FORMAREA RELAȚIILOR DE ATAȘAMENT ÎN CADRUL FAMILIILOR ADOPTIVE ȘI SUPORTUL POSTADOPȚIE Conducător științific: Profesor dr. Dima Gabriela Absolvent:… [613711]

LUCRARE DE DISERTAȚIE
FORMAREA RELAȚIILOR DE ATAȘAMENT ÎN CADRUL
FAMILIILOR ADOPTIVE ȘI SUPORTUL POSTADOPȚIE

Conducător științific:
Profesor dr. Dima Gabriela

Absolvent: [anonimizat], 2019

CUPRINS
INTRODUCERE …………………………………………………………………………………………………………………….. 5
1. ABANDONUL COPIILOR ȘI EFECTELE ACESTUIA …………………………………………………………… 9
1.1 Abandonul copiilor – o problemă socială ………………………………………………………………….9
1.1.1. Delimitări conceptuale ……………………………………………………………………………………….9
1.1.2. Abandonul copiilor de-a lungul istoriei ………………………………………………………….. 10
1.1.3. Abandonul copiilor în România ………………………………………………………………………. 12
1.1.4. Cauzele fenomenului social al abandonului copiilor …………………………………….. 14
1.2 Efecte ale abandonului …………………………………………………………………………………………… 16
1.2.1. Trauma – efectul imediat al abandonării ………………………………………………………. 16
1.2.2. Consecințele traumei asupra dezvoltării copilului ………………………………………… 24
2. ADOPȚIA …………………………………………………………………………………………………………………………. 26
2.1. Evoluția adopției de-a lungul istoriei ……………………………………………………………………. 26
2.2. Procesul adopției ……………………………………………………………………………………………………. 31
3. INTEGRAREA COPILULUI ÎN FAMILIA ADOPTIVĂ …………………………………………………………. 40
3.1 Stadiile dezvoltării emoționale a copiilor și atașamentul format în relația mamă-
copil în perioada 0-3 ani ……………………………………………………………………………………………….. 40
3.2 Tulburarea de atașament în cazul copiilor adoptați ……………………………………………… 49
3.3 Perspective pentru ca familia adoptatoare să devină un mediu terapeutic ……….. 56
4. METODOLOGIA CERCETĂRII …………………………………………………………………………………………. 60
4.1. Scopul general al cercetării ……………………………………………………………………………………. 60
4.2. Designul cercetării …………………………………………………………………………………………………. 60
4.3. Eșantionul cercetării ………………………………………………………………………………………………. 61

4.4. Metode de culegere a datelor cercetării ………………………………………………………………. 63
4.5. Analiza și interpretarea datelor …………………………………………………………………………….. 66
4.6. Etica cercetării ………………………………………………………………………………………………………… 70
5. ADOPȚIA PRIVITĂ DIN PERSPECTIVA SPECIALIȘTILOR, PĂRINȚILOR ADOPTIVI ȘI
COPIILOR ADOPTAȚI ………………………………………………………………………………………………………….. 71
5.1. Interpretarea datelor furnizate de către specialiști în domeniul adopției/ post-
adopției ………………………………………………………………………………………………………………………….. 78
5.2. Interpretarea datelor furnizate de către părinții adoptivi ……………………………………. 87
5.3 Discuții ……………………………………………………………………………………………………………………. 109
5.4. Story Telling ………………………………………………………………………………………………………….. 112
CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI ………………………………………………………………………………………… 118
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………………………. 124

5
INTRODUCERE

”De două ori văzusem rupându-se legăturile dintre mine și cei pe care-i iubeam:
întâi, când fusesem smuls de lângă mama, apoi când fusesem gonit de lângă Vitalis. De
două ori mă pomenisem singur pe lume , fără sprijin și fără alți prieteni decât câinii. Și în
singurătatea deznădejdii mele, găsisem două ființe pe care le iubeam: o femeie – o
doamnă blondă și drăgăstoasă – și un copil de vârsta mea, care mi-era prieten.”
(Hector Malot, ”Singur pe lume”)
Alegerea temei cercetării mele nu a fost una de moment, nu a reprezentat o
alegere conștientă, gândită și elaborată, ci s-a petrecut la nivel inconștient, înainte ca
măcar să am intenția de a alege o temă. Primul contact pe care l-am avut cu copiii
abandonați, a fost la un centru de plasament din Câmpina, unde ajunsesem prin niște
conjuncturi care nu țineau de dorința de a cunoaște o astfel de realitate, faptul că am
ajuns acolo fiind o simplă întâmplare. Țin minte șocul și nedumerirea pe care le-am trăit
când un grup de copii cam de 3-4 ani, observându-mi prezența, s-au îndreptat spre
mine, numindu-mă, în cor: ”Mama, mami …” Pe atunci eram la liceu, deci aveam în jur
de 17 ani. Nu reușeam să înțeleg de ce copiii aceia îmi spuneau ”mami”, dar m-am lăsat
copleșită de sentimentul plăcut de a fi numită astfel și de a vedea o mulțime de
ochișori, plini de ”afecțiune” și lumină, îndreptându-se către mine. În timp, acea
amintire nu mi s-a șters din memorie, ci a prins noi contururi, noi semnificații.
De un an lucrez la o fundație pentru copii abandonați, unde m-a ”condus”
dragostea pentru copii, deși nu știam aproape nimic despre ce înseamnă abandonul în
viața unui copil. La primul contact cu aceștia, am fost surprinsă, dar fericită, în
naivitatea mea, să văd cum se apropiau de mine spontan și îmi vorbeau de parcă ne-am
fi cunoscut de-o viață, cu o deschidere pe care nu o mai întâlnisem la copiii pe care îi

6
cunoscusem de-a lungul vieții, aceștia din urmă, fiind mai degrabă temători decât
deschiși, în fața unor adulți necunoscuți. Contactul constant cu ei și entuziasmul care
îmi este caracteristic m-au determinat să-mi doresc să îi cunosc din ce în ce mai în
profunzime. De multe ori m-am simțit descurajată de dificultățile întâmpinate, de
comportamentul lor provocator și de reacțiile lor impulsive, dar acest lucru m-a făcut
mereu să mă întreb ”de ce?”.
Pe de altă parte, relația strânsă de atașament pe care o am cu mama mea, m-a
îndepărtat de o înțelegere emoțională a copiilor abandonați. Nu am trăit sentimentele
prin care au trecut ei, deci nu pot decât să-mi imaginez și să fac corelații cu situații care
ar fi putut provoca în mine aceleași reacții, deși asemănarea nu este nici pe departe
aceiași. Când am avut pentru prima dată ocazia să observ de aproape o vizită a unei
mame în cadrul fundației, m-a mirat indiferența cu care copiii au tratat-o. Nu reușeam
să înțeleg, emoțional, cum un copil poate fi indiferent la vederea mamei sale, deși, la
nivel rațional, istoria de abandon este o explicație perfect plauzibilă. De asemenea, mă
gândesc cât de profund a fost impactul relației cu mama mea pe toată durata existenței
mele, odată ce astăzi regăsesc în soțul meu caracteristici pe care le regăsesc și în
mama mea. Deci, inconștientul meu mi-a ghidat căutarea afectivă, fără ca eu să
realizez acest lucru. Dar mă gândesc, în același timp, la copiii care nu au un astfel de
model în viață sau mai bine zis, au un exemplu negativ de relație de atașament primară
și, prin urmare, inconștientul lor îi va ghida în alegerea unor relații similare cu cea pe
care au avut-o în prima etapă a vieții.
Toate aceste gânduri, emoții și mai ales dorința de adopție, pe care am simțit-o
de mai multe ori în fața acestor copii cu care lucrez, m-au făcut să privesc ADOPȚIA ca
pe cel mai important și frumos gest de dragoste pe care un om îl poate face pentru un
copil ”singur pe lume”. Poate că expresia ”singur pe lume”, pe care am folosit-o și în

7
motto-ul inițial poate părea, la o primă vedere, inadecvată, dar cunoașterea unui copil
abandonat aduce cu sine și conștientizarea că acesta va purta mereu singurătatea, ca
pe o haină a sufletului, indiferent de câte persoane ar dori să lege legături de atașament
cu el, pentru că în inima lui lipsește sentimentul de apartenență la matricea primară –
familia de origine. De asemenea, numărul mare de copii abandonați din România,
diferitele campanii de conștientizare asupra creșterii acestui fenomen, fac din adopție,
un subiect de primă importanță pe scena socială contemporană.
Odată clarificată tema cercetării, m-am întrebat ce fel de abordare ar fi potrivită,
iar treptat, am înțeles ce trebuie să elimin din dorința mea de a ști și de a spune ”totul”.
Astfel, am eliminat foarte multe detalii legislative, acestea ținând mai mult de aspectul
extern al adopției și mi-am concentrat atenția asupra relației de atașament care se
construiește cu copilul adoptat, deoarece acesta este lucrul care mă interesează cel mai
mult și mi se pare relevant și în munca socială pe care o fac. De asemenea, în urma
studiului și a colectării datelor de teren, s-a dovedit a fi relevant aspectul suportului
postadopție, deoarece consider că părinții adoptivi au nevoie de susținere și de o
continuă învățare, pentru a face față în mod conștient provocărilor și pentru a putea
oferi copilului un mediu terapeutic, în care acesta să fie capabil să-și vindece rănile din
trecut.
Prin urmare, am început studiul teoretic, adunând orice material care mi s-a
părut că mi-ar putea fi de folos, citind și evidențiind teorii și explicații, care, treptat, au
făcut lumină în marea de întrebări pe care mi le puneam. Astfel, partea teoretică a
lucrării, este constituită din trei capitole, care prezintă, cu subcapitole, Abandonul și
efectele acestuia, Adopția și Integrarea copilului în familia adoptivă. Apoi, partea
practică este constituită din cercetarea calitativă a datelor culese prin trei metode
științifice (observația, interviul și documentele sociale). Toate cele trei metode se

8
întrepătrund și se completează reciproc, neatingând totuși o saturație teoretică,
deoarece sunt multe aspecte subiective care influențează crearea relației de atașament
în familia adoptivă și nu se poate oferi o viziune de ansamblu, fără a lua în calcul
specificitatea fiecărui caz. De asemenea, serviciile de postadopție sunt destul de slab
dezvoltate în România, iar pentru a avea o viziune asupra modului în care acestea ar
trebui să fie, pentru a avea eficiența dorită, ar trebui lărgit eșantionul peste granițele
țării noastre.
Obiectivele pe care cercetarea de față și le-a propus sunt:
 Explorarea pattern-ului relațiilor de atașament din familiile adoptive
prezente în eșantionul de cercetare;
 Crearea unei viziuni de ansamblu a serviciilor postadopție private și de
stat de pe raza județului Brașov.
Dificultățile pe care le-am întâmpinat au constat în slaba dotare a bibliotecilor
din Brașov cu materiale care să trateze tema aleasă, soluția pe care am găsit-o fiind
căutarea cărților în mediul online, reticența/ indiferența/ lipsa de timp a unora dintre
părinții adoptivi atunci când am solicitat implicarea directă în cercetare, prin interviu,
precum și timpul redus pe care l-am avut la dispoziție pentru elaborarea lucrării,
aceasta fiind o cercetare de profunzime, pentru care consider că ar mai fi nevoie de
mult studiu, atât teoretic, cât și pe teren, pentru a produce o analiză adecvată și pentru
a ajunge la soluții eficiente, care să aducă beneficii în asistența socială a procesului de
adopție.
Deși consider că nu am atins saturația teoretică, cercetarea de față poate oferi o
perspectivă interesantă și profundă a relațiilor de atașament din cadrul familiilor
adoptive prezente în eșantion și asupra serviciilor postadopție de pe raza județului
Brașov, obiectivele propuse inițial fiind duse la îndeplinire.

9

1. ABANDONUL COPIILOR ȘI EFECTELE ACESTUIA

1.1 Abandonul copiilor – o problemă socială
1.1.1. Delimitări conceptuale
”Abandonul copilului constituie o formă extremă a separării lui de părinți.
Înțelegem prin copil abandonat orice copil care nu trăiește alături de părinții săi/unul
dintre părinți, iar responsabilitatea creșterii, educației și îngrijirii este transferată unei
instituții sau altei persoane care nu îi este rudă.” (Miftode, 2002, p. 262)
Modalitatea părinților de a-și abandona copilul poate deriva atât din emoțiile
resimțite de către acesta într-un moment critic (teamă, vinovăție, neajutorare), cât și
din gradul de responsabilitate pe care aceștia aleg să și-l asume atunci când
posibilitățile de creștere și îngrijire a copilului sunt fie restrânse, fie lipsesc cu
desăvârșire. Astfel, abandonul este uneori realizat în secret, pentru ca actul în sine să
fie ascuns și protejat de acuzațiile ce pot veni din partea opiniei publice, alteori este
făcut în mod deschis, pentru ca responsabilitatea creșterii, îngrijirii și educării copilului
să poată fi preluată de către societate (reprezentată printr-o instituție sau o persoană).
”Din punct de vedere legal, abandonul înseamnă încălcarea dreptului copilului de
a-și cunoaște părinții și de a crește alături de ei. Abandonul copilului se poate face în
mod deschis sau în secret (Browne et al., 2012). Când se face în mod deschis, fără a se
ascunde, adultul își lasă copilul refuzând să-și asume rolul de părinte în raport cu
copilul. (…) Când se face în secret, părintele își ascunde identitatea și îi refuză copilului
chiar și identitatea formală dată de un nume.” (Muntean, 2013, p. 73)
Există mai multe forme de abandon, în funcție de perioada încredințării copilului
unei instituții, rude sau unei alte forme de protecție în afara familiei:

10
”În cazul unei soluții temporare, familia menține relații cu copilul, îl vizitează și se
interesează de el. Unii autori numesc această situație ca fiind una de quasi abandon
care păstrează în sine potențialitatea nefericită ca acel copil să fie abandonat. În cazul
abandonului definitiv acesta se manifestă printr-o decizie explicită a familiei sub forma
consimțământului la adopție, de exemplu, sau prin declararea judecătorească a
abandonului copilului” (Miftode, 2002, p. 262)
Legea nr.47 din 7 iulie 1993 cu privire la declararea judecătorească a
abandonului, precizează în art.1 : ”Copilul aflat în îngrijirea unei instituții de ocrotire
socială sau medicală de stat, a unei instituții private de ocrotire legal constituită sau
încredințat în condițiile legii unei persoane fizice poate fi declarat prin hotărâre
judecătorească abandonat, ca urmare a faptului că părinții s-au dezinteresat de el, în
mod vădit, o perioadă mai mare de 6 luni.”
De asemenea, în Dreptul Familiei se explică ce presupune decăderea din
exercițiul drepturilor părintești: ”Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este
sancțiunea de dreptul familiei aplicată părintelui care pune în pericol viața, sănătatea
sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de
alcool sau stupefiante, prin purtare abuzivă, prin neglijența gravă în îndeplinirea
obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului (art. 508
C. civ.); măsura este, totodată, una de protejare a copilului, care va fi astfel ferit de
riscurile la care îl expune părintele prin comportamentul său. Este reglementată de
art.508-512 C.civ.” (Florian, 2016, p. 553)

1.1.2. Abandonul copiilor de-a lungul istoriei
Abandonul copiilor a existat de-a lungul istoriei umanității, ca o plagă socială
datorată sărăciei. În Antichitate și în Evul Mediu, aceasta era o practică frecventă

11
datorată fie sărăciei, fie intenției de a evita diviziunea bogățiilor familiei între frați. Copiii
ilegitimi reprezentau o categorie de copii, care, în general, era destinată abandonului.
De asemenea, se practica vânzarea copiilor, fără ca acest lucru să fie considerat ilegal,
în ciuda efectelor devastatoare asupra copiilor, dar și asupra persoanelor care îi preluau,
fără a le cunoaște experiențele primare. (Muntean, 2013, p. 15)
O altă formă de abandon existentă în rândul popoarelor antice era aceea a
‹‹expunerii›› copilului în public, părinții asumându-și responsabilitatea doar în cazul în
care doreau acest lucru. Acest ritual era practicat la romani și la greci, în Antichitate. În
Grecia antică, erau expuși cu precădere copiii de gen feminin. (Muntean, 2013, p.15)
Epidemiile au reprezentat uneori o cauză a abandonului copiilor sau chiar a
infanticidului: „În secolul al XV-lea, după ciuma din 1348-1430 din Europa, care a
secerat nemilos nou-născuții, infanticidul prin sufocare nu mai constituia o situație de
excepție, iar abandonul copiilor a luat o astfel de amploare încât au fost înființate ospicii
speciale pentru găzduirea copiilor victime ale acestor practici larg răspândite. (…) Astfel
apare pentru prima dată soluția instituțiilor impersonale pentru copiii abandonați.”
(Muntean, 2013, p.15)
Uneori, clasele sociale superioare cereau serviciile de îngrijire ale claselor
inferioare, punându-le pe acestea în situația de a nu-și mai putea crește proprii copii.
(Muntean, 2013, p.15). Astfel, societatea a trebuit să creeze soluții pentru a oferi
măsuri de protecție copiilor abandonați, dar atunci când soluțiile nu erau generate de
politicile sociale, era necesar să fie propuse de către comunitățile empatice, acestea
fiind adesea instituțiile religioase ale vremii. Mănăstirile au început să amenajeze spații
speciale pentru abandonarea copiilor, deoarece această practică era foarte răspândită
în secolele XV-XVII, iar călugării ridicau copiii din acele locuri și îi creșteau pentru a-i
pregăti pentru viața monastică. Alteori, îi plasau în familii de meșteșugari, care învățau

12
copiii meseria pe care o practicau. (Muntean, 2013, p.16). Pe lângă alte consecințe
dezastruoase, războaiele au adus întotdeauna cu sine creșterea numărului de copii
orfani sau abandonați. O situație deosebită a fost în SUA, după Războiul Civil, când
străzile New York-ului erau pline de copii abandonați sau orfani. Soluția găsită a fost
transportarea acestor copii cu ”trenurile de orfani” către zonele rurale, unde integrau
copii fie complet, fie ca servitori ai familiei. Identitatea acestor copii era ascunsă, pentru
ca familia biologică să nu îi găsească. Un număr impresionant, de peste 200.000 de
copii au fost transportați în acest mod. (Muntean, 2013, p.16). Prin urmare, atunci când
instituțiile statului nu au soluții eficiente, „păturile„ sociale inferioare reprezintă o
variantă acceptabilă datorită disponibilității ridicate a familiilor de a accepta copii care
nu le aparțin, dar față de care pot nutri compasiune și pe care îi pot integra cu ușurință
în familii deja numeroase, unde fiecare membru poate deveni la un moment dat ”forță
de muncă” în gospodărie. Abia mai târziu vor apărea soluțiile legale de protecție a
copiilor, adopția fiind cea mai eficientă dintre acestea.
”Primul Război Mondial a lăsat în urmă mulți copii abandonați și orfani și a
impus reconsiderarea situației acestora, conducând la apariția în Europa a primelor legi
cu privire la adopții.” (Muntean, 2013, p.16)

1.1.3. Abandonul copiilor în România
Încă din perioada ocupației otomane, poporul român s-a confruntat cu suferința
pierderii propriilor copii, sub forma unui abandon forțat. Acesta era realizat sub forma
plății tributului, copiii oferiți în acest mod otomanilor fiind crescuți ca viitori ostași ai
armatei otomane. Exista și posibilitatea de a oferi copii români ca o garanție a
devotamentului față de Imperiul Otoman. (Muntean, 2013, p.17)

13
În perioada comunistă, România a cunoscut apogeul acestui fenomen, datorită
politicii demografice instituite de către Nicolae Ceaușescu. Societatea era săracă și
oamenii nu aveau situații adecvate de creștere a copiilor, fapt pentru care mulți părinți
își abandonau copiii, în semn de protest față de această politică demografică,
generându-se un dicton la nivelul mentalului comun: ”Statul l-a făcut, statul să-l
crească”. (Muntean, 2013, p.17). ”În încercarea de a încuraja familiile să aducă pe lume
copii, Cehia, Ungaria și Bulgaria au crescut alocațiile pentru copii și stimulentele
economice pentru familii. Doar în România, orientarea a fost opusă, vădind un dispreț
suprem față de om: familiile și cuplurile erau penalizate financiar dacă nu aduceau pe
lume copii. Această atitudine, cu toate mecanismele create special pentru a forța
femeile să nască, a condus la o reacție de opoziție care, la rândul ei, a exacerbat
statisticile privind abandonul copilului și mortalitatea infantilă și maternală în
România.” (Muntean, 2013, p.17)
O formă mai recentă de abandon o reprezintă atitudinea părinților care
emigrează pentru perioade mari de timp, lăsându-și copiii în grija unor rude sau
cunoștințe, deși scopul principal nu este acela al părăsirii copiilor, ci al posibilității de a le
oferi condiții materiale de creștere mai bune. ”Deși aflați în situația de a trăi separați de
părinți, acești copii nu sunt recunoscuți ca abandonați nici de către propriii părinți
plecați și nici de către comunitățile în care trăiesc în grija unor rude, vecini (sau chiar
singuri, dacă sunt de vârste mai mari). E o nouă formă de abandon al copilului.”
(Muntean, 2013, p. 21). Conform unor statistici realizate de către Autoritatea Națională
pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție, în iunie 2018, dintr-un total de 13344
de familii în care ambii părinți sunt plecați la muncă în străinătate, 18012 copii au
rămas acasă, fie în îngrijirea rudelor până la gradul IV, fără măsură de protecție (16797),
fie în sistemul de protecție specială (1072), din care 126 la asistent maternal, 238 în

14
centre de plasament, 618 la rude până la gradul IV, 90 la alte familii, persoane, fie în
alte situații (vecini, alte familii/persoane, fără măsură de protecție) – 143.
(www.copii.ro/statistici)

1.1.4. Cauzele fenomenului social al abandonului copiilor
Abandonul poate avea multiple cauze. În cadrul societății românești au fost
identificate următoarele:
a) Lipsa condițiilor materiale datorate sărăciei , asociată cu altele, cum ar fi
alcoolul, violența domestică, neglijarea etc.;
b) Relațiile de concubinaj , asociate cu sărăcia și lipsa de responsabilitate a
partenerilor în creșterea și educarea copiilor;
c) În cazul mamelor tinere care nu au un sprijin din partea familiei lărgite ;
d) Un alt factor generator de abandon e accesul scăzut la mijloacele de
planificare familială ;
e) Menținerea plasamentelor în instituție fără experimentarea unor forme
alternative la instituționalizare;
f) Insuficiența unor servicii pentru mamele cu copii , cum ar fi creșele, grădinițe,
cămine cu program prelungit sau costul ridicat, deseori inaccesibil;
g) Insuficiența serviciilor de asistență socială care să acționeze în punctul cheie
al procesului de abandon: prevenirea abandonului; reintegrarea în familia copiilor
plasați în instituții; adopția sau plasamentul familial pentru copii abandonați; suport
pentru o planificare familială responsabilă, eficace și accesibilă;
h) Decesul unuia dintre părinți;
i) Legislația actuală privind abandonul copiilor e ste o sursă, care în anumite
privințe, încurajează abandonul și scade responsabilitatea părinților pentru copii. Legea

15
47/1993 ajută parțial la rezolvarea problemelor copiilor abandonați. Ea specifică
perioada de minim 6 luni în care părinții s-au dezinteresat, în mod vădit, de copil.
Legislația existentă nu pune accent pe responsabilitatea părinților de a-și crește și
educa proprii copii și pe sprijinul ce trebuie acordat acestora, o privește doar ca un drept
fără a avea un caracter pronunțat constrângător;
j) Divorțul e precedat de neînțelegeri, conflicte, care se răsfrâng asupra copilului
în mod negativ. Primul efect al acestui climat tensionat este neglijarea copiilor. De
regulă, copiii sunt ‹‹împărțiți›› între cei doi parteneri și unul dintre ei îi abandonează;
k) Boli cronice somato-fiziologice sau psihice la părinți . Acestea creează de
obicei multe disfuncționalități în mediul familial. Dezechilibrele familiale pot duce, de
multe ori, la abandonul copiilor;
l) Prezența unui handicap la copil ;
m) Numărul nașterilor . Cu cât acesta este mai ridicat, cu atât riscul de abandon
este mai mare;
n) Prezența unui exemplu de abandon în viața sau familia unuia dintre parteneri
sau anturajul acestora mărește considerabil probabilitatea ca acea familie să-și
abandoneze copilul. (Miftode V. (coord.), 2002, p.265-268)
Acestea reprezintă, însă, doar motivații externe ale fenomenului social al
abandonării copiilor. Înainte de a renunța cu totul să lupte pentru căutarea unor soluții
eficiente ale problemelor cu care se confruntă, părinții au ajuns deja la o stare de
”dezertare” produsă la nivel psihologic.
”Din punct de vedere psihologic, factorii cauzali ai abandonului ar putea fi:
alterarea sentimentelor parentale împletită cu incapacitatea asumării responsabilității
parentale .” (Muntean, 2013, p. 24)

16
1.2 Efecte ale abandonului
1.2.1. Trauma – efectul imediat al abandonării
”Abandonul familial constituie o faptă cu urmări deosebite asupra personalității
abandonate. (…) Efectele psihotraumatizante ale abandonului sunt incontestabile. (…)
Starea de abandon se poate asocia cu instalarea unor stări depresive, a unor atitudini
de autoizolare, de autodepreciere și autodevalorizare, de aceea se impun măsuri de
acțiune educațional terapeutică.” (Miftode, 2002, p. 268)
Este, prin urmare, un lucru cunoscut, acela că, indiferent de vârsta la care au fost
abandonați, copiii nu rămân imuni în fața acestei situații. Abandonul determină:
a) Imposibilitatea formării și menținerii unor atașamente durabile atunci când copiii
sunt abandonați în instituții;
b) Imposibilitatea satisfacerii trebuințelor de securitate materială și spirituală a
copilului;
c) Neîncredere, neadaptare datorate separării;
d) Interiorizare și închidere în sine datorită traumelor generate de separare;
e) Sentimente de culpabilitate;
f) Dificultăți inter relaționare;
g) Întârziere în dezvoltare în cazul copiilor instituționalizați, nivel scăzut al
limbajului, al performanțelor intelectuale;
h) Tulburări de comportament;
i) Traume fizice și psihice;
j) Dificultăți în ceea ce privește integrarea socială.
(Miftode, 2002, p. 268-269)
Deși au existat concepții conform cărora copilul era considerat imatur și prin
urmare, incapabil de a resimți efectele abandonului asupra propriei dezvoltări, este

17
acum știut că tocmai datorită imaturității sale, copilul va simți această experiență
defavorizată ca pe una traumatică. Deși concepția generală este aceea că orice copil
uită ceea ce a trăit în prima perioadă a vieții, neurobiologia demonstrează că
experiențele adverse trăite de făt în pântecele mamei sau de copil în primii ani ai vieții
nu numai că nu se uită, dar produc schimbări negative la nivelul creierului. Malnutriția,
substanțele toxice, drogurile, stresul produc așa numitele ”amintiri biologice”,
provocând efecte nefaste asupra sănătății fizice și mentale a copilului, ducând la
tulburări de învățare și de comportament. (Muntean, 2013, p.14). Experiența timpurie a
copilului nu numai că nu este uitată de către acesta, ci reprezintă un factor decisiv în
dezvoltarea sa cerebrală. ”Neurocercetătorii știu de câteva decenii că formarea
creierului are loc în timp, că unele domenii ale dezvoltării depind de experiență mai mult
decât altele și că în cadrul acelor domenii momentul în care se desfășoară experiența
este decisiv pentru o dezvoltare sănătoasă.” (Nelson, Fox, Zeanah, 2014, p.14).
Abandonul este adesea precedat de alte experiențe traumatice, precum
neglijarea sau abuzul copilului, ceea ce crește dimensiunile negative în dezvoltarea
psiho-fizică a acestuia.
Dezvoltarea creierului nu se încheie la vârsta de trei ani, așa cum este răspândit
în concepția multora, ci începe de la câteva săptămâni după concepție și continuă de-a
lungul adolescenței târzii, schița genetică pregătind tiparul pentru construcția creierului.
Rolul experienței este primordial, aceasta începând încă din perioada prenatală. Prin
urmare, expunerea mamei la stres și consumul de alcool au efecte devastatoare.
(Nelson, Fox, Zeanah, 2014, p.12-13). Copiii privați de o experiență pozitivă în primii ani
ai existenței vor avea mai puține condiții favorabile pentru o dezvoltare normală,
întrucât îngrijirea adecvată din partea unor adulți responsabili nu este facultativă, ci
esențială.

