată cu slăbirea treptata a Imperiului Otoman și sporirea puterii Imperiului Rus și a Imperiului Austriac. Poarta Otomana, în vederea încetinirii procesului de eliberare a Țărilor Române, dată fiind cucerirea de către Imperiul Austriac a Transilvaniei, Banatului și temporar a Olteniei a instaurat regimul fanariot, sperând ca prin acesta să-și păstreze dominația asupra Munteniei și Moldovei.

În secolul XVIII se creează conștiința națională, adică apare conștiința identității de tradiții, istorie, limbă și cultură a tuturor românilor. Aceasta se formează mai întâi în rândurile boierilor în Țara Românească și Moldova. Un rol important în formarea conștiinței naționale la români l-au avut reprezentanții Școlii Ardelene, Samuil Micu, Gheorghe Șincai și Petru Maior, ale căror scrieri istorice, literare și lingvistice au arătat unitatea de limbă și cultură a românilor. Conștiința națională a apărut mai întâi în rândul elitelor societății și apoi a ajuns, până la 1918, la toate categoriile sociale, prin intermediul școlii și al presei.

Epoca fanariotă este perioada în care domnitorii Țărilor Române au fost numiți direct de către Sultanul turcilor, din rândul unor greci din cartierul Fanar al Constantinopolului. Turcii au ajuns astfel să încalce foarte grav autonomia Țărilor Române, deoarece nu au mai respectat dreptul Adunării Țării de a alege domnitorul și nici măcar nu au mai numit domnitori români. Ei au sperat ca în acest fel să evite revoltele românilor împotriva suzeranității otomane. Epoca fanariotă a început în 1711 în Moldova și 1716 în Țara Românească.

În timpul domnitorilor fanarioți, Țările Române au ajuns într-o situație financiară foarte dificilă, iar majoritatea locuitorilor erau în cea mai neagră sărăcie din cauza creșterii permanente a tributului către Imperiul otoman, creșterii birurilor și taxelor către stat și datorită corupției care era atât de mare încât orice funcție în stat era cumpărată.

În 1821 câțiva boieri din partida națională din Țara Românească pun la cale înlăturarea domniilor fanariote printr-o revoltă populară. Ei îl aleg, pentru a conduce revolta, pe Tudor Vladimirescu, un negustor oltean care luptase, ca ofițer în armata rusă, în războiul ruso-turc din1806-1812 și era comandantul grănicerilor din județul Gorj,  numiți panduri. Momentul prielnic pentru a începe revolta este găsit la începutul anului 1821, când moare domnitorul Alexandru Șuțu, iar conducerea țării, până la venirea altui domnitor, este preluată de un organism alcătuit din boieri pământeni, numit Comitetul de Oblăduire. 

Documentele programatice ale revoluției lui Tudor arată dorința acestuia de a evita o intervenție armată otomană în Țara Românească, spunând că revolta este împotriva fanarioților și nu a turcilor. De asemenea, ca să ridice țara la luptă, a inclus și revendicări sociale, dar având grijă să amintească țăranilor să nu facă pagube boierilor români patrioți. Cel mai important document  elaborat de Tudor a fost Cererile norodului românesc, un proiect de organizare a țării prin care să se limiteze abuzurile și nedreptățile.

În 1848 au izbucnit revoluții în majoritatea statelor europene, având ca scop înlocuirea regimurilor politice absolutiste sau autoritare cu regimuri liberale, adoptarea unor constituții moderne (care să prevadă respectarea drepturile și libertățile cetățenești și separația puterilor în stat), extinderea dreptului de vot, împroprietărirea țăranilor, reforme pentru muncitori

În timpul lui Cuza a continuat realizarea principalelor puncte ale proiectului pașoptist, prin reformele înfăptuite de acesta. În viața politică s-au format două grupări politice, provenite din partida națională: conservatorii, reprezentați de marii proprietari funciari, și liberalii (foștii revoluționari de la 1848), care aveau două facțiuni, moderată și radicală. Liberalii și conservatorii nu erau încă partide politice în adevăratul sens al cuvântului deoarece nu aveau o organizare statutară: sediu, lider, filiale etc. Grupările erau reprezentate de personalități care aveau în comun aceleași vederi privind organizarea statului. Proiectul de modernizare gândit de domnitorul Alexandru Ioan Cuza cuprindea rezolvarea a două probleme fundamentale ale societății românești: împroprietărirea țăranilor și extinderea dreptului de vot. Cuza a colaborat în realizarea acestui program cu liberalii moderați, întrucât conservatorii erau ostili reformelor, iar liberalii radicali doreau un regim constituțional în care puterile domnitorului să fie foarte reduse. După 1864, datorită instaurării regimului său autoritar, a ajuns în conflict cu toată clasa politică.

După înlăturarea lui Cuza, oamenii politici români sunt de acord să aducă la conducerea țării un prinț străin, așa cum prevedeau programele politice de la 1848 și cererile Adunărilor ad-hoc din 1857. Cu sprijinul Franței este ales prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, rudă cu regele Prusiei (Prusia este statul în jurul căruia s-a format Germania modernă, capitala sa fiind chiar Berlin). Aducerea lui Carol I este aprobată prin votul poporului (un plebiscit cerea să se răspundă prin da sau nu la întrebarea privind guvernarea României de către prințul Carol). Titulatura sa va fi inițial aceea de domn (în 1878 cea de alteță regală, iar din 1881 cea de rege). 

Modernizarea statului român în sensul în care a fost proiectată la 1848, s-a înfăptuit în toate punctele sale în timpul domniei regelui Ferdinand I. În 1918, după participarea României la Primul război mondial, este realizat statul național unitar român (Marea Unire) prin alipirea Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei. În 1922 Ferdinand și Maria au fost încoronați, la Alba-Iulia, ca regi ai României Mari. În 1918 s-a dat și legea care introducea votul universal, iar în 1919 au fost organizate primele alegeri pe baza sa.

Tratatele de pace internaționale din 1919-1920, semnate la Neuilly, Saint Germain, Trianon și Paris, stabileau noile realități europene și sancționau, de asemenea, unirea provinciilor care erau locuite de români într-un singur stat, desăvârșind astfel formarea statului unitar român. 

Obiectivele politicii externe în perioada interbelică, când Nicolae Titulescu a jucat un rol major, erau îndreptate spre menținerea status-quo-ului teritorial, prin crearea alianțelor regionale, sprijinind Liga națiunilor și politica de securitate colectivă. 

La izbucnirea celui de-al doilea război mondial, România și-a declarat neutralitatea. Înfrangerile suferite de Franța și Marea Britanie au creat o situație dramatică pentru România, guvernul sovietic forțând Romania, prin ultimatumul din 26 si 28 iunie 1940, să cedeze nu numai Basarabia, dar și nordul Bucovinei și teritoriul Herței. În urma discuțiilor româno-bulgare de la Craiova, s-a semnat un tratat, în 7 septembrie 1940, prin care sudul Dobrogei (Cadrilaterul) revenea Bulgariei. 

Serioasa criza din vara lui 1940 a dus la abdicarea regelui Carol al II-lea, în favoarea fiului sau, Mihai I (6 septembrie 1940); în același timp, a dus la preluarea Guvernului de către generalul Ion Antonescu. Dorind să recapete teritoriile pierdute în 1940, Ion Antonescu a participat, alaturi de Germania, în războiul dus împotriva Uniunii Sovietice (1941-1944). Înfrangerile suferite de puterile Axei au dus dupa 1942 la sporirea incercărilor de a scoate România din Alianța cu Germania. Pe 23 august 1944, mareșalul Ion Antonescu a fost arestat din ordinul regelui Mihai I. Noul guvern, format din militari si tehnocrați, a declarat război Germaniei (24 august 1944. 

Tratatul de Pace de la Paris (10 februarie 1947), nega României statutul de co-beligerant și o obliga să plătească o imensa despăgubire de razboi; dar, Tratatul recunoștea retrocedarea teritoriilor din nord-estul Transilvaniei la România, în timp ce Basarabia și nordul Bucovinei ramâneau anexate la URSS. Trupele sovietice staționau pe teritoriul României și întregul guvern a fost preluat prin forță de comuniști, partidele politice au fost interzise, iar membrii lor au fost persecutați și arestați; regele Mihai I a fost forțat să abdice și în aceeași zi a fost proclamată Republica Populară (30 decembrie 1947). S-a instaurat dictatura unui singur partid, bazată pe o supraveghere omnipotentă și omniprezentă și pe forța de represiune.

Întreprinderile industriale, băncile și mijloacele de transport au fost naționalizate (1948), agricultura a fost colectivizată forțat (1949-1962). Întreaga economie s-a dezvoltat potrivit planurilor de cinci ani, obiectivul principal fiind industrializarea de tip stalinist. România a devenit membru fondator al CAER (1949) și al Tratatului de la Varșovia (1955). La moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (1965), liderul comunist al epocii de după război, conducerea partidului, care mai tarziu a fost identificată și cu conducerea de stat, a fost monopolizată de catre Nicolae Ceaușescu.

Capitolul 1

ȚĂRILE ROMÂNE INTRE DIPLOMAȚIA ȘI CONFRUNTARE ÎN EVUL MEDIU

1.1.Formarea statelor medievale românești în contextul internațional și relațiile cu statele vecine

Formarea statelor medievale romanesti este un proces istoric care se derulează incepând cu secolul al VIII-lea si sfarsind cu secolul al XIV-lea, prin care nobilimea din tarile medievale romane se emancipeaza treptat de stapanirea imparatiilor sau regatelor vecine, si care se incheie cu intemeierea voievodatelor istorice romanesti: Țara Romanească si Moldova.

Triburile gotice au dominat după retragerea aureliana a Romanilor in anul 271. Ele s-au asezat temporar in partea sud-estica a teritoriului actualei Romanii, in timp ce Imperiul Roman continua sa existe in sudul Dunarii, inclusiv Dobrogea. Gotii au fost izgoniti la sfarsitul secolului al IV-lea de catre huni, un popor nomad venit din stepele Asiei. Vestul Daciei a facut parte din Imperiul hun panonic pana la moartea lui Attila (453). Cele care au luat locul hunilor au fost triburile gepide, de neam germanic pana cand au fost inglobate in Hanatul Avarilor din Bazinul Panonic. Avarii, un popor turc inrudit cu hunii, au intrat in Europa in secolul al VI-lea (562÷567). Ei s-au stabilit in Panonia, de unde temporar au cautat sa se extinda catre est si vest.

In Hanatul Avar panonic au venit si alte triburi migratoare: lombarzii si slavii, care au fost si ei inglobati in Hanat. Lombarzii nu au stat mult in Panonia, indreptandu-se spre Italia, unde au creat regatul Lombardiei. Dupa secolul al VI-lea slavii au participat, impreuna cu avarii, la campaniile lor de prada la sud de Dunare, iar dupa ce Hanatul a incetat sa mai existe din cauza presiunilor francilor din est, slavii au ocupat unele din vechile teritorii avare. Atat in Dacia cat si in sudul Dunarii, slavii s-au asezat si convietuit in timp cu daco-romanii si traco-romanii. Astfel limba romanica de pana in sec al VI-lea s-a transformat treptat in proto-romana, cu unele influente slave.

Pe vremea migratiilor, dupa ce majoritatea oraselor romane dacice au fost distruse de barbari migratori, daco-romanii s-au organizat in obsti satesti, numite de istorici Romanii populare si de popoarele vecine Vlahii, denumire prin care acestea le deosebeau de Sclaveniile slavilor, si care au lasat toponimele ca Vlahia, Vlasina, Vlahina, Blatnița, Vlahița, Vlăsia, Vlasca, Romania Planina, Stari Vlah, Montana, si altele asemanatoare.

Spre a doua jumatate a secolului al VI-lea, proto-bulgarii, de neam turanic, ce veneau de pe Volga, sub conducerea hanului Asparuh, i-au fortat pe bizantini sa le cedeze Moesia si Transalpina. Bulgarii si românii au avut temporar un destin comun in istoria medievala timpurie contribuind in măsură egală la formarea Imperiului romano-bulgar condus de familia de origine romana a Asănestilor. Imperiul era de fapt un regat, denumit in documentele vremii Romano-Bulgar sau Romano-Grec, si a durat intre anii 1187 si 1256.

In secolul al X-lea existau mici formatiuni statale pe actualul teritoriu al Romaniei si al Republicii Moldova, vasale ale Țaratului bulgar. Atunci apar noi state care vor stirbi puterea Taratului bulgar la nord de Dunare: Maghiarii, care se stabilesc in jurul anului 896 in Panonia, de unde se intind dupa anul 1000 si asupra Muntilor Apuseni si a Transilvaniei, si Cnezatul Kievean care incearcă sa ajunga la gurile Dunarii si la Marea Neagra. Conform legendarei cronici Gesta Hungarorum, Tuhutum, unul dintre cei sase conducatori ai triburilor maghiare, a cucerit la rasarit de Muntii Apuseni voievodatul lui Gelu, pastrandu-l pentru urmasii sai. in Bihor, Menumorut a acceptat suzeranitatea ungurilor. In 1002/3, Gyula (Gyla/Jula), urmasul lui Tuhutum, s-a revoltat impotriva regelui maghiar Stefan I al Ungariei, dar a fost infrant, iar principatul sau a intrat sub suzeranitatea Regatului Ungariei, pastrand ca forma de organizare principatul. Denumirile voievozilor din Gesta Hungarorum sunt socotite de istorici legendare, probabil inspirate de toponime (ca Maramuresul) sau de substantive comune (Gyula inseamna „capetenie” in maghiara), dar cronica se inspira dintr-un episod istoric real: cucerirea cnezatelor slavo-romane din Transilvania de catre Maghiari.

Pe la 800, pecenegii, un popor turanic, se asezasera in zona dintre Bug si Dunare. Impreuna cu ei venisera si uzii si onogurii, alte popoare turanice. De la onoguri, aliati cu maghiarii, provine denumirea de „unguri”. In jur de 1000 apar si cumanii, inruditi cu pecenegii. Ei ocupa sudul Cnezatului Kievean si teritoriile actualei Moldove si nord-estul Munteniei, numit temporar si Cumania. Pecenegii si cumanii au organizat si campanii la sud de Dunare. Cateva cuvinte din limba romana vin din cumana. Familia Basarabilor era, deasemenea, de origine cumana. Micile cnezate sau jupanate romanesti se adapteaza noii situatii si devin vasale ale noilor puteri. Aceste formatiuni prefeudale erau in general denumite „Tari”:

in Dobrogea: Tara Vicinei, Tara Cavarnei.

in Transilvania si Banat: Tara Oasului, Tara Marmatiei, Tara Crasnei, Tara Lapusului, Tara Nasaudului, Tara Bihorului, Tara Motilor, Tara Zarandului, Tara Gurghiului, Tara Hategului, Tara Cibinului, Tara Almajului, Tara Fagarasului, Tara Barsei, Tara Valcului, Tara Severinului.

in Moldova: Tara Strasinetului, Tara Onutului, Tara Bolohovenilor (Romanilor, de la Voloh = „roman” in limbile slave orientale), Tara Dornei, Tara Moldovei (raul, la inceput, in jurul cetatiilor Baia si Campulung), Tara Sorocai, Tara Lapusnei, Tara Barladnicilor, Tara Brodnicilor, Tara Vrancei, Tara Tigheciului, Tara Ciubarciului.

in Oltenia si Muntenia: Tara Severinului, Tara Lovistei, Tara Gilortului, Tara Jalesului, Tara Lotrului, Tara Campulungului, Tara Litva, Tara Vlahilor, Tara Muscelului …

Numele unora dintre conducatorii lor s-au pastrat:

in Dobrogea: Dimitrie; Gheorghe; Tatos; Sacea; Sestlav.

in Transilvania (legendari): Gelu; Menumorut (in Bihor); Gyula; Kean.

in Banat (legendari): Glad; Ahtum; Chanadin (Chanadinus).

in Moldova: Costea; Olaha.

in Muntenia: Miselav; Seneslau; Negru Voda (legendar); Basarab I.

in Oltenia: Nicolae Basarab; Bezerenbam; Ioan; Farcas; Litovoi; Barbat; Basarab I.

In 1241, o mare invazie mongola, sub conducerea lui Batu-Han, nepotul lui Ginghis Han, pustieste Europa si toate teritoriile locuite de romani. Mongolii formeaza un mare hanat pe teritoriul vechiului Cnezat Kievean.

