Formarea Si Consolidarea Imaginii Publice a Inspectoratului General de Aviatie al Ministerului Afacerilor Interne

CUPRINS

CAPITOLUL 1. Moștenirea retoricii clasice; modele, școli, direcții privitoare la construcția textului argumentativ. Analiza discursului; tendințe și tipuri de argumente.

CAPITOLUL 2. Manipularea imaginii instituțiilor publice și contracararea acesteia; formele și modurile de manipulare; manipularea prin mass-media.

CAPITOLUL 3. Considerații privind etica în dezvoltarea relațiilor publice ale instituțiilor publice

CAPITOLUL 4. Construirea și gestionarea imaginii publice a Inspectoratului General de Aviație: strategii și tehnici.

CAPITOLUL 5. Repere normative privind apariția și dezvoltarea aviației ministerului afacerilor interne.

CAPITOLUL 6. Promovarea imaginii Inspectoratului General de Aviație: modalități și coordonate

CAPITOLUL 7. Considerații asupra instituției purtătorului de cuvânt

CAPITOLUL 8. Posibilități de valorificare a rezultatelor cercetării de doctorat.

CONCLUZII ASUPRA TEMEI

CAPITOLUL 1

GENEZA RETORICII CLASICE ȘI MANIFESTĂRILE ÎN SFERA SOCIALĂ

Momentul apariției retoricii este fixat în secolele al V-lea și al IV-lea î. Ch., în Sicilia. După o legendă, Hieron, tiranul Siracuzei, a interzis supușilor săi folosirea limbajului. Tiranii introduseseră în Sicilia (colonie greacă) un regim de violență, de deportări și de exilări. Căderea tiranilor, în special cea a lui Trasibul din Siracuza în 465 î Chr., a fost punctul de plecare al unei insurecții generale, care a cuprins întreg teritoriul Siciliei și a fost însoțită de revendicări (sub formă de procese) ale proprietăților private pe care le luaseră prin abuz conducătorii orașelor siciliene. În acest context social-politic, marcat de frământări puternice, cauzele erau pledate de părțile interesate în fața juriilor populare. Cu această ocazie, unii pledanți au avut inspirația să recurgă la anumite procedee retorice care să le asigure victoria. Istoria îi menționează pe Empedocle din Agrigent, pe Corax și pe discipolul său Tisias ca cei dintâi care au codificat și difuzat învățătura retorică (prin sistematizarea și transmiterea modului de elaborare a acestor procedee). Ei au redactat formulare-ghid pentru uzul părților în litigiu. O datare relativă plasează în anul 460 î. Chr. redactarea de către Corax a manualului Technè rhétorikè , care constituia un ansamblu de precepte practice însoțite de exemple edificatoare. După mărturia lui Aristotel, reluată de Cicero, discursurile oratorice ar fi existat și înainte de atestările atribuite lui Corax și Tisias, dar nu sub forma discursului supus unor reguli stricte de elaborare. În acel moment devenea clar faptul că limbajul nu este doar „limbă“, ci este, de asemenea, „discurs“.

Prin retorică se înțelege atât arta “gândirii frumoase”, cat si un ansamblu de tehnici ale discursului având ca scop primordial persuasiunea, justificare si deliberarea.

Retorica numește – lucrurile se găsesc în lume fără nume; oamenii sunt cei care conferă lucrurilor nume.

Retorica descătușează frustrările – când oamenii se simt prizonieri ai unei istorii care-i transcend, ei încearcă sa-si furnizeze argumente cum să intervină ca acțiunile lor să aibă o importanta cruciala.

Retorica distrage atenția – pentru a-si atinge scopurile persuasive, vorbitorul trebuie sa distragă atenția interlocutorului de la modurile alternative de a percepe situațiile. Retorica deschide noi perspective, încurajând descoperirea unor noi moduri de a vedea lumea, de a găsi soluții noi la probleme vechi.

Retoric, conform DEX 2009, se definește a fi arta de a vorbi frumos; arta de a convinge un auditoriu prin măiestria argumentației, frumusețea stilului și a limbii etc.; ansamblul regulilor care ajută la însușirea acestei arte.

Discursul retoric nu privește discursul in mod abstract, ci ca pe un eveniment, un act de comunicare cu o intenție specifica, o adresa specifica si o adecvare situaționala si contextuala.

S-au conturat principalele ramuri/genuri ale oratoriei

– genul judiciar;

– genul legislativ (deliberativ);

– genul epidictic (ceremonial).

Timp de mai mult de două mii de ani retorica marchează toate disciplinele, în calitatea sa de știință a limbajului și implicit a metalimbajului. Orice știință, orice domeniu de activitate recurge la retorică pentru a expune și a formaliza o idee, pentru a degaja principalele argumente, pentru a stabili legăturile și a le prezenta sub o formă convingătoare, agreabilă și ușor de înțeles de cât mai mulți. Retorica clasică a făcut distincție între trei tipuri de discursuri, adecvate circumstanțelor/situațiilor de comunicare și auditoriului căruia îi sunt destinate.

Astfel, în retorica clasică, oratoria era împărțită în trei ramuri:

1) oratoria judiciară;

2) oratoria deliberativă (sau legislativă);

3) oratoria epidictică (sau „demonstrativă“, „ceremonială“).

Această clasificare s-a efectuat din cauză că subiectele de care se ocupă retorica se pot grupa în trei categorii numite “genuri de cauze”.

Genul judiciar

Ca obiect al acestui gen este discursul din cadrul dreptului. Conținutul acestui gen se

referă la fapte trecute, adică discursul se pronunță asupra faptelor ce au avut loc, expunându-se în fața instanței de judecată.

Oratoria judiciară aduce și/sau produce argumente despre evenimente trecute în acord cu topicele de invenție speciale descrise, încă de filosoful antic Aristotel, ca adecvate pentru această ramură a oratoriei la nivelul axelor just/injust, bine/rău. Inițial era folosită doar în tribunal și era orientată spre acuzare sau apărare. În acest gen de discurs, auditoriul este în general un tribunal în care actorii principali sunt reprezentați de acuzare (vizată printr-un rechizitoriu) și apărare (vizată prin pledoarie). Discursul se referă la fapte din trecut. În esență, este vorba de a le stabili, a le califica și a le judeca. În acest scop se face deci apel la noțiuni de justiție și de injustiție și se utilizează ca procedee predilecte raționamentul silogistic și entimema.

O caracteristică a acestui gen o constituie modul formalizat de organizare a discursului (supus unor norme stricte) și profilul „specializat“ al auditoriului.

Genul deliberativ

Numit adesea și oratorie „legislativă“, genul deliberativ a fost legat la început exclusiv de modul de vorbire specific mediilor/claselor politice. Aristotel considera patru topice de invenție speciale caracteristice, care țin de oratoria deliberativă, situate pe axele: bine, rău, avantajos, dezavantajos. Oratoria deliberativă cuprindea în perioada clasică orice comunicare situată pe o poziție pentru sau împotriva unei acțiuni (viitoare). Orientarea spre viitor a genului deliberativ reprezenta de fapt proiecția acțiunii unor legi sau acțiuni politice. Acest tip de discurs, calificat adesea ca discurs politic, se adresează unei adunări, unui senat. Se dau sfaturi pentru susținerea/respingerea problemelor care privesc viața cetății sau a statului, diplomația, economia, bugetul, legislația etc. Scopul principal al discursului politic de acest gen îl reprezintă luarea unor decizii și dezbaterea „caracterului“ lor în termenii axei util dăunător. Regula generală a acestui gen este respectarea și sprijinirea a ceea ce este drept, iar oratorul să vorbească simplu.

Genul epidictic

Termenul grec epideicticos are sensul „potrivit pentru a fi arătat“. De aceea, această

ramură a oratoriei este adesea numită oratorie „ceremonială“ sau „demonstrativă“. Oratoria epidictică este orientată spre ocazii publice, spre prezent (aici și acum). Ceremoniile funerare sunt exemple tipice de actualizare a oratoriei epidictice. Scopurile urmărite în cadrul oratoriei epidictice sunt de a lăuda sau de a blama. Aristotel considera că „virtutea“ și „viciul“ sunt topice speciale de invenție care țin de oratoria epidictică. Genul epidictic are adesea rolul de a intensifica adeziunea la valorile fără de care discursul care îndeamnă la acțiune nu ar putea să emoționeze.

Discursul epidict este o expunere retorică, făcută în fața unui auditoriu spre a-l determina să aibă aceeași convingere ca și oratorul. Acest discurs nu presupune nici luarea unei decizii, nici condamnarea sau achitarea unei persoane. El se pronunță doar pentru a se stabili un adevăr. Acest gen de discurs este numit adesea discurs demonstrativ.

Transformarea retoricii într-o matrice a științelor socioumane face dificilă stabilirea unui inventar exhaustiv al relațiilor retoricii cu alte discipline. Aceeași situație este prezentă dacă ne vom referi la teoriile comunicării. O imagine sumară a acestor conexiuni, interferențe, suprapuneri sau identități între domenii pune în evidență reintrarea retoricii în problematica filosofică și în actualitate. Bine cunoscut este faptul că retorica este strâns legată și de lingvistică („știință-pilot“), precum și de limba pe care se grefează. Este evidentă, de asemenea, legătura retoricii cu pragmatica și teoria actelor de limbaj (formulată de J.L. Austin și dezvoltată de J.R. Searle).

Tratând conținutul discursului, ea se află în relații strânse cu logica și teoria argumentării. Retorica este legată totodată de psihologie și sociologie, mai ales din perspectiva realizării unor anumite strategii comunicaționale. Retorica nu este o metodă de manipulare, ea contribuie la detectarea anumitor principii ale acesteia, la aplicarea unei grile de decodare pentru anumite discursuri, permițând astfel o lectură mai bună și/sau o „audiție“ mai bună. Ba chiar mai mult, ea poate contribui la o exprimare cotidiană mai bună sau în cadrul profesional, la perfecționarea mijloacelor de prezentare a anumitor idei.

Din perspectiva tehnicilor de comunicare este evidentă conexiunea cu domeniul dreptului, cel al politicii, în cadrul serviciilor publice etc. În fine, retorica, prin părțile sale de enunțare, are numeroase zone de interferență cu științele cognitive și oratoria.

În fond la o privire mai atentă probabil că nu vom găsi nici un domeniu de activitate în care să nu fie prezent unul sau altul dintre aspectele ce formează obiectul de studiu al retoricii. Mai ales în contextul social, politic, economic contemporan, în cadrul tendințelor de globalizare rolul teoriilor cuminicării care au începuturile în retorică sau dovedit a fi destul de actuale.

În prezent se poate vorbi de o actualitate a retoricii. Concomitent cu interesul general față de limbaj și discurs, care își are începuturile în secolul trecut, retorica reapare sub forma neo-retoricii. Spre deosebire de retorica clasică, ce avea ca problemă raportul între retorica figurilor și retorica argumentări, dintre retorica literară și o retorică a conflictelor, persuasivă, a cărei paradigmă se confundă cu juridicul, deoarece procesul de judecată este prin excelență formă culturală de conflict, noua retorică găsește un punct de contact între cele două retorici, aduce cu sine o scădere a atitudinii speculative și o creștere a aplicabilității. Retorica revine în cheia pragmaticii comunicării și reprezintă arta postmodernă a comunicării.

SCOLI, MODELE ȘI CURENTE ALE RETORICII GRECIEI ANTICE.

Homer și începuturile retorice.

Dacă până la sfârșitul veacului al XIX-lea mai persista încă ideea că retorica ar fi o

creație exclusivă a „miracolului grecesc”, ulterior s-a dovedit că această știință nu era străină, în vechime, nici culturilor orientale – egipteană, chineză, indiană, persană etc.–, atâta doar că în cadrul acestora nu a reușit să depășească stadiul elementar, stagnând în aceeași fază incipientă vreme de secole și milenii. Deci tot la greci îi vom căuta rădăcinile. Nu vom ascunde faptul că „s-a vorbit mult în antichitate și se mai vorbește și astăzi încă de o așa-zisă retorică homerică.”

Iar „originea acestui ciudat topos trebuie căutată în succesul extraordinar al epopeilor homerice, devenite foarte devreme nu numai culmea nedepășită a artei literare, ci și un tezaur de cunoștințe, pe baza cărora s-ar fi organizat științele propriu-zise.” Să ne reamintim că acțiunea poemelor Iliada și Odiseea se desfășoară în epoca bronzului, cam pe la 1200 î. Chr., dar relatarea literară a faptelor din războiul troian se petrece abia cu trei veacuri mai târziu, când se presupune că a trăit faimosul cântăreț orb Homer. Cu adevărat, într-un vers din Iliada, din cântul XV, surprinzând o trăsătură de caracter a eroului troian Ulise, este caligrafiată și această vagă aluzie retorică: „puțini dintre tinerii săi tovarăși îl întreceau când, în ședințe, își disputau gloria elocvenței.” Dar și în primul cânt avem unele aluzii la rolul și chiar exercițiul oratoriei: „Atunci se ridică / Meșterul cuvântător, domnitorul Pilenilor, Nestor, / Căruia graiul din gură mai dulce-i cura decât mierea (…)/ Nestor, cuminte gândind, așa începu cuvântarea…”

Mai târziu, referindu-se la acest episod, Platon respinge cu dispreț și ironizează „așa-zisele tratate de artă oratorică pe care Nestor și Ulise le-ar fi compus în fața Troiei în clipele lor de răgaz.” În fapt, cercetători avizați au stabilit că retorica grecilor antici s-a dezvoltat în trei direcții importante:

curentul asiatic (școala din Pergam, Asia Mică), caracterizat printr-un stil amplu și înflorit,

curentul neoaticist (școala din Atena), caracterizat prin sobrietate și echilibru, și

curentul rodian (școala din insula Rodos), care împletea, în chip temperat,

învățătura ambelor stiluri.

Așadar, retorica a apărut în Grecia antică, în secolul al V-lea î. Chr., în strânsă relație cu activitățile publice din cadrul orașelor-cetăți – nuclee sociale, politice, economice, culturale, religioase, de mare dinamism, unde ideile circulau liber. Și, cum grecii nu se mulțumeau atunci cu spațiul lor tradițional de locuire, fiind în continuă expansiune, Siracuza –colonie de pe cea mai mare insulă a Mării Mediterane (în Sicilia de azi), fondată de aceștia în secolul VIII î.Chr. – devine, câteva veacuri mai târziu, primul oraș al lumii grecești occidentale. Tocmai de Siracuza este legată apariția retoricii, faptul în sine întâmplându-se într-un moment mai dificil al cetății, când regimul tiranilor se manifesta cu violență, prin deportări și exilări, iar tiranul Hieron I chiar le interzice supușilor săi să mai folosească limbajul. Dar această perioadă de constrângeri, de persecuții și opreliști, ia sfârșit odată cu prăbușirea regimului tiranic în anul 465 î. Chr., prin răscularea poporului, când epidemia revoltei a cuprins iute întreaga insulă, ea fiind urmată apoi de numeroase revendicări și procese ale foștilor proprietari deposedați abuziv de pământuri și proprietăți și trimiși în surghiun; în aceste împrejurări sociale frământate, în susținerea cauzelor în fața juriilor populare, câțiva dintre cei care pledau în „instanță” utilizează în premieră, unele elemente retorice, care s-au dovedit a fi extrem de eficiente, asigurându-le succesul deplin.

Istoricii vremii îl amintesc între retorii-pledanți și pe filosoful Empedocle din

Agrigentum (c. 490-c. 430 î. Chr., așezarea de baștină fiind situată în sudul Siciliei), spirit democratic care, deși nu a deschis vreo școală, profesa o învățătură constând în lecții de filosofie, poezie, medicină și chiar magie. În vederea pregătirii proceselor, Empedocle își construia un adevărat scenariu, regizându-și atent momentul intervenției publice. În cartea Sofistul Aristotel afirmă că „Empedocle era adept al lui Homer și era versat în felul de a se exprima, fiind meșter în metafore și-n întrebuințarea tuturor celorlalte procedee poetice.” Până și Stagiritul, vestit pentru rigoarea și spiritul lui critic, îl recunoaște pe Empedocle ca întemeietor al retoricii.

Ca filosof, Empedocle a scris lucrarea Despre natură, fiind și autorul poemului Purificările (din care s-au păstrat doar 465 de versuri), considerând că la baza tuturor lucrurilor din univers stau patru elemente materiale necreate, indestructibile și imuabile, și anume: focul, apa, aerul și pământul. Preocupat de mișcarea perpetuă a acestor elemente, Empedocle o explică prin acțiunea a două forțe contrare: iubirea (philia) și ura (neikos), care reprezintă în mod simplificat atracția sau repulsia – ambele fiind întâlnite atât în natură cât și în societate.

În același context social-politic s-au afirmat ca retori specializați în apărarea dreptății, Corax și Tisias, ultimul fiind discipolul primului. Contribuția lor la evoluția discursului retoric este substanțială, întrucât ei au descoperit valoarea persuasiunii și verosimilul (to eikos), conform supoziției că „verosimilul este mai respectabil decât adevărul.”

În jurul anului 460 î. Chr., maestrul Corax și discipolul său, Tisias, au redactat manualul Tehnica retoricii (Techne rhétorike), cuprinzând o sumă de precepte practice și procedee corespunzătoare, împărțite în trei mari părți: exordiu, conținând reguli pentru a-i flata pe judecători, epilogul, în care sunt rezumate faptele, și agon, termen metaforic atribuit legăturii dintre primele două părți (exordiu și epilog). În esență, retorii urmăreau transformarea unui argument slab într-un argument puternic. „Corax” chiar devine un termen consacrat în recuzita retoricii clasice, însemnând să afirmi despre un lucru că este neverosimil, pentru ca, în final, el fiind posibil, să se întâmple o răsturnare a argumentației și „producerea verosimilului” prin mijloacele persuasiunii. Un exemplu edificator în acest sens este chiar celebra anecdotă privind procesul dintre Corax și Tisias. Maestrul a convenit să-l învețe pe Tisias tehnica argumentării, în schimbul unei sume de bani, dar aceasta urma a-i fi achitată maestrului numai dacă discipolul demonstra că și-a însușit procedeele argumentării prin câștigarea unui prim proces. Astfel, la finalizarea studiilor el îi intentează proces lui Corax, motivând că nu are nici o datorie bănească față de acesta, fiind conștient că poate să câștige sau să piardă, dar făcându-și următoarele calcule:

1. în ipoteza câștigării procesului prin hotărârea judecătorilor – nu-i datorează nimic lui Corax,

2. în ipoteza pierderii procesului –nu-i datorează nimic maestrului, conform înțelegerii inițiale. Corax, la rândul lui, își construiește o schemă de contra-argumentare, prin inversiune față de cea a discipolului său, astfel raționamentele lui sunt:

1. în ipoteza că învățăcelul câștigă procesul, acesta trebuie să-i plătească conform înțelegerii inițiale,

2. în ipoteza că Tisias pierde procesul, acesta trebuie să plătească conform hotărârii judecătorilor.

Planul discursului, în „tehnicile” lui Corax și Tisias, rezultă mai clar din cele câteva pasaje ale dialogului platonician Phaidros, având trasate următoarele trepte: preambul, expoziție, mărturii, indici, probabilități, probe, supliment de probe, refutație (de la termenul refutabil = care poate fi combătut), supliment de refutație, insinuație și elogiu

indirect, blam indirect și recapitulație.

Retorica sofistă

În limbajul comun atribuim noțiunea de sofist (deși în grecește sophistes înseamnă

înțelept!) cuiva care nu prezintă garanții în ordinea cunoștințelor sale și nici în privința

moralei, unuia care se strecoară într-un hățiș de idei și recurge la subterfugii verbale ori de câte ori este nevoie.

Dincolo însă de sensul peiorativ (dezapreciabil, disprețuitor) al sofisticii, de denigrare sau subevaluare a gândirii lor, sofiștii au fost primii dascăli ai Greciei care predau cu plată cunoștințe de politică, de literatură, de retorică, de filosofie, urmărind în special participarea tinerilor la viața publică a cetății. Ei s-au autodefinit ca agenți ai culturii și ai iluminării oamenilor. Au adus cultura în cetate, când cetatea chiar avea nevoie de lu-mină spirituală. Pe de altă parte, ei au observat viața cetății, fiind și în această privință fini analiști ai fenomenului social. Interpretările lor, variate și contradictorii în multe privințe, le-au adus denumirile de: relativiști, subiectiviști, agnostici, utilitariști (precursori ai pragmatismului), materialiști, idealiști etc. Dar ei sunt martorii cei mai credibili ai războiului peloponeziac, care a durat 30 de ani (431-401 î. Chr.), cauzând Atenei mari pagube. Este adevărat că unele dintre argumentele care li se atribuie au produs derute pentru necunoscători ai științelor și revoltă printre specialiști, cum a fost Platon, care le-a și dedicat mai multe dialoguri, sau Aristotel, care îi disprețuia și a simțit chiar nevoia să scrie o carte intitulată Respingerile sofiste, în care le-a sesizat erorile de raționament, paralogismele. Dar iată câteva celebre sofisme:

1. Dacă cineva învață pe altul, va avea drept efect ca acela să fie înțelept și să nu mai fie ignorant; el vrea să nu mai fie ceea ce este; așadar, vrea să-l distrugă!

2. Este posibil ca un om care e așezat, să meargă – deci, este posibil ca un om să meargă stând!

3. Acest câine are un pui, deci este tată; dar este al tău, deci este tatăl tău; tu îl bați – deci, îți bați tatăl!

4. Socrate nu e Callias, Socrate e un om – deci, Callias nu e om!

5. O cupă de medicamente are efect pozitiv asupra bolnavului – deci, o mie de cupe va avea un efect de o mie de ori mai mare!

Printre cei mai de seamă sofiști ai vremii se număra și Protagoras din Abdera (c. 481-411 î. Chr.), căruia i se datorează și celebra frază: „Omul este măsura tuturor lucrurilor, a celor ce sunt în ce fel sunt, a celor ce nu sunt în ce fel nu sunt”, unde își arată predispoziția pentru o perspectivă de gândire sceptic-relativistă, prin faptul că orice problemă poate fi tratată după două teze opuse. Metoda sa dialectică o găsim expusă în cele două lucrări cunoscute: Arta de a discuta și Antilogiile, la care se poate raporta un anumit relativism iar, pe de altă parte, tendința de a valorifica personalitatea umană, de a judeca lucrurile în raport cu omul și de a legitima normele juridico-politice decise prin dezbateri colective.

Un alt sofist celebru a fost Gorgias din Leontinoi (c. 483-375 î. Chr.); recunoscut de contemporanii săi ca magistru de retorică, el a stârnit curiozitatea, în mod special, printr-un triptic de enunțuri, de genul: „Nu există nimic. Dacă ar există ceva nu ar putea fi cunoscut. Dacă ar putea fi cunoscut, nu ar putea fi comunicat.” Din scrierile lui s-au păstrat doar un fragment dintr-o Orație funebră și lucrarea Elogiu Elenei. Retorica a reținut, sub aspectul prozei gorgianice, unele elemente teoretice ca: simetrii, paralelisme, asonanțe, aliterații, perifraze, metafore etc., dar și sub alt aspect al conținutului, figurile lui Gorgias: paromoia(adică acele situații lingvistice în care unele cuvinte corespund în locuri determinate în două fraze), homoiotelenta (cuvinte cu un sfârșit asemănător), homoiorcatarcta (cuvinte cu începutasemănător).

În ceea ce-l privește pe Prodicos din Chios (a doua jumătate a sec. V î. Chr.), acesta a fost un teoretician al limbajului și un retor practicant care a descoperit arta discursurilor potrivite în diverse situații. El a fost ambasador al cetății sale la Atena, strălucind ca orator și profesor de elocință, ca partizan al ideii înțelegerii și solidarității între grecii tuturor cetăților.

Cu toate piedicile vremurilor adesea ostile, sofiștii au găsit în rațiune un sistem de explicare a lumii. Era cumva firesc, deoarece rațiunea îi dăduse lui Pericle forța și echilibrul necesare pentru o politică cumpănită într-o perioadă frământată și tot rațiunea i-a imprimat artei sculpturale a lui Fidias „acea seninătate care provine din contemplarea adevărurilor eterne”

Speculațiile lor s-au îndreptat nu atât către studierea lumii și a adevărului, cât spre

dezvoltarea facultăților intelectuale ale individului, spre identificarea mijloacelor prin care ideile, odată propulsate în agora, să triumfe: „Gustul pasionat pentru discuție, virtuozitatea uneori abuzivă în dezvoltarea argumentelor, un oarecare cinism în alegerea tezelor pe care le apărau, i-au făcut să treacă drept propagatori ai imoralității și destructori ai tuturor ideilor împământenite.” Iar idealul fiecărui maestru sofist de retorică pare să fi fost cuprins în deviza: să înveți să vorbești cu convingere, despre orice subiect, oricând și oriunde!

Gândirea socratică și oratoria isocratică

Dacă în școlile retorice din Sicilia se învăța o retorică practică, destinată nevoilor

judiciare, nici la Atena discursul cu acest specific, preocupat de eficacitate și nu de „jonglerii stilistice”, nu era trecut cu vederea. Dar învățătura retorică se completa aici cu exemplul elocvenței politicianului de succes, precum tiranul Pericle, de numele și guvernarea căruia sunt legate marile realizări ale vieții publice ateniene, sub raportul organizării social-politice, cultural-științifice, artistice, religioase etc., această perioadă fiind cunoscută în istorie ca „secolul de aur” al Atenei.

Cel mai de seamă reprezentant al „școlii” ateniene de oratorie a fost, se pare,

Antiphon (480-411 î. Chr.), de la care s-au păstrat două discursuri rostite la niște procese

criminale și alte trei lucrări, cunoscute sub numele de Tetralogii – adică serii de câte patru discursuri tip, constând în: acuzare, apărare, răspuns al acuzării, răspuns al apărării. Dar acesta mai era cunoscut și cu numele de Antiphon Sofistul, semn că încă influențele și năravurile sofiste nu dispăruseră cu totul din manifestările retorice ale epocii, ele continuând să existe, ca mentalități, sub diferite forme.

Însă, treptat-treptat se întâmplă detașarea retorilor atenieni de practicile sofiste. Un

moment important al acestei evoluții îl reprezintă activitatea lui Socrate (469-399 î. Chr.), fiu al unei moașe și al unui sculptor. Celebra deviză socratică, susținută cu argumente în discuțiile purtate de acesta cu oameni provenind din toate straturile societății, în agora ateniană, era „Cunoaște-te pe tine însuți!” – maximă enunțată, mai întâi, de către Thales din Milet și înscrisă la loc de cinste pe frontispiciul Templului lui Apollo din Delphi. Dobândirea virtuții prin cunoașterea adevărului, îndelung „moșit” (maieutike = moșire) – prin arta sa meșteșugită de a dialoga cu semenii, pe care el însuși a numit-o „moșire”, în memoria mamei sale – a constituit preocuparea de bază și marele merit al filosofului. În fond, metoda socratică se confundă cu însăși dialectica. Deși nu a scris nimic, învățătura socratică ne este cunoscută prin intermediul dialogurilor lui Platon și prin scrierile lui Xenofon – ambii discipoli ai filosofului.

Marea dilemă a istoricilor filosofiei, astăzi, este dacă nu cumva Platon, din exces de zel, i-a atribuit lui Socrate, în vasta sa operă dialogică, o parte din ideile lui proprii, iar, în ceea ce-l privește pe istoricul Xenofon, stăruie suspiciunea că acestuia, neavând o înzestrare filosofică deosebită, i-ar fi putut scăpa, în consemnările sale, unele nuanțe și subtilități din gândirea maestrului.

În 423 î. Chr., Socrate, celebrul dascăl al lui Platon este acuzat public, fiind considerat un „maestru al imoralității”, două decenii și jumătate mai târziu fiind condamnat la moarte prin otrăvire (399 î. Chr.), pentru vini imaginare: că ar fi vrut să răstoarne zeii cetății și ar fi corupt tineretul. „Socrate săvârșește o fărădelege, nesocotindu-i pe zeii în care crede cetatea și introdu-când noi zeități; se mai face vinovat și de faptul că strică tineretul” – așa sunau acuzațiile aduse de Anytos, Meletos și Lycon, la adresa filosofului, conform lucrării lui Xenofon – Convorbiri memorabile. „Nu este mai puțin adevărat că Socrate s-a impus discipolilor lui printr-o învățătură morală pur umanistă: căutând adevărul în sufletul omenesc, el nu ținea seama de credințele mulțimii și, prin metode care nu le erau străine sofiștilor, ajungea la concluzii care, chiar dacă se deosebesc de ale lor, porneau de la principii fundamentale asemănătoare”.

În fond, această castă condamna la inexistență însăși libertatea de gândire! În 411

î..Chr., Antiphon, a fost, de asemenea, condamnat la moarte, în urma unui proces politic și, tot atunci, Protagoras a devenit ținta unei acuzații furibunde de impietate, fiind nevoit să fugă din Atena.

Dar, în același an cu judecarea lui Socrate (399 î. Chr.), i se intentează un proces și lui Alcibiade, conducătorul expediției ateniene în Sicilia, sub motivul mutilării statuilor zeului Hermes și, totodată, pentru aceleași fapte, retorului Andocide (născut cca. 440 î. Chr.) care, arestat împreună cu tatăl său, a obținut iertarea prin denunțarea complicilor, fiind totuși declarat vinovat și deposedat de drepturile politice și religioase și silit să plece în exil. În cursul procesului și-a susținut pledoaria, intitulată Despre mistere, care constituie principalul său discurs. O trăsătură fundamentală a discursurilor lui Andocide este aceea că evită artificiile unei retorici savante, preferând simplitatea și naturalețea unei sincerități spontane. „Elocința lui nu se trage din școala de retorică, el nu-și compune frazele, ci folosește limba obișnuită.”. Provenind din aceeași familie de retori ca și Antiphon, Andocide exprimă spiritul timpului, când în orașele-cetăți grecești se impun meserii noi, precum cea de logograf (scriitori care redactau discursuri pe care, apoi, acuzații le învățau pe de rost și le declamau în fața consiliului de judecată) și synegoras (avocați pledanți care îi însoțeau pe acuzați și luau cuvântul în instanță după aceștia, conform prevederilor judecătorești uzuale din acea vreme).

Tot în această vreme, când apar experții în practicile judiciare, a trăit și oratorul Lisias (440-380 î. Chr.), fiul unui aristocrat din Siracuza care, venit la Atena, și-a folosit intens talentul de retor, având numeroase angajamente ca logograf. Din repertoriul nu prea întins al discursurilor lui Lisias ar trebui reținute: Pentru apărarea lui Mantitheos, Împotriva negustorilor de grâne și cea mai cunoscută pledoarie a lui – Împotriva lui Eratostene, unul din cei treizeci de tirani, acuzat de moartea fratelui său, Polemarhos. (În anul 404 î. Chr., după căderea democrației ateniene, în urma războiului peloponeziac, din anii 431-401, s-a constituit o conducere colectivă, formată din 30 de bărbați de vază ai cetății, toți oligarhi, care era sprijinită din umbră de către Sparta). Lisias a devenit expert în compunerea discursurilor potrivite, specifice situațiilor în care se aflau cei ce le rosteau. Așa, bunăoară, pentru un mic proprietar, acuzat de impietate fiindcă ar fi arat locul sacru din preajma unui măslin, sau pentru un mic meseriaș, pe cale de a-și pierde pensia de invaliditate – Lisias optează pentru discursuri alcătuite în cea mai bună tradiție a lui Andocide, de la care împrumută naturalețea. Iar în cazul unui bărbat acuzat că l-a ucis pe amantul soției sale, el a ales calea povestirii unor scene intime cu amănunte savuroase, întreaga acțiune derulându-se parcă prin fața publicului, stârnind deliciul acestuia și captivându-l. Căci „Lisias stăpânește la perfecție arta de a prezenta personajele, de a le face să se miște și să vorbească. Farmecul și grația stilului sunt principalele lui calități.” Deși nu avea nimic magnific, nimic patetic și impresionant, discursurile lui Lisias se impun prin precizia vocabularului, prin finețea, varietatea și inteligența deosebită a frazelor sale.

Isocrate din Atena (436-338 î. Chr.), după ce a urmat cursurile lui Prodicos din Chios și, se pare, l-a audiat și pe Socrate, în timpul războiului peloponeziac a fost elevul lui Gorgias, în Tesalia. A exercitat un timp meseria de logograf și abia după ce și-a deschis o școală de retorică, în anul 393 î. Chr., a scăpat de sărăcie. Lipsit cu totul de voce, el nu și-a rostit nici măcar un singur discurs, din multele pe care le-a compus în îndelungata sa activitate de șef de școală de oratorie: „Retor, educator, autor politic, iată cele trei aspecte care se îmbină necontenit în lunga lui carieră.” Deschizându-și școala înainte ca Platon să întemeieze Academia (387 î. Chr.) și Aristotel vestitul său Lyceum (335 î. Chr.), Isocrate s-a bucurat de cel mai mare succes în epoca sa: a avut atâția discipoli cât toți filosofii Atenei la un loc, jucând „un rol de prim ordin în formarea intelectualității claselor conducătoare ateniene”.

Deși a avut dascăli din rândul maeștrilor-sofiști (precum Prodicos și Gorgias), Isocrate a

devenit adversarul sofiștilor, disprețuind jongleriile verbale ale acestora și chiar compunând în acest sens discursul Împotriva sofiștilor, în care se revoltă nu numai împotriva magiștrilor de oratorie, dar îi critică și pe filosofii care pretind că, prin discuții euristice, ajung la înțelepciune și fericire, când întreaga lor viață arată exact inversul lucrurilor, adică nepricepere și eșec. Unii au văzut în această atitudine a lui Isocrate și o anumită opoziție la școlile concurente ale timpului, între care și la Academia platonică. El își constituie o doctrină personală, cu accentul pus pe știința cuvântului, fără a respinge cu totul o propedeutică (adică o pregătire aperceptivă pentru însușirea unor cunoștințe). „Nu poți să-i înveți virtutea, zicea el, pe cei care nu au o predispoziție pentru ea”;18 sau: „Și deoarece credem mult mai ușor ceea ce vine din partea unui om cu nume bun, decât din partea unui om corupt, adevărata elocință se va subordona virtuții”. Dar Isocrate, ca martor al războiului peloponeziac și al marilor frământări sociale din cetățile Eladei, era un ardent susținător al unității culturale grecești, punând amenințarea externă în miezul propagandei sale pledante pro ideea panelenică.

Unirea tuturor grecilor sub conducerea Atenei, cu păstrarea și recunoașterea autonomiei celorlalte cetăți, este politica pe care o susține Isocrate în Discursul panegiric, rostit de către reprezentatul său la jocurile olimpice din anul 380 î. Chr. La nouăzeci de ani, dându-și seama că, în situația ascensiunii puterii macedonene, Atena va pierde hegemonia, el vede în regele Filip al II-lea pe mult așteptatul unificator al statelor grecești, care luptă împotriva primejdiilor orientului barbar, războinic și ostil. Experții operei isocratice au văzut în acest orator ciudat, care de fapt nu putea să ia cuvântul în public, un „intelectual de cabinet”, adesea vanitos, dar și un profesor ales de stilistică și elocință, un savant faimos al lumii antice, exersat în arta compunerii discursurilor, care știa să îmbine părțile acestora, pe care le chibzuia „prin minuțioase forme de trecere”. În dialogul său, Phaidros, „Platon recunoaște, nu fără oarecare maliție, că lui Isocrate nu-i lipsea o anumită filosofie.”.

Etapa retoricii elene clasice

Printre retorii acestei perioade, recunoscuți pentru măiestria lor discursivă, se mai

numără și Licurg (390-324 î. Chr.), care a compus discursul Împotriva lui Leocrate, și

Hiperide (390-322 î. Chr.), autorul unui Discurs funebru. Se detașează, însă, Isaios, afirmat mai mult ca avocat, ale cărui discursuri plusează tocmai prin rigoare juridică.

În tinerețe, Isaios a fost sfetnicul vestitului orator Demostene (384-322 î. Chr.), în

procesul intentat de acesta tutorilor săi (Afobus și Demofon), când a rostit discursul cunoscut sub denumirea Împotriva lui Afobus. Născut la Atena, beneficiind de o educație aleasă, Demostene practică un timp meseria de logograf, apoi se orientează către politică, urmărind să devină om de stat. Compune numeroase discursuri și, când consideră că este pregătit în apărarea intereselor superioare ale cetății, ține discursul Împotriva legii Leptines, care propunea suprimarea tuturor scutirilor de impozite acordate cu titlu onorific, printre beneficiarii acesteia fiind și un prinț din Bosforul Cimerian, foarte influent în regiunile prin care se aproviziona Atena cu grâne: „Demnitatea statului în interior, securitatea drumurilor de aprovizionare care leagă Atena de grânarele din pontul Euxin, aceste două teme anunță marile linii ale politicii lui Demostene.” Odată cu acest discurs, Demostene își consacră întreaga sa energie politicii, activitatea sa publică cuprinzând o seamă de cuvântări ținute în Adunarea Poporului.

Ofensiva tot mai agresivă a armatelor macedonene, sub conducerea lui Filip al II-lea,

împotriva cetăților grecești și amenințarea ce plana asupra Atenei, l-a determinat pe

Demostene să înceapă, în anul 351 î. Chr., seria lui de discursuri îndreptate împotriva

imperialismului macedonean, cunoscute în istoria oratoriei sub numele de Filipice, el

mobilizându-se și străduindu-se „să organizeze rezistența cu o noblețe, cu o probitate și cu un talent pe care adversarii nu puteau să nu i le recunoască (…) El credea că Filip, prin calitățile lui de general și om politic, era promotorul expansiunii macedonene și că ar fi fost de ajuns să li se insufle atenienilor voința de a rezista și de a porni război pe terenul inamicului, pentru a răsturna situația”. De atunci, termenul de „filipică” a căpătat sensul de discurs violent și cu un caracter acuzator rostit împotriva cuiva. Prima Filipică a fost compusă pe când Filip, profitând de dezbinarea orașelor-state asociate într-o ligă, așa-zisa Amfictonie de la Delphi (unde țineau tezaurul comun și organizau serbările religioase), a invadat Tesalia, ajungând până la Termopile. Iar când locuitorii cetății Olint, din Peninsula Calcidică, au solicitat Atenei Eschine (390-315 î. Chr.), a cărui activitate oratorică a fost în strânsă legătură cu cea a lui Demostene, după ce a profesat o perioadă ca învățător, a devenit secretar al Sfatului Celor Cinci Sute, inițiindu-se în oratorie direct din practica socială. După ambasada din anul 346 î. Chr., a devenit unul dintre cei mai zeloși partizani ai partidei promacedonene din Atena și, totodată, adversar convins al lui Demostene. Înfrânt de acesta în procesul Cununei, a plecat în exil, în Insula Rodos, unde a înființat o școală de oratorie. Esența operei sale retorice cunoscute, se rezumă la cele trei discursuri rostite în cadrul polemicii sale cu Demostene (Împotriva lui Timarh, din 346 î. Chr., Împotriva ambasadei necredincioase, din 343 î. Chr., Împotriva lui Ctesifon, din 330 î. Chr.), de unde rezultă, în mod clar, raționalitatea, marea stăpânire de sine și improvizația realizată cu ușurință, căci „frazele sale se desfășoară cu o maiestate simplă, fără exces de cuvinte și uneori nu fără o anumită răceală.”

5. Teoria retorii la Platon

Platon (427-347 î. Chr.), unul dintre marii filosofi ai antichității, discipol al lui Socrate și întemeietor al faimoasei școli filosofice numite Academia (în anul 387 î. Chr.), nu a fost retor de profesie, dar a rămas în istoria culturii umane drept scriitorul mai multor dialoguri în care sunt îndelung discutate problemele de bază ale oratoriei. Pe de altă parte, Platon este autorul celebrei teorii a ideilor, conform căreia adevărata realitate ar constitui-o lumea ideilor (de bine, de frumos, de dreptate, de om etc.), imuabile și incoruptibile, aflate în afara orizonturilor spațial-temporale, guvernate de un principiu de natură divină – „ideea de bine”. Omul nu poate cunoaște decât umbrele sau copiile ideilor, deoarece lumea acestora este inaccesibilă sensibilității umane; deci percepțiile omenești nu pot constitui calea către cunoaștere, ci numai rațiunea! Subliniem aceasta deoarece teoriile retorice ale lui Platon se vor configura tocmai pe axa raționalității.

Opera lui Platon o constituie dialogurile filosofice, în cadrul cărora transpare adesea personalitatea și conversația elevată a unor retori ai timpului sau părerile unor celebrități ale epocii interesate de retorică.

Dintre dialogurile platonice menționăm: Legile, Apărarea lui Socrate, Banchetul, Fedon, Statul, Sofistul, Gorgias, Timeu ș.a. Încă din Legile Platon se face o distincție netă între discursul poetic și discursul în proză, pentru ca în dialogul Gorgias aprecierile și considerațiile referitoare la retorică să ajungă a fi de mare finețe și rafinament. Astfel, conversația dintre retorul sofist și Socrate are chiar menirea de a scoate la iveală adevărul despre retorică. Pentru început cei doi convin că aceasta constituie „arta discursurilor”, pentru ca, apoi, folosind binecunoscuta sa metodă de lucru (zisă maieutică), Socrate să îl determine pe interlocutorul său să recunoască ponderea acesteia pentru „discursurile politice”.

Distinctă de aritmetică (de măsurători”), de medicină, de muzică, de gimnastică, de cămătărie și practicile economice ale zarafilor, obiectul retoricii îl constituie procurarea unei mai mari libertăți a individului în societate, iar rostul ei rezidă, conform declarației lui Gorgias, „în puterea de a convinge prin cuvânt; fie pe judecători la tribunal, fie pe senatori la consiliu, fie pe cei întruniți la adunări populare, fie pe toți care se strâng în te miri ce întrunire publică s-ar face. Cu această putere vei avea subjugat și pe medic, și pe maestrul de gimnastică, iar cât despre zaraful acesta, el va apărea ca un îmbogățit pentru altul, nu pentru sine: îmbogățit pentru tine, de pildă, care știi să vorbești și să insufli mulțimilor convingeri.”

Dar convingerile făurite de retorică sunt deosebite de cele determinate de știință și credință, prin intermediul oratoriei realizându-se, mai degrabă, „o convingere de opinie”. Apoi, Gorgias recunoaște că întrucât „de retorică trebuie să ne folosim tocmai ca de altă armă”, adeseori dascălii poartă o parte din vină atunci când elevii lor „dau o întrebuințare nedreaptă puterii și artei de care dispun”, căci „oratorul are puterea de a vorbi față de oricine, despre orice, în așa fel încât ce spune el în fața mulțimilor să fie într-un cuvânt

mai convingător decât oricine asupra oricărei chestiuni ar vrea să vorbească. Dar nu-i deloc îndrituit pentru acest motiv să despoaie de renumele lor nici pe medici – pe temeiul că ar fi și el în stare să practice medicina, nici pe ceilalți specialiști, ci datoria lui este să se folosească de retorică numai în vederea dreptății, tocmai ca în lupta fizică.”. Stabilind că foloasele retoricii sunt mult mai mari atunci când „lucrează neatârnat de orice știință reală”, dialogul celor doi scoate în evidență o părere proprie a lui Socrate – aceea că retorica nu este o artă, ci doar o îndeletnicire: „Lucrul ăsta n-are nimic de-a face cu arta. Ea cere un suflet bogat în imaginație, cu îndrăzneală și cu o înclinație naturală pentru relațiile cu oamenii. Iată, înțelesul general al acestui fel de îndeletniciri eu îl numesc lin-gușire.”. Teoria lui Socrate, de asociere a oratoriei cu lingușirea, este cel puțin șocantă! El ajunge la această părere după ce interlocutorul său, tânărul și promițătorul învățăcel Polos, recunoaște că retorica presupune o anumită empirie, adică o anumită experiență de mese-riaș a celui ce o practică.