18
William Greenough, neurocercetător, vorbește despre două mecanisme de
asimilare a experienței, existând o dezvoltare pregătită pentru experiență și de
asemenea, o dezvoltare dependentă de experiență. Prima se referă la experiențele
primare, ce au o influență decisivă asupra dezvoltării ulterioare, cum ar fi ”accesul la
lumină filtrată (pentru a facilita dezvoltarea vizuală), accesul la fețe și limbaj (pentru a
facilita comunicarea socială și limbajul) și accesul la o îngrijire adecvată. Spre deosebire
de aceasta, dezvoltarea dependentă de experiență (experience-dependent) se referă la
schimbările care au loc în creier pe durata întregii vieți și sunt specifice fiecărui individ.
Învățarea și memoria sunt exemple ale acestui tip de dezvoltare. ” (Nelson, Fox,
Zeanah, 2014, p. 13-14).
De asemenea, de o importanță crucială nu este doar prezența unor experiențe
pozitive de îngrijire în viața copilului, ci și perioada în care acestea se întâmplă. Atunci
când ”perioada sensibilă” pentru dezvoltare este privată de acestea, copilul pierde
șansa unei dezvoltări armonioase, iar tulburările comportamentale care vor apărea mai
târziu își vor găsi explicația în aceste privațiuni. Conform neurobiologiei, există, în viața
copilului, o ”perioadă sensibilă”, când un anumit număr de gene (aproximativ 20 000)
creează o structură fundamentală care necesită impuls din partea experienței pentru a
se putea exprima în reglarea multor elemente ale dezvoltării creierului. Dacă acest
proces nu se realizează apar modificări profunde ale dezvoltării comportamentale.
(Nelson, Fox, Zeanah, 2014, p. 14)
Dincolo de ceilalți factori ce pot fi implicați în construirea unei experiențe
traumatice pentru copil, cea mai devastatoare este reprezentată de abandon. ”Pentru
copii, pierderea figurilor de atașament este una dintre cele mai importante experiențe
traumatice, care poate să provoace probleme devastatoare și de lungă durată pentru
dezvoltare, precum și întârzieri în dezvoltare.” (Delfos, 2018, p. 39)

19
Trauma este un cuvânt care provine din medicină, reoferindu-se la o rană, la o
deteriorare a integrității corporale. Ulterior a căpătat o conotație psihologică, descriind
o reacție la evenimente care au avut un puternic impact psihologic asupra emoțiilor,
gândurilor și comportamentului, cauzată de un eveniment traumatic. (Delfos, 2018, p.
22) ”Trauma psihologică poate fi înțeleasă ca efect al unor evenimente cu potențial
traumatic ce generează experiențe copleșitoare, care lasă victima într-o stare de
neputință și subminează sentimentul capacității persoanei de a acționa, al capacității de
a relaționa și al abilității de a integra psihologic evenimentul de viață apărut brusc, ca o
ruptură de sens în imaginea cotidianului anterior evenimentului. (Doucet, Rovers, 2010;
Nutt, Davidson, Zohar, 2000). Persoana expusă evenimentului trăiește sentimentul că
nu va supraviețui sau că alte persoane semnificative pentru ea își vor pierde viața.”
(Muntean, 2013, p.79)
Au existat, însă, lungi perioade în istorie în care copilul nu era considerat
suficient de pregătit pentru a evalua o anumită situație ca fiind traumatică. ”Încă din
secolul al XIX-lea au fost menționate întârzieri în dezvoltarea fizică și mentală la copiii
abandonați sau maltratați, crescuți în orfelinate, iar Briquet, Charcot și Janet au făcut
câteva observații clinice asupra isteriei traumatice la copil, dar aceste date au rămas
mult timp anecdotice și cu caracter de excepție.” (Crocq, 2014, p. 87)
După izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, preocuparea generală cu
privire la acest aspect a devenit evidentă. Anna Freud și Dorothy Burlingham și-au
dovedit interesul față de copiii separați de părinți și de copiii deportați care au ajuns în
centre de primire după ieșirea din lagărele de concentrare. (Crocq, 2014, p .87). Chiar și
atunci când copiii dădeau dovada unor repercusiuni resimțite în urma unor evenimente
tragice, acestea erau considerate imitații ale comportamentului părinților. ”Anna Freud
considera că în timpul bombardamentelor copiii nu făceau altceva decât să reflecte

20
reacția părinților (ceea ce ar însemna însă să negăm propria traumă a copilului) și că
acei copii care scăpaseră teferi din lagărele naziste puteau să se dezvolte și să aibă o
stare psihică normală dacă erau adoptați într-o familie într-un interval scurt de timp.”
(Crocq, 2014, p. 87). ”Este o aserțiune dezmințită însă de cercetările lui Moskowitz
(1985), care a examinat, 30 de ani mai târziu, aceiași subiecți de care se ocupase Anna
Freud, identificând, în cazul tuturor, un ‹‹sindrom Buchenwald››, cu anestezie afectivă și
agresivitate.” (Crocq, 2014, p. 87-88)
Cu trecerea timpului, cercetările în acest domeniu au evoluat, oferind o imagine
mai reală a emoțiilor trăite de către copiii traumatizați, dar acest lucru s-a întâmplat
datorită unor observații profunde ale cercetătorilor, care au avut capacitatea de a
descoperi ce se ascunde în spatele aparențelor. ”În Franța, Brauner (1994), care îi
examinase pe copiii spanioli în timpul războiului civil din 1936-1939 și apoi, în 1945, pe
copiii scăpați din lagărele de concentrare, a știut să discearnă, sub aparența unui
comportament normal, o angoasă profundă: copii refugiați în adăposturi în timpul
bombardamentelor, ținându-și mâna în gură, copii care au trăit în lagăre de concentrare
care povestesc, aparent indiferenți, cele mai incredibile orori suferite acolo, dar care
ascund o tulburare profundă.” (Crocq, 2014, p. 88)
Postulatele științifice din domeniul psihologiei copilului s-au bazat mult timp pe
capacitatea umană de a-și imagina moartea, fără a ține cont de instinctul de
supraviețuire primar, prin care orice ființă, indiferent de nivelul de dezvoltare, poate
intui trauma sfârșitului propriei vieți. Până în anul 1980, în comunitatea psihiatrică era
comun postulatul conform căruia copiii sunt invulnerabil la traumă, deoarece nu au
maturitatea necesară pentru a-și imagina moartea. Abia după apariția diagnosticului de
tulburare de stres posttraumatic la veteranii de război din Vietnam și prin extinderea
acestuia la evenimente deosebite ale vieții civile, precum agresiuni, accidente sau

21
catastrofe, s-a evidențiat trauma la copil. (Crocq, 2014, p. 88). Primii pași în evoluția
cercetărilor au mizat pe comparația între simptomele observate la adulți și cele
observate la copii. ”Impactul unui eveniment sau al unei situații traumatice asupra
copilului pare să determine tablouri clinice care, la prima vedere, sunt comparabile cu
cele ale adultului, cu un nucleu semiologic comun, dar și cu simptome specifice condiției
copilului și diferite în funcție de intervalele de vârstă sau de tipurile de agresiune.”
(Crocq, 2014, p. 89 ). Observațiile asupra dezvoltării creierului uman au permis o
cunoaștere din ce în ce mai detaliată a psihologiei copilului. S-a putut demonstra, astfel,
că experiența traumatică în cazul unui copil are efecte mult mai devastatoare decât în
cazul unui adult.
Diferența între trauma survenită la vârsta adultă și cea survenită în copilărie
este că un copil integrează trauma ca pe un aspect care îi caracterizează viața, în timp
ce adultul poate vedea excepția de la regulă. Apoi, un adult reacționează în fața traumei
cu tot bagajul său psihologic, prin mecanismele de coping dezvoltate de-a lungul vieții,
în timp ce un adult nu are încă mecanisme dezvoltate cu ajutorul cărora să facă față
traumei. Personalitatea dezvoltată a adultului rezistă și astfel evenimentul traumatic
nu schimbă fundamental structura de gândire a individului, față de personalitatea
imatură a copilului care preia în propria rețea neuronală toate elementele maligne.
(Delfos ,2018, p. 40-42)
Trauma a existat dintotdeauna în viețile oamenilor, dar nu mereu a avut aceleași
efecte, diferența fiind reprezentată de perioada în care aceasta a avut loc. Astfel, pentru
un om adult, a cărui dezvoltare este deja matură, trauma poate prezenta și aspecte
benefice, precum creșterea înțelegerii de sine și a lumii. Însă pentru a putea beneficia
de această ”lecție”, individul care se confruntă cu un eveniment traumatic trebuie să
aibă substratul vârstei tinere bine dezvoltat, pentru a putea plasa această experiență

22
într-un context, în rețelele neuronale. Acest lucru nu înseamnă că poate fi eliminată
suferința, dar o problemă poate deveni o oportunitate. (Delfos, 2018, p.108)
Pentru copil, însă, o experiență traumatică este întotdeauna negativă,
afectându-i dezvoltarea de la rădăcină. Traumele care se produc în timpul copilăriei sau
al adolescenței timpurii produc efecte problematice pentru funcționarea normală.
Pierderea unei figuri de atașament, abuzul fizic, sexual pot avea efecte foarte
dăunătoare. Abuzul fizic aduce cu sine sentimente de neajutorare la copil, crescând
riscul sentimentelor de răzbunare și a izbucnirilor de agresivitate. De asemenea poate
scădea rezistența persoanei, care este pusă în rolul de victimă. (Delfos,2018, p.108-
109). ”În cazul copiilor, trauma are un puternic impact asupra dezvoltării neurologice,
fizice, senzoriale, socio-emoționale și cognitive.” (Muntean, 2013, p. 81)
Există, totuși, condiții favorabile pentru reevaluarea experienței și recuperarea
anumitor aspecte ale dezvoltării. Capacitatea copilului de a se adapta, de a utiliza
resursele interne și de a angaja mecanismele de apărare pentru a înfrunta trauma, sunt
determinate de trei factori:
1. Dezvoltarea;
2. Relațiile de atașament;
3. Rezistența.
Cel mai important factor pentru oricine care experimentează o traumă este să
aibă o relație semnificativă și caldă care să-l susțină.” (Delfos, 2018, p.112). Copiii
abandonați, care pierd relația cu persoana cea mai importantă pe care le-a oferit-o
viața până în acel moment, au nevoie de o altă relație semnificativă, cu ajutorul căreia
să recupereze securitatea și atașamentul de care au nevoie.
”Bowlby consideră că pierderea figurii de atașament are un impact major în
dezvoltarea ulterioară a personalității copilului. Când suferința este suprimată

23
(neglijată, nerecunoscută) și nu ajunge la o rezolvare firească, aceasta va genera
anumite ‹‹forțe patogene››. Căci suferința pierderii face parte din sistemul
comportamental al atașamentului care urmărește descurajarea unei separări prelungite
a copilului de figura primară de atașament.” (Muntean, 2013, p. 81). În volumul său
privind pierderea, din 1980, John Bowlby a descris reacțiile la pierdere. Acestea sunt
mânia, căutarea, negarea absenței figurii de atașament și sentimentul că-i simte
apropierea, sporirea comportamentelor de căutare. Pierderea figurii de atașament duce
la suferință fizică și psihică, mai ales în cazul unui atașament rejetant la copil și
preocupat la adult, precum și în cazul atașamentului anxios-ambivalent. (idem, p. 82)
În ciuda faptului că un părinte care abandonează, în general, nu oferă o relație
care poate genera un atașament sigur, copilul suferă la pierderea acestuia, deoarece
reprezintă singura experiență de îngrijire pe care a experimentat-o. Doar o altă relație,
cu adevărat securizantă, poate duce la atenuarea suferinței trăite de copil.
”Capacitatea/ vulnerabilitatea copilului este generată predominant de relația pe care o
are cu un adult protector, grijuliu, iubitor, care se constituie ca figură primară – figură
de atașament a copilului. Forța copilului de a face față evenimentelor traumatice vine
tocmai din încrederea în disponibilitatea și sprijinul figurii de atașament. În situația
abandonului copilului, indiferent de vârsta acestuia în momentul producerii copilul
trăiește o traumă.” (Muntean, 2013, p. 83-83)
În concluzie, atât experiența abandonului, cât și experiențele anterioare acestuia
au impact asupra copilului, dar modul în care societatea, reprezentată de serviciile de
asistență socială, gestionează această problemă socială, vor fi determinante pentru
dezvoltarea copilului și pentru integrarea socială ulterioară a acestuia. Efectele
traumatice ale abandonului depind de experiențele anterioare acestuia, precum și de
experiența ulterioară, favorizată de un sistem de protecție benefic dezvoltării

24
sănătoase a copilului. ”Dacă prin măsurile de protecție luate nu i se asigură copilului
șanse de a-și dezvolta aceste legături preferențiale cu o figură de atașament, efectele
pot fi severe. Dacă nu vor fi mângâiați, hrăniți, stimulați sub toate aspectele, nu doar
fizic, capacitatea copiilor de a-și dezvolta relații cu ceilalți poate fi compromisă pentru
întreaga viață. Domeniile existențiale în care această incapacitate își va spune cu putere
cuvântul vor fi: propria familie, dar mai ales funcțiile parentale pe care le va exercita ca
adult, comunitatea și societatea în sens larg.”(Muntean, 2013, p. 97)

1.2.2. Consecințele traumei asupra dezvoltării copilului
Trauma complexă, cumulativă, lasă urme în dezvoltarea și starea de sănătate a
copilului. Domeniile dezvoltării afectate de trauma complexă sunt:
 Atașamentul copilului –dificultăți în relaționarea cu persoanele semnificative din
cauza lipsei de încredere față de aceștia. Copilul va avea impresia că trăiește
într-o lume periculoasă și imprevizibilă, el fiind prin urmare neîncrezător,
suspicios, izolându-se de cei din jur, cărora nu le înțelege emoțiile și trăirile. De
asemenea, copilul nu va fi capabil să coopereze și să empatizeze, lipsindu-i și
capacitatea reflexivă;
 Biologia copilului –probleme de dezvoltare senzoriomotorie, probleme de
coordonare, de integrare senzorială, probleme de echilibru, de tonus corporal,
dificultăți de localizare a atingerilor la nivelul pielii, hipersensibilitate la nivel fizic,
analgezii, somatizări, probleme medicale sporite;
 Dificultăți și probleme cu autocontrolul și reglarea emoțională –excitabilitate
crescută, reacții emoționale exagerate, stări depresive, incapacitate de a-și
descrie trăirile, preocupare pentru sinucidere, manifestarea stărilor de furie,
incapacitate de a vorbi despre vise și dorințe;

25
 Disocieri –alterări ale stării de conștiență, amnezii, depersonalizări și derealizări,
incapacitatea de a-și aminti trăirile și starea mentală din anumite momente;
 Autocontrolul comportamenta l –slabă capacitate de a-și controla impulsurile,
comportamente autodistructive de nestăpânit, comportamente agresive,
tulburări de somn, tulburări alimentare (bulimie sau anorexie), abuz de
substanțe, comportamente puternic opoziționiste sau, dimpotrivă, de supunere
totală, oarbă, comportamente de autocalmare manifestate la nivel patologic,
dificultăți în a înțelege și respecta regulile, exprimarea unor traume trecute în
comportamentul prezent (hipersexualizare violentă în comportamentele cu
ceilalți);
 Cogniția –tulburări de atenție și la nivelul funcțiilor executive (memoria de lucru,
autocontrolul, flexibilitatea mentală), incapacitate de concentrare, dificultăți în a
planifica și anticipa, dificultăți de învățare, probleme de limbaj, lipsa unei
curiozități consistente, incapacitatea de a procesa informațiile noi, manifestarea
unei incapacități evidentă în a-și înțelege contribuția proprie la lucrurile ce i se
întâmplă și situațiile în care se află prins, probleme de orientare în timp și spațiu,
tulburări instrumentale (scris, citit, calcul), probleme senzoriale (acustice,
vizuale) și o capacitate diminuată de a înțelege tiparele vizual-spațiale complexe
(ceea ce îi va crea dificultăți în studierea geometriei).
 Imaginea de sine – lipsa sentimentului continuității și al predictibilității sinelui,
stimă de sine scăzută, sentimente de rușine și vinovăție, sentimentul
incapacității de a se descurca în mediul său de viață, tulburări ale imaginii
corporale, rușine, vinovăție, incapacitate de a-și face vise în legătură cu viitorul.
(Muntean A.,2013, p. 85-87)

26

2. ADOPȚIA

2.1. Evoluția adopției de-a lungul istoriei
Adopția există în sistemele legislative din cele mai vechi timpuri, fiind o procedură
legală care descrie procesul prin care o persoană intră într-un nou sistem familial,
diferit de propria familie. (Bejenaru, Roth, 2011, p. 764). Noul Cod Civil, în art.451,
definește adopția astfel: ”Operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație
între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele
adoptatorului.”
Ca și soluție pentru problema abandonului, adopția a existat încă din cele mai
vechi timpuri, dar evoluția sa legislativă a presupus o creștere a gradului de
conștientizare și o finisare din ce în ce mai adecvată a etapelor acesteia.
Codul lui Hamurabi din Babilon reprezintă primul sistem legislativ din lume în
care se reglementează adopția. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, apar primele
forme ale legislației moderne din domeniul adopției. SUA recunoaște adopția, prin
statul Massachusetts, în 1851, fiind urmată de Europa, prin Suedia, în 1971 și Anglia în
1926. (Bejenaru, Roth, 2011, p. 764)
În România, adopția a căpătat treptat valoare juridică, fiind, la origine, fie un act
natural de compasiune, fie o modalitate de a întregi familiile nobile cu moștenitori ai
bogățiilor și tradițiilor acestora. ”Istoria adopției pe teritoriul țării noastre este similară
istoriei internaționale. De-a lungul timpului, adopția a fost cunoscută sub numele de
luare de suflet, iothesie sau înfiere și a fost identificată, sub o denumire sau alta în
diferite sisteme legislative.” (Bejenaru, 2011, p. 34). Îndreptarea legii sau Pravila lui
Matei Basarab , publicată în Muntenia, în 1652, este primul document românesc în care

27
se atestă adopția, iar în 1800 apare Hrisovul pentru Iothesie , al lui Alexandru Moruzi. Se
făcea diferența între copil adoptat și copil biologic prin denumirile ”copil de suflet” și
”copil firesc”, iar între adoptator și părinte biologic exista o diferență terminologică
desemnată prin termenii ”părinte sufletesc” și ”părinte firesc”. Codul lui Calimach ,
apărut în Moldova, în anul 1817, precum și Legiuirea lui Caragea apărută în 1817, sub
semnătura domnului Țării Românești, reglementează adopția până la intrarea în
vigoare a Codului Civil Român, în anul 1865, acesta intrând în vigoare și în Transilvania
în anul 1943. (Bejenaru, 2011, p. 34-35). Primele forme legislative apar conturate în
Codul Civil, unde sunt specificate și condițiile în care adopția putea fi efectuată. ”Potrivit
Codului Civil Român adoptat în 1865, puteau să adopte persoane de ambele sexe, fără
descendenți legitimi până în momentul adopției, cu o vârstă cu cel puțin 18 ani mai
înaintată decât vârsta adoptatului. În cazul în care adopția era înfăptuită de doi soți, se
solicita ca ambii să fie de acord cu acest proces. Pentru înfăptuirea adopției, se solicita
acordul părinților biologici sau al tutorelui în cazul în care adoptatul nu avea vârsta de
25 de ani. La aceste condiții se adaugă și solicitarea dovezii unei bune reputații a
părinților adoptatori.” (Bejenaru,2011, p. 35)
Cu toate acestea, forma adopției de atunci nu era una ”deplină”, așa cum este
concepută în prezent. ”În Codul Civil, se cunoaște o singură formă de adopție, care are
ca efecte menținerea legăturilor de rudenie între adoptat și părinții firești și stabilirea
unor legături de rudenie similare cu părinții adoptatori, cu responsabilitățile care le
revin. (…) Adoptatul își păstrează numele părinților firești, la care se adaugă numele de
familie al părinților adoptatori.” (Bejenaru, 2011, p. 36). Codul Civil a rămas în vigoare
până în 1954, odată cu instituirea Codului familiei . Începând cu perioada de după al
doilea război mondial au fost date mai multe decrete care au adus schimbări în practica
adopției. De exemplu, Decretul nr. 131 din 1949 stipulează că Adopțiunea nu se poate

28
face decât în interesul celui adoptat și prevede că nu mai puteau fi adoptați decât
minorii. Consimțământul părinților biologici în privința adopției rămâne valabil, diferența
în acest sens fiind aceea că după 6 luni de dezinteres din partea familiei biologice,
aceștia își pierdeau dreptul de a consimți la adopție, instanța tutelară denumind un
tutore. Conform acestui decret, părinții adoptivi își pierd orice drept asupra copilului în
momentul adopției. De asemenea, se consimte adopția și pentru părinții care au copii
biologici. Este adusă în discuție, prin acest decret și posibilitatea desfacerii adopției.
(Bejenaru, 2011, p. 36-37)
Principala evoluție realizată prin Codul Familiei este reprezentată de cele două
forme pe care le putea avea adopția. În Codul Familiei din 1954 erau reglementate două
forme de adopție: adopția cu efecte restrânse, respectiv adopția cu efecte depline, care
au fost introduse în 1951 prin Decretul nr.182 privitor la înfiere . Legea nr.48 din 1991
pentru completarea și modificarea unor dispoziții legale privind înfierea, înlocuiește
termenul de ‹‹înfiere›› cu termenul ‹‹adopție››, termen rămas actual. (Bejenaru, 2011, p.
38)
O perioadă cu totul deosebită din multe puncte de vedere o reprezintă perioada
regimului comunist, în care politica demografică a lui Ceaușescu avea ca efect creșterea
numărului de copiii abandonați, pentru care statul trebuia să găsească o măsură de
protecție adecvată. „În perioada regimului comunist, în România, protecția copiilor aflați
în dificultate (copii abandonați, copii orfani, copii cu dizabilități) se realiza în instituții de
stat (orfelinate, leagăne) în interiorul cărora copiii beneficiau de condiții de dezvoltare și
educare minimale.” (Bejenaru A., 2011, p.38). Decretului nr. 770 din 1966, privind
interzicerea avortului, i-a urmat o creștere demografică semnificativă, care a condus,
de asemenea, la creșterea numărului de copii abandonați în maternități sau locuri
publice. Legea nr. 3 din 1970 a venit cu o soluție în acest sens și anume instaurarea

29
unor măsuri alternative de protecție, prevalând, între acestea, instituționalizarea
copiilor. (Bejenaru, 2011, p. 38-39). Așadar, principala măsură de protecție instituită în
timpul regimului comunist a fost instituționalizarea copiilor abandonați, încă de la cele
mai fragede vârste, soluție ale căror consecințe devastatoare pentru dezvoltarea psiho-
fizică a copilului vor putea fi analizate și prezentate opiniei publice abia după 1989.
Instituțiile pentru copii din această perioadă, de dimensiuni foarte mari, în care
erau instituționalizați 400-500 de copii, aveau diferite funcții: ”leagăne pentru copii în
vârstă de până la 3 ani, case de copii pentru preșcolari și școlari, grădinițe, școli
generale și licee de cultură generală pentru deficienți recuperabili, școli profesionale și
licee de specialitate pentru deficienți recuperabili, cămine școală și cămine atelier
pentru deficienți, parțial recuperabili, cămine pentru deficienți, nerecuperabili.”
(Bejenaru, 2011, p. 39)
Când adopția a devenit măsura de protecție considerată ca fiind cea mai
potrivită pentru protejarea interesului superior al copilului, a început explorarea celor
mai eficiente norme legislative pentru a o pune în practică. Formele în care era
practicată adopția au suferit modificări de-a lungul timpului, progresând către o
protecție cât mai eficientă a copilului adoptat, cât și a familiei adoptatoare și nu în
ultimul rând, a familiei biologice, întrucât aceasta avea, la rândul său, nevoia de a fi
protejată de efectele psihologice dăunătoare ale abandonării propriilor copii.
Apar două elemente noi în domeniul adopției: adopția închisă , respectiv practica
potrivirii viitorilor părinți adoptivi cu copilul adoptat. ” Adopția închisă presupunea lipsa
contactului între părinții adoptivi și părinții biologici. Din momentul încheierii adopției,
copilul adoptat întrerupe orice legătură cu părinții biologici. Posibilitatea celui adoptat
de a obține informații despre aceștia și despre trecutul său anterior adopției este
cvasiimposibilă ca urmare a restricției de acces la dosare. Adeseori, copiii adoptați nu

30
erau informați despre adopție. Practica potrivirii copilului adoptiv cu părintele adoptator
se făcea astfel încât substituirea părinților biologici cu părinții adoptivi să fie cât mai
puțin vizibilă.” (Bejenaru, Roth, 2011, p.764)
Schimbarea mentalității oamenilor în ceea ce privește nașterea copiilor în afara
căsătoriei, actul procreării, liberalizarea avorturilor, utilizarea metodelor contraceptive,
precum și observațiile realizate asupra mamelor biologice care doresc să fie informate
referitor la identitatea familiei care le-a adoptat copilul și asupra copiilor care doresc
să-și cunoască familiile de origine au adus noi reglementări în privința adopției. Între
anii ‘60 și ’70 apare o nouă practică a adopției: adopția deschisă . Aceasta presupune
întâlnirea și adeseori păstrarea legăturii între părinții biologici, cei adoptivi și copilul
adoptat. ”Unii specialiști vorbesc și despre adopția semi-deschisă. În cazul acestei
forme de adopție, părinții biologici, respectiv părinții adoptivi dețin informații generale
unii despre ceilalți, existând de cele mai multe ori posibilitatea comunicării electronice
sau scrise. Într-o anumită măsură se păstrează confidențialitatea.” (Bejenaru, Roth,
2011, p. 765)
O altă categorie în ceea ce privește formele adopției este cea legată de
naționalitatea familiei adoptatoare și a copilului adoptat, existând de asemenea,
categorii și în funcție de cultură, etnie sau rasă.
După cel de-al doilea război mondial apare o nouă formă de adopție, și anume
adopția internațională , datorită numărului mare de copii abandonați, proveniți din țările
care au fost cel mai devastate de război. ” Adopția națională , numită în literatura de
specialitate și adopție domestică , presupune adopția copiilor în țara lor de origine, de
către persoane de aceeași naționalitate. Adopția internațională vizează căutarea și
adoptarea copilului dintr-o altă țară decât cea de origine a adoptatorilor. În cazul în care
copilul este plasat într-un grup care aparține altei rase, culturi sau etnii, vorbim, după

31
caz, de adopție transrasială, transculturală , respectiv transetnică .” (Bejenaru, Roth,
2011, p. 764-765)
Acolo unde numărul solicitărilor de adopție era foarte ridicat, astfel încât copiii
adoptabili erau într-un număr mai mic, s-a ridicat gradul de disponibilitate al familiilor
adoptatoare, acestea orientându-se către copiii cu nevoi speciale . Când se face referire
la adopția copiilor cu nevoi speciale sunt incluse următoarele categorii de copii: ”copii
cu vârste peste trei ani, copii de culoare, copii cu probleme emoționale, cu dizabilități
fizice și/sau mintale, copii care au mai mulți frați și, potrivit principiilor protecției
copilului, trebuie plasați împreună (McKenzie, 1993). La aceștia se mai adaugă copiii cu
un istoric social negativ, care au fost succesiv părăsiți și/sau abuzați.” (Bejenaru, Roth,
2011, p. 765)
În prezent, în România forma de adopție recunoscută și practicată este adopția
națională . (Bejenaru, Roth, 2011, p. 765)
Conform unor statistici prezente în Registrul Național pentru Adopții, la data de
30.06.2016, numărul copiilor adoptabili era de 3250, dintre care 2716 reprezenta
numărul copiilor adoptabili național, iar 534 numărul copiilor adoptabili internațional.
Numărul familiilor/persoanelor atestate pentru adopție cu atestate în vigoare la data
de 30.06.2016 era de 1881, dintre care 1800 atestate pentru adopția națională și 81
atestate pentru adopția internațională. (www.copii.ro/statistici)

2.2. Procesul adopției
Etapele adopției, conform legislației în vigoare, sunt următoarele:
1. Informarea prealabilă privind documentația necesară, demersurile și
durata adopției;

32
2. Depunerea cererii de evaluare a garanțiilor morale și a condițiilor
materiale în vederea obținerii atestatului de persoană/familie aptă să
adopte;
3. Evaluarea și pregătirea persoanelor/familiilor care doresc să obțină
atestatul de persoană/familie aptă să adopte;

4. Obținerea atestatului de persoană/familie aptă să adopte;
5. Potrivirea unui copil declarat adoptabil cu persoana/familia atestată;
6. Încuviințarea adopției;
7. Monitorizarea post-adopție. (Năftănăilă, 2017, p. 32)
Una dintre cele mai frecvente întrebări care apar atunci când este vorba despre
procesul adopției este legată de durata demersurilor, în condiția în care aceasta ar
putea fi estimată din punct de vedere cronologic. Durata acestor demersuri nu poate fi
estimată cu exactitate, fiind influențată de numărul copiilor adoptabili din
sectorul/județul de domiciliu al persoanelor/familiilor ce doresc să adopte, de
preferințele solicitanților în ceea ce privește copilul (vârstă, sex, situație psiho-socială),
precum și de stabilirea compatibilității dintre copiii adoptabili și familiile atestate în
așteptare. ((Năftănăilă, 2017, p. 33)
Conform art.18, alineatul 1 din Legea nr.273/2004, republicată, privind
procedura adopției ”Evaluarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare reprezintă
procesul prin care se realizează identificarea abilităților parentale, se analizează
îndeplinirea garanțiilor morale și a condițiilor materiale ale adoptatorului sau familiei
adoptatoare, precum și pregătirea acestora pentru asumarea, în cunoștință de cauză, a
rolului de părinte.”