Marea invazie mongola, slabind puterea regatelor suzerane ale formatiunilor medievale romanesti timpurii, a favorizat emanciparea acestora, care s-a efectuat sub egida celor mai puternice dintre ele. Daca in Transilvania patura conducatoare s-a maghiarizat, trecand la catolicism in urma persecutiilor religioase, ceea ce a provocat subjugarea „tarilor” romanesti si includerea lor in comitatele unguresti sau sasesti n Tara Romaneasca si in Moldova in schimb, conducatorii si-au pastrat credinta ortodoxa si limba vernaculara romana, „tarile” fiind incluse in „judetele” Tarii Romaneasti sau in tinuturile Moldovei.

Formarea Transilvaniei

In anul 1003 devine partea Regatului Ungar, condus de un voievod. In secolului XII, incepe colonizarea cu secui si cu sasi. Voievodatul era impartit in mai multe comitate (Belső-Szolnok, Doboka, Kolozs, Torda, Fehér, Küküllő, Hunyad) si districte (Tara Maramuresului, Tara Fagarasului, Tara Barsei, Tara Hategului, Tinutul Secuiesc, Pamantul Craiescetc.). Voievodatul a existat pana in 1526, cand a devenit independent (vezi Principatul Transilvaniei). In 1765, Principatul a fost ridicat la rangul de Mare Principat, iar in 1867 a fost inclus in Imperiul Austro-Ungar.

Formarea Dobrogei

In secolul X doi jupani isi declara independenta fata de bulgari: Gheorghe si Dimitrie.

In 1072, imparatul bizantin Nichifor Botaneiates l-a trimis pe generalul Nichifor Bryennos sa il pedepseasca pe rasculatul Tatrys din sudul Dobrogei. Intre 1086-1091 se aflau in Dobrogea Tatos, Sacea si Sestav.

In 1325, Balica, un boier dobrogean, isi declara independenta, formand Principatul romano-bulgar de la Cavarna, care se intindea de la Silistra la mare si de la Muntii Macinului la Burgas, incluzand orasele Harsova, Constanta, Varna si Mesembria. Principatul a fost intr-o lupta continua cu bulgarii, bizantinii, turcii si tatarii, din acest motiv nu a rezistat decat pana in 1388, cand sudul a fost cucerit de turci, iar nordul a intrat in componeta Tarii Romanesti.

Formarea Țării Romanesti

In 1241, tatarii distrug voievodatele lui Bezerenbam si Miselav. Sase ani mai tarziu, in 1247, sunt mentionati in documentul numit „Diploma Cavalerilor Ioaniti” de catre regele Ungariei voivevozii Litovoi (probabil fiul lui Bezerenbam) si Seneslau (probabil cel care a rezistat invaziei tatare) si cnejii Ioan si Farcas. Procesul de constituire a statului medieval Tara Romaneasca s-a desfasurat in doua etape.

In prima etapa (1277-1279), odata cu moartea lui Seneslau, Litovoi, voievod din zona Olteniei, ocupa voievodatul sau si cnezatele lui Ioan si Farcas, refuzand sa mai dea tribut ungurilor, dar este ucis in lupta, iar fratele sau, Barbat (este cel care incearca unificarea cnezatelor), este luat prizonier. Pentru rascumpararea acestuia a fost platita o suma importanta de bani, fapt care demonstreaza dezvoltarea economica a provinciei. Basarab I, nepotul lui Barbat, este considerat intemeietorul Tarii Romanesi, deoarece este cel care uneste aproape toate formatiunile din Oltenia si Muntenia si refuza sa mai plateasca tribut ungurilor. Basarab I a eliberat provincia Basarabia de sub autoritatea tatarilor si a fost alipita Tarii Romanesti. Basarab I este mentionat in izvoarele istorice cu titlul de „mare voievod si domn”. Stapanirea asupra Banatului de Severin l-a adus pe Basarab I in conflict cu regalitatea maghiara. In 1330, a avut loc batalia decisiva cand Carol Robert de Anjou, regele Ungariei, porneste din Timisoara o campanie impotriva lui Basarab, ajungand la Severin si apoi la Curtea de Arges. In drum spre casa, intr-un defileu din munti numit Posada (locul exact nu a fost identificat), armata maghiara a fost inconjurata si infranta de oastea romana. Carol Robert a fugit in Ungaria deghizat in hainele unei slugi de-ale sale.

A doua etapa a acestui proces s-a desfasurat sub urmasii lui Basarab I si a dus la consolidarea statului: Nicolae Alexandru (1352-1364) si-a luat titlul de „Singur stapanitor” (independent) si a intemeiat prima mitropolie a Tarii Romanesti, cu sediul la Curtea de Arges (1359), iar Vladislav Vlaicu (1364-1377) a creat cancelaria domnesca, a batut moneda proprie si a infiintat o a doua mitropolie ortodoxa cu sediul la Severin. In 1368 s-a inteles cu regele maghiar pentru a normaliza situatia cu maghiarii, devenind vasal si primind Banatul, Severinul si Fagarasul.

Formarea Moldovei

Una dintre cele mai vechi mentiuni despre moldoveni este o inscriptie din secolul al XI-lea din Sjonhem, din insula Gotland din Suedia. Inscriptia aminteste de moartea varegului Rodfos la trecerea prin teritoriile vlahilor moldoveni (Blakumen ). O alta sursa este povestea (saga) Eymundar din codexul Flateyjarbók in care se aminteste despre o alianta a unui principe din Kiev cu vlahii si pecenegii in 1018-1019.

Diverse alte cronici amintesc despre evenimente istorice (secolul XIII) cu participarea vlahilor din Tara Bolohovenilor, teritoriu aproximativ intre Prutul si Niprul de mijloc (participarea la luptele cu Galitia sau Halicia sau Halici), Tara Brodnicilor, teritoriu intre Prutul si Niprul de jos (participarea acestora la batalia de la Kalka) si Tara Berladnicilor, teritoriu intre Siretul de jos si Nistru (tara ajunsa vecina cu episcopia Cumaniei de langa zona Buzaului).

In 1285 tatarii ataca Transilvania in timpul regelui Vladislav al IV-lea, Cumanul. Conform cronicii Moldo-ruse, Vladislav a cerut ajutor militar din partea Papei. Neprimind ajutor, regele a utilizat trupe formate din romani ortodocsi localnici. Tatarii sunt batuti si alungati din Transilvania si din partea de vest a Moldovei in cursul anului 1285, an in care este intemeiata Moldova. Pe teritoriile eliberate este ales drept conducator Dragos datorita ajutorului militar dat in bataliile cu tatarii. Dragos era dependent de regele Ungariei.

In 1359, un alt voievod din Maramures, Bogdan, trece Carpatii si ii alunga pe urmasii lui Dragos, creand regatul medieval independent Moldova. Insemnele regalitatii apar in manuscrise unde domnii au atat formule de adresare cat si imagini desenate sau pictate in care apar cu coroana pe cap si cu semnele heraldice corespunzatoare.

Prima capitala a regatului Moldovei a fost la Baia.

La jumătatea secolului al XIV-lea Imperiul otoman pătrunde în Europa (în 1354 ocupă primul teritoriu european, cetatea Gallipoli), începând o serie de cuceriri care se va opri doar după mai bine de 300 de ani. În tot acest timp Europa creștină simte amenințarea turcilor musulmani. Statele cele mai expuse sunt cele din Peninsula Balcanică (care vor fi dealtfel cucerite până la sfârșitul secolului al XV-lea), Țările Române, Ungaria, apoi, din secolul XV, Polonia și, din secolul XVI Austria (Imperiul habsburgic). Aceste state au încercat să facă față pericolului otoman fie prin lupte directe cu turcii fie prin realizarea unor alianțe diplomatice și coaliții militare împotriva lor. Războiul din estul și centrul Europei împotriva turcilor a fost numit cruciada târzie  deoarece nu era doar lupta pentru apărarea granițelor statelor, ci și lupta creștinilor împotriva păgânilor. Țara Românească și Moldova au avut un rol foarte important în această cruciadă târzie, fiind și cele mai expuse atacurilor turcilor deoarece granița Imperiului otoman era pe linia Dunării.

1.2. Statutul internațional al unui teritoriu față de  Imperiul otoman. 
În dreptul islamic al popoarelor (elaborat de învățații arabi în secolele VIII-IX), întreaga lume era divizată în două părți:Casa Islamului (Dar al-Islam) și Casa Războiului (Dar al-harb). În Casa Islamului  se aflau toți cei de religie islamică, iar în Casa Războiului, toți cei de alte credințe, pe care islamicii trebuiau să-i convertească la islam prin războiul sfânt (djihad). În timp a apărut și o a treia delimitare, Casa Păcii (Dar al-ahd, ce se poate traduce și prin Casa Pactului) care este considerată provizorie și presupune că teritoriile cuprinse aici au încheiat o înțelegere prin care își răscumpără pacea prin plata unui tribut. Tributul capătă sensul, în dreptul musulman, de sumă de bani plătită pentru a răscumpăra pacea. În cazul în care se refuză plata sa, automat teritoriul trecea din nou în Casa Războiului. În mod practic statutul unui teritoriu față de Imperiul otoman putea să fie următorul:

stat independent;

stat plătitor de tribut – stat care plătește o taxă pentru răscumpărarea păcii;

stat vasal otomanilor sau sub suzeranitate otomană – stat obligat să plătească tribut, să ajute otomanii cu armată de câte ori se solicită și să nu încheie alianțe cu alte popoare împotriva Imperiul otoman sau fără acordul otomanilor (se folosea formula să fie prietenul prietenilor și dușmanul dușmanilor);

pașalâc – provincie otomană. Locuitorii care se aflau pe teritoriul unui pașalâc erau desemnați cu termenul deraiale, în sensul de supuși, și erau datori să plătească un impozit numit, pentru creștini, djizie.   

În teritoriile pașalâc, creștinii trebuiau să arate respect față de musulmani și religia lor (să nu ia în căsătorie femei musulmane, să nu mănânce carne de porc și să nu bea vin în prezența musulmanilor, să nu le vândă vin), să nu poarte arme, să călărească doar catâri și nu cai, să nu-și facă locuințe mai înalte decât musulmanii, să nu-și construiască biserici la vedere, să nu tragă clopotele ca să audă musulmanii etc. Aceste interdicții nu s-au respectat însă cu strictețe, regimul otoman dovedindu-se mult mai tolerant decât alte regimuri de ocupație.
Termenii de stat vasal sau sub suzeranitate sunt de origine europeană, venind din  sistemul relațiilor feudale ale Europei occidentale și au fost folosiți de istoricii europeni. Din punct de vedere al jurisdicției musulmane, statul plătitor de tribut și statul vasal făceau parte din Casa Păcii. Sultanii nu făceau o distincție juridică foarte clară între cele două tipuri de stat deoarece nu aveau o terminologie diferită, dar, distincția se poate observa din obligațiile pe care le fixau în tratatele pe care le încheiau cu șefii acestora. Plata tributului se făcea prin închinarea în fața sultanului otoman și acesta era termenul folosit atât pentru șefii statelor plătitoare de tribut cât și pentru cei ai statelor vasale. Închinarea o făcea fie șeful statului fie un trimis al său. Politețea cerea ca, la închinare, să se facă daruri sultanului și celor din anturajul său.
Tratatele încheiate între turci și statele creștine se numeau, în limba turcă, ahdname (pact, legământ). Creștinii le numeau capitulații (de la faptul că erau redactate pe capitole). Aceste tratate se încheiau și cu statele independente dar și cu statele plătitoare de tribut sau vasale. Ele reglementau relațiile comerciale, regimul străinilor, diverse obligații ale părților (ex.: plata tributului, navigația liberă într-o anumită zonă etc.), având și rolul unor tratate de pace. Astfel de tratate s-au încheiat și între Imperiul otoman și Țările Române, dar s-au păstrat până astăzi puține dintre acestea. Primele se pare că au fost în timpul lui Mircea cel Bătrân. Din secolul XV se păstrează doar un astfel de ahdname din timpul lui Ștefan cel Mare, din secolele XVI-XVII se păstrează mai multe. O astfel de înțelegere dura atâta timp cât era respectată de statele semnatare.Tratatele specificau obligațiile financiare și militare ale românilor față de turci dar și dreptul românilor de a se guverna singuri. Otomanii îi acuzau pe români de trădare deoarece ei erau cei care încalcă primii aceste tratate, prin refuzul de a plăti tribut sau prin atacul militar, care însemna încălcarea păcii. În secolul XVIII și românii îi acuzau pe turci că au încălcat vechile capitulații deoarece îi obligau pe locuitorii Țărilor Române să presteze prea multe serviciu economice față de Imperiul otoman și nu le respectau dreptul de a-și alege conducătorul.

1.3.Institutii medievale in Tarile Romane

             Dupa cucerirea statelor medievale , regimul lor politic a evoluat spre formula monarhica in tiparele generale ale monarhiei feudale dar cu trasaturi proprii, determinate de specificul societatii romanesti. 

           1.Domnia reprezenta instiția centrală în spațiul romanesc extracarpatic. În a doua jumatate a sec al XIV-lea institutia domniei era conturata , o influenta majora avand imperiul bizantin. Domn, cuvant de origine latina (dominus) insemna stăpânul țării si al locuitorilor, suzeranul celorlalti feudali. Titlul de “mare voievod” exprima atat functia militara a conducatorului care era seful ostirii cat si intaietatea sa in raport cu ceilalti voievozi locali. Uns de mitropolit, marele voievod , adopta cu coroana, semn al suzeranitatii si titlul de « domn » care a conservat semnificatia de « dominus » (singur stapanitor) atribuita imparatilor romani. Prin ungere, domnii deveneau conducatorii politici « din mila lui Dumnezeu », afirmare de suveranitatea externa in raport cu puterile vecine dar si interna, fata de toti supusii, poezitie exprimata si prin formula « autocrator » (de sine stapanitor). Introducerea in titulatara  a particuleio, prescurtare de la Ioannes- « Cel ales de Dumnezeu », afirma raspicat sursa divina a puterii domnesti. Ceremonia religioasa a ungerii si a incoronarii transfoerau domnului harul divin si confirma spirijinul divinitatii pentru puterea lor. Modul succesiunii la tron se baza pe sistemul mixt electivo-ereditar, adica mostenirea domniei in sanul familiei domnitoare, dar cu dreptul boierilor de a alege pe oricare dintre membrii acesteia- oricine era « os domnesc ». 

Pe masura ce dominatia otomana s-a accentuat autoritatea domnului s-a restrans,  iar boierii exercirau o tutela asupra domnului prin faptul ca sustineau candidati la tron. Intre domnie si biserica a existat o stransa colaborare. Domnul il numea pe mitropolit, iar acesta era principalul sfetnic in Sfatul Domnesc. Pentru scurt timp Mihai Viteazul a reusit sa refaca autoritatea domniei , dar dupa moartea sa raportul dintre domnie si  boieri s-a modificat in favoarea celor din urma. In sec al XVII- lea boierimea a dominat viata politica si social –economica fapt reflectat  in tendinta de instituire a regimului nobiliar, simultan cu evolutia spre monarhie   feudala  reprezentata de Matei Basarab si Vasile Lupu. Campaniile otomane si infrangerea turcilor sub zidurile Vienei, in 183, au influentat politica domnilor Stefan Cantacuzino si Constantin Brancoveanu in Tara Romaneasca si Dimitrie Cantemir in Moldova.  Ca urmare, tara a fost condusa de un  principe ales de Dieta si confirmat de catre sultan ceea ce echivala cu respectarea autonomiei. Dupa instatalea stapaniii habsburgice in Transilvania la sf sec al XVII-lea, aceasta devenea provincie a imperiului habsburgic condusa de imparat pin intermediul unui guvernator. Acesta era ales de Dieta si confirmat de Curtea de la Viena.