Doctrina retoricii, în viziunea lui Platon, exprimată în Gorgias, este reprezentată de forța imaginativă a cuvântului, ce duce la o gnoseologie, în cadrul căreia se construiesc relații în mod firesc, natural. Accentul cade pe capacitatea persuasivă a discursului care se va înscrie la loc de cinste în teoretizările viitoare, și anume:

1. este putere dominatoare a sufletului, dar și putere de structurare și reorganizare a gândirii;

2. alegerea unui „moment oportun” are o semnificație mai largă în ceea ce privește adaptarea subiectului la diverse împrejurări – altminteri „chestiunea luată în discuție va fi, după caz, dreaptă sau nedreaptă, nobilă sau rușinoasă, avantajoasă sau lipsită de utilitate.”.

Într-un alt dialog, în Phaidros, Platon se arată pe deplin convins de forța persuasivă a cuvântului și, în special, de discurs. El stabilește că rolul oratorului este tocmai acela de a concepe un discurs coerent și rațional și, prin aceasta, persuasiv. Dar, apoi, în același dialog, se situează pe poziții de adversitate cu retorica și propune condamnarea oratoriei

concetățenilor săi în baza „a trei argumente principale:

1. retorica implică în mod excesiv persuasiunea prin intermediul opiniilor și credințelor comune ale auditorilor;

2. exercițiul retoricii dezvoltă un amoralism programatic, în ciuda faptului că face apel la valorile morale;

3. argumentul retorului se reduce la un exemplu formal, ignorând adevăratul scop al rostirii.

Intenția lui Platon nu este doar să polemizeze, filosoful încearcă o reconsiderare a retoricii din punct de vedere al filosofiei, inițiind în acest sens un concept ideal al retoricii. Astfel, cel ce învață meșteșugul retoricii, spune Platon (prin intermediul lui Socrate), „are nevoie să cunoască în adâncime sufletul uman și tipurile de discurs specifice acestuia”. Dar ceea ce este mai important, legat de adecvarea discursului constă, în aprecierea lui Platon, alcătuirea acestuia sub „influența sistematică a dialecticii”. Pe de altă parte, orice retor trebuie să cunoască în amănunt psihologia umană, societatea căreia i se adresează și să dețină elementele de bază ale științelor din epoca sa: „Între căutarea adevărului și acceptarea unor fapte plauzibile, Platon acceptă punctul de vedere al filosofiei; retorica trebuie să devină, asemenea dialecticii, o cale rațională ce încearcă să transforme sufletul plecând de la el însuși.”

În rândurile consacrate lui Platon, comentatorul antic Diogenes Laertios, referindu-se la cele trei părți constitutive ale sufletului (cea rațională, cea senzuală și cea pasională), sintetizează cu claritate ideile platonice, evidențiind importanța covârșitoare a celei dintâi „părți”, care „este cauza deliberării, a reflecției, a înțelegerii și a tuturor lucrurilor de acest fel.” Apoi, preocupat de scrierile cu conținut retoric ale filosofului, același comentator se referă, pe rând, la cele „șase feluri de retorică”, descriindu-le pe fiecare în parte, și anume:

persuasiunea – când retorii pledează pentru război sau alianță cu un alt stat;

disuasiunea –când vorbitorii se manifestă împotriva războiului; acuzația – când oratorul pretinde că a fost nedreptățit de cineva care i-a făcut rău, căutând dovezi în sprijinul afirmațiilor sale;

apărarea – când vorbitorul se apără împotriva acuzațiilor aduse, printr-o serie de contra-argumente;

elogiul – când vorbitorul aduce dovezi de onorabilitate și valoare pentru cineva, în vederea receptării publice a meritelor acestuia; și, în sfârșit,

critica – atunci când retorul demonstrează cu argumente plauzibile că cineva este nedemn de imaginea pe care o are în ochii publicului.

Referitor la calitățile esențiale ale unui discurs bun, acesta afirmă că „are patru specii”, dintre care „prima constă în a vorbi ceea ce trebuie, alta a vorbi în măsura cerută, a treia a vorbi potrivit cu auditoriul și a patra la momentul când trebuie.”

Cât privește delicata operațiune de deliberare, aceasta „intră în trei categorii: una se inspiră din timpurile trecute, alta de la lucrurile viitoare și alta din cele prezente.”

Perioada clasică a retoricii elene se împlinește doar prin scrierile celui mai strălucit

discipol al lui Platon – marele savant al antichității și al tuturor timpurilor: Aristotel.

Așadar, „secolul de aur” al lui Pericle a însemnat nu doar o mare emulație în

arhitectură, artele monumentale și filosofia ateniană, ci și în privința fundamentării științifice și a progresului vizibil în politică și retorică.

NOȚIUNI PRIVITOARE LA CONSTRUCȚIA TEXTULUI ARGUMENTATIV

Nucleul retoricii este discursul. Pentru a înțelege esența teoriei discursului vom porni

analizele de la cele trei genuri de discurs puse în valoare încă de antici. Un alt pas va fi orientat spre analiza diverselor clasificări actuale în teoria discursului. Vom lua în calcul clasificările făcute de Gheorghe Mihai în lucrarea Retorica tradițională și neoretorica. În teoria și practica retorică este importantă respectarea unor principia, cum ar fi cele cinci principia pe care le întâlnit analizate în literatura de specialitate:

1. Principiul comunicării

2. Principiul alegerii

3. Principiul atitudinii implicate

4. Principiul etic

5. Principiul veriformității

În ceea ce privește genurile retoricii clasice, atunci vom vedea că acestea supraviețuiesc timpului cizelându-se, acomodându-se noilor realități. Aristotel, și nu numai, sistematizând retorica au împărțit-o în trei domenii: genul demonstrativ, genul deliberativ și genul judiciar.

Autorii ce au împărtășit această clasificare au utilizat ca temei trei tipuri de realități ce se află la baza fiecăruia dintre aceste trei genuri.

Genul demonstrativ se întemeiază pe teoria argumentării deoarece scopul acestuia este de a demonstra pur și simplu un adevăr, raportat la prezent.

Spre deosebire de acest gen, genul deliberativ are ca scop de a determina auditoriul (ascultătorii) de a lua o anumită decizie în legătură cu o situație ce se va crea în viitor.

În fine, cel de-al treilea gen, genul judiciar, se raportează la trecut. Discursurile ce se includ în acest gen se pronunță în legătură cu o situație care a avut loc și se pronunță în fața persoanelor autorizate cu anumite funcții. Cu toate că sub incidența acestor trei genuri retorice se află domenii diferite, adeseori ele se însoțesc reciproc aflându-se în relații de interdependență.

Astfel, genul judiciar și cel deliberativ supraviețuiesc sub forma declarației, a pledoariei, a apologiei, a rechizitoriului, a declarației politice, a admonestării, a conferinței, a expunerii etc.

Genul epidictic se regăsește în forma alocuțiunii, a elogiului, a complimentului, a orației funebre, a panegiricului, a discursului (ca speech). Ceea ce pare să caracterizeze discursul oratoric al zilelor noastre este tendința spre simplitate, adecvare, pragmatism, improvizație, stereotipie.

Perioada contemporană redescoperă și pune în valoare diverse procedee (locuri comune, narațiune, figuri, acțiune) în discursuri persuasive noi care au o retorică proprie (de ex. discursul publicitar). Sistemul retoric al antichității se adaptează noilor împrejurări în cadrul mai larg al pragmaticii discursului.

La fel ca și în trecut, în prezent retorica nu privește comunicarea ca pe o abstracțiune, ci ca pe un fenomen aflat în relație strânsă cu contextul în care se produce. Discursurile și textele sunt determinate de contextul istoric, cultural, temporal. Ansamblul de determinări care condiționează modul în care se organizează discursul poate fi definit ca situație retorică. Sensul inițial al acestui termen se referea la ceea ce produce sau inspiră comunicarea: un conflict, o ceremonie convențională, o intenție specifică. Situația ideală presupunea „a comunica“ unei anumite audiențe un conținut informativ într-o formă potrivită. Deoarece situația retorică este strâns legată de profilul audienței, termenul audiență devine el însuși un concept important în studiul retoricii. În cadrul retoricii discursul nu este o abstracțiune, un eveniment comunicativ marcat de o intenție specifică, de adecvare situațională și stilistică și adresat unei audiențe

specifice. Din această perspectivă pragmatică se folosește termenul context comunicativ cu referire la ansamblul factorilor care, dincolo de structura lingvistică a enunțurilor/mesajelor, influențează semnificația acestora.

Ținând cont de aceste caracteristici în cadrul retoricii se includ strategiile persuasive (despre care mai detaliat vorbim într-o temă aparte). Pentru moment, ne limităm la a spune că strategiile persuasive sunt cele care realizează puntea de legătură între sine (ethos) și ceilalți (pathos) prin intermediul logos-ului (toate trei elemente menționate încă în retorica anticilor). Această triadă reprezintă modelul pe care au fost create principalele modele lingvistice și retorice din antichitate și până în prezent. Modelul ideal este bineînțeles cel care asigură echilibrul perfect al celor trei componente. Orice preferință sau tendință de supraevaluare a uneia dintre componente poate conduce la dezechilibre comunicaționale.

Canoanele retoricii clasice priveau atât actul enunțării (memoria și pronuntatio), cât și regulile de construcție ale enunțului, adică discursul propriu-zis (inventio, dispositio, elocutio). Aceste categorii erau folosite în analiza critică a discursului și ofereau modele în educația retorică ce viza însușirea regulilor de generare a discursului. De-a lungul secolelor tratatele de retorică au pus în evidență aceste cinci categorii. Fiecare dintre aceste categorii a avut parte de un tratament inegal dintr-o dublă perspectivă: calitativă și cantitativă.

Astfel, memoria și pronuntatio s-au bucurat de mai puțină atenție. Categoria inventio a reprezentat domeniul de intersecție între retorică și dialectică din punctul de vedere al încadrării în sistemul pedagogic. În competiția dintre aceste discipline, retorica a fost redusă adesea la elocutio. Deși cele cinci canoane ale retoricii acoperă zone de interes în pedagogia retorică, acestea nu pot fi înțelese doar în cadrul educațional al disciplinei retorice.

O problemă de importanță majoră atât pentru antici (greci și romani) cât și pentru experții contemporani în comunicare a fost și este stilizarea discursului.

Obiectivele de bază ale retoricii erau acelea de:

1) a proba, ut probet;

2) a încânta, ut delectet;

3) a emoționa, ut flectat.

Pentru atingerea acestor obiective nu se pune la îndoială necesitatea prezenței unei argumentări solide, la care se mai adaugă seducția auditoriului și manipularea emoțiilor și sentimentelor.

Orice vorbitor se orientează spre eficacitatea discursului său. Acest fapt presupune funcționalitatea discursului într-un context anume și operaționalitatea acestuia, ceea ce se include în stilizarea discursului.

Orice discurs, indiferent de tipologia sa, presupune un anumit mod de organizare a părților discursului, o anumită structură care este încă actuală. Acest compartiment al retoricii poartă denumirea de arta dispoziției (dispositio). “În general, prin aceasta se înțelege așezarea a ceva într-un anumit loc, într-un anumit fel, într-o anumită ordine, iar prin dispozitiv, fie un ansamblu de piese care îndeplinesc fiecare o funcție bine determinată într-un sistem tehnic…” în ceea ce privește semnificația termenului în retorică, el se referă la structura unui discurs. Dispoziția începe acolo unde sfârșește invenția, adică acea parte care presupune adunarea ideilor necesare discursului.

Astfel, părțile componente a unui discurs sunt: exordiul (exordium), propunerea

(propositio), diviziunea (divisio), narațiunea (narratio), confirmarea (confirmatio), respingerea tezei adverse (refutatio), digresiunea (digressio) și încheierea (peroratio). Atunci când cuprinde toate aceste părți în ordinea în care acestea au fost expuse, vom avea o dispoziție regulată. Dar trebuie să ținem cont de faptul că aceste părți ale dispoziției nu sunt obligatorii pentru toate discursurile, în unele cazuri anumite părți pot fi omise. Dacă vom face o evaluare a celor expuse în temele anterioare, atunci putem formula anumite caracteristici, conexiuni și tangențe dintre retorica clasică și teoria contemporană a comunicării. Chiar am putea spune ca într-un mod legitim teoria comunicării este generată de prima, de retorică.

Născându-se în urmă cu două milenii și jumătate, arta convingerii și știința discursului a fost și continuă de a fi una dintre cele mai mari moșteniri pe care anticii au lăsat-o omenirii. Inițial retorica viza comunicarea publică în sfera juridică și cea politică. De origine greacă, termenul retorică avea accepțiunea de “știință a discursului și artă de a convinge”. În contemporanitate au fost lansate opinii care consideră retorica “cea mai înaltă expresie a culturii grecești” . Încă din antichitate retorica (rhetorike la greci și ars dicendi sau ars rhetor la romani) este arta de a comunica convingător. Deci însușirea acestei arte și studierea comunicării interumane a dominat epoca. Spre deosebire de modul de percepere a problemelor ce se cuprind în retorica clasică, teoria contemporană a comunicării sa modificat, complicat, incluzând în sine registre diferite, aspecte diverse de natură psihologică, socială, etc. În esență ne referim la comunicarea umană.

Majoritatea definițiilor date comunicării umane includ in sine următoarele elemente comune: comunicarea este un proces de transmitere de informații, idei, opinii, păreri, fie de la un individ la altul, fie de la un grup la altul; orice tip de activitate, indiferent de nivelul la care ne referim nu poate fi conceput în afara procesului de comunicare. Toți autorii literaturii de specialitate au încercat să formuleze răspunsuri exhaustive la întrebarea: ce este comunicarea? Răspunsurile la această întrebare sunt numeroase și diverse.

Dintre acestea mai cuprinzătoare sunt considerate două.

“În sensul cel mai general, se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem,

respectiv o sursă influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă”.

“Cuvântul comunicare are un sens foarte larg, el cuprinde toate procedeele prin care un spirit poate afecta un alt spirit. Evident, aceasta include nu numai limbajul scris sau vorbit, ci și muzica, artele vizuale, teatrul, baletul și, în fine, toate comportamentele umane.

În anumite cazuri, este poate de dorit a lărgi și mai mult definiția comunicării pentru a include toate procedeele prin care un mecanism (spre exemplu, echipamentul automat de reperaj al unui avion și de calcul al traiectoriei acestuia) afectează un alt mecanism (spre exemplu, o rachetă teleghidată în urmărirea acestui avion)”. Căci “comunicarea umană este relația dintre oameni și se construiește cu emoții, sentimente, atitudini și interese”.

Aproximativ de la mijlocul secolului trecut termenul comunicare sa înscris în actualitate și chiar a devenit un termen la modă. Aceeași situație o avem și la moment datorită diversificării activităților și evenimentelor, se multiplică realitățile în care comunicarea joacă un rol important, și datorită creșterii interesului pentru comunicare de care se bucură la moment. Or, un șir de activități și reușita persoanelor din diferite domenii de activitate (politică, drept, economie, pedagogie ș.a.) sunt în dependență directă de modul de comunicare. În acest caz alături de comunicarea discursivă apare înțelegerea comunicării ca transmitere de imagine.

Ca argument în favoarea interesului pentru comunicare sunt cele 126 de definiții adunate de către americanii Frank Dance și Carl Larson, de la diverși autori, dar nici una dintre ele nu s-a dovedit a fi exhaustivă. “Semantica termenului comunicare nu încape într-o definiție, dar fiecare definiție posibilă surprinde câte ceva din ceea ce este comunicarea”. Deci comunicarea a fost și este percepută ca element fundamental al existenței umane. Chiar etimologia cuvântului indică acest lucru. Comunicare provine din limba latină – communis ceea ce înseamnă “a pune de acord”, “a fi în legătură cu” sau “a fi în relație”, deși termenul circula în vocabularul anticilor cu sensul de “a transmite și celorlalți”, “a împărtăși ceva celorlalți”. Chiar dacă termenul este de proveniență latină, primele preocupări, în special practice pentru comunicare (cum am indicat în tema 2), le-au avut grecii. Pentru greci oratoria, “măiestria de a-ți construi discursul și de a-l exprima în agora era o condiție inseparabilă statutului de cetățean (trebuie însă să avem în vedere faptul că accesul la funcțiile publice ale cetății era accesibil oricărui cetățean grec doar prin tragere la sorț. Mai mult, legile din Grecia Antică stipulau dreptul cetățenilor de a se reprezenta pe ei înșiși în fața instanțelor de judecată, textul lui Platon, Apologia lui Socrate, fiind un exemplu în acest sens).

În linii mari comunicarea umană este un proces tranzacțional, unul de transmitere

(emitere)- primire (receptare). Scopul oricărui act de comunicare este de a schimba semnificații, de al face pe interlocutor să gândească, să simtă, să se comporte într-un fel anume. Indiferent de faptul dacă omul dorește sau nu el oricum comunică: prin tăcere, prin gesturi, prin privire, prin cuvinte. Chiar spunând că nu vrea să vorbească el deja comunică o anumită stare a sa, o dorință etc

ANALIZA DISCURSULUI; TENDINȚE ȘI TIPURI DE ARGUMENTE

Introducere

Analiza discursului poate fi conceptualizată în mai multe moduri: atât ca abordare generală, cât și ca metodă concretă, cât și ca cluster de metode, cât și ca domeniu de cercetare. Aceste diferențe derivă din diferitele definiții ale termenului discurs.

În principiu, putem vorbi despre câteva abordări dominante:

1. discurs = text = limbaj în uz . Pentru cei care concep discursul în acest mod, obiectul de interes în formează construcțiile lingvistice care depășesc limitele frazei (fraza fiind considerată, în lingvistica structurală, nivelul final al analizei lingvistice. În acest sens, analiza discursului pornește de la (și, parțial, se suprapune peste) gramatica textului, lingvistica textului, lingvistica transfrastică, într-o tradiție influențată de structuralism. Conform acestei abordări, textul este anansamblu  de fraze care dispun de trăsături  precum coerența, coeziunea,  acceptabilitatea, intenționalitatea etc.; obiectul analizei îl formează aceste trăsături ale textului și modul în care ele sunt actualizate prin structuri lingvistice.

2. discursul este definit ca "grup individualizabil de enunțuri" sau "totalitate de texte reciproc relevante". O asemenea abordare se apropie de analiza genurilor și examinează modul în care un text (sau mai multe) corespunde principiilor / normelor unei comunități de discurs. Deseori, o definiție similară este utilizată și în cadrul analizei critice a discursului.

3. discurs = intenție comunicativă. Conform acestei abordări, de profundă inspirație pragmatică, discursul este disociat de text, reprezentând ansamblul de intențiiale autorului acestuia și, pe de altă parte, "ceea ce este înțeles" de receptorul respectivului text. În acest sens, analiza încearcă să determine intenția comunicativă – ce  face autorul în și  prin textul pe care îl produce și cum este el înțeles de receptor.

4. O abordare similară e cea lui E. Benveniste, care propunea o definiție mai îngustă a termenului discours, pe care îl opunea lui histoire.Pentruel, discursul presupune faptul de a fi adresat și intenția, în locutor, de a-și influența într-un anumit mod receptorul .

Discurs = domeniul general al interacțiunii verbale. Aici se pune accent în special pe negocierea sensului și pe modul în care discursul construiește realitatea. Această abordare este influențată parțial de teoria foucauldiană discursului, construcționismul social și analiza conversației. Analiza  discursului  presupune  lectura  atentă  a unui text  (eventual  transcrierea  unei conversații) și examinarea limbajului utilizat, pentru a înțelege mai bine felul în care participanți  concep un fragment de realitate, structura interacțiunii acestora, modul în care intențiile lor comunicative sunt reflectate în limbaj. Adică, în multe cazuri, practica analizei discursului este similară, chiar dacă se pornește de la presupoziții teoretice diferite. Hugh Trappes -Lomax oferă o descriere foarte exactă a analizei discursului ca activitate:

Analiștii discursului fac ceea ce oamenii, în experiența cotidiană a limbajului, fac în mod instinctiv și, în mare măsură, inconștient: observă tipare ale limbajului utilizat și circumstanțele (participanții, situațiile, intențiile, rezultatele) cu care acestea se asociază în mod tipic. Contribuția specială a analistului discursului la această activitate altfel obișnuită e observarea conștientă, deliberată,sistematică și, în măsura în care e posibil, obiectivă, precum și producerea de rapoarte (descrieri,interpretări, explicații) privind lucrurile pe care le-a scos la iveală cercetarea lui .

În acest sens, analiza discursului se află la intersecția mai multor discipline – retorica, lingvistica, filosofia, sociologia, psihologia – și fiecare aplică metodologia de analiză (deseori virtualmente identică) într-o manieră proprie și în interese proprii. În prezentul studiu se propune caracterizarea principalelor abordări în analiza discursului: cele de factură semantică, cele de factură sintactică și schematică, cele de factură pragmatică,  precum  și  cele  interdisciplinare,  printr-o  lectură  critică  și  analiză  comparativă  a  textelor  specialiștilor în domeniu, recunoscuți pe plan internațional.

Abordări semantice în analiza discursului

Dacă ne referim la analiza semantică a discursului, probabil cea mai simplă variantă ar fi "analiza tematică a datului textual", așa cum este ea practicată în lingvistica franceză contempo- rană. Analiza tematică a datului textual este aplicată, în principiu,asupra textelor scrise (în special literare) și presupune evidențierea aspectelor lexicale ale unei teme (tema fiind definită ca "acel ceva cu referință la care a fost scris un text"), apoi construirea unei rețele asociative din mai multe teme puse în relație, care ne pot ajuta să evidențiem "locul temei în economia semantică a textului". Generalizând, o practică de acest tip ar funcționa mai mult la nivel intuitiv, pentru că o asemenea concepere a temei acceptă diferite interpretări ale secvenței textuale analizate (de exemplu, aceeași secvență textuală poate să se refere la acțiunea de a te trezi, la oboseală, la enervare etc.) și totul depinde de subiectivitatea interpretului și de obiectivele cercetării lui. Astfel, "locul" temei nu este în text, ci în competența textuală a lectorului-semantician – care poate inventa pe cont propriu teme pe care să le "descopere" ulterior în text. În principiu, scopul unei analize tematice pare destul de clar – evidențierea rețelei asociative de teme, care contribuie la înțelegerea aspectului semantic și referențial al unui text și la integrarea materialului textual, uneori destul de variat, la un nivel mai general.

O altă abordare predominant semantică e "analiza semantică a discursului", propusă de lingvistul olandez T. van Dijk. Pentru acest tip de analiză importantă pare a fi, întâi de toate, urmărirea coerenței. O formulare preliminară a acestui tip de analiză, se bazează pe următoarele presupoziții:

(1) că expresiile dintr-un discurs pot fi analizate ca succesiuni de propoziții și

(2) că unitățile de sens atribuite propozițiilor sunt judecăți, care constau dintr-un predicat și un număr de argumente care ar putea avea diferite roluri (cazuale). Astfel, un prim aspect al analizei semantice de discurs e investigarea modului în care succesiunile de propoziții dintr-un discurs sunt legate cu succesiuni de judecăți ce stau la baza lor și cum sensul acestor succesiuni este o funcție a sensului propozițiilor sau judecăților constituente. Acest nivel de analiză se efectuează asupra a ceea ce van Dijk numește coerență locală. La acest nivel, se urmăresc structurile temă-remă, datum-novum, temă-comentariu, co-referința, anafora, pronumele posesive etc., care apar în fraze diferite. Pentru van Dijk, discursul e perceput atât ca serie de acte de vorbire, cât și ca act de vorbire global, și poate finalizat, la acest nivel trans – frastic, cu ajutorul unei metode ce presupune combinarea teoriei actelor de vorbire, pragmaticii griceene, lingvisticii funcțional-sistemice etc.

 În același timp, discursul nu poate fi redus doar la o succesiune de fraze și la sensul acestora, luat în parte. Înțelegerea discursului, pentru van Dijk, nu se poate reduce la înțelegerea sensului fiecărei expresii, deși sensul discursului este o funcție a sensului fiecărei expresii pe care o conține. Astfel, se propune și noțiunea de coerență globală – la nivelul unei secvențe discursive mai ample sau al unui text întreg. Noțiunile precum temă sau  subiect sunt reconstituite ca macrostructuri semantice, care formează coerența globală a discursului, explicând ce este relevant și important în informația semantică din discurs. Putem vorbi, în acest sens, despre tema unui paragraf, a unei secțiuni sau a unui text, atunci când conectăm secvențele textuale la un nivel mai abstract și general – reducându-le la ceea ce van Dijk numește macropropoziții sau latitluri pentru o secvență textuală. Conform lui, textele pot fi rezumate doar datorită acestei capacități de a fi reduse la macrostructuri. Concepția poate servi la determinarea mai exactă a temei unui text sau a unei secvențe textuale și poate fi pusă la baza unei practici de analiză semantică de discurs. Tot predominant semantică este analiza discursului în varianta propusă de lingvistul american Wallace Chafe. Pentru el, discursul reprezintă un "flux de sunete" determinat de un"flux de gânduri". Una dintre forțele ce determină avansarea acestui flux de gânduri e prezența temelor discursive. Tema este un agregat  coerent  de gânduri  introdus de  un participant  la conversație,  dezvoltat fie de acel participant, fie de altul, fie de câțiva participanți împreună, apoi încheiat în mod explicit sau lăsat săse estompeze. Temele pot avea elemente active – cele despre care se vorbește la momentul prezent – semiactive (legate cu cele active și care pot fi activate la un moment ulterior în discurs) și inactive. Una dintre sarcinile pe care și le propune analistul e examinarea temelor discursive, a modului în care sunt dezvoltate acestea (inclusiv prin interacțiunea participanților – strategiile conversaționale de dezvoltare a unei anumite teme – și aici se implică și elemente de pragmatică), a strategiilor de interacțiune verbală (elemente de analiza conversației) etc.

Prima etapă în analiza discursului o reprezintă "ascultarea unei înregistrări a unei conversații pentru a identifica temele, segmentele de discurs în care unul sau mai mulți vorbitori vorbesc despre același lucru". În general, temele identificate sunt încadrate în "supra-teme" mai generale. După ce a fost identificată secvența supusă analizei, analistul descrie modul în care este prezentată și dezvoltată tema – adică schema de prezentare a ei. Vom examina analiza schematică în paragraful dedicat abordărilor sintactice. O abordare a analizei discursului  mai apropiată de filosofie, dar păstrând referințele lingvistice de la care se pornește pentru analiză, presupune evidențierea și examinarea "armăturii conceptuale" a unui text – a conceptelor fundamentale prezente în el și a relațiilor dintre acestea(o întreprindere destul de apropiată de analiza tematică) – precum și a "structurii narative" a textului, a organizării lui sintactice, a ordinii în care sunt fixate diferite secvențe. Un aspect important al acestei analize este și examinarea presupozițiilor care stau la baza textului; dacă folosim, precum structuraliștii, metafora rețelei . Presupozițiile sunt cele care fixează într-o anumită poziție ochiurile acesteia

Abordări sintactice și schematice în analiza discursului

Abordările sintactice în analiza discursului sunt, în mare măsură, apropiate de lingvistica textului. În această categorie ar intra, de exemplu, analiza narațiunii, în varianta practicată de W.Labov. Acesta studia, în anii '60, narațiunile orale. Conform studiului pe care l-a publicat împreună cu Waletzky (1967), secvențele narative pot fi divizate în propoziții referențiale (care se referă la un anumit eveniment) și propoziții evaluative (care exprimă reacția la un anumit eveniment). O narațiune conține, prin definiție, minimum două propoziții referențiale. Ordinea lor nu poate fi schimbată, pentru că, în acest caz, s-ar schimba narațiunea însăși și ordinea ei temporală. Conform autorilor, există 6 etape fundamentale ale narațiunilor orale:

1. Rezumatul

2. Orientarea

3. Complicarea acțiunii

4. Evaluarea

5. Rezultatul sau finalul

6. Reluarea.

Studiile lui Labov urmăresc relația reciprocă a acestor secvențe, structurile semantice invariante, alterarea sintaxei etc. Sub aspect metodologic, Labov a procedat în felul următor: și-a invitat subiecții, le-a înregistrat narațiunile, a transcris înregistrările apoi a lucrat cu transcrierile. E, în general, abordarea dominantă în etnometodologie, analiza conversației, sociologie etc. Tot cu segmentarea textelor se ocupă și analiștii care aplică unul dintre sistemele propuse de van Dijk. Pentru el, există două tipuri fundamentale de "scheme textuale": schemele argumentative și schemele narative. Textele narative, conform lui van Dijk, sunt compuse dinepisoade, iar episoadele, la rândul lor, din secvențe referențiale și secvențe evaluative, încadrate, ca și în abordarea lui Labov, de o "orientare" și o "reluare" în care se explică relevanța evenimentului respectiv pentru locutor sau pentru auditor. În aceeași categorie a analizei sintactice a discursului se încadrează și primele studii ale lui W. Chafe în domeniul discursului ("analiza schematică"). Conform lui, atunci când o persoană începe să elaboreze o narațiune, ea pornește de la o impresie globală care, ca atare, nu ar putea fi formulată decât în fraze foarte vagi și rezumative (analoge cu "macro-structurile"  despre  care  vorbește van Dijk.  Prima etapă a elaborării discursului este,  după Chafe,  segmentarea  acestei impresii  globale/aminordonate într-o succesiune logică/temporală și care, în general, se referă la un singur eveniment (în acest sens, ele ar fi analoage cu "episoadele" în terminologia lui van Dijk). Acest proces de segmentare continuă până la determinarea unor unități mai comode – frazele – în care actanților li se conferă roluri semantice concrete (aici Chafe se bazează pe frame semantics și pe case grammar , în varianta Fillmore). 

Ultima etapă a segmentării, este alegerea cuvintelor – categorizarea efectivă a informației. În acest sens, sarcina unui analist pus în fața unui text concret este de a determina elementele în care a fost segmentat textul, la toate cele 3 etape, a examina relațiile reciproce ale acestor segmente și funcțiile fiecăruia. Alte abordări de factură sintactică pornesc de la segmente care aparțin ultimelor 2 etape identificate de Chafe – elementele de bază din care se compune textul – și le analizează "de jos în sus", de la elementele de bază la structuri mai abstracte, precum ar fi temele sau macro – structurile. Studiile de acest gen sunt inspirate, în mare măsură, de tradiția lingvisticii funcționale pragheze. O altă influență asupra acestei  abordări  sunt  studiile  lui M.A.K. Halliday, fondatorul gramaticii sistemic – funcționale. Halliday pune accentul pe studiul limbajului așa cum apare acesta  în viața  cotidiană  și  pe  funcțiile  ideațională,  interpersonală  și textuală a diferitelor elemente lingvistice. Acest tip de studiu se ocupă de analiza coeziunii manifestată prin co-ocurență, progresie tematică (succesiunea temă/remă; aici tema este concepută la nivelul frazei, nu ca "temă discursivă" în varianta lui Chafe sau a lui van Dijk), asignarea de funcții diferitor propoziții ce intră în componența textului analizat. Această tradiție se manifestă și în varianta de analiză a discursului propusă de Raphael Salkie în excelentul său manual  Discourse and Text Analysis (1995). El sugerează că analiza discursului ar trebui să se ocupe în primul rând de analiza coeziunii lexicale, analiza anaforelor, co-referințelor, deicticelor, apoi de analiza organizării textului, la nivelul schemei textuale, într-o progresie organică și continuă. Unele elemente ale abordării de acest tip au fost preluate și de lingvistica bazată pe corpus. Reprezentanții acestui curent în lingvistică analizează, cu ajutorul calculatoarelor, utilizarea diferitor sintagme în corpusuri ample de texte și generalizează privind utilizarea comună a sintagmelor respective. Tradiția care se ocupă de atribuirea de funcții diferitelor elemente textuale își are unul dintre cei mai influenți reprezentanți în M. Coulthard și J. Sinclair, fondatorii Școlii de analiză a discursului de la Birmingham. Combinând abordarea analizei discursului cu cea a analizei conversației, Coulthard, Sinclair și discipolii lor atribuie diferitelor elemente textuale (pe care le tiri în secvențe, numesc "mișcări", cu un termen preluat de la L. Wittgenstein, care vorbea despre "mișcări în jocurile de limbaj"; funcții  precum  cauză/consecință,  specificare/ generalizare etc. (pentru o tipologizare extinsă).

Unul dintre subiectele studiate în profunzime de Școala de la Birmingham este discursul didactic. Studiind transcrierile înregistrărilor de lecții, grupul de la Birmingham a observat că ele sunt caracterizate, în mare măsură, printr-o succesiune tipizată de mișcări: inițiere (de obicei printr-o întrebare din partea profesorului) – răspuns (din partea elevului) – comentariu ("follow-up", en.continuare, din partea profesorului). Ulterior, au fost studiate diferite tipuri și forme ale acestor mișcări și efectul lor asupra calității învățării, atmosferei din sala de clasă, implicării elevilor etc. O abordare cu unele suprapuneri parțiale cu cea a Școlii de la Birmingham, dar cu scopuri diferite, este Rhetorical Structure Theory (teoria structurii retorice, abreviat RST), elaborată de o echipă condusă de Bill Mann. În principiu, scopul pe care și-l propune RST este de a atribui câte o funcție (afirmație, dovadă, exemplu etc.) fiecărei propoziții prezente într-un text monologic scris, apoi de a marca relația dintre respectivele propoziții, în cadrul unei scheme care descrie structura semantică și sintactică a textului. Această abordare are unele aplicări în rezumarea computerizată a textului, predarea scrierii și lecturii critice etc. În principiu, aceste abordări care divizează textul în elemente componente pentru a-i determina schema după care a fost construit sau în raport cu care poate fi interpretat cel mai eficient își are o sursă de inspirație și un termen de comparație în tradiția retorică.

Retorica religioasă medievală, de exemplu, recomanda elaborarea predicii în conformitate cu schema temă – protemă – expunere – exemplu – perorație – încheiere, care a venit să înlocuiască structura discursului retoricii clasice, compusă din exordiu, narațiune, demonstrație, respingere și perorație. Or, o structură schematică de acest gen are destul de multe în comun cu analiza  schematică  în cadrul studiilor discursului;  diferența  fundamentală  ar fi că analiza discursului, în această privință,  este predominant  descriptivă,  iar  tradiția  retorică  este predominant normativă; analiza discursului ca analiză schematică are scopuri teoretice, iar  retorica este percepută fie ca artă de a convinge (retorica antică clasică) fie ca artă de a vorbi bine (retorica târzie); analiza discursului în această variantă se ocupă, în principiu, de sintaxa discursivă (relația reciprocă a diferitelor secvențe discursive) în timp ce retorica pornește de la principii și obiective care fac, astăzi, obiectul de studiu al pragmaticii.

Una dintre abordările în analiza discursului care au o apropiere deosebită de retorică este analiza genurilor. Una dintre primele lucrări în acest domeniu este cea a lui M. Bahtin, Problema genurilor vorbirii. Michel Foucault, în perioada sa arheologică, a examinat și el diferite genuri discursive și efectul acestora în crearea diferitelor științe și concepții despre om. Alți autori se concentrează asupra practicilor acceptate într-o anumită comunitate de discurs. Un exemplu deseori citat este cel al discursului științific. Autorii unui articol, atunci când doresc să-l publice, încearcă să se integreze în comunitatea de discurs a cercetătorilor care activează într-un anumit domeniu. Dacă articolul respectiv nu va corespunde tiparelor discursive acceptate de comunitate, atunci el nu va fi luat în serios sau publicarea lui va fi respinsă. Deseori, aceste norme discursive ce reglementează ce se face și ce nu într-un anumit domeniu nici nu sunt explicitate, fiind considerate de la sine înțelese. Avansarea unui nou cercetător poate fi considerată analogă cu acceptarea progresivă de către comunitatea de discurs în cauză și cu asimilarea principiilor de construcție a unui text științific acceptabil. În mod analog funcționează lucrurile, de exemplu, și în cazul discursului didactic; un profesor tânăr comunică cu studenții într-un  alt mod și la alte niveluri decât  unul  experimentat. Implicarea în mediul academic, presupune,  astfel, asumarea unui anumit tip de discurs și asimilarea regulilor acestuia. Un studiu bazat pe analiza genurilor pornește, în general, de la definirea discursului ca ansamblu de texte reciproc relevante cu legături reciproce și încearcă să determine care sunt trăsăturile comune și ce face ca un text să fie acceptabil pentru o anumită comunitate de discurs. În cazul în care se pornește de le definiția foucauldiană ca "grup individualizabil de enunțuri", sarcinile analizei par a fi similare. Acest gen de studii este destul de apropiat de retorică și poate servi și pentru predare a scrierii – atât în varianta scrierii academice, cât și a celei creatoare. În același timp, este domeniul/ abordarea din cadrul analizei discursului cea mai apropiată de teoria literară, dar  păstrând o serie de aspecte pur lingvistice – examinarea modului în care anumite particularități ale discursului se actualizează în planul expresiei

.

Abordări pragmatice și interdisciplinare în analiza discursului

Abordările bazate pe pragmatică derivă, în mare măsură, din filosofia limbajului obișnuit, în tradiția lui Ludwig Wittgenstein, J. L. Austin sau H.P. Grice. Intuiția fundamentală a acestor filosofi a fost că limbajul nu este pur și simplu referențial, nu doar reflectă/descrie realitatea, ci, de fiecare dată, este utilizat într-un anumit context, în cadrul unei "forme de viață". În tradiția wittgensteiniană, limbajul pus în context și condițiile de utilizare a lui poartă numele de "joc delimbaj".J. L. Austin a stat la baza teoriei actelor de vorbire. Conform lui, limbajul trebuie să fie privit nu atât ca set de propoziții abstracte și a-contextuale, cât ca activitate. În cadrul unui act de vorbire, Austin distinge aspectul locuționar (faptul de a vorbi/a te referi la ceva), aspectuli locuționar (ceea ce faci în spunerea a ceva) și aspectul perlocuționar (ceea ce faci  prin spunerea a ceva). Oprindu-se mai mult asupra actelor ilocuționare (promisiune, rugăminte, ordin, îndemnetc. – Austin identifica aproape 1000 de termeni ce desemnează acte ilocuționare), Austin și discipolul său J.R. Searle au studiat condițiile de adecvare / realizare a unui act de vorbire și au propus diferite criterii de tipologizare a acestora. Metoda fundamentală a lui Austin eraexaminarea detaliată a condițiilor în care utilizăm o anumită expresie sau sintagmă. O altă tradiție în filosofia limbajului a fost cea a lui P. Grice, care a identificat o serie de principii  și reguli  care sunt respectate de la sine într-o comunicare. Principiul general este așa-zisul  principiu  al cooperării, formulat ca "fă-ți contribuția la conversație așa cum o solicită, la etapa la care apare, scopul sau direcția acceptată a schimbului verbal la care participi". Principiul cooperării este particularizat în maximele conversaționale, grupate în 4 categorii:

I. cantitate:

1) fă-ți contribuția atât de informativă pe cât e necesar 

2) nu-ți fă contribuția mai informativă decât e necesar

 II. calitate:supermaximă: încearcă să-ți faci contribuția una adevărată

1) nu spune lucruri despre care știi că sunt false

2) nu spune lucruri pentru care îți lipsesc dovezile adecvate

III. relație:fii relevant

IV. manieră:supermaximă: fii clar 

1) evită obscuritatea în exprimare

2) evită ambiguitatea

3) fii scurt (evită prolixitatea inutilă)

4) fii ordonat

Conform lui Grice, aceste principii sunt, în general, respectate în interacțiunea conversațională obișnuită. Totuși, există cazuri în care aceste maxime sunt încălcate flagrant și intenționat – de exemplu, atunci când îi spui cuiva "ești o dulceață" (afirmație în mod evident falsă – o ființă umană nu poate fi dulceață). În aceste cazuri, intenția este nu atât de a face o afirmație, cât de a sugera ceva, prin încălcarea intenționată a uneia dintre maxime. Grice numește aceasta "implicatură conversațională".Realizările în domeniul filosofiei limbajului au fost, ulterior, preluate de lingviștiispecializați în analiza discursului, generând ceea ce a fost numit pragmatică lingvistică. Pentru reprezentanții filosofiei limbajului cotidian, sensul unui enunț se suprapune peste intenția lui comunicativă; atunci când limbajul e studiat de un lingvist specializat în domeniul discursului, e studiat, de fapt, același aspect și se stabilesc legături între intenția comunicativă și expresia ei lingvistică. În acest sens, Widdowson definește discursul în modul următor: "ne putem referi la acest complex de intenții comunicative ca la discursul ce stă la baza textului și îi motivează producerea în primul rând". Astfel, analiza discursului este disociată de analiza textuală; în sarcina analizei textuale ar intra analiza co-ocurențelor, a schemelor de organizare textuală, a temelor – adică, în mare, aspectele sintactice și semantice – iar analiza discursului ar fi esențialmente pragmatică și ar examina, pe urmele analizei textuale, intenția cu care a fost introdusă  o anumită  temă,  modul  în  care  organizarea  textuală  reflectă  intențiile  autorului,negocierea sensului etc. Acesta și era programul pe care îl fixa pentru analiza discursului, la începuturile dezvoltării ei, W. Labov .