33
”Conform Legii 57/2016, privind adopția, procesul de evaluare durează 90 de
zile, iar rezultatul evaluării duce la eliberarea/neeliberarea atestatului de
persoană/familie aptă să adopte.” (Năftănăilă, 2017, p. 36). Cele două părți ale acestei
etape sunt reprezentate de: evaluarea socială și evaluarea psihologică a
persoanei/familiei care își dorește să adopte un copil sau mai mulți. Prima se referă la
evaluarea condițiilor de trai și a relațiilor din cadrul familiei, care vor deveni model
pentru copilul adoptat. Cea de-a doua se referă la evaluarea capacităților parentale și
motivația/resursele pentru a le dezvolta în mod responsabil. (Năftănăilă, 2017, p. 39)
Conform art. 39, alineatul 1 din Legea nr.273/2004, republicată, privind
procedura adopției, ”Potrivirea este o etapă premergătoare încredințării în vederea
adopției prin care se identifică și se selectează persoana/ familia atestată ca fiind aptă
să adopte, care răspunde nevoilor identificate ale copilului, și se stabilește
compatibilitatea dintre copil și persoana/familia adoptatoare.” Scopul etapei de
potrivire este acela de a preveni problemele care pot apărea într-o familie adoptatoare,
asigurându-se șanse maxime de reușită. Familia adoptatoare este selectată în funcție
de particularitățile și nevoile copilului. (Năftănăilă, 2017, p. 43). ”Prin potrivire se
stabilește dacă și în ce măsură copilul se poate integra în acea familie adoptatoare,
adică ce probabilitate există ca între ei să se închege o relație trainică, bazată pe
afectivitate. În final, copilul va fi încredințat în vederea adopției acelei persoane/familii
cu care are șanse maxime de a constitui o familie armonioasă.” (Năftănăilă, 2017, p. 43)
Potrivirea teoretică se realizează pe baza următoarelor criterii publicate în
Ordinul 550/2012:
I. Criterii de potrivire pentru copil:
1. Existența unor frați/surori adoptați/adoptate/adoptabili/adoptabile;

34
2. Existența unei rude până la gradul al IV-lea care dorește să adopte
copilul;
3. Viața de familie cu un adoptator/o familie adoptatoare, cu o durată de
cel puțin 6 luni;
4. Județul de domiciliu;
5. Vârsta;
6. Originea etnică;
7. Sexul;
8. Limba;
9. Starea de sănătate și nivelul de dezvoltare.
II. Criterii de potrivire pentru persoana/familia adoptatoare:
1. Adopția unui copil care este fratele/sora biologic/biologică al/a
copilului pentru care se realizează potrivirea teoretică;
2. Gradul de rudenie cu copilul pentru care se realizează potrivirea
teoretică;
3. Viața de familie cu copilul adoptat, cu o durată de cel puțin 6 luni;
4. Numărul copiilor înscriși în atestat;
5. Județul de domiciliu;
6. Vârsta copilului pe care îl poate adopta persoana/familia;
7. Etnia copilului pe care persoana/familia dorește să îl adopte;
8. Sexul copilului pe care persoana/familia îl poate adopta;
9. Limba vorbită în familie;
10. Capacitatea de a răspunde nevoilor unui copil cu o anumită stare de
sănătate/un anumit nivel de dezvoltare. (Năftănăilă, 2017, p. 44-45)

35
Ulterior potrivirii teoretice, îi urmează potrivirea practică, de asemenea foarte
importantă pentru a putea oferi o garanție copilului adoptabil că persoana/familia care
urmează să îl adopte este cea potrivită, dacă există o compatibilitate între copil și
persoana/familia selectată, evitând astfel riscul de a dezamăgi așteptările copilului, cât
și ale persoanei/familiei adoptatoare. Copilul, adoptatorul și alte persoane de referință
se pun de acord în stabilirea unor întâlniri, care vizează acomodarea tuturor, dar în
primul rând a copilului. (Năftănăilă, 2017, p. 45). Scopul acestei etape este acela de a
favoriza dezvoltarea unei relații de atașament între copil/copii și persoana/familia care
dorește să adopte. Numărul vizitelor necesare pentru o evaluare adecvată este
influențat de modul în care se dezvoltă relația dintre copil și părintele adoptator.
(Năftănăilă, 2017, p. 46)
”Încredințarea în vederea adopției este etapa imediat următoare realizării
potrivirii teoretice și practice, prin care se urmărește facilitarea acomodării și integrării
copilului în cadrul familiei adoptatoare. În această etapă, responsabilitatea creșterii și
îngrijirii copilului este dată în sarcina persoanei/familiei adoptatoare de către instanța
judecătorească, la propunerea Direcției, iar dreptul de a încheia acte juridice este
transmis Consiliului Județean sau local în cazul municipiului București, de la domiciliul
adoptatorului.” (Năftănăilă, 2017, p. 48). Abia în această etapă, copilul ajunge să
locuiască în casa persoanei/familiei adoptatoare, care își asumă toată responsabilitatea
pentru bunăstarea psiho-fizică a acestuia. ”Încredințarea durează, de regulă, 90 de zile,
însă, în anumite situații determinate de observațiile specialiștilor din cadrul
compartimentului specializat de adopție, această etapă poate fi prelungită sau se poate
încheia mai devreme. Durata încredințării în vederea adopției poate fi prelungită la
cerere, dacă specialiștii care monitorizează evoluția copilului în cadrul familiei
adoptatoare, utilizând metode și tehnici de specialitate, constată că acomodarea nu s-a

36
definitivat, fiind totuși posibilă într-un interval de timp mai mare de 90 de zile.”
(Năftănăilă, 2017, p. 49)
Conform art. 43, alineatul 1 din Legea nr.273/2004, republicată, privind
procedura adopției, ”Adopția nu poate fi încuviințată de către instanța judecătorească
decât după ce copilul a fost încredințat pentru o perioadă de 90 de zile persoanei sau
familiei care dorește să îl adopte, astfel încât instanța să poată aprecia, în mod rațional,
asupra relațiilor de familie care s-ar stabili dacă adopția ar fi încuviințată.” În toată
această perioadă, echipa de specialiști din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială
și Protecția Copilului de la domiciliul persoanei/ familiei adoptatoare va monitoriza
evoluția relației dintre aceasta și copilul încredințat, prin vizite la domiciliul
persoanei/familiei adoptatoare. În cadrul acestor vizite, se urmărește evoluția copilului
și a relațiilor dintre acesta și persoana/familia căreia i-a fost încredințat, realizându-se
rapoarte în care se pune accent pe calitatea interacțiunii dintre aceștia și pe
identificarea nevoilor. (Năftănăilă, 2017, p. 51)
”La sfârșitul perioadei de încredințare în vederea adopției, Direcția pentru
Protecția Copilului întocmește un raport final, referitor la evoluția relațiilor dintre copil
și adoptatori, pe care îl comunică instanței competente în vederea soluționării cererii de
încuviințare a adopției. Raportul final este realizat pornind de la concluziile și
propunerile specialiștilor făcute pe întreaga perioadă de încredințare în vederea
adopției și conține o evaluare privind rezultatele acomodării copilului cu
persoana/familia adoptatoare, precum și o propunere cu privire la încuviințarea
adopției, prelungirea sau rezolvarea acesteia, după caz.” (Năftănăilă, 2017, p. 51-52)
Conform art.59, alineatul 1 din Legea nr.273/2004, republicată, privind
procedura adopției, ”Instanța judecătorească va admite cererea de încuviințare a

37
adopției numai dacă, pe baza probelor administrate, și-a format convingerea că adopția
este în interesul superior al copilului.”
Ultima etapă din procesul adopției, dar nu mai puțin importantă, este
reprezentată de monitorizarea postadopție. ”Odată încuviințată adopția, conform
legislației în domeniul adopției, Direcția de la domiciliul copilului, prin compartimentul
specializat de adopție, urmărește evoluția copilului și a relațiilor dintre acesta și părinții
săi adoptivi pe o perioadă de cel puțin 2 ani.” (Năftănăilă, 2017, p. 52). Conform art. 95
din Legea nr.273/2004, republicată, privind procedura adopției, ”Monitorizarea
postadopție reprezintă etapa ulterioară încuviințării adopției prin care se urmărește
evoluția copilului adoptat și a relațiilor dintre acesta și părinții adoptatori în vederea
integrării depline a copilului în familia adoptatoare și identificării precoce a eventualelor
dificultăți ce pot să apară în această perioadă.” Scopul monitorizării este acela de a
evalua, prin vizite periodice, dacă relația dintre copil și părintele/familia adoptatoare
atinge expectanțele dezvoltate pe tot parcursul procesului adopției și dacă integrarea
copilului în noua familie este una de succes. ”Vizitele post-adopție sunt efectuate, o
dată la trei luni, de către o echipă formată din doi specialiști: un asistent social și un
psiholog. În etapa de post-adopție, specialiștii din cadrul compartimentului specializat
de adopție evaluează evoluția copilului în cadrul noii familii și relația copil-familie,
identifică eventualele dificultăți în dezvoltarea copilului, informează familia cu privire la
particularitățile etapelor de dezvoltare a copilului, dezvoltarea atașamentului și
dinamica familiei, precum și cu privire la alte teme de interes, în funcție de nevoile
copilului și ale familiei adoptatoare.” (Năftănăilă, 2017, p. 52-53)
Conform art. 96, alineatul 1 din Legea nr.273/2004, republicată, privind
procedura adopției, ”În cazul adopției interne, monitorizarea postadopție se realizează
de către direcția de la domiciliul copilului, care are obligația întocmirii unor rapoarte

38
trimestriale pe o perioadă de cel puțin 2 ani după încuviințarea adopției.” Monitorizarea
postadopție, precum și întreg procesul adopției, vizează în primul rând interesul
superior al copilului. ”Prin introducerea în textul legal a unei perioade suficient de
îndelungate în care să se culeagă informații care au ca figură centrală persoana
adoptatului și evoluția sa, se asigură un remediu efectiv prin care copilul adoptat este
protejat de eventualele derapaje emanând de la părinții adoptivi, astfel că perioada de
monitorizare trebuie privită ca un privilegiu instituit în favoarea acestuia.” (Ureche,
Moloman, 2017, p. 216)
Conform art. 99, alineatul 1 din Legea nr.273/2004, republicată, privind
procedura adopției, ”Activitățile postadopție se realizează planificat și vizează
acordarea de suport și asistență de specialitate adoptatului și adoptatorilor, care să
răspundă nevoilor identificate atât în timpul perioadei de monitorizare postadopție sau
semnalate direct de către cei adoptați ori de către persoana/familia adoptatoare în
perioada de monitorizare postadopție, cât și ulterior expirării acestei perioade.”
Conform art.99, alineatul 2 din Legea nr.273/2004, republicată, privind
procedura adopției, ”Obligația realizării activităților prevăzute la alin.(1) revine direcției
de la domiciliul solicitantului. Aceste activități pot fi realizate și de către organisme
private, precum și de către cabinete individuale, cabinete asociate sau societăți civile
profesionale de asistență socială și/sau de psihologie, care au încheiat convenții cu
A.N.P.D.C.A.”
Conform art. 99, alineatul 4 din Legea nr.273/2004, republicată, privind
procedura adopției, activitățile postadopție pot consta în:
a) Informare și consiliere pentru copii și părinți;
b) Organizarea de cursuri pentru dezvoltarea capacităților parentale;
c) Constituirea de grupuri de suport pentru copii și părinți;

39
d) Sprijinirea adoptatorilor în vederea informării copilului cu privire la adopția
sa;
e) Consilierea adoptatului în vederea dezvăluirii identității părinților firești/
rudelor biologice;
f) Consilierea și pregătirea adoptatului/părinților firești/rudelor biologice în
vederea contactării.
”Însuși legiuitorul conturează îndatoriri și în ceea ce privește persoanele
adoptatorilor, cărora le este impusă obligația legală de a conlucra cu direcția pentru a
facilita întocmirea rapoartelor trimestriale și de a-i aduce la cunoștință modificările
legate de domiciliu ori alte transformări survenite în cadrul familiei.” (Ureche, Moloman,
2017, p. 216)
Analizând exemplele practice întâlnite de-a lungul experienței profesionale de
către specialiștii din domeniu, Ștefan Cojocaru reflectă o realitate descurajantă, pentru
perioada de dinainte de 2008:
”Una dintre problemele invocate de personalul implicat în adopție în legătură cu
programele de pregătire și formare a părinților adoptivi este interesul scăzut al
acestora de a participa la astfel de întâlniri, mai ales atunci când familia se află în etapa
de postadopție. Poate de aceea se impune o regulă pentru cei care doresc să adopte:
trebuie să existe obligativitatea participării, iar atestatul să fie eliberat doar în situația în
care viitorii părinți au urmat aceste cursuri. Pe de altă parte, este utilă elaborarea unei
proceduri de lucru cu familiile care se află în procesul de evaluare postadopție, care să
le motiveze să participe la aceste programe de dezvoltare a abilităților parentale.”
(Cojocaru Ș., Cojocaru D., 2008, p. 150)

40

3. INTEGRAREA COPILULUI ÎN FAMILIA ADOPTIVĂ

3.1 Stadiile dezvoltării emoționale a copiilor și atașamentul format în
relația mamă- copil în perioada 0-3 ani
Abandonul presupune ruperea unei legături afective fundamentale pentru copil
și are efecte negative pentru dezvoltarea acestuia din mai multe puncte de vedere:
biologic, psihologic, cognitiv și social. Prin urmare, acest capitol își propune să
aprofundeze efectele ruperii relației primare de atașament asupra dezvoltării copilului.
Mama reprezintă pentru copil o necesitate a existenței sale fizice, datorită
căreia, acesta este capabil să se dezvolte. În cazul întreruperii acestei relații, ca în cazul
abandonului, dezvoltarea va fi limitată, producând o fragilitate biologică și psihică a
copilului. (Verza E., Verza F., 2017, p.105-106)
1. Stadiul de sugar ( 0-1 an )
În acest stadiu, care cuprinde perioada 0-1 an, copilul trece de la mediul intern la
cel extern, de la mediul lichid la cel gazos, ceea ce presupune o adaptare la modificări
semnificative. Inițial, copilul nu dispune de echipamentul biologic și psihologic necesar
pentru a fi independent, motiv pentru care va rămâne dependent de mamă o perioadă.
(Verza E., Verza F., 2017, p.105). Pe tot parcursul acestui stadiu, dacă are condiții
favorabile, bebelușul face progrese evidente în dobândirea abilităților necesare pentru
adaptarea la mediu. Un prim pas pentru stabilirea contactului cu cei din jur este
dezvoltarea reflexelor. ”Spre exemplu, reflexul de supt îi asigură hrănirea, reflexul de a
gânguri contribuie la evitarea sughițului și la inițierea unei comunicări, iar reflexul de
plâns, la solicitarea atenției și semnalizării unui disconfort.” (Verza E.,Verza F., 2017,
p.106)

41
Stimularea venită din partea mediului, a persoanelor din jurul său, îi favorizează
dezvoltarea cerebrală. ”Toate stimulările din mediu produse de timpuriu au efecte
pozitive pentru adaptarea la mediul înconjurător și ele se înregistrează la nivelul
creierului, care se dezvoltă într-un ritm rapid încă din primele luni de viață ale copilului.
În acest context toate simțurile se dezvoltă, iar ritmul lor de dezvoltare nu este unul
uniform, ci diferit, dependent de stimulările din mediu și de nivelul de maturizare al
zonelor creierului implicate în producerea lor.” (Verza E., Verza F., 2017, p.126)
Prin dezvoltarea percepțiilor (vizuală, auditivă, tactilă), copilul învață să interacți-
oneze cu mediul și devine tot mai dornic de cunoaștere și explorare. ”Copilul învață
treptat, mai ales după vârsta de 6 luni, să facă distincția dintre mamă și alte obiecte și
apoi distincția dintre propriul corp și lumea înconjurătoare.” (Verza E., Verza F., 2017,
p.134). Așadar, el începe să interacționeze cu mama, într-o relație de atașament,
aceasta devenind figura de atașament principală. ”Bebelușul uman este capabil să o
distingă pe mama sa de alte persoane (sau obiecte) înainte chiar de a se putea lipi de ea
sau de a se putea mișca către ea.” (Bowlby, 1982, p.199)
Având ca motivație principală obținerea și menținerea proximității cu aceasta,
începe să-și dezvolte primele forme ale comunicării verbale și nonverbale. ”Pentru
evoluția copilului, comunicarea constituie unul dintre aspectele fundamentale ale
adaptării. Ea este în același timp un factor de echilibru al copilului cu mediul
înconjurător și are o serie de componente formative. Comunicarea nu se reduce numai
la realizarea ei prin vorbire (limbaj), căci în această etapă au importanță și reacțiile
nonverbale în care gestica, mimica, postura și paralimbajul sunt deosebit de active,
formând comunicarea nonverbală (CNV).” (Verza E., Verza F., 2017, p.143)
Formele prin care se manifestă comunicarea nonverbală sunt diverse. La o
săptămână, apare surâsul, care nu are, inițial, decât o funcție biologică, fiind o grimasă a

42
copilului, însă care evoluează până la trei-patru săptămâni într-un zâmbet de expresie,
realizat în contextul contactului vizual cu ceilalți. La 2 luni, copilul este capabil să-și
răsplătească mama pentru alăptare, printr-un surâs. (Verza E., Verza F., 2017, p.143-
144)
Bowlby dă o explicație etologică a zâmbetului manifestat de copil, numind acest
comportament ” un declanșator social – un tipar comportamental, probabil specific
speciei umane, care, în condiții normale, se dezvoltă în primele săptămâni de viață, una
din funcțiile sale fiind trezirea în mamă a comportamentului matern.” (Bowlby, 2016, p.
68).
Ulterior, copilul învață alte forme de comunicare: vocalizările și gânguritul. De
asemenea, poate înțelege ceea ce îi transmite un adult, poate râde, își poate exprima
bucuria. (Verza E., Verza F., 2017, p.144). ”În contextul CNV se află și gestica mâinii , ce
este mai variată după 6-7 luni și dominată de intenții afective, refuz, situații
ceremoniale învățate, situații de contact social (salut). La acestea se adaugă întinderea
mâinilor și a corpului pentru a fi luat în brațe, forme variate de mimică pentru stări de
disconfort, agățarea, exprimarea afecțiunii sau a conduitelor de abandon ( tăcerea,
geamătul , oftatul, țipătul).” (Verza E., Verza F., 2017, p. 144)
Până la sfârșitul acestui stadiu, bebelușul își dezvoltă deja un sistem de
comunicare, bazat în principal pe exprimări nonverbale, care îl pregătesc pentru apariția
și dezvoltarea comunicării verbale. Sugarul își exprimă nevoile și trăirile în moduri
diferite: prin plâns, manifestări fizice bazate pe reflexe, gângurit, lalațiune, ca mai apoi
să ajungă la imitații gestuale și de sunete, adică forme de vorbire prelingvistică sau
limbaj prelingvistic. După 8 luni vor apărea primele cuvinte sau chiar primele propoziții
simple. (Verza E., Verza F., 2017, p.144). Copilul este motivat de dorința interacțiunii cu
cei din jur și de aceea dorește să-și facă cunoscute gândurile și emoțiile și de

43
asemenea, este dornic să cunoască mediul și persoanele din jur. ”Folosirea primelor
cuvinte spre sfârșitul primului an de viață al copilului indică apariția unei capacități
specifice umanului de exprimare verbală, în care sensul transmiterii unor trăiri îmbracă
forme diferențiate și cu un anumit grad de complexitate. Treptat, copilul înțelege că
fiecare obiect sau ființă este denumit printr-un cuvânt. Pe măsură ce achiziționează în
vocabularul său unele cuvinte, învață să le alăture construind propoziții simple care
întregesc capacitatea lingvistică de exprimare și de interacțiune cu cei din jur.” (Verza E.,
Verza F., 2017, p. 146)
Formele de exprimare nonverbală își îmbogățesc semnificația, ducând la
externalizarea unor emoții din ce în ce mai complexe. Surâsul, râsul, plânsul, agitația
motorie, gestica, mimica, mișcările corpului parcurg etape de dezvoltare, de la
împlinirea unor funcții biologice, la instrumente pe care copilul le folosește pentru a-și
exprima nevoile, sentimentele și gândurile. ”Odată cu apariția primelor sunete și mai
ales a cuvintelor nuanțele de exprimare a emoțiilor pozitive (predominante, de altfel, la
această vârstă) și negative, conduitele emoțional-afective devin tot mai evidente și mai
adecvate realității. Astfel, atitudinile emoțional-afective devin fundamentale pentru
planul organizării vieții de relație și un vector al dezvoltării psihice.” (Verza E., Verza F.,
2017, p. 147)
Acum, copilul începe să dezvolte noi conduite, de simpatie, antipatie, teamă,
bucurie, acestea fiind o formă mai dezvoltată a interacțiunii sociale, în care stimularea
părinților sau a îngrijitorilor este de o mare importanță. ”Copiii care nu se bucură de
dragostea și îngrijirea afectuoasă a adultului dezvoltă și în perioadele următoare
comportamente anxioase, nesigure, suspicioase și o relaționare redusă cu cei din jur.”
(Verza E., Verza F., 2017, p.154)

44
Stimularea adulților dezvoltă temperamentul deja existent al copilului, pornind de la
această bază, ca o structură care va forma ulterior personalitatea copilului. ” Se știe că,
în bună parte, temperamentul are o puternică bază ereditară, ceea ce face ca unele
caracteristici comportamentale să-și pună amprenta pe felul de a fi al copilului chiar din
primele zile de naștere. Chiar dacă, ulterior, sub influența mediului înconjurător pot să
se producă o serie de ajustări în modul de reactivitate, temperamentul subiectului nu se
schimbă fundamental.” (Verza E., Verza F., 2017, p.150). Pe baza temperamentului
copilului, mediul social îi dezvoltă acestuia capacitatea de relaționare.
2. Stadiul de ante preșcolar (1-3 ani )
În acest stadiu copilul asimilează influențele provenite din mediul în care
trăiește, se integrează în relațiile de familie, învață regulile, orarul, stilul de viață al
familiei, perfecționându-și în același timp autonomia, deplasarea, comunicarea verbală,
datorită dezvoltării psihice, totul pentru a capta atenția celor din jur. (Verza E., Verza F.,
2017, p. 163)
Prin urmare, în acest stadiu copilul pune în prim plan interacțiunea socială cu cei din
mediul apropiat, având încă dificultăți, însă, în ceea ce privește figurile de atașament
secundare sau contactul cu figuri străine, față de care simte anxietate. ”În perioada de
la 1 la 3 ani, copilul este relativ adaptat la mediul său imediat, dar are dificultăți când
este vorba de mediul social. Totuși, se realizează unele progrese în utilizarea
trebuințelor, a intențiilor, a atitudinilor și a conduitelor de bază. Din această perspectivă
unii autori (Bloom, 1966) consideră că până la 3 ani omul achiziționează 60% din
experiența fundamentală de viață cu referiri, în principal, la achizițiile din planul fizic.”
(Verza E., Verza F., 2017, p. 164)

45
Deoarece copilul începe să simtă că are un loc unic în familie și începe să se
bucure din plin de activități și de cunoașterea mediului, această etapă poartă
denumirea de ‹‹prima copilărie››, fiind împărțită în 3 substadii:
Primul substadiu (de la 12 la 18 luni) ”se referă la consolidarea mersului și
concomitent la o mai bună percepere a mediului înconjurător.” (VerzaE., Verza F., 2017,
p. 164-165)
Al doilea substadiu (între 18 și 28 de luni) ”se caracterizează, mai ales printr-o
accentuată dezvoltare a comunicării verbale și o adaptare mai complexă la diferitele
situații de viață. Acum, deplasarea devine mai puțin agitată și mai subordonată
finalizării unor intenții. În planul vorbirii se realizează o pronunție din ce în ce mai
corectă a sunetelor și se produc diferențieri între ele, permițând enunțul de cuvinte și
scurte propoziții.” (Verza E., Verza F., 2017, p.165)
În substadiul al treilea (de la 28 de luni la 3 ani) ”se dezvoltă înțelegerea
cuvintelor adulților și copilul devine sensibil față de cei din jur, inclusiv față de
partenerul de joacă. Ascultă cu interes scurte povestioare pe care încearcă să le
reproducă, este interesat de desen și de colorat imagini.” (Verza E., Verza F., 2017, p.
165)
Entuziasmul pe care copilul începe să-l aibă față de mediul înconjurător îl ajută
în dezvoltarea sa. Pe parcursul întregului stadiu al antepreșcolarității, funcțiile și
procesele cognitive se dezvoltă în mod spectaculos. Se remarcă o evoluție
somatomotorie rapidă, precum și o relaționare din ce în ce mai diversificată cu cei din
jur. (Verza E., Verza F., 2017, p. 171). Din punctul de vedere al atașamentului, bebelușul
arată încă de la primele săptămână de viață, că are nevoie să interacționeze cu o
persoană care îi oferă siguranță și protecție. ”De-a lungul primelor luni de viață,
bebelușul arată multe dintre componentele ce vor deveni apoi comportament de

46
atașament, dar un pattern organizat nu se dezvoltă până în a doua jumătate a primului
an.” (Bowlby, 2005, p.137). Acesta poate fi caracterizat drept ”o formă de
comportament instinctiv care se dezvoltă la oameni, ca și la alte mamifere, în timpul
copilăriei mici și are drept scop sau obiectiv apropierea figurii materne.” (Bowlby, 2016,
p.134). Comportamentul de atașament este prezent în viața oricărui individ pe tot
parcursul vieții, dar se evidențiază, mai ales, în prima etapă, având un caracter mai
pregnant în situații de teamă, oboseală sau boală, când cererea de atenție și îngrijire
devine mai acută. (Bowlby, 2005, p. 29-30)
Există anumite forme de manifestare care fac evidentă prezența atașamentului
încă din stadiul de sugar al bebelușului. Astfel, comportamentul de atașament ”include
plâns, chemare, ca mijloace de obținere a îngrijirii, apoi urmărire și atașare, precum și
protestul puternic al copilului atunci când este singur sau în compania persoanelor
străine.” (Bowlby, 2016, p.193)
Conform dezvoltării atașamentului Bowlby descrie patru stadii:
Faza 1: De la naștere până la vârsta de 3 luni.
În această perioadă, bebelușii au un comportament nonselectiv față de toți cei
cu care intră în contact vizual sau auditiv. Ei încearcă să mențină proximitatea față de
orice persoană care le poate oferi îngrijire. Pentru aceasta, folosesc instrumente
precum zâmbetul, a cărui funcție evoluează de la nivelul biologic la cel social. (Delfos,
2018, p. 24-25). Un alt instrument de căutare a proximității este gânguritul care, de
asemenea, are o evoluție în intenție. Alături de zâmbet și de plâns, aceasta reprezintă
una din primele metode de obținere a atașamentului. ”Bebelușii au și la nivel de reflexe
două metode de agățare. Prima este reflexul de prindere. Acesta este încleștarea mâinii
când palma este atinsă. Cea de a doua este reflexul Moro: întinderea mâinilor și
picioarelor și retragerea lor consecventă. Aceasta se întâmplă când bebelușul simte

47
pierderea suportului sau când aude sunete puternice. Bebelușii au de asemenea reflexe
de sugere și căutare pentru a facilita alăptatul.(…) Bowlby le consideră și
comportamente de atașare, deoarece aduc mama și copilul aproape.” (Delfos, 2018, p.
25-26)
Faza 2: De la vârsta de 3 până la 6 luni.
În această etapă bebelușul devine selectiv, concentrându-și atenția pe
persoanele pe care le consideră de încredere. Gânguritul, plânsul, apucatul sunt
orientate către persoanele cunoscute, de care dorește să fie aproape. (Delfos, 2018, p.
26)
Faza 3: De la șase luni până la trei ani.
Aceasta este o etapă de căutare activă a proximității. Copilul plânge când
principala figură de atașament se îndepărtează, începe să se târască pentru a o ajunge,
își întinde brațele pentru a fi luat în brațe, începe să vocifereze. Abia după trei ani,
copilul devine capabil să-și ajusteze mersul după adultul de lângă el. (Delfos, 2018, p.
26-27). În timpul acestei faze, copilul dezvoltă anxietatea de separare și față de străini.
O separare de figura de atașament poate avea efecte traumatizante. ”Bowlby (1984)
sugerează că o separare de figura de atașament între vârsta de 6 luni și un an – când
copilul este în plin proces de dezvoltare a atașamentului cu o figură centrală – este cea
mai dăunătoare și este mai puțin traumatizantă de la patru ani încolo.” (Delfos, 2018, p.
27). Bowlby susține că până la vârsta de trei ani, majoritatea bebelușilor ating un stadiu
de maturizare, putându-și exprima în mod clar și constant atașamentul față de o
persoană sau mai multe.
Faza 4: De la trei până la sfârșitul copilăriei.
În această etapă copilul începe să își depășească egoismul și poate deveni
sensibil la nevoile sau cerințele părintelui. De asemenea, devine capabil să se

48
concentreze pe joacă și interacțiunea cu ceilalți copii. (Delfos, 2018, p. 27-28). În funcție
de calitatea interacțiunilor din primele stadii ale dezvoltării, copilul poate manifesta mai
multe tipuri de atașament, care devin modele de relaționare pentru tot parcursul vieții.
Mary Ainstworth a examinat, împreună cu Bowlby natura atașamentului,
descoperind o serie de tipologii. Modalitatea de examinare utilizată se numește
”situația ciudată” și se referă la un experiment, în care mai mulți copii au fost separați
de mama lor, pentru scurte perioade de timp, fiind lăsați în prezența unui străin.
Analizând copilul în trei situații și anume: în prezența mamei, după plecarea acesteia și
la întoarcerea ei, cercetătoarea și colegii său au descoperit patru tipuri de atașament.
(Delfos, 2018, p. 29). Atașamentul sigur este caracteristic copiilor care au o atitudine
pozitivă față de oameni, simțind că se pot baza pe aceștia. Atașamentul nesigur poate fi
de două tipuri: anxios-evitant (copilul crede că nu se poate baza pe oameni, având
această atitudine datorită neglijării, motiv pentru care se va atașa de oricine, pentru a fi
sigur că cineva va fi lângă el, când va avea nevoie) și anxios-respingător (copilul crede
că este datoria lui să fie alături de părinte și nu invers, având loc un proces de
parentificare). Cel de-al patrulea tip de atașament, cel dezorganizat, combină toate
tipurile. Copilul va fi instabil pentru că a experimentat relații instabile, în care nu știa
dacă și când va primi un răspuns pentru cererile sale. (Delfos, 2018, p. 31-32). Tipul de
atașament pe care copilul și-l formează în primii trei ani de viață, îi vor caracteriza
existența în mare parte, atât din punct de vedere al interacțiunii, cât și al autonomiei,
deoarece capacitatea sa de a explora lumea va fi întotdeauna legată de calitatea bazei
de siguranță la nivel afectiv.
”Un atașament sigur este asociat cu așteptări mari referitoare la ajutor și
independență/ autonomie ridicată; un atașament nesigur este asociat cu o autonomie/
independență redusă și așteptări mai scăzute referitoare la ajutor; atașamentul anxios-

49
dezorganizat este cel mai problematic, este asociat cu autonomie și independență falsă
și nici un fel de așteptări referitoare la ajutor și sprijin. Atașamentul anxios-respingător
este aproape de autonomia și independența falsă, iar atașamentul evitant anxios nu
are nici un fel de expectanțe referitor la ajutor.” (Delfos, 2018, p. 36)
Copilul cu un atașament nesigur a experimentat abuzul, maltratarea și/sau
neglijarea, transformând aceste experiențe timpurii în așteptări pentru viitoarele relații,
de-a lungul vieții. ”Despre copiii adoptați se spune de multe ori că testează limitele (…)
părinților. Ei nu caută doar o limită anume – cea a noilor părinți – ei caută în mod
inconștient limitele pe care le cunosc.” (Delfos, 2018, p. 62). Prin urmare, părinților
adoptivi le revine responsabilitatea de a demonstra copiilor că nu vor avea același tip de
comportament ca cel pe care l-au experimentat anterior și că vor primi iubire
necondiționată, care îi va ajuta să se vindece și să capete noi modele de relaționare.
”Deși capacitatea de schimbare a dezvoltării se diminuează cu vârsta, schimbarea
continuă în ciclul vieții astfel încât schimbările în bine sau în rău sunt oricând posibile.
Este acest continuu potențial de schimbare care înseamnă că în nicio perioadă din viață
o persoană nu este invulnerabilă la orice posibilă adversitate și de asemenea că în nicio
etapă a vieții o persoană nu este impermeabilă la o influență favorabilă.” (Bowlby,
2005, p.153-154). Prin urmare, indiferent de tipul de atașament format în prima etapă
a vieții, copilul are șansa de a-și schimba acest pattern, dacă va avea, în cadrul unei
familii adoptive, noi modele de atașament, mai sănătoase și mai sigure.