          2. Sfatul domnesc – în conducerea statului, domnul era ajutat dar și controlat de un sfat format din marii boieri deținători de moșii, la inceputul evului mediu si de boierii cu dregatorii mai tarziu. Se constata in acest caz o evolutie similara celei din Occident, unde, la inceput din Consiliul Regal faceau parte persoane importante din anturajul regal, si doar in timp, atributiile acestora au fost precizate. Procesul de cristalizare si centralizare a institutiilor este reliefat in documentele vremii prin trecerea de la sintagma « boieri ai domniei mel », la « boieri ai tarii ». Atributiile Sfatului Domnesc erau : dregatorii asistau pe domn la scaunul de judecata, participau la incheierea tratatelor cu puterile vecine, aprobau principalele acte ale domniei, il  consiliau pe domn. Cei mai vechi si mai importanti dregatori ai curtii domnesti erau :  vornicul, seful curtii domnesti, exercita atributiile executive si judecatoresti ; logofatul, seful cancelariei domnesti, se ocupa cu redactarea actelorhotarate in Sfatul Domnesc ; vistiernicul avea responsabilitatea veniturilor si a cheltuielilor tarii ; postelnicul se ocupa de activitatea diplomatica- primirea solilor si ceremonialul de primire. Cei mai importanti dregatori dupa domn erau Banul Olteniei in Tara Romaneasca si  Portarul Sucevei in Moldova . Dregatorii nu primeau salariu, ci erau rasplatiti pentru slujbele indeplinite cu dari de mosii, venituri in natura

        3. Adunarea Stărilor nu a evoluat ca in Occident, unde starile au devenit aliate ale monarhiei. Institutia era semnalata inca din sec al XV-lea, sub numele de « Marea Adunare a Tarii » in Tara Romaneasca si Moldova. Adunarea tarii se compunea din : marii boieri, clerul inalt, boierimea mica si mijlocie, orasenii si taranii liberi fiind convocata doar la cererea domnului. Adunarea tarii nu era o institutie permanenta fiind convocata, mai frecvent in sec al XVI-lea, cand era consultata in legatura cu problemele fiscale, administrative, sanctiona alegerea domnului, hotara declararea razboiului si incheierea pacii, aproba reformele societatii (reformele lui Constantin Mavrocordat –sec XVIII). Adunarea Starilor si-a definit atributiile la mijlocul sec al XVI-lea, cand s-au stabilit deosebirile cu sfatul domnesc sau divanul domnesc : Soborul-clerul inalt si Adunarea a toata tara. In timpul fanariotismului a scazut treptat rolul acestei institutii, astfel ultima alegere a unui domn s-a desfasurat in 1730, iar ultima convocare in 1749 cand s-a decis desfiintat serbia. Sub o forma modernizata  institutia a renascut intre 1831-1848 sub numele de Adunarea Obsteasca

Dupa anul 1437, ca urmare a rascoalei de la Bobalna , aceste congregatii au suferit modificari : au devenin adunari de stari nobiliare , iar reprezentantii romanilor au fost exclusi.  La mijlocul sec XVI Transilvania a devenit principat autonom sub suzeranitate otomana, iar Congregatia tarii a fost transformata in Dieta Transilvaniei, factor de coguvernare a celor trei natiuni medievale privilegiate alaturi de principe. Dieta se intrunea periodic, dar rolul ei a scazut in conditiile in care principele a capatat puteri sporite in materie legislativa, militara si in alegerea Consiliului princiar.

        4. Armata – progresele centralizarii s-au manifestat si in organizarea militara. Marii boieri erau obligati sa participe cu cetele lor la apararea tarii , dar acest corp de oaste era mai strans legat de boier decat de domn. Pe langa cetele boierlor exista o  oaste care depindea direct de suveran formata din boierii mici, curtenii, dregatorii, impreuna formand « oastea cea mica ». Domnul putea dispune in stare de primejdie, participarea la apararea tarii a intregii populatii capabile de servicii militare-  oastea cea mare 

       5. Administratia – organizarea politica a tarilor romane a fost completata cu organizarea administrativ- teritoriala, care atinge forme depline in sec al XIV-lea, sub forma judetelor in Tara Romaneasca, a tinuturilor in Moldova, a districtelor, comitatelor si scaunelor in Transilvania. In spatiu intracarpatic, regalitatea maghiara a impus, incepand cu sec al XII-lea, comitatul – unitate administrativ- teritoriala instalata peste vechile autonomii ale romanilor. In 1111, era constituit primul comitat , Bihor, urmat de Crasna si Dabaca, Clujul, Alba si Timisul. Districtele sau tarile romanesti au evoluat din vechile cnezate si voievodate reusind sa reziste in zonele de margine langa Carpati : Tara Fagarasului, Tara Hategului, Tara Maramuresului, Tara Barsei. Pe langa vechile privilegii sasii si secuii s-au organizat in scaune, cu precizarea ca sasii aveau si doua distrcite : Brasov si Bistrita, iar toate unitatile administrative care apartineau sasilor au format « Universitatea sasilor » ce reflecta autonomia administrativa. Judetele si tinuturile erau conduse de dregatori numiti de catre domn, distrcitele romanesti din Transilvania aveau in fruntea lor un voievod , jude sau cneaz , comitatele erau conduse de un comite numit de voievodul Transilvaniei, scaunele secuiesti aveau in fruntea lor un capitan, iar scaunele sasesti- doi juzi : unul scaunal (ales de obstea scaunului respectiv)si altul regal, numit de rege ; Universitatea sasilor era condusa de un comite sasesc.

      6. Biserica – aparitia organizarii bisericesti s-a desfasurat concomitent cu formarea statelor medievale romanesti, dupa modeul bizantin. In a doua jumatate a sec al XIII-lea, a aparut un arhiepiscop la Vicina, care s-a transformat intr-o mitropolie. In Tara Romaneasca, mitropolia s-a infiintat  la initiativa domnitorului Nicolae Alexandru, iar in anul 1359 , cu sediul la Curtea de Arges. Mitropolia era recunoscuta de Patriarhia de la Constantinopol care acorda mitropolitului titul de « exarh al plaiurilor » (avea autoritate spirituala si asupra ortodocsilor din Transilvania). Biserica ortodoxa ardeleana a fost sustinuta de domnii statelor extracarpatice prin ctitorirarea unor biserici. Ortodoxismul nu era recunoscut ca religie oficiala in Transilvania fapt ce s-a mentinut si dupa cucerirea habsburgica.  Acestia au infiintat un nou cult romano-catolic, sau greco-catolic, potrivit caruia romanii ortodocsi, adepti ai noului cult, isi pastrau majroitatea dogmelor si ritualurilor, in schimb acceptau  primatul papei. O parte a romanilor a trecut la noua credinta atrasi fiind de promisiunea habsburgilor de a li se acorda drepturi politice egale cu celelalte natiuni. Prin intermediul religiei romano-catolic, habsburgii au dorit consolidarea catolicismului in Transilvania prin trecerea romanilor ortodocsi la noul cult. Mitropolitul era seful bisericii ortodoce, ii consacra pe episcopii numiti de domn, il incorona si ungea cu mir pe domn, conferindu-i autoritate sacra, participa la alegerea domnului si la scaunul de judecata al acestuia, era membru de drept in sfatul domnesc, il inlocuia pe domn in caz de vacanta a tronului, astfel poate fi considerat al doilea domnitor in stat. Intre domn si mitropolit exista o stransa colaborare. Biserica ortodoxa a jucat un rol esential pe plan cultural, spiritual si juridic, a mentinut unitatea spirituala a romanilor, a combatut prozelitismul catolic si islamismul.

1.4. Marii voievozi români implicați în relațiile internaționale

La sfârșitul secolului al XIV-lea, Imperiul otoman și-a stabilit granița pe linia Dunării, prin cucerirea celei mai mari părți a Peninsulei Balcanice: după 1354 a ocupat treptat teritoriile bizantine, în 1389 a transformat în stat vasal Serbia, cea mai puternică țară din zona balcanică (învingându-i pe sârbi în bătălia de la Kossovopolje), în 1394 și 1396 a ocupat teritoriile bulgarilor. În acest moment era clar că următoarele state amenințate de turci vor fi Țara Românească și Ungaria, care ajunseseră să aibă graniță cu Imperiul otoman.
Alte două mari puteri în Europa centrală și de est la vremea respectivă erau Ungaria și Polonia, state catolice, legate de Europa occidentală prin relațiile lor cu papa de la Roma.

Nicolae Alexandru este fiul voievodului Basarab I și al doamnei Margareta. A fost căsătorit de trei ori. Din prima căsătorie cuMaria Lackfi au rezultat doi fii: Radu (c. 1377 – c. 1383), Voislav (d. ianuarie [1366?]) și o fată Elisabeta, măritată cu Ladislau de Oppeln. Din a doua căsătorie, cu Klára Dobokay, Nicolae Alexandru a avut două fete: Anca, măritată cu Ștefan Uroș al V-leacneazul Serbiei și Ana, căsătorită cu Ivan Srațimir, țarul de Vidin și un fiu Vladislav (1364 – c. 1377). Din porunca ultimei, în 1360 a fost scris la Vidin un sinaxar ce cuprindea viețile femeilor sfinte. A treia soție a fost Margit Dabka.

Spre deosebire de regele Ungariei, care îi denunța pe Nicolae Alexandru și pe tatăl său Basarab I ca fiind „schismatici”, Cancelaria Papală, reputată pentru bunele sale informații, îi consideră pe amândoi credincioși bisericii catolice[2]. Într-un document de la 17 octombrie 1345, papa Clement al VI-lea îl lăuda pe „nobilul bărbat Alexandro Bassarati” pentru devotamentul său catolic. Papa Clement al VI-lea mai scria că unii dintre valahii (olachi romani, conform documentului)] din Transilvania, Țara Românească și Sirmium „au și ajuns să cunoască drumul adevărului, prin înbrățișarea credinței catolice[3]”. De altfel, după căsătoria cu Klara Dobokai Nicolae Alexandru a și recunoscut autoritatea episcopiei Transilvaniei asupra catolicilor străini sau localnici de pe teritoriul Țării Românești. Însă unii consideră că religia catolică exprimată de acesta este defapt doar rezultatul presiunilor din lumea occidentală de care acesta se apără prin îmbrătișarea superficială a religiei occidentale.[4]

Se pare că abia după înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei, în 1359, va adera oficial la credința ortodoxă, luându-și numele de Nicolae, după Sf. Nicolae atât de apreciat de biserica răsăriteană (nume care nu apare în nici un document anterior)[5].Tot prin dobăndirea credinței ortodoxe se vor îmbunatăți relațiile cu Imperiul Bizantin.

Nicolae Alexandru i-a urmat tatălui său, terminând mănăstirea Negru Vodă din Câmpulung și continuând lucrul la Biserica Domnească din Argeș. De asemenea, biserica Sân Nicoară (astăzi în ruine) îi este atrubuită tot lui.

În luna mai 1359, în condițiile interceptării de către regele Ungariei a corespondenței pe care o întreținea cu Papalitatea și grăbit în a fi uns „domn autocrator”, adică singur stăpân, suveran prin drept divin, se adresează împăratului bizantin și patriarhului Callistus I pentru a înființa o mitropolie în Țara Românească. Cererea îi este acceptată și sub tutela patriarhului ecumenic de la Constantinopol este înființată Mitropolia Ungrovlahiei avându-l la conducere pe chir Iachint, mitropolitul de Vicina, personaj controversat al lumii ortodoxe cu vederi favorabile catolicismului. Noua eparhie urma sa aibă în fruntea sa mitropoliți numiți de Patriarhia Ecumenică și să intre în circuitul mitropoliilor ortodoxe. Sediul mitropoliei se găsea la Curtea de Argeș, după unii istorici, sau la Câmpulung, după alții.

Înființarea Mitropoliei Ungrovlahiei este actul cel mai semnificativ al domniei lui Nicolae Alexandru care stabilește clar apartenența confesională a Țării Românești la ortodoxie.

Nicolae Alexandru a sprijinit cu bani și mănăstirea Cutlumuz de la Muntele Athos. Cu ajutorul acestuia a fost ridicat turnul cel mare de acolo și s-au efectuat diferite reparații și îmbunătățiri la sfântul lăcaș.

În 1343 o cronică maghiară, menționează că Alexandru voievod a încheiat un acord de supunere cu regele Ludovic I cel Mare, părere infirmată de însuși regele maghiar care, într-un act datat 29 august 1359, spune că după 1341 a trimis în mai multe misiuni eșuate pe Dimitrie, episcopul de Oradea pentru a negocia readucerea Țării Românești sub suzeranitatea angevină. Istoricul Constantin C. Giurescueste de părere că întrevederea din 1343 a avut drept scop reluarea relațiilor diplomatice între cele două state, întrerupte în urma conflictului din 1330, precum și purtarea unor discuții cu privire la campania împotriva tătarilor din Bugeac care va începe peste unul sau doi ani.

Abia din 1345 sau, mai târziu, chiar din 1355 când devin sigure semnele unor îmbunătățiri a relațiilor între cele două părți, Nicolae Alexandru apare în actele maghiare ca supus autorității coroanei și primitor al unor „beneficii”. Nu se știe exact despre ce „beneficii” este vorba, după unii istorici[7] ar fi în legătură cu recunoașterea stăpânirii Basarabilor asupra Banatului de Severin, măr al discordiei încă de la începutul secolului, sau asupra Făgărașului.

Evoluția ulterioară duce inevitabil spre conflict cu coroana maghiară în momentul în care Ludovic I cel Mare, ca un suveran absolut asupra pământului de peste munți, dă în 1358 drepturi negustorilor brașoveni să treacă nestingheriți și netaxați pe teritoriul cuprins între Buzău și Prahova, de la locul unde Ialomița se varsă în Dunăre și până la vărsarea Siretului, ignorând astfel grosolan autoritatea domnitorului ce stăpânea de facto aceste teritorii. C-tin C. Giurescu este de părere însă că brașovenii au cerut doar o garanție suplimentară suzeranului maghiar că nu vor păți nimic pe teritoriul vasalului său, Nicolae Alexandru. Voievodul muntean renunță la suzeranitatea ungară în 1359.

Până la sfârșitul domniei lui Nicolae Alexandru se pare că nu s-au ameliorat raporturile între el și regele ungar, căci imediat după suirea pe tron a fiului său, Vladislav I, Ludovic îl apostrofează afirmând că a urmat „obiceiurile rele” ale tatălui acestuia.

Nicolae Alexandru moare la 16 noiembrie 1364, fiind înmormântat în biserica de la Câmpulung, ctitoria sa și a tatălui său. Pe piatra de mormânt se află următoarea inscripție în limba slavă:

Vladislav I (n. 1325, d. 1377) a fost domn al Țării Românești între 1364 și cca. 1377. A fost fiul lui Nicolae Alexandru și alKlárei Dobokay (care provenea dintr-o familie de nobili maghiari) și frate al voievodului Radu I. Vladislav I este cunoscut și sub numele de Vlaicu Vodă. A acceptat suzeranitatea maghiară, fapt pentru care a primit ca feude Amlașul, Severinul și Făgărașul.

Noul voievod va adăuga la titlurile moștenite și pe acelea de Ban de Severin (1368) și Duce de Făgăraș (1369), deși s-a aflat,încă de la urcarea pe scaun sub amenințarea permanentă a coroanei angevine. Astfel, în 1365, printr-o proclamație regală, Vlaicu era considerat uzurpator deoarece nu a prestat omagiul de vasalitate și și-a însușit un titlu ce nu-i aparținea. Relațiile rămân încordate și, înainte să aducă la supunere pe voievodul Țării Românești, Ludovic I al Ungariei și-a îndreaptat lovitura asupra țarului bulgar de la Vidin, Ivan Srațimir, cumnatul lui Vladislav.

Numele lui Vlaicu Vodă este asociat și cu primele conflicte româno-turcești desfășurate în 1369. El a participat alături de regele Ludovic la o luptă cu oști ale sultanului Murad și țarului de Târnovo, Ivan Alexandru. Ulterior, în 1371, oastea sa va fi prezentă la Cirmen (Cernomen) alături de trupe bizantine și sârbești, fără a putea dobândi victoria. Se pare că tot în vremea domniei sale,Chilia a revenit Țării Românești. Participarea sa la lupta pentru triumful ortodoxiei la nordul Dunării se va materializa prin consacrarea în 1370, la Severin, a celui de al doilea scaun mitropolitan muntean și prin susținerea călugărului de origine greacă Nicodim, creatorul tradiției monastice la nord de Dunăre. Lui Vladislav i se atribuia Vadița, lângă Severin, fundație anterioară anului 1375 și Biserica Domnească din Curtea de Argeș. În plan economic, dă la 20 ianuarie 1368 un privilegiu pentru negustorii brașoveni, vama percepută mărfurilor – tricesima (a 30-a parte din valoarea transportului); este primul voievod al Țării Românești care bate monedă –ducații de argint plus o monedă secundară: banii.