Ordinele și refuzurile sunt acțiuni; declarativele, interogativele, imperativele, sunt categorii lingvistice – lucruri care sunt spuse, mai curând decât lucruri care sunt făcute. Regulile de care avem nevoie vor arăta cum se fac lucruri cu ajutorul cuvintelor și cum aceste enunțuri suntinterpretate ca acțiuni: cu alte cuvinte, stabilind legături între ceea ce se face și ceea ce se spune și între ceea ce se spune și ceea ce se face. Acest domeniu al lingvisticii poate fi numit 'analiza discursului', dar încă nu e bine cunoscut sau dezvoltat. Teoria lingvistică nu este încă

suficient de bogată pentru a elabora asemenea reguli, pentru că trebuie luate în calcul și categorii sociologice, non-lingvistice, precum rolurile, drepturile și obligațiile. Micul progres făcut în acest domeniu e opera sociologilor și filosofilor care cercetează informal regulile de tip I care stau în spatele comportamentului cotidian "comun". Prin "filosofi", Labov se referea la  reprezentanții  filosofiei limbajului obișnuit; prin"sociologi", îi avea în vedere pe reprezentanții analizei conversației. Analiza conversației își are rădăcina în etnometodologie și microsociologie – aplicarea descrierilor etnografice la situațiile cotidiene, spre deosebire de etnografia "clasică", care se axa pe societăți diferite de cea a cercetătorului. Una dintre cele mai mari influențe asupra analizei conversației, în varianta ei actuală, a avut-o sociologii Erving Goffman și Harold Garfinkel. Garfinkel și Goffman au fost printre primii sociologi care au observat atent interacțiunea socială în medii concrete, stabilind legătura dintre contextul comunicării, rolurile participanților, structura și conținutul comunicării verbale dintre aceștia, fără a beneficia de avantajele pe care le oferă tehnica modernă. Odată cu răspândirea generalizată a aparatelor de înregistrare a sunetului, o serie de sociologi, printre care Harvey Sacks, au început să analizeze conversațiile cotidiene, pentru a determina structura interacțiunii verbale a participanților. Grupul lor se situa polemic în raport cu curentele dominante pe atunci în lingvistică, care studiau limba mai curând ca entitate abstractă,sistem de semne și reguli, afirmând că o conversație cotidiană este prea haotică pentru a finalizată eficient. Cercetările lui Sacks au demonstrat că nu este așa. Conform lui, participanții la o conversație își negociază momentul în care să intervină cu o replică în baza unor reguli și principii care pot fi deduse din studiul efectiv al transcrierii unei conversații. Una dintre primele asumpții metodologice ale lui Sacks și ale colegilor și discipolilor săi este că vorbirea se manifestă prin structuri ordonate și secvențiale, și că "luarea cuvântului" este în egală măsură influențată de context și influențează contextul. Sacks a început cu analiza unor conversații telefonice înregistrate și a elaborat un sistem  de transcriere  care să permită  observarea momentelor exacte de trecere de la un vorbitor la altul. Sacks și colaboratorii săi au determinat că, în majoritatea cazurilor, trecerea de la un vorbitor la altul se realizează cu câteva secundeînainte de încheierea replicii primului vorbitor și că, tot în majoritatea cazurilor, replicilesuccesive sunt legate în secvențe. Analiștii au încercat să caracterizeze aceste secvențe sub aspect funcțional și structural. Practica analizei conversației a permis caracterizarea conversațiilor cotidiene și este în continuare utilizată în sociologie, psihologie, lingvistică, în calitate de abordare metodologică cu un minimum de presupoziții teoretice, adecvată pentru descrierea detaliată a ceea ce se întâmplă într-o conversație. O variantă de analiză a discursului influențată de pragmatică și de analiza discursului este utilizată și în sociologie, mai ales în curentele influențate de construcționismul social. Conform reprezentanților acestei tendințe, orice interpretare a realității, orice conferire de sens unui anumit fenomen, este "construită" prin interacțiunea socială și realizată cu mijloace discursive. O asemenea analiză ar examina câteva texte care se referă la același fenomen și ar evidenția asemănările și diferențele dintre ele. De exemplu, o inundație va fi interpretată, de o grupare religioasă, ca pedeapsă a lui Dumnezeu iar de un partid de opoziție ca eșec al guvernării de a lua măsuri preventive. Un analist va examina discursurile comunităților/grupurilor respective ca și "porți" spre viziunile întreținute de ele și expresii ale unui anumit mod de interpretare, construire și tematizare a unei realități. Pentru cei care practică acest gen de analiză, discursul ne este perceput do ar ca instrument de descriere a realității, ci și de construire a ei; practicile discursive sunt influențate de și au influență asupra unor practici sociale. O analiză de acest tip are multe în comun/se poate transforma în "analiză critică a discursului" (ACD). ACD se poziționează polemic față de ceea ce reprezentanții ei numesc "eroarea descriptivistă". Pornind de la construcționismul social, pragmatică, retorică și teoria critică, analiștii influențați de ACD își propun nu doar să descrie ce se întâmplă într-un text/discurs, ci și să detecteze urmele de ideologie prezente în el, practicile sociale în care se integrează și pe care le influențează. O asemenea analiză pornește de la definirea discursului într-o manieră foucauldiană, ca gen instituționalizat, mod de a gândi și a vorbi, iar autorii sunt percepuți nu atât ca indivizi careutilizează limbajul într-un  anumit context, ci ca purtători ai unui anumit tip de discurs. Discursurile respective sunt strâns legate de anumite valori și reprezentări ideologice, iar limbajul e perceput ca instrument prin care ideologia în cauză este impusă asupra receptorului – deci, instrument al puterii. Un analist influențat de ACD va examina, astfel, nu atât modul concret în care e utilizat limbajul, ci semnificația ideologică a diferitelor elemente lexicale și gramaticale. De obicei,analiștii de acest tip au convingeri politice de stânga și analizează modul în care limbajul utilizat de anumite grupuri sociale, în primul rând de reprezentanții puterii politice, ascunde urme de xenofobie, rasism, ostracizare a unor grupuri sociale etc. Deseori, ACD este utilizată și de activiștii grupurilor marginalizate. O variantă care pornește de la unele presupoziții similare, dar este mai moderată sub aspect politic este "critical language awareness" (atenția critică față de limbaj), predată la nivel de liceu și universitate în spațiul anglo-saxon.  O analiză de acest tip pornește de la examinarea contextului retoric în care e produs un anumit text – un articol de ziar, de exemplu. Se identifică destinatarii lui potențiali, "vocea auctorială", în numele cui vorbește această voce, interesele cărui grup social le reprezintă, momentele în care re prezent un limbaj colorat afectiv la adresa minorităților, ce gen de alegeri lexicale și gramaticale e asociat cu referința la diverse grupuri, ce perspective sunt minimalizate, ce  discursuri alternative ar mai fi fost posibile etc. 

O altă variantă de analiză a discursului care depășește interesele pur descriptive pornește și ea de la presupozițiile construcționismului social dar, în general, nu urmărește vreo agendă politică,  deși e utilizată, uneori, ca element în analiza critică a discursului. Mă refer la analiza privind construcția identității. Conform constructivismului social, identitățile sunt construite cu mijloace discursive–  pentru că discursul este cel care oferă sens unui anumit comportament.  Analiza construcției identității examinează limbajul asociat diferitelor grupuri, trăsăturile comune ale discursului reprezentanților grupului respectiv, temele/ideile/conceptele cu care e asociată, de obicei, referința la un anumit grup, fie cel propriu, cu care se identifică purtătorul discursului analizat,fie la unul considerat diferit. În general, în acest tip de analiză se includ și considerații sintactice și pragmatice, pe lângă cele semantice. În majoritatea cazurilor, analiștii de acest tip nu examinează doar texte pre-existente și conversații înregistrate anterior, ci realizează și interviuri cu membrii grupului social studiat. Interviurile sunt apoi transcrise conform unor norme, de transcriere, care variază în dependență de școală. După transcriere, în general, se procedează în conformitate cu tehnicile analizei semantice a discursului: se caută teme comune în intervențiile mai multor participanți, se marchează contradicțiile interne, se examinează limbajul specific grupului etc.

De exemplu, în studiile subculturilor se detașează ușor teme precum alteritatea,  excluderea,  normalitatea, dorința de a te individualiza, e bine să fii diferit etc. Uneori, analiza de discurs de acest tip, bazată pe interviuri, se utilizează și în psihologie șiîn științele educației, pentru a determina modul în care, de exemplu, un pacient își interpretează afecțiunea sau un elev  experiența educativă la o disciplină concretă. În general, se evită întrebările care ar putea conduce persoana intervievată la un anumit răspuns, preferându-se întrebările deschise și susținerea nonverbală.

Concluzii

1. Analiza discursului reprezintă o activitate de lectură, descriere și interpretare a structurii textelor, în cadrul căreia se stabilesc legături între expresii lingvistice, pe de o parte, și intenții comunicative, teme, participanți, scheme – pe de altă parte.

2. Metodologia de analiză a discursului diferă în funcție de definirea obiectului de studiu și de intențiile cercetătorilor. De asemenea, ele sunt suficient de versatile pentru a se adapta diferitelor scopuri și programe de cercetare, precum și unor teorii cuprinse într-o gamă extrem de largă – de la construcționismul social la gramatica cognitivă.

3. În abordările de factură semantică, predomină analiza temelor și a conceptelor prezente în text, precum și a strategiilor de prezentare a temelor. Temele rezumă și unifică, la un nivel general, materialul lexical prezentat în text. În cadrul acestor abordări, se analizează schemele de organizare textuală și se atribuie o anumită funcție diferitelor secvențe textuale – fraze, episoade

4. În abordările de factură pragmatică, se stabilesc legături între expresii și intenții comunicative.

5. Abordările descriptiviste încearcă să formuleze o descriere a structurii textuale;

6. Abordările critice încearcă să detecteze urmele de ideologie prezente în text. Trecerea de la un pol la celălalt este asigurată de pragmatica discursivă, care nu este nici pur descriptivă, nici critică ideologică

7. Abordările interdisciplinare preiau elemente din diferite tipuri de analiză a discursului, pe care le nuanțează în funcție de disciplina de proveniență a cercetătorului.

8. Discursul formează obiectul de studiu al tuturor disciplinelor socio-umane; astfel, cercetători  aparținând  tuturor disciplinelor socio-umane pot utiliza în mod profitabil instrumentele de lucru, modelele și teoriile furnizate de analiza discursului

Referințe bibliografice

Baraldi, C. (2009). Dialogue in Intercultural Communities. Amsterdam: John Benjamins

Publishing Company.

Beaugrande, R.A, Dressler, W. (1981). Introduction to Text Linguistics

Bhatia, V. (2004).Worlds of Written Discourse: A Genre-Based View. London: Continuum

Chafe, W. (1975) Some Thoughts on Schemata

Chafe, W. (2001). The Analysis of Discourse Flow.Schiffrin, D., Tannen, D., Hamilton, H.E. (coord.), The Handbook of Discourse Analysis. Oxford: Blackwell.

Coulthard, M. (1992).  Advances in Spoken Discourse Analysis. London: Routledge.

Davies, A., Elder, C. (2004). Handbook of Applied Linguistics.Oxford: Blackwell.

Van Dijk, Teun. (1985).Semantic Discourse Analysis

Dolon, R., Todoli, J. (2008). Analysing Identities in Discourse. Amsterdam: John Benjamins Publishing Company.

Drout, M. (2006). A Way With Words: Writing, Rhetoric, Persuasion

Rovența-Frumușani, D. (2005). Analiza discursului: ipoteze și ipostaze. București: Tritonic

Fairclough, N. (1999)Global Capitalism and Critical Language Awareness

. Henning, J. (2008).The Art of Discussion Based Teaching Opening Up Conversation in the Classroom.New York: Routledge.

Janks, H. (1997).Critical Discourse Analysis as a Research Tool 

Jaworski, A.; Coupland, N. (coord.), (1999).The Discourse Reader. London: Routledge.

Jorgensen, M., Phillips J. (2002). Discourse Analysis as Theory and Method . London: Sage.Johnstone, B. (2008). Discourse Analysis. Oxford: Blackwell.

Labov, W., Waletzky, J. (1967). În: Helm, J. Essays on he Verbal and Visual Arts. Seattle: University of Washington Press

Mann, W., Thompson, S. (1988) Rhetorical Structure Theory: Towards a Functional Theoryof Text Organization.

Martin, É. (1995).Thème d'étude, étude de thème în Rastier, F.  L'Analyse  thématique  desdonnées textuelles : l'exemple des sentiments. Paris : Didier.

Mills, S. (1997) Discourse. London: Routledge Renouf, A., Kehoe, A. (coord.). (2009) Corpus Linguistics: Refinements and Reasessments. Amsterdam: Rodopi

Salkie, R. (1995) Text and Discourse Analysis. London: Routledge

Wallace, C. (1995)  Reading With a Suspicious Eye:  Critical Reading  in the Foreign  Language Classroom

Widdowson, H. G. (2007). Discourse Analysis. Oxford: Oxford University Press

Wittgenstein, L. (2004).Cercetări filozofice,București: Humanitas.

Woofit, R. (2005).Conversation Analysis and Discourse Analysis: A Comparative and Critical Introduction. London: Sage.

Bibliografie

Aristotel – Retorica, ediție bilingvă, traducere, studiu introductiv și index de Maria-Cristina

Andrieș, note și comentarii de Ștefan-Sebastian Maftei, București, Editura Iri, Colecția

Cogito, 2004.

Defradas, Jean – Literatura elină, traducere de Ileana Vulpescu, introducere, antologie și note de Adelina Piatkowski, București, Editura Tineretului, 1960.

Florescu, Vasile – Retorica și neoretorica, București, Editura Academiei RSR, 1973.

Homer – Iliada, în românește de G. Murnu, București, Editura Cartea Românească, f.a.

Laertios, Diogenes – Despre viețile și doctrinele filozofilor, vol. I-II, traducere de C. I.

Balmuș, comentarii de Aram M. Frenkian, prefață și notă biografică de Adelina Piatkowski, ediție îngrijită de Ion Acsan și Adelina Piatkowski, București, Editura Minerva, Colecția Biblioteca pentru toți, 1997.

Eugeniu NISTOR – Geneza retoricii în Grecia antică și manifestările ei în etapa pre-aristotelică

Platon – Dialoguri, traducere de Cezar Papacostea, București, Editura Iri, Colecția Cogito, 1998.

Vlăduțescu, Gheorghe – Filosofia în Grecia veche, București, Editura Albatros, 1984.

Xenofon – Amintiri despre Socrate, traducere, note și postfață de Grigore Tănăsescu,

Editura Hyperion, 1990

CAPITOLUL 2

INFORMAREA SI MANIPULAREA PRIN MIJLOACE DE

COMUNICARE TIP SOCIAL MEDIA

Noțiuni conceptuale adiacente manipulării

Conform accepțiunii generale, manipularea reprezintă acțiunea de a determina un actor social (persoană, grup, colectivitate etc.) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului, iar nu cu interesele sale, prin utilizarea unor tehnici ca persuasiunea, care distorsionează intenționat adevărul, lăsând impresia libertății de gândire și decizie.

Spre deosebire de influența de tipul convingerii raționale, prin manipulare nu se urmărește înțelegerea mai profundă a situației, ci inculcarea unei înțelegeri convenabile, recurgându-se la inducerea în eroare cu argumente falsificate, cât și la apelul palierelor emoționale sau non-raționale. În cazul manipulării, intențiile reale ale celui care transmite mesajul rămân insesizabile celui manipulat.

Înainte de a porni demersul analitic al conceptului de manipulare și al diverselor forme de manifestare a acestuia, este necesară definirea uneia dintre noțiunile fundamentale ale comunicării pe care se întemeiază apariția și dezvoltarea manipulării ca domeniu distinct de studiu interdisciplinar. Astfel, informarea se poate defini ca procesul de transmitere a conținutului unui mesaj dinspre un emițător individual sau colectiv înspre un receptor individual sau colectiv prin care se sporește nivelul acestuia de cunoaștere asupra unor obiecte, procese, fenomene sau acțiuni sociale.După cum am văzut, scopul oricărui act comunicațional este de a transmite informație.

Corelativ informării, informația este, în accepțiunea lui Umberto Ecco, cantitatea de noutate ce poate fi transmisă prin comunicare, fie că e deținută implicit de către o sursă, fie că e generată de un sistem de decodificare și reprezintă o variabilă direct cuantificabilă a acestui proces. Astfel, pot fi identificate cinci tipuri de informație (în funcție de localizarea, în cadrul tripletelor semnal-semn-mesaj sau emițător-mesaj-receptor, a consistenței informaționale ):

informația deținută de sursă – ceea ce emite sursa în plus față de ceea ce cunoaște receptorul;

informația generată de sistemul de codificare – plusul de informație datorat tratarii în cheia proprie emițătorului a unor evenimente cunoscute atât de receptor cât și de emițător;

informația transmisă mecanic – prezența mesajului ca atare prin prezența implicită a mesajului;

informația datorată traducerii în semne a unui semnal (eveniment);

informația nulă – redundantă.

Din această clasificare putem identifica faptul că primele patru forme pot fi manipulate, iar încărcătura informativă poate fi “gestionată”, în mod premeditat, de către emițător. Codurile pot fi exprimate prin limbaj natural, limbaj non-verbal, simboluri concrete și simboluri abstracte. Combinarea acestor coduri conduce la crearea unui nivel metacomunicativ care poate să decontextualizeze mesajul în sensul dorit de sursa de emisie. De asemenea, codificarea polisemantică a unui mesaj, în sensul unei multitudini de semnificații imanente a enunțului, poate genera o diversitate de opinii ce se va răsfrânge într-o diversitate de atitudini care poate merge de la adeziune până la refractarism, ducând la o tensionare a relațiilor intrapersonală a celor care primesc mesajul.

În continuare, propunem o delimitare conceptuală a principalelor instrumente cu care se operează în literatura de specialitate care abordează acest domeniu. În acest sens, un autor sugerează o metodă de a distinge între demonstrație, argumentare și persuasiune.

În accepțiunea sa, demonstrația constă într-un discurs strict științific și strict rațional, cu premise și concluzii incontestabile; câmpul de acțiune este în aria științelor exacte; receptorul presupus este unul „ideal”, perfect neglijabil; obiectivul ei este să probeze inconturnabil adevărul ipotezei avansate; trebuie, prin urmare să opereze delimitarea netă între adevărat și fals.

Argumentarea presupune un demers de ordin preponderent rațional prin care se urmărește validarea unei ipoteze avansate; ipotezele și concluzia nu vor fi incontestabile, dar vor fi justificate și justificabile; receptorul prevăzut este unul „universal”, impersonalizat în măsură maximă; obiectivul este acela de a justifica o ipoteză, de a proba valabilitatea rațională a acesteia; temeiurile acestui discurs sunt, în general, de ordin axiologic. Astfel de discursuri nu vor ajunge la concluzii incontestabile, dar vor putea convinge dacă argumentația este solidă.

Persuasiunea se concretizează printr-un discurs construit premeditat pe două planuri: rațional și emoțional; va fi asumată astfel includerea contextului și a receptorului ca factori constitutivi ai discursului. În consecință, discursul are un pronunțat caracter dialogic, impus de orientarea spre receptor și de principiul cooperării; receptorul este unul „particular”, caracteristicile îi sunt identificate și condiționează decisiv elaborarea discursului. Obiectivul este acela de a genera o atitudine favorabilă a receptorului în raport cu ipoteza avansată, de a îndemna spre un comportament prevăzut ca dezirabil de către emițător și asumat ca dezirabil de către receptor.

Asupra necesității de a delimita din punctul de vedere conceptual argumentarea de manipulare s-a pronunțat, în detaliu, psihologul francez Philippe Bretton, indicând implicit faptul că o astfel de delimitare nu este încă stabilită. În viziunea sa, argumentarea este perfect echivalentă cu persuasiunea.

În ceea ce privește caracteristicile persuasiunii, în cercetările sale, Cristian Radu a identificat o serie de aspecte definitorii pentru acest instrument. Astfel, în cazul persuasiunii, acțiunea de convingere se desfășoară înăuntrul unui act autentic de comunicare, propus de emițător și acceptat ca atare de receptor. Elaborarea mesajului mobilizează inteligența și abilitățile de comunicator ale emițătorului, iar mesajul este generat de intenția acestuia de a propune și a promova înaintea receptorului o idee/opinie/ atitudine.

Obiectivul persuasiunii este acela de a genera o atitudine favorabilă a receptorului în raport

cu ipoteza avansată, de a îndemna spre un comportament prevăzut ca dezirabil de către emițător și asumat ca dezirabil de către receptor. Astfel, gradul de relativitate al premiselor și, deopotrivă, al concluziei este mai ridicat decât în cazul argumentării, chiar dacă intențiile emițătorului sunt transparente, cuprinse explicit sau implicit în interiorul mesajului.

În ceea ce privește mesajul, acesta este structurat în mod deliberat pe două planuri: planul rațional, care conține ipoteza avansată și informațiile (argumentele) de ordin rațional care o sprijină și planul emoțional, care cuprinde toate elementele verbale sau nonverbale care contribuie la cizelarea relației cu receptorul, potențează coooperarea dintre parteneri și eficientizează comunicarea. În acest sens, rezultatul persuasiunii este în beneficiul ambelor părți implicate. Împărțirea beneficiului este uneori evidentă, ca în cazul unui mesaj publicitar care promovează un produs de calitate la un preț rezonabil: evident, atât producătorul, cât și consumatorul vor fi mulțumiți. Alteori însă, beneficiul uneia sau alteia dintre părți este de ordin mai subtil, dar aceasta nu înseamnă că este mai puțin consistent.

Delimitarea conceptuală și clasificarea manipulării

Una dintre definițiile posibile consideră manipularea ca fiind acțiunea orientată în scopul determinării unui „actor social” (persoană, grup) să gândească și să acționeze într-un mod compatibil cu interesele inițiatorului și nu cu interesele sale. Utilizarea unor tehnici de persuasiune la nivel rațional și afectiv-emoțional este de natură să distorsioneze intenționat adevărul și să inoculeze o percepție falsă a realității, lăsând însă impresia libertății de gândire și decizie.

Manipularea apelează preponderent la nivelul psihoafectiv și, în mai mică măsură, la cel cognitiv, deosebindu-se de influență și de persuasiune prin faptul că urmărește inocularea unei înțelegeri convenabile doar emițătorului, evită interpretarea corectă și profundă a situației, printr-o serie de procedee de distragere a receptorului de la coordonatele convingerii raționale, ale argumentării și verificării informaților receptate.

În cazul manipulării, principul cooperării și al politeții sunt total ignorate: receptorul este desconsiderat în cel mai înalt grad, câtă vreme se ia ca premisă incapacitatea lui de a sesiza intențiile reale și artificiile manipulatorii ale emițătorului. Pentru reușita actului de manipulare, pasivitatea destinatarului, absența receptării critice sunt indispensabile. Termenul de manipulare este cât se poate de grăitor în privința modului în care este anihilată personalitatea receptorului. Tocmai de aceea, dacă am pus la îndoială calitatea de discurs a produsului verbal, putem să procedăm la fel cu statutul de receptor al celui căruia îi este destinat mesajul. În ultimă instanță, ne putem întreba, fără riscul de a exagera, în ce măsură manipularea este integrabilă în aria largă a comunicării.

Profesorul Philip Zimbardo, de la Universitatea Stanford, California, clasifică manipulăriile ca: mici, medii și mari, „referindu-se la amplitudinea modificărilor inițiale” . Astfel, studiul numea „manipulări mici” acele acțiuni care nu realizau schimbări majore ale situației sociale. Deși logica a urmat acest drum inițial, s-a demonstrat că amplificarea inițială nu coincide mereu cu consecințele manipulărilor. Manipulările mici obțin modificări minore ale situației sociale. În ciuda acestui fapt, ele pot avea efecte surprinzător de ample.

O tehnică bazată pe o manipulare minoră este cea denumita de specialisti "Piciorul in usa"; aceasta porneste de la ideea ca pentru a determina oamenii sa accepte o concesie majora este convenabil sa li se prezinte mai intai o cerere nesemnificativa, dar de aceasi natura, careia aproape fiecare ii va da curs, pentru ca abia apoi sa se vina cu cererea avuta in vedere de la bun inceput. Cu toate ca "Piciorul in usa" se bazeaza pe stimuli sociali minori, efectele sale pot fi extrem de puternice, uneori chiar la nivelul unei societati intregi.

O alta tehnica de manipulare este "Trantitul usii in fata". Desi total opusa ca esenta cu "Piciorul in usa", efectele sunt aceleasi. Prin aceasta tehnica oamenii sunt determinati sa accepte o anumita concesie, prezentandu-li-se in prealabil o cerere mult mai mare, de aceasi natura, care are toate sansele sa fie refuzata. Abia dupa aceea se vine cu cererea avuta in vedere de la bun inceput. Aceasta are toate sansele sa fie acceptata deoarece, prin comparatie cu solicitarea inacceptabila de dinainte, pare foarte rezonabila. Trebuie precizat insa ca asemenea tehnici pot apartine categoriei micilor manipulari, dar la fel de bine pot constitui componente ale unui sistem de manipulare la scara larga.

Manipulările medii reprezintă schimbările importante a situațiilor sociale. De asemenea, efectele pot să depășească cu mult așteptările. Răspândirea unui zvon și crearea unui manifest protestatar pot constitui un exemplu de manipulare medie. Astfel, acestea sunt: tehnicile menite sa induca sentimentul de supunere fata de autoriati sau, dimpotriva, sa declanseze revolte puternice; tehnicile prin care se urmareste dezumanizarea victimelor sau dezindividualizarea atacatorilor, in vederea incurajarii spiritului agresiv. Aceste tehnici pot intra in categoria manipularilor medii datorita faptului ca, desi sunt relativ simple, efectele lor depasesc orice asteptari. 

In principal, tehnicile de dezumanizare a inamicului se utilizeaza pentru a face posibila atacarea acestuia fara ezitari si fara remuscari din partea executantilor. Concret, metodele utilizate in propaganda de dezumanizare a inamicului constau in impunere prin mass-media a unor caricaturi oribile, a unor sloganuri agresive, a unor materiale de presa falsificate, in care inamicii sunt prezentati drept niste fiinte lipsite de orice conotatie omeneasca.

Dezindividualizarea este o tehnica mult mai simpla, dar cu efecte la fel de socante. In termenii psihologiei sociale, dezindividualizarea este definita ca un sentiment al pierderii in anonimat. Eliberarea de sub constrangerile inerente impuse de un comportament normal si corect in societate, eliberare obtinuta prin aceasta cufundare in anonimat, conduce la o crestere a agresivitatii, a manifestarilor deviante. Pierderea sentimentului identitatii are rolul de a creea un sentiment de uniformitate, de a face individul mult mai usor de manipulat.

Manipulările mari urmăresc supunerea totală a individului, manipulatorul stăpânind atât gândirea, comportamentul, cât și sentimentele lui. Acestea apar în cazul seismelor social-politice de mare anvergură. În acel moment, întregul sistem de valori, concepții și standard social se prăbușește brusc. Sistemul de valori, comportamentul, felul de a gandi al individului sunt determinate in primul rand de normele scrise si nescrise ale societatii in care traieste, de subculturile cu care vine in contact. Neglijand aceasta permanenta si uriasa influenta, individul poate face mult mai usor judecati gresite sau poate fi mai lesne de manipulat.

Trebuie observat ca tocmai datorită acțiunii continue a manipulărilor mari asupra noastră, prezența lor a devenit ceva obișnuit, fiind mult mai dificil de identificat. Pentru foarte mulți este usor de remarcat o manipulare minoră de genul "trucurilor electorale", spre exemplu, decât una majoră, cum ar fi de pildă, faptul că rolul școlii de a transmite elevilor un bagaj de cunoștințe cât mai mare are o importanță secundară în comparație cu celelalte scopuri, prin care copilul, adolescentul de mai târziu, este antrenat pentru a se integra în societate. Nu exista tara, oricat de neinsemnata, in care structura educationala sa nu induca un comportament de fidelitate fata de natiune si stat, de respect fata de istoria nationala, prezentata cu o subiectivitate evidentă pentru un observator neutru, în așa fel încât să motiveze și să susțină doctrina promovatăa de regimul aflat la putere. Manipulările majore stau la baza răspândirii diferitelor curente de opinie, formeaza tradiții și obiceiuri, contureaza mentalitati, determina curente "la moda" sau chiar ample manifestari protestatare.

Un bine-cunoscut autor în domeniul manipulării clasifică această artă în șapte categorii distincte, dintre care patru prezintă o relevanță sporită, respectiv: manipularea emoțiilor, a intereselor, a contextului și a relațiilor.

În cazul manipulării emoțiilor, emițătorul utilizează mesaje de natură verbală și nonverbală pentru a specula emotivitatea receptorului. Pentru aceasta, se utilizează diverse tehnici, de natură să faciliteze modificarea atitudinii receptorului în sensul dorit de inițiator, cum ar fi: afișarea unor sentimente false, apelul la imagini expuse direct sau descrise, exploatarea unor sentimente legitime ale receptorului. Cele mai des întâlnite situații în care se folosesc acest gen de tehnici manipulative sunt în viața politică; spre exemplu, discursurile care exploatează sentimentele patriotice, cele care induc sentimente xenofobe sau imaginile care caută să umanizeze artificial imaginea unui politician sunt menite să manipuleze emotivitatea receptorului.

Tehnicile de manipulare a intereselor utilizează un mesaj care este menit să speculeze interese preexistente ale receptorului sau să le inducă în mod artificial pe cele dezirabile. Pot fi vizate interesul pentru confort (speculat de agenții imobiliari, de exemplu), interesul pentru confort psihic (apare în discursurile xenofobe), interesul pentru propria imagine sau interesul pentru sănătate, care este derivat din precedentul și învecinat cu interesul pentru confort psihic.

Manipularea situațiilor contextuale de comunicare are o importanță decisivă pentru transmiterea și recepționarea mesajului dezirabil. Dacă ne referim la contextul fizic, sugestii foarte fertile ne oferă cercetările de proxemică. Un anumit mod de dispunere în spațiu, prezența unor „accesorii”, cum ar fi biroul, ghiseul sau podiumul, o anumită distanță față de interlocutor, au efecte sensibile asupra modului în care e receptat un mesaj. De asemenea, modul în care este utilizat timpul are greutate în actul de comunicare. Manipularea normelor, a pozițiilor, a rolurilor, tratate separat de către Alex Mucchielli, pot fi incluse, la rândul lor, în clasa mai largă a formelor de manipulare a contextului.

Comunicarea în masă și tehnicile de manipulare

Consecintele comunicarii se datoreaza unor efecte de prag care dau nastere unei convergente a tehnicilor si tehnologiilor alta data bine delimitate: retelele de cablu TV, retelele telefonice si retelele de transmitere de date, sustinute de traductibilitatea cvasi-totala a culturii în informatie digitala, caruia autorul îi indexeaza urmatoarele caracteristici: pretul informatiei poate sa nu aiba nimic de-a face cu valoarea sa de folosire; informatia poate fi multiplicata, copiata, revanduta; informatia nu este un bun indefinit divizibil (mai multe exemplare diferite dintr-o revista si acelasi numar de informatii identice nu dau aceeasi cantitate de informatie) si nu raspunde principiului aditionarii (utilitatea nu creste prin posesia a doua exemplare ale aceluiasi ziar); informatia este partial substituibila.

Înțelegerea efectelor comunicării în masă poate fi rezumată sub forma unor tematici majore de interes, cum ar fi: puterea de influențare asupra anumitor tipuri de publicuri, direcțiile de influențare, clasificarea variantelor de efecte, mecanismele de funcționare a efectelor, condițiile efective ce se afla la fiecare nivel al procesului de comunicare.

În ceea ce privește efectele comunicării în masă, pot fi identificate o serie de trăsături particulare, a căror individualizare este de mare folos în înțelegerea fenomenului în sine. Astfel, în cazul comunicării în masă, efectele sunt identice cu consecințele, iar manifestarea acestora se raportează la orizontul temporal certitudini – probabilități. Totodată, acestea se produc la diferite niveluri ale realității sociale, acționând asupra opiniei sau convingerii individuale sau de grup, organizării instituționale, societății sau culturii. Sensul de acțiune al efectelor are în vedere modificarea, prevenirea, facilitarea sau întărirea unei opinii sau convingeri.

Reputatul lingvist și filosof american Noam Chomsky a sintetizat 10 strategii de manipulare prin intermediul mass-media:

distragerea atenției

Metoda principala de manipulare a societății este distragerea atenției oamenilor de la problemele importante și soluțiile acestora, luate de cercurile economice și politice aflate la conducere, prin umplerea permanentă a spațiului de informare cu mesaje lipsite de importanță sau cu foarte puțină importanță. Această tactică se dovedește a fi foarte utilă atunci când nu vrei ca cetățenii saafle informații importante din domeniul științei, economiei, psihologiei, neurobiologiei și ciberneticii.

să creezi probleme, iar mai apoi să propui soluții

Această metodă se mai numeste “problema- reacția- soluția”. Se creează problema, o anumita situatie, miza careia este sa produca o anumita reactie in randul populatiei in asa fel incat sa ceara luarea unor măsuri necesare cercurilor aflate la conducere. De exemplu, sa permiti violente intr-un oras sau organizarea unor atentate sangeroase pentru ca populatia sa ceara adoptarea unor legi pentru luarea  măsurilor de protecție mai aspre și politici care restrictioneaza libertatea cetatenilor.

metoda aplicarii treptate

Pentru a obtine adoptarea unei legi nepopulare este destul sa o infiltrezi treptat, zi de zi, an de an. In acest mod au fost adoptate noi conditii social-economice (neoliberalism) in anii ’80 si ’90 ai secolului trecut. Reducerea la minimum a functiilor statului, privatizarea, neincrederea, instabilitatea, somajul in masa, salariile care nu mai pot asigura o viata decentă. Daca toate astea s-ar intampla in acelasi timp, cel mai probabil, ar duce la revolutie.

amanarea executarii

O alta metoda de a adopta o solutie nepopulara este sa prezinti o problema marunta ca pe ceva “dureros si necesar” si sa obtii la acel moment acceptul cetatenilor pentru a o rezolva in viitor. Este mult mai simplu sa accepti niste sacrificii pentru viitor, decat pentru prezent.

In primul rand, pentru ca asta nu se va intampla imediat. In al doilea, din cauza ca  poporul e predispus sa aiba sperante naive ca “maine totul se va schimba in bine” si ca acele sacrificii care ii sunt cerute in prezent vor putea fi evitate. Asta le da cetatenilor mai multa vreme pentru a se obisnui cu schimbarile si sa le accepte cu calm, cand va veni timpul.

sa te comporti cu poporul la fel cum te-ai comporta cu niste copii mici

In majoritatea discursurilor propagandistice care erau destinate unui public larg se folosesc niste argumente, personaje, cuvinte si o intonatie de parca ar fi vorba de copii de varsta scolara cu retinere in dezvoltare, ori persoane cu handicap mental. Când cineva încearcă sa inducă în eroare o persoana, acesta folosește formulări infantile în discurs. Cu cât mai intens încearcă, cu atât mai multe expresii folosește. De ce? Dacă cineva se adresează altcuiva ca si acum acela are 12 ani sau mai putin, prin prisma influențării, in răspunsul și reacțiile acelei persoane, cu un grad înalt de probabilitate, va lipsi critica, ceea ce este caracteristic pentru copii pana la vârsta de 12 ani.

sa pui accent pe emoții într-o măsura mai mare decât pe gândire

Acționarea asupra emoțiilor reprezintă o metodă clasică, orientată spre a bloca capacitatea oamenilor de a analiza rațional, și ca rezultat capacitatea de a înțelege critic ceea ce se întâmplă.  Pe de alta parte, folosirea factorului emoțional permite deschiderea ușii spre subconștient pentru a infiltra gânduri, dorințe  fobii, temeri, constrângeri ori modele stabile de comportament.

tinerea oamenilor în necunoștință de cauza prin cultivarea mediocrității

Sa ajungi la rezultatul in care oamenii devin inapti de a intelege metodele si tacticile pe care le aplici ca sa ii influentezi si sa ii subordonezi voinței tale. Calitatea invatamantului oferit claselor inferioare ale societatii trebuie sa fie cat mai mediocru si mai sarac, pentru ca limita dintre paturile inferioare si cele superioare sa ramana la nivelul la care nu va putea fi trecut de primele.

să-i faci pe ceilalți sa se bucure de mediocritate

Sa infiltrezi in randul populatiei gandul ca a fi prost, vulgar si needucat este un lucru dezirabil în context social.

să îi faci pe ceilalți sa se simtă vinovați

Sa ii faci pe oameni sa creada ca numai ei sunt vinovati pentru situatia in care se afla din cauza ca nu sunt destul de destepti, nu au destule capacitati ori nu au depus destul efort. Ca rezultat, in loc sa lupte cu sistemul economic omul incepe sa se injoseasca, invinovatindu-se pentru toate ceea ce ii creaza o stare apasatoare ce duce in final la inactiune. Iar fara actiune, nu poate fi nici schimbare.

sa știi mai multe despre oameni decât știu ei despre sine

In ultimii 50 de ani succesele din domeniul științei au dus la crearea unei rupturi mari intre ceea ce stiu oamenii de rand si ceea ce nu stiu, de acest lucru folosindu-se acum clasele aflate la conducere. Datorita biologiei, neurobiologiei si psihologiei, sistemul are la dispoziție cunoștințe avansate despre ființa umană, atât in domeniul fiziologiei, cât si in cel al psihicului. Sistemul a reușit să afle despre om mai mult decât el însuși știe. Asta înseamnă ca, in majoritatea cazurilor, sistemul are mai multa putere și influențează oamenii într-o mai mare măsura decât ei singuri.

Social media – instrumente de informare și manipulare

Începând cu primii ani ai secolului XXI, specialiștii în comunicare, dar și jurnaliștii din toată lumea au acordat o atenție crescândă mijloacelor de comunicare electronice, ca instrumente de comunicare în masă și formare de opinie. Concluziile formulate au dus la redefinirea noțiunii de relații publice (PR – public relations), care a cunoscut astfel o reevaluare și actualizare conceptuală în ceea ce a devenit ulterior cunoscut drept PR 2.0 (după conceptul similar al web 2.0, care desemna noua eră de evoluție a internetului, în care accesul este generalizat și instrumentele de comunicare accesibile gradual unui număr tot mai mare de oameni).

În cartea Putting the public back in public relations, autorii atribuie apariția PR 2.0 analizei felului în care internetul și multimedia au contribuit la redefinirea relațiilor publice și a marketingului comunicării, în același timp oferind un nou instrument pentru reinventarea modului în care organizațiile comunică cu factorii de influențare a opiniilor, dar și direct cu oamenii. Astfel, PR 2.0 este realizarea că activitatea de relații publice și de comunicare în masă are o imensă oportunitate de a lucra nu numai cu jurnaliștii tradiționali, dar de a coopera direct cu o nouă categorie de factori accidentali de influență. Spre exemplu, mijloacele de comunicare electronice oferă astăzi posibilitatea de a purta discuții direct cu clienții, prin rețele sociale online, comunități micromedia, forumuri, bloguri etc.

Dezvoltarea internetului și generalizarea accesului la rețeaua globală de mijloace de comunicare astfel creată a dus la creșterea exponențială a abilități oamenilor de rând a publica idei, noțiuni și concepte, și de a construi, astfel, instrumente de autoritate. Astfel, putem concluziona că secolul XXI a devenit în mod oficial era social media. Din peisajul social media actual, un rol preponderent îl joacă rețeaua socială creată de Facebook. De la deschiderea rețelei, baza de utilizatori a crescut în mod exponențial, astăzi numărând 1,39 miliarde de utilizatori activi.

Un alt instrument de comunicare în masă, caracterizat de rapiditate și concizie, îl reprezintă conceptul de micromedia. Acesta datează de la începutul anilor 2000, dar nu a dobândit o formă definitorie și o consacrare concretă decât în anii 2005-2006, odată cu proliferarea rețelelor sociale și apariția nevoii de a concentra conversațiile.

Micromedia reprezintă o schimbare semnificativă în felul în care se creează și se distribuie conținut online și continuă să se dezvolte cu rapiditate. Factorul catalizator care hrănește această creștere exponențială îl reprezintă abilitatea de a creea sau consuma rapid expuneri de conținut foarte concentrate, puternic generatoare de conversații (spre exemplu, în cazul Twitter și alte micro-comunități, postările sunt de obicei limitate la 140 de caractere sau mai puțin).

Instrumentele de comunicare de tip micromedia se aseamănă cu blogurile, în sensul că emițătorul distribuie actualizări (noi informații) în mod proactiv. Cu toate acestea, actualizările respective nu sunt postări de blog, ele fiind mai asemănătoare actualizărilor publice (spre exemplu, informații cu privire la activitățile curente). Cel mai important aspect este că actualizările sunt distribuite în cadrul unei „secțiuni de știri publice” aranjată cronologic (public timeline), care permite abonaților sau comunității întregi să vadă și să răspundă la mesajele transmise, chiar în timp real.

Mijloacele de comunicare de tip social media joacă un rol important – dacă nu central de multe ori – în viața socială a milioane de oameni în fiecare zi. Așa cum am menționat, acestea ajută oamenii să interacționeze în moduri în care nu o puteau face înainte, să acceseze surse de știri și diverse informații pe domenii de interes și, poate cel mai relevant, să distribuie informații. Adoptarea pe scară largă a acestor instrumente comunicaționale a adus cu sine multiple efecte pozitive societății: acestea au jucat un rol central în recentele mobilizări sociale din diverse locuri ale lumii, au contribuit masiv la democratizarea discuțiillor asupra unor probleme sociale, au fost folosite în timpul situațiilor de urgență pentru a coordona intervențiile, au contribuit, de asemenea, la întărirea conștientizării sociale privind aspecte de sănătate, cum ar fi obezitatea sau la creșterea participării la vot.

Deși un volum substanțial de lucrări de specialitate au fost dedicate folosiri mijloacelor de comunicare tip social media, abia recent au început să fie conștientizate potențialele efecte nocive pe care le poate produce societății abuzarea de aceste platforme de comunicare. Datorită unei combinații de impulsuri sociale și economice, lipsa unor politici eficiente împotriva comportamentelor inacceptabile și insuficiența soluțiilor tehnice pentru a detecta din timp și împiedica folosirea incorectă, instrumentele social meedia au dovedit recent un potențial periculos de abuz generalizat.

Un exemplu concret în acest sens s-a petrecut în data de 23 aprilie 2013, la ora 13:07, când contul oficial de Twitter al Associated Press, una dintre cele mai influente agenții americane de presă, a postat o actualizare privind două explozii care ar fi avut loc la Casa Albă, cauzând vătămări președintelui Barack Obama. Știrea a fost redistribuită de mai multe mii de ori în numai câteva minute și a generat nenumărate variante care s-au împrăștiat necontrolat, ajungând la milioane de oameni. În intervalul scurt de timp necesar celorlalte agenții să conteste veridicitatea acelei știri și să realizeze faptul că acel cont de Twitter al Asoociated Press fusese spart, panica unui atac terorist a început să se inoculeze în rândul populației. Ca o consecință directă a acestui fapt, indicele bursier Dow Jones a scăzut brusc cu 147 de puncte în numai 3 minute, una dintre cele mai abrupte scăderi din istorie. La scurt timp după confirmarea caracterului fals al informației, indicele și-a revenit, dar scăderea bruscă a șters 136 de miliarde de dolari.

Un alt exemplu de dată relativ recentă privind potențialul de manipulare pe care îl au instrumentele social media îl reprezintă un experiment efectuat de cercetători ai Universităților Cornell și California, pe 689.003 persoane. Acest studiu arată că stările emoționale pot să fie transferate altora prin contagiune și că oamenii pot fi determinați să treacă prin anumite stări sufletești fără ca ei să fie conștienți de aceasta.

Experimentul s-a bazat pe filtrarea informațiilor (comentarii, poze, filme și linkuri) care apar în fluxul de noutăți de pe pagina de Facebook a subiecților. Toate postările de la cei aflați în rețeaua celor supuși experimentului au fost furnizate astfel încât să se obțină ceea ce cercetătorii au numit contagiune emoțională.