3.2 Tulburarea de atașament în cazul copiilor adoptați
Copiii adoptați, înainte de a căpăta acest statut, au trecut prin experiența
dureroasă a abandonului, din partea mamei biologice și probabil, acestei experiențe i s-
au adăugat alte pierderi și despărțiri, în funcție de vârsta copilului în momentul adopției.

50
Cu cât copilul a trăit mai multe experiențe de rezidență temporară în cadrul unor centre
de plasament, case de tip familial, familii de plasament sau familii de asistenți
maternali, el a adăugat istoriei sale noi și noi pierderi, care nu pot rămâne fără efecte
asupra dezvoltării atașamentului său. De aceea, se consideră că orice copil adoptat are
probleme cu relațiile afective. (Rygaard, 2011, p.152-153). ”În general (…) studiile post-
adopție arată că numărul și severitatea problemelor cresc odată cu vârsta la care e
adoptat copilul.” (Rygaard, 2011, p.160). Acest lucru este datorat faptului că
atașamentul este un proces care se încheie mai mult sau mai puțin până la vârsta de 3
ani, iar dacă în această etapă copilul a experimentat relații deficitare, este dificil ca
modul său de relaționare și atașare să se schimbe radical ulterior. (Rygaard, 2011, p.
23). Copiii care au suferit neglijarea timpurie și abuzul sunt copii cărora le-au lipsit grija
și dragostea maternă, esențiale pentru o dezvoltare normală a creierului. (Donovan,
2013, p.324)
”Fiecare copil se raportează în mod particular la traumă. Abuzul sau neglijarea
pot să aibă un impact serios asupra unui copil, iar în cazul altuia pot să nu reprezinte o
sursă de traumă majoră. Astfel, impactul traumei la un copil depinde de o multitudine
de factori, cum ar fi temperamentul copilului, numărul total de experiențe traumatice
acumulate¸ rețeaua de suport familial și social și, nu în ultimul rând, accesul copilului la
asistență specializată.” (Neagoe, 2017, p.11-12)
Experiența traumatică a copiilor care dezvoltă tulburări de atașament constă în
faptul că, la o vârstă mică, individul nu este capabil să integreze o suferință ca pe o
excepție de la regulă, ci o integrează ca făcând parte din identitatea personală, dintr-o
serie de neglijări și abuzuri, care devin ‹‹normalitatea›› copilului. (Neagoe, 2017, p.68-
69). Despre acești copii, mulți părinți, îngrijitori sau specialiști în domeniul asistenței
sociale afirmă că suferă de tulburări de atașament. Deși acest lucru nu este fals,

51
tulburarea de atașament este un diagnostic medical, care poate fi determinat, doar
după vârsta de 5 ani (Rygaard, 2011, p.160 ) a copilului, de către un profesionist.
Tulburarea de atașament poate fi recunoscut în două forme: inhibată sau dezinhibată.
Cea dintâi se caracterizează prin hipervigilență și teamă din partea copilului, exprimate
prin retragere sau ambivalență, iar cea de-a doua formă prin lipsa unei capacități de a
discrimina figurile de atașament și printr-o tendință de atașament neselectivă.
(Schofield, Beek, 2007, p. 39)
Deși nu există suficiente studii științifice pentru a da o definiție clară tulburărilor
de atașament, acestea se dezvoltă în anumite condiții, comune tuturor copiilor care
ajung să dezvolte această disfuncție. (Rygaard, 2011, p.24). ”În primul rând, copiii
adoptați care dezvoltă TA au mai mult de un an când sunt adoptați. E posibil să fi fost
neglijați o perioadă lungă și să fi avut parte de experiențe traumatice, înainte de
adopție. La adopție, copilul a trecut deja de perioada cea mai importantă pentru
dezvoltarea atașamentului (0-3 ani). Dacă acel copil mai are și un handicap fizic, este și
mai posibil să fi fost expus la violență și neglijare (…). Înfometarea sau alimentația
precară pot cauza probleme în dezvoltarea creierului. În al doilea rând, băieții sunt mai
vulnerabili la stres și neglijare – 3 din 4 copii diagnosticați cu TA sunt băieți.” (Rygaard,
2011, p.160). Complicațiile la naștere, problemele psihiatrice ale mamei și instabilitatea
relațiilor acesteia, care este astfel incapabilă de a avea grijă de copil, precum și
multitudinea îngrijitorilor care au intrat în contact cu copilul de la o vârstă fragedă, pot
multiplica șansele acestuia de a dezvolta tulburări de atașament. (Rygaard, 2011,
p.161)
Între 3 și 6 ani, se poate observa dacă un copil are o relație de atașament de
bază cu figura maternă și dacă, pe baza acestei relații a reușit să ajungă la dezvoltarea
specifică vârstei sale biologice. (Rygaard, 2011, p.164). ”Copiii cu tulburări de atașament

52
(TA) au probleme de învățare în sensul larg al conceptului. Nu e vorba de probleme
legate de capacitatea intelectuală, cum ar fi IQ-ul, ci de probleme cauzate de o abilitate
scăzută de a lega relații emoționale, adică relații sociale.” (Rygaard, 2011, p.178). Pe
lângă dificultatea de a se relaționa, copiii cu tulburări de atașament au și tulburări de
comportament, vizibile prin exprimarea impulsivității și a unei continue dorințe de
confirmare și de atenție din partea celor din jur, datorate sentimentelor de nesiguranță
și a lipsei de autostimă. (Rygaard, 2011, p. 189)
Tinerii care suferă de astfel de psihopatologii tind să atribuie vina unor cauze
externe, având o atitudine sfidătoare. (Neagoe, 2017, p. 63). Comportament antisocial
al copiilor cu TA este un comportament ” care intimidează, violent și agresiv” exprimat
printr-o ”capacitate scăzută de învățare din experiențele sociale (inclusiv
pedepse/restricții impuse). Copilul poate avea intenții sadice sau distructive, să
rănească alți copii sau animale, să prezinte o permanentă lipsă de rușine, vinovăție sau
remușcări, dând vina numai pe alții atunci când este confruntat. Comportament de tipul
‹‹fugă/luptă/blocare›› (vagabondaj, conflicte interminabile, încăpățânare).” (Rygaard,
2011, p. 25)
Comportament de atașament necritic al copiilor cu TA poate fi manifestat printr-
o tentativă a acestora de a-i impresiona pe ceilalți. ”Copilul va fi fermecător și plin de
încredere față de persoane noi și față de cele cu care intră în contact, la întâmplare.
Copilul este incapabil să facă distincția, din punct de vedere emoțional, între persoane
cunoscute și persoane necunoscute, de regulă se ‹‹agață›› de ele (‹‹ca scaiul››). Copilul
prezintă un comportament de atașament imatur (are comportamentul de contact al
unui copil cu vârsta între 6 și 12 luni). Copilul are modele de contact scurte ca durată și
superficiale.” (Rygaard, 2011, p. 26)

53
”Există, bineînțeles, mai multe niveluri ale TA: copilul complet neatașat, copilul
cu atașament paradoxal, care tânjește și urăște intens în același timp și copilul atașat
nesigur, care are o stimă de sine scăzută și care se simte foarte singur și abandonat.
Ultimele cazuri se află doar la granița unui diagnostic cu TA.” (Rygaard, 2011, p. 41)
În general, existența timpurie a unui copil care este predispus să dezvolte
tulburări de atașament este dependentă de doi factori principali:
1. ”O disfuncție a sistemului nervos după naștere, care nu permite copilului să
perceapă în totalitate semnalele senzoriale sau să le organizeze în modele
stabile de receptare și recunoaștere emoționale, care să-i ghideze
comportamentul. Acest lucru este cauzat, de obicei, de condițiile de viață
precare ale fetusului pe durata sarcinii și, deseori, complicațiilor apărute la
naștere;
2. Lipsa unei îngrijiri continue și empatice la vârste mici, a hrănirii și a stimulării de
către unul sau doi adulți până la vârsta de doi ani.” (Rygaard, 2011, p. 48)
Datorită acestor factori, copilul va fi, ulterior, incapabil de a dezvolta abilități sociale
precum răbdarea, empatia, rezistența la frustrări, profunzimea în relațiile de prietenie
sau afective și de a explora în siguranță, pentru a cunoaște lumea în care trăiește.
Astfel, bagajul emoțional cu care copiii tipici pornesc în viață la trei ani și care le asigură
o dezvoltare, este inexistent în viața acestor copii, care pornesc în viață nepregătiți.
(Rygaard, 2011, p. 49)
În funcție de vârsta la care copilul a fost abandonat, acesta se va confrunta
ulterior cu mai multe sau mai puține tulburări de atașament.
În perioada 6-12 luni ”percepția este mai dezvoltată, iar bebelușul poate distinge
între ‹‹cunoscut›› și ‹‹necunoscut›› și și-o poate aminti pe mama chiar dacă aceasta
iese din cameră pentru o perioadă scurtă de timp. Prin urmare, în viața copilului apar

54
frica de străini și frica de a fi separat de mamă.(…) Copiii care nu au avut parte de
contact corespunzător în aceste două etape inițiale nu își vor putea forma modele de
lucru emoționale și conceptuale semnificative despre ‹‹ceilalți›› și despre relațiile
interpersonale și vor fi frecvent diagnosticați cu TA mai târziu în viață.” (Rygaard, 2011,
p. 110-111)
Când un bebeluș sau un copil mic suferă din cauza despărțirii de o figură de
atașament primară, acesta va deveni dezorganizat atât din punct de vedere emoțional,
cât și fizic, manifestându-se printr-un plâns excesiv, lipsa capacității de a se lăsa
consola, dereglându-și, în același timp și programul de somn sau, prin contrast, ar
putea reacționa cu indiferență la orice tentativă de stimulare a adultului îngrijitor.
(Rygaard, 2011, p.154-155)
”În cazul deprivării în etapa a II-a, atașamentul se va forma în timpul multiplelor
stări de anxietate și panică (dacă părinții sunt violenți, imprevizibili, îi abuzează sexual
sau îi neglijează pe copii). Pe de o parte, copilul va fi total dependent de părinte din
punctul de vedere al îngrijirii, pe de alta, părintele va reprezenta o amenințare, fiind prea
violent sau nerespectând granițele sau limitele copilului. Din acest motiv, orice contact
al copilului cu părintele va deveni ambivalent. Simțul granițelor (tu/eu) va fi compromis.
Prin urmare, copilul va fi adesea paranoic (va crede că propria ostilitate vine din afară).
Unica relație sigură pe care copilul o va avea cu obiectul va fi de ură; acest tip de relație
asigură în același timp atât contact, cât și distanță.” (Rygaard, 2011, p.112)
Când copilul adoptat este de vârstă preșcolară, el și-a pus deja bazele identității și
are deja o conștiință de sine. El va trece prin conflicte interne legate de loialitatea
afectivă față de familia de origine și cea față de părinții adoptivi. El și-ar putea
manifesta stresul cauzat de despărțire în mai multe moduri. Fie se va autoculpabiliza
pentru abandon, fie se va simți neînțeles de către familia adoptivă, idealizând-o pe cea

55
de origine, fie se va detașa emoțional de ambele familii, considerând că nu are nevoie
de nimeni, fie se va autoproteja de viitoare dezamăgiri printr-o retragere anticipată din
planul social, fie va avea o atitudine perfecționistă, alimentată de teama unui nou
abandon. (Rygaard, 2011, p.156-157)
”Experiențele traumatice de separare în etapa a treia (atunci când copilul învață
să își aducă aminte de mamă atunci când aceasta nu este prezentă) pot crea un copil
extrem de nesigur care caută protecție, evită responsabilitatea și căruia îi lipsește
curiozitatea și curajul de a face față provocărilor. Din punct de vedere emoțional, copilul
traumatizat interpretează până și cele mai mici separări necesare ca respingere.”
(Rygaard, 2011, p.116)
În cazul deprivării în etapa a patra, copilul poate dezvolta un concept despre sine
negativ și de asemenea un concept social negativ, având dificultăți în formarea
identității și conturarea rolului social, dar poate răspunde pozitiv în cadrul unor relații
caracterizate de grijă și implicare și poate ajunge la o dezvoltare normală. (Rygaard,
2011, p.117)
Dacă un copil este abandonat într-una din cele din urmă etape (a III-a sau a IV-
a), acesta nu va dezvolta tulburări severe de atașament, ci doar traumatisme. Motivul
este că ei și-au dezvoltat supraeul în procesul de atașare, ceea ce înseamnă că vor avea
probleme cu stima de sine, dar nu probleme atât de pregnante la nivel social, fiind
capabili să accepte ajutorul îngrijitorilor. (Rygaard, 2011, p.117)
Copiii tipici, cu vârste cuprinse între 5 ani și până la debutul pubertății nu
întâmpină probleme deosebite, trecând printr-o etapă liniștită, în care s-au pus deja
bazele atașamentului, iar ei sunt liberi să exploreze. În schimb, copiii cu TA, cu baze
afective insuficient dezvoltate, vor avea manifestări explozive, neputându-și controla
impulsurile. (Rygaard, 2011, p.176)

56
În perioada adolescenței, orice copil se simte asaltat de schimbările fizice și
emoționale prin care trece, dar copiii tipici, spre deosebire de cei cu TA, își vor găsi un
echilibru, ajungând să folosească modelul primar de atașament pentru instaurarea unor
noi legături sociale, cu prietenii. Copiii cu TA, în schimb, neavând un model de
atașament în existența timpurie, nu pot ajunge atât de ușor la acest echilibru și se vor
confrunta cu dinamici generate de propria imaturitate, cum ar fi dezacordul între
capacitățile reale și dorințele irealiste. (Rygaard, 2011, p. 214) A trece cu bine peste
această perioadă, înseamnă, pentru un copil cu TA, a reelabora imaginea și conștiința
de sine, prin înțelegerea experiențelor trecute. (Rygaard, 2011, p. 219)
3.3 Perspective pentru ca familia adoptatoare să devină un mediu
terapeutic
Atunci când o familie își propune să adopte, trebuie să fie conștientă de
misiunea specială pe care o va avea în viața copilului, care a suferit una sau mai multe
experiențe de abandon. Astfel de copiii, cărora li s-a întrerupt cursul normal al
dezvoltării atașamentului de figura mamei biologice, vor avea nevoie de construirea
unei noi baze sigure, de la care vor putea porni apoi, pentru a explora și învăța din
lumea înconjurătoare. Dacă părinții adoptivi se vor concentra doar pe comportament,
adică doar pe partea vizibilă a iceberg-ului, vor eșua, dar dacă vor fi dispuși să coboare
în profunzimea părții invizibile cu ochiul liber a iceberg-ului, vor descoperi ce tipuri de
sentimente și gânduri generează comportamentul copilului și vor putea nu doar să
coopereze cu acesta pentru un trai pașnic, ci și să-l ajute în procesul de vindecare
afectivă. (Golding, 2008, p. 103-104)
”O bază sigură este experimentată când părinții acceptă că, deși nu este
exprimat în mod deschis, mare parte din comportamentul copilului nesigur este
guvernat de sentimente și anxietate, teamă și nevoia de confort. Aceste sentimente pot

57
fi ele însele foarte înfricoșătoare pentru copii a căror experiență timpurie de a avea
astfel de nevoi a fost întâmpinată cu ostilitate, respingere și teamă.” (Golding, 2008,
p.104)
Pentru a se vindeca, după trauma abandonului, copilul are nevoie de un mediu
care să-i ofere siguranță, în care se poate atașa profund și se poate exprima atât prin
cuvinte, cât și prin joacă, simțindu-se înțeles. Doar în interiorul unei relații empatice cu
părinții, el poate dezvolta încredere față de aceștia și poate învăța noi moduri de
relaționare. (Golding, 2008, p.66; 71). ” Într-o astfel de casă, copiii se pot dezvolta
emoțional și cognitiv. În mod special, ei își vor dezvolta capacitatea regulării emoționale
și funcția reflexivă. Prin dezvoltarea acestor abilități, ei vor fi capabili să-și gestioneze
emoțiile și să se gândească și să înțeleagă sensul experiențelor prezente și trecute.
Acest lucru le va permite copiilor să se recupereze din trauma timpurie.” (Golding, 2008,
p. 96). O astfel de familie, însă, presupune prezența constantă și iubitoare a unuia sau
mai multor adulți responsabili și disponibili din punct de vedere emoțional.
O abordare din punctul de vedere al teoriei atașamentului, presupune ca
atașamentul din cadrul familiilor adoptive și de plasament să devină baze sigure, în care
copiii să-și recapete capacitatea de a iubi și de a se lăsa iubiți, de a avea încredere și a
de a se comporta în conformitate cu vârsta cronologică. Este necesar, pentru aceasta,
un model de parenting terapeutic, conștient de dificultățile copilului și capabil de totală
implicare, astfel încât să se ajungă la o schimbare a sentimentelor profunde ale
copilului despre sine și despre ceilalți, demonstrându-i acestuia că ei vor fi sensibili și
disponibili în fața nevoilor sale și că va fi ajutat să-și atingă potențialul. (Schofield, Beek,
2007, p.153)
”Conceptul garantării unei baze sigure prin disponibilitate, sensibilitate,
acceptare și cooperare se află în inima relațiilor de familie terapeutice. Așteptările ar

58
trebui să fie că aceste procese iau timp, nu există soluții rapide și că schimbarea va fi
văzută în schimbări mici ale gândirii și comportamentului copilului. Dar numai timpul nu
va fi de ajuns pentru a obține schimbare și vindecare. – modalitatea de parenting
trebuie să aibă ca scop și să se concentreze pe rezolvarea activă a sentimentelor
referitoare la trecut și pe construirea unor puncte forte pentru pezent și
viitor.”(Schofield, Beek, 2007, p. 40)
Părinții adoptivi trebuie să ofere copiilor adoptați: disponibilitate, pentru a ajuta
copiii să aibă încrederea că nevoile lor vor fi împlinite, un feedback sensibil, pentru a
ajuta copiii să-și gestioneze sentimentele și comportamentul, acceptare, pentru a ajuta
copiii să-și construiască stima de sine, transmițându-le că sunt iubiți necondiționat și
importanți pentru ceea ce sunt, îngrijire prin cooperare, pentru a ajuta copiii să se simtă
eficienți și autonomi, precum și sentimentul apartenenței la familie. (Schofield, Beek,
2007, p. 154-155)
De asemenea, jocul simbolic sau desenul reprezintă modalități eficiente de a
ajuta copiii să-și exteriorizeze sentimente, gânduri și comportamente, care sunt dificil
de comunicat, oferind în același timp, o distanțare psihică de realitate, pentru a nu se
simți copleșiți de efectul stânjenitor. (Neagoe, 2017, p. 73-75)
Părinții adoptivi pot folosi unele instrumente pentru construirea bazei sigure de
care au nevoie copiii adoptați: inițierea stimulării cu scopul calmării stresului intern, care
îi învață pe copii, în timp, să-și regleze emoțiile (Golding, 2008, p.117), crearea unei
atmosfere a casei prielnice vindecării și dezvoltării, (Golding, 2008, p.125), stimularea
sentimentului de apartenență la familie, dedicarea unui timp pentru propria nevoie a
părinților de a se relaxa, pentru a-și reîncărca bateriile și a reflecta la relația cu propriul
copil (Golding, 2008, p.145).

59
Dan Hughes (2006) vorbește despre ‹‹PACE››, o atitudine recomandată părinților
adoptivi, care implică joaca (‹‹play››), acceptarea (‹‹acceptance››), curiozitatea
(‹‹curiosity››) și empatia (‹‹empathy››), care stimulează disponibilitatea acestora de a fi
curioși pentru a înțelege comportamentele copiilor și dorința de a le accepta, printr-un
sentiment de empatie cu experiențele timpurii ale acestora. Astfel, părinții își ajută
copiii să-și dezvolte funcția reflexivă, care îi determină să găsească sensul
experiențelor din trecut și să le accepte ca parte integrantă a identității lor. Această
atitudine (‹‹PACE››), combinată cu dragoste (‹‹love››), duce la crearea unui loc
(‹‹PLACE››) de vindecare pentru copilul adoptat, în care părinții întâmpină nevoile
emoționale de dragoste, protecție, îngrijire și înțelegere ale copilului. (Golding, 2008,
p.166). Pe lângă această atitudine, copiii au nevoie de reguli, deoarece ei își identifică
centrul de control în exterior, au nevoie de structură și supervizare pentru reglarea
emoțiilor și gestionarea comportamentului. (Golding, 2008, p.182-183)
În acest mod, impactul vieții timpurii nu dispare, dar este atins un nivel de
înțelegere de către copil, care îl maturizează și îl face rezilient și puternic. (Golding,
2008, p. 223)

60

4. METODOLOGIA CERCETĂRII

4.1. Scopul general al cercetării
Cercetarea de față își propune, ca scop general, să exploreze experiența
familiilor adoptive din perspectiva relațiilor de atașament formate și să identifice
sursele externe de suport psihosocial în perioada postadopție.
Întrebări de cercetare:
 Există un pattern de dezvoltare a relațiilor de atașament în cadrul
familiilor adoptive?
 Ce tip de dificultăți întâmpină copiii din sistemul de protecție a copilului
atunci când sunt integrați într-o familie permanentă?
 Ce tip de dificultăți întâmpină părinții adoptivi în procesul de adaptare la
noul rol?
 Care sunt factorii care facilitează o bună integrare a copiilor abandonați în
familiile adoptive?
 Cum își asumă instituțiile de stat și private responsabilitatea socială față
de copiii adoptați și familiile adoptive?

4.2. Designul cercetării
Cercetarea de față este una calitativă, reprezentând un studiu empiric din științele
sociale, efectuat printr-o strategie inductivă , care respectă caracteristicile specifice
acestui tip de cercetare: 1) cercetarea este concepută într-o manieră comprehensivă; 2)
abordarea subiectului se face în mod deschis și amplu; 3) culegerea datelor este
efectuată prin metode calitative, neimplicând nicio cuantificare, în momentul culegerii;

61
4) analiza datelor este realizată fără a include operații numerice și 5) se termină cu o
povestire ( story telling ). (Scârneci F., 2007, p.27, citat din Mucchielli, 2002, p.55)
Partea teoretică a lucrării nu ghidează colectarea și analiza datelor în mod
concret, rigid, deoarece astfel ar fi fost compromis caracterul inductiv al cercetării
calitative. Teoria atașamentului, dezvoltată în cel de-al treilea capitol, este folosită
pentru a concentra studiul și pentru a-i oferi granițe cu scopul comparării datelor
colectate, fiind folosită ca un tipar conceptual cu care se compară rezultatele și nu baze
pentru folosirea unor categorii a priori în care se forțează analiza. (Scârneci F., 2007,
p.29-30, citat din Morse, 1998, p.58)
Abordarea teoretică utilizată este fenomenologia, care, conform lui Mucchielli,
se referă la investigarea sistematică a subiectivității, adică a conținuturilor conștiinței,
analizând perspectiva subiectivă a actorilor sociali asupra problemei principale de
studiu și anume adopția, aceștia expunându-și trăirile și experiențele personale cu
privire la aceasta. (Scârneci F., 2007, p.32)

4.3. Eșantionul cercetării
Eșantionarea este procesul sistematic de selectare a unităților de investigare ce
vor fi incluse în cercetare. (Scârneci F., 2007, p.103). Pentru lucrarea de față am utilizat
eșantionarea teoretică , specifică cercetării calitative, neavând un număr prestabilit de
itemi de cercetare, ci ghidându-mă după relevanța cazurilor întâlnite pe teren, cu scopul
atingerii unei saturații teoretice.
Inițial, în procesul de căutare a unor subiecți, am apelat la specialiști din
domeniul social al adopției, atât din mediul privat, cât și din cel de stat. Ulterior, am
transformat acești respondenți în informatori releu , pentru a avea acces la părinții
adoptivi de pe raza județului Brașov. Specialistul din mediul privat m-a orientat către

62
grupul de suport al familiilor adoptive, iar din acest eșantion de disponibilitate, am
selectat subiecți dispuși să participe la cercetare. De asemenea, specialiștii din mediul
de stat, mi-au oferit posibilitatea de a accesa beneficiarii serviciului de adopție din
cadrul D.G.A.S.P.C. Brașov, prin intermediul contactelor online, aflate în gestiunea
acestora.
Dificultățile întâlnite în munca de cercetare au ținut de caracterul personal al
întrebărilor din ghidul de interviu, din cauza căruia am întâlnit reticențe printre
respondenți, în ciuda asigurării oferite anterior aplicării interviului, că acesta este unul
confidențial. O altă dificultate întâlnită a fost legată de timpul restrâns al acestor familii
adoptive, fapt pentru care, multe dintre acestea au preferat să răspundă online la
întrebări. Datorită numărului mic de respondenți de pe raza județului Brașov, am decis
extinderea eșantionului și la celelalte județe din țară, utilizând, pentru selecția acestora,
cunoștințe din mediul academic, din colectivul de la locul de muncă sau din mediile
frecventate. În final, am atins un număr de 12 interviuri (luate fie față în față, fie
telefonic, fie online) cu părinți adoptivi și două interviuri (un interviu individual și un
focus-group) cu specialiști din instituțiile de stat și private din județul Brașov, care
lucrează în domeniul adopțiilor.
În urma participării la grupurile de suport ale familiilor adoptive din județul
Brașov, am remarcat o diferență între percepția părinților adoptivi care au copilul/copiii
de relativ puțin timp în familie prin comparație cu cei care au petrecut mai mult timp cu
acesta/aceștia. De aceea, am decis ca eșantionarea părinților adoptivi să urmeze o
traiectorie ascendentă din punctul de vedere al perioadei petrecute de către copil în
familia adoptivă. Astfel, am aplicat interviu unor părinți adoptivi/ de plasament, care au
finalizat procesul de adopție de 5-6 luni până la 20-23 de ani, vârstele copiilor în
momentul adopției fiind cuprinse fie între 6 luni și 3 ani, fie între 4 și 9 ani.. Am ales să

63
aplic un interviu și unui părinte de plasament, deși cercetarea se referă la procesul de
adopție, dintr-un motiv care ține de dificultatea procesului de adopție, părintele
respectiv dorind adopția copiilor, care în prezent nu sunt adoptabili. Locul de
proveniență al copiilor adoptați/ luați în plasament de către familiile intervievate diferă:
Spitale, maternale, de pe strada, Instituție de plasament pentru copii abandonați –
Casa Lavezzari Oituz, asistent maternal (5 cazuri), Din Leagăn (2 cazuri – în perioada în
care aceste instituții erau curente în România), fetița a fost la Agapedia, o instituție
privată și băiatul a fost întâi acolo și după la asistentă maternală (traseu instituțional
mai complex), Am fost mai întâi asistentul maternal al copilului de când avea 1 an, ne-
am atașat foarte mult de ea si am adoptat-o (caz particular).
Consider că nu am atins o saturație teoretică în cercetarea întreprinsă, datorită
numărului mic de respondenți și a răspunsurilor insuficient de complexe ale acestora,
dar cred că lucrarea mea științifică poate oferi un traseu pentru ulterioare cercetări, cu
posibilitatea extinderii eșantionului în afara teritoriului țării, pentru a verifica și
percepția cetățenilor unor țări mai dezvoltate din punctul de vedere al serviciilor
postadopție și al conștientizării specificității copiilor adoptați și a formării relațiilor de
atașament cu aceștia.