Unul din cele mai vechi documente din Țara Românească (document original, în limba slavă, pe pergament) prin care Vladislav I dăruiește în anul 1374 ctitoriei sale (Mănăstirea Vodița) trei sate, venitul domnesc de la opt pescării de la Dunăre și alte bunuri, este păstrat la Direcția Arhivelor Naționale Istorice Centrale din București.

Radu I (n. 1330 – d. 1383), domn al Țării Românești între cca. 1377 – cca. 1383, este fiul lui Nicolae Alexandru, frate și succesor al lui Vladislav I, identificat de mulți istorici cu legendarul Radu Negru, voievod mitic al începuturilor statului medieval Țara Românească, fondator al instituțiilor acestui stat și prim legiuitor. Discuția despre Radu I rămâne deschisă căci, pe baza argumentelor de ordin istoric, nu se pot formula concluzii clare.

Relațiile cu regalitatea maghiară sunt în continuare încordate, ajungându-se la conflicte armate. Detaliile acestor lupte ne sunt neclare. O cronică italiană „Cronaca Carrarese“ povestește despre o expediție a regelui maghiar Ludovic cel Mare în perioada 5 iulie – 14 august 1377 cu intenția de a supune pe un „Radano principe di Bulgaria infedele“ (italiano), identificat cu siguranță cu Radu I. Aceste relații tensionate ce au precedat lupta sunt confirmate de socotelile Republicii Venețiene unde, în dreptul aceluiași an, figurează o comandă destul de mare de armuri complete din partea voievodului valah. Aceste armuri aveau să le poarte acea „armadura da cavali“, 10.000 la număr (cifră desigur puțin exagerată), care sunt înfrânți în lupta cu regele maghiar, așa cum reiese din cronica italiană mai sus spusă.

Este greu de spus dacă oștile voievodului valah au fost chiar înfrânte, căci din actele interne ale regatului maghiar ce au fost emise în perioada imediat următoare rezultă că Ludovic de Anjou are în continuare intenția de a supune pe infidelul voievod. Astfel la 19 nioembrie, același an, regele promite negustorilor sași din Brașov că ,[…] dacă, așa cum speră, Țara Românească va ajunge în mâinile sale […]“ va micșora taxele vamale. Ba din contră, într-un ordin dat castelanului de Orșova în 1382, prin care i se poruncea să nu lase nici un negustor străin să intre cu mărfuri în Țara Românească și să aibă grijă „zi și noapte“ la graniță raportând tot ce se petrecea, surprinzător, nu apare menționat nici un ban unguresc al Severinului, iar Orșova apare ca punct de graniță, ceea ce ar induce aproape fără dubii ideea că partea de răsărit a banatului, în urma luptelor, fusese anexată de voievodul muntean Radu I.

Un alt moment important și controversat al domniei lui Radu I îl reprezintă stăpânirea asupra țaratului de Vidin. La baza acestei teorii ar sta o inscripție ilizibilă de pe zidurile bisericii domnești de la Curtea de Argeș, în care unii cercetători au identificat titulatura voievodală „domn singur stăpânitor al Ungrovlahiei, al Vidinului și al oblastiei Vidinului“. Într-adevăr, relațiile erau încordate între domnitorii munteni Vladislav I, Radu I și țarii bulgari de la Târnovo și Vidin, Șișman și Ioan Strațimir, aflați ei înșiși în dispute aprige pentru succesiunea la tronul părintesc. La un moment dat Vladislav anexează Vidinul, cedându-l ulterior stăpânului firesc. Este posibil ca același lucru să-l fi făcut și fratele său, dovezile în acest sens fiind însă insuficiente.

Dan I (n. 1354-d. 23 septembrie 1386), domn al Țării Românești între cca. 1383 sau 1385 – 23 septembrie 1386) este fiul luiRadu I și frate vitreg al lui Mircea cel Bătrân.

Relațiile cu Ungaria sunt încordate și în timpul domniei lui Dan. Un document posterior, din 1390, de la regele Sigismund de Luxemburg, amintește de vremea „în care Dan voievod cu o puternică oaste a năvălit în ținuturile castelului nostru Mihald (Mehadia)”. Motivele care au determinat pe Dan să poarte acest război nu le cunoaștem; bănuim însă că voievodul muntean a vrut să reia posesiunile de odinioară ale lui Vladislav I, Amlașul, Făgărașul și partea ce rămăsese ungurilor din Banatul de Severin. De asemenea este necunoscut și rezultatul luptelor, căci trâmbițata victorie maghiară nu se confirmă în avantajele pe care, se pare că numai voievodul român le trage, reluând în stăpânire teritoriile revendicate.

Moartea voievodului este iarăși subiect de dispută. Istorici mai vechi preiau și susțin cronica lui Chalcocondil în care Dan I cade victimă comploturilor fratelui său mai mic Mircea, care se răscoală împreună cu mai mulți boieri, îl asasinnează. Mai credibilă este însă „Cronica anonimă bulgară”, contemporană evenimentului, care afirmă că voievodul ar fi murit pe 23 septembrie 1386 asasinat când era într-o campanie militară îndreptată împotriva țarului Bulgariei de răsărit Șișman, ajutat de otomani, în timp ce îl sprijinea pe unchiul său, Sracimir, țarul bulgar de la Vidin.

La sfârșitul sec. XIII și începutul sec. XIV în sud-estul Europei, în Muntenia se remarcă domnia voievodului  Mircea, supranumit și cel Bătrân.

Domnia lui Mircea cel Bătrân in contextul relațiilor cu statele vecine

În anul 1386, după moartea domnitorului Dan I, scaunul domnesc este preluat de către fiul lui Radu I, Mircea. În acea perioadă Valahia se afla într-o primejdie, începuse ofensiva Imperiului Otoman în Balcani. Ca scop primar al sultanului turc era distrugerea statului bulgar, cnezatului sârb și a voievodatelor Muntenia și Moldova, după care urma cucerirea Constantinopului și supunerea regatului ungar. Statele cucerite urmau să fie transformate în pașalâcuri (provincii turcești), interzis creștinismul și introdusă religia musulmană. Fiind conștient de pericolul ce s-a abătut asupra țării, Mircea începe un șir de lucrări pentru refacerea și reînarmarea oastei și întărirea cetăților. În iarna anului 1388, domnitorul Munteniei, susținut de un contingent dobrogean învinge și alungă din Dobrogea pe turci, ce erau conduși de marele vizir Ali-pașa. Ca răspuns sultanul otoman trimite trupe ca să prade țara, Mircea cel Bătrân le iese în întâmpinare și într-o bătălie crâncenă le distruge. După aceste campanii militare Dobrogea, inclusiv și Silistra a fost unite la Țara Românească. Ca să întărească hotarele statului, domnul valah ia sub stăpânirea sa Amlașul și Făgărașul. Dar tot în acelaș an are loc bătălia de la Kossovopolje (Cîmpia Mierlei), unde armata otomană înfrânge tupele unite ale sârbilor, macedonienilor, bosniecilor, ocupă sud-vestul Serbiei și pregătește un cap de pod pentru o invazie masivă în Muntenia. În decembrie 1389, au loc tratativele dintre solii lui Mircea cel Bătrân și cei ai regelui polon Wladislaw al II-lea Jagiello, intermediate de Petru I, domnul Moldovei. Aceste tratative s-au încheiat cu semnarea unui tratat, în care cei doi suverani se angajau să-și acorde ajutor reciproc în cazul unui eventual atac din partea regatului ungar și a Imperiului Otoman. Tratatul a fost ratificat la Lublin în condiții de plină egalitate. 

În 1393 otomanii încep o nouă campanie militară în Bulgaria. Țaratul de Târnovo este distrus, posesiunile Țării Românești din sudul Dunării sunt ocupate de către turci. După ocuparea Bulgarei, în primăvara anului 1394, domnul valah întreprinde o campanie militară în Balcani, unde atacă unitățile de ankingii din regiunea Karinovasi (azi Karnobat), obținând un remarcabil succes. Dar în toamna aceluiași an se începe campania militară a sultanului Baiazid I  Ildirim (1389-1402) în Muntenia, cu scopul de a distruge și subjuga voievodatul. Otomanii s-au pregătit minuțios de acestă campanie militară. La Dunăre au fost concentrate unitățile de elită ale Imperiului Otoman, turcii cerându-le vasalilor săi din Bulgaria și Serbia să participe cu oștiri. Fiind numeric inferioare trupelor invadatoare, oștirile valahe se conduceau de tactica pământului părjolit. La 10 octombrie 1394 are loc bătălia de la Rovine (probabil lângă Craiova), unde printr-un atac neașteptat, sunt distruse unitățile de avangardă a trupelor otomane, cauzându-le mari perderi. Primind ajutor de la unitățile de rezervă, ce veneau din spatele armatei, sultanul Baiazid a scăpat de dezastru și a continuat ofensiva. Lângă localitatea Argeș are loc o nouă bătălie. Turcii fiind numeric superiori obțin succes, care se mai datora și trădării boierilor. Mircea cel Bătrân este nevoit să se retragă în munți unde avea cetăți. Sultanul Baiazid înscăunează ca domn pe boierul Vlad (numit Uzurpatorul), susținut de boierii trădători. În 1395 la Brașov se încheie un tratat antiotoman între Mircea cel Bătrân și Sigismund de Luxemburg. Această înțelegere prevedea nerecunoașterea de către regatul ungar a domnitorilor, ce au venit la domnie cu ajutorul turcilor. După încheierea acestui tratat, în anul următor are loc cruciada statelor din Occident împotriva Imperiului Otoman. Armatele cruciaților erau conduse de către regele  Sigismund de Luxemburg, la care s-a alăturat și Mircea cel Bătrân. În bătălia de la Nicopole, oastea condusă de Baiazid I înfrânge trupele cruciate. Dar în această bătălie, armata otomană a avut mari perderi și nu era în stare să ducă în continuare acțiuni de ofensivă în regiune. În decembrie 1396, Mircea îl detronează pe Vlad Uzurpatorul și devine unicul domnitor al Țării Românești. Ca un răspuns la detronarea lui Vlad, în toamna anului 1397, turcii organizează o nouă campanie militară împotriva Munteniei. Mircea cel Bătrân distruge oastea otomană ce a invadat Țara Românească. După victoria asupra turcilor, în anul 1400, voievodul valah îl  susține la domnia Moldovei pe fiul lui Roman I, Alexandru, ce a fost supranumit și cel Bun. După instalarea la domnie a lui Alexandru, Mircea cel Bătrân se confruntă în 1401 cu o invazie otomană, pe care o respinge. După această incursiune are loc o stopare vremelnică a atacurilor turcești asupra Țării Românești, deoarece în anul 1402, are loc invazia hoardelor mongole conduse de către Timur-lenk din Asia Centrală. În bătălia de la Ankara, oștirea lui Baiazid este distrusă, iar sultanul turc, părăsit de către vasalii săi, este capturat și închis într-o cușcă de fier.

Această înfrângere a pus începutul unor lupte dintre urmașii lui Baiazid pentru conducerea supremă în Imperiul Otoman. Domnitorul valah s-a implicat în aceste confruntări, susțindu-l pe Musa. În 1404, Mircea folosindu-se de dificultățile prin care trece statul turc, recucerește o mare parte a teritoriului dobrogean cu Silistra. Anul 1406 reprezintă apogeul puterii domnitorului valah, intitulându-se în documentele oficiale „mare voievod și domn, stăpănind și domnind peste toată țara Ungrovlahiei și a părților peste munți, părților tătărești, Almașului și Făgărașului herțeg, domn al Banatului, Severinului și de amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la Marea cea Mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Războiul cu otomanii reîncepe în anul 1413, când sultan devine Mahomed, un alt fiu a lui Baiazid. Au loc atacurile trupelor turcești asupra hotarelor Munteniei pe care domnitorul le respinge. În anul 1415, Mircea acceptă să plătească un tribut turcilor în valoare de 3000 de galbeni. Această înțelegere reprezenta răscupărarea păcii, iar după plătirea acestei sume, turcii se obligau să nu atace hotarele țării. Această pace nu s-a prelungit mult, căci în 1416, domnitorul refuză să plătească haraciul și începe un nou război cu turcii. Mircea susține răscoalele ce aveau loc în Imperiul Otoman împotriva sultanului. Ca răspuns la aceste acțiuni ale voievodului valah, sultanul Mahomed începe campania militară împotriva Țării Românești. Turcii cuceresc Giurgiul și pătrund în Dobrogea. Atacurile turcilor sunt respinse și domnitorul valah a fost nevoit să încheie o nouă înțelegere cu turcii privind un tribut de răscupărare a păcii. După închierea acestui tratat la hotarele țării s-a stabilit liniștea. 

La 31 ianuarie 1418 pleacă  în neființă marele domnitor, Mircea cel Bătrân. În memoria urmașilor el a rămas ca un conducător de stat ce a rezistat invaziilor necontenite ale Imperiului Otoman. Datorită victoriilor sale a fost menținută nu numai independența Munteniei dar și a Moldovei. A condus țara cu înțelepciune, menținând stabilitatea economică și politică.

Alexandru cel Bun

Alexandru era fiul lui Roman I (domn al Moldovei între anii 1391-1394) și al soției acestuia, Anastasia. Făcea deci parte din dinastia Mușatinilor, primii doi voievozi din această dinastie fiind frații Petru Mușat și Roman I. Lui Roman I i-a succedat la tron fiul său cel mai mare, Ștefan I (1394-1399), apoi alt fiu, Iuga Ologul(1399-1400), ambii dintr-o căsătorie cu o prințesă de origine lituaniană, fiind frați vitregi ai lui Alexandru].

În anul 1400, cu sprijin militar de la Mircea cel Bătrân, domnul Țării Românești, Alexandru l-a îndepărtat de la tronul Moldovei pe fratele său vitreg Iuga Ologul.

Lunga domnie a lui Alexandru cel Bun a fost, în general, o perioadă pașnică, aceasta și ca rezultat al politicii abile a voievodului moldovean, care a menținut echilibrul între Ungaria și Polonia, puterile dominante în zonă. Recunoscând suzeranitatea lui Vladislav II Iagello (a incheiat tratate de pace cu acesta în 1402, 1404, 1407, 1411 și 1415, făgăduindu-i ajutor împotriva oricărui dușman), Alexandru cel Bun și-a asigurat sprijinul Poloniei față de încercările Ungariei de a controla importantul drum comercial care lega sudul Poloniei, trecând prin Moldova, de gurile Dunării, mai exact de cetățile Chilia și Cetatea Albă. Mai târziu, tratatul de pace dintre Polonia și Ungaria (Lublau, 15 martie 1412) a reprezentat un pericol pentru Moldova, fiind primul acord de împărțire a unui teritoriu românesc în sfere de influență. Acordul nu a fost însă aplicat, datorită faptului că Alexandru și-a onorat întotdeauna obligațiile rezultate din acceptarea suzeranității regelui polon și datorită conflictelor ulterioare polono-maghiare. În calitate de vasal al lui Vladislav II Iagello, i-a acordat acestuia sprijin militar în două bătălii mari purtate împotriva Ordinului Cavalerilor Teutoni: la Grünwald, în 1410, și la Marienburg, în 1422, ambele câștigate de către polonezi, și în care aportul contingentului moldovean a fost apreciat de cronicarii acelei epoci. În 1420 au avut loc primele confruntări dintre Moldova și Imperiul Otoman, turcii asediind Chilia și Cetatea Albă, dar fără succes, Alexandru reușind să le apere.

În timpul domniei sale, Moldova atinge cea mai mare întindere teritorială de până la acea dată: de la Milcov la Hotin și de la Ceremuș la limanul Nistrului. În 1413 a luat în stăpânire și Pocuția.

Alexandru cel Bun s-a preocupat în mod deosebit de organizarea administrativă (teritoriul Moldovei fiind împărțit în 24 de ținuturi), juridică (pe lângă legea nescrisă „obiceiul pământului” sau „legea țării” apare și o lege scrisă, Zacon, întocmită după legile bizantine), militară și religioasă. A întocmit la curtea domnească de la Suceava dregătoriile deosebite după felul afacerilor statului, într-un fel oarecum asemănător cu cele existente deja în Țara Românească.[3]

Alexandru cel Bun a murit la 1 ianuarie 1432. A fost înmormântat la Mănăstirea Bistrița, ctitoria sa.