Unii dintre subiecți au fost supuși unei scăderi a numărului de postări cu încărcătură emoțională pozitivă, în timp ce altor subiecți li s-a limitat accesul la postările cu conținut emoțional negativ. Concluzia studiului este că „emoțiile exprimate de prieteni prin intermediul rețelelor sociale ne influențează starea de spirit”. Potrivit autorilor, acest studiu oferă prima dovadă a unei contagiuni emoționale pe scară largă prin intermediul rețelelor sociale.

Mulți politicieni se tem de implicațiile acestei extraordinare puteri a rețelelor sociale și spun că s-ar putea aștepta și la manipulări în zona politicii sau securității. Tot mai mulți oameni cer ca utilizatorii să fie protejați față de astfel de abuzuri. Un purtător de cuvânt al Facebook a declarat că această cercetare științifică, făcută publică într-un jurnal de specialitate editat de Academia de Științe a Statelor Unite, a fost efectuată pentru ca operatorul rețelei de socializare să-și îmbunătățească serviciile și să facă astfel încât conținutul pe care oamenii îl văd pe Facebook să fie cât mai relevant și motivant cu putință.

Conform companiei, cercetarea a fost desfășurată pe parcursul unei singure săptămâni, în 2012, și că datele cercetării nu au fost asociate cu vreun deținător de cont pe rețea, explicând că pentru a-și îmbunătăți serviciul – scopul acestui studiu, nu aveau nevoie ca datele cercetării să fie legate de persoane. De altfel, utilizatorii sunt preveniți, la deschiderea unui cont pe Facebook, că datele lor ar putea fi folosite pentru studii care să ajute la îmbunătățirea serviciilor companiei. Cu toate acestea, un specialist în drept de la Universitatea Maryland a declarat că simpla prevedere din termenii și condițiile rețelei sociale nu întrunesc elementele necesare pentru a se putea vorbi de un consimțământ informat, așa cum este necesar în baza prevederilor din legile federale.

Unul dintre specialiștii în rețele sociale, Clay Johnson, cel care a condus campania online a președintelui SUA Barack Obama, a declarat, citat de The Guardian, că experimentul este înfricoșător și a ridicat probleme de legalitate. Analiștii se tem că prin astfel de metode s-ar putea provoca revoluții sau anumite persoane ar putea manipula electoratul astfel încât să determine sau să împiedice alegerea unui candidat.

Există însă și voci care arată că manipularea emoțională face parte din chiar modelul de afaceri al rețelelor sociale sau al unor website-uri și că un astfel de scandal ar putea avea consecințe economice greu de estimat.

CAPITOLUL 3

II Definirea eticii

Enciclopedia online de filozofie afirmă că: "domeniul eticii sau al filosofiei morale presupune sistematizarea, definirea și aplicarea conceptelor de bine și rău  la comportamentul uman" (http://www.iep.utm.edu/e/ethics.htm). Ceea ce au în comun definițiile eticii este cerința privind analiza sistematică necesară pentru a distinge binele de rău și pentru a putea stabili anumite valori. Etica în relații publice implică valori precum onestitate, deschidere, loialitate, cinste, respect, integritate și comunicare deschisă. Această definiție a eticii în relațiile publice implică mai mult decât vechile înțelesuri ale acesteia legate strict de manipulare prin mesaje persuasive și, de aceea, nu este unanim acceptată.

III Se poate vorbi de etică în relații publice?

Cercetările actuale arată că, în mod curent, relațiile publice sunt asociate cu un comportament lipsit de etică: minciuna, manipularea sau chiar spionajul. Mulți critici susțin că nu se poate vorbi de etică în relații publice, deoarece profesia în sine presupune manipulare și propagandă. Numeroși jurnaliști, politicieni sau oameni de rând consideră că termenul de etică în PR este un oximoron, și anume, fie exprimă ceva imposibil, fie o minciună.

Organizații precum Centrul pentru Integritate Publică (http://www.publicintegrity.org/default.aspx) critică industria de relații publice ca fiind lipsită de etică, considerând activitățile de PR sau lobby drept cea mai mare amenințare pentru jurnalismul de calitate. Alte grupări, precum Corporate Watch (http://www.corporatewatch.org.uk/?lid=1) sunt și mai critice, considerând că profesioniștii din domeniul relațiilor publice au, în mod deliberat, un comportament lipsit de etică:

"Există suficiente motive să considerăm că practicile moderne de relații publice au un impact negativ asupra procesului democratic… Prin deturnarea atenției publicului de la probleme cheie precum cele sociale, politice sau de mediu, industria de relații publice reduce capacitatea oamenilor de a reacționa în astfel de situații."

Sunt aceste critici justificate? Acțiunile unor firme de relații publice au avut rolul de a spori anumite conflicte în loc să le aplaneze. Unul dintre exemplele cele mai elocvente este legat de organizația "Citizens for a Free Kuwait", reprezentată de celebra firmă de relații publice Hill and Knowlton. Aceasta din urmă a transmis către Comitetul pentru Drepturile Omului (http://www.corporatewatch.org.uk/?lid=377) mesaje false și, ca urmare, știrile au anunțat că guvernul din Kuweit a sponsorizat această organizație pentru a convinge Statele Unite să se implice în războiul din Golf în 1992. Criticile (Stauber & Rampton, 1995) au susținut că acest lucru s-a obținut prin demersuri lipsite de etică. Afirmația unui director executiv de la Hil & Knowlton a rămas în istorie: "Am putea să-l reprezentăm și pe diavol, dacă acesta ar plăt" (http://backissues.cjrarchives.org/year/92/5/pr.asp).
Dincolo de scandalurile generate de lipsa onestității sau a comunicării deschise la nivelul corporațiilor, cum este cazul Enron (Bowen & Heath, 2005) și de încălcările principiilor etice de care se fac responsabile uneori firmele de PR, relațiile publice se confruntă cu o problemă de identitate. În ce măsură se poate vorbi de etică în relații publice? Profesioniștii de PR chiar sunt acei "oameni invizibili" care controlează dezbaterile politice și opinia publică, deformând realitatea și protejându-i pe cei care dețin puterea de eventuale investigații, așa cum susțin reprezentanții P.R. Watch (http://www.prwatch.org/cmd/prwatch.html) și alte grupări similare?

IV  Evoluția eticii în relații publice

Apariția relațiilor publice a generat numeroase probleme etice în Statele Unite, deoarece agențiile de presă (J. E. Grunig & Hunt, 1984) obișnuiau să înfățișeze realitatea într-un mod exagerat, plin de senzație și, prin urmare, deformat. Eduard Bernays, considerat "părintele relațiilor publice", a numit perioada dintre 1850 și 1905 ”era publicului damnat” (Cutlip et al., 2006). Agenții de presă ofereau publicitate aproape la orice preț, lucru care a generat o reputație nefastă relațiilor publice moderne. Abia în 1906 s-a pus problema eticii în practica relațiilor publice, o dată cu principiile formulate de Ivy Lee. Declarația sa pune accent pe necesitatea furnizării de informații corecte, ceea ce a dus la o nouă etapă a practicii relațiilor publice, și anume, a ”publicului informat”.

Unul dintre primii specialiști în PR care au susținut că practicianul de relații publice trebuie să acționeze așa cum o face consilierul etic în management a fost John W. Hill (Heath & Bowen, 2002). Preocupările sale s-au centrat pe teme din zona responsabilității sociale sau managementului problemelor și, atât activitatea sa de consilier, cât și cărțile sale din domeniul relațiilor publice au la bază principii etice (Hill, 1958, 1963). Înțelegerea relației dintre etică, managementul problemelor și efectele pe termen lung ale politicii de business (Hill, 1958, p. 16), face din Hill nu doar unul dintre cei mai de succes practicieni ai secolului său, ci dovedește, în plus, o ”conștiință corporatistă” (Ryan & Martinson, 1983, p. 22).

Conflictele civile din anii 1960 au impus atât guvernului cât și sectorului de business un grad mai mare de responsabilitate și, astfel, relațiile publice s-au îndreptat către forme mai deschise, mai etice și mai responsabile social. Dezvoltarea managementului problemelor (Chase, 1976) i-a obligat pe oamenii de business la decizii etice și, în mod similar, relațiile publice (J. E. Grunig & Hunt, 1984) s-au mulat pe nevoia de acuratețe a publicului. Deși cercetările (Bivins, 1989; Pratt & Rentner, 1989) au arătat că înainte textele de PR acordau o foarte mică pondere eticii, în ultima decadă s-a constatat o creștere a interesului în acest sens. Fără o pregătire care să le dea posibilitatea de a oferi consultanță în probleme etice, practicienii de relații publice aflați la începutul carierei și-ar putea limita promovarea în funcție.

În ciuda eforturilor relațiilor publice moderne de a se îndrepta către consilierea pe probleme de etică, totuși acestea au o ”istorie pătată”, după unii critici (Parsons, 2004, p. 5). Așa cum se petrece cu orice profesie aflată la început, drumul firesc este către modele etice de comunicare. Cu toate că începuturile aceste profesii sunt umbrite de o reputație negativă, se pot constata eforturile acesteia de a depăși stadiul de simplă diseminare a informațiilor, și de a se implica în crearea unui climat etic pentru comunicare.

V  Starea actuală a eticii în relații publice: coduri etice

Situația actuală a practicii eticii în PR este strict legată de codurile etice elaborate de cele mai importante asociații de profesioniști. Apartenența la astfel de grupuri nu este obligatorie pentru practicienii de relații publice. Membrii asociației consimt să respecte un cod etic conceput pentru întregul grup. Unele coduri presupun interzicerea anumitor acțiuni, altele prezintă o serie de principii etice care ar trebui respectate. Cele mai multe asociații profesionale de PR au coduri etice, fie că sunt concepute în termeni negativi (restrictivi), sau pozitivi.

Câteva exemple de asociații de relații publice importante care au adoptat coduri etice:

Global Alliance for Public Relations and Communication Management: (http://www.globalpr.org/knowledge/ethics/protocol.asp), International Public Relations Association (IPRA) au adoptat Codul de la Atena (http://www.ipra.org/detail.asp?articleid=22) ,
European Public Relations Confederation, a preluat Codul de la Atena și și-a formulat propiul cod, Codul de la Lisabona (http://www.cerp.org),
Public Relations Institute of Australia: http://www.pria.com.au/aboutus/cid/32/parent/0/t/aboutus
Public Relations Society of America: http://www.prssa.org/downloads/codeofethics.pdf
International Association of Business Communicators: http://www.iabc.com/about/code.htm
Chartered Institute of Public Relations: http://www.cipr.co.uk/direct/about.asp?v1=who
sau Arthur W. Page Society: http://www.awpagesociety.com/site/resources/page_principles/

Aceste coduri etice oferite ca exemplu nu diferă atât de mult în funcție de țară ci, mai degrabă, în funcție de organizația care le adoptă: unele dintre acestea se axează pe anumite sfaturi de natură profesională pentru practicienii de PR (precum PRSA), în timp ce altele (IPRA sau CERP) preferă să se supună unor principii etice generale, care pornesc de la valori precum demnitate, respect, sau drepturile omului. Majoritatea profesiilor adoptă acum coduri etice. O colecție de peste 850 de astfel de coduri poate fi  consultată la Illinois Institute of Technology (http://ethics.iit.edu/codes/Introduction.html) și reprezintă o sursă de referință deosebit de utilă pentru elaborarea sau se revizuirea unui cod. O dată implementate, codurile devin bune instrumente în dezvoltarea culturii organizaționale pe o bază etică. Codurile etice destinate profesiunii de relații publice pornesc, de regulă, de la valori transculturale și principii universale precum onestitatea, cinstea și nevătămarea celorlalți. (http://www.commpred.org/report/2006_Report_of_the_Commission_on_Public_Relations_Education.pdf, p. 37).

Deși codurile etice satisfac principii universale (Kruckeberg, 1993), totuși ele nu au fost lipsite de critici (Parkinson, 2001; Wright 1993) care susțin că acestea se îndepărtează de idealurile pe care le presupun sau, mai mult, că ar suferi de contradicții interne.

Deseori practicienii susțin că aceste coduri sunt prea vagi ca să poată fi aplicabile în cariera lor sau că nu depășesc un nivel rudimentar (Bowen et al., 2006). Alții susțin că aceste coduri sunt citite cel mult o dată, urmând să se facă abstracție totală de ele (Bowen, 2002a).

Cele mai multe coduri nu presupun metode de monitorizare sau de penalizare a încălcării lor, în afară de simpla excludere a unui membru din asociație, devenind astfel nefuncționale. Aceste probleme pe care codurile etice le ridică nu sunt nici noi, nici limitate strict la domeniul relațiilor publice. Unii teoreticieni (Kruckeberg, 2000) susțin că dacă practicienii de relații publice se comportă etic, atunci nu este nevoie de măsuri restrictive. Alții (Bowen, 2004a; Parkinson, 2001) merg chiar mai departe, afirmând că este suficientă formularea unor principii etice, bunele intenții fiind un ghid de comportament mai eficient decât codurile. Această dezbatere ne trimite la argumentul lui Platon, așa cum îl citează Parsons (2004): ”Oamenii buni nu au nevoie de legi pentru a acționa responsabil, în timp ce oamenii răi vor găsi întotdeauna o modalitate de a le ocoli” (p.67).

Date fiind criticile aduse codurilor etice, teoreticienii relațiilor publice au încercat să găsească alte metode de a înțelege, analiza și gestiona dilemele etice. Toate aceste abordări au la bază diferite școli de gândire filosofică și sociologică.

VI  Concluziile unui studiu recent de etică în PR

Suspiciunile și frustrările manifestate de publicul larg față de marile corporații, dublate de lipsa de încredere față de business în general, s-au dezvoltat în două direcții. Primul val de neîncredere s-a manifestat la sfârșitul anilor '60, perioadă în care conceptul de Issues Management începea să prindă rădăcini. Noul concept apărea ca o reacție la presiunile exercitate de către public asupra corporațiilor și din dorința acestora din urmă de a înțelege, anticipa și de a gestiona proactiv așteptările publicului. Cel de-al doilea val de neîncredere față de business s-a manifestat la sfârșitul anilor '90 și începutul anilor 2000, ca reacție la scandalul financiar al companiei Enron, una dintre cele mai mari crize corporatiste din lume. În timp ce mii de foști angajați ai companiei își pierdeau fondurile de pensii în perioada de colaps, managementul Enron declara în presă că nu ar fi prejudiciat cu nimic interesele acestora. Acest caz, precum și altele care au urmat, de pildă Tyco și WorldCom, au ridicat serioase semne de întrebare asupra principiilor de guvernare corporatistă, zdruncinând încrederea opiniei publice în capacitatea marilor corporații de a gestiona în mod responsabil interesele societății. Se nășteau astfel așteptări de conduită etică și de guvernare corporatistă.

Aceste preocupări s-au materializat parțial în 2002 prin adoptarea reglementărilor Sarbanes-Oxley, prin care Comisia de reglementare a pietelor financiare din America (SEC) solicita marilor corporații să respecte îndeaproape standardele de conformitate financiară și de raportare. Începeau să apară pe agenda corporatistă concepte noi precum: etică în afaceri, transparență, raportare, onestitate. De reținut faptul că multe din acestea se intersectează cu ariile de competență ale Relațiilor Publice, și toate sunt comunicate prin intermediul acestei funcții corporatiste.

O cercetare recentă publicată de International Association of Business Communicators (IABC) Research Foundation evidențiază câteva aspecte interesante care vizează reperele etice ale breslei comunicatorilor. La realizarea acestui studiu au participat 1.827 de membrii IABC și alți profesioniști de PR (Bowen & Heath, 2006). 65 % dintre practicienii intervievați declară că au acces la "coaliția dominantă" de business, așa-numita "suită C" formată din Chief Officers. Acest rezultat este per ansamblu îmbucurător, întrucât subliniază funcția de management a Relațiilor Publice și rolul directorilor de comunicare în consultanța managementului cu privire la problemele de etică. Dintre cei care au acces la coaliția dominantă de business, 30% raportează direct CEO-ului, în timp ce 35% raportează la nivel executiv.

Accesul direct la deciziile CEO-ului, fară interpunerea unor terțe parți la nivel executiv, permite comunicatorilor de top să participe activ la deciziile de management, făcându-și auzită poziția chiar în miezul procesului de planificare strategică. Profesioniștii de relații publice, care beneficiază de această poziționare privilegiată la nivel organizațional, au o influență reală asupra procesului de decizie și exercită un impact real asupra deciziilor etice ale suitei "C". Un director de PR, participant la acest studiu, caracteriza acestă situație astfel: "Suntem acolo, unde anvelopa atinge carosabilul". (Bowen, 2006). Acest nivel de responsabilitate, de dată relativ recentă, extinde aria de expertiză a directorilor de relații publice care nu se mai pot limita la a gestiona doar relația cu presa.

Pentru a-și îndeplini rolul de consultanți strategici la nivel de top, profesioniștii de relații publice trebuie să fie din ce în ce mai familiarizați cu concepte de management precum issues management, management de criză și management de risc, leadership, cultură organizațională, etică în afaceri. Practic, toate deciziile la vârf includ invariabil și o componentă etică.

Deși studiul IABC arată că 30% dintre practicienii de PR intervievați oferă consultanță strategică CEO-ului, 35% dintre respondenți declară că nu pot accesa coaliția dominantă a organizațiilor pentru care activează. Aceștia din urmă implementează deciziile strategice de management, însă nu aduc nici o contribuție activă cu privire la strategia de business, strategia de issues management, principiile corporatiste de etică. Un lucru este clar: profesioniștii de relații publice nu pot contribui la eficiența organizațională, dacă nu oferă un input activ managementului executiv în conturarea strategiei și politicilor de business, dacă nu oferă consultanță strategică managementului, atunci când probleme de etică riscă să afecteze relația companiei cu principalii ei stakeholderi, să diminueze credibilitatea echipei de management și să afecteze reputația companiei.
Consultanța oferită de profesioniștii de PR managementului de top în decizii etice este destul de frecventă în practică, lucru puțin vizibil la prima vedere. Aproape jumătate din eșantionul IABC (49,9%) a confirmat această tendință, susținând că exercită o influență asupra managementului de top atunci când se iau decizii cu încărcătură etică. Rezultatele studiului indică faptul că managementul începe să realizeze valoarea încorporării componentei de comunicare strategică în procesul de decizie, începe să recunoască valoarea integrării așteptărilor și valorilor stakeholderilor în politicile de business. Organizațiile vizionare au sesizat deja beneficiile acestei strategii, stimulând prefesioniștii de relații publice să acorde o mai mare atenție problemelor de etică organizațională. 68% din cei intervievați declară că dețin cunoștințe solide pentru a înțelege dilemele etice ale organizației, întărind convingerea că practicienii de relații publice reprezintă de fapt "conștiința corporatistă".

VII    Studiu și training în etică: descoperiri buclucașe

Rezultatele studiului despre etică realizat de către IABC (International Association of Business Communicators) pot reprezenta un motiv de îngrijorare pentru cei care urmăresc să avanseze în carieră. Majoritatea participanților la acest studiu au afirmat că au puține cunoștințe teoretice despre etică sau chiar deloc. 30% dintre persoanele intervievate au declarat că nu au beneficiat de o pregătire academică în domeniu, în timp ce alți 40% dintre respondenți au spus că ar fi "citit câteva articole despre etică". Aceste cifre arată că 70% dintre comunicatorii profesioniști chestionați ar putea fi luați pe nepregătite atunci când se confruntă cu o dilemă etică, în afara unor experințe practice care să compenseze lipsa bagajului teoretic.

Consultanții în domeniul eticii declară că ceea ce știu despre etică se bazează mai degrabă pe experiența practică decât pe studiul academic. Această experiență se câștigă în timp și prin urmare practicienii mai tineri sunt dezavantajați când se confruntă cu o problemă de natură etică, neavând expertiză practică în astfel de situații. Chiar dacă au cele mai bune intenții, ei pot face greșeli, datorită unor consecințe sau îndatoriri pe care nu le pot prevedea. Mai mult decât atât, cei care nu dețin cunoștințe de etică ar putea să-și limiteze oportunitățile de carieră sau posibilitățile de avansare. Rezultatele calitative ale acestui studiu relevă că practicienii privesc abilitățile de consiliere pe probleme etice ca principală modalitate de acces către poziții cu grad mai mare de responsabilitate.

Faptul că există foarte puține training-uri sau cursuri de etică susținute de către practicieni în relații publice cu pregătire universitară nu este o descoperire nouă. Comisia de Educație în Relații Publice, formată dintr-un grup de experți care examinează periodic curricula de relații publice și recomandă modificări, a sesizat în raportul realizat în 2006 lipsa cursurilor despre etică (vezi: http://www.commpred.org/report/). Grupul a recomandat adoptarea următoarelor măsuri de către universitățile și colegiile de relații publice:

•    considerațiile de etică ar trebui să fie cuprinse în toate materialele educaționale de relații publice.
•    în cazul în care o curricula nu poate fi modificată astfel încât să cuprindă un curs dedicat eticii, se recomandă cursuri scurte de câte o oră, sau mini-seminarii care pot oferi un cadru de dezbatere adecvat pentru studenți.

Comisia a sesizat necesitatea de a acorda mai multă importanță pe plan educativ "problemelor de etică și transparență specifice domeniului relațiilor publice". Studiile universitare în domeniul relațiilor publice "pot asigura un bagaj de cunoștințe cu privire la procesul de luare a deciziilor etice, oferind studenților un spijin pentru recunoașterea dilemelor etice și rezolvarea acestora într-un mod corespunzător.". Pentru a putea rezolva problemele de etică, profesioniștii de relații publice trebuie să dețină atât experiență practică cât și cunoștințe teoretice de specialitate. Studiul eticii îi ajută pe practicieni să avanseze profesional și să ia decizii ce pot fi susținute prin argumente în fața publicului. Lipsa de pregătire a tinerilor practicieni în confruntarea cu problemele etice dăunează reputației profesiei de relații publice.

În cadrul studiului IABC, participanții s-au referit la insuficiența programelor de training, a seminariilor profesionale și a workshop-urilor educaționale pe probleme etice. 65% dintre ei nu au beneficiat de training-uri de etică din partea angajatorului. Datele arată, însă, că practicienii beneficiază de mai multe programe de training în cazul în care sunt subordonați direct managementului de top. Din cei 35% care au beneficiat de un training de etică, 43% sunt bărbați și 32% sunt femei. 50% dintre cei intervievați în cadrul studiului IABC susțin că ar consilia managementul în mod regulat referitor la decizii de etică, însă aproximativ 70% nu au studiat niciodată etica, iar 65% nu beneficiază de training-uri de etică la locul de muncă.

Lipsa de familiarizare a profesioniștilor cu domeniul eticii poate duce la o serie de probleme. Simpla experiență nu este de ajuns, practicienii fiind predispuși greșelilor de argumentare sau de analiză care pot fi evitate prin training sau studiu formal de etică. Cei care nu au cunoștințe teoretice de etică, nu pot optimiza procesul de luare a deciziilor. Poate rezulta astfel o lipsă de credibilitate pentru comunicator și pentru domeniul de relațiilor publice. Erorile în analiza dilemelor etice se datorează în principal lipsei de instruire și training și mai puțin lipsei intențiilor etice din partea consultantului de relații publice. Analizele logice și complexe crează posibilitatea argumentării, astfel încât mass media sau publicul să poată înțelege procesul de luare a deciziilor de către o organizație. Deciziile raționale sunt mai ușor de explicat publicului, care, deși ar putea să nu fie de acord cu aceste decizii, poate să le înțeleagă justificarea. De aceea, analiza etică riguroasă este esențială pentru practicieni și pentru succesul financiar al organizației.

VIII Dincolo de frontierele eticii în relații publice

De regulă, angajatorii, universitățile sau asociațiile profesionale satisfac cererea de training-uri în domeniul eticii. Cei care studiază relațiile publice au început să-și însușească abia de curând cunoștințe de filosofie morală. Includerea acestor lecturi în domeniul relațiilor publice poate contribui la dezvoltarea capacității de judecată etică în rândul practicienilor de relații publice. Mai jos vă oferim câteva abordări și îndrumări cu privire la analiza unor dileme etice.

Etica de dialogare vs etica de advocacy
Dialogul își are originile în Grecia Antică, împreună cu argumentațiile clasice ale unor filosofi precum Aristotel, Platon și Socrate. Dialogul este inclus automat în orice discuție despre etică, dat fiind faptul că unii cercetători (J. E. Grunig, 2001; Habermas, 1984) susțin valoarea etică a dialogului. În concepția acestora, dialogul este etic, deoarece permite tuturor participanților la discuție posibilitatea de a interveni. Ulterior, discuția își propune să ajungă la un adevăr sau să descopere un adevăr cu care să fie de acord toți participanții. Evaluarea ideilor se face în principal pe bază de merit și mai puțin pe baza poziției deținute de către participanții la dialog. De reținut faptul că această diferență este cea care separă advocacy-ul de dialog. Advocacy-ul se realizează în funcție de poziție, orientându-se după argumentele părții reprezentate (client sau angajator). Poziția părții reprezentate poate să fie sau poate să nu fie bazată pe adevăr, nefiind una etică în întregime.

Cercetători precum Heath (2006) văd în dialog o modalitate prin care o organizație respectabilă inițiază o comunicare deschisă cu publicul său. Virtutea sau buna reputație a organizației poate fi menținută prin eforturi susținute de comunicare cu grupurile cointeresate, având la bază un dialog bazat atât pe furnizarea cât și pe receptarea de informații. Această "concurență de perspective" (Heath, 2001) are ca rezultat evidențierea celor mai bune idei, fără deosebire de originea acestora. Heath (2006) a adăugat: "Nu este nevoie de mulți avocați logici, ci de avocați care dețin standarde mai înalte de responsabilitate corporatistă" (p.72). Acest standard mai înalt este necesar implicării într-un dialog al cărui scop este înțelegerea adevărului, din moment ce acest adevăr poate apărea din orice perspectivă. De reținut este, însă, că dialogul trebuie inițiat cu bune intenții. Kent și Taylor (2002) ne atenționează că "dacă unul dintre parteneri decurge în cadrul dialogului la manipulare sau excludere, rezultatul nu va fi tocmai oportun" (p. 24).

Pearson (1989) a explorat conceptul de dialog, considerându-l un fundament etic pentru relațiile publice. În opinia sa, relațiile publice sunt cel mai bine definite ca fiind "managementul dialecticii interpersonale" (Pearson, 1989b, p. 177), subliniind funcțiile relațiilor publice de construire și întreținere a relațiilor directe cu publicul. Mai multe cercetări (Ledingham & Bruning, 2001, 2000) au încadrat funcția de construire a relațiilor printre cele mai de seamă caracteristici ale relațiilor publice. Într-o accepțiune generală, dialogul este privit ca un proces continuu de căutare a înțelegerii și de relaționare, având potențialul de a rezolva dileme etice prin dezvăluirea bilaterală a adevărului. Kent și Taylor (2002) enumeră o vastă listă de factori care trebuie luați în considerare într-un dialog. În această perspectivă, dezvoltarea dialogului ca formă de comunicare a organizației, reprezintă o resursă de neprețuit pentru practicienii în relații publice.
Cei care confundă relațiile publice cu advocacy-ul nu ar fi de acord cu această perspectivă, fiind convinși că, pentru o organizație, cel mai bine este să definească o problemă și să persuadeze publicul pentru a înțelege sau aproba interpretările oferite (Pfau & Wan, 2006). Autorii care împărtășesc această concepție (Fitzpatrick & Bronstein, 2006; Miller, 1989; Peters, 1987) sunt de părere că rolul de advocacy al relațiilor publice este asemănător cu rolul unui avocat. După Pfau și Wan "persuasiunea deține un rol important" (p. 102). Oricum, această abordare rămâne lipsită de autenticitate, deoarece subliniază persuasiunea unilaterală și nu permite demonstrarea unor puncte de vedere contrare venite din afara organizației sau a altor publicuri decât cele proprii.

Advocacy-ul poate fi câteodată dificil, întrucât poate confunda loialitatea față de adevăr cu loialitatea față de client sau angajator. Chiar dacă unii practicienii de advocacy susțin că o abordare etică responsabilă este suficientă (Fitzpatrick & Bronstein, 2006), mulți practicieni la nivel de conducere au nevoie de o analiză mai consistentă cu privire la luarea deciziior de natură etică (Bowen, 2002b, 2006).
Abordările etice ale managementului strategic

Managementul strategic caută să maximizeze eficiența și profitabilitatea organizațională prin luarea unor decizii în vederea îndeplinirii acestor obiective. Practicienilor de relații publice le revine rolul de a consilia managementul de top pe probleme de etică. Felul în care aceștia reușesc să își îndeplinească responsabilitățile a fost analizat intens și la nivel teoretic.

J. E. Grunig (1992b) a propus ca legăturile cu publicurile să fie folosite pentru a facilita luarea deciziilor la nivel organizațional într-un cadru echilibrat și simetric. Simetria propusă de Grunig se referă la faptul că organizațiile îndeplinesc mai multe obiective pe termen lung atunci când integrează în procesul decizional așteptările publicurilor. Conform acestei abordări, managementul trebuie să se implice într-o relație continuă de "give-and-take" cu publicurile sale. Grunig și colegii săi (Dozier, L. A. Grunig, & J. E. Grunig, 1995; L. A. Grunig, Grunig, & Dozier, 2002) au subliniat necesitatea comunicării simetrice, singura formă de comunicare considerată a fi etică. "Modelul simetric bi-direcțional evită relativismul etic, etica fiind mai degrabă un proces decât un simplu rezultat" J. E. Grunig & L. A. Grunig, 1992, p. 308).
Acești cercetători (J. E. Grunig & L. A. Grunig, 1996) susțin că o abordare de management strategic este recomandabilă alături de o filosofie teleologică morală, cunoscută sub denumirea de utilitarism. Atât filosofia utilitaristă cât și relația cu publicurile sunt privite din prspectiva consecințelor și a potențialelor rezultate pe care le generează. potrivit utilitarismului, decizia etică maximizează consecințele pozitive și minimalizează rezultatele negative. Astfel, managementul strategic încearcă să prognozeze posibilele urmări ale deciziilor la nivel de top management.

Având la bază abordarea managementului strategic, Bivins (1992) a elaborat un sistem de modele de luare a deciziilor etice. Conform teoriei generale a sistemelor, organizațiile sunt niște sisteme deschise, dependente de interacțiunile cu mediul înconjurător. Publicurile sunt în această perspectivă părți vitale ale mediului înconjurător, furnizând informații și feedback-uri către management. Bivins subliniază că susținerea unui proces de luare a deciziilor manageriale în mod etic poate ajuta organizația în dezvoltarea unor interacțiuni de succes cu mediul său. Cercetătorul afirmă că aceste considerații etice ar trebui să fie mai atent și detaliat examinate și nicidecum lăsate la voia întâmplării. Tilley (2005) încurajează includerea standardelor etice în managementul strategic al campaniilor de relații publice, astfel încât "formalizarea eticii să devină o componentă de evaluare a campaniei" (p. 317).
Pornind de la paradigma managementului strategic, Bowen (2004) a încercat să întărească analiza etică, prin asimilarea filosofiei deontologice în relațiile publice. Autoarea a legat această abordare filosofică de cercetarea lui Grunig cu privire la comunicarea simetrică bilaterală prezentată mai sus. În esența sa, filosofia morală își propune să descopere principiile morale care ghidează procesul luării deciziilor raționale. După Enciclopedia de Filosofie (http://www.iep.utm.edu/k/kantmeta.htm), "deontologia este studiul datoriei" și apreciază ca fiind etice doar acțiunile care au un scop bun. Implementarea unei analize deontologice în etica relațiilor publice presupune o cât mai mare autonomie, imparțialitate și obiectivitate. Potențialele decizii trebuie examinate din toate unghiurile. Studiile (C. B. Pratt, Im, & Montague, 1994) arată că profesioniștii în relații publice decurg la această formă de analiză odată cu avansarea în carieră.

IX Recomandări și repere pentru practicienii de relații publice
Prezentul studiu are relevență doar în măsura în care profesioniștii de relații publice implementează analizele etice în rutina lor zilnică. Aceștia ar trebui să alerteaze top managementul atunci când apar probleme de ordin etic. Consilierii de relații publice, de asemenea, ar trebui să cunoască valorile publicului intern și extern și să folosească aceste informații pentru a genera analize și soluții pentru dilemele etice. În orice punct al carierei noastre ne-am afla, nu este niciodată prea devreme sau prea târziu pentru a ne orienta după următoarele repere:
1    Responsabilii de comunicare trebuie să fie familiarizați cu concepte de etică, înainte de a soluționa probleme de natură etică. Odată ce organizația se confruntă cu o criză, este mult prea târziu pentru a începe căutarea unor repere etice. Practicienii de relații publice trebuie să împărtășescă valorile organizației lor înainte ca acestea să fie puse sub semnul întrebării în mod public. Consilierea top managementului presupune o atenție sporită acordată cercetării, valorilor organizaționale, așteptărilor grupurilor cointeresate, potențialelor consecințe dar și o bună abilitate de a implementa forme riguroase de analize etice. Practicienii ar trebui studieze etica, înainte ca aceasta să devină un imperativ. Astfel, se vor îmbunătăți strategiile de relații publice și va fi încurajată avansarea în carieră a practicienilor.
2    Realizarea unei analize amănunțite și sistematice a propriilor valori vă vor ajuta atunci când vă veți afla "sub presiunea" managementului sau a unui client. Conștientizarea principalelor calități ale unei persoane admirate sau ale unui mentor reprezintă un exercițiu productiv, la fel ca și enumerarea valorilor considerate a fi cele mai de seamă. Cercetătorii (Ladkin, 2006) numesc acest exercițiu "aspirarea la propriile valori deținute și de altcineva", acesta fiind important pentru articularea propriilor credințe și argumentări, dar și pentru susținerea acestora în diferite situații. Alăturarea propriilor valori cu cele ale clientului sau ale angajatorului reprezintă premisa unei relații stabile, pe baza căreia vă puteți dezvolta cariera.

3    Identificați și discutați problemele de etică. Funcția de issues management  care încearcă să identifice și să rezolve problemele înainte ca acestea să se transforme în crize, ajută la identificarea situațiilor etice perplexe. Profesioniștii în relații publice ar trebui să fie la curent atât cu cercetările academice cât și cu studiile de caz de issues management pentru a fi pregătiți atunci când sunt nevoiți să soluționeze probleme de natură etică. Cercetările (Bowen, 2002b) au scos la iveală că identificarea situațiilor care vor escalada în probleme etice reprezintă unul dintre cele mai provocatoare aspecte de issues management. Neidentificarea unei probleme etice în timp util poate constitui un eșec costisitor pentru organizație. Identificarea precoce a potențialelor probleme de etică permit organizației să adopte o poziție proactivă în definirea și gestionarea roblemei.
4    Conform studiilor, cultura organizațională are un impact semnificativ asupra analizei etice și asupra procesului de luare a deciziilor (Bowen, 2004b; Goodpaster, 2007; Sims, 1994; Sims & Brinkman, 2003). Profesioniștii în relații publice ar trebui să identifice valorile fundamentale ale organizației declarate prin misiune, prin codul de etică sau prin alt document. Astfel, se recomandă ca abordarea eticii să fie în concordanță cu valorile organizației. Valorile care fac referire la principalele avantaje, la beneficiile societății sau la consecințele operaționale sunt de regulă valorile utilitare. Pe de altă parte, afirmațiile referitoare la datorii, justiție, faimă, responsabilitate sau intenții sunt valori de ordin deontologic. Prin urmare, identificarea acestor grupe de valori ale organizației reprezintă cheia dezvoltării unei culturi organizaționale mai etice. Relațiile publice pot încuraja dezbaterile etice în cadrul organizației prin comunicare internă. Cercetările din acest domeniu (Bowen, 2004b) arată că pentru a atinge excelența în etică, comunicarea internă ar trebui să sprijine angajații în soluționarea unor dileme etice, să recompenseze comportamentul etic, să încurajeze definirea problemelor în termeni etici și să încurajeze desfășurarea dezbaterilor de etică. Managementul trebuie confruntat cu dovezile care atestă rolul eticii în cultura organizațională, pentru a preveni dezastre precum cele prin care a trecut compania Enron.
5    Una dintre preocupările de bază ale directorilor de comunicare ar trebui să fie consilierea factorilor de decizie ai organizației cu privire la abilitățile funcției de relații publice de a se implica în consilierea etică. Este responsabilitatea practicianului în relații publice de a-și educa superiorul cu privire la multitudinea de instrumente prin care relațiile publice pot contribui la succesul organizației, aici fiind incluse și rezolvarea și prevenirea dilemelor etice.
6    Angajarea în procese sistematice și analitice de contemplare a dilemelor etice. Filosofia morală asigură în acest sens diverse metode de analiză etică. Definirea unității de apreciere a ceea ce este bun pentru organizație ar trebui efectuată cu grijă înaintea demarării analizelor etice. Afirmarea misiunii constituie adesea cel mai bun ghid pentru identificarea a ceea ce este valoros, apreciat sau căutat. Misiunea reprezintă în mod normal cel mai bun punct de plecare în definirea valorilor etice ale organizației. Aceste valori etice pot fi explicate mai apoi sub forma unei declarații de etică, a unui cod de comportament, a unui cod etic, a unui credo, sau a altor declarații. Pentru a spori consistența politicilor organizaționale și rezolvarea problemelor, dar și pentru a crește longetivitatea decizilor manageriale, analizele etice ar trebui să pornească totdeauna de la valorile transmise prin misiunea organizației. Consilierea etică a conducerii necesită adesea ceea ce eticienii numesc "curaj moral" (Parks, 1993), în sensul în care practicienii trebuie să fie dispuși să se lupte pentru analizele lor, chiar dacă acestea nu sunt compatibile cu alte funcții ale organizației. Chiar dacă soluția practicianului de relații publice nu va fi implementată, îndrumarea oferită de departamentul de relații publice va fi respectată și solicitată pe viitor. Soluțiile nepopulare oferite rezolvării dilemelor etice își dovedesc adesea veridicitatea în timp. Oferirea unor analize consistente constituie un mod sigur de a spori atât propria credibilitate cât și cea a funcției de relații publice în general.

Concluzii
Abilitatea de angajare în argumentări etice în relații publice este tot mai căutată, alocându-i-se o responsabilitate și o importanță tot mai mare. Cercetarea academică, studiile universitare și cele suplimentare, cât și practica profesională, toate se concentrează tot mai mult asupra problemelor de etică. Funcția relațiilor publice se află într-un așa zis punct de răscruce. Care este locul practicianului de relații publice în cadrul organizației? Ar trebui să devină acesta consilierul etic al managementului de top sau ar fi de preferat să nu se implice în luarea deciziilor strategice? Ei bine, modul în care alegem să răspundem acestei crize de încredere în rândul publicului nostru va trasa liniile de dezvoltare pentru viitorul relațiilor publice.
Cu toate că se știe că o singură persoană sau funcție nu pot constitui întreaga "conștiință etică" a unei organizații, relațiile publice au rolul de a consilia top managementul cu privire la problemele etice. Profesioniștii în relații publice cunosc valorile publicurilor țintă care pot stârni dileme etice, și de aceea pot realiza analize etice riguroase pentru a ghida politicile organizaționale, atât din punct de vedere al omunicării cu publicul cât și cu mass media.

CAPITOLUL 4

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Încă din anul 1945, Rex F. Harlow, la acel moment președinte al American Council on Public Relations, scria într-un articol publicat în Public Opinion Quarterly: “Toată lumea vorbește despre relații publice, dar se pare că foarte puțini cunosc emnificația acestui termen”.

De asemenea, Edward Bernays, cel care este considerat un pionier al relațiilor publice afirma: “Cele trei elemente considerate fundamentale ale PR-ului sunt la fel de vechi ca și societatea umană: informarea cetățenilor, persuadarea și crearea de relații între aceștia. Bineînțeles, metodele și mijloacele s-au schimbat în timp, așa cum s-a schimbat și societatea". În accepțiunea sa, Bernays condideră că relațiile publice au fost, de la începuturile istoriei, legate de civilizația umană. Însuși procesul de evoluție a societății a fost, în mare măsură, rezultatul adaptării practicilor de comunicare și a metodelor folosite de afacerile publice, la nivelul de înțelegere a “Publicurilor Țintă”.

O scurtă contemplare a evoluției Relațiilor Publice în secolul nostru devoalează un interes crescut a diferiților factori de răspundere de a comunica maselor, de a produce efecte în comportamentul acestora și nu în ultimul rând de a accesa anume zone ale psihicului uman, în vederea canalizării subiecților (publicurilor) spre adoptarea anumitor conduite.

Astfel, în anul 1900 ia ființă Prima agenție de Relații Publice denumită „Publicity Bureau of Boston”, în anul 1904 Ivy L. Lee devine primul consultant de relații publice iar în anul 1913 Ludlow Massacre promovează relațiile publice corporatiste, pentru prima dată în istore. În ceea ce privește cercetarea stiințifică în domeniul relațiilor publice, putem afirma că aceasta ia naștere în anul 1923 când Edward L. Bernays publică lucrarea „Cristalizarea Opiniei Publice”, prima carte care tratează în mod individual domeniul PR-ului. Timpuriu, în anul 1929 E. Bernays lansează "Torțele Libertății" – campanie de prevenire a fumatului, prima acțiune de informare publică directă consemnată de istorie.

Instituționalizarea acestui domeniu ia naștere în anul 1948 prin crearea “Societății Americane de Relații Publice (PRSA)” urmată, în anul 1950 de Adoptarea Codului de Standarde Profesionale referitoare la practicile de PR, denumită generic PRSA. Amintim anul 1955 ca fiind de referință în istoria recentă a PR-ului datorită înființării Asociației Internaționale de Relații Publice (IPRA). În 1965 PRSA introduce acreditarea profesională în domeniul PR-ului pentru ca în anul 1970 să fie înființată Asociația Internațională a Comunicatorilor din domeniul Afacerilor (IABC).

În istoria recentă au existat evenimente care au afectat în mod negativ tocmai imaginea PR-ului și amintim Criza Exxon Valdez (1989) care a pus la îndoială caracterul legitim al relațiilor publice, fapt care a precedat și generat elaborarea, în anul 2000 a primului cod etic profesional, sub denumirea de “Codul Etic al PRSA”, reformulat ulterior ca ghid de conduită a lucrătorilor din acest domeniu. Urmare acestui demers, în anul 2002 PRSA impune acreditarea profesională ca standard de bune practici în PR.

Societatea românească postdecembristă a dovedit o capacitate supradimensionată de absorbție a mesajului public (instituțional, comercial și educațional), fapt care a generat nevoia imediată de aducere în prim planul comunicării publice a unor specialiști care să fie în măsură să transmită într-un mod profesional informația, întrucât o serie întreagă de evenimente au arătat necesitatea existenței și implementării, în toate domeniile de activitate a unor structuri de profil, precum și elaborarea unor tehnici de transmitere a mesajului în spațiul public, corelate la specificul socio-cultural existent. Conștientizând faptul că societatea și publicurile țintă se află într-un continuu proces de evoluție și transformare, tehnicile adoptate de comunicatori este necesar a avea propria lor dinamică evolutivă, în directă proporționalitate cu transformările de ordin cultural, economic, de piață, profesional și demografic pe care le suferă societatea însăși. Suntem îndreptățiți atunci să formulăm afirmația conform căreia evoluția relațiilor publice nu este nimic altceva decât răspunsul firesc al comunicatorilor la efectul dezvoltării societății, pornind de la nivel de individ până la nivel de societate.

