Formarea Imaginii de Sine
Introducere-Motivarea temei
De fiecare dată îți spui părerea cu fermitate, fără a-i răni pe ceilalți ? Întotdeauna te consideri o persoană valoroasă, care merită să fie fericită ? Te implici cu ușurință în sarcini și îți asumi responsabilități ? Spui NU, atunci cînd nu vrei să faci un lucru ? Le comunici celorlați atât emoțiile de bucurie, cât și pe cele de tristețe sau furie ? Îți revii ușor după eșecuri, spunându-ți că viața merge înainte și mai ai o mulțime de șanse să dovedești ce poți ? Te consideri o persoană plăcută, de care merită să te apropii ? …
Dacă la toate întrebările de mai sus ai răspuns cu DA, te felicit: te placi și te respecți. Dacă ai răspuns și cu NU, te felicit, de asemenea: ai curajul să recunoști că unele aspecte ar putea fi îmbunătățite.
Am auzit multi părinti spunând: „Nu faci bine, lasă că fac eu că știu mai bine” sau „Esti prea mic, nu poți tu sș faci asta”. Astfel de fraze pot ucide in increderea in sine. Din dorința de a-i feri de suferințe și eșecuri in viață, mulți părinți iși supraprotejează copiii menținându-i dependenți și impiedicându-i astfel să-și dezvolte încrederea in sine.
Încrederea in sine depinde mai mult de capacitatea noastră de a face anumite lucruri, in timp ce stima de sine reprezintă rezultatul unei autoevaluări și are un rol foarte important in stabilirea identității noastre. O stimă de sine pozitivă se bazeaza pe percepția pozitivă despre propriile noastre comportamente. De aceea este important să ne respectăm nevoile și limitele pentru ca acțiunile noastre să ne pună in valoare, să fie viabile in ochii noștri.
Încrederea in sine nu este innăscuta și nu depinde doar de educația pe care am primit-o in copilărie cănd părinții noștri ne-au invățat să facem impreună cu ei și ne-au stimulat să ne asumăm responsabilităti pentru a deveni autonomi in viață.
Abordarea unei situații dintr-o altă perspectivă ne permite să ne schimbăm reacțiile, să dezvoltăm comportamente noi, mai adecvate situației prezente și să obținem astfel rezultate mai bune in viață.
Am ales această temă pentru că stima de sine are o importanță foarte mare asupra vieții noastre, ne influențează modul in care ne trăim viața.Dacă avem o imagine de sine bună și cei cu care interacționăm vor vedea succesul in noi.
Am vrut să demonstrez că in cazul copiilor cu părinți divorțați stima de sine este mai scăzută decăt la cei cu părinții căsătoriți. Asta ar trebuii să fie un semnal de alarmă părinților pentru a fii mai atenți la copii lor chiar dacă simt că sunt copleșiți de durerea desparțirii și chiar dacă despărțirea este de neevitat să le acorde sprijinul de care au mare nevoie in acele momente.Trebuie să incercăm să le creem un mediu căt mai potrivit pentru o dezvoltarea armonioasă din punct de vedere psihologic.
Stima de sine reprezintă părerea pe care o ai despre tine. Se bazează pe atitudinea pe care o ai fața de:
Valoarea ta ca persoana
Munca pe care o faci/ serviciul pe care îl ai
Ceea ce ai realizat pana acum
Ce crezi ca găndesc ceilalți despre tine
Scopul tău in viață
Locul tău in lume
Potențialul tău pentru succes
Punctele tale tari și slabe
Statutul tău social și modul in care te relaționezi cu ceilalți
Independenta/ autonomia ta sau abilitatea de a sta pe propriile picioare
Capitolul I. Stima de sine
I.1.Persoana mea
Orice individ se percepe pe sine ca fiind o persoana unică si distinctă, in sine și pentru sine, dar in egala măsura și pentru ceilalți în cadrul relațiilor intreumane.
Acest fapt este dat de urmatoarele aspecte:
Eu mă percep pe mine, in mod obiectiv ca trup;
Eu mă reflect pe mine, in planul conștinței mele ca subiect;
Eu mă situez intr-un anumit raport cu ceilalți indivizi, similari mie, descoperind că sunt diferit de ei;
ca prezență, Eu sunt o anumita persoană, unică și inconfundabilă cu ceilalți in cadrul relației ‘’Eu-Tu” sau “Eu-Noi”
ca plăcere, durere sau pericol, Eu mă resimt emoțional, dar, concomitent, Eu îl simt în plan emoțional și pe celălalt, dupa cum și el mă simte pe mine.