4.4. Metode de culegere a datelor cercetării
Ca și metode de culegere a datelor cercetării calitative, am utilizat observația ,
interviul și culegerea documentelor sociale , folosind astfel triangulația în cadrul
metodologiei calitative, cu scopul de a îmbogăți informațiile și de a le completa,
totodată validând autenticitatea acestora, prin verificarea și controlul reciproc al datelor
obținute din surse diferite, cu metode diferite. (Scârneci F., 2007, p.68) În același timp,

64
cele trei metode precizate anterior sunt cele prescrise de către fenomenologie,
abordarea teoretică în care se încadrează stilul cercetării. (idem, p.67)
”Observația este o metodă științifică de colectare a datelor cu ajutorul
simțurilor.” (Scârneci F., 20017, p.49). Tipul de observație utilizat în cadrul acestei
cercetări științifice este unul participativ , cercetătorul participând la 3 grupuri de suport
organizate de către Asociația Umanitară ”Un Nou Început”, pentru familiile adoptive/ de
plasament din județul Brașov, necontrolat, cercetătorul neintervenind în niciun fel
asupra desfășurării activității și semideschis , participanții la grupul de suport fiind la
curent cu activitatea științifică, dar neștiind că cele discutate acolo vor fi folosite în scop
științific, acesta fiind un obiectiv care cercetătorului însuși i s-a elucidat pe parcurs ca
fiind relevant în lucrarea sa de cercetare. De asemenea, se poate spune despre această
observație, că este una intensivă , informațiile surprinse fiind profunde și nestructurată ,
cercetătorul neavând un plan prestabilit în legătură cu ce ar trebui să observe, ci
folosindu-se de acel context pentru a-și clarifica percepția pe care părinții adoptivi o au
în legătură cu adopția și care sunt problemele cu care se confruntă în raport cu copilul
adoptat/ aflat în plasament. Fiind o observație nestructurată, aceasta nu deține un
instrument standardizat pentru culegerea informațiilor, cum ar fi grila de observație,
dar se poate spune că cercetătorul a stocat în memoria sa datele importante observate
în cadrul grupurilor de suport, transformând ulterior aceste amintiri în note de
observație .
Interviul este o metodă științifică de culegere a datelor, care ”se folosește când
se studiază comportamente dificil de observat pentru că se desfășoară în locuri private;
se cercetează credințele și atitudinile pentru care nu există documente scrise. În raport
cu observația, prin interviu se accede la motivație, la definiția și semnificația pe care
actorii sociali le acordă acțiunilor lor.” (Scârneci F., 2007, p.55). Așa cum prescrie

65
cercetarea calitativă, am utilizat ca metodă interviul semistructurat, folosind ghiduri de
interviu cu întrebări prestabilite (anexate la sfârșitul lucrării), dar având flexibilitate în
adăugarea de noi întrebări sau eliminarea celor existente, în funcție de disponibilitatea
și deschiderea respondenților. Așa cum se exprima autorul Agabrian ”Este vorba de
stabilirea unei relații de la ‹‹om la om›› cu scopul de a înțelege și mai puțin de a explica
(pag. 70). ” (Scârneci F., 2007, p. 57).
Pentru intervievarea specialiștilor am utilizat interviul expert , cu întrebări
specifice rolului acestora fie în mediul privat, fie în cel de stat, centrat pe problemă .
Astfel, am realizat un interviu cu asistentul social din cadrul Asociației Umanitare ”Un
Nou Început” și un focus-group cu trei specialiști din cadrul D.G.A.S.P.C. Brașov,
respectiv un asistent social, care deținea și rolul de șef serviciu, ceea ce a permis
includerea unui lider în grupul intervievat, și doi psihologi, cu atribuții în procesul de
adopție/ postadopție. Interviul de grup (focus-group-ul) a fost de asemenea, de tip
semistructurat , permițând intervenții spontane, atât din partea cercetătorului, cât și din
partea respondenților.
Autorii Krueger și Casey definesc focus-group-ul ca pe o „discuție planificată cu
atenție, menită să adune păreri în legătură cu o arie de interes bine definită, într-un
mediu primitor, neamenințător” (Krueger și Casey, 2005, pag. 21) Scârneci F., 2007,
p.62
Atât interviul, cât și focus-group-ul s-au desfășurat la sediul asociației,
respectiv D.G.A.S.P.C. –ului din județul Brașov. Întrebările s-au referit la serviciile
postadopție oferite comunității, colaborarea cu mediul de stat, respectiv privat, precum
și relația profesională cu familiile adoptive.
Culegerea documentelor sociale este cea din urmă metodă științifică de culegere
a datelor utilizată în această cercetare, decizia pentru utilizarea acesteia reieșind din

66
dorința de saturație teoretică, neatinsă cu ajutorul celorlalte două metode (observația și
interviul).
”Sub denumirea de documentele sociale intră orice obiect sau text care oferă informații
cu privire la persoanele sau fenomenele sociale studiate. Sunt informații pe care nu le
putem culege prin observații sau mărturii directe. Sau informațiile obținute din
documentele sociale completează mărturiile și observațiile directe atunci când acestea
nu sunt suficiente pentru cercetare. ” (Scârneci F., 2007, p. 63)
Documentul social colectat este necifric, public, neoficial și anume: un articol
publicat pe blogul Alianței România Fără Orfani (ONG care reunește o multitudine de
ONG-uri cu scopul comun de a promova/ facilita adopția), articol care conține o
mărturie a unei familii adoptive din județul Brașov, familie care a răspuns la interviu,
completându-se astfel informațiile oferite în interviu, cu cele din articol. Elementele
relevante pentru cercetare, incluse în acest document social, sunt caracterizate de
spontaneitatea și autenticitatea acestora, cercetătorul neintervenind în niciun fel la
elaborarea lui. În cadrul cercetării calitative, acest document social autentic și spontan,
va avea rolul important de a completa informațiile oferite de către părinții adoptivi și de
a oferi o viziune complementară informațiilor deținute.
Așa cum am precizat anterior, aceste trei metode de culegere a datelor
(observația, interviul și documentele sociale) se vor completa reciproc, prin triangulație,
în procesul de creare a unei perspective de ansamblu asupra relațiilor de atașament din
cadrul familiilor adoptive și a serviciilor postadopție disponibile în comunitate.

4.5. Analiza și interpretarea datelor
Datele culese prin metodele științifice descrise în subcapitolul anterior au fost
analizate prin strategia codării tematice . Codarea materialului, în general, este o

67
strategie de reducere a datelor în scopuri determinate, prin realizarea de categorii și
dezvoltarea de teorii. (Scârneci F., 2007, p. 76). ”După Strauss și Corbin (1990) codarea
reprezintă „operațiile prin care datele sunt sparte, conceptualizate și puse înapoi
împreună în feluri noi” (pag. 57).” și are ca scop ”descoperirea ideilor și înțelesurilor
conținute în textele de teren.” (Scârneci F., 2007, p.76-77)
Acest tip de codare se folosește atunci când analiza datelor este orientată pe
variabile, iar interesul se concentrează pe studierea unor teme prestabilite. (Scârneci F.,
2007, p. 88)
Cele două variabile care orientează cercetarea sunt: formarea relațiilor de
atașament din cadrul familiilor adoptive și serviciile postadopție, iar temele după care
se realizează codarea tematică sunt:
1) pattern-ul de dezvoltare a relațiilor de atașament în cadrul familiilor adoptive;
2) tipul de dificultăți întâmpinate de către copiii din sistemul de protecție a
copilului atunci când sunt integrați într-o familie permanentă;
3) tipul de dificultăți întâmpinate de către părinții adoptivi în procesul de adaptare
la noul rol;
4) factorii care facilitează o bună integrare a copiilor abandonați în familiile
adoptive;
5) responsabilitatea socială pe care și-o asumă instituțiile de stat și private față
de copiii adoptați și familiile adoptive;
Categoriile descoperite în urma codării materialului sunt:
 Din perspectiva părinților adoptivi:
1) vârsta la care copilul a fost adoptat și ) vârsta copilului în prezent;
2) identitatea copilului adoptat/ aflat în plasament;
3) tehnici de consolidare a atașamentului între copilul adoptat și părintele adoptiv

68
4) dificultăți în relația părinte adoptiv/copil adoptat;
5) relația dintre copilul adoptat și cel biologic;
6) evoluția copilului;
7) anxietatea de separare, autoculpabilizarea pentru abandon și teama de a nu fi
iubit;
8) servicii postadopție accesate de către părinții adoptivi și beneficii;
9) dorințe/ nevoi ale părinților adoptivi în privința serviciilor postadopție;
10) relația dintre familiile adoptive/de plasament;
11) pregătirea dinaintea adopției;
12) formarea personală ca părinte adoptiv;
13) nevoia de specialiști în domeniul tulburărilor de atașament;
14) satisfacția în raport cu experiența personală de adopție
15) dorințe cu privire la asistența socială din domeniul adopției.
 Din perspectiva specialiștilor:
1) servicii postadopție de stat și private în Brașov;
2) utilitatea serviciilor postadopție de stat și private;
3) conștientizarea nevoii de suport a familiilor adoptive;
4) problemele familiilor adoptive;
5) accesarea serviciilor postadopție de către părinți;
6) factori care influențează integrarea copilului în familia adoptivă;
7) identitatea copiilor adoptați;
8) colaborarea dintre mediul de stat și cel privat în domeniul adopției/
postadopției;
9) influențarea dimensiunilor adopției de către serviciile de stat și private;
10) schimbări interne sau legislative dorite/ așteptate.

69
Prin urmare, fiecare rezultat al cercetării, fiecare item colectat este codat și
analizat individual, pe baza acestor variabile și teme generale, care au reieșit din
întrebările adresate specialiștilor, respectiv părinților adoptivi/ de plasament. Ulterior,
materialul codat și analizat este transformat în categorii, care, în cele din urmă, vor
duce la trasarea unor concluzii și recomandări.
Prezentarea vizuală a datelor interpretate este realizată printr-o matrice, în care
sunt indicate cele două variabile, cele 8 teme, cele 20 de categorii și codările respective
(citatele preluate din datele colectate).
În final, am ales prezentarea cercetării sub forma unui text literar, prin metoda
numită story telling. ”Usher compară realizarea de povești – ca modalitate de
interpretare în cercetarea calitativă – cu literatura, care este tot o ‹‹practică socială prin
care se creează lumi››. ‹‹Prezentarea cercetării în forma unui text literar este o creare a
unei lumi, cum este și prezentarea cercetării, în termenii unui proces liniar›› (pag. 35).”
(Scârneci F., 2007, p.120)
Prin urmare, voi crea o poveste a adopției, pentru a descrie lumea specială și
unică în care trăiesc părinții adoptivi și copiii adoptați, deoarece consider că o teorie
este insuficientă pentru a exprima ce se întâmplă în această lume și care este procesul
de vindecare prin care trec acești copii, dacă sunt ajutați corespunzător de către părinții
în inima cărora s-au născut.

70

4.6. Etica cercetării
Pe parcursul procesului de colectare a datelor, am pornit cu intenția de a oferi
fiecărui participant la interviu/ focus-grup un formular prin care să confirme acceptul
participării la cercetarea științifică de față, prin înregistrarea răspunsurilor și prin care
să îi asigur, ca și cercetător, de confidențialitatea datelor de identificare. În contactul cu
părinții adoptivi, am întâlnit reticențe cu privire la acest formular, în care trebuia trecut
numele respondentului, prin urmare, am renunțat la această formă oficială,
asigurându-i în mod verbal de confidențialitatea răspunsurilor oferite. Am păstrat,
totuși, forma oficială de asigurare a confidențialității pentru specialiștii din domeniul
adopției, care s-au dovedit familiarizați cu astfel de practici și disponibili în a le accepta.
De comun acord cu respondenții, am stabilit un cadru pentru desfășurarea
interviului, care să le asigure intimitatea și să îi ajută să se deschidă. De asemenea, ca și
cercetător, am prezentat o atitudine de empatie în raport cu informațiile primite,
exprimată nonverbal și prin expresii care indicau confirmarea/ aprecierea.

71
5. ADOPȚIA PRIVITĂ DIN PERSPECTIVA SPECIALIȘTILOR, PĂRINȚILOR ADOPTIVI ȘI COPIILOR ADOPTAȚI

MATRICE: REZULTATELE CERCETĂRII CALITATIVE

TEME SPECIALIȘTI PĂRINȚI ADOPTIVI
REZULTATE
CERCETARE COD REZULTATE CERCETARE COD
1. Factorii care
facilitează o bună
integrare a copiilor
abandonați în
familiile adoptive;
-dragostea;
-acceptarea identității
copilului;
-timpul petrecut
împreună cu acesta;
-relația de atașament;
-crearea unui
sentiment de siguranță
pentru înlăturarea – ”copilul să fie în
siguranță, să simtă că-
i în siguranță”;
– ”comunicarea e
foarte importantă, e
un factor important în
relația lor”;
– ”să-i iubească pe
copii, să-i accepte așa – oferirea iubirii;
– afecțiunea;
– atenția;
– răbdarea;
– contactul fizic (mai
ales cu bebelușii);
– timpul petrecut
împreună;
– înțelegerea; -”Ținut in brațe, ținut în marsupiu,
Atașament.
Timp împreuna!”;
– ”Cu răbdare, cu iubire și
înțelegere”;
-”Răbdare, disponibilitate”;
– „lipsa prejudecăților”;
– ”oferind afecțiune și siguranță”;
– ”mult timp petrecut împreună”;

72
temerii de abandon;
-comunicarea; cum
sunt, cu trecutul lor, cu
dramele lor de
separare”;
– „a petrece timp cu
copilul -de a considera
că el este pe primul
plan”;
– disponibilitatea;
– încrederea;
– educația;
– lipsa
prejudecăților;
– siguranța;
– comunicarea;
– joaca; – ”discuții, povești și multă
afecțiune și iubire”;
– ”Oferindu-i multă afecțiune și
atenție”;
– ”Prin joacă, vorbire ” ;
– ”dându-i toată dragostea mea”;
– ”Dragostea și atenția ”;
– ”A fost iubită„;
– ”ne-am ocupat de ea”;
– ”o fost iubit, mi l-am dorit”;
– ”am iubit-o ca pe copilul nostru”;
2. Tipul de dificultăți
întâmpinate de către
copii atunci când
sunt integrați într-o -probleme de
adaptare;
-tipice personalității
fiecăruia; Probleme ”care apar la
pubertate, la
adolescență și familiile
atunci solicită suport”; -Caracterul ”iute”,
exploziv, dominator;
-conflictele dintre frați;
-atitudinea conflictuală, – ”deși era un copil foarte iute …
toată lumea zicea că-i un copil rău
… da, așa-l vedea lumea – copil rău
– eu nu pot să zic asta”;

73
familie permanentă; -de comportament;
– de comunicare;
-alte situații
particulare; în general;
-neîncrederea în sine;
-absenteismul școlar;
-performanțele școlare
reduse, comparativ cu
copiii biologici;
-probleme specifice
copiilor, în general; – ”partea genetică și acolo avem
câteodată probleme pentru că noi
suntem elvețieni … un pic mai calmi,
mai așa și avem copii care sunt …
pfiu … așa … explodează”;
– ”este un copil destul de
conflictual, caută mereu să îi
domine pe cei din jur”;
– ”performantele școlare au fost
mult mai reduse comparativ cu fiica
biologică”;
3. Tipul de dificultăți
întâmpinate de către
părinții adoptivi în
procesul de adaptare -specifice celor care nu
au experiență ca
părinți;
-tipice etapelor de – ”familiile de multe ori
nu știu să dezvolte,
neavând un copil în
preajmă, necrescând -dificultăți legate de
procesul adopției în sine;
– dificultăți legate de
relația cu copilul; – ”procedura în sine, este extrem de
dificilă și chiar costisitoare, iar
statul nu facilitează cu nimic acest
proces”;

74
la noul rol; creștere a copilului; un copil, nu știu ce
deprinderi, ce să facă
cu copilul și mai ales
atunci când copilul are
niște probleme”; -”Este rebelă, nu ascultă sfaturile
mele, uneori este depresivă”;
4. Tipul de suport de
care beneficiază
părinții adoptivi în
perioada
postadopție; -cel desprins din lege și
anume 2 ani de
monitorizare;
-serviciile private:
grupuri de suport,
tabere terapeutice,
consiliere psihologică,
iar copiii pot beneficia
de socializare cu alți
copii adoptați, prin -”Sunt serviciile
prevăzute de legislație:
cei doi ani de
monitorizare
postadopție, în care
psihologul se
întâlnește trimestrial
cu familiile și
monitorizează evoluția
copiilor în aceste -grupul de suport pentru
familii adoptive;
-serviciile de stat;
-taberele pentru familii
adoptive;
-workshop-uri tematice;
-consilierea psihologică;
– ”Grupul de suport ‹‹Un nou
început›› ”;
-”Monitorizarea Postadopție
asigurată de DGASPC”;
-”Workshop-uri tematice, tabere
pentru familii adoptive și grupuri de
suport”;
– ”Consiliere psihologica”;

75
jocuri și craft; familii”;
– ” pentru cei care deja
au adoptat organizăm
tabere și grupuri de
suport”;
5. Utilitatea și
eficiența suportului
postadopție de stat; -prevenția oricărui risc
în procesul de
postadopție;
-susținerea părinților
în orice situație
particulară; -”pentru a se asigura
că adopția este reușită
și pentru a preveni
orice risc, orice
insucces în acest
domeniu”; -consiliere;
-empatie;
-încurajare;
-”Sfaturi, exemple, situații similare”;
-”am învățat din experiența altor
familii ce pot face pe viitor dacă
întâmpin situații asemănătoare cu
ale lor”;
-”Simți că nu ești singur în situațiile
cu care te confrunți”;
6. Responsabilitatea
socială pe care și-o
asumă statul față de -prin cei doi ani de
monitorizare;
-prin permanenta -”Ei apelează la noi și
în perioada de post
adopție, dar și după ce -insuficient asumată -”La pregătirea părinților stăm bine,
mai rău stăm la suportul
postadopție care este inexistent,

76
familiile adoptive; disponibilitate de a
interveni și a susține,
atunci când suportul
este solicitat ; se încheie această
perioadă revin în
Direcție”; nimeni nu se mai interesează de
copil dupa ce a fost adoptat”;
-”să nu se limiteze la aspectele
legislative, în perioada de pregătire
și evaluare”;
– ”Suportul postadopție nu există,
cum de altfel nu există
monitorizarea postadopție”;
– ”Ar trebui să se implice cu
adevărat în acest proces”;
7. Rolul și utilitatea
serviciilor post
adopție oferite de
către ONG-uri.
-munca ONG-urilor
vine în întâmpinarea
nevoilor familiilor
adoptive, având un rol
complementar în -”Pentru părinți,
scopul este cumva să
conștientizeze că au
copii minunați și
comportamentul lor -rezultate pozitive – ”Îmi aduce aminte ce mai am de
lucru în relația cu copilul meu… și
ceea ce poate simți ea în anumite
situații”;
-”simplu fapt că am stat de vorba

77
raport cu statul
este normal pentru că
au trăit niște traume”;
-”să se întărească și
relația de atașament”;
-”pentru copii să se
joace, să cunoască și
alți copii adoptați să-și
dezvolte unele abilități
de craft, de
creativitate, prin
jocuri”; cu alți părinți adoptivi și am aflat
despre traumele fiecăruia… pentru
mine a fost încurajator”;
– ”toate familiile care au participat
sunt deschise să împărtășească din
experiența lor”;

78
5.1. Interpretarea datelor furnizate de către specialiști în domeniul
adopției/ postadopției
În procesul de culegere a datelor din partea unor specialiști în domeniul adopției,
am folosit metoda interviului semi-structurat individual, pentru asistentul social al
Asociației Umanitare ”Un Nou Început” respectiv de grup (focus-group) pentru trei
specialiști din cadrul D.G.A.S.P.C., respectiv un asistent social și doi psihologi și metoda
observației participative, în cadrul grupului de suport pentru familii adoptive al
Asociației Umanitare ”Un Nou Început”.
Din codarea tematică a materialului colectat în cadrul acestei cercetări calitative, au
reieșit următoarele categorii:
1. servicii postadopție de stat și private în Brașov;
2. utilitatea serviciilor postadopție de stat și private;
3. conștientizarea nevoii de suport a familiilor adoptive;
4. problemele familiilor adoptive;
5. accesarea serviciilor postadopție de către părinți;
6. factori care influențează integrarea copilului în familia adoptivă;
7. identitatea copiilor adoptați;
8. colaborarea dintre mediul de stat și cel privat în domeniul adopției/postadopției;
9. influențarea dimensiunilor adopției de către serviciile de stat și private;
10. schimbări interne sau legislative dorite/așteptate.
Din analiza materialului codat, rezultă:
În ceea ce privește existența unor servicii postadopție de stat și private în Brașov ,
specialiștii au declarat că serviciile de stat sunt cele prevăzute de legislație și anume cei
doi ani de monitorizare postadopție în care psihologul se întâlnește trimestrial cu
familiile și monitorizează evoluția copiilor în aceste familii, iar cele private sunt

79
reprezentate prin două asociații acreditate să furnizeze servicii pe adopție și anume:
Asociația ”Un Nou Început” și Asociația ”Catharsis”, care organizează grupuri de suport
lunar și consiliere postadopție. Specialistul din cadrul asociației ”Un Nou Început” a
declarat că serviciile postadopție oferite familiilor adoptive sunt grupurile de suport și
taberele de vară.
Utilitatea serviciilor postadopție de stat și private a fost confirmată de către
specialiști. Specialiștii din cadrul D.G.A.S.P.C. au remarcat această utilitate astfel: pentru
a se asigura că adopția este reușită și pentru a preveni orice risc, orice insucces în acest
domeniu, iar specialistul din mediul privat a spus că scopul acestor servicii este acela de
a ajuta părinții adoptivi să conștientizeze că au copii minunați și comportamentul lor
este cumva (…) normal (…) pentru că au trăit niște traume și vrem să conștientizeze
lucrul acesta și să se întărească și relația de atașament. De asemenea, acesta
subliniază importanța acestor servicii și pentru copiii adoptați să se joace, să cunoască
și alți copii adoptați, să … eu știu, să-și dezvolte unele abilități de craft, de creativitate,
prin jocuri.
În privința conștientizării nevoii de suport a familiilor adoptive , cei trei specialiști din
serviciul ”Adopții” de stat conectează starea de conștientizare a părinților adoptivi prin
faptul că apelează la noi și în perioada de postadopție, dar și după ce se încheie această
perioadă revin în Direcție. Prin contrast asistentul social din mediul privat afirmă că
sunt destui care nu prea conștientizează.
Problemele familiilor adoptive sunt remarcate de către specialiștii din mediul de stat
ca fiind probleme de adaptare a copilului în familie, de adaptare și a familiei la
personalitatea copilului, la felul lui de a fi. Sunt probleme de comunicare, care apar la
pubertate, la adolescență. De asemenea, psihologul subliniază problemele de
comportament, elementele autiste, pe care părinții nu știu întotdeauna să le

80
gestioneze, deoarece doresc rezultate imediate, care din punctul de vedere al
profesionistului, nu sunt posibile. De asemenea, psihologul afirmă că multe familii au
optat, după ce au luat atestatul, să vină pe profilul greu adoptabil și au venit copii într-
adevăr cu probleme, părinții neavând capacitatea de a le gestiona, mai ales dacă nu au
experiență ca și părinți.
Psihologul asociației ”Un Nou Început” , în cadrul grupului de suport al părinților
adoptivi, unde am realizat o observație participativă, a oferit ca soluție pentru
problemele de comportament care se manifestă prin lipsă de cooperare formarea unei
cereri, însoțite de consecințele pozitive ale ascultării și cele negative ale neascultării,
exprimată o singură dată, indiferent de reacția copilului. A insistat, în acest punct, pe
importanța fermității părintelui, care nu trebuie să cedeze sau să se răzgândească, ci
să-și ducă la îndeplinire afirmația, arătând copilului care sunt consecințele
comportamentului său, dar făcând diferența între consecință și pedeapsă, cea dintâi
presupunând o interdicție a unui lucru/ a unei activități preferate de copil sau
restricționarea unei jucării, dar în nici un caz bătaia, așa cum presupune o pedeapsă
fizică.
Accesarea serviciilor postadopție de către părinții adoptivi este, din ambele puncte
de vedere, flexibilă, de la caz la caz, dar în general se întâmplă. Psihologul din cadrul
Direcției pentru Protecția Copilului afirmă: Să știți că sunt părinți care au încheiat
procesul de monitorizare și la ultimele ședințe mi-au zis că ar vrea să mai vină, nu la 3
luni, dar atunci când au probleme. Ca și opțiune suplimentară, aceștia sunt consiliați să
apeleze la serviciile private, iar ca și metodă de lucru personală, specialistul spune că
postează pe pagina de Facebook privată informații valoroase și relevante pentru
părinții adoptivi. Descriind implicarea părinților adoptivi cu care a lucrat, afirmă: unii
sunt mai deschiși, au timp sau își fac, iar pentru alții poate să fie o povară, pentru alții o

81
binecuvântare, pentru alții o oportunitate … Specialistul din mediul privat vorbește
despre o lipsă de constanță a părinților adoptivi sau de plasament în cadrul grupului de
suport: Avem 2-3 familii care vin constant, dar sunt care vin doar o dată, doar de două
ori și nu mai vin …
Factorii care influențează integrarea copilului în familia adoptivă sunt, din punctul de
vedere al specialiștilor din mediul de stat: dragostea, acceptarea identității copilului și
timpul petrecut împreună cu acesta, iar specialistul din mediul privat evidențiază relația
de atașament, crearea unui sentiment de siguranță pentru înlăturarea temerii de
abandon și comunicarea.
Identitatea copiilor adoptați este un subiect sensibil în familiile adoptive, dar
specialiștii din cadrul D.G.A.S.P.C. ne asigură că familiile sunt din ce în ce mai deschise la
acest subiect, față de acum 15-20 de ani, când nici măcar nu puteai să abordezi acest
subiect, nu mai spun să fie acceptat de către familii. Ca și strategie de lucru, părinții
sunt consiliați să utilizeze povestea ca metaforă a secretului adopției. Vârsta la care
copiii ar trebui să afle adevărul nu este aceeași pentru fiecare copil, depinzând de
nivelul de înțelegere al fiecăruia: Ceea ce este clar e că familiile trebuie să se raporteze
la această capacitate de înțelegere și să îi explice ținând cont de vârsta lui, dar la o
vârstă cât mai mică, cu povestioare. Chiar de la 2-3 anișori, spun specialiștii, copilul
poate înțelege printr-o povestioară istoria adopției: să înțeleagă că e ceva pozitiv,
copilul a fost dorit, iubit, a fost acceptat de familie, a crescut în inima mămicii, nu în
burtica ei. Sinceritatea este recomandată și, de fapt, obligatorie, pentru o relație
pozitivă cu copilul: deci e bine să nu-l minți, pentru că dacă îl minți și îi ascunzi acest
lucru, problemele apar în momentul în care află … că de obicei află pe la pubertate …
10-12 ani sau mai târziu la adolescență și sunt așa de revoltați că au fost mințiți încât