Așa cum urmează să arătăm în conținutul prezentului referat, adoptarea tehnicilor de PR în procesul comunicării publice, a fost adoptat în mediul instituțional, devenind astfel o funcție a managementului care este exercitată în mod profesional de către personal aparținând unor structuri specializate de comunicare și care au principalul obiectiv de a realiza un flux informațional coerent, susținut și care să genereze, indiferent de momentul ales și condițiile de mediu social, beneficii emitentului iar la nivel de receptor (individ sau publicuri țintă) să cumuleze, odată cu însușirea unor comportamente și un puternic efect pedagogic și andragogic.

DIRECȚIILE DE MANIFESTARE ALE RELAȚIILOR PUBLICE LA NIVELUL INSPECTORATULUI GENERAL DE AVIAȚIE AL MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE

În general activitatea de relații publice, atât în companiile private cât și în instituțiile de stat, este necesar să se concentreze pe următoarele direcții: informarea publică (directă și din oficiu) și relațiile cu mass-media, relațiile cu societatea civilă, comunicarea internă, activitatea de informare și relații publice în cadrul multinațional.

Informarea publică și relațiile cu mass-media

Informarea publică cuprinde totalitatea metodelor și instrumentelor folosite de către o organizație pentru transmiterea în spațiul public a mesajului instituțional.

În ceea ce privește modalitățile de realizare a scopurilor informării publice, la nivelul instituției militare în general și la nivelul Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne (denumit în continuare I.G.Av.), este formată din următoarele subcategorii:

a) informarea publică prin intermediul mass-media;

b) informarea publică directă;

c) informarea publică cu ajutorul internetului;

d) informarea publică în situația producerii de evenimente.

Informarea publică prin intermediul mass-media, la nivelul I.G.Av. se realizează printr-o serie de instrumente corelate la nevoia de comunicare și adaptate la specificul situației și constă efectiv în acordarea de interviuri sau declarații de presă pentru mass-media și new-media, atât în mod proactiv cât și la solicitarea jurnaliștilor, urmărindu-se, în afară de formularea unor răspunsuri la întrebările adresate de către reprezentantul media (întrebări ale căror conținut reprezintă nevoia de informațe existentă în diferitele medii sociale) și transmiterea în spațiul public a unor mesaje instituționale proprii care au ca scop sporirea capitalelor de încredere și imagine pozitivă a organizației în folosul ducerii la îndeplinire a planului managerial.

De asemenea, dacă necesarul de informație, funcție de situația specifică în care se găsește organizația, depășește cadrul normal de desfășurare al unui interviu de presă, ori dacă există planificată o activitate importantă sau are loc un eveniment extraordinar în viața organizației, ori dacă în spațiul public se manifestă un interes crescut vis-a-vis de o anumită problematică din competența organizației, se va lua în calcul organizarea și desfășurarea unor activități de comunicare mai ample, cum sunt cele de tipul briefingului și conferinței de presă.

Este evident faptul că folosirea instrumentelor specifice domeniului relațiilor publice nu se realizează în mod arbitrar, așadar, atunci când nevoia de comunicare este punctuală, ori când mesajul necesar a fi transmis către publicurile țintă nu necesită lămuriri sau aducerea unor argumente suplimentare pe loc, atunci informația va fi diseminată către mediul civil prin intermediul comunicatelor de presă, a buletinelor informative, precum și prin elaborarea unor răspunsuri către solicitanți (jurnaliști, persoane fizice, persoane juridice, ONG, etc). Asemenea tuturor organizațiilor de tip militar, I.G.Av. va răspunde solicitanților strict pe problemele asupra cărora aceștia au manifestat interes și dacă informațiile nu depășesc nivelul de acces la acestea reglementate de către legislația în vigoare .

În vederea realizării transparenței instituționale, se va lua în calcul organizarea de vizite ale jurnaliștilor civili în unitățile din subordinea Inspectoratului, precum și participarea acestora la exerciții realizate de către personal și cu tehnică aparținând organizației, cursuri, activități științifice, culturale, sportive ori aniversări. Folosite ca instrumente de relații publice, vizitele jurnaliștilor și participarea acestora la activități comune cu personalul I.G.Av. vor ameliora relația instituție-mediu civil și vor genera capitalul de încredere dorit, dar și, unul dintre cele mai importante aspecte, vor contribui substanțial la consolidarea relațiilor de colaborare dintre organizație și diferiți reprezentanți ai societății civile.

În ceea ce privește informarea publică prin intermediul mass-media, aceasta capătă un caracter nemijlocit și se realizează în condițiile accesului la un public țintă foarte larg, atunci când au loc vizite ale reprezentanților I.G.Av. în redacțiile posturilor de radio și TV și participării acestora la emisiunile difuzate în spațiul public.

În cele din urmă întâlnirile informale cu reprezentanții mass-media sunt cele care consolidează atât relația dintre instituția militară și instituția de presă, cât și aceea dintre specialiștii celor două, asigurând calitatea actului comunicațional și contribuind la eliminarea eventualelor “tensiuni” preexistente în relația de colaborare a celor două entități publice.

Informarea publică directă, sau organizarea de activități de relații publice de tip campanie media (de informare, conștientizare,dilog social, etc.), are loc atunci când, în urma analizării mediului social, dar și pentru realizarea unei informări corecte a populației, rezultată necesitatea planificării unor demersuri de comunicare mai ample. Acestea vor lua forma campaniilor de relații publice și vor lua forma unei comunicări directe și multidirecționale cu cetățeanul, desfășurată într-un mod etapizat și cu acces la o paletă supradimensionată de publicuri țintă. Campaniile de relații publice vor reprezenta demersuri unitare realizate într-un anumit segment de timp și a căror rezultate să fie anticipabile, măsurabile, raportate la obiectivele și scopurile de dezvoltare sau de acțiune (imediată sau ulterioară) ale organizației.

Până în prezent, I.G.Av. nu a desfășurat campanii de relații publice în mod independent însă a participat activ la campanii inițiate de către Ministerul Afacerilor Interne, alte instituții publice din subordinea acestuia, precum și la demersuri comunicaționale și de imagine de tipul campaniilor de relații publice desfășurate de către anumite organizații neguvernamentale.

Informarea publică cu ajutorul internetului, la nivelul I.G.Av. se realizează prin intermediul site-ului web al instituției și se adresează tuturor mediilor socio-profesionale. În prezent, raportat la modul în care societatea evoluează, folosirea internetului în procesul comunicațional nu mai poate avea un caracter opțional. Folosirea platformelor informatice pentru transmiterea în spațiul public a mesajului instituțional a luat o amploare deosebită în ultimul deceniu, obligând mediul militar să se adapteze și să deschidă în spațiul virtual, canale de comunicare în masă care să vină în sprijinul obiectivului fundamental al organizației.

Inspectoratul General de Aviație dispune de o platformă informatică accesabilă pe internet prin care sunt transmise în mediul civil aspecte din activitatea și misiunile instituției, oferta de locuri de muncă și cea educațională, de asemenea se realizează informarea din oficiu în conformitate cu legislația privind liberul acces al cetățenilor la informațiile de interes public și se asigură transparența instituțională.

În viitorul apropiat se prefigurează o reorientare a mediului instituțional către ceea ce înseamnă social media și implementarea în componența actului comunicațional al instituțiilor publice a noilor instrumente de transmitere a mesajelor, oferite de către paginile de socializare. Ultimele cercetări în domeniu au condus la concluzia că, în mod individual, membrii ai diferitelor categorii socio-culturale, reprezentanții mass-media, organizațiile și majoritatea cetățenilor folosesc (deocamdată) ca surse alternative de informare și documentare, platformele de tip social media (facebook, twitter, instagram, forumurile profesionale, recreaționale, etc.). De aceea în viitor va fi necesară instruirea și specializarea de personal care să monitorizeze social media și să folosească acest canal de comunicare la o intensitate direct proporțională cu necesarul de informație existent la nivelul societății, dar și atunci când situația impune o comunicare specializată în acest segment de piață.

Informarea publică în situația producerii de evenimente la nivelul Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne se realizează numai de persoanele abilitate, conform unui Plan de gestionare eficientă a crizelor mediatice în situațiile în care gestionarea informării publice capătă un caracter imperativ generat de apariția în spațiul public a unor informații considerate vătămătoare pentru instituție sau producerea unor evenimente a căror consecințe pot afecta negativ imaginea instituției.

În asemenea situații se constituie o celulă de gestionare eficientă a situațiilor cu potențial mediatic negativ sau Celula de gestionare a crizelor mediatice în componența căreia se regăsesc comandantul unității, ofițerul de relații publice, adjuncții acestuia, un reprezentant al structurii de resurse umane, precum și, după caz, reprezentanți a celorlalte structuri din componența I.G.Av. cu responsabilități de linie, în funcție de condițiile și domeniul în care s-a produs evenimentul și chiar reprezentanți ai eșaloanelor superioare, raportat la dimensiunea potențialei crize.

Odată cu constituirea celulei de gestionare eficientă a situațiilor cu potențial mediatic negativ are loc consultarea cu structura/personalul de informare și relații publice de la eșalonul superior și cu șeful Direcției informare și relații publice din Ministerul Afacerilor Interne, prealabil emiterii oricărui punct de vedere către presă. Pentru situațiile care depășesc ca amploare competența personalului de relații publice de la nivelul Inspectoratului, gestionarea informării publice se face la nivel central, informarea reprezentanților mass-mediei fiind realizată de către purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Interne, sub coordonarea unei Celule de Gestionare a Crizei Mediatice din componența căreia fac parte reprezentanți ai eșaloanelor superioare dar și, după caz, personal din cadrul Inspectoratului. În funcție de natura și gravitatea evenimentului, conducerea Ministerului poate desemna și alte persoane să intre în contact nemijlocit cu jurnaliștii, îndeosebi pentru detaliile tehnice.

Solicitările de informații din partea reprezentanților mass-mediea, referitoare la evenimentele produse sau în curs de desfășurare, sunt transmise de către cei care le primesc structurilor/persoanelor abilitate în cel mai scurt timp. Avizarea și aprobarea documentelor destinate mass-media se va realiza de către membrii celulei de criză.

Relațiile cu societatea civilă

Comunitatea, în sensul prezentei lucrări, include mediul social, instituțiile din administrația publică, ONG și organiyațiile guvernamentale, instituțiile de învățământ, organizațiile profesionale, asociațiile culturale și cluburile sportive, cultele religioase, și asociațiile cadrelor militare în rezervă și în retragere și ale veteranilor de război din localitățile de garnizoană, în care sau în apropierea cărora funcționează unitățile militare.

Scopul derulării relațiilor cu comunitatea este de a facilita integrarea socială a personalului I.G.Av. în cadrul comunităților. Principalele obiective ale relațiilor cu comunitatea sunt:

a) explicarea misiunilor executate de către I.G.Av.;

b) menținerea reputației I.G.Av. și unităților subordonate de organizație respectabilă, profesionistă și de “bun vecin”;

c) informarea comunității asupra modului în care militarii pot interveni ]n sprijinul acesteia, precum și implicarea cadrelor unității în viața de zi cu zi a comunității;

d) promovarea în cadrul comunității a profesiei militare.

Structurile militare, implicit I.G.Av., pot organiza activități în care poate fi implicată comunitatea și care să conducă la facilitarea accesului personalului instituției la viața comunității, crearea unei imagini de transparență, precum și apropierea de mediul civil.

În vederea ameliorării relației dintre instituție și comunitatea civilă, este posibilă și chiar indicată organizarea de vizite la diferite instituții, activități cu invitați din mediul civil în unități militare/poligoane deschise publicului, precum și participarea acestora la exerciții demonstrative, expoziții, zile ale porților deschise sau ceremonii. De asemenea, pentru armonizarea și extinderea colaborărilor cu mediul civil instituțional este binevenită planificarea și organizarea de activități în cooperare cu alte instituții, precum școli sau autorități publice locale, atât pentru transmiterea mesajelor instituționale, dar și pentru crearea unei baze de selecție din rândul elevilor și studenților în funcție de nevoia de recrutare pentru diferite posturi sau funcții disponibile.

Referitor la relațiile pe care orice instituție militară este necesar să le construiască și consolideze cu administrația publică locală, acestea se formează nu numai în cadru formal strict profesional ci și cu ocazia diferitelor evenimente aniversare, mese festive, spectacole, etc., organizate de către instituția militară și la care să fie invitați reprezentanții instituțiilor administrative teritoriale și centrale.

În relațiile cu comunitatea, personalul I.G.Av. nu se angajează în activități ce pot aduce prejudicii imaginii organizației sau demnității personalului acesteia, precum:

a) acțiuni de relații publice care ar putea sugera, chiar și în mod indirect faptul că instituția ar sprijini anumite societăți comerciale sau produsele acestora;

b) sprijinirea sau participarea la activități profesionale sau extraprofesionale care, prin modul organizare, colaborări sau chiar prin conținutul informațional ori “discurs public” ar putea insinua un caracter xenofob, de prozelitism religios sau extremist;

c) activități care pot fi suspectate de “partizanat politic” și care ar putea sugera o așazisă implicarea politică a Inspectoratului sau unităților subordonate acestuia.

1.3 Comunicarea (informarea) internă

Informarea internă în Inspectoratul General de Aviație al M.A.I. este reprezentată de suma totală a activităților de comunicare și informare planificate, cu obiective clar formulate și măsurabile, desfășurate cu scopul de a furniza personalului și familiilor acestora, cadrelor militare în rezervă și în retragere, a unui flux continuu și nedistorsionat de informații militare și generale, care le influențează activitatea profesională, viața personală, de familie și cariera.

Scopul informării interne este acela de a contribui la formarea și consolidarea coeziunii de grup, a “spiritului de castă”, precum și la creșterea moralului personalului. În funcție de eșalonul, dimensiunile, specificul și dislocarea acestuia, activitățile de informare internă pot căpăta valențe diferite. Managementul fiecărui eșalon deține responsabilitatea desfășurării activităților de informare internă și aceea ca datele și informațiile furnizate audiențelor interne să fie oficiale și să răspundă specificului, misiunilor instituției și nevoilor reale de informare. Totodată, în Inspectoratul General de Aviație și în unitățile subordonate, planificarea, organizarea, derularea și evaluarea activităților de informare internă sunt în responsabilitatea personalului de informare și relații publice.

Activitatea de informare internă are următoarele obiective:

a) informarea asupra Strategiei naționale de apărare și a Programului de guvernare;

b) informarea personalului inspectoratului cu privire la specificațiile Cartei albe a apărării, precum și ale Strategiei militare naționale;

c) aducerea la cunoștința întregului personal militar și civil a misiunilor reale ale unității;

d) informarea personalului Inspectoratului despre detalii privind activitatea, specificul și misiunile unităților subordonate;

e) informarea personalului și membrilor familiilor acestora, în părțile care îi privesc, asupra aspectelor legale și instituționale în legătură cu managementul resurselor umane, locuințelor, retribuțiilor și a altor problematici care ar putea influența moralul, starea de sănătate, bunăstarea materială și siguranța acestora;

f) dezvoltarea culturii instituționale;

g) respectarea și tradițiilor militare;

h) informarea personalului în legătură cu aspecte privind evoluțiile din mediul militar și problematica de securitate și apărare în context internațional;

i) cunoașterea perspectivelor de evoluție personală și ale organizației;

j) cunoașterea și popularizarea participării cadrelor instituției la misiuni și operații în afara teritoriului statului român.

În Inspectoratul General de Aviație al M.A.I., principalele mijloace utilizate în activitatea de informare internă sunt:

a) mass-media militară;

b) produse audiovizuale sau multimedia, filme de instrucție sau de prezentare a disciplinelor cu caracter militar și profesional specific;

c) publicații electronică de informare internă gestionate de către Direcția informare și relații publice din cadrul M.A.I.;

d) produse de informare/documentare realizate de Biblioteca M.A.I. dar și cele aparținând biblotecilor civile;

e) newslettere/buletine informative sau lucrări cu caracter documentar;

f) informări realizate de personalul de informare și relații publice.

În completarea celor expuse anterior, este necesar să menționăm rolul pe care o informare internă calitativă îl poate avea în combaterea dezinformării și a efectelor pe care o stare de spirit negativă, dublată de incertitudine, le poate avea asupra modului de executare a unor misiuni, uneori cu caracter de risc ridicat.

De asemenea, o importanță deosebită acordăm modului în care comanda unităților militare participă activ în procesul comunicațional intern prin participarea la activități informale în care informațiile de interes și cu caracter de noutate sunt prezentate de către reprezentanți ai conducerii.

Activitatea de informare și relații publice în cadrul multinațional

Direcția informare și relații publice din M.A.I. urmărește armonizarea actelor normative specifice care reglementează activitatea de informare și relații publice în Minister, cu reglementările similare ale partenerilor externi, precum și integrarea de teme și mesaje ale acestora, referitoare activitatea acestora, riscuri și vulnerabilități, participarea la operații conduse de NATO, UE, OSCE, ONU sau Coaliție, în documentele și produsele media realizate de structurile de specialitate.

Personalul de informare și relații publice pot participa la încadrarea funcțiilor de specialitate din cadrul comandamentelor NATO, UE, ONU, OSCE sau de tip Coaliție, din teatrele de operații, și pe timpul exercițiilor multinaționale organizate și desfășurate în țară ori străinătate conduse de NATO sau UE.

Pentru promovarea imaginii proprii în mediul internațional, Direcția informare și relații publice, prin structurile cu atribuții în domeniul informării și relațiilor publice și cele cu rol în diplomația publică, realizează și difuzează produse specifice vectorilor de comunicare ai țărilor partenere și aliate sau poate delega, în cazul participării cadrelor Inspectoratului General de Aviație la exerciții/operațiuni/vizite în afara granițelor țării personal specializat aparținând unității pentru a transmite mesajul instituțional.

Direcția informare și relații publice cooperează cu structurile de informare și relații publice sau diplomație publică ale NATO, UE, ONU, OSCE și ale țărilor partenere și aliate, în vederea organizării și desfășurării unor activități în comun, cât și pentru preluarea și difuzarea unor produse media pe canalele de comunicare proprii. În situația participării cadrelor și tehnicii I.G.Av. la operații sau activități internaționale, Direcția informare și relații publice își coordonează planurile de comunicare cu structurile de diplomație publică și relații publice ale țărilor gazdă și, după caz, pentru structurile implicate, cu cele ale OSCE, ONU sau a altor țări participante, după caz.

FORMAREA ȘI MENȚINEREA IMAGINII INSPECTORATULUI GENERAL DE AVIAȚIE

Imaginea, în sens kantian este:  o exigență de desăvârșire a conceptelor noastre, și desemnează nu un punct fix, ci o direcție, un principiu de organizare a informației în scopul obținerii afirmării publice. Imaginea este mereu deschisă îmbunătățirii, nefiind, în nici un moment al existenței unei instituții suficientă și satisfăcătoare.

Conceptul de imagine este folosit de aproape treizeci de ani în vocabularul de specialitate pentru a defini reprezentarea pe care un individ, grup social sau o organizație și-o formează în timp. Conceptul de "imagine de marcă", simetric în prezenta abordare celui de “imagine instituțională”, s-a răspândit, creatorii de imagine utilizându-l, prin extensie, pentru a desemna toate celelalte forme de imagine publică.

Prin imagine se înțelege reprezentarea care s-a format ca o sumă de credințe, cerințe, atitudini, opinii, ipoteze, mentalități, prejudecăți, experiențe, presupuneri (așteptări), la grupe de persoane sau în cadrul opiniei publice asupra unei persoane, instituții sau oricăror fenomene sau obiecte.  Opiniile si așteptările sunt mai ușor de influențat decât majoritatea mentalităților sau credințelor. De aceea, în construirea sau modificarea unei imagini, este potrivit ca primii pași sa fie orientați spre captarea opiniilor și cunoașterea așteptărilor, a presupunerilor pe care le are publicul larg. Noțiunile înrudite, într-o anumită măsură suprapuse imaginii, sunt cele de prestigiu, renume (prost renume), reputație, considerație (desconsiderație) etc.

Fiind un rezultat si nu un dat, imaginea se formează în timp și se deformează în timp.

Ca substitut al imaginii  se mai utilizează "reputația" unei instituții sau organizații. În mod firesc, vor exista mai multe subcategorii de imagine: imaginea instituției, imaginea produselor sau serviciilor oferite, imaginea managerilor, imaginea unei structuri din cadrul instituției,  imaginea personalului instituției, imaginea managerului cu privire la proprii angajați sau a prestației generale a instituției.

Formarea imaginii instituționale

Formarea imaginii instituționale nu este o activitate de tip sporadic, ci una care necesită un efort continuu și constant. Caracterul permanent al formării imaginii instituționale în ceea ce privește instituția militară, în cazul de față cea a Inspectoratului General de Aviație al M.A.I., provine din faptul că, dată fiind misiunea generală a instituției și apartenența acesteia la Ministerul Afacerilor Interne, face ca activitățile și misiunile punctuale ale organizației și membrilor acesteia să fie supuse “judecății publice”. Aceasta poziționează instituția într-un plan al aprecierii diferențiate a publicului, vis-a-vis de misiunile executate, întrucât, în afara misiunilor care au calitatea de a obține o apreciere pozitivă din partea mediului civil, prin natura specificului instituțional, se află și misiuni care pot provoca controverse în spațiul public, sau chiar dezaprobarea ori oprobiul public. Din acest motiv, structurile specializate în formarea și conservarea imaginii instituționale sunt obligate să comunice permanent și să se informeze asupra efectului pe care orice amănunt din viața și activitatea organizației îl are asupra capitalului de imagine pozitivă existent și, la nevoie, să propună măsuri care să ducă la o mai bună informare a mediului civil privind utilitatea instituției și a rolului pe care aceasta îl are în socium.

Din punct de vedere imagologic, esența creării de imagine se focalizează pe o structură umană arhetipală, aceea de încredere, urmărind impunerea, prin diverse mijloace și metode, a unei imagini proprii adecvate,  care  sa genereze încredere față de instituție și prestațiile acesteia.

Etapele formării imaginii instituționale

Pe parcursul înțelegerii procesului de formare a imaginii instituționale am identificat cinci etape in care acesta se poate derula. Fiecare etapă are caracter obligatoriu, lipsa uneia împiedicând derularea întregului program de activități:

– Definirea scopului (stabilirea obiectivelor);

– Cercetarea în teren;

– Elaborarea strategiei de relații publice;

– Implementarea activităților în mediul (mediile) social(e) vizat(e);

-Evaluarea periodică și finală a activităților desfășurate (strategiei).

2.2.1 Definirea scopului (stabilirea obiectivelor)

Aceasta primă etapa este realizată de către personalul cu atribuții pe linie de relatii publice în cooperare cu comanda inspectoratului. Este o etapă de o importanță crescută, deoarece dă posibilitatea celor doi interlocutori să se cunoască în sensul în care este de notat ca responsabilul cu imaginea instituțională să cunoască și să își armonizeze strategia în funcție de viziunea și interesele managementului în ceea ce privește dezvoltarea instituției. Acest lucru este relevant întrucât nu toate obiectivele pe care managerul (comanda unității) dorește sa le realizeze pot fi realizate efectiv.

Spre exemplu, conducătorul unei întreprinderi economice, care fabrica produse de o calitate îndoielnică, dorește implementarea unui proces de relații publice care să transforme imaginea despre produsul respectiv într-o imagine de marcă. Un astfel de obiectiv este imposibil de realizat, deoarece una din condițiile de realizare a procesului de relații publice este ca produsele realizate să fie de bună calitate.

Această etapă, la nivelul instituțiilor militare este una doar de poziționare publică și de aliniere la normele instituționale de raportare la mediul civil, întrucât scopul organizațional este acela ca publicul țintă să cunoască rolul instituției în mediul social, apartenența acesteia la Ministerul Afacerilor Interne și faptul că își desfășoară activitatea eminamente în folosul cetățeanului.

2.2.2. Cercetarea în teren

Este cea mai importanta etapa a procesului de autoevaluare a poziționării publice din punct de vedere al imaginii instituționale. Ea are ca scop, pe de o parte, identificarea problemelor care ar putea împiedica un demers de relații publice în scopul construirii imaginii dorite, iar pe de alta parte, identificarea căilor și metodelor prin care un program de relații publice corect și eficient să poată fi derulat.

Având în vedere faptul că efortul pentru formarea și menținerea unei imagini pozitive a Inspectoratului General de Aviație al M.A.I. nu este unul singular, realizat exclusiv la nivel de mare unitate ci unul conjugat, care se bazează pe buna cooperare cu unitățile subordonate și ținând cont de faptul că acestea se găsesc în locații (localități) diferite, este necesar a se efectua o cercetare atentă a specificului fiecărei zone demografice pentru a identifica exact tipologia publicurilor țintă.

Pentru ca un proces de relații publice sa poată demara, este necesară obținerea de date din următoarele domenii:

social: organizarea socială a localității sau zonei unde se efectuează cercetarea, numărul locuitorilor, profesii dominante (numeric), particularități lingvistice, obiceiuri cu caracter local, grad de ocupare a forței de muncă pentru ca viitoarele demersuri comunicațional informaționale să poată fi particularizate funcție de specificul membrilor comunității (intelect, stare materială, nivel de pregătire profesională, etc.);

politic: numărul de formațiuni politice, ponderea acestora în rândul electoratului, orientarea pe eșichierul politic, tradiția în domeniu în scopul evitării oricăror demersuri care să provoace controverse de natură politică, ori falsa interpretare a publicurilor privind o anumită afinitate pentru o formațiune politică sau alta;

economic: numărul de întreprinderi din zona aleasă, cifra de afaceri, obiectul activității desfășurate. Acest indicator vine în ajutorul planificării și organizării de acțiuni umanitare în zona de referință;

Aceste informații pot fi obținute din surse publice (biblioteci, anuare, internet, etc.), dar și din presă sau direct de la persoanele care le dețin.

Din acest punct de vedere, persoana care face documentarea este liberă să identifice sursele cele mai credibile, însă este necesar să dovedească discernământ atunci când le selectează, întrucât o informație eronată poate duce la luarea unei decizii greșite, iar procesul de relații publice poate fi pus in pericol.

Pentru construirea unei strategii de relații publice eficiente și realiste, identificarea factorilor care ar putea face ca imaginea instituției sau să nu fie cea dorită, este un proces esențial și cu caracter hotărâtor pentru obținerea rezultatului scontat. Cercetarea în acest caz este necesar să fie efectuată de către un specialist, asistat de către personalul cu responsabilități pe linie de relații publice de la nivelul Inspectoratului sau de la nivelul unităților subordonate, în funcție de natura demersului comunicațional. De aceea cooperarea între structurile interne ale I.G.Av. este esențială în procesul de creare a imaginii publice. Constituirea grupurilor de lucru multidisciplinare având un caracter obligatoriu.

Datele și informațiile obținute cu ocazia verificărilor se coroborează cu cele obținute pe parcursul întregului proces de cercetare, urmând a se pune la punct strategia care va sta la baza activităților de relații publice. Putem afirma faptul că rezultatul întregului proces depinde de calitatea și obiectivitatea acestei cercetări.

Organizarea activităților ce urmează a se desfășura, precum și succesiunea lor, face parte din strategia de relații publice care are la bază procesul de relații publice.

Trebuie să precizăm totuși precizat faptul că procesul de relații publice nu este încă definitivat, ci doar cuantificat și ordonat în funcție de factorii identificați. Aceste activități, care tocmai au fost cuantificate, vor fi puse în practică prin anumite tehnici și metode specifice domeniului relațiilor publice. Cercetarea efectuată în acest caz de către agentul de relații publice are rolul de a identifica acele tehnici de comunicare care sunt utile și pot da randamentul cel mai bun în mediul vizat.

2.2.3 Elaborarea strategiei de relații publice

Capitalul de imagine al unei instituții constituie un element patrimonial. Ca orice obiect de patrimoniu, imaginea se gestionează și se administrează ca un bun al institutiei, fără a avea vreo importanță natura acestuia. O imagine pozitivă a instituției influențează succesul ei asupra percepției în rândul publicului larg. La fel cum, o imagine negativă poate produce pierderi mari, uneori într-o manieră incredibilă, idiferent de calitatea serviciilor oferite.

În acest sens, investitia in imagine, construirea unei Strategii de Relații Publice de scurtă sau lungă durată, este, de multe ori definitorie în obținerea unui public fidel.

În ceea ce privește instituția militară, în cazul de față Inspectoratul General de Aviație al M.A.I. costruirea propriei strategii de relații publice pe termen scurt, mediu sau lung se află într-o relație de dependență fașă de Calendarul cu Activități al eșaloanelor superioare, față de Strtegia pe linie de Comunicare și Relații Publice elaborată la nivelul Direcției Informare și Relații Publice a M.A.I..

Cu toate acestea, este evident că este posibil și chiar indicat a se pune la punct și o strategie proprie, cu obiective specifice și măsurabile, care să dispună de aplicabilitate în timp și care să fie finanțată din surse proprii și externe, astfel încât obiectivul general, instituțional, vis-a-vis de poziționarea din punct de vedere al imaginii pozitive și încrederii publice pe o poziție “de forță” sau de “confort”, să poată fi atins.

Planificarea, pe baza unei strategii, a unor demersuri de comunicare conjugate și cu obiectiv comun, dinamizează procesul de formare a imaginii instituționale și asigură sustenabilitatea în timp a unei imagini cel puțin confortabile, în funcție de “nevoia de atenție publică” a organizației, raportat la misiunile și scopurile acesteia.

Concret, se va realiza o analiză a obiectivului institutional și pe baza acesteia se vor alege metodele cele mai eficiente de propagare în spatial public a mesajelor.

Specificul de Inspectoratului General de Aviație al M.A.I. face posibilă existența permanentă a unui capital de imagine pozitivă “confortabil”, întrucât marea majoritate a misiunilor pe care această mare unitate le desfășoară sunt în sprijinul cetățeanului.

Însă din punct de vedere al propriei dezvoltări instituționale, orice colaborare cu exeteriorul organizației, participarea la campanii media de informare, de ajutorare, emisiuni televizate, apariții publice generatoare de simpatie publică, aduc un aport consistent încheierii de noi parteneriate și colaborări, benefice atât pentru imaginea instituției cât și pentru membrii ei. În urma parteneriatelor publice și de imagine, se pot contracta sponsorizări, se pot planifica schimburi de experiență, prestări servicii avantajoase pentru instituție, o mai buna absorpție a resursei umane în vederea încadrării cu personal specializat și, nu în cele din urmă ar plasa organizația pe un loc fruntaș în ceea ce privește capitalul de imagine și încredere publică.

În planificarea unei strategii de relații publice pe termen scurt, mediu sau lung, este necesar să fie avută în vedere posibilitatea producerii în orice moment a unui eveniment care ar putea genera știri menite să afecteze imaginea și chiar a unei crize mediatice, de aceea, gestionarea unor astfel de momente devenind un factor esențial care trebuie inclus în strategie.

Orice strategie minuțios ancorată în realitatea publică, trebuie să dispună de un suport material adecvat, de sustenabilitate financiară, activitățile/evenimentele publice/campaniile și orice alt demers informativ-comunicațional consumator de resurse financiare este necesar a fi bugetat ori planificarea strategiei trebuie realizată în funcție de fondurile existente.

Planificarea bugetară realistă va face diferența între reușită și eșec, întrucât este aproape imposibilă existența interesului imagologic în lipsa unui argument fianciar concret.

Sursele bugetare pot fi obținute direct, prin alocare bugetară proprie Inspectoratului, prin aprobarea unei solicitări de bugetare a activităților de relații publice din partea eșalonului superior, sau prin desfășurarea de parteneriate cu diferite entități organizaționale din mediul civil.

O strategie de relatii publice, pentru a fi sustenabilă, ste necesar să raspundă la următoarele comandamente:

toate demersurile și activitățile de relații publice să se desfășoare în mod concertat, urmărind acelasi scop rezultat din cercetarea efectuată anterior.

strategia de relatii publice va fi concepută pe baza și în funcție de rezultate trecute, prezente sau în funcție de nevoia de schimbare a organizației, ori atunci când obiectivul instituțional sau specificul misiunilor I.G.Av. se schimbă; Dacă există suspiciunea conform căreia organizația încearcă inducerea în eroare a beneficiarului (media, public, clienti etc.) activitatea în sine poate semăna cu o tentativă de manipulare;

analiza SWOT din punct de vedere al eficienței fiecărui demers inclus în strategie are un caracter de obligativitate, atâta timp cât ne raportăm la o societate aflată într-o criză identitară, vulnerabilă la acțiuni de dezinformare și, din cauza multitudinii de canale media care transmit mesaje discordante și nerelevante, uneori, mesajul instituțional suferind grave alterări sau distorsionări.

Limitările de natură legislativă este necesar a fi avute, de asemenea, în vedere, întrucât o astfel de scăpare ar genera reacții imediate și ostile din partea celor mai multe dintre instituțiile media și implicit imaginea de ansamblu a instituției și membrilor acesteia ar suferi grave prejudicii de imagine.

O strategie de comunicare minuțios concepută și racordată la realitatea publică a perioadei de desfășurare va concentra tote aspectele enunțate și problematizate anterior iar succesul aceseia se va produce în condițiile în care insăși strategia a fost gândită astfel încât să poată suferi ajustări, în funcție de evoluția instituției, de apariția unor “factori surpriză”, ori de modificarea în timp a parametrilor de raportare obținuți în perioada de cercetare.

CONCLUZII ASUPRA TEMEI

În urma cercetării efectuate au reieșit următoarele:

Inspectoratul General de Aviație a instituționalizat funcția de relații publice și

există încercări de planificare a comunicării instituționale, dar

la nivelul Inspectoratului nu există o structură de sine stătătoare care să managerieze comunicarea și imaginea publică, atribuțiile pe această linie de muncă fiind îndeplinite de către un singur cadru;

Pentru a putea evalua gradul de eficiență a modului în care în prezent această funcțiune instituțională este manageriată am analizat o serie de aspecte cheie – forma de organizare și coordonare a activităților de comunicare și relații publice în cadrul instituției, nivelul de resurse umane alocate, nivelul de pregătire a acestor resurse în domeniile direct relevante pentru profesie (relații publice, comunicare, jornalism), precum și preocuparea conducerii pentru formarea lor profesională continuă.

Din punct de vedere al modului de organizare a activității de comunicare și relații publice, am constat lipsa unui serviciu specializat cu o încadrare corespunzătoare, corelată funcțional la liniile de muncă existente la nivelul Direcției Informare și Relații Publice a M.A.I., atât ca domenii de activitate cât și ca număr de personal.

În ceea ce privește nivelul de pregătire resurselor umane din aria relațiilor publice, la nivelul I.G.Av., personalul încadrat corespunde criteriilor prevăzute în fișa postului însă fiind o funcție singulară încadrată de o singură persoană, derularea concomitentă a unor activități programate, planificate și coerente, este imposibilă. Funcția încadrată asigurând în special comunicarea cu eșalonul superior pe această linie de muncă și organizarea, ocazională a unor activități minimale de reprezentare.

De asemenea, lipsa unei structuri specializate în cadrul Inspectoratului face imposibilă derularea unor demersuri de comunicare publică directă, de tipul campaniilor de relații publice.

Bugetarea activităților de relații publice și reprezentare instituțională este practic inexistentă, așadar construirea unei strategii de relații publice nu își găsește utilitatea neîndeplinind principiul sustenalbilității.

Formarea unei structuri de profil, încadrarea minimală cu personal, identificarea de surse bugetare pentru lansarea construirii imaginii publice, corelarea realității instituționale la realitatea publică, sunt demersuri obligatorii în viitorul apropiat, pentru ca instituția să poată profita din punct de vedere imagologic de specificul și utilitatea publică a misiunilor în folosul populației, pe care le execută.

În aceeași ordine de idei, dota rea structurii în răspunderea căreia se află imaginea publică a instituției, cu mijloace tehnice corespunzătoare confecționării la un nivel acceptabil din punct de vedere calitativ a materialelor de informare și publicitare, este o condiție esențială funcționării eficiente a acesteia.

În final concluzionăm cu ideea conform căreia imaginea publică este un edificiu arhitectural, a cărei bază o constituie buna înțelegere a contextului socio-informațional, iar coloanele pe care edificiul se sprijină sunt reprezentate, pe de o parte de efortul managementului de a forma un capital de imagine și pe de altă parte de către personalul specializat și susținerea activității acestora prin bugetarea unei strategii de comunicare și relații publice proprii Inspectoratului.

IBLIOGRAFIE

1. Chiciudean, Ion, Gestionarea imaginii în procesul comunicării, București, Editura Licorna, 2000.

2. Coman, Cristina, Relațiile publice. Principii și strategii, Iași, Editura Polirom, 2001.

3. Lohisse, Jean, Comunicarea. De la transmiterea mecanică la interacțiune, Iași, Editura Polirom, 2001.

4. Mcquail, Dennis, Comunicarea, Iași, Editura Institutul European, București, 1999.

5. Marinescu, Valentina, Introducere în teoria comunicării, Editura Tritonic, București, 2003.

6. Newsom, Doug, Carrell Bob, Redactarea materialelor de relații publice, Editura Polirom, 2004.

7. Newsom, Doug, Turk, VanSlyke Judy, Kruckeberg, Dean, Totul despre relații publice, Editura Polirom, 2003.

8. Hendrix, Jerry, Public Relations Cases, Belmont,Wadsworth Publishing Company, 1995;

9. Johns, Gary, Comportament organizațional, Ed. Economică, 1998 (Comportament social și procese organizaționale,Organizația în ansamblu).

10. Manolescu, Aurel, 1998, Managementul resurselor umane, Editura RAI ( Strategii și politici în domeniul resurselor umane ).

11. Miège, Bertrand, Societatea cucerită de comunicare, Iași, Polirom, 2000

12. Wilcox, Dennis, Ault, Philip, Agee, Warren , Public Relations Strategy and Tactics, New York, Harper Collins inc., 1992;

13. Stancu Valentin , Relații Publice – succes și credibilitate,Editura Concept, București,1997

14. T. Zorlentan, E.Burdus, G. Caprarescu ,Managementul organizației, Editura Economica,

București, 1998

15. Stancu Șerb – Relații publice și comunicare, Editura Teora, București,2000

16. Katie Milo, Sharon Yoder, Peter Gross, Ștefan Niculescu Maier – 1998, Introducere în relații

publice, Editura Nim, București

17. Claude Flament, Structura, dinamica si transformarea reprezentarilor sociale in Reprezentarile

Sociale, vol. coord. de Adrian Neculau, Societatea Stiinta si Tehnoica, Bucuresti, 1995

http://www.ratb.ro/docpdf/Instructiuni%20%20din%202012_liber%20acces..html

http://www.scritub.com/administratie/Arhitectura-si-componenetele-s23984.php

http://www.scritub.com/management/marketing/.php

CAPITOLUL 5

REPERE NORMATIVE PRIVIND APARIȚIA ȘI DEZVOLTAREA AVIAȚIEI MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE

Cadrul legal actual și perspectivele de reglementare la nivelul Uniunii Europene în domeniul aviației și armonizarea regulilor aplicabile operatorilor aerieni de stat

Lucrarea are ca obiectiv oferirea unei perspective detaliate asupra cadrului legal actual privind activitățile de aviație civilă și legătura inerentă dintre acestea și activitatea operatorilor aerieni de stat din cadrul statelor membre ale Uniunii Europene.

Analiza debutează cu o prezentare generală a apariției și dezvoltării istorice a principiilor fundamentale ale dreptului aeronautic, începând cu primele tentative de armonizare și ajungând până la reglementările actuale de la nivelul UE și inițiativele de dezvoltare în continuare a legislației unitare în domeniul aeronautic.

Punctul principal de interes al cercetării îl reprezintă modul în care operatorii aerieni de stat (unitățile de sprijin aerian pentru poliție/vamă, operatori aerieni de stat de tip aeromedical și alte servicii similare, astfel cum sunt prevăzute în Regulamentul nr. 216/2008 privind normele comune în domeniul aviației civile și instituirea unei Agenții Europene de Siguranță a Aviației) funcționează în contextul regulilor și reglementărilor care se aplică în acest moment Cerului Unic European, precum și dezvoltarea în viitor a acestor reguli având în vedere legătura implicită cu activitatea operatorilor aerieni de stat.

Adâncirea în continuare a regulilor aeriene civile europene, prin reglementări ale UE, exclude ad literam operațiunile de sprijin aerian desfășurate de operatorii de stat, astfel încât reglementările viitoare în acest domeniu vor fi determinate la nivel național de către fiecare stat membru. Acest tip de abordare creează o probabilitate ridicată ca reglementările implementate să fie diferite, ducând astfel, în final, la imposibilitatea operatorilor de stat/de poliție de a folosi Cerul Unic European.

Analiza se încheie printr-un studiu de caz privind felul în care aspectele de reglementare avute în vedere afectează în mod direct activitatea Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne din România, considerând sarcinile și atribuțiile specifice ale acestuia ca operator aerian de stat, cu misiuni care variază de la sprijin aerian al forțelor de poliție până la operațiuni de căutare-salvare și aeromedicale.

1. Evoluția istorică a principiilor fundamentale ale dreptului aeronautic

1.1. Surse timpurii ale dreptului aeronautic

Nevoia de a ordona și reglementa marea diversitate de activități și forme de interacțiune constituie unul dintre imperativele fundamentale ale existenței umane, conștientizat încă din cele mai vechi timpuri, când primele triburi primitive s-au intersectat fie din rațiuni pașnice, fie pentru a purta războaie. Indiferent de rațiunea sau deznodământul lor, interacțiunile dintre oameni sau dintre grupurile de oameni au avut la bază un numitor comun: mișcarea, animată de acea inepuizabilă sursă a progresului uman – curiozitatea – și susținută de unul dintre domeniile centrale ale eforturilor milenare ale omului de cunoaștere și progres – transportul.

Chiar dacă de dată relativ recentă din punctul de vedere al mijloacelor de transport folosite de om, zborul a constituit dintotdeauna o sursă de fascinație, având rădăcini în antichitatea istorică, încă de atunci reprezentând una dintre principalele surse de energie creativă pentru cercetare științifică și progres. Cu toate acestea, având în vedere faptul că zborul a rămas pentru om o imposibilitate obiectivă timp de multe secole, activitatea de zbor în sine nu a fost un subiect de reglementare în antichitate. Din punctul acesta de vedere, un autor concluzionează tranșant că „este nechibzuit să cercetăm amănunțit istoricul legislativ și să afirmăm că principiul de drept roman cuius est solum eius est usque ad coelum et ad inferos (cine deține pământul îl deține până în cer și în adâncimea pământului) ar putea reprezenta un principiu originar al dreptului aeronautic” .

Conform aceluiași autor, acest concept nu avea nicio legătură cu noțiunile specifice aviației, având rolul de a defini mai clar noțiuni clasice de drept cum ar fi dreptul de proprietate și derivatele acestuia. Cu toatea acestea, nu putem să nu observăm faptul că, așa cum vom vedea în cele ce urmează, unul dintre principiile fundamentale ale dreptului aerian își are originea conceptuală în instituțiile juridice ale dreptului european timpuriu.