Rezultă din cele de mai sus faptul, că persoana mea îmi apare atăt mie, căt și celorlalți, ca ceva deosebit de complex la care se disting mai multe dimensiuni sau componente structurale:
Trupul, vizibil in exterior, pe care-l percep și-l reprezint
Subiectul care sunt, sau ființa mea interioară așa cum apare ea în cămpul conștinței mele
Ființa mea ca prezență pentru ceilalti
Trăirile emoționale, în raport cu situațiile vieții
Conținutul ideativ referitor la mine, în felul în care eu găndesc propria mea persoană
Durata existenței mele, percepută ca scurgere a timpului la care raportez prezența mea in lume
Nevoile sau trebuințele proprii pulsiunilor mele care se cer a fi satisfăcute
Conduitele, acțiunile si creatiile mele ca model specific de a fi, proprii persoanei mele.
I.2.Exista numeroase definiri a stimei de sine
Imaginea de sine este modul în care te simți și gândești, despre calitățile și defectele tale. Abilitatea noastră de a ne evalua corect și realist, de a fi capabili să ne acceptăm așa cum suntem, de a ne cunoaște realist potențialul și limitele personale definește imaginea de sine.
Acceptarea de către o persoană a propriei puteri și a zonelor în care se mai pot aduce îmbunătățiri este bazată pe credințele și presupunerile legate de aptitudini, limitări, înfățișare, resurse emoționale, locul fiecăruia în lume, percepția potențialului și sentimentul importanței fiecăruia.
I.3.Componente ale stimei de sine
Stima de sine se bazează pe trei componente: încrederea în sine, concepția de spre sine, iubirea de sine. O bună dozare a fiecăreia dintre aceste trei componente este indispensabilă pentru a obține o stimă de sine armonioasă. Între cele trei componente ale stimei de sine există legături de interdependență: iubirea de sine (a te respecta indiferent de ceea ce ți s-a întâmplat) facilitează o concepție despre sine pozitivă ( a crede în capacitățile tale, a te proiecta în viitor) care la rândul său, influențează favorabil încrederea în sine ( a acționa fără teamă excesivă de eșec și de judecata altuia).
IUBIREA DE SINE Este elementul cel mai important. A ne stima înseamnă a ne evalua, dar a ne iubi nu suportă nici o condiție: ne iubim în ciuda defectelor și limitelor, în ciuda eșecurilor și înfrângerilor, pur și simplu pentru că o voce interioară, timidă, ne spune că suntem demni de iubire și respect. Această iubire necondiționată nu depinde de performanțele noastre, ea arătând că ne putem regrupa după eșecuri. Ea nu ne ferește de suferință sau de îndoială în cazul unor dificultăți, dar ne apără de disperare. Iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe care ne-au împărtășit-o familia noastre atunci când eram copii, și de "hrana afectivă", care ne-a fost dăruită.
CONCEPȚIA DESPRE SINE Părerea pe care o avem despre noi, această evaluare fondată sau mai puțin fondată, a calităților și defectelor noastre, este al doilea stâlp al stimei de sine. Nu este vorba doar de cunoașterea de sine; importantă nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea de a fi deținători ai calităților sau defectelor, ai potențialităților și limitelor. Este un fenomen în care subiectivitatea joacă un rol esențial. Această concepție pe care o avem despre noi înșine o datorăm mediului nostru familial și în special proiectelor pe care părinții noștri le fac pentru noi. În unele cazuri copii sunt împovărați în mod inconștient de către părinți să îndeplinească ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut să realizeze în viața lor. Este ceea ce se numește "copilul însărcinat cu o misiune".
ÎNCREDEREA ÎN SINE A treia componentă a stimei de sine, încrederea în sine se aplică în special la actele noastre. A fi încrezător, înseamnă, a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situațiile importante (Lelord, C.Andre, 1999). Contrar iubirii de sine, și mai ales, concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat; pentru aceasta este suficient doar să te întâlnești frecvent cu persoana, să observi cum se comportă în situații noi sau neprevăzute, în care există o miză, sau dacă este copleșită de dificultăți în realizarea a ceea ce are de îndeplinit. Încrederea în sine provine în principal din modul de educație transmisă de familie sau de școală.