82
fug de acasă, tot ce se poate mai rău, ca să-i pedepsească pe părinți că i-au mințit și se
întrerupe tot ce au clădit până atunci și se rupe relația.
Psihologul susține că 80% dintre părinții adoptivi spun copiilor adevărul, iar
acesta creează o claritate în mintea copilului, care trece printr-un proces continuu de
acceptare. Din experiența sa povestește: pe la 5-6 anișori își neagă adopția și spun
mămicii: ”Nu e adevărat, eu am crescut la tine în burtică!”, iar acest lucru se întâmplă
chiar și atunci când copilul știe adevărul și când a dovedit că este conștient: cel de care
zice colega mea, avea 3 anișori și întreabă: ”Da de ce nu mai puteam să stau la mama
E.?” După aia, neagă că mama E. a existat și că acele întrebări au existat, el afirmă cu
certitudine că asta e familia lui, cea mai bună familie, familia lui.
De asemenea, specialiștii D.G.A.S.P.C. recomandă părinților adoptivi O atitudine
de toleranță, de înțelegere, de sensibilitate, față de familia biologică, pentru că o familie
adoptivă care nu acceptă trecutul copilului și nu acceptă familia biologică, în același
timp nu acceptă copilul. Este important, din punctul lor de vedere, să nu judece familia
biologică a copilului, pentru că în felul acesta, copilul se simte el judecat, provine din
acea familie. Deși adopția din România este adopție închisă, nu este ca în alte țări,
adopție deschisă, în care familia adoptivă să țină legătura cu familia biologică,
specialiștii insistă pe dezvăluirea identității copilului și demonstrarea unei atitudini de
toleranță față de părinții naturali, copilul având posibilitatea ca atunci când va deveni
major, să-și caute familia de origine.
Asistentul social al asociației ”Un Nou Început” declară că pentru familiile
adoptive este obligație să le spună despre adopție, chiar din primele momente în care
copilul e în familie și în funcție de etapa de dezvoltare în care se află copilul și
dezvăluirea trebuie să fie conform cu acea etapă, iar în ceea ce privește atitudinea față
de familia biologică afirmă că aceasta Trebuie să fie pozitivă, s-o accepte cumva ca fiind

83
parte din trecutul copilului și să nu-i transmită copilului părerea lor negativă (probabil că
au o părere negativă despre familia biologică) . Fiind un subiect extrem de important în
munca de suport a familiilor adoptive, asistentul social a scris o cărticică – ”Ionuț,
băiețelul care a schimbat trenul”, care cuprinde o poveste prin care părinții adoptivi pot
spune copiilor istoria adopției lor sau pot începe să o abordeze. Metaforele folosite sunt
semnificative, de exemplu, fiecare oraș poartă denumirea etapelor prin care poate trece
un copil adoptat pe parcursul procesului de adopție. Pornind din orașul numit Pierdere
(pierderea legăturilor și a relațiilor), personajul principal călătorește cu trenul numit
Schimbare către orașul Nicăieri (așa cum un copil își poate imagina familia adoptivă, ca
pe un loc necunoscut, cu oamenii care îl vor face să sufere, pentru că de obicei așa fac
oamenii în ceea ce îl privește). Oportunitatea apărută (adopția) este prezentată ca o
călătorie cu un alt tren, alături de oameni plăcuți și binevoitori, către orașul numit
Vindecare , pentru că iubirea unei familii adoptive poate vindeca cele mai profunde
traume.
În cadrul grupului de suport pentru familii adoptive, organizat de asociația ”Un
Nou Început” am remarcat, prin metoda observației participative, că perspectiva
psihologului, pe tema identității a fost una de deschidere în fața copilului, oferindu-i
acestuia informațiile pe care le cere, treptat, dar având și inițiativa, atunci când cadrul
oferirii unor astfel de informații dureroase este însăși relația de atașament dintre
copilul adoptat și părinții adoptivi, o relație puternică oferind un conținut stabil pentru
eventualele emoții negative ale copilului.
În ceea ce privește colaborarea dintre mediul de stat și cel privat în domeniul
adopției/ postadopției, specialiștii din cadrul D.G.A.S.P.C. sunt mulțumiți de activitatea
celor două ONG-uri din Brașov, din partea cărora există o complementaritate, ca și
servicii, dar consideră că ar mai fi multe de făcut și în mod special s-au referit la

84
prevenție, pentru ajutorarea familiilor biologice. De asemenea, în privința problemelor
sociale pe care adopția își propune să le rezolve și anume abandonul, precum și
plasarea copiilor în sistemul de protecție, șefa serviciului de adopții susține că sunt încă
foarte mulți copii care sunt încă în sistemul de protecție, deci ar mai fi multe de
întreprins. În mod similar , asistenta socială de la ”Un Nou Început” consideră că există
colaborare destul de strânsă cu D.G.A.S.P.C.-ul, implicarea statului în domeniului
adopției fiind destul de mare, dar, la fel, consideră că în ceea ce privește serviciile de
integrare a copiilor în sistemul de protecție mai există lipsuri.
Influențarea dimensiunilor adopției de către serviciile de stat și private este o
temă care aduce satisfacții atât în mediul de stat, cât și în mediul privat. Atât specialiștii
din cadrul D.G.A.S.P.C., cât și asistentul social din mediul privat susțin că statisticile
indică o creștere semnificativă a numărului de adopții în comparație cu anii anteriori,
județul Brașov aflându-se chiar printre primele locuri, după cum afirmă șefa serviciului
de Adopții. Încă mai există copii adoptabili neadoptați, conform statisticilor D.G.A.S.P.C.,
aceștia ajungând la numărul de 20-30.
Schimbări interne sau legislative dorite/așteptate s-au întâmplat deja, conform
specialiștilor, în special apariția listei copiilor greu adoptabili aduce o mare satisfacție
șefei serviciului de Adopții deoarece copii, pe care teoretic nimeni nu-i voia, au ajuns să
fie văzuți de aceste familii care și-au depășit foarte multe bariere și au continuat
procedura cu acești copii. Ca și modificări așteptate, aceeași specialistă afirmă că este o
propunere legislativă care acum e în Camera Deputaților și care urmărește să ușureze
cumva procesul acesta prin care un copil devine adoptabil și concret, să nu mai fie
căutate rudele până la gradul IV … sunt și alte modificări de sprijinire a familiilor care iau
mai mulți copii sau copii cu nevoi speciale, inclusiv sprijinire financiară. Ceea ce ar aduce
îmbunătățiri serviciilor postadopție, conforma șefei serviciului de Adopții, este stabilirea

85
unor standarde pentru serviciile de adopție, problema constând în faptul că este
cuantificată această activitate și nu poți să aduci argumente suficiente ca să propui
dezvoltarea unor servicii postadopție, angajarea unor oameni care să facă lucrul acesta
pe termen lung. Asistenta socială a asociației ”Un Nou Început”, în afară de faptul că
susține aceleași puncte de vedere, adaugă preocuparea pentru participarea părinților la
serviciile postadopție și susține că aducerea acestor servicii la standardul de
obligativitate, ar putea să crească conștientizarea părinților, deoarece problemele,
spune specialista, cresc odată cu vârsta copilului, iar una dintre problemele principale
este identitatea copilului, deoarece e nevoie să-și cunoască identitatea și sunt mulți
părinți care ascund partea asta și nu conștientizează consecințele.
Temele construite prin combinarea acestor categorii sunt:
1) tipul de dificultăți întâmpinate de către copii atunci când sunt integrați într-o
familie permanentă;
2) tipul de dificultăți întâmpinate de către părinții adoptivi în procesul de
adaptare la noul rol;
3) factorii care facilitează o bună integrare a copiilor abandonați în familiile
adoptive;
4) tipul de suport de care beneficiază părinții adoptivi în perioada postadopție;
5) utilitatea și eficiența suportului postadopție de stat;
6) responsabilitatea socială pe care și-o asumă statul față de familiile adoptive;
7) rolul și utilitatea serviciilor postadopție oferite de către ONG-uri.
Relațiile de atașament formate în cadrul familiilor adoptive și suportul
postadopție, cele două mari variabile, după care se ghidează întreaga cercetare, pot fi
conturate cu ajutorul temelor și categoriilor rezultate în urma codării tematice.

86
Astfel, în urma analizei și interpretării datelor culese din interviurile semi-
structurate aplicate specialiștilor, în formă atât individuală, cât și de grup (focus-group)
, s-a constatat că tipul de dificultăți pe care le întâmpină copiii atunci când sunt
integrați sunt, în principal probleme de adaptare, tipice personalității fiecăruia, de
comportament, de comunicare și alte situații particulare. Dificultățile pe care părinții
adoptivi le întâmpină în procesul de adaptare la noul rol sunt specifice celor care nu au
experiență ca părinți, dar și tipice etapelor de creștere ale propriului copil. Factorii care
facilitează o bună integrarea a copiilor în familiile adoptive sunt, conform specialiștilor,
dragostea, acceptarea identității copilului și timpul petrecut împreună cu acesta, relația
de atașament, crearea unui sentiment de siguranță pentru înlăturarea temerii de
abandon și comunicarea. Tipul de suport de care beneficiază părinții în perioada
postadopție poate fi cel desprins din lege și anume 2 ani de monitorizare, precum și
serviciile private: grupuri de suport, tabere terapeutice, consiliere psihologică, iar copiii
pot beneficia de socializare cu alți copii adoptați, prin jocuri și craft. Aceste servicii au
scopul de a preveni orice risc în procesul de postadopție, susținând părinții în orice
situație particulară, precum și acela de a-i conștientiza pe aceștia asupra motivațiilor
ascunse ale comportamentelor copiilor, pentru a întări astfel relația de atașament în
cadrul familiei. Din spusele specialiștilor, statul își asumă responsabilitatea socială față
de familiile adoptive, nu doar prin cei doi ani de monitorizare, ci și prin permanenta
disponibilitate de a interveni și a susține, atunci când suportul este solicitat, însă
aceștia recunosc că există limite de timp și de resurse în dezideratul de a oferi serviciile
postadopție la un nivel adecvat, fapt pentru care munca ONG-urilor vine în
întâmpinarea nevoilor familiilor adoptive, având un rol complementar în raport cu
statul.

87
5.2. Interpretarea datelor furnizate de către părinții adoptivi
În procesul de culegere a datelor din partea părinților adoptivi, am folosit metoda
interviului semi-structurat, aplicat unui număr de 11 părinți adoptivi de pe raza
județului Brașov în principal, dar și din alte județe (Bacău, Ilfov) și unui părinte de
plasament din județul Ilfov. Aceste date vor fi completate prin informații obținute dintr-
un articol, scris de una din mamele adoptive intervievate, prin datele obținute din
observația participativă, în cadrul grupurilor de suport organizate de asociația ”Un Nou
Început”, precum și prin informații extrase din literatura de specialitate și anume o
autobiografie a unei mame adoptive americane.
Din codarea tematică a materialului colectat în cadrul acestei cercetări calitative, au
reieșit următoarele categorii:
1) influența vârstei copilului asupra formării relației de atașament;
2) identitatea copilului adoptat/ aflat în plasament: ”secretul adopției”;
3) tehnici de consolidare a atașamentului între copilul adoptat și părintele adoptiv
4) dificultăți în relația părinte adoptiv/copil adoptat și tulburările de atașament;
5) relația dintre copilul adoptat și cel biologic;
6) evoluția copilului;
7) anxietatea de separare, autoculpabilizarea și teama de a nu fi iubit;
8) servicii postadopție accesate de către părinții adoptivi și beneficii ale acestora;
9) dorințe/ nevoi ale părinților adoptivi în privința serviciilor postadopție;
10) relația dintre familiile adoptive/de plasament;
11) pregătirea dinaintea adopției
12) formarea personală ca părinte adoptiv;
13) nevoia de specialiști în domeniul tulburărilor de atașament;
14) satisfacția în raport cu experiența personală de adopție;

88
15) dorințe cu privire la asistența socială din domeniul adopției.
Prin analiza materialului codat, se pot afirma următoarele:
Vârstele la care copiii familiilor intervievate au fost adoptați/luați în plasament ,
variază: între 6 luni și 3 ani, precum și între 4 și 9 ani, în prezent unii dintre aceștia
având vârste încă mici (4-9 ani) sau intrând în pubertate/ adolescență (14-16 ani), alții
ajungând deja la maturitate (23- 24 ani).
Între părinții intervievați au existat cazuri în care vârsta copilului a fost un factor în
ceea ce privește timpul unei complete integrări în familie: Tot o diferență între
fetița/băiatul. Fetița avea numai un an și s-a acomodat foarte repede și s-a simțit
imediat acasă. La băiat … trei ani jumătate, deja a avut un trecut mai dificil și eu zic că a
durat încă trei ani jumătate sau și mai mult până el a fost aproape sigur că nu mai dăm
mai departe … deci asta a fost … el a făcut foarte multe prostie, să vadă dacă noi dăm
înapoi. Un motiv invocat a fost acela că timpul petrecut în alte medii, înainte de adopție,
au influențat sensibilitatea emoțională a copilului: Fata cred că este puțin mai sensibilă
pentru că are amintiri nu tocmai plăcute din familia biologica și din locurile în care a mai
stat.
Vârsta la care copilul a fost adoptat este un factor important în ceea ce privește
integrarea copilului în familia adoptivă deoarece ”studiile post-adopție arată că
numărul și severitatea problemelor cresc odată cu vârsta la care e adoptat copilul.”
(Rygaard N., 2011, p.160) Acest lucru este datorat faptului că atașamentul este un
proces care se încheie mai mult sau mai puțin până la vârsta de 3 ani, iar dacă în
această etapă copilul a experimentat relații deficitare, este dificil ca modul său de
relaționare și atașare să se schimbe radical ulterior. (Rygaard N., 2011, p.23)
Identitatea copiilor este reprezentată de un cumul de factori precum: locul de
proveniență al copiilor, înainte de adopție, relația autentică pe care o formează cu

89
familia adoptivă, care este responsabilă de dezvăluirea secretului adopției, precum și
legătura pe care aceștia o au cu familia biologică, care ține atât de dorința copilului de
a-și cunoaște originile, cât și de demersurile întreprinse de către acesta, ca tânăr adult,
pentru a întâlni/vizita familia biologică.
Majoritatea copiilor au fost preluați dintr-un mediu în care au trăit după abandonul
din partea mamei biologice, fără a fi făcut schimbări de instituție de plasament, un
singur caz fiind particular, acesta trecând prin două situații de plasare, înainte de a fi
adoptat. Acest aspect este important, pentru că multitudinea îngrijitorilor care au intrat
în contact cu copilul de la o vârstă fragedă, pot multiplica șansele acestuia de a dezvolta
tulburări de atașament. (Rygaard N., 2011, p.161).
Conform spuselor părinților adoptivi/ de plasament, majoritatea copiilor știu că au
fost adoptați, în afara de cazurile în care copiii sunt prea mici (6 luni) sau părinții
consideră că sunt prea mici (4 ani) pentru a înțelege. Copiii au avut în mare parte reacții
pozitive când li s-a vorbit despre propria istorie, dar majoritatea nu doresc să-și
cunoască familia biologică, nici chiar cei ajunși la o vârstă matură. Într-un caz, copilul
simțea un disconfort evident când i se vorbea despre familia biologică, într-un alt caz,
copilul simțea jenă față de realitatea adopției, dorind să o ascundă față de colegi, iar
într-un caz, copilul a fost tachinat de către colegi, la școală, fiind numit: ‹‹Înfiatule!››. A
fost interesant de observat că un copil adoptat, devenit tânăr adult, a reflectat asupra
semnificației adopției, acordând o mare valoare dragostei și îngrijirii primite din partea
familiei adoptive: spune: ”Mama, copiii sunt ca și câinii, se atașează și iubește pe cine îl
crește” zice ”Tu îl știi pe Azorică al nostru (…) Când mă vede, când intru pe poarta (…)
sare de bucurie.”
Copiii aflați în plasament își cunosc situația, iar cel mai mare (5 ani) știe că urmează
să fie adoptat, fiind în același timp, conștient de propria origine (ține legătura cu frații

90
săi, adoptați de o altă familie). Într-unul din cazuri, deși i s-a vorbit copilului despre
adopție, fiind prea mic pentru a înțelege, a avut de suferit când colegii, la școală, l-au
ridiculizat pe această temă: ”Mama, de ce zice D. c-o zis M. ( o altă colegă ) că sunt înfiat
sau sunt de la casa copilului, deci chiar nu mai rețin, dar în orice caz, eu i-am explicat că
nu e nicio diferență, așa cum părinții lui D. îl iubesc pe D. și părinții lui M. pe M. așa-l
iubim și noi și eu i-am spus, deci, eu totdeauna îi spusesem, dar cred că el n-o realizat,
fiind foarte mic. Una dintre mamele adoptive a precizat motivația etică a unei atitudini
pozitive față de familia biologică: Noi am vorbit tot timpul frumos despre părinți, pentru
că sunt rădăcinile lor. De asemenea, în literatura de specialitate, apare subliniat acest
aspect: Ni s-a tot spus, din nou și din nou că trebuie să conștientizăm și să acceptăm
faptul că ei (copiii) au un trecut, iar a le nega trecutul, înseamnă a-i nega pe ei. (Donovan
S., 2013, p.151) Cazul particular în această privință este copilul care a fost plasat în
asistență maternală, iar ulterior adoptat de către asistenta maternală. Pentru acesta,
aspectul identității este unul dureros: A știut din totdeauna, nu i-am ascuns acest lucru,
dar nu dorește sa își cunoască familia biologică si nici nu îi place când deschidem acest
subiect, iar când era mai mică nu dorea ca colegii ei sa afle că este adoptata.
Din observația participativă din cadrul grupurilor de suport, am remarcat o
dorință a părinților de a trece peste prejudecăți și de a nu deteriora imaginea copiilor
despre părinții biologici, aceasta fiind o muncă dificilă ce ține de autoeducare. Din
discursul unor părinți, s-a remarcat o atenție deosebită asupra identității fetiței, în
sensul că aceștia păreau mai degrabă ”protectivi”, în modul lor de a înțelege acest
aspect. S-au interesat de familia biologică, dar percepția pe care o aveau despre
aceasta, era una negativă. De aici, s-a iscat o discuție între părinții participanți la grup,
referitoare la identitatea copiilor. O mamă spunea că încearcă să aibă o imagine pozitivă
despre părinții biologici, gândindu-se că frumusețea fizică a copilului ei îi este datorată

91
acesteia și spunea că încearcă să-și imagineze cât de frumoasă era mama, odată ce
copilul ei este atât de creț și frumos. O altă mamă spunea că ea încearcă să observe și
să aprecieze aspectele pozitive din comportamentul copilului, aspecte datorate
părinților biologici, în ciuda faptului că există și aspecte negative. Un alt părinte a
afirmat că aceste aspecte pozitive se datorează mai mult timpului petrecut în familia
adoptivă decât în cea biologică … De asemenea, 2 părinți (din câte îmi amintesc) au
afirmat că încă mai țin legătura cu asistenta maternală la care a fost plasat copilul
înainte de adopție, deoarece acesta are amintiri și sentimente pozitive în ceea ce o
privește. De asemenea, o mamă spunea că deține un album foto din partea asistentei
maternale, pe care îl păstrează. Perspectiva psihologului care coordona grupul a fost
una de deschidere în fața copilului, oferindu-i acestuia informațiile pe care le cere,
treptat, dar având și inițiativa, atunci când cadrul oferirii unor astfel de informații
dureroase este însăși relația de atașament dintre copilul adoptat și părinții adoptivi, o
relație puternică oferind un conținut stabil pentru eventualele emoții negative ale
copilului. O altă situație remarcată prin observația participativă a fost aceea a unei
mame care spunea că fetița ei îi reproșa : ”Tu nu ești mama mea!” La această situație,
mama spunea că, inițial, reacționa prin sentimente negative iscate de fetiță în sufletul
ei, dar ulterior, după ce a mai citit literatură de specialitate, a înțeles că este un
comportament normal pentru copiii adoptați și încerca să o ajute să raționeze cele
spuse: ”Ia gândește-te tu, chiar așa este?”
Tehnicile de consolidare a atașamentului între copilul adoptat și părintele adoptiv au
fost indicate de către părinții intervievați, ca fiind: Ținut in brațe, ținut în marsupiu,
Atașament. Timp împreuna!, Cu răbdare, cu iubire și înțelegere, Răbdare, disponibilitate,
credința că toată educația și afecțiunea oferită își vor arăta roadele în timp și nu
imediat. Și foarte important, lipsa prejudecăților, oferind afecțiune și siguranța, mult

92
timp petrecut împreună, discuții, povești și multă afecțiune și iubire, Oferindu-i multă
afecțiune și atenție,
Prin joaca, vorbire, etc…, dându-i toată dragostea mea, Dragostea și atenția pe care i le
oferi
A fost iubită. Am ajutat-o, ne-am ocupat de ea, necondiționat îi ofeream totul, o fost
iubit, mi l-am dorit, zic la fel … eu nu am avut copiii biologici, dar eu zic că aș fi făcut la
fel cu copiii biologici, integrat natural, Am încercat mereu sa fiu o mama buna, sa nu o
fac sa mă urască sau să îmi spună că nu sunt mama ei, dar cred ca am răsfățat-o prea
mult, am iubit-o ca pe copilul nostru.
Timpul în care s-a consolidat atașamentul dintre părinte și copil variază, de la
caz la caz: Destul de repede, erau bebeluși mici; Cred că după mai bine de 1 an. Nu
neapărat de atașament, pentru ca atașamentul a venit repede, ci de apartenență a lor
la familie; aprox. 6 luni; E greu de măsurat timpul în care o relație devine stabilă…; Într-o
luna; În câteva ore… ; Pot spune ca imediat ce l-am văzut prima oară s-a creat o
legătură între noi; ne cunoștea, deci n-am avut probleme de acomodare; Păi pe
moment; la fetiță a fost instantaneu … da … la băiat … încă o dată timpul acesta (se
referă la vârsta copilului – de 3 ani și jumătate) ; Sa spunem ca într-un an s-a creat
aceasta legătura;
Părinții explică formarea acestui atașament prin faptul că au devenit figura centrală
de atașament pentru copil ( Băiatul abia după aproximativ 1 an a înțeles că nu poate să
meargă cu oricine și să vorbească cu oricine până nu cere voie părinților), au creat o
relație stabilă ( A fost nevoie sa ne cunoaștem, sa ne înțelegem una pe cealaltă, sa
clădim zi de zi aceasta relație…), s-a instaurat un sentiment de siguranță în copil (In
prima săptămâna, au fost 3 nopți consecutive când a avut crize de plâns, probabil ca a
fost un mediu necunoscut; dar apoi s-a simțit în siguranță cu noi si totul este așa cum

93
ne-am dorit – Este interesant de observat aici cum reacționează bebelușul: Când un
bebeluș sau un copil mic suferă din cauza despărțirii de o figură de atașament primară,
acesta va deveni dezorganizat atât din punct de vedere emoțional, cât și fizic,
manifestându-se printr-un plâns excesiv, lipsa capacității de a se lăsa consola,
dereglându-și, în același timp și programul de somn sau, prin contrast, ar putea
reacționa cu indiferență la orice tentativă de stimulare a adultului îngrijitor . (Rygaard N.,
2011, p.154-155) ) , un sentiment de afecțiune (Atașamentul s-a produs foarte repede,
deja din prima luna întindea mânuțele, ca sa-l îmbrățișam si apoi zâmbea), o
familiaritate (Am fost în vizită la ea până s-a finalizat adopția, ne cunoștea, deci n-am
avut probleme de acomodare), o simpatie puternică (Deci, eu n-am vrut băieți, eu am
vrut două fete, de când m-am măritat. N-am vrut să-l văd, dar (…) mi-o adus mai multe
fete, nu mi-o plăcut niciuna, că fusesem în timp la o fetiță bolnavă cu inima și n-am
îndrăznit să o iau … Și cum l-o adus, cum pe moment o fost ”DA” …. Așa l-am plăcut și
foarte mult o contat pentru el când i-am spus chestia asta (…) m-am dus la o prietenă
și zice: ” Mamă, povestește și la tanti M. cum o fost când m-ai văzut tu pentru prima
dată.” Deci atunci am văzut cât de încântat o fost el că, deși eu am vrut două fete, l-am
luat pe el …), un sentiment de împlinire (dar mă duceam seara la pătuțul lui și-i
ascultam respirația și mi se ridica părul pe mână de plăcere și mă gândeam: ”Doamne,
da de ce m-am bucurat în ceilalți ani?” Eram obosită, dar … era o plăcere … ), o
siguranță care suplinește instabilitatea primilor ani ( Tot o diferență între fetița/băiatul.
Fetița avea numai un an și s-a acomodat foarte repede și s-a simțit imediat acasă. La
băiat … trei ani jumătate, deja a avut un trecut mai dificil și eu zic că a durat încă trei ani
jumătate sau și mai mult până el a fost aproape sigur că nu mai dăm mai departe … deci
asta a fost … el a făcut foarte multe prostie, să vadă dacă noi dăm înapoi). De
asemenea, un părinte a remarcat diferența între fetița, pe care a luat-o acasă la vârsta

94
de 1 an și băiatul ajuns în familie la 3 ani și jumătate , trecând înainte prin două sisteme
de plasament (instituție și asistent maternal) – la fetiță a fost instantaneu … da … la
băiat … deci dacă copiii sunt mai mari … adopția deci durează mult mai mult până
…mult … încă o dată timpul acesta. O altă mamă, care a fost asistenta maternală a
fetiței pe care a adoptat-o, își dă seama că atașamentul s-a creat natural, datorită
acestei apropieri de la o vârstă fragedă a copilului ( Având copilul acasă încă de la 1 an
am putut construi o relație de atașament cu ea destul de repede si am iubit-o ca pe
copilul nostru). În literatura de specialitate, o mamă adoptivă indică încrederea copilului
în părinte ca pe un aspect important al formării atașamentului ( Fiul meu frumos, de
patru ani, care a fost al meu pentru un timp atât de scurt, îmi încredințează un secret
prețios. Vreau să aibă încredere în mine, să nu aibă niciun dubiu că sunt de partea lui).
Din observația participativă în cadrul grupului de suport, am remarcat că una din mame
a spus că s-a îndrăgostit imediat de fetița ei, pe când alta spunea că ea nu a fost, inițial,
îndrăgostită de fetița ei, deoarece își dorise altă fetiță, care între timp a fost destinată
unei alte familii, care a primit atestatul mai repede, dar că dragostea a venit, treptat.
Din observația participativă, în cadrul grupurilor de suport, am avut ocazia de a
asculta povestiri ale părinților vis-a-vis de comportamentul de atașament al copiilor.
Un cuplu de părinți povesteau cum, la început, fetița era extrem de prietenoasă cu toată
lumea, bucurându-se în mod exagerat de vizita oricărei persoane, ceea ce, pentru ei, era
in uzual. Alți părinți s-au alăturat, în acest moment, discuției, spunând că și ei au
observat acest comportament. O explicație a acestui comportament se regăsește în
teoria atașamentului descrisă de Bowlby și de asemenea, în descrierea ”situației
străine” a cercetătoarei Mary Aintsworth, care afirmă că un copil care se apropie, fără
teamă, de străini, are un atașament insecurizant, dezvoltat în principal de copii care

95
devin prietenii tuturor, în dorința lor de a se asigura că vor avea pe cineva aproape
atunci când vor avea nevoie.
Dificultățile din relația părinte adoptiv/copil adoptat și tulburările de atașament
sunt prezentate de către părinți sub diferite aspecte: Ca orice copil se mai cearta dintre
ei, dar de multe ori ei singure își rezolva problemele; Sunt probleme caracteristice
copiilor în general; neîncrederea in sine la care lucram; Deocamdată nu pot numi
"probleme" unele chestii minore apărute; Pe la 16 ani s-a luat după colege și mai lipsea
de la școală, chiulea; deși era un copil foarte iute … toată lumea zicea că-i un copil rău …
da, așa-l vedea lumea – copil rău – eu nu pot să zic asta; partea genetică și acolo avem
câteodată probleme pentru că noi suntem elvețieni … un pic mai calmi, mai așa și avem
copii care sunt … pfiu … așa … explodează … ; Cu greu o determinam sa facă cum
doream noi, performantele școlare au fost mult mai reduse comparativ cu fiica
biologica, probleme de comportament in sensul ca este un copil destul de conflictual,
caută mereu sa ii domine pe cei din jur; Trei părinți au considerat că nu sunt probleme în
relația cu propriul copil adoptat. Un caz semnificativ este cel al mamei care spune că cei
din jur îl vedeau ca pe un copil rău, ea, însă nu putea să îl vadă așa, ceea ce indică un
model parental permisiv pe de o parte, iar pe de altă parte o relație idealizată, datorită
unei mari iubiri a părintelui. Este interesant de observat, de asemenea, că părintele
adoptiv care a luat copilul în asistență maternală și apoi l-a adoptat, deci cel care a
instaurat o relație puternică și stabilă de atașament cu copilul descrie un
comportament necooperant și performanțe școlare scăzute. Este posibil ca acest
comportament să-și găsească o explicație în faptul că Simțul granițelor (tu/eu) va fi
compromis. Prin urmare, copilul va fi adesea paranoic (va crede că propria ostilitate vine
din afară). Unica relație sigură pe care copilul o va avea cu obiectul va fi de ură; acest tip
de relație asigură în același timp atât contact, cât și distanță.” Rygaard, 2011, p.112