Astfel, înainte de a analiza primele surse concrete de reglementări aeronautice internaționale de la început de secol XX, se cuvine să menționăm două momente interesante în istoria acestei evoluții. Unul dintre acestea ar putea fi considerat printre primele încercări științifice care se adresează problematicii dreptului aerului și al spațiului. Astfel, teza doctorală intitulată "De jure principis aereo" (on the Duke's rights with respect to the air), prezentată în anul 1687 de către un anume Stephan Dancko la Universitatea Viadrina (Frankfurt/Oder), postulează ideea că aerul este bun public și aparține tuturor, păstrând anumite drepturi de cenzură pentru principe (precursorul principiului suveranității teritoriale). Al doilea moment se referă, în fapt, la ceea ce specialiștii în dreptul aerian consideră a fi prima reglementare sui generis din acest domeniu: o directivă a poliției din Paris din 23 aprilie 1784 care prevedea faptul că baloanele cu aer cald nu pot fi operate în oraș fără autorizare prealabilă. Cu toate acestea, primul acord internațional în domeniul aviației a apărut mult mai tărziu, în anul 1898, și reglementa trecerea baloanelor cu aer cald folosite în scopuri militare peste granița dintre Austria și Germania.

1.2. Apariția oficială a dreptului aeronautic internațional

Adevăratele origini ale dreptului internațional public al aerului pot fi identificate începând cu primii ani ai secolului XX, când posibilitatea de a zbura folosind aparate făcute de om a devenit o realitate. Astfel, încă din anul 1900, juristul francez Paul Fauchille a sugerat creearea unui cod internațional privind navigația aeriană. Aceasta este, așa cum se subliniază într-o lucrare privind dreptul aerian, una dintre rarele situații în care procesul evolutiv legal merge înaintea tehnologiei.

În încercarea de a reglementa aceeași problemă a operării baloanelor cu aer cald, Franța a preluat inițiativa organizării unei conferințe internaționale cu obiectivul de a oferi un cadru legal strict pentru problemele operaționale privind zborul deasupra unui teritoriu străin. Astfel, a avut loc Conferința Internațională privind Navigația Aeriană de la Paris, din 1910, la care au participat 19 state, aceasta reprezentând primul efort real diplomatic de a formula principiile dreptului internațional cu privire la navigația aeriană.

Această Conferință, deși din punctul de vedere tehnic a fost un eșec diplomatic (nu a fost semnat niciun document cu forță juridică), are o deosebit de importantă relevanță istorică. La momentul în care a fost convocată Conferința, nu exista niciun plan acceptabil pentru reglementarea zborului internațional. Încheierea acesteia a adus cu sine un proiect de convenție de 55 de articole și 3 anexe, incluzând subiecte precum naționalitatea aeronavelor, înmatricularea, regulile drumului și echipamentele foto și radio din aeronavă. Conferința a căzut de acord asupra următoarelor principii fundamentale care vor influența puternic viitoarele reglementări: statul traversat poate stabili zone prohibitive asupra cărora nu sunt permise zborurile internaționale; traficul de cabotaj poate fi rezervat pentru aeronavele naționale; înființarea liniilor aeriene internaționale va depinde de acordul statelor interesate.

După experiența Primului Război Mondial, pe parcursul căruia numărul aeronavelor a cunoscut o creștere fără precedent, în cadrul Conferinței de pace de la Paris a fost elaborată Convenția privind navigația aeriană, deschisă spre semnare la 13 octombrie 1919. Această Convenție conține prevederi care au fost preluate din opiniile vizionare ale primilor doctrinari, cum ar fi Fauchille și cei care au participat la Conferința din 1910. Principiile de bază ale Convenției, care vor rămâne de-a lungul timpului drept principii fundamentale pentru reglementarea internațională a activităților aeronautice, sunt următoarele:

recunoașterea suveranității complete și exclusive ale Statului asupra spațiului aerian de deasupra teritoriului național;

libera trecere a aeronavelor statelor contractante pe deasupra teritoriilor altor state contractante și dreptul de a folosi aerodromurile publice ale acelor state;

reglementările implementate de un stat contractant cu privire la primirea deasupra teritoriului propriu a aeronavelor celorlalte state contractante vor fi aplicate fără discriminare din punctul de vedere al naționalității;

din motive militare sau în interesul siguranței publice, aeronavele pot fi oprite de a survola anumite zone din teritoriul unui stat, fără nicio distincție între aeronavele proprii sau străine;

alte aspecte juridice avute în vedere de Convenție au inclus: înmatricularea aeronavelor, certificatele de aeronavigabilitate, certificatele de competență și licențele emise pentru personalul aeronavelor, cabotajul, etc.

1.3. Cadrul legal actual internațional și la nivelul Uniunii Europene

Datorită insuficienței reglementărilor existente în Convenția de la Paris din 1919, Convenția de la Varșovia din 1929, precum și după adoptarea unor convenții între state, guvernele statelor reunite în decembrie 1944 la Chicago au ajuns la concluzia că, pentru a se asigura dezvoltarea aviației civile internaționale într-un mod sigur și ordonat și pentru ca serviciile internaționale de transporturi aeriene să poată fi întemeiate pe o bază de posibilități egale pentru toți și să fie exploatate într-un mod sănătos și economic, este necesar să fie încheiată o Convenție prin care să se instituie o organizație care va purta denumirea de "Organizația Aviației Civile Internaționale".

Convenția de la Chicago este structurată în două părți, prima reprezentând o codificare și unificare a dreptului internațional public menit să înlocuiască sursele anterioare de drept internațional aeronautic (Convenția de la Paris din 1919, etc.), în timp ce partea a doua reprezintă instrumentul constituțional al OACI.

Prin Anexa 2 s-au reglementat cele cinci libertăți fundamentale ale aerului. Ulterior, datorită dezvoltării economice și a transportului aerian, cele cinci libertăți au fost completate cu încă patru, acestea din urmă nefiind recunoscute oficial de către OACI, întrucât numai primele cinci au fost consacrate prin tratat internațional.

Uniunea Europeană (denumire folosită începând cu Tratatul de la Maastricht din 1993) nu va avea nicio inițiativă în domeniul de reglementare al aviației decât începând cu anii 1986-1987, imediat după ce Actul Unic European a produs substanțiale schimbări în sistemul instituțional al Comunității Europene și a lărgit competențele acesteia. În opinia lui Peter Haanappel, ceea ce face ca dreptul transportului aerian al Uniunii Europene să fie deosebit de complicat este că acesta cade sub incidența atât a dreptului specific UE, cât și a dreptului internațional aerian care derivă din Convenția OACI de la Chicago, existând astfel potențialul unor conflicte între cele două.

Cadrul legal actual aplicabil domeniului aviației la nivelul Uniunii Europene își găsește originea în prevederile Titlului VI al Tratatului privind Funcționarea Uniunii Europene (TFUE), arhitectura acestuia având în vedere integrarea domeniului transporturilor în piața unică europeană, ca domeniu esențial în cadrul sistemului de politici comune ale Uniunii. Pentru transporturile aeriene se aplică numai art. 100 alin. (2) al TFUE, care dă posibilitatea largă instituțiilor Uniunii să adopte, pe baza procedurii legislative ordinare (cu consultarea Comitetului Economic și Social și a Comitetului Regiunilor) dispoziții în materie. Politica în domeniul transporturilor se caracterizează prin aplicarea concomitentă a principiilor nediscriminării și prestării libere a serviciilor, pe de o parte, și a unui sistem care permite intervenția statelor membre, sub controlul instituțiilor Uniunii, pentru asigurarea funcționării corespunzătoare a serviciilor publice și pentru asigurarea situației transportatorilor naționali.

Sistemul normativ actual în domeniul aviației civile la nivelul Uniunii Europene este construit în jurul a două acte normative de bază, respectiv Regulamentul (CE) nr. 549/2004 de stabilire a cadrului pentru crearea cerului unic European și Regulamentul (CE) nr. 216/2008 privind normele comune în domeniul aviației civile și instituirea unei Agenții Europene de Siguranță a Aviației, ambele cu modificări și completări ulterioare.

În conformitate cu preambulul Regulamentului nr. 549/2004 (considerentul nr. 3), inițiativa Cerului Unic European va fi dezvoltată în conformitate cu obligațiile ce decurg din calitatea de membru al Comunității și în conformitate cu principiile statuate de Convenția de la Chicago din 1944. În acest context, Articolul 1 al Regulamentului stabilește obiectivul și scopul acestuia, respectiv: "[…] consolidarea normelor actuale de siguranță și eficiența globală a traficului aerian general în Europa, optimizarea capacității, prin conformarea cu cerințele tuturor utilizatorilor spațiului aerian, precum și reducerea la maxim a întârzierilor. Pentru a realiza acest obiectiv, prezentul regulament urmărește să stabilească un cadru de reglementare armonizat pentru crearea cerului unic european […]".

În contextul de uniformizare creat prin Regulamentul privind Cerul Unic European, Regulamentul nr. 216/2008 are ca scop principal crearea unui "[…] nivel ridicat și unitar de protecție a cetățenilor europeni, prin adoptarea unor norme de siguranță comune și a unor măsuri care garantează respectarea de către produsele, persoanele și organizațiile din cadrul Comunității a acestor norme, precum și a normelor adoptate în domeniul protecției mediului […]" (considerentul nr. 1 din Preambul).

Pentru a atinge scopurile avute în vedere de Regulamentul nr. 216/2008, acesta prevede înființarea Agenției Europene de Siguranță a Aviației (AESA). Conform Regulamentului, responsabilitățile AESA includ realizarea unor analize și cercetări privind siguranța, autorizarea operatorilor străini, oferirea de consultanță pentru realizarea legislației UE, implementarea și monitorizarea regulilor de siguranță (inclusiv inspecții în statele membre), acordarea de certificări de tip pentru aeronave și componente precum și aprobarea organizațiilor implicate în dezvoltarea, producția și mentenanța produselor aeronautice.

2. Operatorii de stat și aeronavele de stat în contextul reglementărilor aviației civile

2.1. Conceptele de „operator de stat” și „aeronavă de stat”

Mențiuni cu privire la concepte precum "operator aerian de stat" sau "aeronavă de stat" au fost cuprinse încă din primele reglementări în domeniul dreptului aerian. Astfel, Convenția de la Paris din 1919, analizată supra, consacră întreg Capitolul VII acestei problematici. Articolul 30 al Convenției prevede:

„Următoarele vor fi considerate drept aeronave de stat:

(a) Aeronavele militare.

(b) Aeronavele folosite exclusiv în servicii de stat, cum ar fi cele poștale, vamă, poliție.

Orice alte aeronave vor fi considerate private.

Toate aeronavele de stat altele decât cele militare, de vamă sau poliție vor fi tratate drept aeronave private și vor fi supuse prevederilor prezentei Convenții.”

Prin art. 32, Convenția de la Paris din 1919 exclude aeronavele militare de la aplicabilitatea drepturilor și libertăților conferite, stabilind faptul că pentru survolul spațiului aerian al altei părți contractante este necesară o autorizație specială. Un aspect interesant este reglementarea posibilității ca statele să determine, prin aranjamente speciale, regimul trecerii frontierei pentru aeronavele de poliție sau de vamă (art. 33). Această portiță de reglementare dovedește o înțelegere adâncită a conceptului operațional distinct, specific acestor tipuri de aeronave, formulând un argument care poate servi la înțelegerea locului și rolului aeronavelor de stat în contextul reglementărilor privind aviația civilă.

Având o abordare similară Convenției de la Paris din 1919, Convenția de la Chicago stabilește concret faptul că nu se aplică „aeronavelor de stat”, care, deși nu sunt definite de tratat, includ și aeronavele militare. Astfel, art. 3 prevede că „Prezenta Convenție se va aplica numai aeronavelor civile și nu se va aplica aeronavelor de stat. … Aeronavele folosite pentru servicii militare, vamale sau de poliție vor fi considerate ca aeronave de stat”. Cu toate acestea, în mod paradoxal, unele dintre prevederile tratatului se aplică în mod expres aeronavelor de stat. De exemplu, art. 3 (c) al tratatului stabilește drepturi de trafic pentru aeronavele de stat, iar art. 3 (d) prevede că statele contractante „vor avea în vedere siguranța navigației aeronavelor civile” atunci când emit reglementări pentru aeronavele de stat.

Michael Milde oferă o serie de elemente interdependente în conformitate cu care o aeronavă ar putea fi definită drept "militară":

construcția aeronavei și caracteristicile sale tehnice: unele aeronave, prin structura și caracteristicile lor (inclusiv armamentul) sunt construite exclusiv pentru confruntări militare, în timp ce alte tipuri pot fi ușor convertite pentru alte scopuri; astfel, ni se pare inoportun să definim natura unei aeronave numai pe baza caracteristicilor sale tehnice;

marcajele de înregistrare: naționalitatea și marcajele de înregistrare ale unei aeronave o pot califica drept „militară”, dar acest aspect nu este în sine dovadă suficientă că acea aeronavă este „folosită în servicii de tip militar” într-o situație particulară;

proprietatea: faptul că aeronava este deținută de stat, sau în concret de o structură militară a statului, este o indicație validă a statutului său, dar nu este o rațiune suficientă pentru a o considera ca fiind întrebuințată strict în misiuni militare;

tipul de operare: natura zborului, documentele aflate la bord, planul de zbor, procedurile de comunicații, compunerea echipajului (militar sau civil), natura secretă sau deschisă a zborului, etc. reprezintă elemente utile în calificarea unei aeronave ca fiind „militară”.

Având în vedere faptul că libertățile specifice Convenției OACI nu se aplică și aeronavelor de stat, este important de menționat ce efecte concrete poate avea acest fapt asupra aeronavelor și asupra acitivității operaționale. Așa cum am menționat supra, în conformitate cu principiile suveranității și al spațiului aerian național, confirmate de către Convenția de la Chicago, o aeronavă străină poate intra în mod legal în spațiul aerian al altui stat numai cu autorizarea acestuia din urmă. Astfel, orice incursiune neautorizată în spațiul aerian național al unei aeronave străine – „incursiune aeriană” – ar fi de natură să încalce suveranitatea cutumiară, dar și Convenția de la Chicago. Statul afectat ar avea, în această situație, dreptul legal de a răspunde prin interceptarea aeronavei în vederea îndepărtării acesteia, prin forțarea aterizării pe un aerodrom desemnat, sechestrarea acesteia la aterizare sau chiar doborârea acesteia din aer.

În acest context și în absența unei definiții unanim acceptate și consacrate în acte normative obligatorii, este necesar să se stabilească o metodă unitară de a determina caraterul de stat sau civil al unei aeronave. O abordare firească în acest sens oferă Milde, care propune ca "în absența oricărui alt ghid, […] interpretarea ar trebui să se concentreze asupra expresiilor <folosită> și <servicii> din art. 3 lit. (b) al Convenției de la Chicago – aeronave folosite în servicii militare, vamale și de poliție. Această formulare, în absența altor indicații, sugerează faptul că legiuitorul a avut în vedere o abordare funcțională cu privire la determinarea statutului aeronavei, civil sau militar: indiferent de concepție, caracteristici tehnice, tipul înregistrării, proprietatea etc., statutul aeronavei este determinat de funcția pe care o poate îndeplini la un moment dat".

Experiența practică a ultimelor decade, dar și doctrina juridică, au identificat o categorie aparte de aeronavă de stat, care prin misiunile specifice nu face parte din nici una dintre tipurile enumerate supra, deși este inscripționată ca orice altă aeronavă de stat. Este vorba despre aeronavele dedicate misiunilor de salvare (fie operațiuni de căutare-salvare, transport aeromedical etc.). Având în vedere situația deosebită a acestora, au fost propuse soluții care să țină cont de specificul lor. Acestea vizează modificarea și completarea art. 3 al Convenției de la Chicago, sens în care un autor a înaintat câteva soluții posibile:

extinderea definiției categoriilor desemnate ca „aeronave de stat” din art. 3 lit. (b) a Convenției de la Chicago;

introducerea regulilor privind aeronavele folosite în scopuri de sănătate publică;

evitarea introducerii unei definiții generale pentru termenul „aeronavă de stat”, întrucât este nerealistă includerea tuturor elementelor divergente într-o singură formulă.

O abordare interesantă a problematicii interpretării noțiunii de "aeronavă de stat/militară" și cea a aplicabilității reglementărilor aviației civile acestora o oferă o Convenție de dată relativ recentă cu privire la actele de terorism în aviația civilă internațională. Este vorba despre Convenția de la Beijing, care este un tratat din 2010 prin care părțile convin să incrimineze anumite acțiuni teroriste îndreptate împotriva aviației civile. Convenia a fost semnată la 20 septembrie 2010 la Conferința Diplomatică privind Siguranța Aviației, desfășurată la Beijing. Părțile care ratifică documentul își dau acordul pentru incriminarea folosirii aeronavelor civile drept armă și folosirea materialelor periculoase pentru a ataca aeronave sau alte ținte de la sol. Transportul ilegal al armelor biologice, chimice și nucleare este, de asemenea, incriminat de Convenție.

Urmând abordarea tradițională consfințită de Convenția de la Chicago, nici unul dintre instrumentele de la Beijing nu se aplică aeronavelor folosite în servicii militare, de vamă sau poliție (art. 5, paragraful 1). Fără a intra în detaliu cu privire la obiectul specific de reglementare al Convenției și interconexiunile contextuale care derivă din acesta, este interesant de observat cum Convenția de la Beijing forțează o interpretare inovatoare a aplicabilității acestei clauze de excludere, astfel cum rezultă din formularea art. 6, para. 2: „Activitățile forțelor armate în timpul unui conflict armat, în conformitate cu înțelesul dat acestor noțiuni în dreptul internațional umanitar, care sunt guvernate de acea lege, nu sunt guvernate de această Convenție, iar activitățile desfășurate de forțele militare ale unui stat în exercițiul atribuțiilor oficiale, atâta timp cât sunt guvernate de alte reguli de drept internațional, nu sunt guvernate de această Convenție.”

Folosind un simplu argument per a contrario, putem cu ușurință concluziona că activitățile forțelor militare vor cădea sub incidența instrumentului de la Beijing din 2010 în măsura în care aceste activități nu sunt desfășurate în exercițiul atribuțiilor oficiale specifice. Cu toate acestea, atunci când activitățile forțelor armate ar fi desfășurate în afara contextului regulilor specifice conflictului armat, astfel de activități nu ar face obiectul clauzei privind excluderea militară și, dacă ar întruni și celelalte elemente ale instrumentelor de la Beijing, s-ar încadra în regimul prevăzut de acestea. Prin urmare, extinzând argumentul anterior la noțiunea de aeronave de stat, rezultă că, folosind criteriul activității desfășurate în fapt de către aceste aeronave, în anumite condiții, o reglementare destinată prin excelență aviației civile și aflată sub ocrotirea sistemului OACI, se poate aplica aeronavelor de stat.

2.2. Operațiunile de stat în contextul inițiativelor recente la nivelul Uniunii Europene privind adâncirea armonizării regulilor aplicabile aviației civile

În conformitate cu cele evidențiate anterior, operatorii aerieni de stat (fie militari, de poliție, vamă, de căutare-salvare sau având alte misiuni asemănătoare) sunt din principiu și în virtutea inerției istoriei, excluși de la aplicarea reglementărilor proprii aviației civile. Această stare de fapt provoacă numeroase consecințe într-o mare diversitate de domenii, ducând la dificultăți mai mult sau mai puțin relevante pentru diverșii actori din peisajul aviației de stat.

Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă operatorii aerieni ai serviciilor de poliție. În acest moment, operațiunile aeriene de poliție sunt considerate a avea un statut de „activități de stat” și, în conformitate cu Regulamentul nr. 216/2008 și Convenția de la Chicago, regulile care trebuie respectate de forțele de sprijin aerian de poliție se află în afara scopului civil al „activității comerciale”.

În acest sens, art. 1 paragraful (2) al Regulamentului nr. 216/2008 prevede că acesta nu se va aplica „în situația în care produsele, piesele, echipamentele, personalul și organizațiile menționate la alineatul (1) sunt implicate în operațiuni militare, vamale, de poliție sau alte operațiuni similare. Statele membre se angajează să întreprindă măsurile necesare astfel încât aceste operațiuni să țină cont, în măsura posibilităților, de obiectivele prezentului regulament.”

În conformitate cu un punct de vedere exprimat de Grupul de Management pentru Serviciile de Suport Aerian de Poliție Europene, prin faptul excluderii directe conform prevederilor Articolului 1 (2), unitățile de zbor de poliție, care operează după reguli naționale, nu pot respecta alte elemente ale Regulamentelor CE, inclusiv părțile 145, 66, M, 147, 21, FCL, ATO, FSTD, ORO, ORA, NCC. Indiferent cât de bine copiază regulile EASA/CE, interpretările naționale nu au o echivalență directă. Această lipsă de armonie este de natură a reduce nivelul de siguranță aeronautică, datorită lipsei de atenție asupra unor reguli naționale divergente și de folosință minoritară, după cum va avea și consecința neintenționată de dezavantaj economic major. Acestea variază de la componente individuale, inclusiv motoare, fiind în afara unui „mediu controlat” EASA, dar montate pe aeronave „de stat”, necesitând astfel recertificare, până la întreaga carcasă, care are o valoare reziduală limitată fără istoricul corespunzător privind capacitatea de zbor. Din punctul de vedere operațional, operațiunile transfrontaliere și folosirea temporară a aeronavelor „civile”, pentru activități de poliție sub acoperire, vor deveni mult mai dificile.

Această abordare prezintă o probabilitate ridicată de a determina implementarea unor reglementări diferite, ducând astfel la excluderea operatorilor aerieni de stat/de poliție de la folosirea cerului unic european. Efectul rezultant, având în vedere rolul și misiunile specifice operatorilor aerieni de stat (structurile de sprijin aerian al forțelor de poliție), este în mod fundamental opus procesului continuu de armonizare de la nivel european, centrat pe cooperarea adâncită în domeniile politic, social, economic, administrativ, cultural, științific, precum și la alte nivele.

Implicațiile unei astfel de excluderi a operațiunilor de stat de la scopul legislației armonizate a UE în domeniul aviației sunt sintetizate în Notificarea preliminară a Agenției Europene de Siguranță a Aviației privind propunerea de modificare nr. 2014-12: "În ultimii ani, aplicarea acestui sistem a evidențiat probleme care au fost ridicate în mod repetat de către statele membre și industrie. Acestea se referă în principal la interoperabilitate, accesul pe piață și vânzarea produsului, precum și la îngrijorări privind armonizarea. […] Acest fapt ilustrează posibilele avantaje ale includerii serviciilor de stat în Regulamentul de Bază în sensul eficienței și al armonizării, în măsura în care nu a fost identificată nicio obiecțiune generală de siguranță privind această includere. O astfel de includere ar putea, de asemenea, să elimine piedicile în calea operării transfrontaliere.”

În conformitate cu punctul de vedere menționat supra, în conjunctura actuală, nu toate statele membre vor sau au capacitatea de a respecta regulile EASA cu privire la unităților lor de sprijin de stat, datorită aplicabilității reglementărilor naționale fie militare, fie paramilitare. Procesul de schimbare a înțelesului art. 1 (2) a Regulamentului de bază și de a adăuga o parte de operațiuni speciale de poliție, ar permite statelor membre să aleagă regula pe care o vor aplica, deși este încurajată armonizarea.

3. Studiu de caz: activitatea unui operator aerian de stat aparținând unui stat membru al Uniunii Europene – Inspectoratul General de Aviație

Aspectele de natură reglementativă discutate pe parcursul acestei lucrări necesită o contextualizare practică. În acest scop, va fi analizat pe scurt specificul instituțional și regulile de funcționare ale Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne din România (denumit, în continuare, IGAv).

Din punctul de vedere al conceptelor analizate anterior, IGAv se încadrează în categoria operatorilor aerieni de stat, fiind o instituție publică cu statut militar, având în operare aeronave înmatriculate militar. Cu toate acestea, prin misiunile și atribuțiile specifice, activitatea IGAv se circumscrie îndeplinirii unor sarcini din aria ordinii și siguranței publice și a intervențiilor în situații de urgență (cum ar fi operațiuni de căutare-salvare, stingere a incendiilor, evacuare persoane și transportul materialelor și alimentelor în caz de calamități naturale sau antropice, etc.), precum și în caz de urgențe medicale.

Astfel, IGAv este instituția specializată a statului, cu statut militar, care execută misiuni aeriene pentru respectarea și apărarea ordinii și liniștii publice, a drepturilor și libertăților fundamentale ale persoanei, a proprietății publice și private, prevenirea și descoperirea infracțiunilor și a altor încălcări ale actelor normative în vigoare, precum și pentru protecția instituțiilor fundamentale ale statului și combaterea actelor de terorism sau care aduc atingere siguranței naționale.

Totodată, IGAv este parte componentă a Sistemului național de asistență medicală de urgență și de prim ajutor calificat și execută misiuni aeriene de importanță strategică pentru salvarea și păstrarea vieții.

În conformitate cu Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, Aviația Ministerului Afacerilor Interne este operator aerian medical pentru Ministerul Sănătății și își desfășoară activitatea în cooperare cu Inspectoratul General pentru Situații de Urgență. Elicopterele care operează serviciul aeromedical sunt de interes public național și funcționează în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 126/2003 privind operarea, funcționarea și finanțarea asistenței de urgență acordate cu elicopterele achiziționate de Ministerul Sănătății și repartizate operatorilor medicali Institutul Clinic Fundeni și Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, aprobată prin Legea nr. 40/2004.

În România, serviciile aeromedicale sunt servicii de intervenție publică integrată de importanță strategică, asigurate de echipe integrate de urgență, specializate în acordarea asistenței medicale și tehnice de urgență, având ca operator aerian unic structurile de aviație ale Ministerului Administrației și Internelor, în colaborare cu spitalele județene, regionale și cu autoritățile publice locale.

Este important de subliniat faptul că echipajele de salvare sunt alertate conform legii, putând fi alertate și direct prin 112 – medicul de gardă decide oportunitatea intervenției pe baza informațiilor obținute de la centrul operațional al IGAv sau direct de la locul incidentului. Astfel, observăm că aria operațională a IGAv este foarte largă, iar în desfășurarea acestor tipuri de misiuni este în totalitate dependentă de reglementările aeriene civile.

În ceea ce privește autorizarea personalului, cadrul legal actual prevede că pentru desfășurarea activităților aeronautice, pe teritoriul și în spațiul aerian al României, cu aeronave și echipaje militare sau civile, Statul Major al Forțelor Aeriene și Autoritatea Aeronautică Civilă Română sunt organele care eliberează, validează, echivalează, prelungește, preschimbă, suspendă sau retrage documentele de calificare pentru personalul aeronautic militar/civil și pot echivala documentele de atestare a calificării, specializării și specialității pentru personalul aeronautic, eliberate de către alte autorități competente.

4. Concluzii

Astfel, având în vedere statutul specific atât din punctul de vedere instituțional (instituție militară), dar și din cel al aeronavelor operate (aeronave înmatriculate militar), Inspectoratul General de Aviație este exclus din sfera de aplicare a reglementărilor de aviație civilă, în condițiile detaliate supra. Cu toate acestea, prin misiunile sale din sfera ordinii și siguranței publice, dar mai ales prin cele care au ca scop salvarea de vieți omenești, inclusiv prin intervenția cu echipaj medical la fața locului unei urgențe medicale, IGAv operează într-o sferă de reglementare eminamente civilă, trebuind să se supună prevederilor Codului Aerian Civil din România și reglementărilor emise de Autoritatea Aeronautică Civilă Română.

În acest context, luând în considerare accentuarea substanțială a cooperării între statele membre ale Uniunii Europene (inclusiv prin alocarea masivă de fonduri de către UE pentru încurajarea inițiativelor comune transfrontaliere) în domenii precum serviciile de poliție și vamă, dar mai ales intervenția în situații de de dezastre și urgențe medicale, accesul unor operatori de stat precum IGAv la Cerul unic european, prin cuprinderea în sfera de reglementare a EASA, devine o necesitate evidentă și prioritară pentru actualele și viitoarele inițiative de reglementare în domeniu.

ÎNTREBUINȚAREA AVIAȚIEI ÎN MISIUNILE UMANITARE

Încă de la începuturile ei, aviația și-a găsit multiple întrebuințări în viața socială și odată cu perfecționarea și inventarea unor noi aparate de zbor, aviația a devenit indispensabilă societății.

Este principala armă a războaielor moderne, mijlocul cel mai rapid și sigur de transport de pasageri și marfă, este folosită pe întreg mapamondul, indiferent de relief, climă sau anotimp și cunoaște o permanentă dezvoltare, chiar și în condițiile unor costuri ridicate, impuse de tehnologiile moderne.

Avantajele oferite de aviație au dus la diversificarea continuă a aparaturii de bord ce echipează aeronavele, diversificarea misiunilor și specializarea echipajelor de zbor.

Este de neconceput, azi, o societate în care să nu existe companii de transport aerian, armată modernă fără aviație, servicii medicale de urgență, de asigurare a ordinii și liniștii publice ori de luptă antiteroristă, intervenții în situații de urgență sau cercetare, fără avioane și elicoptere.

1. Istoric

Folosirea avionului în scopuri sanitare s-a hotărât la Convenția Crucii Roșii de la Geneva din 1925, iar în România a fost prevăzută în Decretul din 1929 pentru organizarea și funcționarea Serviciului central al Aviației Civile, conform căruia printre sarcinile ce puteau fi trasate aviației figura și transportul sanitar.

Primul avion sanitar a fost donat aviației civile în anul 1935 de către primăria capitalei, iar în 1939 aviatoarea Marina Știrbei, membră a comitetului de conducere a Crucii Roșii Române, a determinat conducerea asociației să obțină și să amenajeze pentru instructajul personalului navigant și pentru transportul bolnavilor, două avioane monoplane, bimotoare cu viteză de 180 km/h, de tip Monospar. Erau amenajate cu două tărgi și puteau transporta 4 persoane: pilot, medic sau sanitar și 2 bolnavi pe tărgi. Pe aceste avioane s-au antrenat piloții care au constituit nucleul aviației sanitare românești de mai târziu, printre care și o serie de piloți femei, componentele "Escadrilei albe" care au salvat sute de vieți în timpul celui de-al doilea război mondial.

Transportul de răniți efectuat în timpul războiului de către escadrila sanitară a dovedit că avionul, dotat corespunzător, este unul din mijloacele cele mai eficace în activitatea de salvare a vieților omenești, concluzie care a condus la crearea în București a primei unități Aviasan din țară, la 14 noiembrie 1946, în cadrul Ministerului Sănătății. Stația a fost dotată cu 3 avioane I.A.R.-38 și 4 avioane Fieseler-Storch, transferate de la aviația militară, care au fost amenajate și dotate potrivit nevoilor de transport ale bolnavilor, răniților, însoțitorilor, medicamentelor și pentru acordarea asistenței medicale pe timpul zborului.

Solicitările mereu crescânde au determinat Ministerul Sănătății să înființeze noi stații Aviasan. Astfel, din august 1949 și până în 1951, în baza H.C.M. 1249, au fost înființate eșalonat 8 stații Aviasan: București, Arad, Cluj, Constanța, Galați, Iași, Oradea și Timișoara. în vederea funcționării acestora Ministerul Sănătății a încheiat contracte cu Societatea T.A.R.S. pentru detașarea a 12 piloți și 13 mecanici și pentru închirierea a 6 avioane sanitare de tip PO-2, iar cu Direcția transporturilor aeriene din Ministerul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice, pentru două avioane de același tip.

Ministerul Sănătății, prin direcțiile sanitare, a asigurat stațiilor Aviasan terenuri de zbor, hangare, clădiri pentru birouri și staționare medicale, magazii, ateliere, autosanitare pentru transportul bolnavilor și produselor medicale și personal medico-sanitar permanent la aerodromuri.

în martie 1952 Societatea T.A.R.S. prin decizia nr. 145 a transferat definitiv la Ministerul Sănătății pe cei 12 piloți și 13 mecanici care executau misiuni sanitare în cadrul stațiilor Aviasan.

Coordonarea activității în Ministerul Sănătății și legătura acestui minister cu întreprinderea de transport aerian și cu celelalte ministere, pentru problemele aerosanitare au fost realizate de serviciul Aviasan înființat în cadrul Ministerului Sănătății.

în anul 1954 întreprinderea de transport aerian TAROM a încheiat noi contracte cu Ministerul Sănătății pentru asigurarea cu avioane sanitare a stațiilor Aviasan.

Întrucât au apărut nevoi de asigurare a transporturilor sanitare de urgență și în alte zone decât cele 8 deservite de stațiile Aviasan, Ministerul Sănătății a înființat noi stații Aviasan la Târgu Mureș (1954), Deva, Bacău, Suceava și Baia Mare (1955) și la Craiova, Brașov și Buzău (1956).

În anul 1957, în baza H.C.M. nr.6, stațiile Aviasan au fost transferate de la Ministerul Sănătății la Sfaturile populare regionale în scopul finanțării directe, de către acestea, a cheltuielilor de întreținere și exploatare.

Dezvoltarea continuă a stațiilor Aviasan și amplasarea acestora pe tot cuprinsul țării au determinat Ministerul Sănătății să înființeze în 1957, cu avizul Direcției generale a flotei aeriene civile din Ministerul Transporturilor Navale și Aeriene, Stația Centrală Aviasan ca organ coordonator de îndrumare și control al activității celor 16 stații Aviasan, la care în 1960 s-au adăugat cele de la Pitești și Ploiești.

Pentru completarea dotării stațiilor Aviasan, Ministerul Sănătății a obținut prin transfer de la Ministerul Apărării Naționale, Asociația Voluntară pentru Sprijinirea Apărării Patriei, Ministerul de Interne și Ministerul Transporturilor Navale și Aeriene, 101 avioane din care 71 de construcție românească, de diverse tipuri: I.A.R.-38,1.A.R.-513,1.A.R.-818, Aero-45, Fieseler-Storch-156, Po-2, etc.

Astfel, la sfârșitul anului 1960 România a avut una din cele mai dezvoltate rețele de aviație sanitară din lume: un avion revenea la circa 145.000 de locuitori și un transport de bolnavi, din orice punct al țării până la o clinică de specialitate, dura cel mult două ore.

Din 1965 și până în 1967 aviația sanitară a fost dotată cu încă 5 Ide avioane de tip I.A.R.-818, de fabricație românească, construite la I.R.M.A. Băneasa. Printr-o dotare progresivă s-a ajuns ca fiecare stație teritorială Aviasan să aibă căte 5-7 avioane și 3-5 piloți. La sfârșitul anului 1965 parcul de avioane totaliza peste 140 de avioane, iar numărul personalului de specialitate a ajuns la: 50 de piloți, 55 mecanici, 3 ingineri, 3 tehnicieni, 20 de dispeceri de dirijare și 20 de tehnicieni pentru întreținerea celor peste 380 de terenuri de zbor.

În perioada 1970-1975 în dotarea aviației sanitare au intrat 17 elicoptere I.A.R.-316 B.

Dezvoltarea permanentă a marilor unități spitalicești în aproape toate centrele urbane, cât și extinderea rețelei de policlinici pe întregul teritoriu a creat posibilitatea acordării în timp scurt a asistenței sanitare de urgență, prin folosirea mijloacelor rutiere de transport care, uneori, sunt mai accesibile și mai oportune decât aeronavele, mai ales pe distanțe scurte, pe timp nefavorabil de zbor sau noaptea. In aceste condiții, prin H.C.M. nr. 117/1975, numărul stațiilor Aviasan s-a redus la 5, misiunile acestora fiind, pe lângă transportul obișnuit de bolnavi și unele misiuni cu caracter deosebit: salvarea unor turiști accidentați în munții Bucegi și Făgăraș, transportarea de alimente pentru pasagerii unor trenuri înzăpezite în Bărăgan și Moldova, ajutorarea sinistraților în urma inundațiilor ce au avut loc în diferite zone ale țării, intervenții de urgență impuse de cutremurul de pământ din martie 1977, acțiuni sanitare antiepidemice în Delta Dunării, etc.

Prin Decretul nr. 37 din 21 februarie 1981 unitățile Aviasan au fost desființate. După această dată orice misiune aerosanitară de urgență a putut fi executată la cererea beneficiarilor, respectiv al Consiliilor populare comunale, orășenești, municipale sau județene, ori a unităților medicale ale Ministerului Sănătății, pe bază de contract cu întreprinderea de Aviație Utilitară, prin închirierea de aeronave, costul prestațiilor fiind suportat de aceste unități.

În primii ani de după 1989, în România, mulți dintre pacienții care mai aveau o șansă de a fi salvați, pierdeau această șansă pentru că nu exista un sistem aerian special destinat acordării asistenței de urgență calificate. Singurele structuri care executau astfel de misiuni erau Aviația Utilitară și ocazional Ministerul de Interne și Ministerul Apărării Naționale.

In septembrie 1990 a început experimentarea la Târgu Mureș a unui sistem de urgență SMUR ( Serviciul Mobil de Urgență și Reanimare ), devenit în 1993 SMURD (Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare ) și care, cu timpul, pe lângă intervențiile obișnuite ce s-au desfășurat cu ambulanțele de reanimare a folosit de multe ori mijloacele speciale de intervenție pe calea aerului. Acestea au inclus diferite tipuri de elicoptere sau avioane aparținând Aviației Utilitare, Ministerului de Interne sau Ministerului Apărării Naționale, folosite pentru transferul unor pacienți aflați în stare critică, de la Târgu Mureș la alte centre din țară sau străinătate sau de la alte spitale la Târgu Mureș. în aceste situații echipajul medical era format din două persoane, din care un medic cu experiență în domeniul urgenței și a terapiei intensive.

În anul 1999 SMURD a închiriat, cu caracter permanent, un elicopter de tip I.A.R. 316 B ( Alouette III ) de la Aviația Utilitară. Elicopterul avea baza la Spitalul Clinic Județean Mureș, era dotat cu echipamentul necesar reanimării și intervenției la accidente și avea la bord un medic de urgență sau un medic anestezist reanimator. Lunar efectua 20-30 de ore de zbor și deservea județul Mureș, apoi și județele limitrofe și efectua transporturi de urgență la nivel național.

In același an, 1999, s-a conturat proiectul, nefinalizat, al Ministerului Sănătății privind reabilitarea Aviasanului prin înființarea SMAR (Servicii Medicale Aeriene Române), proiect inclus într-o entitate denumită Sistemul Național de Medicină de Urgență , care prevedea ca acoperirea teritoriului să se facă cu 6 elicoptere IAR-316 B și 10 avioane BN-2 și AN-2 provenite de la Aviația Utilitară. Se vroia un sistem bine pus la punct și eficient de transport medical complementar, care să se distingă prin rapiditate și rază mare de acțiune. Echipajele elicopterelor urmau să lucreze în regim de gardă de urgență, locul de staționare al elicopterelor să fie eliportul spitalelor unde a fost adusă ultima urgență, iar avioanele să aibă ca bază de operare aeroportul Aviației Utilitare. Nu a fost, însă, rezolvată problema susținerii financiare.

Odată cu apariția operatorilor aerieni privați, activitatea aeronautică medicală s-a extins. în perioada 01.05.2005-01.09.2005 în baza contractului încheiat cu Spitalul Clinic Județean de Urgență „Sf. Spiridon" din Iași, compania de aviație S.C. Special Air Service S.R.L., cu un elicopter Bell 206, a prestat servicii de ambulanță aeriană și intervenții de salvare, având baza pe aeroportul Iași. Alți operatori aerieni privați sunt: Hospital Services/Serviciul Privat de Ambulanță Aeriană, S.C. Cobrex Trans S.R.L., Blue Air, care din primăvara anului 2009 oferă servicii de ambulanță aeriană pentru pasagerii cu nevoi speciale, etc.

2. Inspectoratul General de Aviație din M.A.I. operator aerian pentru Ministerul Sănătății

Prin munca și inițiativa inimosului colectiv al SMURD-ului Mureș, condus de doctorul Raed Arafat, în anul 2003 s-au pus bazele unui sistem național de asistență medicală de urgență cu elicopterele, un sistem în plină dezvoltare, modern, după standarde europene.

Experiența dobândită în cei câțiva ani de existență a SMURD-ului a arătat că există situații când o secundă face diferența dintre viață și moarte, că există decizii care salvează și există sacrificii pe care membrii echipajelor SMURD le fac, fără a ezita, pentru ca noi toți să avem o șansă atunci când intervine neprevăzutul. Un mijloc important ce a contribuit la creșterea calității și eficienței intervențiilor SMURD la nivelul întregii țări îl reprezintă elicopterul. Acesta a dus la o scădere semnificativă a timpului de intervenție la locul solicitării, referindu-mă aici la perioada scursă între momentul apelului și momentul sosirii echipajului de urgență la pacient, cât și diminuarea duratei și ameliorarea condițiilor în care este transportat la un serviciu medical competent. Totul este posibil datorită unei echipe bine închegate și instruite, a facilităților oferite de dotările medicale ale elicopterului, cât și a performanțelor și fiabilității aparatului de zbor în sine.

De ce a fost aleasă Unitatea Specială de Aviație a Ministerului Administrației și Internelor (de la 01.05.2008 transformată în Inspectoratul General de Aviație) ca operator aerian pentru Ministerul Sănătății? Care sunt argumentele care au impus această structură în fața altor operatori aerieni?

Din fonduri de la bugetul de stat, Ministerul Sănătății a achiziționat în anul 2003 două elicoptere de tip EC-135, prin contract, de la EUROCOPTER DEUTSCHLAND GMBH.

Pentru utilizarea în siguranță maximă a celor două aeronave și păstrarea costurilor de operare la cel mai redus nivel posibil, cele două aeronave au fost trecute din administrarea Ministerului Sănătății în administrarea Ministerului Administrației și Internelor pentru următoarele considerente:

Unitatea Specială de Aviație avea deja 3 elicoptere de tip EC-135, similare din punct de vedere tehnic, cu cele achiziționate de Ministerul Sănătății.

O parte dintre piloții Unității Speciale de Aviație au fost deja pregătiți pentru exploatarea acestui tip de elicopter, unii la fabrica constructoare din Germania și la data intrării în exploatare a elicopterelor SMURD au avut o experiență semnificativă.

Toți piloții aveau deja un număr mare de ore de zbor pe alte tipuri de elicoptere, inclusiv în misiuni umanitare în cooperare cu SMURD.

Unitatea Specială de Aviație avea deja personal tehnic pregătit pentru exploatarea elicopterelor EC-135, fapt ce a dus la reducerea, în mod semnificativ, a costurilor de întreținere curentă.

Infrastructura Unității Speciale de Aviație a permis operarea celor două elicoptere ca părți componente ale unității, ducând astfel la costuri de operare reduse comparativ cu celelalte soluții identificate, unde pentru un operator aerian nou creat sau o firmă privată, ar fi fost necesară crearea unei infrastructuri costisitoare, ducând la creșterea costurilor de operare.