Să te simți important
Să te simți iubit
Să ai simțul puterii
Să ai încredere în tine
Să te simți matur
Să te simți respectat
Să cunoști și să trăiești după anumite valori
Să te simți unic
Să te simți plin de succes
Să te simți acceptat
Să te justifici
Să-ți menții integritatea
Să controlezi stresul eficient
Să îndrăznești să riști
Să fii disciplinat
Să ai scopuri bine definite
Să controlezi conflictele
Să accepți responsabilitățile și provocările
Să te simți capabil să-i influențezi pe alții
Să simți că ai controlul asupra vieții cuiva
Să ai o imagine corporală pozitivă
Să fii capabil să accepți laudele și criticile
Să ai o sferă largă de emoții
Să poți acționa independent și interdependent
Să te simți mândru
Să fii capabil să dai și să primești
Să te simți util
Să te simți legat de cei din jur
Să te simți competent în luarea deciziilor
Să tratezi eficient cu colegii/ autoritățile
Să te simți în siguranță
Să știi că e uman să greșești
Să știi că se poate avea încredere în tine
Ce este o stimă de sine scăzută ? O stima de sine scazută apare cănd unul sau mai mulți factori din cei enumerați mai sus sunt afectati și imaginea de sine este influențată .De exemplu : nu-ți place munca pe care o faci sau simți că nu ai nici un scop în viață. Ce este o stimă de sine ridicată ? În momentul in care ești increzător in tine, sigur pe tine și mulțumit se poate spune că ai o stimă de sine crescută. De aceea ești motivat și ai exact atitudinea care te poate face să reușești.
Următorii factori afectează stima de sine a copilului tău:
Gradul in care el/ea se simte dorit(ă), apreciat(ă), iubit(ă)
Modul in care se vede pe sine, imagine deseori imprimata de comportamentul/ceea ce ii spun parinții și cei apropiați
Capacitatea sa de a realiza ceva
Maniera in care se relaționează cu ceilalți
I.4.Construirea stimei de sine.Formarea stimei de sine
Încurajarea – modalitate de dezvoltare a stimei de sine a copiilor
Încurajarea este procesul prin care părinții pot dezvolta încrederea și stima de sine a copilului.
Cum poti crește stima de sine a copilului tau ?
Apreciindu-l /apreciind-o
Spunăndu-i copilului tău căt de mult ții la el/ea
Petrecănd timp cu copilului tău
Incurajăndu-l / incurajănd-o sa facă alegeri
Alimentăndu-i independeța
Dănd o importanță autentică la ceea ce spune si ascultăndu-l / ascultănd-o cu adevărat
Petrecănd timp pentru a-i explica cauzele lucrurilor
Incurajăndu-l/incurajănd-o in ceea ce face
Incurajăndu-l/incurajănd-o sa incerce activiățti
Cum se dezvoltă stima de sine ?
Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieții din experiențele pe care le are copilul cu celelalte persoane și din acțiunile pe care le realizează și la care participă. Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinților, ale profesorilor, colegilor, fraților (surorilor), prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.
Majoritatea problemelor emoționale ale oamenilor pleacă de la proasta părere despre sine.
Ce inseamna proastă părere despre sine?
Inseamnă a avea nevoie in permanentin jur
Să te simți competent în luarea deciziilor
Să tratezi eficient cu colegii/ autoritățile
Să te simți în siguranță
Să știi că e uman să greșești
Să știi că se poate avea încredere în tine
Ce este o stimă de sine scăzută ? O stima de sine scazută apare cănd unul sau mai mulți factori din cei enumerați mai sus sunt afectati și imaginea de sine este influențată .De exemplu : nu-ți place munca pe care o faci sau simți că nu ai nici un scop în viață. Ce este o stimă de sine ridicată ? În momentul in care ești increzător in tine, sigur pe tine și mulțumit se poate spune că ai o stimă de sine crescută. De aceea ești motivat și ai exact atitudinea care te poate face să reușești.
Următorii factori afectează stima de sine a copilului tău:
Gradul in care el/ea se simte dorit(ă), apreciat(ă), iubit(ă)
Modul in care se vede pe sine, imagine deseori imprimata de comportamentul/ceea ce ii spun parinții și cei apropiați
Capacitatea sa de a realiza ceva
Maniera in care se relaționează cu ceilalți
I.4.Construirea stimei de sine.Formarea stimei de sine
Încurajarea – modalitate de dezvoltare a stimei de sine a copiilor
Încurajarea este procesul prin care părinții pot dezvolta încrederea și stima de sine a copilului.