Iancu de Hunedoara și frontul antiotoman de sub conducerea sa

Iancu de Hunedora a fost voievod al Transilvaniei intre anii 1441 si 1456. Tatal sau, cneazul roman Voicu, din tara Hategului, a fost innobilat de regele Sigismund de Luxemburg pentru serviciile aduse coroanei maghiare. De la acesta, Voicu a primit domeniul si castelul Hunedoarei. A fost numit ban de Severin in anul 1438, de catre regele Albert de Habsburg (1437-1439). Dupa moartea acestuia, Iancu de Hunedoara a sustinut candidatura la tronul Ungariei a regelui polon Vladislav al III-lea. Incoronat in 1440 cu numele de Vladislav I, regele nu a uitat sprijinul lui Iancu de Hunedoara si l-a numit voievod al Transilvaniei.

Iancu de Hunedoara s-a remarcat prin calitatile sale de comandant militar si prin faptul ca a studiat mult timp tactica de lupta a otomanilor, constituind detasamente de cavalerie usoara, capabile sa execute lovituri rapide asupra adversarului. El a fost adeptul campaniilor ofensive antiotomane. Inca din anul 1438, si-a demonstrat calitatile militare in luptele din Serbia impotriva otomanilor. In anul 1441, dupa ce a devenit voievod al Transilvaniei, el a invins din nou o oaste a acestora, iar in 1442 a obtinut o alta victorie la Santimbru, langa Alba-Iulia, asupra fortelor comandate de beiul de Vidin. Aceste victorii i-au asigurat un prestigiu deosebit in Europa, motiv pentru care atat Papa de la Roma, cat si statul venetian il considerau potrivit pentru a conduce trupele militare intr-o viitoare cruciada antiotomana.

Iancu s-a alaturat si el, in septembrie 1444, fortelor crestine, inaintand cu armata la sud de Dunare, indreptandu-se spre Varna. Dar cruciada de la Varna s-a incheiat cu un esec, deoarece regele maghiar Vladislav I, la 10 noiembrie 1444, a folosit o tactica gresita, declansand un atac nechibzuit. Oastea otomana a obtinut o victorie usoara asupra fortelor crestine, interventia lui Iancu nemaiputand sa schimbe soarta bataliei.

Iancu a urmarit organizarea unei noi campanii militare la sud de Dunare impotriva otomanilor. Batalia de la 17-19 octombrie 1448, desfasurata pe valea Moraviei, la Kossovopolje, s-a incheiat cu victoria otomanilor, in conditiile in care trupele lui Iancu nu au putut beneficia de ajutorul celor comandate de albanezul Gjerg Kastrioti Skanderbeg. Aceasta batalie a insemnat si sfarsitul campaniilor crestinilor pentru alungarea otomanilor din Europa.

Ultima confruntare cu otomanii a lui Iancu de Hunedoara s-a desfasurat in anul 1456. Sultanul Mahomed al II-lea, dupa ce a cucerit Constantinopolul in anul 1453, si-a indreptat atentia asupra cetatii Belgradului, important punct strategic in inaintarea lor spre centrul continentului european. Dar acesta nu a putut cuceri Belgradul, deoarece a fost aparat de Iancu, care si-a demonstrat din nou calitatile de bun conducator militar in batalia din 21-22 iulie 1456. El a atacat direct tabara otomana, dupa ce fusese respins asaltul general organizat de sultan. Dar, peste numai cateva saptamani de la victoria de la Belgrad, marele luptator antiotoman a murit la 11 august 1456, in urma izbucnirii unei epidemii de ciuma, in tabara oastei sale, la Zemun.

Iancu de Hunedoara a fost inmormantat in catedrala catolica de la Alba-Iulia, iar pe piatra lui de mormant a fost scris: S-a stins lumina lumii. Aceste cuvinte demonstreaza rolul lui Iancu in lupta antiotomana, Europa pierzand pe unul dintre cei mai importanti luptatori ai sai.

Vlad Țepeș

În iarna anului 1436, Vlad Dracul a devenit domn al Țării Românești și s-a stabilit la Curtea domnească din Târgoviște. Vlad Drăculea și-a urmat tatăl și a trăit acolo șase ani. În 1442, din motive politice, el și fratele său mai tânăr, Radu cel Frumos, au fost ceruți ca ostatici de către sultanul Murad al II-lea; Vlad al III-lea a fost ostatic până în 1448, iar fratele său până în 1462. Această perioadă de captivitate a jucat un rol important în formarea și ascensiunea la putere a lui Vlad. Turcii l-au eliberat, în 1447, după moartea tatălui său – asasinat la comanda luiVladislav al II-lea, rival la tronul Țării Românești. Tot atunci, Vlad a aflat și de moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat și îngropat de viu de boierii din Târgoviște.

Primul act important de răzbunare a fost indreptat împotriva boierilor din Târgoviște, vinovați de moartea tatălui și a fratelui său. În duminica de Paști a anului 1459, el a arestat toate familiile de boieri care participaseră la petrecerea princiară.

În 1459 Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000 galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, cruciadă susținută de Papă și în care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat să joace rolul principal (acesta chiar primește de la Papă suma de 40.000 galbeni, suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).

În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin, probabil la începutul lui 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l prindă pe Vlad prin vicleșug, fără succes însă. Odată dejucate planurile otomanilor și pedepsiți cei doi (au fost trași în țeapă împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau), Vlad Țepeș organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-1462.

O întinsă regiune, de la Oblucița la Novoe Selo și de la vărsarea Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult, cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleșug, peste 20.000 de turci au pierit sub armele valahilor, numărul celor uciși fiind indicat de însuși Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în mod insistent sprijin regelui ungar. Deși l-a asigurat la 4 martie 1462 că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârșitul lui august, când campania otomană era deja încheiată.

În ceea ce-l privește pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de sfidarea lui Țepeș, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, circa 100-120.000 de oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului valah nu depășeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de oșteni. Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște (4 iunie 1462).

În aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea pământului – mai ales drumul spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor, atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În această atmosferă apasătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate, înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș, atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele relative la campania din 1462. Ținta atacului a fost însuși sultanul, însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizirCu excepția cronicilor turcești, toate celelalte izvoare mărturisesc înfrângerea sultanului, care a fost silit "să se întoarcă în fugă spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat dosul". Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, așa de repede încât la 11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgoviște, ca domn pe fratele lui Țepeș, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să atragă de partea sa pe toți cei ce i se împotriveau lui Țepeș. Pașa de Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.

Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Țării Românești, cei doi frați căutând fiecare să-și întărească forțele pentru a-și elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Țepeș care dorea continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor pacea și prietenia cu sultanul. Aceștia trec până la urmă de partea lui. În aceste condiții, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra adversarilor săi, în octombrie 1462 Țepeș trece în Transilvania pentru a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.

Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis destul de repede să-și schimbe planul inițial, recunoscând situația existentă în Țara Românească și renunțând să-l sprijine pe Tepeș. Mai mult, la decizia regelui ar fi contribuit și o presupusă scrisoare a lui Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare și, mai mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oștilor maghiare. Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Țepeș, în loc să primească ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzația de trădare și încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. După Vișegrad, e silit să locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat. Va fi eliberat în 1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de Dunăre.

Epopeea românească de sub conducera lui Ștefan cel Mare

Stefan cel Mare a fost domnitorul Moldovei aproape o jumatate de veac, intre anii 1457 și 1504, cea mai fructuoasa perioada din istoria Moldovei: cea mai mare intindere, cea mai mare bogatie si cel mai mare respect.

Faima lui Stefan cel Mare a ajuns foarte departe, fiind admirat atat de prieteni cat si de dusmani. In timpul domniei sale s-au ridicat cele mai multe lacasuri civile si bisericesti. Insa in cei 47 de ani de domnie, Stefan a fost nevoit sa accepte si compromisuri.

Fiul lui Bogdan al II-lea, Stefan patrunde in Moldova in aprilie 1457, pe valea Siretului, insotit de o oaste formata din 6000 de oameni ai lui Vlad Tepes. Astfel Stefan a razbunat moartea tatalui sau, ucis de Petru Aron, reusind sa-l mosteneasca. In lupta de la Dolhesti Stefan a iesit invingator iar Petru Aron a fost obligat sa se refugieze in Polonia.

Doi ani mai tarziu, in 4 aprilie 1459, Stefan semneaza un tratat cu trimisii regelui polon Cazimir, prin care ii admite suzeranitatea si ii cedeaza Hotinul. Polonii s-au angajat sa-l opreasca pe Aron daca incearca sa se apropie de hotarele Moldovei.

In incercarea de a-si recupera tronul, Aron trece in Transilvania, ceea ce il determina pe Stefan sa atace cetatea Chilia, poarta a Moldovei care apartinea ungurilor. Scopul lui Stefan era atat unul politic, dorind sa-i invinga pe sustinatorii lui Aron, cat si militar si economic, deoarece Chilia alaturi de Cetatea Alba reprezenta cea mai buna aparare impotriva turcilor. Mai mult, cetatea Chilia era un excelent antrepozit comercial, iar vama luata de pe marfurile depozitate aici ar fi adus un venit semnificativ vistieriei Moldovei. In anul 1465 domnitorul Moldovei pune stapanire pe Chilia si recucereste de la poloni cetatea Hotinului.

In prima parte a domniei, Stefan a platit tribut lui Mehmed al II-lea, cel ce a cucerit Constantinopolul. In lupta impotriva turcilor, prioritatea era eliberarea Munteniei din zona lor de influenta. Astfel, detronarea lui Radu cel Frumos era obligatorie, Stefan urmarind acest tel din 1470 pana in 1474.

Campania a debutat cu pradarea si arderea Brailei, cel mai important port muntean. Dorind sa se razbune, turcii au trecut Nistrul si au pradat orasele din aceasta zona, insa fara succes deoarece Stefan a fost avertizat asupra pericolului.

Stefan cel Mare a decis sa-l inlocuiasca pe Radu cel Frumos cu Basarab cel Batran, un protejat de-al sau. Pentru aceasta oastea lui Stefan a invins turcii langa paraul Vodnau. Insa Basarab cel Batran nu a reusit sa pastreze tronul, pentru ca a fugit din calea lui Radu. Acesta din urma s-a intors o luna mai tarziu si si-a reluat drepturile.

Radu cel Frumos, in primavara anului 1476, a strans 150000 de soldati, plecand din Adrianopol pentru a-l dobori pe Stefan, cel ce a nimicit oastea lui Soliman. Odata ajunsi in Muntenia, turcilor li s-a alaturat armata lui Basarab, amenintand soarta domnitorului Moldovei. Lupta a avut loc la Razboieni, insa sultanul a trebuit sa se retraga deoarece nu a reusit sa cucereasca nici o cetate importanta de-a Moldovei.

In cele din urma, alaturandu-i-se si armata ungara, Stefan a patruns in Muntenia si l-a gonit pe Basarab, inlocuindu-l cu Vlad Tepes. In acelasi an, 1476, la scurt timp, Basarab a revenit cu intariri turcesti si l-a omorat pe Tepes.

In vara anului 1484, Baiazid cucereste Chilia si Cetatea Alba, cele doua cetati atat de insemnate pentru Stefan. Dupa aceasta, turcii raman in Moldova mai mult de trei veacuri, impunandu-se din ce in ce mai mult.Dupa lupte duse timp de 2 decenii, Stefan decide ca nu mai poate continua politica de rezistenta in fata turcilor fara ca tara sa sa fie in pericol. Stefan moarte in anul 1504 in urma complicatiilor unei rani din tinerete.

Neagoe Basarab

Istoricii nu sînt întru totul de acord în privința genealogiei lui Neagoe Basarab. Unii susțin cã a fost fiu nelegitim al lui Basarab cel Tînãr zis Țepeluș cu o sorã a Craioveștilor pe nume Neaga în timp ce alții înclinã asupra faptului cã Neaga a fost nu sora ci soția lui Pârvu Craiovescu. Un alt izvor contemporan ,,Viața patriarhului Nifon“ înlãturã total paternitatea lui Țepeluș. Un lucru rãmîne însã cert: Neagoe era înrudit de aproape cu Craioveștii,, fiind nepot lui Barbu, banul Olteniei, lui Radu și lui Danciu. Cu ajutorul acestora și al lui Mehmet ocupã tronul dupã decapitarea lui Vlãduț. Domnia lui Neagoe nu iese în evidențã sub raport militar sau politic chiar dacã în prima parte a domniei a existat o relație încordatã cu Moldova din cauza faptului cã Bogdan cel Chior dãdea sprijin lui Mircea, fiul lui Mihnea cel Rãu, pentru ocuparea tronului Țãrii Românești. Ca rãspuns Neagoe trimite în Moldova pe pretendentul Trifãilã în 1514 care este însã bãtut și ucis în apropiere de Vaslui. În anul 1516 un ,,domnișor“ din Ardeal încearcã sã ia tronul, dar Neagoe îl prinde și-l însemneazã la nas, pedeapsã care se aplica infractorilor de rînd și era foarte rușinoasã pentru un prinț. Mircea cãuta și el un prilej sã nãvãleascã de peste munți dar acesta nu s-a arãtat niciodatã. Neagoe le aratã în acest sens brașovenilor în anul 1517 cã regele Ludovic al Ungariei l-a întãrit în domnie și drept urmare vor avea pe viitor aceiași prieteni și aceiași dușmani. Însemnãtatea domniei lui Neagoe Basarab stã în fapte de ordin cultural și bisericesc. Sub domnia sa a fost construitã biserica mãnãstirii de la Curtea de Argeș. Ies în evidențã ,,Învãțãturile lui Neagoe Basarab cãtre fiul sãu Teodosie“. Aceastã lucrare a fost puternic înrîuritã de tratatul unui împãrat bizantin denumit ,,despre adminictrarea Imperiului“. Neagoe Basarab s-a stins din viațã la data de 15 septembrie 1521 și a fost înmormîntat în ctitoria sa, biserica mãnãstirii Curtea de Argeș.

Situația politicã dupã moartea lui Neagoe Basarab

La moartea lui Neagoe au început și luptele pentru succesiunea la tronul Țãrii Românești. Aceastã situație a apãrut datoritã conjucturii favorabile altor pretendenți la tron: Teodosie, urmașul lui Neagoe a fost bolnãvicios încã de mic iar regența era deținutã de doamna Elena și cumnatul acesteia, banul Preda Craiovescu, fiul lui Barbu Craiovescu. Oamenii ostili refugiați în Moldova împreunã cu locuitorii din pãrțile Buzãului l-au ridicat pe Dragomir Cãlugãrul a cãrui ascendențã nu este cunoscutã și i-au pus numele de Vlad voievod dupã care au pornit împotriva lui Teodosie. Biruința înclina de partea pretendentului, însuși Preda Craiovescu a murit pe cîmpul de luptã. Între timp sosește Mehmet-beg cu un contingent de la Dunãre schimbînd soarta bãtãliei. Vlad este trecut peste Dunãre dar i se taie capul la insistențele comisului Bãdica, unchiul lui Teodosie. 