în perioada în care elicopterele SMURD ar fi devenit indisponibile, Unitatea Specială de Aviație avea posibilitatea punerii la dispoziție a altor elicoptere din dotare.

Planurile de organizare a unităților teritoriale din subordinea Inspectoratului General de Aviație și a punctelor de sprijin coincid cu necesitățile Ministerului Sănătății și vor permite o colaborare mai strânsă în viitor. Se ajunge astfel la organizarea mai multor puncte de intervenție utilizând, în acordarea asistenței de urgență, în situații deosebite, mai multe elicoptere din dotarea Inspectoratului General de Aviație.

Modelul de colaborare prevăzut, între Inspectoratul General de Aviație și Ministerul Sănătății avea la bază experiența pozitivă de colaborare în cadrul unităților SMURD, între spitale și unitățile de pompieri. La aceasta s-a adăugat și experiența internațională dobândită în țări cum sunt Germania și Franța, în operarea unor servicii de salvare aeriană similare, sub formă de colaborare între unitățile ministerelor de interne și cele sanitare.

Din punct de vedere al finanțării operațiunilor de salvare desfășurate cu cele două elicoptere, soluția găsită, prin derogare de la dispozițiile legale în materie, a fost să se asigure fonduri suficiente operării aeronavelor, în condiții optime, fără eforturi financiare majore din partea unei singure instituții. Numărul minim de ore/elicopter pe an se bazează pe experiența dobândită de echipajele SMURD Mureș în acordarea asistenței de urgență cu elicopterul.

în anul 2004 cheltuielile de funcționare a celor două elicoptere au fost finanțate de la bugetul de stat, din fondul de rezervă bugetară la dispoziția Guvernului, aprobat pentru anul 2004, prin suplimentarea bugetelor Ministerului Administrației și Internelor și Ministerului Sănătății.

Partenerul EUROCOPTER DEUTSCHLAND GMBH a asigurat pregătirea unei părți a personalului care urma să exploateze cele două elicoptere SMURD, costul stagiului de pregătire ridicându-se la suma de 59.231 de euro.

3. Cadrul legislativ

Elicopterele care operează SMURD sunt de interes public național și au trecut din administrarea Ministerului Sănătății – Institutul Cline Fundeni și Spitalul Clinic de Urgență Târgu Mureș, în administrarea Ministerului Administrației și Internelor-Unitatea Specială de Aviație, pe baza protocoalelor privind transmiterea elicopterelor de tipEC-135.

Pentru funcționarea acestui sistem s-a creat și cadrul legislativ necesar prin aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 126/2003 privind operarea, funcționarea și finanțarea asistenței de urgență acordate cu elicopterele achiziționate de Ministerul Sănătății și repartizate operatorilor medicali Institutul Clinic Fundeni și Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, aprobată prin Legea nr. 40/2004 și în Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 126/2003, aprobate prin Ordinul ministrului administrației și internelor și al ministrului sănătății nr. 277/777/2004 și apoi a Ordonanței de Urgență nr. 88/2005 aprobată prin Legea nr. 297/2005 privind desemnarea Spitalului Clinic Județean de Urgență "Sfântul Spiridon" Iași ca operator medical al unui elicopter aflat în administrarea Ministerului Internelor și Reformei Administrative și aprobarea modului de operare, funcționare și finanțare a asistenței de urgență acordate cu acest elicopter.

Ministerul Administrației și Internelor este autoritatea administrației publice centrale de specialitate, care exercită, în conformitate cu legea, atribuțiile ce îi revin cu privire la respectarea ordinii publice, apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, a proprietății publice și private, prevenirea și combaterea faptelor antisociale, respectarea regimului juridic al frontierei de stat, apărarea împotriva incendiilor și protecția civilă, contribuind prin întreaga sa activitate la apărarea democrației constituționale, suveranității, unității și integrității teritoriale ale României.

In „ Strategia Ministerului Administrației și Internelor de realizare a ordinii și siguranței publice pentru creșterea siguranței cetățeanului și prevenirea criminalității stradale" există conceptul de necesitate a armonizării și compatibilizării sistemului românesc de ordine publică cu cele din statele Uniunii Europene, pentru realizarea unui cadru juridic și acționai eficient care să răspundă transformărilor și obiectivelor preconizate în plan structural și funcțional, prin asigurarea resurselor umane și financiare necesare materializării acestora.

Conform strategiei Ministerului Administrației și Internelor, printre atribuțiile forțelor de ordine și siguranță publică, în timp de pace se numără:

asigurarea măsurilor pentru apărarea vieții, integrității corporale și libertății persoanelor, proprietății publice și private, celorlalte drepturi și interese legitime ale cetățenilor și ale comunității;

participarea, potrivit legii, la activitățile de salvare și evacuare a persoanelor și bunurilor periclitate de dezastre, precum și de limitare și înlăturare a urmărilor provocate de astfel de evenimente.

Printre obiectivele logisticii forțelor de ordine și siguranță publică pentru constituirea unui sistem logistic flexibil, suplu și eficient se numără dezvoltarea unor servicii medicale integrate, în scopul creșterii calității și eficienței actului medical.

Inspectoratul General de Aviație al Ministerului Administrației și Internelor este structura militară de ordine și siguranță publică, specializată în executarea misiunilor de zbor, operative sau cu caracter umanitar, independent sau în cooperare, în sprijinul structurilor Ministerului Administrației și Internelor sau al comunității și funcționează

ca un subansamblu al unui angrenaj de mari dimensiuni, menit să deservească cetățeanul în multitudinea sa de nevoi.

O sarcină nouă și deosebit de complexă care revine Inspectoratului General de Aviație derivă din cristalizarea conceptului național de asistență medicală de urgență și prim ajutor calificat, concept ce rezultă din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (Titlul IV: "Sistemul național de asistență medicală de urgență și de prim ajutor medicaF).

Serviciile aeromedicale sunt servicii de intervenție publică integrată de importanță strategică, asigurate de echipe integrate de urgență, specializate în acordarea asistenței medicale și tehnice de urgență, având ca operator aerian unic structurile de aviație ale Ministerului Administrației și Internelor, în colaborare cu spitalele județene, regionale și cu autoritățile publice locale.

Dezvoltarea serviciilor aeromedicale de urgență este finanțată de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătății și al Ministerului Aministrației și Internelor, de la bugetul autorităților publice locale, precum și din alte surse prevăzute de lege, inclusiv donații și sponsorizări.

Experiența celor cinci ani, de când structura de aviație a Ministerului Administrației și Internelor execută acest gen de misiuni, a demonstrat necesitatea existenței unui număr de puncte de operare aeromedicală, judicios plasate la nivelul întregii țări, care prin capacitățile tehnico-tactice ale aeronavelor (rază de acțiune, capacitatea de a opera ziua și noaptea, în condiții meteorologice grele), să fie dedicate acestui tip de misiuni și operate de personal specializat și dedicat, aeronavele acționând de pe platforme special amenajate și autorizate.

4. Locul și rolul Punctelor de Operare Aeromedicale

Punctele de Operare Aeromedicale sunt structurile operaționale de zbor, special constituite pentru intervenție, căutare-salvare și transport sanitar, funcționând ca serviciu integrat pe baza normelor, ordinelor, dispozițiilor și protocoalelor în vigoare și se subordonează nemijlocit inspectorului general al Inspectoratului General de Aviație, activitatea lor fiind coordonată de către adjunctul inspectorului general (pentru zbor, metodică și instruire).

Punctele de Operare Aeromedicale S.M.U.R.D. sunt conduse de comandanți numiți de inspectorul general al Inspectoratului General de Aviație, din rândul piloților cu experiență, iar personalul care execută serviciul de gardă pentru intervenție este desemnat de structurile care cooperează, fiind detașat temporar. Acesta se compune din: -personal aeronautic al Inspectoratului General de Aviație: piloți, mecanici de bord, tehnicieni tereștri și conducători auto;

-medici specialiști în medicina de urgență și asistenți medicali ai Spitalului Clinic de

Urgență Floreasca București și Spitalului Clinic Județean Târgu Mureș;

-pompieri specializați în misiuni de descarcerare ai Inspectoratului pentru Situații de

Urgență „Dealu Spirii" București;

-salvamontiști ai Serviciilor de Salvamont Județene;

-personal specializat în misiuni de căutare-salvare, operatori troliu, etc.

Pot efectua gardă pe elicopter următoarele categorii de medici: -medici specialiști/primari în medicina de urgență, acreditați/ atestați pentru activitate pe elicopter;

-medici specialiști/primari de ATI acreditați/atestați pentru intervenția cu elicopterul;

-medici rezidenți în medicina de urgență sau în anestezie, terapie intensivă, ani III, IV și V cu acordul directorului instituției care operează medical elicopterul și al medicului șef de punct de operare aeromedical, după acreditare/atestare.

Pot activa pe elicopter și alte categorii acreditate: -medici rezidenți în curs de formare; -asistenți medicali în curs de formare; -personal de salvare în curs de formare; -asistenți medicali;

-personal specializat în acordarea asistenței de urgență în echipă.

în cadrul echipajului de intervenție poate fi inclus personal specializat în cazul necesității utilizării echipamentului de descarcerare sau în cazul necesității efectuării unor operațiuni speciale de salvare. Personalul specializat poate fi, după caz, din cadrul unităților Ministerului Administrației și Internelor sau din cadrul serviciilor publice de intervenție ale autorităților publice locale.

în cazul transportului neonatologic poate fi solicitat un medic neonatolog să însoțească echipajul medical al elicopterului.

De asemenea pot participa la misiunile umanitare cu elicopterele persoane străine aflate în stagiu în unitățile sanitare operatoare sau în unitățile Ministerului Administrației și Internelor, cu acordul operatorului aerian și al medicului șef al punctului.

Personalul aeronautic al Inspectoratului General de Aviație care execută activități în cadrul punctelor de operare aeromedicală este personal militar, brevetat militar, elicopterele sunt înmatriculate militar și întreaga activitate se desfășoară după norme aeronautice militare.

Medicul șef/coordonator UPU-SMURD are rolul de medic șef al punctului de operare aeromedical, este adjunctul comandantului punctului de operare aeromedical și este ajutat de un asistent medical șef, desemnat de acesta. Medicul șef al punctului de operare aeromedical asigură funcționarea, organizarea sistemului și autorizarea misiunilor din punct de vedere medical, coordonarea personalului care activează în cadrul echipajului medical și efectuarea controlului medical zilnic al întregului echipaj de serviciu.

Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, prin UPU-SMURD a fost desemnat ca centru de formare/acreditare a personalului medical care activează în cadrul echipajelor de intervenție aeriană.

în prezent punctele de operare aeromedicală au program de lucru de la ora 08.00 până la apusul soarelui, dar nu mai mult de 12 ore zilnic și vor avea program permanent din momentul în care va fi încadrat suficient personal și echipajele elicopterelor vor atinge un nivel de pregătire corespunzător.

Zonele de responsabilitate ale punctelor de operare aeromedicală care funcționează în prezent sunt:

-pentru SMURD București, județele: Călărași, Ialomița, Ilfov, Constanța, Prahova, Buzău, Olt, Giurgiu, Dâmbovița, Argeș, Teleorman și Vâlcea;

-pentru SMURD Mureș, județele: Alba, Cluj, Sibiu, Mureș, Sălaj, Brașov, Covasna, Maramureș, Harghita, Bistrița Năsăud și Bihor.

Dispeceratele Poliției, Pompierilor și ale Serviciilor Județene de Ambulanță din județele menționate, anunță echipajul elicopterului de incidentele care au loc și pot necesita intervenția acestuia. Dacă apelul este preluat de Dispeceratul Integrat 112, dispecerul alertează echipajul elicopterului, furnizând datele necesare.

5. MISIUNILE PUNCTELOR DE OPERARE AEROMEDICALE SMURD

Misiunile executate de echipaje pot fi:

primare;

secundare;

speciale.

I a) Misiunile medicale primare sunt:

-accidentele rutiere grave și alte tipuri de accidente, în care o persoană sau mai multe se află în pericol vital din cauza leziunilor suferite sau din cauza împrejurărilor în care se află;

-pacienții aflați în stare critică în localități urbane mici sau cele rurale, localitățile sau locurile inaccesibile și localitățile și locurile în care lipsește asistența medicală de urgență calificată pentru cazul respectiv;

-pacienții critici accidentați, intoxicați sau cu alte îmbolnăviri acute, transportați de ambulanțe sau alte mijloace de transport la unități sanitare sau spitale, care nu pot asigura stabilizarea și asistența de urgență corespunzătoare cazurilor respective, fiind necesar transferul de urgență către centre medicale specializate aflate la distanță. In cazul în care pacientul se află în unitatea respectivă de mai mult de 3 ore, transferul este considerat ca misiune secundară;

-pacienții suferind de afecțiuni acute cu potențial mare de agravare în lipsa altor mijloace de intervenție corespunzătoare în apropiere sau care pot să ajungă mai rapid decât elicopterul;

-intervenția în sprijinul echipajelor de urgență și de prim ajutor ale serviciilor de asistență medicală de urgență prespitalicească publice sau private sau ale altor servicii publice abilitate, la solicitarea acestora.

b) Misiunile medicale secundare sunt:

-cazurile critice aflate internate în unități sanitare care nu pot asigura investigarea și/sau sistența medicală corespunzătoare, fiind necesar transferul pacientului către o unitate sanitară specializată;

-transferul nou-născuților aflați în stare critică, care necesită asistență medicală specializată pe durata transferului și necesită incubator și echipamente speciale de monitorizare și eventual ventilație.

c) Misiunile speciale sunt:

-transportul personalului specializat pentru transplant;

-transportul organelor prelevate în vederea ransplantului;

-misiunile de căutare-salvare;

-alte misiuni de natură medicală, fie cu caracter umanitar, fie cu implicații directe în domeniul siguranței publice sau siguranței naționale, ordonate de Ministerul Sănătății sau de Ministerul Administrației și Internelor și care nu pot fi efectuate în timp util, în siguranță, cu alte mijloace.

Numărul misiunilor executate în cadrul Punctelor de Operare Aeromedicale SMURD a înregistrat o creștere continuă.

Colaborarea Inspectoratului General de Aviație, prin Punctele de Operare Aeromedicale SMURD București și Mureș, care au funcționat fără întrerupere și Punctul de Operare Aeromedical SMURD Iași, cu funcționare până la evenimentul de aviație ce a avut loc în ianuarie 2006, cu structurile desemnate din cadrul Ministerului Sănătății, Spitalul Clinic Județean de Urgență Târgu Mureș, Spitalul de Urgență București și Spitalului Clinic Județean de Urgență "Sfântul Spiridon" Iași, se reflectă prin numărul mare de misiuni și ore de zbor executate,

Analizând orele de zbor și misiunile executate putem concluziona că activitatea în cadrul Punctelor de Operare Aeromedicale SMURD s-a desfășurat fără întreruperi datorită faptului că Inspectoratul General de Aviație a pus la dispoziția serviciului, în limita posibilităților, alte elicoptere pentru înlocuirea celor indisponibile, de tipul EC-135, MI-8 și MI-17.

Condițiile în care au fost executate aceste misiuni au fost de cele mai multe ori deosebit de complexe, cu aterizare în locuri neamenajate, în teren limitat de obstacole și uneori, la limita performanțelor elicopterului.

Cele mai multe probleme au fost generate de condițiile meteorologice nefavorabile, plafoane joase și vizibilități scăzute, acestea fiind și cauza evenimentelor de aviație care au avut loc la Iași și Bistrița Năsăud.

6. OBIECTIVE

în urma experienței acumulate pe parcursul celor 6 ani de operare în acest tip de misiuni, a reorganizării Inspectoratului General de Aviație și a ședințelor de analiză a activității SMURD, împreună cu Subsecretarul de Stat în Ministerul Sănătății dr.Raed Arafat și medicul șef al U.P.U.- SMURD București dr.Bogdan Oprită, precum și a recomandărilor făcute în urma evaluării de către reprezentantul „La Garde Aerienne Suisse de Sauvetage – REGA -Elveția ", s-a evidențiat necesitatea înființării Centrului de Control Operațional Integrat, având în subordine Punctele de Operare Aeromedicale din teritoriu, atât cele existente cât și cele care se vor construi odată cu spitalele regionale de urgență, opt puncte de operare aeromedicale SMURD zonale:

Punctul de Operare Aeromedical SMURD București

Punctul de Operare Aeromedical SMURD Mureș

Punctul de Operare Aeromedical SMURD Iași

Punctul de Operare Aeromedical SMURD Constanța

Punctul de Operare Aeromedical SMURD Craiova

Punctul de Operare Aeromedical SMURD Arad

Punctul de Operare Aeromedical SMURD Zalău,

Punctul de Operare Aeromedical SMURD Bacău.

și încadrării cu personal dedicat numai pentru operațiuni de tip SMURD, care respectă condițiile impuse de acest tip de operațiuni de zbor, prevederile legislației aeronautice internaționale și modelele consacrate deja in cadrul Uniunii Europene.

a) Pe termen scurt:

achiziționarea a 6 elicoptere medicalizate în următorii 3 ani;

implementarea unor măsuri corespunzătoare privind:

planificarea carierei personalului navigant;

evaluarea personalului navigant conform pregătirii, competenței și experienței;

– întocmirea profilului cerințelor de personal pentru sarcinile specializate:

posesor a unei licențe de pilot profesionist autorizat;

experiență de cel puțin 1000 ore de zbor;

experiență în zboruri de noapte.

– întocmirea protocoalelor și procedurilor de operare cu alte structuri participante la misiuni umanitare sau de căutare-salvare: Jandarmeria Montană, Asociația Salvatorilor Montani din România și Centrul Chinologic Sibiu, precum și executarea zborului de antrenament cu personalul acestor structuri.

b) Pe termen mediu:

– utilizarea echipamentelor suplimentare cu care este echipat elicopterul EC 135(troliu, NVG, Sun- light):

instruirea a patru piloți în utilizarea corectă și în siguranță a troliului de salvare și a sistemului NVG la reprezentanța REGA – Elveția și atestarea lor ca instructori de zbor;

participarea piloților și tehnicienilor la cursuri de reîmprospătare a cunoștințelor;

dotarea aeronavelor cu echipamente de supraviețuire;

achiziționarea de GPS-uri performante, sisteme de hărți digitale și a unui sistem FLOICE(sistem de avertizare a obstacolelor periculoase);

dotarea unităților de aviație din MAI cu aeronave cu aparatură de bord performantă care să corespundă misiunilor.

c) Pe termen lung:

• achiziționarea unui avion multirol, medicalizat (8-10 locuri exclusiv echipajul) cu posibilitatea de a transporta doi pacienți în stare critică, echipe medicale pentru transplant, echipamente medicale, materiale sanitare, medicamente, etc;

In anul 2010 Ministerul Sănătății beneficiază de serviciile companiei de aviație ALFA AIR prin închirierea unui avion mediu curier pentru 100 de ore de zbor, în special pentru misiuni peste hotare, pe distanțe lungi sau când condițiile meteorologice nu permit zborul elicopterelor.

alinierea la cerințele europene civile în pregătirea personalului și în operare, pentru ca Inspectoratul General de Aviație al MAI să devină operator aerian civil;

înființarea punctelor de sprijin pe întregul teritoriu al țării.

CAPITOLUL VI

PROMOVAREA IMAGINII INSPECTORATULUI GENERAL DE AVIAȚIE: MODALITĂȚI ȘI COORDONATE

Considerații introductive

In 1945, Rex F. Harlow, la acel moment presedinte al American Council on Public Relations, scria intr-un articol publicat in Public Opinion Quarterly: “Toata lumea vorbeste despre relatii publice, dar se pare ca foarte putini cunosc semnificatia acestui termen”.

De asemenea, Edward Bernays, cel care este considerat întemeietorul relațiilor publice moderne scria: "Cele trei elemente fundamentale ale relațiilor publice sunt practic la fel de vechi ca și societatea umană: informarea indivizilor, persuadarea lor și crearea de relații între aceștia. Desigur, mijloacele și metodele s-au schimbat de-a lungul timpului, așa cum s-a schimbat și societatea". În accepțiunea sa, Bernays condideră că relațiile publice au fost, de la începuturile istoriei, legate de civilizația umană. Însuși procesul de evoluție a societății a fost, în mare măsură, rezultatul adaptării practicilor de comunicare și a metodelor folosite de afacerile publice, la nivelul de înțelegere a “Publicurilor Țintă”.

O scurtă contemplare a evoluției Relațiilor Publice în secolul nostru devoalează un interes crescut a diferiților factori de răspundere de a comunica maselor, de a produce efecte în comportamentul acestora și nu în ultimul rând de a accesa anume zone ale psihicului uman, în vederea canalizării subiecților (publicurilor) spre adoptarea anumitor conduite.

Astfel, în anul 1900 ia ființă Prima agenție de Relații Publice denumită „Publicity Bureau of Boston”, în anul 1904 Ivy L. Lee devine primul consultant de relații publice iar în anul 1913 Ludlow Massacre promovează relațiile publice corporatiste, pentru prima dată în istore. În ceea ce privește cercetarea stiințifică în domeniul relațiilor publice, putem afirma că aceasta ia naștere în anul 1923 când Edward L. Bernays publică lucrarea „Cristalizarea Opiniei Publice”, prima carte care tratează în mod individual domeniul PR-ului. Timpuriu, în anul 1929 E. Bernays lansează "Torțele Libertății" – campanie de prevenire a fumatului, prima acțiune de informare publică directă consemnată de istorie.

Instituționalizarea acestui domeniu ia naștere în anul 1948 prin crearea “Societății Americane de Relații Publice (PRSA)” urmată, în anul 1950 de Adoptarea Codului de Standarde Profesionale referitoare la practicile de PR, denumită generic PRSA. Amintim anul 1955 ca fiind de referință în istoria recentă a PR-ului datorită înființării Asociației Internaționale de Relații Publice (IPRA). În 1965 PRSA introduce acreditarea profesională în domeniul PR-ului pentru ca în anul 1970 să fie înființată Asociația Internațională a Comunicatorilor din domeniul Afacerilor (IABC).

În istoria recentă au existat evenimente care au afectat în mod negativ tocmai imaginea PR-ului și amintim Criza Exxon Valdez (1989) care a pus la îndoială caracterul legitim al relațiilor publice, fapt care a precedat și generat elaborarea, în anul 2000 a primului cod etic profesional, sub denumirea de “Codul Etic al PRSA”, reformulat ulterior ca ghid de conduită a lucrătorilor din acest domeniu. Urmare acestui demers, în anul 2002 PRSA impune acreditarea profesională ca standard de bune practici în PR.

Societatea românească postdecembristă a dovedit o capacitate supradimensionată de absorbție a mesajului public (instituțional, comercial și educațional), fapt care a generat nevoia imediată de aducere în prim planul comunicării publice a unor specialiști care să fie în măsură să transmită într-un mod profesional informația, întrucât o serie întreagă de evenimente au arătat necesitatea existenței și implementării, în toate domeniile de activitate a unor structuri de profil, precum și elaborarea unor tehnici de transmitere a mesajului în spațiul public, corelate la specificul socio-cultural existent. Conștientizând faptul că societatea și publicurile țintă se află într-un continuu proces de evoluție și transformare, tehnicile adoptate de comunicatori este necesar a avea propria lor dinamică evolutivă, în directă proporționalitate cu transformările de ordin cultural, economic, de piață, profesional și demografic pe care le suferă societatea însăși. Suntem îndreptățiți atunci să formulăm afirmația conform căreia evoluția relațiilor publice nu este nimic altceva decât răspunsul firesc al comunicatorilor la efectul dezvoltării societății, pornind de la nivel de individ până la nivel de societate.

Așa cum urmează să arătăm în conținutul prezentului referat, adoptarea tehnicilor de PR în procesul comunicării publice, a fost adoptat în mediul instituțional, devenind astfel o funcție a managementului care este exercitată în mod profesional de către personal aparținând unor structuri specializate de comunicare și care au principalul obiectiv de a realiza un flux informațional coerent, susținut și care să genereze, indiferent de momentul ales și condițiile de mediu social, beneficii emitentului iar la nivel de receptor (individ sau publicuri țintă) să cumuleze, odată cu însușirea unor comportamente și un puternic efect pedagogic și andragogic.

Direcțiile de manifestare ale Relațiilor Publice la nivelul Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne

În general activitatea de relații publice, atât în companiile private cât și în instituțiile de stat, este necesar să se concentreze pe următoarele direcții: informarea publică (directă și din oficiu), relațiile cu mass-media, relațiile cu societatea civilă, comunicarea internă, relațiile internaționale.

Informarea publică

Informarea publică cuprinde totalitatea metodelor și instrumentelor folosite de către o organizație pentru transmiterea în spațiul public a mesajului instituțional.

În ceea ce privește modalitățile realizare a scopurilor informării publice, la nivelul instituției militare în general și la nivelul Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne (denumit în continuare I.G.Av.), este formată din următoarele subcategorii:

a) informarea publică prin intermediul mass-media;

b) informarea publică directă;

c) informarea publică cu ajutorul internetului;

d) informarea publică în situația producerii de evenimente.

Informarea publică prin intermediul mass-media, la nivelul I.G.Av. se realizează printr-o serie de instrumente corelate la nevoia de comunicare și adaptate la specificul situației și constă efectiv în acordarea de interviuri sau declarații de presă pentru mass-media și new-media, atât în mod proactiv cât și la solicitarea jurnaliștilor, urmărindu-se, în afară de formularea unor răspunsuri la întrebările adresate de către reprezentantul media (întrebări ale căror conținut reprezintă nevoia de informațe existentă în diferitele medii sociale) și transmiterea în spațiul public a unor mesaje instituționale proprii care au ca scop sporirea capitalelor de încredere și imagine pozitivă a organizației în folosul ducerii la îndeplinire a planului managerial.

De asemenea, dacă necesarul de informație, funcție de situația specifică în care se găsește organizația, depășește cadrul normal de desfășurare al unui interviu de presă, ori dacă există planificată o activitate importantă sau are loc un eveniment extraordinar în viața organizației, ori dacă în spațiul public se manifestă un interes crescut vis-a-vis de o anumită problematică din competența organizației, se va lua în calcul organizarea și desfășurarea unor activități de comunicare mai ample, cum sunt cele de tipul briefingului și conferinței de presă.

Este evident faptul că folosirea instrumentelor specifice domeniului relațiilor publice nu se realizează în mod arbitrar, așadar, atunci când nevoia de comunicare este punctuală, ori când mesajul necesar a fi transmis către publicurile țintă nu necesită lămuriri sau aducerea unor argumente suplimentare pe loc, atunci informația va fi diseminată către mediul civil prin intermediul comunicatelor de presă, a buletinelor informative, precum și prin elaborarea unor răspunsuri către solicitanți (jurnaliști, persoane fizice, persoane juridice, ONG, etc). Asemenea tuturor organizațiilor de tip militar, I.G.Av. va răspunde solicitanților strict pe problemele asupra cărora aceștia au manifestat interes și dacă informațiile nu depășesc nivelul de acces la acestea reglementate de către legislația în vigoare .

În vederea realizării transparenței instituționale, se va lua în calcul organizarea de vizite ale jurnaliștilor civili în unitățile din subordinea Inspectoratului, precum și participarea acestora la exerciții realizate de către personal și cu tehnică aparținând organizației, cursuri, activități științifice, culturale, sportive ori aniversări. Folosite ca instrumente de relații publice, vizitele jurnaliștilor și participarea acestora la activități comune cu personalul I.G.Av. vor ameliora relația instituție-mediu civil și vor genera capitalul de încredere dorit, dar și, unul dintre cele mai importante aspecte, vor contribui substanțial la consolidarea relațiilor de colaborare dintre organizație și diferiți reprezentanți ai societății civile.

În ceea ce privește informarea publică prin intermediul mass-media, aceasta capătă un caracter nemijlocit și se realizează în condițiile accesului la un public țintă foarte larg, atunci când au loc vizite ale reprezentanților I.G.Av. în redacțiile posturilor de radio și TV și participării acestora la emisiunile difuzate în spațiul public.

În cele din urmă întâlnirile informale cu reprezentanții mass-media sunt cele care consolidează atât relația dintre instituția militară și instituția de presă, cât și aceea dintre specialiștii celor două, asigurând calitatea actului comunicațional și contribuind la eliminarea eventualelor “tensiuni” preexistente în relația de colaborare a celor două entități publice.

Informarea publică directă, sau organizarea de activități de relații publice de tip campanie media (de informare, conștientizare,dilog social, etc.), are loc atunci când, în urma analizării mediului social, dar și pentru realizarea unei informări corecte a populației, rezultată necesitatea planificării unor demersuri de comunicare mai ample. Acestea vor lua forma campaniilor de relații publice și vor lua forma unei comunicări directe și multidirecționale cu cetățeanul, desfășurată într-un mod etapizat și cu acces la o paletă supradimensionată de publicuri țintă. Campaniile de relații publice vor reprezenta demersuri unitare realizate într-un anumit segment de timp și a căror rezultate să fie anticipabile, măsurabile, raportate la obiectivele și scopurile de dezvoltare sau de acțiune (imediată sau ulterioară) ale organizației.

Până în prezent, I.G.Av. nu a desfășurat campanii de relații publice în mod independent însă a participar activ la campanii inițiate de către Ministerul Afacerilor Interne, alte instituții publice din subordinea acestuia, precum și la demersuri conumicaționale și de imagine de tipul campaniilor de relații publice desfășurate de către anumite organizații neguvernamentale.

Informarea publică cu ajutorul internetului, la nivelul I.G.Av. se realizează prin intermediul site-ului web al instituției și se adresează tuturor mediilor socio-profesionale. În prezent, raportat la modul în care societatea evoluează, folosirea internetului în procesul comunicațional nu mai poate avea un caracter opțional. Folosirea platformelor informatice pentru transmiterea în spațiul public a mesajului instituțional a luat o amploare deosebită în ultimul deceniu, obligând mediul militar să se adapteze și să deschidă în spațiul virtual, canale de comunicare în masă care să vină în sprijinul obiectivului fundamental al organizației.

Inspectoratul General de Aviație dispune de o platformă informatică accesabilă pe internet prin care sunt transmise în mediul civil aspecte din activitatea și misiunile instituției, oferta de locuri de muncă și cea educațională, de asemenea se realizează informarea din oficiu în conformitate cu legislația privind liberul acces al cetățenilor la informațiile de interes public și se asigură transparența instituțională.

În viitorul apropiat se prefigurează o reorientare a mediului instituțional către ceea ce înseamnă social media și implementarea în componența actului comunicațional al instituțiilor publice a noilor instrumente de transmitere a mesajelor, oferite de către paginile de socializare. Ultimele cercetări în domeniu au condus la concluzia că, în mod individual, membrii ai diferitelor categorii socio-culturale, reprezentanții mass-media, organizațiile și majoritatea cetățenilor folosesc (deocamdată) ca surse alternative de informare și documentare, platformele de tip social media (facebook, twitter, instagram, forumurile profesionale, recreaționale, etc.). De aceea în viitor va fi necesară instruirea și specializarea de personal care să monitorizeze social media și să folosească acest canal de comunicare la o intensitate direct proporțională cu necesarul de informație existent la nivelul societății, dar și atunci când situația impune o comunicare specializată în acest segment de piață.

Informarea publică în situația producerii de evenimente la nivelul Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne se realizează numai de persoanele abilitate, conform unui Plan de gestionare eficientă a crizelor mediatice în situațiile în care gestionarea informării publice capătă un caracter imperativ generat de apariția în spațiul public a unor informații considerate vătămătoare pentru instituție sau producerea unor evenimente a căror consecințe pot afecta negativ imaginea instituției.

În asemenea situații se constituie o celulă de gestionare eficientă a situațiilor cu potențial mediatic negativ sau Celula de gestionare a crizelor mediatice în componeța căreia se regăsesc comandantul unității, ofițerul de relații publice, adjuncții acestuia, un reprezentant al structurii de resurse umane, precum și, după caz, reprezentanți a celorlalte structuri din componența I.G.Av. cu responsabilități de linie, în funcție de condițiile și domeniul în care s-a produs evenimentul și chiar reprezentanți ai eșaloanelor superioare, raportat la dimensiunea potențialei crize.

Odată cu constituirea celulei de gestionare eficientă a situațiilor cu potențial mediatic negativ are loc consultarea cu structura/personalul de informare și relații publice de la eșalonul superior și cu șeful Direcției informare și relații publice din Ministerul Afacerilor Interne, prealabil emiterii oricărui punct de vedere către presă. Pentru situațiile care depășesc ca amploare competența personalului de relații publice de la nivelul Inspectoratului, gestionarea informării publice se face la nivel central, informarea reprezentanților mass-mediei fiind realizată de către purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Interne, sub coordonarea unei Celule de Gestionare a Crizei Mediatice din componența căreia fac parte reprezentanți ai eșaloanelor superioare dar și, după caz, personal din cadrul Inspectoratului. În funcție de natura și gravitatea evenimentului, conducerea Ministerului poate desemna și alte persoane să intre în contact nemijlocit cu jurnaliștii, îndeosebi pentru detaliile tehnice.

Solicitările de informații din partea reprezentanților mass-mediea, referitoare la evenimentele produse sau în curs de desfășurare, sunt transmise de către cei care le primesc structurilor/persoanelor abilitate în cel mai scurt timp. Avizarea și aprobarea documentelor destinate mass-media se va realiza de către membrii celulei de criză.

CAPITOLUL VII

CONSIDERAȚII ASUPRA INSTITUȚIEI PURTĂTORULUI DE CUVÂNT

CAPITOLUL I – INSTITUȚIA PURTĂTORULUI DE CUVÂNT

1. Funcția și atribuțiile purtătorului de cuvânt

În conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public, „(…) autoritățile și instituțiile publice au obligația să desemneze un purtător de cuvânt, de regulă din cadrul compartimentelor de informare și relații publice”.

Funcția purtătorului de cuvânt în cadrul unei instituții publice este esențială, întrucât acesta îndeplinește rolul de reprezentare publică a instituției, în calitate de interfață comunicațională care emite și, deopotrivă, recepționează mesaje (schimb informațional) între instituție și opinia publică prin mijlocirea instituțiilor de presă. În această calitate, purtătorul de cuvânt gestionează procesele de comunicare prin care:

opinia publică este informată din oficiu sau din proprie inițiativă cu privire la activitatea, rolul și atribuțiile instituției;

– se furnizează jurnaliștilor, la cerere, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informațiile de interes public și ale Hotărârii de Guvern nr. 123/2002 privind normele de aplicare a Legii nr. 544/2001, în mod transparent și nediscriminatoriu, informații despre activitatea curentă a instituției;

– contribuie la gestionarea situațiilor de criză;

– se urmărește îmbunătățirea continuă a imaginii publice a instituției, întărirea încrederii opiniei publice în corectitudinea activității instituției în raport cu importanța socială a acesteia;

– sunt informați prompt, corect și complet factorii de decizie ai instituției în legătură cu semnalele critice primite prin intermediul mass-media;

Având în vedere aceste responsabilități, purtătorul de cuvânt se subordonează direct și nemijlocit conducătorului instituției.

Declarațiile purtătorului de cuvânt, mai ales în cadru public, reprezintă punctul de vedere oficial al instituției. De aici decurge un aspect deosebit de important: orice greșeală, voluntară sau involuntară, a purtătorului de cuvânt în relația cu mass media, poate deveni oricând publică, cu potențial de prejudiciere a imaginii instituției.

2. Profilul unui eficient purtător de cuvânt

Deoarece purtătorul de cuvânt are o răspundere deosebită în menținerea unui dialog continuu, corect și coerent cu reprezentanții mass-media, este necesar ca el să posede cunoștințele teoretice în materie de comunicare, să aibă și să dezvolte abilități și datele de personalitate adecvate unui bun comunicator.

Purtătorul de cuvânt trebuie:

să cunoască foarte bine modul de organizare și funcționare a instituției pe care o reprezintă, activitatea și specificul fiecărui compartiment din instituție;

să aibă capacitatea și capabilitatea de a prezenta de o manieră accesibilă informațiile despre activitatea instituției, să aibă capacitatea de a „traduce” pe înțelesul tuturor limbajul tehnic, juridic sau/și jargonul profesional specific domeniului de activitate;

să poată înțelege și, uneori, anticipa care sunt așteptările reprezentanților mass-media și care pot fi consecințele declarațiilor date, astfel încât să își structureze eficient răspunsurile;

să răspundă corect, complet, cu siguranță și fermitate la întrebările reprezentanților mass-media, fapt ce presupune o temeinică documentare și stăpânire a domeniului de activitate a instituției (o informație eronată sau incompletă este de natură să dea naștere unui sentiment de frustrare și ostilitate printre jurnaliști care poate avea ca efect crearea unei opinii publice negative. Un ton ezitant sau răspunsuri evazive pot permite exploatarea speculativă, deformată și chiar tendențioasă a mesajului.);

să se abțină de la reacții de tipul no comment. În cazul în care purtătorul de cuvânt nu deține toate informațiile pentru a formula un răspuns la o întrebare, mult mai potrivit este să recunoască sincer acest lucru, cu precizarea imediată că în cel mai scurt timp se va documenta și va oferi răspunsul dorit; totodată, dacă nu se poate răspunde în mod obiectiv la o întrebare, existând în acest sens o interdicție legală imperativă (ședințe de judecată declarate nepublice, interdicția de a furniza informații și date cu caracter personal aflate sub incidența Legii nr. 677/2001, prejudicierea rezultatelor anchetei penale în cadrul unităților de parchet), este recomandat să explice faptul că nu are dreptul să răspundă la întrebarea respectivă și să facă trimitere la textele de lege care interzic formularea unui răspuns public;

să nu comunice informații ce pot fi asimilate sau echivalate cu antepronunțarea în cazurile supuse atenției mass media, ținând seama de principiul prezumției de nevinovăție, sau să exprime opinii personale, indiferent dacă acestea ar putea fi confirmate ulterior;

să nu intre în polemică cu jurnaliștii, să-și păstreze echilibrul, calmul, atenția, răbdarea și disponibilitatea și să nu se arate „deranjat” de unele întrebări oricât de dificile, eronate, tendențioase sau inconfortabile s-ar dovedi acestea;

să coordoneze activitatea de realizare a dosarelor (kiturilor) de presă, a comunicatelor, declarațiilor de presă, a tuturor materialelor destinate presei, emise de instituție;

să „treacă de sticla” televizorului, să nu aibă defecte de vorbire, să fie o prezență agreabilă care inspiră încredere, echilibru și calm, să acorde atenție propriei imagini (vestimentație, accesorii, coafură etc.), ținând cont de faptul că, psihologic, receptorul este tentat să echivaleze imaginea proprie a purtătorului de cuvânt cu imaginea instituției pe care o reprezintă, să aibă o voce plăcută (să nu „zgârie cu vocea difuzoarele”), intonație echilibrată și dicție clară, să-și controleze mimica și gestica – puse în slujba sublinierii ideilor din mesajele transmise – să aibă prezență de spirit, să-și stăpânească tracul și să știe să creeze o relație de bună colaborare, în mod egal, cu toți reprezentanții instituțiilor mass media;

să manifeste disponibilitatea de a furniza reprezentanților mass media informațiile de actualitate solicitate, chiar și în afara orelor de program. În egală măsură trebuie să aibă capacitatea de a imprima relației cu aceștia un caracter responsabil și de respect personal care să limiteze tendința de a fi solicitat în afara orelor de program pentru a furniza informații ce nu presupun urgență sau care pot fi obținute prin simpla consultare a site-ului oficial al instituției, date statistice sau informații care necesită o documentare laborioasă, ce nu poate fi realizată fără sprijinul departamentelor de specialitate din instituție. Este recomandat ca în discuțiile cu reprezentanții mass-media, aceștia să fie îndrumați ca astfel de solicitări să fie transmise pe e-mail, urmând să fie soluționate în regim de urgență în cadrul orelor de program ale zilei următoare. O știre bazată pe zvonuri sau supoziții, care apare din cauza imposibilității contactării purtătorului de cuvânt sau pentru că acesta refuză să-și exprime opinia pe motiv că „este în afara programului de lucru” va avea un ecou negativ în percepția opiniei publice. Chiar dacă purtătorul de cuvânt va transmite ulterior un „drept la replică” sau precizări, acestea, de obicei, trec neobservate întrucât receptorul, „beneficiarul” informației și-a format deja o opinie și nu acceptă să fie contrazis. Purtătorul de cuvânt este obligat să țină seama de realitatea faptului că prima impresie contează, doar informația primară este remanentă în memorie și modelează convingerile receptorului. De aceea, este important să furnizeze informația atunci când e solicitată, dacă este în legătură cu un eveniment de actualitate.

Fără îndoială, simpla lectură a condiționalităților care trebuie să definească personalitatea unui bun și eficient purtător de cuvânt poate crea, mai ales la cei care debutează în această funcție sau au o experiență redusă ca purtător de cuvânt, un sentiment de teamă. O teamă nejustificată, întrucât știința de a deveni un bun comunicator se învață, se dobândește în timp, pe măsură ce sunt experimentate și apoi exersate abilitățile de comunicator.

Nu există comunicatori „buni” și comunicatori „răi”. Există doar comunicatori cu experiență și comunicatori fără experiență.

CAPITOLUL II – INSTRUMENTE DE COMUNICARE

Comunicatul de presă

Instrumentul cel mai cunoscut și utilizat de către purtătorii de cuvânt în relațiile cu presa este reprezentat de comunicatul de presă.

Prin comunicat de presă se înțelege documentul cu caracter public prin care o instituție lansează în spațiul public, prin intermediul mass media, o temă sau informează asupra unei situații generale/particulare din activitatea curentă a instituției, cu caracter de utilitate și potențial de interes pentru societate și instituțiile de presă românești și străine.

Acesta trebuie conceput pentru comunicarea/prezentarea unui singur subiect/eveniment. În situația în care există mai multe subiecte, relativ concomitente, care se dorește să fie mediatizate prin intermediul unui comunicat de presă, se va redacta, separat, un comunicat pentru fiecare subiect pentru evitarea posibilelor confuzii sau interferențe ale diferitelor mesaje care, în mod neintenționat, se pot suprapune.

Comunicatul de presă trebuie să conțină un răspuns clar la următoarele întrebări: cine ? ce ? de ce/pentru ce ? unde ? când ?, ordinea răspunsurilor putând fi aleatorie, în funcție de ceea ce conducerea instituției și purtătorul de cuvânt consideră că este important de subliniat în mesaj actantul (inițiatorul, acțiunea/evenimentul, locul, timpul sau motivul).

Stilul comunicatului trebuie să fie expresiv, sobru, cu fraze pe cât posibil scurte (frazele lungi, complicate nu permit perceperea lesnicioasă a mesajului de către receptor), informația de interes public fiind prezentată într-un limbaj accesibil, evitându-se terminologia specifică limbajului profesional.

Lungimea unui comunicat de presă nu trebuie să depășească o filă – cel mult o filă și jumătate, întrucât spațiul tipografic sau spațiul de emisie audio-video destinat unui comunicat într-o redacție din presa scrisă egalează rareori lungimea comunicatului transmis și numai dacă respectivul comunicat se referă la un eveniment deosebit de important, de mare interes pentru opinia publică. De obicei, 5-10 rânduri – sau 10-15 secunde – sunt suficiente pentru un rezumat redacțional al comunicatului. Textul comunicatelor este, de regulă, preluat integral doar de către agențiile de presă.