Cum poti crește stima de sine a copilului tau ?
Apreciindu-l /apreciind-o
Spunăndu-i copilului tău căt de mult ții la el/ea
Petrecănd timp cu copilului tău
Incurajăndu-l / incurajănd-o sa facă alegeri
Alimentăndu-i independeța
Dănd o importanță autentică la ceea ce spune si ascultăndu-l / ascultănd-o cu adevărat
Petrecănd timp pentru a-i explica cauzele lucrurilor
Incurajăndu-l/incurajănd-o in ceea ce face
Incurajăndu-l/incurajănd-o sa incerce activiățti
Cum se dezvoltă stima de sine ?
Imaginea de sine se dezvoltă pe parcursul vieții din experiențele pe care le are copilul cu celelalte persoane și din acțiunile pe care le realizează și la care participă. Experiențele din timpul copilăriei au un rol esențial în dezvoltarea imaginii de sine. Astfel, succesele și eșecurile din copilărie, precum și modalitățile de reacție a copilului la acestea, definesc imaginea pe care o are copilul despre el. Atitudinile părinților, ale profesorilor, colegilor, fraților (surorilor), prietenilor, rudelor, contribuie la crearea imaginii de sine a copilului.
Majoritatea problemelor emoționale ale oamenilor pleacă de la proasta părere despre sine.
Ce inseamna proastă părere despre sine?
Inseamnă a avea nevoie in permanenta de aprobarea celorlalți, de a valida toate acțiunile prin ceilațti. Înseamnă ceea ce se numește efectul oglindă. Iubesc ceea ce văd in ochii tăi.
Dar căte eforturi trebuie făcute pentru a căpăta elogiile din partea celorlalți, pentru a căpăta privirea aceea aprobatoare care să ne facă să ne simțim bine, să ne dea incredere să mergem mai departe datorită faptului că ceilalți ne confirmă ceea ce noi credem.! Dar cate frustrări străngem de asemenea, fiindcă efortul de a place continuu e foarte obositor. Ne cheltuie multă energie și mult timp.
Rezultatul este insă unul care poate fi catastrofal. Fiindcă făcand pe plac tot timpul celorlalți, uităm de noi, ne ascundem adevăratele noastre dorințe și putem să ne irosim intreaga viața și ajungem la sfarșitul ei dezorientați, intrebăndu-ne ce s-a intamplat – nu am vrut să facem nu știu ce lucru, nu știu ce meserie, nu știu ce căsnicie dar le-am facut pentru că așa au crezut ceilalți că e mai bine pentru noi, pentru că faceau celorlalți plăcere. Și poate pe parcursul vieții am avut sentimente de frustrare, de neliniște, de neplăcere și niciodată n-am știut de ce, ce se intamplă. Ne uităm in dreapta și in stanga și facem și noi ce fac cei cu succes, fără să ne intrebăm dacă intr-adevăr lucrul asta ni se potrivește sau este benefic pentru noi.
Hai să incepem să ne uitam mai bine inăuntrul nostru, hai să vedem ce ne face cu adevărat plăcere și care sunt lucrurile pe care vrem să le facem!
Hai să fim liberi și să incepem cu acceptarea noastră!
Fiindcă nimeni nu poate să răspundă la această dragoste decât propria persoană.
Daca așteptăm ca ceilalți să ne satisfacă in permanența nevoia de dragoste vom fi poate dezamăgiti și frustrați. În realitate este problema noastră și nu a celuilalt, celalălt nu ne poate oferi ceea ce avem noi nevoie. Fiindcă, in primul rănd este o altă persoană cu o altă percepție despre realitate decăt noi.
Cănd vom ajunge să ne iubim pe noi vom atinge o mare stare de echilibru și luciditate.
Abia apoi vom putea să iubim pe ceilalți nu pentru ceea ce vedem in ochii lor despre noi ci simplu, gratuit, fără a aștepta ceva in schimb nici adorație, nici evaluare, nici aprobare.
Și cum spunea Oscar Wilde: "A se iubi pe sine este inceputul unei povesti de dragoste care va dura toată viața."
Priviti-vă in oglindă si…respectati-vă
Sentimentul valorii de sine este unitatea centrala a existentei noastre la care raportăm totul. Intotdeauna cănd sentimentul stimei de sine este lezat,are de suferit comunicarea. Respectul de sine este suportul pentru o sanatate psihica deplină
Ține minte:
Imaginea de sine nu reprezintă ceea ce ești tu de fapt. 90% din imaginea de sine gravitează in jurul a ceea ce găndești tu că alții găndesc despre tine. În consecință noi ingăduim celorlalți să determine propria noastra imagine de sine.