96
consideră că aceasta se datorează etapei de dezvoltare în care copilul a fost separat de
părintele biologic. Mama copiilor luați în plasament îi descrie pe aceștia ca fiind liniștiți
si cuminți, iar relația cu ei una pozitivă: Ne înțelegem foarte bine, iar atunci când a fost
întrebată în cât timp s-a format atașamentul, a răspuns Destul de repede , motivând că
erau bebeluși mici, unii fiind luați acasă la câteva luni. Prin urmare, această mamă
consideră că atașamentul a devenit unul securizant datorită vârstei fragede a copiilor,
deși Bowlby afirmă, dimpotrivă, că o separare de figura de atașament între vârsta de 6
luni și un an – când copilul este în plin proces de dezvoltare a atașamentului cu o figură
centrală – este cea mai dăunătoare (Delfos M., 2018, p.27). Totuși, copiii luați în
plasament, nu au fost separați de o figură de atașament, aceștia provenind din Spitale,
maternale, de pe strada, ceea ce înseamnă că ei și-au format atașamentul în raport cu
mama adoptivă, care a devenit figura de atașament principală. O altă mamă adoptivă
explică comportamentul copiilor prin moștenirea genetică a acestora. Astfel s-ar putea
explica motivul pentru care, doi copii crescuți de către părinți calmi, au un caracter
extrem de exploziv. Apare și perspectiva copilului calm datorită mediului securizant, dar
neliniștit în medii mai puțin familiare: Acasă, pentru că a înțeles cum funcționăm ca
familie, nu avem probleme. În alte contexte încă le mai forțează limitele.
În literatura de specialitate, mama adoptivă, autoarea autobiografiei povestește:
Momentul în care trebuie să meargă la somn este similar unei operațiuni militare
(Donovan S., 2013, p.176) sau: ”Te urăsc, mami … cap mare …și se aruncă în toate
direcțiile, lovind mobila, ghivecele cu flori, jucării, totul. ( idem, p.202) sau: Face clasica
greșeală de a-și scrie numele și de a spune, apoi: ”Mami, uite ce a făcut H., este foarte
obraznică.” Se pare că este oarecum fericit când se gândește că H. dă de necaz, ca și
cum dragostea s-ar împărți în funcție de cine e bun și cine e rău. (idem, p.192) sau: Când
J. își pierde răbdarea cu mine sau cu sora sa, pare că într-adevăr vrea să distrugă ceva și

97
dacă ar fi suficient de mare, probabil că ar face-o. Dacă țipă, insultându-mă, ar putea
spune: ”Îți voi plesni … ochii … îți voi ucide …ochii”, ceea ce nu are nici un sens, dar mă
lasă îngrozitor de răvășită, întrebându-mă dacă a mai auzit așa ceva înainte. (idem
p.179)
Din observația participativă în cadrul grupurilor de suport, am putut remarca alte
probleme cu care se confruntă părinții adoptivi.
Un cuplu, care avea o fetiță cam de 4-5 ani în adopție, de aproximativ 9 luni,
descria dificultatea adaptării acesteia la rutina familiei, inclusiv la aspectele cele mai
elementare, cum ar fi mâncatul, joaca sau timpul petrecut împreună. Mama spunea că
fetiței îi era greu, inițial, să stea așezată în timpul mesei și să termine mâncarea din
farfurie. Tatăl a adăugat că parcă mânca atât cât să supraviețuiască. Marea urgență era
joaca, pentru care ar fi renunțat la celelalte activități. De asemenea, contactul cu părinții
fusese greu de stabilit, la început. Fetița avea obiceiuri ușor sălbatice, mirosind oamenii,
de exemplu, pentru a iniția un contact. Părinții explicau acest comportament prin faptul
că ea a trăit la țară, unde avea animale în curte și petrecând mult timp cu ele, se lăsase
influențată de comportamentul acestora. Un alt cuplu de părinți, cu două fetițe gemene
în adopție, a povestit despre dificultățile de cooperare pe care le-a avut cu acestea.
Mama adoptivă povestea că i s-a întâmplat, o dată, să fie oprită în trafic de către un
polițist și să nu poată discuta cu acesta datorită unui tantrum avut de una dintre fetițe,
pe care nu a reușit, sub nicio formă să o așeze în scaunul mașinii, polițistul asistând la
această criză, cu pasivitate și chiar dezaprobare, exprimată nonverbal, timp de
aproximativ o oră. Alți părinți au spus că și ei au întâmpinat problema așezării copilului
pe scaunul mașinii, deși au încercat împreună. Un tată adoptiv remarca faptul că, în
astfel de situații, copilul devine atât de rigid, încât există riscul de a-i rupe membrele
încercând cu orice preț legarea centurii de siguranță. Tatăl adoptiv al fetițelor gemene,

98
medic de profesie, spunea, de asemenea, că momentele de ”nervi” întunecă rațiunea
copilului, iar acesta nu mai este capabil să raționeze logic, deci orice explicație dată de
către părinte în acele momente este, practic, inutilă. O mamă care avea un băiat în
plasament spunea că este dificil să-l determine pe băiețel să coopereze, acesta fiind
foarte încăpățânat și chiar cu tendințe agresive. Râdea, spunând că a mușcat-o peste
tot, dar remarca faptul că acest mod de a se comporta era cel învățat de băiat și
manifestat în orice moment care presupune o mare încărcătură de energie, fie aceasta
pozitivă, fie negativă. Aceeași mamă povestea cât de dificil este să-și determine băiatul
să facă anumite activități, de exemplu, să se spele pe dinți. Relata că îi spunea de
nenumărate ori același lucru, iar acesta nu reacționa. Psihologul a oferit ca și soluție,
pentru această atitudine de necooperare, formarea unei cereri, însoțite de consecințele
pozitive ale ascultării și cele negative ale neascultării, exprimată o singură dată,
indiferent de reacția copilului. A insistat, în acest punct, pe importanța fermității
părintelui, care nu trebuie să cedeze sau să se răzgândească, ci să-și ducă la îndeplinire
afirmația, arătând copilului care sunt consecințele comportamentului său, dar făcând
diferența între consecință și pedeapsă, cea dintâi presupunând o interdicție a unui
lucru/ a unei activități preferate de copil sau restricționarea unei jucării, dar în nici un
caz bătaia, așa cum presupune o pedeapsă fizică. O altă mamă adoptivă, descria
nenumăratele dificultăți pe care le întâmpină în relația cu copilul, acesta refuzând să
asculte și având tendințe agresive și de asemenea, recunoștea, cu tristețe, că de multe
ori a greșit, în gestionarea comportamentului celui mic, observând în afirmațiile
psihologului care ar fi fost modalitatea corectă de gestionare a conflictelor.
Se mai afla în grupul de suport, un cuplu destul de vârstnic, care descria relația cu
copilul adoptat ca pe una între bunici și nepot, aceștia fiind copleșiți de bucuria pe care
le-o oferea copilul. Am putut observa între aceste diferențe de perspectivă ale părinților

99
că problemele, în principal de comportament, ale copiilor adoptați, depind în mare
măsură de modalitatea de raportare a părinților. Am avut ocazia de a vedea/ asculta
părinți care își idealizează copilul și relația cu acesta atât de mult, încât, practic, nu mai
au ochi pentru a vedea comportamentele negative, fie ignorându-le, fie integrându-le în
gama largă de comportamente pe care le manifestă orice copil. În același timp, părinții
informați, în cunoștință de cauză, se confruntă cu mai multe probleme de
comportament, dar învață să le gestioneze mai eficient. Poate aici se află și diferența
dintre părinții constanți, la grupurile de suport și cei inconstanți. Așa cum afirma
specialistul din cadrul asociației ”Un Nou Început”, singura organizație din Brașov care
organizează acest tip de serviciu postadopție, părinții nu sunt suficient de conștienți cu
privire la statutul, dificultățile și specificul copilului care, înainte de a fi adoptat, a fost
abandonat.
Relația dintre copilul adoptat și cel biologic a putut fi observată doar în trei
cazuri, din motivul că ceilalți părinți adoptivi nu au copii biologici. Toți trei au declarat că
relația a fost foarte bună, încă de la început: Relația celor 3 copii este una foarte buna,
frații mai mari o protejează pe G., atunci când timpul le permite petrec cu ea timp
jucând jocuri, citindu-i, făcând plimbări împreuna; pentru fiica mea a fost instantaneu ,
din momentul in care am adus-o acasă a considerat-o sora ei (…) e mult mai deschisa
fata de fiica mea; Pentru ei lucrurile au evoluat frumos de la început. Vă dau aici un
exemplu: Luca (7 ani la vremea respectivă), la aproximativ două săptămâni de la venirea
ei la noi acasă, a fost întrebat de bunica lui: “Cum e noua surioară, îți place de ea?”. Fără
să stea pe gânduri i-a răspuns: “Nu, dar o iubesc pentru că face parte din familia mea!”
(și știm că acel nu se referea la ideea de fetițe în general, pentru că mereu se tachina pe
acest subiect cu fratele mai mare). (din articolul care conține mărturia mamei adoptive)

100
Evoluția copilului este văzută în mod pozitiv de către majoritatea părinților, într-
un singur caz, mama adoptivă descriind un comportament rebel al copilului (trebuie
precizat, însă, că acesta a ajuns la vârsta adolescenței – 16 ani): Este rebela, nu asculta
sfaturile mele, uneori este depresiva, la scoală își domină toți colegii, este foarte
populara. Majoritatea părinților, făcând o comparație cu ceilalți copii, proveniți din
familii naturale, susțin că dezvoltarea copiilor adoptați este similară, deși o mamă
recunoaște că aceștia nu sunt suficient de ambițioși în ceea ce privește performanța
școlară: Deci ei fac, au făcut 8 clase, au trecut în liceu amândoi, acum sunt … nu cei mai
buni, dar sunt în liceu. (…) chiar aș fi dorit să facă mai mult cu școala, dar asta zic și din
punct de vedere genetic, nu am reușit să (…) nu vor să zicem, dar sunt ca alți copii, așa
…
Aspectele prin care copiii își dovedesc evoluție sunt diverse: Se descurce foarte
bine cei 3 mari care merg la grădinița. Chiar săptămâna asta mi s-a spus ca fetițele
mele (4 si 3 ani) sunt cei mai cuminți in clasa dintre ceilalți copii in clasa. Învață foarte
bine si cel mare de 5 ani- deja scrie, începe să citească, iubește să învețe despre corpul
uman și despre planete; Evoluția este vizibilă, atât fizic, cât și emoțional și
comportamental. În ceea ce privește școala, evoluția este ascendentă, atât din punct de
vedere al învățatului cât și din punct de vedere al gestionării emoțiilor (la fată); G. are un
comportament normal atât in familie cât și la scoală, este deschisa, vorbăreață si
sociabilă; Este mai sociabil, la locul de joacă are inițiativa în relația cu alți copii; Este
foarte comunicativă și plăcută în relațiile cu cei din jur. Da … mai are frica de abandon,
dar nu așa de mare încât sa nu poată sta la grădinița, apoi la scoală; e sociabil, e foarte
deschis, comunicativ cu noi, îi foarte sufletist; Au multă încredere în ei, sunt deja
independenți; Acum lucrează în Brașov, vine acasă, are grijă de fetiță, se descurcă. Noi o
ajutăm. (copilul adoptat a devenit, la rândul său, părinte).

101
În literatura de specialitate, o mamă adoptivă descrie evoluția copilului său
astfel: Îl privesc într-o stare de uimire. Băiatul care înainte nu cu mulți ani făcea eforturi
să formeze o propoziție, care a stat la marginea școlii, care a avut puțini prieteni, este
acum steaua spectacolului. (în timpul petrecerii de sfârșit de an școlar) – Donovan S.,
2013, p. 348.
Anxietatea de separare, autoculpabilizarea și teama de a nu fi iubit sunt extrem
de dificil de observat de către părinți, care, cu siguranță, nu ar vrea să descopere astfel
de sentimente în copiii lor. Aceștia afirmă: Eu sunt psiholog… am lucrat mulții ani cu
copii adoptați/ plasament și am lucrat cu copii mei pe teme atașament de când erau
micuți. Vorbim mereu foarte deschiși. Cel de 5 ani a trecut prin o perioada unde nu voia
să stea singur deloc (de ex: noi stăm la o casa de 2 etaje… când urcam la etaj, el mereu
trebuia să vină cu mine), dar acum este mai bine; Cred că temeri au avut, dar consider
că le-au depășit în urma discuțiilor pe care le-am avut cu ei (le-am explicat că rolul
părinților este să-și iubească copiii indiferent cum sunt și ce ”prostii” fac). Acum își
exprimă sentimentele referitor la orice, și chiar i-am încurajat în sensul acesta; Cred că
teama de abandon a dispărut pentru că le-am explicat că ei vor fi copiii noștri
întotdeauna și nu i-am amenințai niciodată că ”dacă nu mă asculți… te duc înapoi”;
Încercăm însă împreună să vindecăm aceste răni. În mod concret, a scăpat de anumite
temeri (mult timp se trezea noaptea plângând), e tot mai sigură pe ea; G. a avut
momente când îi era frică să facă greșeli de teama să nu mă supere, după ce făcea cate
o pozna venea imediat si întrebarea" dar tu mă mai iubești, nu? chiar daca am făcut
trăsnaia asta". De fiecare data am asigurat-o ca iubirea nu are de suferit din cauza unei
greșeli; mai are frica de abandon, dar nu așa de mare încât sa nu poată sta la grădinița,
apoi la scoală; Nu. Am influențat-o în bine, i-am arătat că o iubim. Ea știa că e a
noastră.”; nu, că el se simțea iubit, deci clar; Aici puteam să-l trimit oriunde în Rupea, în

102
schimb dacă mergeam … am fost în București și îl trimiteam deci: ”Du-te, ia o
înghețată!” Nu se mișca, n-ar fi mers fără noi, ferit-a Sfântu‘, deci cred că îi era o teamă
de abandon, asta mă gândesc; La început da, dar acum nu mai au; Da am observat in
relațiile ei cu alții ca are aceasta teama de abandon când iubește pe cineva și este
foarte posesivă în relațiile ei; La băiat … trei ani jumătate, deja a avut un trecut mai
dificil și eu zic că a durat încă trei ani jumătate sau și mai mult până el a fost aproape
sigur că nu mai dăm mai departe … deci asta a fost … el a făcut foarte multe prostie, să
vadă dacă noi dăm înapoi.
Cu ajutorul observației din cadrul grupului de suport am avut ocazia de a asculta
o mamă adoptivă, care povestea despre teama fetiței adoptate de a greși, spunând că
micuța întreba, atunci când greșea ”Mă mai iubești?”, iar mama trebuia să-i explice
mereu că iubirea nu are de suferit în urma acestor greșeli, pe care încercau să i le arate
fetiței ca fiind ”mișto”, deoarece și adulții greșesc. Mama își descria familia ca fiind o
”gașcă veselă”, iar pentru momentele de neascultare, foloseau, ca și soluție, o jucărie,
pe care o numiseră ”tătăița” și pe care o interogau în legătură cu cele întâmplate.
Părerea ”tătăiței” era o metaforă a părerii părinților, dar acceptată mai ușor, în rolul de
judecător al faptelor, pentru o fetiță atât de sensibilă în fața temerii de a greși și de a nu
mai fi, ca și consecință, iubită. Atitudinea mamei a oferit un model pozitiv de gestionare
a temerii ascunse de a nu fi iubită.
Uneori, teama de abandon poate fi ascunsă în replicile copilului, care își
proiectează propria teamă către ceilalți, amenințând cu abandonul și făcând din acesta
o armă puternică, despre el știe că este foarte dureroasă. Un astfel de exemplu îl
regăsim în literatura de specialitate: ”Te urăsc. Plec cu tati și te părăsesc pe tine, mamă
îngrozitoare. Vei fi singură!” (Donovan S., 2013, p.193) sau ”Mă întorc să trăiesc cu T.!”
– asistenta maternală (idem, p.189)

103
De asemenea, teama de a nu fi iubit a unui copil, poate fi ascunsă în gelozia față
de un frate sau o soră: Sunt ca puii de pasăre, într-un cuib – conștienți că cine ciripește
mai tare și ajunge mai sus primește viermele. Este ca o încercare aspră de supraviețuire
pentru amândoi, ca și cum dragostea nu ar fi suficientă pentru a fi împărțită. (Donovan
S., 2013, p.179)
Niciunul dintre părinți nu a observat la propriul copil o autoculpabilizare pentru
abandon, una dintre mame afirmând: Fata fiind mai mare, știe că mama ei a
abandonat-o, dar dă vina pe aceasta.
Este, totuși, posibil ca unii copii abandonați să simtă că datorită faptului că ei au
fost sau sunt răi, părinții biologici i-au abuzat/ neglijat/ abandonat. Regăsim un
exemplu elocvent în literatura de specialitate: ”- Cred că am fost băiat rău.- De ce crezi
asta? – Cred că i-am făcut să mă rănească și să nu dorească să aibă grijă de mine. Cred
că am fost foarte enervant. –J., nu ești un băiat rău și nimic din toate acestea nu s-au
întâmplat din vina ta.” Nu crede nici un cuvânt. (Donovan S., 2013, p.334)
Serviciile postadopție accesate de către părinții adoptivi intervievați sunt:
singurul serviciu de care am beneficiat a fost întâlnirea trimestrială cu reprezentanții
DGASPC pentru monitorizarea evoluției copiilor; Workshop-uri tematice, tabere pentru
familii adoptive și grupuri de suport; Monitorizarea Postadoptie asigurata de DGASPC si
Grupul de Suport pentru familii adoptive; Grupul de suport " Un nou început "; Un nou
început, tzubi's kids; Consiliere psihologica. Una dintre mame, fiind psiholog în cadrul
asociației Tzuby Kids, din București, coordonează ea însăși grupuri de suport, fiind
specializată în domeniu. O altă mamă spunea că, la nevoie, apela, în privat la o prietenă
cu pregătire psihologică și pedagogică. Două dintre mamele intervievate, au adoptat în
urmă cu aproximativ 20 de ani și susțin că Nu era pe vremea aia așa ceva; Nu, probabil

104
că erau da nu se făceau, că nu făceau ei nici … că-mi trebuia pentru Tribunal, pentru
adopție, anchetă socială și ….Eram în 96 … nu știu cât …
Dintre beneficiile aduse de aceste servicii postadopție, respondenții amintesc:
Este bine pentru părinții sa vorbească cu alți părinți si pentru copii sa vadă alți copii în
situație lor (adoptați); În măsura în care răspund nevoilor cu care se confruntă familiile
adoptive.
Simți că nu ești singur în situațiile cu care te confrunți; Sunt utile. Sfaturi, exemple,
situații similare; Sfaturi practice și am învățat din experiența altor familii ce pot face pe
viitor daca întâmpină situații asemănătoare cu ale lor; Îmi aduce aminte ce mai am de
lucru in relația cu copilul meu… si ceea ce poate simți ea în anumite situații. Și simplu
fapt că am stat de vorbă cu alți părinți adoptivi și am aflat despre traumele fiecăruia…
pentru mine a fost încurajator ca fac ceea ce trebuie cu copilul meu; Suport moral când
am avut nevoie.
Mamele care nu au beneficiat de niciun serviciu postadopție susțin: Poate nu
strica, dar ne-am descurcat foarte bine așa; Nu. Ne-am descurcat perfect, bazându-se
mai mult pe instinctul lor matern, decât pe cunoștințe.
Dorințele/ nevoile părinților adoptivi în privința serviciilor postadopție sunt
relativ limitate, doar două mame susținând că ar avea nevoie de psihoterapie, respectiv
de psiholog când va mai creste copilul, si vrem sa-i spunem ca este adoptat. Toți ceilalți
respondenți fie au afirmat Momentan nu simt nevoia altor servicii; Nu am identificat
încă așa ceva; deocamdată nici nu a fost nevoie de altceva, fie s-au abținut de la a da un
răspuns.
Relația dintre familiile adoptive/de plasament este văzută de către majoritatea
respondenților ca fiind una pozitivă, de susținere reciprocă: Încă nu am creat prietenii,
dar toate familiile care au participat sunt deschise sa împărtășească din experiența lor.

105
Părinții adoptivi înțeleg altfel situația; Este necesara o comunitate empatica… uneori
prietenii pot doar încerca dar nu prea își dau seama de problemele cu care ne
confruntam noi cei cu copii adoptați; Da am ajutor din partea lor. Da este necesară, sunt
empatici, îmi dau sfaturi, dar mi se par greu de aplicat. Una dintre mamele adoptive
afirmă: Nu cred ca este necesară o comunitate de părinți adoptivi, cel puțin în ceea ce
mă privește. Prietenii noștri sunt persoane empatice, cu care ne sfătuim atunci când
întâmpinăm o problemă, iar o alta spune că părinții adoptivi și prietenii pot fi surse de
ajutor, alternativ: Depinde de situația în care te regăsești ca familie. Pot fi ambele
variante. Alte mame se abțin din a răspunde.
Pregătirea dinaintea adopției este considerată de către majoritatea
respondenților insuficientă, fie prin prisma faptului că nicio pregătire nu poate fi
suficientă înainte ca adopția să aibă loc: In nici un caz… de fapt nu cred ca poate fi
format un părinte înainte de provocare… Părintele trebuie susținut in timpul provocării,
în nici un caz înainte sau după.
Cred ca in linii mari s-a cam vorbit la cursul de părinți, dar ce nu am auzit acolo e cum
afectează abandonul, creierul unui copil și ce urmări poate avea, fie prin prisma faptului
că statutul de părinte necesită o formare/autoformare permanentă: Cred că nici o
formare din lumea asta nu te pregătește pentru meseria de părinte. E ceva ce înveți din
experiență: azi faci mai rău, mâine vezi ce ai greșit și încerci să îndrepți lucrurile. Poți
cere un sfat dar până la urmă decizia îți aparține, pentru că o metodă de educare care
funcționează la un copil, poate să dea greș la altul, fie că însăși pregătirea realizată de
către serviciile pentru adopție este insuficientă, fiind necesare și alte informații în cursul
de atestare, precum Efectele traumei asupra copiilor abandonați și care sunt pașii spre
vindecare. Respondenții care nu au beneficiat de un curs de atestare, finalizând adopția
în urmă cu mai mult de 20 de ani fie nu îi înțeleg beneficiile, fie consideră că ar fi fost

106
util dacă ar fi avut oportunitatea de a-l face: Nu am făcut un curs înainte de adopție, nu
ne-a cerut nimeni. Nu strica. O mamă care a adoptat în urmă cu 13 ani susține: Cursul
acesta a fost foarte scurt, nu ajută. Eu zic că trebuie mai mult, înainte trebuie mai multe
informații. Eu m-am gândit că ar putea fi copiii care au probleme la școală, deci în fapt
suntem foarte norocoși că ei merg prin școli și tot e ok. Trebuie mai multă pregătire, zic
eu.
Două mame care au adoptat mai recent (1 an și 8 luni, respectiv 3 ani) susțin că
pregătirea a fost suficientă și că echipa de profesioniști i-a instruit bine, iar o alta
susține că a fost utilă, dar insuficientă: A fost foarte utila formarea, dar nu suficienta,
am avut parte de provocări foarte mari și nu am știut cum să gestionez situația, uneori
poate am înrăutățit situația. Cred ca ar fi utilă o pregătire mai amănunțita în ceea ce
privește educația unui copil adoptat pe termen lung, nu doar în copilărie.
În ceea ce privește formarea personală ca părinte adoptiv trei dintre
respondente au spus că nu au citit cărți de specialitate, una dintre ele motivând prin
faptul că am avut oameni cu copii în jur, la care puteam apela. Aveam o vârstă deja, 30
și ceva de ani. Respondenta care are 7 copii în plasament are studii de specialitate și
anume un master: eu am făcut disertație la Master pe Tulburare de Atașament , o altă
respondentă are pregătire în psihologie și pedagogie, o alta a citit articole, cărți pe teme
de parenting, una dintre ele spune: Am primit un suport de curs de la psihologul care s-
a ocupat de cazul nostru, legat de atașament. O mamă adoptivă, care are și copii din
partea soțului spune că și-a valorificat experiența în acest sens. O altă mamă adoptivă
s-a bazat pe vârsta ei (30 de ani) în ceea ce privește maturitatea necesară creșterii unui
copil, dar, în general, majoritatea mamelor consideră că este nevoie de pregătire de
specialitate, una singură afirmând: Nu am constatat că ar fi probleme de atașament,
deci nu a fost necesar.

107
Nevoia de specialiști în domeniul tulburărilor de atașament este recunoscută de
către majoritatea respondentelor, acestea cunoscând specialiști atât cu ajutorul
rețelelor personale, cât și prin intermediul D.G.A.S.P.C., 4 dintre mame spunând că ar
apela la specialiștii din serviciul Adopție de stat, dacă ar avea nevoie. Una dintre
respondente s-a bazat exclusiv pe propriile cunoștințe în acest proces, o alta s-a bazat
pe propriile capacități și pe cele ale unei prietene-resursă, cu pregătire în
psihopedagogie, dar majoritatea mamelor, deși recunosc importanța specialiștilor, nu
apelează la aceștia sau cel puțin nu în mod constant.
Satisfacția în raport cu experiența personală de adopție este exprimată în mod
pozitiv de către toate respondentele, fără excepție, toate afirmând că sfătuiesc alte
persoane să adopte și că, în ciuda dificultăților, ar relua procesul de adopție. DA, s a
schimbat de bine! afirmă o respondentă cu 7 copii în plasament, care și-ar dori să-i
adopte: Dificil pentru plasament…pentru ca durează foarte mulți ani ca AS să declare
copilul adoptabil. O altă mamă declară: Radical și total. S-au schimbat prioritățile: totul
se învârte în jurul copiilor. Programul nostru este în funcție de nevoile lor. Am
reamenajat casa, pentru a le face camera lor, etc. spunând că ar relua tot procesul deși
îi recunoaște dificultatea: Cred că aș fi mai relaxată pentru că aș ști la ce să mă aștept.
Dar procedura în sine, este extrem de dificilă și chiar costisitoare, iar statul nu
facilitează cu nimic acest proces. Iar toate actele acestea care expiră de la un termen al
procesului la altul și pe care trebuie să le reînnoiești și care te costă timp și bani…. Una
dintre mame susține că va repeta experiența, care i-a adus împlinire: Sigur s-a
schimbat. In felul in care iți schimba viața un copil. Capeți sens! Cu siguranță și cel mai
probabil, la vremea potrivită, vom repeta experiența. Vorbesc deschis despre adopție
tocmai ca să încurajez și pe alții. Mereu spun că sunt foarte multe familii care se
gândesc la a adopta și că ar fi extraordinar ca măcar 10 % din ele să și acționeze în acest

108
sens. O alta afirmă: Sigur ca viată noastră, a întregii familii s-a schimbat: s-a întregit,
suntem o gașca vesela, și, deși suntem diferiți, e un liant puternic intre noi. Una din
mamele aflate la început de drum spune: El este minunea noastră, este tot o veselie si
armonie în casă. Deși toată atenția este îndreptatată asupra lui, ne-am menținut
același stil de viată, fără a renunța la obiceiurile care ne fac plăcere. Ca și respondentele
anterioare, încă o mamă își declară sentimentul de împlinire: Viața ni s-a schimbat în
bine, copilul ne-a adus numai fericire și a umplut golul din casa noastră.
Chiar și mama care a recunoscut cele mai multe dificultăți în raport cu fata adoptată,
susține: Sigur ca s-a schimbat, nu regret ca am adoptat acest copil, am crescut-o si am
iubit-o ca pe copilul meu, nu am făcut niciodată diferențe, orice lucru a fost împărțit la
doi. De asemenea, aceasta ar sfătui alte persoane să adopte, dar într-un mod conștient
și asumat: Da aș sfătui, dar le-as spune sa fie conștienți de toate provocările care vor
urma, moștenirea genetică iese la iveala pana la urma oricum ai educa copilul si
indiferent de mediul in care creste.
Dorințele cu privire la asistența socială din domeniul adopției ating aspecte
precum: legislația ( Avem MULTE la care lucram acum în Parlament  Acum pe 28 Mai
avem dezbatere in parlament pentru adopțiile internaționale. Copii cu dizabilități sau
copii mari nu au șanse sa fie adoptați în Romania din păcate, și ei merită o șansa la o
familie!), simplificarea procesului de adopție, pregătirea dinaintea adopției ( Să se ofere
cât mai multă informație referitoare la tot procesul de adopție.), actualizarea cu cât mai
multe fotografii relevante a profilului copiilor adoptabili, precum și suportul postadopție
(La pregătirea părinților stăm bine, mai rău stăm la suportul postadoptie care este
inexistent, nimeni nu se mai interesează de copil după ce a fost adoptat). O
respondentă s-a declarant mulțumită de suportul și serviciile primate, neavând dorințe
în acest sens ( Este greu sa dau asemenea sugestii, consider însă ca sunt mai puternice

109
si mai ușor de înțeles exemplele practice decât teoriile. Personal, eu sunt mulțumita de
suportul postadoptie, mi se pare ok si abordarea.). De asemenea, din observația
participativă în cadrul grupurilor de suport, am remarcat frustrările a două mame care
au copii în plasament și așteaptă de mulți ani să se clarifice situația, să se declare
adoptabilitatea acestora. Una dintre ele a afirmat că această frustrare a condus-o la
inițiativa de a începe studiile la Facultatea de Drept.