Materialele propuse de alte compartimente ale instituției, spre a fi valorificate publicistic în difuzare, sunt primite de structura de comunicare și prezentate purtătorului de cuvânt spre analiză. Acesta analizează și apreciază dacă materialul propus este de natură să constituie subiectul unui comunicat de presă sau al altui instrument de comunicare cu presa. Prin rezoluție, purtătorul de cuvânt stabilește modul de tratare și redactare a proiectului de comunicat de către personalul din cadrul structurii de comunicare precum și mesajul principal care trebuie să fie promovat.

Proiectul comunicatului de presă este prezentat purtătorului de cuvânt care analizează și apreciază corectitudinea și coerența mesajului și, dacă este cazul, recomandă efectuarea de completări sau corijări. După finalizarea redactării textului, purtătorul de cuvânt prezintă comunicatul de presă conducerii instituției pentru avizare și acordarea acceptului pentru difuzarea către mass media și pentru postarea pe site-ul instituției. Transmiterea unui comunicat de presă trebuie efectuată către toate redacțiile cotidianelor tipărite, din mediul on-line și ale posturilor de radio și televiziune și agențiilor de presă, fără discriminări și pe cât posibil în același interval de timp.

După difuzarea comunicatului, structura de comunicare va monitoriza preluarea acestuia de către mass media în cadrul activității curente de monitorizare a presei.

Toate materialele scrise, rezultate din activitatea structurii de comunicare și care urmează să fie difuzate către presă, parcurg etapele menționate mai sus.

Declarația de presă

Analiza de către conducerea instituției, efectuată împreună cu purtătorul de cuvânt, a circumstanțelor producerii unui eveniment poate conduce la concluzia că, din punct de vedere mediatic, e oportună organizarea unui briefing în care să fie dată publicității o declarație de presă.

Etapele organizatorice ale unei declarații de presă presupun:

luarea deciziei de susținere a unei declarații de presă;

stabilirea temei/subiectului care face obiectul central al declarației;

redactarea de principiu a textului declarației de presă, cu sublinierea mesajului principal (pot exista și mesaje secundare care, însă, în mod obligatoriu nu trebuie să deturneze atenția reprezentanților instituțiilor de presă de la semnificațiile mesajului principal);

efectuarea corecturilor, introducerea eventualelor amendamente solicitate și finisarea declarației de presă;

aprobarea de către conducerea instituției a textului final;

multiplicarea textului declarației de presă în câte exemplare este necesar, în funcție de numărul estimat al participanților;

desemnarea persoanei care va susține declarația de presă: aceasta poate fi conducătorul instanței/parchetului, purtătorul de cuvânt sau o altă persoană din conducere;

distribuirea tuturor participanților, la finalul prezentării declarației de presă, a textului multiplicat.

În funcție de împrejurări, declarația de presă poate avea un caracter anticipativ (prezentarea unor evenimente de interes pentru publicul larg, care urmează să se desfășoare sub egida instituției) sau expozitiv (prezentarea unor evenimente care au avut loc deja sau care sunt în plină desfășurare în cadrul instituției sau care pot avea implicații directe asupra activității, inclusiv în ceea ce privește impactul asupra imaginii publice a instituției).

Durata activității în cadrul căreia se susține o declarație de presă nu trebuie să depășească 10-15 minute.

De regulă, în cadrul prezentării unei declarații de presă nu se acceptă întrebări din partea reprezentanților presei. Explicația acestei recomandări rezidă în faptul că este posibil ca unii reprezentanți acreditați să fie interesați de cu totul alte subiecte care, prin răspunsurile solicitate persoanei care a susținut declarația de presă, pot deturna atenția asistenței de la obiectul și scopul declarației de presă.

O altă versiune a declarației de presă este reprezentată de solicitarea reprezentanților unui post de radio sau TV de a primi explicații, precizarea unei poziții oficiale sau o scurtă declarație de presă din partea unui reprezentant oficial al instanței/parchetului – de regulă, conducătorul instituției sau purtătorul de cuvânt – cu privire la un anumit subiect care poate suscita interes pentru opinia publică sau, în mod particular, pentru postul respectiv. Astfel de declarații pot fi acordate telefonic, în direct, sau înregistrate audio-video la sediul instituției. La solicitarea posturilor de radio sau TV, declarațiile telefonice de presă pot fi acordate de reprezentantul oficial al instituției și din alte locații decât din sediul instituției, mai ales atunci când sunt realizate în afara orelor de program.

Astfel de declarații de presă acordate telefonic sunt, de regulă, utilizate de către solicitanți în direct, fără o pregătire prealabilă, în cadrul unor emisiuni informative sau al unor talk-show-uri. Pot exista, deseori, și situații în care reprezentantul instituției solicită, din proprie inițiativă, intrarea pe post, în direct, pentru a clarifica anumite subiecte abordate în cadrul emisiunii. În ambele situații este deosebit de important ca reprezentantul instituției să abordeze subiectul declarației într-un stil cursiv, în care să fie accentuat mesajul principal într-un limbaj cât mai simplu, fără fraze sau propoziții lungi, fără divagații „pe lângă subiect”, evitându-se, pe cât posibil, utilizarea termenilor de specialitate care s-ar preta la o „traducere” în limbajul comun, colocvial. În permanență, purtătorul de cuvânt este obligat să țină seama de nivelul auditorului, reprezentat de „auditorul mediu”, care este format din imensa majoritate a ascultătorilor. Spre exemplu, un jurist ar întâmpina aceleași dificultăți în a recepta un mesaj transmis de un medic, de un economist sau de un inginer, dacă aceștia ar apela la termenii de specialitate specifici profesiei lor.

În cazul declarațiilor de presă înregistrate audio-video anterior, este necesar ca purtătorul de cuvânt sau alt reprezentant al instituției să nu lase telespectatorului senzația de crispare, de teamă, de ocolire a subiectului, sau de nesiguranță, având grijă să își aleagă o poziție firească a trupului, din care să transmită impresia de stăpânire de sine, de cooperare cu reporterul (implicit cu telespectatorul căruia, de fapt, i se adresează) și de „spontaneitate” a discursului, chiar dacă și l-a pregătit anterior.

Dreptul la replică

Dreptul la replică și dreptul la rectificări sunt componente ale dreptului la informație.

Exercitarea dreptului la replică și a dreptului la rectificări are drept scop informarea corectă și completă a opiniei publice, respectiv consumatorul de informație, care este în măsură – și în drept – să cunoască și poziția părții criticate, în vederea formării unei opinii corecte și complete.

Dreptul la replică, dreptul la rectificări și dreptul la răspuns își au originea în art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Aceeași reglementare există și în art. 17 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. În vederea respectării drepturilor sau reputației altora, în art. 19 al acestei Convenții, se precizează că libertatea de expresie poate fi supusă anumitor limitări care trebuie, însă, stabilite explicit prin lege.

Curtea Constituțională a României s-a exprimat în sensul că dreptul la replică are valoarea unui drept constituțional, fiind corelat cu dreptul la liberă exprimare.

Dreptul la replică trebuie considerat, deopotrivă, din perspectivă morală, respectiv juridică. În principiu, orice persoană (persoană fizică, persoană juridică de drept public sau privat) care se consideră lezată în imaginea publică și bunul renume din cauza difuzării unor informații incorecte, parțiale, părtinitoare sau false, are dreptul să recurgă la replică. Din punct de vedere legal, respectarea dreptului la replică este o obligație a cărei nerespectare are consecințe juridice.

Dreptul la replică în domeniul audio-vizualului este prevăzut în art. 17 din Legea audio-vizualului nr. 504/2002. Decizia nr. 220 din 24 februarie 2011 a Consiliului Național al Audiovizualului stipulează în mod expres, în TITLUL IV, „Dreptul la replică și la rectificare”, cap. I, art. 49: „Orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor fapte neadevărate beneficiază de dreptul la replică.

În art. 51, alin. (1) al aceleiași Decizii a CNA se precizează: „Orice persoană fizică sau juridică ale cărei drepturi sau interese legitime au fost lezate prin prezentarea în cadrul unui program audiovizual a unor informații eronate beneficiază de dreptul la rectificare.”

În art. 54, alin. (1) și (2), din Decizie este evidențiată modalitatea concretă în care este materializat dreptul la replică/rectificare în Decizia CNA: (1) „Cererea de drept la replică/rectificare va fi înregistrată de radiodifuzor, cu precizarea datei și orei primirii, iar solicitantului i se va înmâna o dovadă scrisă în acest sens”. (2) „În cazul în care radiodifuzorul refuză să înregistreze cererea, solicitantul se poate adresa direct Consiliului Național al Audiovizualului în termen de cel mult 30 de zile de la data difuzării programului care a produs lezarea”.

În activitatea publicistică este posibil ca instituțiile de presă, datorită concurenței, perisabilității informațiilor, a menținerii întâietății de informare, să apeleze uneori la „surse confidențiale”, mai mult sau mai puțin străine de activitatea instituției publice, de la care se pot obține informații eronate, false, dezinformări care ar putea să aducă prejudicii instituțiri prin încercări de denigrare a activității instituțiilor, de subminare a independenței sau de discreditare a reputației profesionale a unor magistrați, prin inducerea în eroare și manipularea a opiniei publice.

Ca atare, este posibil ca reprezentanții mass media chiar să fie de bună credință dar să acționeze și să preia în mod neprofesionist respectivele informații fără a proceda la o atentă verificare a credibilității surselor și a gradului de veridicitate, a calității informațiilor furnizate.

Regulile de bază ale documentării publicistice stipulează că:

orice știre/informație trebuie obligatoriu verificată din alte două surse diferite care să confirme sursa primară; dacă știrea/informația nu se confirmă, este recomandabil ca jurnalistul să nu dea curs unui demers publicistic îndoielnic;

în situația în care știrea/informația se referă la doi sau mai mulți actanți, este obligatoriu să fie contactate toate părțile implicate, cu consemnarea imparțială a punctelor de vedere ale fiecărei părți, mai ales dacă opiniile acestora se contrazic;

este obligatoriu ca, în situații precum cea evocată la pct. b), stilul prezentării să fie neutru, strict expozitiv, fără a înclina, posibil în mod subiectiv, balanța în favoarea uneia din părți.

Există, însă, și posibilitatea când un reprezentant al presei ar putea abdica cu bună știință, fie și la o singură regulă din cele expuse mai sus, și va da curs unui demers publicistic fondat pe surse care se vor dovedi ulterior ca fiind lipsite de credibilitate. Este posibil ca, din acest motiv, să fie prezentată deformat activitatea din domeniul justiției. Astfel este prejudiciată corecta informare, bazată de fapte sigure, obiective, a opiniei publice, care poate fi supusă manipulării în vederea diminuării încrederii justițiabililor în actul de justiție și, deopotrivă, a denigrării unor magistrați prin atacuri și acuze false de corupție, incompetență sau rea-credință.

În astfel de situații este obligatoriu ca, de îndată, prin intermediul purtătorului de cuvânt, structura de comunicare de la instanțe și parchete să reacționeze sub forma elaborării și difuzării unui drept la replică.

Etapele organizatorice în vederea exercitării dreptului la replică presupun:

analiza atentă a materialului de presă, prin evidențierea aspectelor relatate care intră în conflict cu adevărul faptic;

luarea de către conducătorul instanței sau parchetului, împreună cu purtătorul de cuvânt, a deciziei de redactare a unui drept la replică;

schițarea unui răspuns la erorile, informațiile false sau acuzele cuprinse în materialul de presă, textul fiind redactat „în oglindă” (în aceeași ordine a erorilor sau a informațiilor false vor fi inserate și răspunsurile/dezmințirile);

efectuarea corecturilor, introducerea eventualelor amendamente solicitate și finisarea proiectului de răspuns;

prezentarea textului final factorilor de decizie pentru aprobare;

transmiterea punctuală, după aprobare, a dreptului la replică numai instituției de presă care a difuzat materialul considerat defăimător;

postarea imediat după transmiterea la presă a textului dreptului la replică pe site-ul instituției, pentru a preveni ignorarea dreptului la replică de către respectiva instituție de presă;

monitorizarea publicării/difuzării.

Stilul dreptului la replică trebuie să fie sobru, fără „asperități” de limbaj sub forma invectivelor, evitându-se tonul vindicativ, acuzator, victimizat ori superior-ironic față de susținerile articolului de presă avut în vedere.

Este necesar ca fiecare element al criticii să fie combătut cu argumente obiective, fiabile, verificabile, astfel încât textul dreptului la replică să nu fie o simplă înșiruire de negații care, doar prin ele însele, nu au forța de a convinge opinia publică și cu atât mai puțin instituția de presă care este solicitată să-l publice în aceleași condiții grafice și tipografice. Totodată, dreptul la replică nu trebuie să se constituie într-un atac îndreptat împotriva autorului articolului sau a instituției de presă care l-a difuzat, ci, repetăm, se impune ca atenția să fie focalizată spre combaterea argumentată a aspectelor considerate ca fiind o critică nefondată, fără obiect. Din acest punct de vedere, dreptul la replică trebuie considerat „parte” a unui dialog prin care se dau răspunsuri unor puncte de vedere fundamentate pe premise false sau eronate.

Textul dreptului la replică nu trebuie să depășească lungimea articolului respectiv.

În situația în care materialul publicistic a fost difuzat de un post audio-vizual, se va analiza oportunitatea înregistrării audio-video a dreptului la replică sub forma unei declarații de presă susținută de persoana desemnată în urma deciziei conducătorului instanței sau parchetului.

În situația în care un funcționar al instituției publice a fost ținta unui atac mediatic, indiferent de context, și se consideră îndreptățit să solicite o dezmințire imediată personală – pe lângă cererea de apărare în conformitate cu legislația în vigoare – a susținerilor calomnioase, false, rău-voitoare care sunt de natură să aducă prejudicii imaginii sale publice și/sau reputației profesionale, purtătorul de cuvânt și structura de comunicare pot oferi, la cererea funcționarului, expertiza necesară întocmirii unui eventual drept la replică în nume propriu, în conformitate cu procedura operațională prezentată mai sus.

Precizarea

Este posibil ca o instituție de presă să dea publicității un material de presă care conține unele informații eronate, confuze sau incomplete, cauzate de o insuficientă documentare a autorului.

În această situație, în care buna credință a autorului nu poate fi pusă sub semnul întrebării, structura de comunicare, prin purtătorul de cuvânt, cu aprobarea conducătorului instanței sau parchetului, poate elabora precizări prin care sunt corijate și completate informațiile difuzate în mediul public.

Spre deosebire de un comunicat de presă, drept la replică sau declarație de presă, precizarea are un caracter punctual, fapt care o identifică în categoria dreptului la rectificare, cu toate implicațiile care decurg din această situație.

Deosebirea dintre precizare și un drept la replică constă în faptul că precizarea nu reprezintă replica unei „părți” din cadrul unui dialog, ci doar o erată, aspect care nu-i diminuează câtuși de puțin utilitatea ca instrument de lucru al purtătorului de cuvânt.

Textul precizărilor se va referi, pe un ton neutru, impersonal, strict la aspectele identificate ca fiind eronate, confuze sau incomplete fără alte comentarii, aprecieri sau judecăți de valoare cu privire la subiect, autor sau instituția de presă.

Conferința de presă

Conferința de presă este cel mai complex instrument aflat la dispoziția structurilor de comunicare. Aceasta se organizează în situații deosebite, când instituția are intenția să transmită un comunicat important, de maxim interes pentru opinia publică.

Organizarea unei conferințe de presă reprezintă modalitatea oficială de comunicare cu mass media, care se justifică doar atunci când a avut loc sau se preconizează un eveniment foarte important, prin care se dorește nu numai comunicarea la distanță (relație univocă) cu reprezentanții instituțiilor de presă, ci și inițierea dialogului direct (relație biunivocă) cu aceștia, sub forma întrebărilor și răspunsurilor.

Frecvent, se constată manifestarea unei grave confuzii între conferința de presă și întâlnirile uzuale, periodice, de informare a presei cu privire la activitatea curentă a instanțelor și parchetelor.

Dacă nu există motive temeinice și subiecte inedite (proiecte importante, decizii majore care afectează o parte însemnată a opiniei publice, prezentarea unor personalități marcante, situații de criză etc.) care impun o conferință de presă, este de preferat să se renunțe la organizarea conferinței de presă și să se apeleze la alte instrumente de comunicare dintre cele prezentate mai sus.

Intenția de a organiza o conferință de presă poate fi luată în considerare numai dacă primesc răspuns favorabil următoarele întrebări:

instituția are un prestigiu recunoscut pentru a atrage un număr semnificativ de jurnaliști ?

activitatea propusă spre a fi prezentată în cadrul unei eventuale conferințe de presă reprezintă un subiect care are semnificații deosebite pentru un segment semnificativ al cetățenilor (la nivel local sau național) ?

evenimentul propus solicită explicații detaliate, de natură să suscite întrebările jurnaliștilor, sau există informații sau poziții noi în legătură cu acesta, care să constituie o importantă miză publicistică ?

În concluzie, organizarea unei conferințe de presă trebuie să țină seama de un plan general, foarte bine conturat.

CAPITOLUL VIII

CONSIDERAȚII ASUPRA ACTIVITĂȚII INOVATIVE ȘI POSIBILITĂȚI DE VALORIFICARE A REZULTATELOR CERCETĂRII

A. ELEMENTELE DE NOUTATE LA NIVEL NATIONAL SI INTERNATIONAL

În momentul actual al dezvoltării aviației MAI, în contextul aprobării în CSAT a Strategiei dezvoltării aviației Ministerului Afacerilor Interne 2010-2020, se remarcă necesitatea formării unei imagini publice durabile a acestei instituții. Pentru a înțelege prezentul, trebuie să cunoaștem trecutul. Un moment de referință al aeronauticii române a fost înființarea în luna iulie 1947 a Flotilei Aerotransport a Ministerului Afacerilor Interne cu sediul pe aerodromul Dudești-Cioplea. De-a lungul timpului, Inspectoratului General de Aviație a purtat mai multe denumiri, precum: Grupul de Aviație Transport al Ministerului Afacerilor Interne, Flotila Aerotransport a Ministerului Afacerilor Interne, Regimentul de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne, Escadrila de Aviație a Ministerului Afacerilor Interne și Unitatea Specială de Aviație a Ministerului de Interne.

Prin O.U.G. nr. 152/2008, la data de 17.11.2008, a fost înființat Inspectoratul General de Aviație  ca o necesitate a consolidării rolului acestuia în îndeplinirea misiunilor aeriene care îi revin, din ce în ce mai complexe, în actualul context social și politic. Conform Regulamentului de Organizare și Funcționare, obiectivul principal al Inspectoratului General de Aviație al Ministerului Afacerilor Interne este executarea misiunilor de zbor ale MAI, precum și ale altor structuri, conform competențelor legale. Prin Detașamentul Aeromedical, este componentă a Sistemului Național de Servicii Medicale de Urgență și Prim Ajutor Calificat și execută misiuni de zbor în calitate de operator aerian al Serviciului Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare.

Prezența Inspectoratului în cotidian, prin misiunile pe care le execută, este deosebit de activă. Spre exemplificare, în anul 2012, conform planului de alocare a resursei de zbor, Inspectoratul General de Aviație a executat peste 1000 de ore de zbor incluzând misiuni în sprijinul structurilor MAI sau a altor autorități (în special ca urmare a situațiilor de urgență generate de inundații, incendii, viscol, înzăpeziri, etc.), peste 3200 de ore de zbor misiuni SMURD, a participat în plan internațional la Operațiunea comună Poseidon Land 2012 organizată de Agenția Frontex în Grecia pentru securizarea frontierei terestre. Cu toate acestea, Instituția Inspectoratului General de Aviație este puțin cunoscută, inclusiv în interiorul ministerului din care face parte. În acest moment, pe canalele media se vorbește despre elicoptere ale SMURD (și se crează confuzie cu Fundația pentru SMURD), elicoptere ale poliției sau pur și simplu militare (inducându-se ideea că aparțin MApN).

Din experiența pe care o am în domeniul aviației, consider că Inspectoratul General de Aviație este o structură a MAI care poate contribui semnificativ, inclusiv la îmbunătățirea imaginii publice a ministerului. Totdeauna, aviația s-a bucurat de respect și apreciere în percepția publică, aspect prea puțin exploatat prin mediatizare până în prezent. Structurile cele mai vizibile din MAI, poliția și jandarmeria, sunt percepute ca forțe de represiune. Printr-o gestionare corectă a imaginii ministerului, o imagine bună a IGAv poate contribui la un plus de percepție pozitivă din partea populației. Populația trebuie conștientizată că Ministerul Afacerilor Interne nu este numai o instituție chemată, prin organele sale specializate, să pună în aplicare legea în ceea ce privește ordinea publică și siguranța națională, ci și o instituție care desfășoară multiple activități în sprijinul și în folosul oamenilor. Spre exemplificare, foarte puțini știu că Inspectoratul General de Aviație al MAI este operator aerian pentru SMURD, iar costurile pentru operarea și întreținerea aeronavelor se asigură integral din bugetul acestei instituții. Inspectoratul General de Aviație este printre puținele instituții care s-au dezvoltat în ultimii ani iar acest trend este menținut în continuare. Prin urmare, consider ca fiind imperios necesară gestionarea cu profesionalism și cu atenția cuvenită a imaginii publice a acestei instituții.

Imaginea unei instituții se formează în mentalul social dintr-un spectru de atitudini, opinii, credințe, prejudecăți, experiențe etc., și nu reprezintă neapărat ceea ce face și comunică instituția respectivă, ci, mai ales ceea ce se spune despre ea. Gestionarea imaginii publice este o funcție a managementului instituției și, în principal, ea trebuie să răspundă unor probleme deosebit de complexe.

Din studiul efectuat până în prezent, pot aprecia că strategia de formare a imaginii unei instituții, se formează prin politica sa de relații publice, care ar trebui să stabilească regulile de desfășurare a activității de relații publice. Construirea acesteia, este un proces îndelungat, aflat într-o continuă evoluție. Aceasta ar trebui să includă cel puțin două componente. Una este reprezentată de imaginea materială, prin care se identifică organizația și care poate cuprinde: denumirea, sigla, însemnele, uniforma, drapelul, materiale promoționale etc. Imaginea depinde în bună măsură de modul manifestării elementelor ei de identitate: scopul, obiectivele, personalul, structura și cultura acesteia. Cealaltă componentă include imaginea simbolică, mult mai subtilă și care se exprimă prin mesajul transmis de organizație, prezența sa activă în societate, discursul calibrat în funcție de locul și rolul său definit.

Inspectoratul General de Aviație, ca orice instituție publică trebuie să-și formeze o strategie prin care să comunice cu societatea. Aceasta este formată din indivizi al căror comportament este influențat de modul în care funcționează organizația. Nu este suficient ca executarea misiunilor în scopul propus să influențeze publicul. Este necesar ca acesta să perceapă aceste misiuni. Această necesitate se realizează prin comunicare. Corelarea comportamentului instituției cu comunicarea acestuia, generează încrederea opiniei publice. Orice sincopă între aceste două elemente duce la scăderea credibilității.

Se pot identifica două câmpuri de acțiune în formarea imaginii: Primul câmp de acțiune aparține instituției și ține de crearea vizibilității iar celălalt aparține societății și vizează crearea credibilității

Apreciez că în construirea strategiei instituției trebuie să se aibă în vedere câteva priorități. Una dintre acestea este consolidarea identității instituției (prin definirea clară a scopului său social, rolul și misiunile sale, legalitatea și legitimitatea acesteia). Corectarea percepțiilor publice nefavorabile (printr-un control mediatic, analiză și acțiune eficiente) și intensificarea eforturilor pentru a arăta importanța și rolul social al acesteia, trebuie să constituie, de asemenea, repere importante ce trebuiesc avute în vedere.

Consider că la construirea strategiei, echipa managerială responsabilă cu imaginea instituției, trebuie să sublinieze următoarele elemente: obiectivele propuse, programele de relații publice prin care se va acționa, direcțiile de desfășurare, restricțiile ce trebuiesc respectate și resursele alocate.

Necesitatea de construire a imaginii instituției și de poziționare a acesteia în societate precum și obligația de a explica grupurilor sociale rațiunea sa de a exista trebuie să acopere răspunsul cel puțin la următoarele întrebări: cine este, care este obiectivul său, ce servicii publice oferă, cine sunt beneficiarii acestor servicii, care este organizarea sa, ce rezultate a obținut până în prezent și care este importanța sa socială.

În realizarea acestui obiectiv, consider că trebuiesc parcurse câteva etape principalele. Una dintre acestea este popularizarea instituției și crearea unei percepții pozitive. În acest sens, prezentarea IGAv va fi făcută într-un mod favorabil, se vor prezenta misiunile, activitățile, rezultatele pentru a fi aduse la cunoștința publicului în scopul creării unei atitudini pozitive din partea populației

O altă etapă de parcurs constă în crearea sentimentului de încredere în rândul populației. Acesta constituie un factor deosebit de important pentru a reduce suspiciunea, incertitudinea în ceea ce privește instituția și de a crea o percepție pozitivă. Adaptarea scopului conform cerințelor sociale, constituie de asemenea un punct important de realizat. O imagine pozitivă a instituției, dă acesteia prestigiu și credibilitate. Aceste caractere pot facilita dezvoltarea de programe, investiții, activități cu o susținere prioritară și mai aproape se interesul public și nevoile cetățeanului.

Pot defini discursul, în relațiile publice, ca fiind un text, care tratează o temă dată, redactat în scopul de a fi rostit de o persoană care deține o calitate oficială într-o instituție, în fața publicului sau a mijloacelor media, cu scopul de a informa, a transmite o poziție oficială a instituției etc., în funcție de finalitatea propusă.

În esență, consider că un discurs eficient, trebuie să fie bine organizat, calibrat pe mesajul de transmis, să conțină un ansamblu de argumente și raționamente, care să convingă și să fie astfel redactat, încât să aibă frumusețe și cursivitate. În antichitate exista o zeiță a oratoriei, Peitho, care avea puterea de a seduce oamenii. Ea spunea atât cât era nevoie pentru a cuceri. Consider că același principiu ar trebui aplicat și în relațiile publice. Discursul nu trebuie să plictisească, să conțină o abundență de termeni tehnici sau amănunte irelevante. El trebuie să spună, să informeze și să ascundă în același timp, să ofere atât cât este nevoie pentru atingerea țelului propus. Discursul, pentru a avea efectul scontat, trebuie minuțios pregătit, pentru a-i da frumusețe și expresivitate.

Am observat în ultimii ani o uniformizare a discursului public promovat de instituțiile publice în general și de cele militare în mod special. Senzația după parcurgerea acestuia este că există un discurs cadru care se adaptează în funcție de dată și adresant. Această stare de fapt nu este în măsură să capteze atenția publică, iar mesajul, chiar dacă este important riscă să fie pierdut printre multitudinea de date și termeni tehnici, adesea neînțeleși sau care nu au legătură cu mesajul ce se dorește a fi transmis. Nu trebuie reinventată retorica discursului. Este suficient să ne aplecăm cu atenție asupra retoricii antice care a dus discursul la nivel de artă și să adaptăm momentele discursului la nevoile, realitățile și mijloacele cotidiene.

Dacă în privință auditoriului de pot face determinări destul de precise pentru orientarea discursului, la construirea efectivă a textului acestuia trebuie să fie avute în vedere câteva principii. Acesta nu trebuie să plictisească, să ofenseze, să contravină legii, să conțină afirmații fără suport sau să conțină informații care riscă să distragă atenția de la mesaj. Principial, discursul trebuie să fie redactat de specialiști și însușit de conducerea instituției pentru a avea succesul scontat.

În ultimii ani, am constatat în rândul societății românești, sentimente de scepticism, de neîncredere sau chiar de teamă față de sistemul de difuzare a informațiilor, mai ales prin canalele media. Interesul pentru creșterea audienței, goana după senzațional și interesele obscure pentru denigrarea instituțiilor statului în general, au făcut adeseori ca o simplă supoziție să se transforme în senzațional, manipulând astfel opinia publică. 

Nimeni nu neagă comunicării de masă funcția sa indispensabilă în democrație, dar cantitatea de  informație și de asimilare a acesteia sporesc dificultățile de comunicare. Un eveniment pozitiv este apropiat imediat de către speculanți, lăsând impresia că au jucat un rol sau au un merit în producerea lui. Dimpotrivă, în cazul producerii unui eveniment negativ, se caută ca acesta să fie identificat, cu sau fără temei, cu o instituție a statului, căutându-se responsabili printre oponenții de orice fel. Am certitudinea că noile posibilități de folosire a tehnologiilor de comunicare prin structuri mediatice, sunt folosite în exces, pentru a domina, pentru a direcționa gândirea, pentru a impune imagini sociale și a impune atitudini oamenilor.

Pentru a contracara manipularea, ea trebuie mai întâi cunoscută, studiată în esența ei, ca premise, practici, etc. și pe cât posibil evitată.

În final, consider că o bună imagine a instituțiilor publice în general și a Inspectoratului General de Aviație în special, poate constitui un adevărat patrimoniu pentru acesta. Prin urmare, gestionării acestei imagini trebuie să i se acorde o atenție comparativă cu cea a gestionării patrimoniului unității. Implicarea IGAv în activități sociale, simpozioane, evenimente puternic mediatizate, programe de cercetare, etc., poate constitui o activitate complementară, care poate aduce un plus de vizibilitate instituției.

Apreciez că în perioada imediat următoare, este necesar a se elabora la nivelul instituției, o strategie/instrucțiune de relații publice, care să confere continuitate și coerență acestui proces. Formarea în cadrul structurii de relații publice IGAV a unui nucleu mediatic, cu rolul de a procesa imaginile surprinse în timpul misiunilor executate în vederea valorificării lor, cu prilejul evenimentelor la care reprezentanți ai acestei instituții vor participa, sau să fie puse la dispoziția mass-media în vederea diseminării lor, poate constitui un vector important în atingerea obiectivului.

Promovarea și adoptarea Legii aviației MAI, similar cu legile de care beneficiază celelalte arme din minister, va conferi un plus de legitimitate și va defini clar rolul și statutul acestei structuri.

În acest mod, apreciez că beneficiile de care instituția le-ar putea dobândi sunt semnificative, prin generarea unei puternice identități a organizației în societate, inducerea unui climat favorabil pentru acțiunile viitoare, dezvoltarea instituției și

implementarea viziunilor proprii la nivel central și teritorial.

ORIGINALITATEA CERCETĂRII ÎN DOMENIUL STUDIAT

În momentul actual al dezvoltării aviației MAI, în contextul aprobării în CSAT a Strategiei dezvoltării aviației Ministerului Afacerilor Interne 2010-2020, se remarcă necesitatea formării unei imagini publice durabile a acestei instituții.

Din cele prezentate, putem vorbi despre acte normative care s-a adoptat pentru crearea cadrului normativ necesar funcționării acestei instituții.

În domeniul analizei imaginii publice a Inspectoratului General de Aviație, nu s-au întreprins până în prezent studii sau analize pentru a determina impactul social al instituției.

De asemenea, nu a fost studiată importanța creării unei imagini publice pozitive și nici modalitatea de formare a acesteia.

Astfel, prin prezenta cercetare identific palierele construirii unei strategii de imagine a I.G.Av. cat mai apropiate de realitate. Astfel, aceasta constuctie urmeaza a se baza pe cativa piloni cum ar fi: consolidarea identității instituției, corectarea percepțiilor publice nefavorabile, intensificarea eforturilor pentru a arăta importanța și rolul social al institutiei etc.

Proiectul de cercetare propus, urmărește o serie de obiective care pot ajuta la o abordare mai eficientă a problematicii care vizează imaginea publică a institutiei I.G.Av.

Se dorește de asemenea relevarea aspectelor neabordate până în prezent, în vederea dezbaterii și implementării acestora în viitoarele strategii de imagine care se vor elabora.

In acest sens, formulez urmatoarele propuneri pentru dezvoltarea unei imagini pozitive a I.G.Av.:

Impunerea în mentalul public și instituțional a conceptului de Aviație a Ministerului Afacerilor Interne (mai ușor de asimilat, similar cu conceptul de Poliția Română, Jandarmeria Română, etc);

elaborarea la nivelul instituției a unei strategii/instrucțiune de relații publice;

Elaborarea unui cod de conduită în relațiile publice, care să dea coerență și continuitate acestei activități, nu numai la nivelul organizației ci și ca o sarcină a fiecărui membru al instituției;,

– Formarea în cadrul structurii de relații publice a IGAV a unui nucleu mediatic, cu rolul de a procesa imaginile surprinse în timpul misiunilor executate, în vederea valorificării lor cu prilejul evenimentelor la care reprezentanți ai acestei instituții vor participa, sau să fie puse la dispoziția mass-media în vederea diseminării lor;

– Promovarea Legii aviației MAI, ca o necesitate a legiferării la cel mai înalt nivel a locului și rolului acestei importante instituții și care poate da un plus de legitimitate, încredere, continuitate și stabilitate instituției în realizarea misiunii cu care a fost încredințată

În acest mod, apreciez că beneficiile de care instituția le-ar putea dobândi sunt semnificative, prin generarea unei puternice identități a organizației în societate, inducerea unui climat favorabil pentru acțiunile viitoare, dezvoltarea instituției și implementarea viziunilor proprii la nivel central și teritorial.

GRADUL DE APLICABILITATE AL ACTIVITATII INOVATIVE DEZVOLTATE IN CADRUL TEMEI DE CERCETARE PROPRII

Principalele misiuni de zbor executate în anul 2014 au constat în: suport al misiunilor de ordine publică, salvare de vieți omenești, transport, stingere incendii, căutare-salvare, survol, supraveghere trafic rutier, evacuare aeromedicală, supraveghere a frontierelor, sprijin în prevenirea unor fapte antisociale, antrenament al forțelor speciale ale S.I.A.S. și luptătorilor Brigăzii Speciale de Intervenție a Jandarmeriei.

De asemenea, s-au mai executat misiuni de tip VIP în folosul structurilor guvernamentale, a conducerii M.A.I., precum și în interesul altor instituții din sistemul de apărare și siguranță națională.

I.G.Av. a efectuat și misiuni de transport aerian al unor delegații străine, atât guvernamentale (înalte oficialități, comisari europeni etc.), cât și instituționale (membri ai Gărzii Federale a Poliției de Frontieră Elvețiene).

În plan extern, a participat în plan internațional la Operațiunea comună Poseidon Land 2012 organizată de Agenția Frontex în Grecia pentru securizarea frontierei terestre, a executat misiuni constând în repatrierea persoanelor rănite în accidente etc.

Inspectoratul General de Aviație este o structură a MAI care poate contribui semnificativ, inclusiv la îmbunătățirea imaginii publice a ministerului. Totdeauna, aviația s-a bucurat de respect și apreciere în percepția publică, aspect prea puțin exploatat prin mediatizare până în prezent.

Populația trebuie conștientizată că Ministerul Afacerilor Interne nu este numai o instituție chemată, prin organele sale specializate, să pună în aplicare legea în ceea ce privește ordinea publică și siguranța națională, ci și o instituție care desfășoară multiple activități în sprijinul și în folosul oamenilor. Spre exemplificare, foarte puțini știu că Inspectoratul General de Aviație al MAI este operator aerian pentru SMURD, iar costurile pentru operarea și întreținerea aeronavelor se asigură integral din bugetul acestei instituții. Inspectoratul General de Aviație este printre puținele instituții care s-au dezvoltat în ultimii ani iar acest trend este menținut în continuare. Prin urmare, consider ca fiind imperios necesară gestionarea cu profesionalism și cu atenția cuvenită a imaginii publice a acestei instituții.

Imaginea unei instituții se formează în mentalul social dintr-un spectru de atitudini, opinii, credințe, prejudecăți, experiențe, etc., și nu reprezintă neapărat ceea ce face și comunică instituția respectivă și mai ales ceea ce se spune despre ea.

Rezultatele cercetarii științifice vor putea fi folosite de către instituțiile publice în general și de către Inspectoratul General de Aviație în special în viitoarele strategii de formare a imaginii publice, întrucât vor oferi informații, date și soluții concrete privitoare la:

construcția textului argumentativ, atât prin prisma retoricii clasice cât și a tendințelor actuale;

considerații asupra analizei discursului și a mesajelor transmise de către instituțiile publice în spațiul public

modalități de construire a imaginii publice a instituțiilor.

modalități de promovare a imaginii instituțiilor publice

gestionarea eficientă a imaginii unei instituții publice;

importanța în ecuația gestionării imaginii publice a instituției purtătorului de cuvânt;

În aceeași ordine de idei, din punct de vedere al valorficării potențialului mediatic și imagologic, Inspectoratul General de Aviație, ca deținător al structurii generatoare de capital de imagine a Ministerului Afacerilor Interne (SMURD), este necesar a contura în conștiința publică, cu ajutorul instrumentelor de Relații Publice, faptul că “forța motrice” a ceea ce înseamna activitatea de salvare-evacuare, intervenție în caz de calamități naturale, dezastre ecologice, accidente, intervenții medicale sau alte tipuri de intervenție în folosul cetățeanului, pe calea aerului, sunt realizate cu efortul conjugat a structurilor care intră în componența proprie.

De aceea, pentru ca prezentul demers de cercetare științifică să fie argumentat din punct de vedere al utilității sale, acesta trebuie să conțină o strategie concretă, pe termen mediu și lung de construire a unor relații multidisciplinare cu societatea civilă, folosind ca mijloace de punere în practică a direcțiilor de acțiune activități judicios planificate, cu obiective concrete și măsurabile și care să conveargă în mod natural spre îndeplinirea scopului institutional, raportat la factorul timp.

Cercetarea, din punct de vedere al identificării nevoii de comunicare, a categoriilor de publicuri țintă, a mijloacelor și formelor de comunicare potrivite în funcție de caracteristicile mesajului de transmis și a calității receptorilor, precum și din punct de vedere al metodei alese, va ține cont de faptul că există posibilitatea transformării în timp al mediului socio-politic, astfel încât strategia aleasă este necesar să dispună de flexibilitate și versatilitate în vederea identificării permanente a unui conținut informațional potrivit momentului, precum și al planificării unor procese comunicaționale în directă concoranță cu nevoia de informare a publicului în funcție de dinamica globală.

Stabilirea scopului și a obiectivelor va ține strict de nevoia de imagine a institutiei si se va realiza in concordanta cu specificul activitatilor prestate si va respecta actul decizional al managementului.

Publicul țintă trebuie studiat pentru a cunoaste nevoia acestuia de informatie dar si pentru a-i cunoaște caracteristicile astfel încât planificarea diverselor activități de relații publice ori campanii să se relizeze judicios, raportat la nivelul cultural, clasa socială, mediul ocupațional, etc. al fiecărei categorii. Evident suntem obligați să conștientizăm că din publicul țintă fac parte și angajații, partenerii, și nu doar clienții finali și jurnaliștii.

Mesajele vor fi adaptate la nevoia de informare a publicului, nivelul cultural al acestuia și situației de comunicare. De exemplu, despre restructurarea unității , este necesar ca angajații să afle în urma unui proces de comunicae internă și nu din presă. Este de preferat ca, într-un anumit interval de timp, să fie folosit un set de mesaje construit astfel, din punct de vedere al numărului și conținutului, încât să asigure asigura înțelegerea și reținerea lor de către receptor. Un număr exagerat de mesaje poate diminua efectul acestora sau, poate bulversa publicul-țintă.

Metode și procedee – Adresarea iferitelor categorii de public țintă generează actului comunicațional, elemente specifice. Mesajele vor fi adaptate, la fel și în ceea ce privește metodele folosite.

Mijloacele de comunicare trebuie alese în funcție de specificul companiei, categoriile de public țintă, tipul de campanie sau acțiune. De exemplu, anumite informații sunt relevante doar pentru mediul militar, altele influențează în mod direct beneficiarii serviciilor (SMURD-de exemplu), și atunci este necesar să se opteze pentru un anumit tip de canal.

Calendarul de acțiuni ajută eficientizarea alocării resurselor, la evitarea aglomerării agendei precum și la evitarea ca anumite acțiuni/campanii să se suprapună. Calendarul se stabilește atât în funcție de evenimentele interne, de perioada anului, dar și de evenimentele existente deja în desfășurare în spațiul public.

Bugetul va fi calculat astfel încât să cuprindă toate categoriile de resurse necesare pentru implementarea strategiei: resurse financiare, resurse umane, resurse materiale și resurse de timp. Până în prezent, la nivelul Ministerului Afacerilor Interne nu a fost prevăzut un buget pentru reprezentare la nivelul unităților subordonate. De asemenea, în afara de bugetul standard alocat, existența unei sume de rezervă este absolut necesară.

Evaluarea strategiei va fi una continuă, de la debutul implementării strategiei, pe percursul acesteia, în ficare moment cheie, precum și la finalul perioadei alese. Evenimente neprevăzute, reacția unor categorii de public la anumite metode de comunicare pot influența rezultatele strategiei. Existența evaluărilor periodice, pentru cerceta în ce măsură metodele și procedeele alese ajută la atingerea obiectivelor și cu ce costuri, este necesar să fie cuprinse în planul de evaluare.

Elaborarea unei strategii de Relații Publice trebuie să fie un act reflex pentru toate organizațiile, indiferent de domeniul de lor activitate, așa cum ar trebui să fie și elaborarea bugetului pentru reprezentare.

În ceea ce privește implementarea la nivelul Inspectoratului General de Aviație a unei strategii de relații publice, aceasta va depinde în mod substanțial de calendarul de activități de relații publice a Direcției Informare și Relații Publice a MAI. De asemenea, nevoia de comunicare proprie trebuie adaptată la aceea a structurii de la nivelul eșalonului superior, întrucât mesajele adresate publicului să coincidă, să nu intre in conflict informațional, să fie adresate în intervale de timp care să permită (în funcție de strategie) o comunicare lineară și concomitentă, sau o comunicare planificată și alternativă.

Tot de strategia Direcției de Informare și Relații Publice a MAI depinde și aprobarea bugetului în urma consultării de specialitate, în vederea legitimării acului comunicațional, a stabilirii nevoii de comunicare, a canalelor de transmitere a mesajului, precum și a calității și formei mesajului transmis.

În viitor, colaborarea cu firme de PR în vederea construirii unor strategii de comunicare proprii va fi binevnită, întrucât desfășurându-și activitatea în mod independent și întâlnind situații de comunicare diferite, o firmă de PR va putea acorda expertiza necesară plierii mesajului instituțional pe realitatea mediului comunicațional și nu numai stricta nevoe de transmitere în spațiul public a unor mesaje.

Activitatea de PR a unei instituții de stat, în speță a Inspectoratului General de Aviație trebuie să fie construită pe parametrii concret evidențiați din diferitele dimensiuni de manifestare a domeniului de activitate al instituției și să se adreseze, specializat, diferitelor categorii de public țintă, în diferite situații în directă corelare cu evoluția structurală a instituției. Orice act de comunicare care nu face parte dintr-o strategie nu poate avea continuitate, reprezintă caz particular și nu va genera dcât reacții imediate și nu cu o desfășurare sau cu efecte în timp.