Radu de la Afumați, luptãtor împotriva turcilor

În anul 1522 Radu de la Afumați, fiul nelegitim al lui Radu cel Mare emite pretenții la tronul Țãrii Românești. se numea ,,de la Afumați“ întrucît locuia în satul ilfovean Afumați. Mehmet vine din nou în sprijinul lui Teodosie și au loc o serie de lupte cu rezultat schimbãtor. la Gubav și la Ștefeni pe valea Neajlovului biruiește Radu dar este învins în cele din urmã la Clejani. Mehmet îl trimite pe ,,slãbãnogul“ Teodosie așa cum îl denumește Constantin Giurescu la Constantinopol și încearcã sã pãstreze pentru sine domnia Țãrii Românești. Primejdia era cu atît mai mare cu cît Țara risca sã fie transformatã în pașalîc turcesc. Acest lucru nu se întîmplã din cauza vitejiei lui Radu care-și regupeazã oastea în Ardeal și coboarã ajutat fiind de Ioan Zapolya în țarã învingînd oastea otomanã la satul Grumazi. Conform izvoarelor timpului lupta a durat o zi întreagã și a fost foarte sîngeroasã. În august 1522 însã Mehmet îl învinge pe Radu care este obligat sã se refugieze din nou în Ardeal. Are loc însã o nouã luptã la Cetatea Poenarilor, de data aceasta Ioan Zapolya coboarã el însuși în fruntea armatei și-l învinge pe Mehmet. Dupã cîteva luni de liniște, pînã în februarie 1523, Radu este obliogat din nou sã se batã cu turcii. Turcii dau tronul țãrii unui anume Vladislav dar izbucnește o rãscoalã alimentatã de Craioveștii care reușesc sã-l punã pe tron pe comisul Bãdica, o rudã a lor. Turcii se prefac cã-i confirmã domnia și trimit steagul printr-un detașament cu 300 de oameni. Bãdica le iese înainte dar bucuria lui este de scurtã duratã pentru cã turcii îi taie capul. Radu profitã de aceastã situație și ocupã din nou tronul Țãrii Românești. Vladislav pornește însã împotriva lui Radu avînd și sprijinul Craioveștilor pe care și i-a apropiat din nou. În iunie 1524 Radu este obligat sã se retragã. Vladislav face o greșealã strategicã-îl înlocuiește pe Pârvu din dregãtoria de mare ban cu un anume Tatu. Craioveștii trec de partea lui Radu ajutîndu-l sã-l înlãture pe Vladislav prin lupta de la Dridih din septembrie 1524. Radu obține un succes real în tratativele cu Poarta ajutat fiind și de sangeacul de la Belgrad. Turcii, dupã victoria de la Mohacs din 29 august 1526 ocupã cetatea Severinului dar și posesiunile donate lui Radu: Vințul de Jos și Vurpãrul. Ei ocupã de asemenea și cetatea Poienari unde pun un pîrcãlab de-al lor. La sfîrșitul anului 1525 moare soția lui Radu iar acesta se cãsãtorește cu Ruxandra, fiica cea micã a lui Neagoe Basarab. Acest lucru atrage dupã sine conflictul cu Ștefãnițã Vodã al Moldovei care o voia și el de soție în baza unei vechi fãgãduințe a lui Neagoe. Au loc mai multe conflicte în cursul anului 1526. la Mohacs Soliman Magnificul învinge oastea creștinã punînd capãt însuși statului ungar. În anul 1528 o serie de boieri în frunte cu postelnicul Neagoe și vornicul Drãgan se ridicã împotriva lui Radu. Acesta este surprins pentru cã nu avea oastea la îndemînã și fuge pentru a ajunge la Craiovești. Nu ajunge pentru cã este ajuns din urmã de dușmanii sãi la Râmnicu Vâlcea. Aici are loc una dintre cele mai oribile crime ale istoriei noastre: Radu se refugiazã într-o bisericã dar adversarii sãi, deși creștini ortodocși, îl ucid acolo-în sfîntul lãcaș fãrã scrupule. Trupul lui Radu este dus la mãnãstirea Curtea de Argeș și înmormîntat acolo. Deasupra mormîntului sãu s-a așezat o placã frumoasã din marmurã pe care domnitorul este înfãțișat cãlare cu buzduganul în mînã și cu mantia fluturînd. Într-un act din 17 aprilie 1523 sînt pomeniți copiii lui Radu dar singurul cunoscut a fost Vlad care a avut același sfîrșit tragic ca și tatãl sãu tot la Vâlcea. Știm însã din documentul de la Mihnea din 1588 cã a avut și douã fete. Se mai cunosc numele unor frați ai sãi: Cârstea care a ocupat dregãtoria de vistier și maican care a ocupat funcția de spãtar.

Țările Române in timpul domniei lui Mihai Viteazul

 Mihai Viteazul deschide in istoria poporului roman o noua epoca, care se va desfasura sub semnul marii lui infaptuiri politice: Unirea Tarilor Romane. Puternica personalitate a marelui domn si faptele sale, de rasunet european, au dat un nou curs politic istoriei Tarilor Romane.

Ridicandu-se impotriva regimului dominatiei otomane si biruind in raporturile cu Poarta, el a dovedit resursele puterii pe care Tara Romaneasca le avea. Sporind prestigiul acesteia prin Unirea Tarilor Romane, Mihai Viteazul a pus sub semnul intrebarii, deopotriva, stapanirea otomana si tendintele de dominatie ale Imperiului Habsburgic si Poloniei. Dar domnia lui Mihai Viteazul, si mai cu seama stapanirea lui in Transilvania, a fost pentru nobilimea de aici un prim semn al prabusirii dominatiei ei in viitor. Unirea din timpul lui Mihai Viteazul a devenit un simbol in epoca emanciparii nationale pentru unirea intr-o singura tara.

Ca urmare  a razboaielor purtate in Asia, cu persii si, in Europa, cu puterile crestine, cerintele Imperiului Otoman fata de Tarile Romane au sporit. Amestecul in treburile interne, abuzurile de tot felul si stirbirea autonomiei interne vadeau intentia de a le transforma in pasalacuri. Tributul Tarii Romanesti ajunsese la suma de 155 000 galbeni. Singura solutie de a iesi din acest impas era o angajare de puterile crestine in lupta antiotomana.

In aceste imprejurari politice, o parte a boierimii pregatea inscaunarea lui Mihai Viteazul (1593-1601) pe tronul Tarii Romanesti. Inainte de a fi domn, a castigat o vasta experienta strabatand lumea Rasaritului. A parcurs toate treptele dregatoriilor, ajungand ban al Craiovei. Cu asentimentul sultanului, sprijinit de boieri, de puternica familie a Buzestilor, de Cantacuzinii de la Constantinipol, in 1593 ocupa tronul. El a avut si sprijinul principelui Transilvaniei, Sigismund Báthory.

Confruntat  de la inceputul domniei cu opresiunea si exploatarea otomana, Mihai adera, din proprie initiativa, la Liga crestina. Anterior, din indemnul lui Rudolf al II-lea, imparatul Austriei, Sigismund Báthory, urmat de Aron Voda s-au alaturat si ei Ligii. In aceste imprejurari, declansarea rascoalei antiotomane are loc la 13 noiembrie 1594. Mihai a adunat pe creditorii levantini la vistierie si i-a ucis, lichidand si o unitate otomana, cantonata in Capitala. In continuare, ataca cetatile de la Dunare: Giurgiu, Braila, Nicopole etc. Intre timp, la Putinei si Stanesti (Ilfov), Mihai invinge o oaste tatareasca ce venea din Ungaria, iar la Serpatesti (Ilfov), o armata otomana. Cu exceptia Giurgiului, unde otomanii rezistasera, toate celelalte cetati din stanga Dunarii sunt cucerite de ostile muntene si moldovene.

Incurajate de victoriile lui Mihai, popoarele asuprite din sudul Dunarii amenintau cu o rascoala generala. Pentru a o preintampina si, mai cu seama, pentru a reduce Tarile Romane sub ascultare, otomanii pregatesc o ofensiva impotriva Tarii Romanesti. In aceasta grava situatie, Mihai trimite o solie la Sigismund Báthory pentru strangerea aliantei. Depasind instructiunile domnului, delegatia de boieri si clerici a incheiat, la Alba-Iulia, la 20 mai 1595, un tratat cu conditii nefavorabile, recunoscandu-l pe Sigismund drept suzeran.

Domnul Tarii Romanesti, conform tratatului, era socotit loctiitor a principelui. Conducerea tarii era incredintata unui numar de 12 boieri munteni, care urmau sa faca parte din Dieta Transilvaniei. Pus in fata acestei situatii si datorita apropiatei confruntari cu otomanii, Mihai Viteazul a fost nevoit sa accepte conditiile impuse de Sigismund marii boierimi, dornica si ea sa limiteze si ea puterea domneasca si sa si-o largeasca pe a ei. S-au prevazut cu acest prilej, si restabilirea vechilor hotare ale tarii si ajutor militar impotriva otomanilor, precum si subordonarea bisericilor ortodoxe din Transilvania Mitropoliei din Tara Romaneasca.

Sigismund, intervenind apoi in Moldova, l-a inlocuit pe Aron Voda cu Stefan Razvan. La 3 iunie, la Alba-Iulia, el a incheiat si cu acesta un tratat, asemanator celui din 20 mai. Astfel, principele Transilvaniei a devenit suzeranul celor doua tari Romanesti.

Pentru cucerirea liniei Dunarii, intrata sub stapanirea lui Mihai din primele luni ale anului 1595, oastea otomana se pregatea de lupta. Dusmanul a incercat sa treaca fluviul. Primele tentative au esuat. Mai multe unitati de munteni, moldoveni si cazaci au facut incursiuni pe malul Dunarii, pustiind Nicopole si Bagdadul. Insuccesele l-au determinat pe sultan sa incredinteze comanda trupelor batranului vizir Sinan-Pasa, care, intre 14 si 17 august 1595, a trecut Dunarea la Giurgiu. Pregatind lovitura decisiva, Mihai, cu 15 000 de oameni, ajutat si de o oaste din Transilvania, condusa de Albert Kiraly, a ales locul favorabil de lupta la Calugareni, pe apa Neajlovului. Folosind cu pricepere terenul (raul, mlastina, zona paduroasa), la 23 august 1595 Mihai a repurtat, si datorita exemplului personal, o mare victorie.

In perioada care urmeaza, in relatiile cu Poarta, Mihai alterneaza negocierile cu politica de confruntare armata. Actiunile lui sunt tot mai indraznete si incununate de succes. In acesti ani reapare insa si opozitia boiereasca, nemultumita de domnia lui autoritara. Uneltirile de la Istanbul pentru a aduce un nou domn, comploturile boieresti, navalirile tatarilor, intentiile polonilor de a pune in scaun pe Simion Movila, fratele domnului moldovean, precum si confruntarile dintre imperiali si otomani in Ungaria il fac pe Mihai sa-si dea seama ca singura solutie posibila este pacea cu otomanii, in conditiile recunoasterii domniei si independentei tarii. Mihai incheie pacea cu otomanii in 1597, nu inainte de a fi intarit alianta cu Transilvania. Pacea cu Imperiul Otoman a fost determinata de politica nedecisa a Imperiului Habsburgic, de inscaunarea lui Ieremia Movila in moldova de catre Polonia si de renuntarea lui Sigismund la tron in favoarea austriecilor. In aceste imprejurari, pentru Tara Romaneasca se prefigura o situatie dificila.

Convins ca pacea cu Imperiul Otoman insemna de fapt un armistitiu, duce tratative cu Imperiul Habsburgic si semneaza un tratat, in 1598. Aceasta a anulat pretentiile de suzeranitate ale principelui Transilvaniei asupra Tarii Romanesti. Mihai s-a dovedit cu acest prilej un mare si iscusit diplomat, stiind sa deschida noi posibilitati de afirmare a tarii si planurilor sale de viitor. Introducerea in tratatul cu imperialii a clauzei domniei ereditare in familia domnului si a independentei tarii marturiseste gandurile politice ale marelui voievod.

Constient de destramarea coalitiei antiotomane, Mihai si-a dat seama ca, in aceste imprejurari politice primejdioase, numai unirea Tarilor Romane sub o singura carmuire mai putea salva independenta obtinuta cu atatea sacrificii.

Batalia cu ostirea lui Andrei Báthory s-a dat la Selimbar, langa Sibiu (28 octombrie 1599). In sprijinul lui Mihai au venit si vreo 2000 de secui, condusi de Moise Székely. Lupta s-a sfarsit cu o stralucita victorie a lui Mihai. Acest succes a insemnat readucerea       Transilvaniei la aliante antiotomane si unirea sa cu Tara Romaneasca. Victoria lui Mihai Viteazul a contribuit la declansarea unor puternice miscari taranesti indreptate impotriva nobililor. Iobagii – spun izvoarele – incepura sa se miste, “intemeindu-se pe increderea ce le-o da un principe de natia lor”. La 1 noiembrie , primit cu mult alai, domnul a intrat in Alba-Iulia, capitala Transilvaniei.

Pentru crearea frontului comun antiotoman al celor trei tari romanesti, trebuia inlaturat Ieremia Movila, supus polonilor, tributar otomanilor si dusman al lui Mihai. In primavara anului 1600, o armata condusa de Mihai a trecut prin pasul Oituz inaintand pe Trotus, iar alta prin pasul Rodna, sub conducerea lui Baba Novac. Din sud, din Tara Romaneasca, inainta oastea condusa de Nicolae Patrascu, fiul lui Mihai.

Ostile moldovene au trecut de partea gloriosului domn, usurandu-I biruinta. Dupa trei saptamani, toata Moldova se afla sub stapanirea lui Mihai. Pentru prima data in istorie, cele trei Tari Romane erau unite sub aceeasi carmuire. De acum inainte, Mihai se va intitula “domn al Tarii romanesti, al Ardealului si a toata Tara Moldovei”.

Infaptuirea unirii politice a Tarilor Romane de catre Mihai Viteazul, in conditiile politice ale epocii, a raspuns unei necesitati istorice. Ea venea ca o incoronare a unei indelungate evolutii istorice, la care au colaborat o seama de factori. In primul rand, faptul ca Tarile Romane, pe deasupra separatismului politic, reprezentau o singura civilizatie, creatie a poporului roman, unitar prin originea lui etnica, prin limba, cultura si religie. Ideea o exprimau boierii munteni, intr-om scrisoare prin care cereau a fi la un loc cu Tara Romaneasca,  fiindca “suntem toti de o limba si o lege”. Ideea solidaritatii intre romani s-a vazut si in atitudinea taranilor de origine romana din Transilvania care, la vestea victoriei de la Selimbar, s-au ridicat impotriva nobilimii maghiare.

Intre factorii care au stat la baza Unirii a fost si solidarizarea Tarilor Romane in lupta antiotomana de-a lungul istoriei medievale, de la Mircea la Iancu de Hunedoara si Stefan cel Mare. Stransele legaturi politice si coalitiile antiotomane au contribuit la apropierea Tarilor Romane si la cristalizarea ideii unirii. Daca la aceasta adaugam evenimentele recente, victoria de la Calugareni prin forta armata a celor trei Tari Romanesti, avem prezente temeiurile hotararii lui Mihai Viteazul si ale marii infaptuiri.

Infaptuirea politica a lui Mihai a starnit nemultumirea dusmanilor externi si interni. Formarea unui stat puternic nu era pe lacul habsburgilor, polonilor si otomanilor, fiecare urmarind sa stapaneasca Tarile Romane. Nobilimea transilvaneana submina realizarea luiMihai Viteazul, vazandu-si amenintate pivilegiile sociale si politice.

In lipsa lui Mihai din Transilvania, nobilimea s-a razvratit si a trecut de partea generalului imperial Gheorghe Basta, depunand juramant imparatului, la Turda. In fata acestei situatii, Mihai infrunta oastea nobilimii si a lui Basta la Miraslau, langa Aiud (18 septembrie 1600). Infrant, se retrage spre Fagaras. In Moldova, polonezii il readusera pe Ieremia Movila, continuandu-si apoi inaintarea in Tara romaneasca, pentru instalarea lui Simion Movila.

Cu oastea sa, pentru a preintampina actiunea polonezilor, Mihai a trecut muntii, dar a fost infrant. In aceste conditii, domnul se indreapta spre Curtea imperiala, pentru a-I solicita ajutor imparatului. Mihai ajunge foarte curand la intelegere cu imparatul, deoarece nobilimea se rasculase impotriva reprezentantilor imparatesti, proclamandu-l, din nou, principe pe Sigismund Báthory.

Astfel, oastea lui Mihai si oastea lui Basta pornesc la inlaturarea lui Sigismund. Intre timp, boierii Buzesti au alungat din tara peSimion Movila si oastea polona. Lupta cu Sigismund Báthory s-a dat la Guruslau, langa Zalau (la 3 august 1601), Sigismund fiind infrant. Mihai era din nou domn al Tarii Romanesti si pe cale de a se instapani in Transilvania. El putea de acum sa continue opera de refacere a Unirii. Basta, dominat de ambitii proprii, fiind convins de adeziunea curtii imperiale care dorea Transilvania pentru imperiu, a pus la cale asasinarea lui Mihai, savarsita la 19 august 1601, in tabara de langa Turda.

1.5.Regimul dominației otomane asupra Țărilor Române

Regimul dominației otomane a fost instaurat în sec. XVI în contextul maximei expansiuni teritoriale a Imp. Otoman, care corespunde domniei lui Soliman Magnificul (1520-1566). Impunerea Regimul dominației otomane a fost precedată de închinarea Țării Românești în 1462 și a Moldovei, în vremea lui Bogdan III (1504-1517). Contextul general central-european, marcat de dispariția Ungariei, învinsă de turci în bătălia de la Mohacs (1526) și de politica de conciliere promovată de Polonia față de Poartă, a favorizat impunerea Regimul dominației otomane. În timpul acestei perioade autoritatea domnului scade mult, acțiunile acestuia fiind controlat de către marile partide boierești, care se luptă pentru putere. Pe plan militar Imp. Otoman a încercuit țările române cu un puternic lanț de kazale: Turnu, Giurgiu, Bugeacul cu Tighina, Brăila, Timișoara, Arad, Lipova și Cenad. Pe plan politic s-a instituit un control ferm al politicii externe, dar și a unor chestiuni interne. Sub aspect cultural se constantă creșterea interesului pentru cultura orientală și apar unele simboluri exterioare ale dominației otomane vizibile la nivelul ceremonialului investiturii domnului. Astfel sunt introduse cuca împodobită cu pene de struț, care înlocuiește coroana, caftanul ce înlocuiește hlamida bizantină și steagul, simbolul învestiturii domnului de către sultan. Regimul dominației otomane a avut două forme de manifestare: politică și economică.