5.3 Discuții
Relațiile de atașament formate în cadrul familiilor adoptive și suportul
postadopție, cele două mari variabile, după care se ghidează întreaga cercetare, pot fi
conturate cu ajutorul temelor și categoriilor rezultate în urma codării tematice.
Astfel, în urma analizei și interpretării datelor culese din interviurile semi-
structurate aplicate pentru 11 părinți adoptivi și un părinte de plasament, care își
dorește adopția copiilor, atât de pe raza județului Brașov, cât și din alte județe (Bacău,
Ilfov), precum și a informațiilor culese prin observația participativă în cadrul a trei
grupuri de suport pentru familii adoptive/ de plasament, organizate de asociația ”Un
Nou Început”, s-au constatat următoarele:
1. Pattern-ul de dezvoltare a relațiilor de atașament în cadrul familiilor adoptive
este oferirea iubirii (aspect care apare specificat cel mai des de către părinți) alte
ingrediente subliniate fiind: afecțiunea, atenția, răbdarea, contactul fizic (mai
ales cu bebelușii), timpul petrecut împreună, înțelegerea, disponibilitatea,
încrederea, educația, lipsa prejudecăților, siguranța, comunicarea și joaca;
2. Tipul de dificultăți întâmpinate de către copii atunci când sunt integrați într-o
familie permanentă este predominant caracterial, majoritatea părinților
descriind copiii ca având un caracter ”iute”, exploziv sau dominator. Au mai fost

110
aduse în discuție conflictele dintre frați, atitudinea conflictuală, în general,
neîncrederea în sine, absenteismul școlar și performanțele școlare reduse,
comparativ cu copiii biologici, precum și probleme specifice copiilor, în general,
adică fără o specificitate a copilului adoptat;
3. Tipul de dificultăți întâmpinate de către părinții adoptivi în procesul de adaptare
la noul rol reiese din insuficiența pregătirii pentru adopție, pe care majoritatea
au recunoscut-o și se referă atât la dificultăți ce țin de procesul adopției în sine,
cât și de relația cu copilul, majoritatea respondentelor neavând experiența
relației cu proprii copii, biologici;
4. Tipul de suport de care beneficiază părinții adoptivi în perioada postadopție este
în principal grupul de suport pentru familii adoptive, pe lângă acesta părinții accesând,
de asemenea, serviciile de stat, taberele pentru familii adoptive, workshop-uri tematice
și consilierea psihologică;
5. Utilitatea și eficiența suportului postadopție este recunoscută de majoritatea
respondenților. Beneficiul principal, conform părerii părinților, este acela de consiliere,
apoi, empatia și încurajarea;
6. Responsabilitatea socială pe care și-o asumă statul față de copiii adoptați și
familiile adoptive este considerată de către majoritatea respondenților insuficient
asumată;
7. Rolul și utilitatea serviciilor postadopție oferite de către ONG-uri: majoritatea
părinților intervievați recunosc utilitatea serviciilor oferite de către ONG-uri, accesându-
le și afirmând că acestea au rezultate pozitive în viața lor.
De o relevanță deosebită au fost informațiile desprinse din interviurile părinților
adoptivi care reflectau influența vârstei copilului asupra formării relației de atașament.

111
”Bowlby (1984) sugerează că o separare de figura de atașament între vârsta de 6
luni și un an – când copilul este în plin proces de dezvoltare a atașamentului cu o figură
centrală – este cea mai dăunătoare și este mai puțin traumatizantă de la patru ani
încolo.” (Delfos M., 2018, p.27) Așadar, istoria unora dintre ei este mai lină, a altora
însă, mai dureroasă, în funcție de vârsta la care a avut loc separarea de părinți, de
traseul lor în sistemul de protecție, precum și de alți factori.
De asemenea, dezvăluirea secretului adopției reprezintă un subiect de mare interes,
în special pentru specialiștii intervievați, deoarece acesta reprezintă unul dintre
ingredientele construirii unei relații autentice cu propriul copil.
Literatura de specialitate vorbește despre: dreptul copiilor de a-și cunoaște
moștenirea genetică și mediul în care s-au născut, dreptul părinților de a fi informați
despre bunăstarea copiilor lor, beneficiile cunoașterii originilor, preocupări cu privire la
necunoașterea originilor. (Winter, 2005, p.44) De asemenea, cercetările în domeniu
relevă faptul că o conștientizare a problemelor privind identitatea și procesul ulterior al
căutării par a ieși la iveală datorită neliniștilor interioare ale individului, cu precădere în
timpul adolescenței sau în tinerețe. (Winter, 2005, p.47) Acest lucru este confirmat și
de către psihologul din cadrul D.G.A.S.P.C. Brașov, participant la focus-group, care
afirma: dacă îl minți și îi ascunzi acest lucru, problemele apar în momentul în care află …
că de obicei află pe la pubertate … 10-12 ani sau mai târziu la adolescență și sunt așa
de revoltați că au fost mințiți încât fug de acasă, tot ce se poate mai rău, ca să-i
pedepsească pe părinți că i-au mințit și se întrerupe tot ce au clădit până atunci și se
rupe relația.
În concluziile tematice nu am inclus perspectiva oferită de către mama adoptivă,
autoare a autobiografiei ”No matter what” pentru că am dorit ca această cercetare
calitativă să reflecte exclusiv munca de teren, pe eșantionul național, autoarea

112
americană putând oferi un cadru cu caracter comparativ. Ceea ce am dorit să scot în
evidență a fost faptul că și conștientizarea este un proces, care se cizelează treptat, pe
parcursul experienței și prin contactul calitativ cu specialiștii din domeniu, precum și
prin autoformare.
Revin, ca și concluzie, la atitudinea pe care autorul Dan Hughes (2006) o recomandă
părinților adoptivi și anume o atitudine care implică joaca (‹‹play››), acceptarea
(‹‹acceptance››), curiozitatea (‹‹curiosity››) și empatia (‹‹empathy››), care stimulează
disponibilitatea acestora de a fi curioși pentru a înțelege comportamentele copiilor și
dorința de a le accepta, printr-un sentiment de empatie cu experiențele timpurii ale
acestora. Astfel, părinții își ajută copiii să-și dezvolte funcția reflexivă, care îi determină
să găsească sensul experiențelor din trecut și să le accepte ca parte integrantă a
identității lor. Această atitudine (‹‹PACE››), combinată cu dragoste (‹‹love››), duce la
crearea unui loc (‹‹PLACE››) de vindecare pentru copilul adoptat, în care părinții
întâmpină nevoile emoționale de dragoste, protecție, îngrijire și înțelegere ale copilului.
(Golding K., 2008, p. 1)

5.4. Story Telling
Poveștile au capacitatea de a pătrunde în mintea și în sufletul ascultătorului într-
un mod inedit, motivând, educând, transmițând valori, disciplinând, oferind un plus de
experiență, facilitând rezolvarea de probleme, aducând schimbare și vindecând. (Burns,
2011, p. 59). Uneori, poveștile sunt spuse în adâncul conștiinței, astfel având puterea
de a prezice viitorul, deoarece trecutului i s-a acordat o importanță prea mare. Istoria
unui eșec poate deveni predicție pentru nenumărate alte eșecuri viitoare, așa cum
istoria unui succes poate deveni predictivă pentru victoriile viitoare, motorul fiind
alimentat de către emoția generatoare: teama se transformă în pesimism, iar curajul în

113
optimism. (idem, p.63-63) Alteori provin dintr-o sursă externă, dar prin metafore, sunt
canalizate tot către conștiință, acolo unde factorii de decizie au fost afectați de către
percepții greșite, care se transformă în emoții dureroase. De aceea, o poveste
terapeutică își propune să modifice, în mod indirect acele percepții, pentru a vindeca
emoțiile dureroase. Desigur, poveștile pot fi inventate, fictive, dar este absolut necesar
să comunice un adevăr, dorit sau necesar ascultătorului. Această responsabilitate a
poveștilor poate fi numită obiectiv terapeutic. (idem, p.66-67) Copiii vor avea mai puține
manifestări agresive sau opozante dacă vor învăța să-și dezvolte aptitudini pozitive,
precum empatia, compasiunea sau interesul, care sunt benefice atât emoțional, cât și
fizic, îmbunătățind sistemul imunitar. (idem, p.220) ”Emoțiile pozitive au un efect de
dizolvare a emoțiilor negative”, afirmă Fredrickson (2000), adăugând că sentimentele
dorite, ca bucuria, interesul și mulțumirea lărgesc repertoriul gândire-acțiune al unei
persoane, care la rândul lui construiește resurse durabile pentru supraviețuire și bună
stare. Povestirea terapeutică ”Roua din inimă” este rezultatul acestei cercetări
calitative asupra ”Formării relațiilor de atașament în cadrul familiilor adoptive și
suportului postadopție”, asamblând, ca într-un puzzle, prin story telling , istorisirile
părinților adoptivi și ale specialiștilor din domeniul adopției, dar mai ales emoțiile
copiilor adoptați, care transpar din acțiunile și evenimentele descrise.

ROUA DIN INIMĂ
Numele meu este Irina și am 17 ani. Prietena mea cea mai bună se numește
Roua, este din rasa Oldenburg și concurez cu ea în competiții sportive deja de 3 ani. În
prezent se recuperează, după o intervenție chirurgicală la unul din membre … de fapt,
ne recuperăm amândouă, după acea după amiază …. Începuse să plouă, când ne aflam
atât de aproape de final … Înainte de a sări peste ultimul obstacol, a alunecat …. Și de

114
atunci nu mai știu nimic, până în momentul în care m-am trezit la spital, cu un braț în
ghips. Dar nu brațul mă durea, ci gândul că Roua mea, se afla pe masa de operație …
Roua mea blândă … și atât de curajoasă …. singura mea prietenă, până nu de mult …
Nu știu pentru cine scriu aceste pagini de jurnal, dar cred că, pur și simplu, am
nevoie să vorbesc cu mine. Niciodată nu am avut o fire sociabilă, pentru că
dintotdeauna m-am simțit diferită. Părinții meu m-au adoptat când aveam deja 4 ani și
înainte de a locui cu ei, am locuit într-o casă de tip familial, împreună cu alți 5 copii, de
vârste diferite. Nu-mi amintesc să fi legat vreo prietenie specială cu ei, pentru că ne
certam destul de des. Poate era din cauza acelei tristeți, care mi se cuibărise în inimă de
când ochii mei deveniseră suficient de deschiși pentru a vedea prima imagine a bucuriei
unui copil, mergând de mână cu mama lui. Eu am crezut că nu voi avea niciodată o
mamă … Acum am și o iubesc, dar parcă nici măcar ea nu reușește să-mi potolească
furtunile și mai ales … să mă apere de lumea aceasta rea în care trăiesc, în care se pare
că m-am născut pentru a fi respinsă de cei cu care încerc să creez o legătură. Ca niște
frânghii care se rup … așa aș numi scurtele mele relații de prietenie …
Când eram în școala primară, erau două fete, cele mai populare din clasă, care
mă tachinau mereu, numindu-mă: ”Înfiato!” Cum puteam să le răspund? Nu puteam să
neg acest adevăr, care îmi caracteriza viața. Mama Elena ar fi dorit să vorbească cu
învățătoarea mea și cu părinții fetelor, dar m-am temut … dacă ar fi făcut-o, Cristina și
Amalia m-ar fi tachinat și mai mult. Erau zile în care îmi puneau piedică intenționat, iar
apoi mă amenințau că, dacă aș fi spus ceva învățătoarei, m-ar fi bătut în drumul spre
casă. Nu înțelegeam de ce niciuna dintre celelalte colege nu îmi lua apărarea. Eram atât
de greu de iubit? Acasă, cu mama Elena, eram grijulie, o ajutam tot timpul la treburi, îi
spuneam și de 20 de ori pe zi că o iubesc … parcă îmi era teamă că, într-o bună zi, va
observa și ea cât de enervantă sunt și va înceta să mă iubească și apoi … mă va

115
abandona, ca și femeia care m-a născut. Mama Elena mi-a spus de multe ori că
dragostea ei nu va scădea niciodată, indiferent de greșelile mele, dar nu prea o
credeam. La un moment dat, a apărut Scăpărici în viața noastră, un iepuraș de pluș,
care, atunci când făceam o greșeală, îmi ștergea lacrimile cu lăbuța lui și îmi spunea:
”Dragă Irina, ești o comoară de aur, care a căzut în apă și s-a udat, dar este la fel de
valoroasă!” Apoi îmi explica de ce nu era bine ce făcusem și mă întreba cum aș putea să
procedez data următoare, într-o situație asemănătoare. De asemenea, obișnuia să mă
încurajeze, când făceam eforturi să-mi controlez impulsurile și să mă laude când
reușeam. Era un ”judecător” blând, care observa tot ce spuneam și făceam, dar îmi
vorbea cu atât de multă blândețe, încât nu puteam să mă supăr pe el. Țin minte că, într-
o zi, asistase la o scenă teribilă. Mama Elena fusese oprită în trafic de un polițist, care
dorea s-o amendeze pentru că parcase greșit. Când am văzut polițistul, cu acea privire
crispată, îndreptându-se către noi, m-am panicat și am început să plâng. Mama Elena a
încercat să mă așeze în mașină și să-mi pună centura, dar eu mă zbăteam în continuu
… de fapt m-am zbătut timp de o oră, așa cum mi-a spus pe urmă Scăpărici. Abia a
doua zi, Scăpărici a îndrăznit să mă întreb ce am simțit în prezența polițistului. Nu mi-a
spus, însă, că aș fi greșit în vreun fel, ci doar mi-a explicat că în acele momente, creierul
meu nu putea funcționa și apoi m-a luat în brațe.
Când am împlinit 12 ani, mama Elena m-a dus la un centru de echitație, iar ceea
ce am văzut acolo, a fost dragoste la prima vedere. Atât de mulți cai și copii care
învățau să-i călărească! M-am apropiat în acea zi de Roua, care pe atunci era un murg
de 6 ani, docilă și cuminte, antrenată pentru competiții, dar care nu avea încă cu cine să
concureze. A durat 2 ani, până ne-am familiarizat suficient de mult încât să putem sări,
împreună, peste obstacole … 2 ani în care ne-am îmblânzit reciproc … eu o mângâiam
pe coama brun-roșcată, iar ea îmi hrănea inima cu încredere. În realitate, mă simțeam

116
iubită de Roua sau … mă simțeam … de iubit, în prezența ei. Când am sărit împreună,
pentru prima dată, am simțit o briză ușoară prin părul meu și un aer de libertate … eram
mândră de mine și de ea, eram fericită pentru emoțiile pe care le trăiam. Parcă
înțelegeam, pentru prima dată, cum este să te iubești pe tine însuți. Și această emoție
… cutremurător de puternică, pentru că reușise să șteargă atâția ani de lipsă de stimă,
de jenă față de cine eram, i-o datoram doar ei, prietenei mele, Roua.
De când am început să mă iubesc, mi-am dat seama, că și cei din jur, au început
să mă agreeze mai mult. Uneori, la școală, reușeam să port o conversație cu una dintre
colege și mi s-a întâmplat chiar să fiu amuzantă. Însă ceea ce m-a uimit cu adevărat a
fost schimbarea Amaliei. Într-o zi, înainte de vacanța de vară, s-a așezat lângă mine și
mi-a spus: ”Știi, Irina, cred că acum te înțeleg! Părinții meu au divorțat anul acesta și mi
se pare că …. adică, mă simt … vreau să spun că înțeleg cum este să te simți abandonat
… Ei parcă nici nu mai au timp de mine … Tot anul nu au făcut decât să se certe, iar eu
de aceea eram atât de răutăcioasă … nu doar cu tine … nu știam cum să-mi controlez
furia pe care o simțeam. Acum, aș vrea să învăț de la tine cum să nu mai sufăr! Poți să
mă ajuți?” Am privit-o cu tristețe. Îmi cerea un elixir pe care eu nu îl aveam, dar știam, în
schimb, cum este să uiți, pentru un timp, toată suferința și să te dedici pasiunii tale și
mai ales, știam cât de multă căldură poate aduce o prietenie, chiar și cu un animal,
pentru că … eu așa am învățat … copiii sunt ca și animalele: se atașează de cei care au
grijă de ele! I-am zâmbit Amaliei și am invitat-o, în vacanța de vară, să petreacă
împreună cu mine câteva zile. I-am făcut cunoștință cu Roua, despre care am uitat să-ți
spun, dragă jurnalule, între timp, a devenit a mea, mama Elena mi-a cumpărat-o și,
chiar dacă nu trăiește cu mine, nimeni altcineva nu o poate călări. Așadar, după cum
spuneam, i-am făcut Amaliei cunoștință cu Roua …. și cu Fulger, care era mai apropiat

117
de temperamentul ei … și nu o spun cu răutate. Acum călărim împreună: eu pe Roua și
Amalia pe Fulger. Ei încă nu concurează, dar eu și Roua îi încurajăm.
Poate că ar mai fi multe de spus, dar mâine e o nouă zi. Acum vreau să o sun pe
Amalia, pentru a merge împreună, să vedem un film. Noi suntem prietene adevărate,
nu doar colege de echitație …. Iar acest lucru este un semn …. sau cel puțin așa îmi
șoptește Scăpărici, care încă doarme în pat cu mine ( nu știu dacă ar fi trebuit să scriu
acest lucru) … un semn că m-am vindecat! Împărtășesc în fiecare zi această bucurie cu
Roua, pentru că … ea este roua proaspătă din prima dimineață în care eu am simțit că
mă iubesc pe mine …

118

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI
Cercetarea de față și-a propus, ca scop general, să exploreze experiența
familiilor adoptive din perspectiva relațiilor de atașament formate și să identifice
sursele externe de suport psihosocial în perioada postadopție, urmărind ca obiective:
 Crearea unei viziuni de ansamblu asupra pattern-ului relațiilor de
atașament din familiile adoptive prezente în eșantionul de cercetare;
 Crearea unei viziuni de ansamblu a serviciilor postadopție private și de
stat de pe raza județului Brașov.
Pentru a atinge acest scop și pentru a îndeplini aceste obiective, s-au formulat
câteva întrebări de cercetare:
 Există un pattern de dezvoltare a relațiilor de atașament în cadrul
familiilor adoptive?
 Ce tip de dificultăți întâmpină copiii din sistemul de protecție a copilului
atunci când sunt integrați într-o familie permanentă?
 Ce tip de dificultăți întâmpină părinții adoptivi în procesul de adaptare la
noul rol?
 Care sunt factorii care facilitează o bună integrare a copiilor abandonați în
familiile adoptive?
 Cum își asumă instituțiile de stat și private responsabilitatea socială față
de copiii adoptați și familiile adoptive?
Astfel, în urma analizei și interpretării datelor culese din interviurile semi-
structurate aplicate specialiștilor, în formă atât individuală, cât și de grup (focus-group),
s-a constatat că tipul de dificultăți pe care le întâmpină copiii atunci când sunt integrați
sunt, în principal probleme de adaptare, tipice personalității fiecăruia, de

119
comportament, de comunicare și alte situații particulare. Dificultățile pe care părinții
adoptivi le întâmpină în procesul de adaptare la noul rol sunt specifice celor care nu au
experiență ca părinți, dar și tipice etapelor de creștere ale propriului copil. Factorii care
facilitează o bună integrarea a copiilor în familiile adoptive sunt, conform specialiștilor,
dragostea, acceptarea identității copilului și timpul petrecut împreună cu acesta, relația
de atașament, crearea unui sentiment de siguranță pentru înlăturarea temerii de
abandon și comunicarea. Tipul de suport de care beneficiază părinții în perioada
postadopție poate fi cel desprins din lege și anume 2 ani de monitorizare, precum și
serviciile private: grupuri de suport, tabere terapeutice, consiliere psihologică, iar copiii
pot beneficia de socializare cu alți copii adoptați, prin jocuri și craft. Aceste servicii au
scopul de a preveni orice risc în procesul de postadopție, susținând părinții în orice
situație particulară, precum și acela de a-i conștientiza pe aceștia asupra motivațiilor
ascunse ale comportamentelor copiilor, pentru a întări astfel relația de atașament în
cadrul familiei. Din spusele specialiștilor, statul își asumă responsabilitatea socială față
de familiile adoptive, nu doar prin cei doi ani de monitorizare, ci și prin permanenta
disponibilitate de a interveni și a susține, atunci când suportul este solicitat, însă
aceștia recunosc că există limite de timp și de resurse în dezideratul de a oferi serviciile
postadopție la un nivel adecvat, fapt pentru care munca ONG-urilor vine în
întâmpinarea nevoilor familiilor adoptive, având un rol complementar în raport cu
statul.
În urma analizei și interpretării datelor culese din interviurile semi-structurate
aplicate pentru 10 părinți adoptivi și un părinte de plasament, care își dorește adopția
copiilor, atât de pe raza județului Brașov, cât și din alte județe (Bacău, Ilfov), precum și a
informațiilor culese prin observația participativă în cadrul a trei grupuri de suport pentru

120
familii adoptive/ de plasament, organizate de asociația ”Un Nou Început”, s-au
constatat următoarele:
1. Pattern-ul de dezvoltare a relațiilor de atașament în cadrul familiilor adoptive
este oferirea iubirii (aspect care apare specificat cel mai des de către părinți) alte
ingrediente subliniate fiind: afecțiunea, atenția, răbdarea, contactul fizic (mai
ales cu bebelușii), timpul petrecut împreună, înțelegerea, disponibilitatea,
încrederea, educația, lipsa prejudecăților, siguranța, comunicarea și joaca;
2. Tipul de dificultăți întâmpinate de către copii atunci când sunt integrați într-o
familie permanentă este predominant caracterial, majoritatea părinților
descriind copiii ca având un caracter ”iute”, exploziv sau dominator. Au mai fost
aduse în discuție conflictele dintre frați, atitudinea conflictuală, în general,
neîncrederea în sine, absenteismul școlar și performanțele școlare reduse,
comparativ cu copiii biologici, precum și probleme specifice copiilor, în general,
adică fără o specificitate a copilului adoptat;
3. Tipul de dificultăți întâmpinate de către părinții adoptivi în procesul de adaptare
la noul rol reiese din insuficiența pregătirii pentru adopție, pe care majoritatea
au recunoscut-o și se referă atât la dificultăți ce țin de procesul adopției în sine,
cât și de relația cu copilul, majoritatea respondentelor neavând experiența
relației cu proprii copii, biologici;
4. Tipul de suport de care beneficiază părinții adoptivi în perioada postadopție este
în principal grupul de suport pentru familii adoptive, pe lângă acesta părinții
accesând, de asemenea, serviciile de stat, taberele pentru familii adoptive,
workshop-uri tematice și consilierea psihologică;

121
5. Utilitatea și eficiența suportului postadopție este recunoscută de majoritatea
respondenților. Beneficiul principal, conform părerii părinților, este acela de
consiliere, apoi, empatia și încurajarea;
6. Responsabilitatea socială pe care și-o asumă statul față de copiii adoptați și
familiile adoptive este considerată de către majoritatea respondenților
insuficient asumată;
7. Rolul și utilitatea serviciilor postadopție oferite de către ONG-uri: majoritatea
părinților intervievați recunosc utilitatea serviciilor oferite de către ONG-uri,
accesându-le și afirmând că acestea au rezultate pozitive în viața lor.
În concluzie, consider că mi-am atins atât scopul, cât și obiectivele, deși cred că nu
am ajuns la saturația teoretică, datorită eșantionului insuficient de extins și a
răspunsurilor respondenților insuficient de complexe.
Pentru a extinde această cercetare la un nivel care să aducă beneficii practicii în
asistența socială din domeniul adopției, recomand viitorilor cercetători, extinderea
eșantionului peste granițele țării, mai ales în țările în care asistența socială este foarte
dezvoltată și de la care asistența socială românească ar putea avea multe de învățat.
Serviciile postadopție, atât de necesare părinților adoptivi, deși se pare că nu s-a
ajuns încă la un nivel optim de conștientizare, ar putea fi mult îmbunătățite. Un
exemplu este dat de către autorul Harris, care vorbește despre grupurile de suport
pentru părinți de adolescenți adoptați. (Harris, 2004, p.59). Astfel de grupuri s-ar putea
focusa pe probleme și provocări specifice adolescenței, care deja prin natura sa este o
etapă delicată a vieții, cu atât mai mult pentru tineri care au trăit traume și poate nu au
avut curajul să le abordeze în mod conștient de-a lungul copilăriei. Așa cum afirma
Yalom I., grupul de suport are capacitatea de a inocula speranța membrilor, precum și
acela de a face vizibilă universalitatea provocărilor întâmpinate de către un grup cu

122
aceleași caracteristici principale. Dar probabil printre cei mai importanți factori
terapeutici ai grupului de suport sunt universalitatea care îi face pe părinții adoptivi să
simtă că și alții trec prin experiențe similare cu ale lor și catharsisul, acea manifestare a
trăirilor interioare cu ajutorul povestirii, mărturisirii, descărcării emoțiilor intense.
Părinții au nevoie de această formă de eliberare pentru a putea fi total implicați în
această misiune grea, de susținere a copiilor în procesul de vindecare. De aceea,
dezvoltarea grupurilor postadopție pot avea o mare relevanță în amplificarea
fenomenului adopției, pentru ca din ce în ce mai mulți copii din sistemul de protecție a
copilului să beneficieze de o familie permanentă.

123

BIBLIOGRAFIE
1. Autor anonim, ”Adopția, un răspuns la rugăciuni!”, articol publicat pe situl
Alianței România Fără Orfani, la 14.03.2016, disponibil la adresa:
www.romaniafaraorfani.ro/adoptia-un-raspuns-la-rugaciuni/, accesat la
06.06.2019.
2. Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopții (ANPDCA),
Statistică Adopții, disponibilă la adresa: www.copii.ro/statistici, accesată la
02.05.2019;
3. Bejenaru Anca, ”Adopția copiilor în România”, Iași, Ed. Institutului European,
2011;
4. Bowlby John, ”Attachment”, New York, Ed. Basic Books, 1982;
5. Bowlby John, ”A secure base”, New York, Routledge Classics Edition, 2005;
6. Bowlby John, ”Crearea și ruperea legăturilor afective”, București, Ed. Trei, 2016;
7. Burns W. George, ”101 povești vindecătoare pentru copii și adolescenți –
folosirea metaforelor în terapie”, București, Ed. Trei, 2011;
8. Citirigă Juliana, ”Ionuț, băiețelul care a schimbat trenul”, Ed. ARFO, Pitești, f.a.
9. Cojocaru Ștefan, Cojocaru Daniela, ”Managementul de caz în protecția copilului:
evaluarea serviciilor și practicilor din România”, Iași, Ed. Polirom, 2008;
10. Crocq Louis, ”16 conferințe despre traumă”, București, Ed. Trei, 2014;
11. Delfos Martine, ”Perspectiva dezvoltării după traumă”, Brașov, Ed. A.P.A.R.,
2018;
12. Delfos Martine, ”Atașamentul și siguranța de sine”, Brașov, Ed. A.P.A.R., 2018;
13. Donovan Sally, ”No matter what: an adoptive family‘s story of hope, love and
healing”, Londra, Jessica Kingsley Publishers, 2013;

14. Emese Florian, ”Dreptul familiei: căsătoria, regimuri matrimoniale, filiația”,
București, Ed. C. H. Beck, 2016;
15. Golding S. Kim, ”Nurturing Attachments: supporting children who are fostered or
adopted”, Londra, Jessica Kingsley Publishers, 2008;
16. Harris,”User views and experiences of post-adoption services – A study of a
regional post-adoption agency” articol din ”Adoption & Fostering”, vol.28, nr.2,
2004, p.59;
17. Legea nr.47 din 7 iulie 1993 cu privire la declararea judecătorească a
abandonului, disponibilă la adresa: www.legex.ro/Legea-47-1993-3780.aspx,
accesată la 02.05.2019;
18. Malot Hector, ”Singur pe lume”, București, Ed. Nicol, 2014;
19. Miftode Vasile (coord.), ”Populații vulnerabile și fenomene de auto-
marginalizare”, Iași, Ed. Lumen, 2002;
20. Muntean Ana, ”Adopția și atașamentul copiilor separați de părinții biologici”, Iași,
Ed. Polirom, 2013;
21. Năftănăilă Cristina Alina, ”Adopția: un act de iubire”, Snagov, Ed. Letras, 2017;
22. Neagoe M. Ioana, ”Traumă și perturbări ale atașamentului la copilul
instituționalizat”, București, Ed. Sper, 2017;
23. Neamțu George (coord.), ”Tratat de asistență socială”, Iași, Ed. Polirom, 2011;
24. Nelson A. Charles, Fox A. Nathan, Zeanah H. Charles, ”Copiii abandonați ai
României: privațiune, dezvoltare celebrală și eforturi de recuperare”, București,
Ed. Trei, 2014;
25. Nicolescu Cristina, ”Legislația adopțiilor: actualizat noiembrie 2018”, București,
Ed. C. H. Beck, 2018

26. Rygaard P. Niels, ”Tulburările severe de atașament în copilărie: ghid de terapie
practică”, Iași, Ed. Polirom, 2011;
27. Scârneci Florentina, ”Îndrumar de cercetare calitativă în științele socio-umane”,
Brașov, Ed. Universității Transilvania , 2007;
28. Scârneci Florentina, ”Cercetări calitative în asistența socială. Încercări
studențești”, vol. II, Brașov, Ed. Universității Transilvania , 2009;
29. Schofield Gillian, Beek Mary, ”Attachment handbook for foster care and
adoption”, Londra, Ed. British Association for Adoption & Fostering, 2007;
30. Ureche Lazăr-Ciprian, Moloman Bogdan Dumitru, ”Ghid privind procedura
adopției”, București, Ed. Universul Juridic, 2017;
31. Verza Emil și Verza Florin Emil, ”Psihologia copilului”, București, Ed. Trei, 2017;
32. Winter, ”Identity issues for looked after children with no knowledge of their
origins – Implications for research and practice” articol din ”Adoption &
Fostering”, vol.29, nr. 2, 2005, p. 44-52;
33. Yalom D. Irvin, ”Tratat de psihoterapie de grup – Teorie și practică”, București,
Ed. Trei, 2008 (prezentare online pe situl: www.libris.ro/tratat-de-psihoterapie-
de-grup-irvin-d-yalom, accesat la data 11.06.2019)