Regimul politic al dominației otomane s-a caracterizat prin impunerea unor domni fideli politicii Porții pe tronul principatelor române. Turcii au intervenit în sistemul tradițional de succesiune la domnie, care necesita acum confirmarea sultanului. Astfel au avut loc dese schimbări de domni. Intervenția sultanului a făcut ca durata medie a unei domnii să fie de 2 ani și jumătate în Moldova, 4 ani și jumătate în Țara Românească și de 6 ani în Transilvania. Cu scopul de a controla acțiunile domnilor au fost introduși în Sfatul Domnesc o serie de elemente străine, mai ales greci și levantini, fideli susținători ai intereselor Porții. Cu toate acestea în timpul Regimul dominației otomane, țările române și-au menținut autonomia internă, existența statală, precum și instituțile politice și religioase. Din punctul de vedere al ideologiei otomane țările române făceau parte din dar al-ahd (Casa Păcii), situată între dar al-Islam (Casa Islamului) și dar al-harb (Casa Războiului), alături de Hanatul Crimeii și Ragusa. Acest statut garanta păstrarea entității statale și neamestecul în treburile interne în schimbul plății unor obligații materiale. Regimul economic al dominației otomane se baza pe achitarea tributului sau haraciului, care desemna impozitul funciar pe care nemusulmanii trebuiau să-l plătească musulmanilor. Evoluția acestuia a înregistrat o continuă creștere. Astfel dacă Petru Rareș a plătit în 1542, 15.000 de galbeni, Petru Șchiopul achita în 1583, 66.000 de galbeni. Pentru Țara Românească Radu Paisie plătea în 1541, 20.000 de galbeni, în timp ce Alexandru II Mircea a achitat în 1575, 104.000 de galbeni. Pentru Transilvania cuantumul tributului era ceva mai mic, regina Isabella a plătit în 1543, 10.000 de florini ungurești, iar Sigismund Bathory achita în 1592, 15.000 de florini ungurești. Cuantumul ridicat al acestor sume, pentru Moldova și Țara Românească, indica gradul înalt de dependență politică a țărilor române față de Imp. Otoman, el fiind dictat de interesele politico-economico-militare ale Porții. În sec. XVII cuantumul tributului a scăzut. Alături de tribut exista și obligația plății unor peșcheșuri, cadouri oficiale anuale și ocazionale, care trebuiau făcute sultanului și marilor dregători otomani. Cel mai adesea peșcheșurile erau ocazionate de instalarea la domnie. Astfel, Radu Paisie a plătit, la preluarea domniei, un peșcheș de 20.000 de galbeni, valoare apropiată de cea a tributului. Peșcheșul putea fi și în natură. Alexandru Lăpușneanu a dat în 1563, cu ocazia ceremoniei de investitură 36 de vase mari de argint și 188 de haine țesute cu fir de aur. Darurile neoficiale, rușfeturile, practic mita, constituiau cea mai grea povară pentru domnie, fiind destinate cumpărării bunăvoinței sultanului și a curții sale. Țările române aveau și obligații de aprovizionare, mai ales cu oi, cornute mari, cai, seu, sare, miere și cereale. La aceste obligații se mai adăugau și diverse prestații militare, în muncă și transport. Astfel în 1560 domnul Țării Românești, Petru cel Tânăr trebuia să trimită salahori pentru repararea cetății Giurgiu. Din sec. XVII, Poarta introduce pentru voievozii români, obligația obținerii confirmării anuale și trienale a domniei, prilej de plată a unei noi taxe, mucarerul. Din punct de vedere economic, în sec. XVII, Regimul dominației otomane s-a agravat prin monopolul comercial impus de Poartă, care avea prioritate la cumpărarea unor produse, la prețuri scăzute. Regimul dominației otomane a avut grave consecințe pentru țările române, dezvoltarea lor economico-instituțională, fiind mult încetinită.  

1.6.Epoca lui Matei Basarab și Vasile Lupu.

În aceeași perioadă în careTransilvania se remarca în politica europeană, Țara Românească își consolidează autonomia internă în timpul lui Matei Basarab (1632-1654). Accentuarea procesului de pătrundere a elementelor levantine din deceniul al treilea determină, în Țara Românească, o amplă mișcare împotriva domnilor favorabili penetrației elementelor străine în structura feudală a țării. Ea se îndreaptă implicit împotriva încercărilor Imperiului Otoman de a crea o bază socială pentru restaurarea propriei dominații.

Încălcările săvârșite de Leon Tomșa (1629-1632) erau primejdioase și pentru Transilvania, în măsura în care ingerințele Porții, schimbând raportul de forțe în favoarea boierimii levantine, crea un dezechilibru în sistemul de alianțe devenit o necesitate încă din vremea lui Bethlen. Așa se explică faptul că prin acordul lui Abaza Pașa din Silistra și intervenția lui Râkoczi la Poartă, dar mai cu seamă datorită aportului factorilor interni, care reafirmă programul politic stabilit în 1631, Matei Basarab ajunge să fie ales de Adunarea Stărilor domn împotriva încercărilor turcilor de a impune o nouă formulă domnească favorabilă grecilor. înlesnită de manifestările crizei otomane, domnia obține confirmarea Porții, având la Istanbul sprijinul ferm al boierimii autohtone.

Domnia lui Matei Basarab inaugurează o epocă de consolidare și afirmare a monarhiei feudale, cu consensul Stărilor, interesate în aplicarea și garantarea programului antilevantin. Politica internă a lui Matei Basarab a fost consecventă cu principiile exprimate de Stări, le consolidează rolul preponderent în stat, asociindu-le, prin desele convocări ale Marii Adunări, la hotărârile puterii centrale. Matei Basarab, cu acordul Stărilor, hotărăște reluarea mănăstirilor închinate celor grecești din exterior, dovadă evidentă a aplicării programului statornicit în 1631.

Politica internă a lui Matei Basarab a provocat în cele din urmă prinfiscalitatea apăsătoare și prin extinderea masivă a servajului, mișcareacategoriilor militare împotriva tendințelor de a le asimila cu țărănimea dependentă. Sfârșitul domniei lui Matei Basarab coincide cu criza regimului de Stări, cu spargerea solidarității categoriilor privilegiate, care a dus la conflictul dintre boierimea mare și slujitori. Pe fondul unor nemulțumiri sociale acumulate, unele categorii militare se răscoală

împreună cu treptele inferioare ale privilegiaților, slujitorii de țară, împotriva domnului și boierimii. în acest împrejurări, răscoala seimenilor, o categorie militară, care a cuprins și Moldova, se transformă în 1655 într-o mișcare populară, înfrântă de ostile feudale din cele trei țări. în acest context al mișcărilor sociale se evidențiază și semnele crizei monarhiei feudale.

în contextul dezacordului boierimii locale față de infiltrația levantină în structura socială și politică moldoveana se afirmă și personalitatea lui Vasile Lupu (1634-1653), originar și el din acel Levant în mișcare spre țările române în secolul al XVII-lea. Om de aleasă cultură, în legătură cu ortodoxia răsăriteană, pătrunde în rândul boierimii de țară, dovedind o remarcabilă abilitate politică. Se opune deopotrivă soluției aventuriste antiotomane încercată de unul din predecesorii săi, Gașpar Grațiani (1619-1620) și curentului levantin; el își încadrează acțiunea în coordonatele politice ale programului boieresc, așezându-se în fruntea opoziției.

Numit de Poartă, având însă asentimentul boierilor, le exprimă la început, punctul de vedere, făcând loc în sfatul domnesc băștinașilor, căutând să potolească spiritele agitate de nemulțumirea generală împotriva grecilor, lovind însă și în boieri care nu erau agreați de păturile sociale de jos. Treptat, visurile sale imperiale de patronaj asupra Orientului ortodox și planurile sale politice de dominație în spațiul țărilor române îl apropie tot mai mult de lumea greacă și de interesele politice ale Porții. Ascensiunea boierimii grecești începe să fie evidentă, astfel că spre sfârșitul domniei în sfat erau 7 boieri greci și numai 3 moldoveni.

Epoca lui Vasile Lupu se remarcă prin prosperitate economică datorită comerțului pe care boierimea îl face cu Polonia vecină valorificând producția animalieră. într-o vreme în care Europa Centrală și Occidentală erau răvășite de războiul de treizeci de ani, boierimea moldoveana era atrasă de activități lucrative care au asigurat luxul Curții domnești potrivit aspirațiilor imperiale ale domnului. în această ambianță „Vasile Vodă domnia cu mare liniște și pace fără grijă țara de toate părțile, stau cu toți de neguțătorii și agonisite" scrie Miron Costin. Domnul instaurează un regim autoritar, în care funcțiile regimului de stări erau dacă nu anihilate, cel puțin estompate prin consultarea doar a sfatului dregătorilor. Ceea ce însă rămâne prevalent în domnia lui Vasile Lupu a fost caracterul ei cvasi-absolut care contrastează cu modelul polonez spre care evoluează simpatia boierimii. Domnul a reușit să mențină echilibrul între boierimea partizană a politicii Porții și boierimea favorabilă apropierii de Polonia cu gândul la modelul regimului de stări din Republica nobiliară. Domnia lui Vasile Lupu învederează și o tendință de legitimare a stăpânirii prin apelul la un „istorism" orientat spre simbolurile trecutului, cultivat în sprijinul potențării autorității domnești.

În politica internă, epoca lui Vasile Lupu s-a făcut remarcată printr-o fiscalitate excesivă, prin măsuri de consolidare a servajului, prin suprimarea anilor de prescriere. Domnul sprijină boierimea greacă ce se consolidează economic prin cumpărări de sate și de prăvălii sau arendarea strângerii impozitelor. El împarte populația în unități fiscale, ceea ce a reprezentat o inovație la nivelul aparatului de stat interesat în garantarea perceperii impozitelor. în sprijinul aceleiași politici de consolidare a rolului statului se încadrează și înlocuirea prin norme juridice scrise, cu suportul dreptului bizantin, a patriarhalismului boieresc. Vasile Lupu subordonează Biserica scopurilor statului, de întărire a structurii feudale, încercând să apere ortodoxia în general de asalturile calvinismului și, în mod special, pe românii transilvăneni. El patronează o întâlnire dintre ierahii din Țara Românească și Moldova în care s-a pregătit Răspunsul la Catehismulcalvinesc publicat în 1645. Anterior e numit un moldovean în scaunul mitropoliei Ardealului (1640). Sprijinirea ortodoxiei transilvănene s-a încadrat într-o politică de anvergură, desfășurată de Vasile Lupu în Orientul ortodox, de patronaj asupra Patriarhiei constantinopolitane.

Politica externă preconizată de domnul Moldovei a fost dominată, subimpulsurile Porții, de ostilitatea față de sistemul de alianță dintre ȚaraRomânească și Transilvania; el a urmărit să obțină domnia munteană pentru fiul său sau pentru el însuși. Ostilitatea față de Țara Românească exprimă și interesele levantine în dezacord cu politica lui Matei Basarab. în esență, orientarea lui Vasile Lupu reflectă tendința sa de supremație asupra țărilor române urmărită prin apelul la ajutorul Porții, la alianța cu Polonia sau la legătura fortuită cu cazacii zaporojeni. în ansamblu, politica externă a lui Vasile Lupu a fost neinspirată și adeseori contradictorie. Moldova obține totuși un succes temporar în 1638 când încheie o alianță cu Gheorghe Râkoczi I, încercând să izoleze Țara Românească pentru a prejudicia funcționarea alianței acesteia cu Transilvania. Aceste tendințe politice oglindeau interesele Porții și se sprijineau pe elementul grec, ceea ce le-a făcut neviabile. Nici alianța cu Polonia nu s-a arătat mai sigură, iar apropierea de cazaci a avut darul să trezească suspiciuni. Domnul este înlocuit în 1653 cu Gheorghe Ștefan (1653-1658) prin colaborarea forțelor interne cu cele externe, transilvano-muntene. încercările sale de a reveni la domnie se năruie în urma campaniei neizbutite din Țara Românească,astfel că, învins, este obligat să părăsească țara.

1.7.Domniile lui Contantin Brâncovenu și Dimitrie Catemir

A urcat pe tronul Țării Românești la 29 octombrie 1688, sprijinit de unchii săi, stolnicul Constantin și marele spătarMihai Cantacuzino, frații răposatului domn al Munteniei. Aceștia l-au îndepărtat de la tron pe nepotul lor de frate, nevârstnicul Gheorghe, urmaș legitim la tron, optând pentru Constantin Brâncoveanu. Prin aceasta cei doi frați Cantacuzino și-au asigurat influența în conducerea treburilor interne ale țării, precum și asupra politicii externe a Munteniei.

Perioada în care a domnit Constantin Brâncoveanu s-a caracterizat prin îndelungi lupte pentru supremație a Imperiului austriac împotriva Imperiului otoman. Ambele imperii aveau interesul să atragă de partea lor Țara Românească, din varii motive, ea situându-se la limita dintre cele două puteri. Mai târziu se va implica în luptele pentru dominație și Rusia. Brâncoveanu a încercat să păstreze independența Munteniei, încercând să evite soarta Transilvaniei, cucerită și ocupată de austrieci, acționând împotriva acestora în alianță cu turcii. Pe de altă parte, a încercat să limiteze influența turcilor în Muntenia, aliindu-se cu austriecii. Când a fost cazul s-a aliat cu curuții (partida antihabsburgică transilvăneană) împotriva austriecilor. A căutat sprijinul Rusiei pentru a se menține în acest joc, dar fără a primi ajutorul așteptat. Întreaga lui domnie, de peste 25 ani, s-a caracterizat prin jocuri politice și diplomatice cu cele trei mari puteri care se confruntau în această zonă a Europei.

În anul 1706 l-a înlăturat pe Mihai Cantacuzino din dregătoria de mare spătar, atrăgându-și ura acestei familii puternice și influente, cu relații atât în Imperiul otoman, cât și în Occident. Constantin și Mihai Cantacuzino au început să uneltească împotriva lui Brâncoveanu din anul 1708, la Poarta otomană, încercând să îl discrediteze. Turcii știau ce jocuri diplomatice secrete desfășoară Brâncoveanu, dar i le acceptau pentru că acesta, cu scopul de a adormi vigilența înalților dregători otomani, le trimitea importante sume de bani și daruri. Cât timp turcii s-au aflat în inferioritate față de ruși, ei au tolerat activitatea lui Brâncoveanu de a-și căuta aliați între creștini. După ce au încheiat cu succes campania din anul 1711 împotriva rușilor, pe care i-au înfrânt, turcii și-au schimbat complet atitudinea față de Brâncoveanu. Nu i-au mai îngăduit nici o abatere, iar marile bogății ale lui Brâncoveanu, din importante sume de bani erau depuse la Brașov și Veneția, au fost un motiv în plus pentru a fi scos din domnie, iar averile confiscate de dregătorii turci. Un alt factor important au fost denigrările adversarilor lui Brâncoveanu, care acum au constituit motive suplimentare pentru a nu mai fi tolerat la domnia Munteniei.

La 24 martie 1714 Constantin Brâncoveanu a fost arestat de Mustafa aga capigi-bașa, care a fost trimis cu o escortă înarmată la București. Domnitorul, arestat cu întreaga familie, a fost dus la Constantinopole, iar toată averea sa aflată în țară (bunuri în valoare de 12.000 galbeni și alte imense valori constând în vase de argint, bijuterii, haine scumpe și blănuri) confiscată. În locul său a fost numit domnitor al Munteniei spătarul Ștefan Cantacuzino.

Pentru a fi siguri că fostul domnitor nu va scăpa cu viață, adversarii și-au trimis rudele la Constantinopole, pe banul Constantin Știrbei și logofătul Radu Dudescu, pentru a-l mitui pe vizir, cu scopul ca acesta să nu dea dovadă de clemență.

Constantin Brâncoveanu a fost întemnițat inițial la Edi-kule, apoi la Bostangi. A fost torturat pentru a spune unde a depozitat banii în alte țări, dar deși fostul domnitor a cedat torturii și a spus tot ce vroiau turcii să afle, aceștia nu au putut să pună mâna pe imensele sume.

Constantin Brâncoveanu împreună cu cei patru fii ai săi și clucerul Ianache Văcărescu au fost decapitați la 15/26 august 1714 în fața sultanului Ahmed al III-lea. Trupurile celor uciși au fost aruncate în mare.

Văduvele celor uciși și singurul nepot de fiu al fostului domnitor au fost surghiunite în Asia Mică.

Constantin Brâncoveanu a fost un om politic iscusit, reușind să asigure Munteniei o perioadă liniștită de un sfert de secol, cât a durat domnia sa, fapt rar întâlnit în acea perioadă. A fost protector al artelor și culturii și un mecena al Orientului ortodox.

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir s-a născut la 26 octombrie 1673, în localitatea Silișteni din comuna Fălciu, azi comuna Dimitrie Cantemir din județul Vaslui, în partea de sud a orașului Huși. A fost fiul lui Constantin Cantemir și al Anei. La 15 ani a fost nevoit să plece la Constantinopol (1688-1690), unde a stat 17 ani, ca zălog al tatălui său pe lângă Înalta Poartă, înlocuindu-l pe Antioh, devenit ulterior domn al Moldovei.

Turcii l-au înscăunat pe Dimitrie Cantemir la Iași în 1710, având încredere în el, dar noul domn-cărturar a încheiat la Luțk în Rusia, în 2 aprilie-13 aprilie 1711, un tratat secret de alianță cu Petru cel Mare, în speranța eliberării țării de sub dominația turcă. În politica externă s-a orientat spre Rusia. În subsidiar, s-a afirmat chiar faptul că ar fi încercat alipirea Moldovei la Imperiul Rus, așa cum făcuse și Ucraina. A fost un adept al domniei autoritare, adversar al atotputernicei mari boierimi și a fost împotriva transformării țăranilor liberi în șerbi.

După numai un an de domnie (1710 – 1711), s-a alăturat lui Petru cel Mare în războiul ruso-turc și a plasat Moldova sub suzeranitate rusească. După ce au fost înfrânți de turci în Lupta de la Stănilești – ținutul Fălciu pe Prut, neputându-se întoarce în Moldova, a emigrat în Rusia, unde a rămas cu familia sa. A devenit consilier intim al lui Petru I (Petru cel Mare) și a desfășurat o activitate științifică rodnică. Lângă Harkov i s-a acordat un întins domeniu feudal și a fost investit cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei la 1 august 1711.

A murit pe moșia sa Dimitrievka la Harkov în 1723 și a fost înmormântat în Rusia. Actualmente, osemintele sale se odihnesc în Biserica Trei Ierarhi din Iași.

1.8. Țările Române în epoca fanariotă

Epoca domniilor fanariote reprezintă o perioadă controversată în istoria românească, fiind considerată la o prima vedere un regres în evoluția societății românești, dată fiind subordonarea mai accentuată a Țărilor Române față de Poarta otomană însoțită de știrbirea gravă a autonomiei de care acestea se bucuraseră până atunci. La o analiză mai atentă însă, în șirul domnitorilor impuși de Poartă se pot distinge și figuri remarcabile care dincolo  de interesul propriu au încercat să determine o evoluție în domeniul juridic-fiscal-social-cultural în acord cu concepția iluminstă din Europa acelei vremi. Punctele de vedere diferite au determinat apariția unei istoriografii vaste pe această temă.

Prin introducerea regimului fanariot în Principatele Române, Moldova și Țara Românească, Poarta otomană a urmărit consolidarea controlului ei asupra acestora în condițiile în care în Transilvania se instaurase (din 1699, pacea de la Karlowitz) stăpânirea habsburgică iar în Europa de sud-est își făcuse apariția, ca factor de putere, Rusia. Aceste evenimente au dus la decăderea pronunțată a puterii otomane, respectiv la schimbarea raportului de forțe pe plan internațional. Un rol important în instaurarea domniilor fanariote l-a avut și criza regimului boieresc intern care s-a manifestat și prin stabilirea unor alianțe cu Rusia și Austria, principalele inamice ale Imperiului Otoman.

Unii dintre domnitorii investiți de sultan după 1711/1716 în Modova și Țara Românească au fost, într-adevăr, preocupați numai de câștiguri materiale imediate; alături de ei întâlnim însă și domnitori care au încercat să cârmuiască cu înțelepciune înțelegând că, de fapt, buna stare a țării nu poate fi decât și în folosul cârmuitorului. Fiind influențati de ideile epocii luminilor și de modelele europene ale despoților luminați ei au încercat să introducă și în principate reforme sociale și administrative moderne care să întărească puterea centrală, să ordoneze administrația, să sporească autoritatea domnului asupra unei boierimi pământene cam turbulente.

Țările Române s-au integrat reformismului european în concordanță cu specificul lor. Regimul fanariot înfățișează efectele absolutismului luminat care a inițiat un proces de renovare și raționalizare a instituțiilor statului. Iluminismul este o mișcare  cultural europeană din secolul al XVIII-lea. Termenul trimite la “lumina” rațiunii prin care se propunea să fie combătute “tenebrele” ignoranței și superstiției. Considerând rânduielile feudale ca fiind iraționale, iluminismul a militat pentru înlocuirea feudalismului cu o rânduire rațională. În lupta lor împotriva obscurantismului clerical iluminiștii au adus o contribuție de seamă la dezvoltarea științei și la răspândirea culturii în mase. Ei au opus privilegiilor feudale teza egalității oamenilor prin naștere.

Statutul de  autonomie a Principatelor a fost păstrat dar cu numeroase limite. Astfel se desființează dreptul Țărilor Române de a-și alege domnitori pământeni; domnitorii sunt numiți de către sultan din supușii sultanului și considerați înalți dregători ai Porții Otomane.  Domniile sunt de scurtă durată astfel încât în răstimpul celor 100 de ani au existat nu mai puțin de 40 de domnii în Muntenia și 36 în Moldova.”Turcii, dealtfel, și fixaseră în practică încă demult, la trei ani durata unei domnii; pentru înnoirea ei trebuia plătită o sumă importantă numită mucarer. Era și un mucarer mic care se plătea în fiecare an. Domnii se schimbau dintr-o țară în cealaltă : astfel Constantin Mavrocordat a domnit de 6 ori în Muntenia și de 4 ori în Moldova.” De asemenea, putem da ca exemplu pe Grigore al II-lea Ghica care a domnit și el de 4 ori în Moldova și de 2 ori în Muntenia.

Alte forme de manifestare a regimului turco-fanariot au fost : desființarea dreptului Moldovei și al Țării Românești de a întreține legături diplomatice cu alte state, desființarea oștirii pământene și înlocuirea ei cu o gardă permanentă a domnitorului precum și cu un corp de jandarmi rurali, grăniceri, paznici de închisori, întărirea monopolului turcesc asupra exportului produselor economice și considerarea teritoriului celor două țări române ca parte integrantă a Imperiului Otoman care îl poate ceda puterilor străine. Pierderile teritoriale se succed în toată epoca fanariotă. Încălcând drepturile celor două Principate asupra vechilor hotare Poarta va ceda Austriei – nordul Moldovei (1775) iar Rusiei – partea de răsărit dintre Prut si Nistru (1812).

Privită în ansamblu, epoca fanarioților este una de decădere luând în considerare pierderile teritoriale suferite, faptul că domnii ajung simpli funcționari ai sultanului, care-i schimbă foarte des, fiscalitatea accentuată, atmosfera morală grea, intriga și bacșișul care devin tot mai frecvente. Dincolo de aceste aspecte se evidențiază o serie de aspecte pozitive, precum cele din ordinea socială, se desființează rumânia care reprezenta libertatea țăranilor,  se înființează școli și spitale, se fac legiuiri noi. Cei mai de seamă domni fanarioți au fost Constantin și Nicolae Mavrocordat. Ei au meritul de a fi introdus cultura greacă în țară, premergătoare renașterii noastre culturale.

  Într-adevăr, secolul fanariot (1711-1821) poate fi numit “secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a peste o sută de ani toate sectoarele vieții sociale – fiscalitate, relații agrare, administrație, justiție, biserică și cultură – au făcut obiectul unei ample restructurări, vizând, în ultimă instanță, instaurarea ordinii și modernizarea.

Domnii fanarioți s-au confruntat cu aceleași probleme ca și domnii pământeni, Antioh Cantemir și Constantin Brâncoveanu, precum crizele demo-fiscale, generate de războaiele ruso-austro-turce, desfășurate în spațiul românesc, de rapacitatea altor domni fanarioți, călăuziți de singurul gând al înavuțirii și de agravarea considerabilă a regimului obligațiilor materiale către Poartă. In pofida acestora, efortul reformelor a fost pe cât de amplu pe atât de sistematic.

Unul dintre reformatorii fanarioți a fost Constantin Mavrocordat(1730-1769). Considerat de Florin Constantiniu ca fiind “personalitatea cea mai remarcabilă din șirul domnilor fanarioți”, Constantin Mavrocordat, “om de carte, fecior și nepot de principi cărturari, înconjurat de secretari apuseni și de sfetnici iezuiți, influențat de cărțile celebrei sale biblioteci pe care mai târziu va încerca să o cumpere regele Franței”, la moartea tatălui său este ales domn  la vârsta de 19 ani. Mavrocordat domnește alternând în Moldova și Muntenia: în Valahia de cinci ori: 1730-1733, 1735-1741, 1744-1748, 1756-1758, 1761-1763 iar în Moldova de patru ori:1733-1735, 1741-1744, 1748-1749, 1769.

Nici un alt domn fanariot nu a încercat cu atâta insistență să introducă reforme în viața socială și politică a Principatelor. El continuă politica reformistă începută de tatăl său, Nicolae Mavrocordat, un remarcabil om de cultură atent la problematica timpului său care întocmește pentru fiul său un adevărat program în care se schițeză viitoare principii călăuzitoare pentru o guvernare luminată. Practica reformistă fanariotă se manifestă într-o etapă preliminară prin încercările de stabilizare a masei rurale în vederea funcționării sistemului fiscal. Însă, epoca de maximă intensitate în ceea ce privește aplicarea reformelor  are loc în timpul domniei lui Constantin Mavrocordat, cu deosebire după pacea de la Belgrad (1739), care readuce Oltenia în hotarele Țării Românești.

Dornic de afirmare în planul european, Mavrocordat și-a publicat reformele din 1740-1741 în Mercure de France (1741) sub titlul de Constitution. Ca în cazul celor mai mulți despoți luminați europeni, reformele se vor dovedi a fi de scurtă durată, insuficient de temeinice pentru a rezista atât asaltului boierimii, cât și presiunilor financiare ale Porții.

Domnii fanarioți erau antrenați într-un continuu cerc vicios: satisfacerea cererilor Porții și criza demo-foscală reclamau reforma sistemului fiscal pentru a asigura stabilitatea și, eventual, creșterea numărului țăranilor birnici; absența oricăror reglementări în ceea ce privește exigențele materiale ale Porții și concurența pentru domnie condamnau la eșec toate încercările de a introduce disciplina fiscală prin fixarea exactă a cuantumului dărilor și a termenelor de achitare.

Demarată de tatăl său, Nicolae Mavrocordat, în ciuda acestor obstacole Constantin Mavrocordat a încercat reorganizarea sistemului fiscal, în sensul asigurării stabilității masei țărănești și sporirea competenței statului în reglementarea raporturilor de proprietate. Îngrijorat de fuga locuitorilor de pe moșii, ca reacție a mulțimii dărilor și a apăsării fiscale, Mavrocordat unifică sistemul de impunere, introducând o dare fixă, ridicată de patru ori pe an. Tot în acest sens, el desființează numeroase dări indirecte, cum ar fi pogonăritul și văcăritul, îngrădește abuzurile fiscale desființând și răspunderea colectivă a satelor. Aceste reforme aveau în mod evident scopul de a introduce un climat de stabilitate fiscală și de a preveni viitoarele “spargeri” de sate, ceea ce determina creșterea numărului de contribuabili și mărirea veniturilor domniei.

Eliminarea tuturor acestor realități, generatoare de nemulțumiri și, deci, de fugă – fenomen caracteristic secolului al XVIII-lea în Moldova și Muntenia- se asocia, în politica de reformă a domnilor fanarioți, cu cel de-al doilea obiectiv majoritar al prezenței lor în scaunele de domnie de la Iași și București: limitarea puterii clasei boierești.  

În condițiile menținerii statutului de autonomie al Moldovei și Țării Românești, clasa politică își păstrase funcția de partener exclusiv al domnului în guvernarea țării. Prin forța ei economică și socială, prin prestigiul de care se bucura în societate, boierimea se putea substitui domnilor pământeni în conducerea efortului de ieșire de sub dominația Porții. Subordonarea ei față de domnie devenea necesară pentru întărirea controlului otoman asupra principatelor. Reformele aveau să realizeze în bună măsură acest obiectiv.

Prin daniile acordate boierilor și mănăstirilor din moșiile orașelor, se produceau importante schimbări în condiția juridică a orășenilor care din oameni liberi și cu obligații fiscale față de domnie, deveneau dependenți față de proprietarul moșiei orașului pe care-și aveau gospodăriile. În aceste condiții o bună parte din orășeni a căror avere imobilă intrase în proprietatea vreunui boier sau mănăstiri erau de acum obligați să răspundă față de acesta, în primul rând prin dijmă și clacă, convertite deseori în rentă în bani.

Potrivit afirmațiilor istoricului Vlad Georgescu, reformele 1746/1749 nu au folosit nici țărănimii nici boierimii, perpetuând vechile relații agrare de tip feudal, singura diferențiere fiind noul statut de om liber al țăranului.           

Politica de reforme s-a extins și în domeniul administrației și al justiției. Nici reforma aparatului administrativ n-a putut fi pusă în practică, deși nu au lipsit nici ideile și nici inițiativele. Pentru a întări controlul domniei și a elimina jurisdicțiile particulare, Constantin Mavrocordat a pus în fruntea fiecărui județ (Țara Românească) și ținut (Moldova) câte doi ispravnici cu competențe administrative, fiscale și judiciare. Pentru a proteja contribuabilii de abuzurile dregătorilor, care se retribuiau pe seama supușilor – Constantin Mavrocordat a introdus salarizarea dregătorilor.

Unul dintre domeniile în care despotismul luminat fanariot a dat roade a fost acela al codificării legislative și alcătuirea de coduri moderne. Pentru modernizarea justiției s-a introdus protocolul, care fixa în scris, în condica domnească, judecata și sentința domnului. Codurile laice, aparținând secolului XVII-lea, “Cartea românească de învățătură”(1646), “Pravila de la Govora”(1652), “Îndreptarea legii “, bazate pe obiceiul pământului, pe izvoarele romano-bizantine și pe scrierile italianului P. Farinacius, nu mai reflectau decât incomplet noile realități sociale și juridice. Cu toate acestea, inițiativa înlocuirii lor a apărut abia în 1780, când se va redacta primul cod fanariot de către juristul Mihai Fotino, “Pravilniceasca condica”ce va fi aplicat în Țara Românească până în preajma revoluției lui Tudor Vladimirescu, când va fi înlocuit de legiuirea lui Caragea(1818) și “Codul” lui Scarlat Callimachi(1816-1817), în cuprinsul lor făcându-și loc influențe franceze (Legiuirea Caragea) sau austriece(Codul Callimachi) .   

O atenție deosebită arată învățatul Constantin Mavrocordat culturii.

Datorită reformelor aplicate succesiv de Constantin Mavrocordat într-o țară sau alta, s-a stabilit o unitate între cele două principate, exprimată și prin înlăturarea celor două steme pe scutul domnitorului. Reformele care au vizat reorganizarea administrației, justiției și bisericii, difuzarea culturii și mai cu seamă hotărârile în problema agrară s-au situat în sensul tendințelor reformatoare ale epocii. În perspectiva evoluției viitoare, colaborarea cu puterile intermediare reprezentative a premers așezămintele României moderne.

Problema rămâne deschisă, în sensul că, în continuare se pot găsi diferite argumente în favoarea sau defavoarea regimului fanariot. Ceea ce este incontestabil este amprenta pusă de acest regim asupra unui teritoriu remarcabil al țării noastre, Moldova și Muntenia.