Uuneori, percepția noastră despre ceea ce gândesc alții este falsă. Este posibil să fii iubit de părinți, copii, prieteni, dar să nu te iubești tu insuți. Cineva poate să fie admirat de colegii de munca și să se simtă totuși fără valoare, datorită unor experiențe care au avut un impact negativ asupra imaginii de sine. Succesul din ochii lumii nu presupune și succesul din interior.
Concepția despre sine se formează dintr-o combinație a tuturor experiențelor si relațiilor, a succeselor și a eșecurilor noastre din trecut, ca și din ceea ce credem noi că gândesc alții despre noi.
Respectul de sine reprezintă increderea in dreptul nostru de a fi fericiți convingerea că realizarea, succesul, prietenia, respectul, dragostea și implinirea ne sunt destinate.
Atunci cănd simți in felul acesta despre tine insuți, vei fi capabil să stabilești relații de dragoste sănătoase, să ai o viata normală, să ai grijă in mod independent de tine insuți, să te salvezi din durere si necazuri, să urmărești și să atingi țintele vieții.
Valoarea personală reprezintă esența sănătății emoționale și mentale.Dacă te cunoști bine și te respecți pe tine insuți, ai pus o temelie sigură care te inzestrează, astfel încât să faci fața schimbărilor vieții. Lipsa unei bune imagini de sine te face să pierzi controlul asupra evenimentelor vieții.
FORMAREA IMAGINII DE SINE
Imaginea de sine este expresia concretizată a modului in care se vede o persoană sau se reprezintă pe sine.
Imaginea de sine se referă la perspectiva individuala asupra propriei personalități.
Formarea imaginii de sine constă in primul rând intr-o construcție subiectivă și implică trei aspecte:
-importanta părerii celorlalți in construcția acesteia;
-elementele pe baza carora se realizeaza perceptia celorlalți;
-măsura in care conduita și motivația influentează crearea imaginii de sine.
In formarea imaginii de sine se parcurg mai multe etape:
eul, in viziunea propriei persoane care iși realizează autoportretul din punctul de vedere al personalității in ansamblu.
Eul reprezinta imaginea pe care noi o considerăm definitorie pentru personalitatea noastra. Ca o consecință a constructiei propriei imagini de sine se formează si aprecierea asupra acesteia: pozitivă sau negativă.
celălalt, conștientizarea faptului că acesta realizează asupra noastra judecata ce are la baza modul in care persoana noastra e perceputa. Imaginea de sine nu corespunde intotdeauna cu imaginea pe care cei din jur și-o formeaza despre noi.
reflectia eului asupra imaginii de sine din perspectiva corespondenței sau necorespondenței intre aceasta si judecata celuilalt.
Această apreciere poate declansa sentimente pozitive sau negative. Aprecierea e dependenta de tipul de personalitate si are consecinte importante in privința integrării sociale.
Imaginea de sine se formeaza pe baza unor anumiti factori:
raportarea persoanei la anumite grupuri sociale precum familia si cercul de prieteni apropiati sau grupul de muncă, religios sau grupul organizației politice.
Aceste grupuri exercită influențe diferite asupra imagini de sine.
pe baza teoriei cu privire la comparările sociale.
Oamenii tind să se compare cu cei asemănători lor din punct de vedere al imaginii.
Oamenii recunosc intutitiv importanta stimei de sine in ceea ce privește eficienta și sănătatea lor mintală – de aceea incearcă să o mențină și să o ridice.
Se presupune că elevii cu stimă de sine ridicată sunt mai perseverenți la școală, se simt mai competenți și in consecință au rezultate școlare mai bune.
Totuși, stima de sine e un slab predictor al performanței școlare, aceasta neavamd consecințe pozitive nici mai tarziu, necorelănd puternic cu performanța profesională. Chiar dacă intentia este bună nu intotdeauna implementarea ideii are rezultate la fel de bune.Adolescenții cu stimă de sine scăzută pot avea un aspect fizic plăcut, dar nu observă acest lucru, fiind pesimiști si negativiști in privința fiecarui lucru. Imaginea de sine este influențată pozitiv sau negativ si de relațiile sociale, inclusiv cele amoroase in care se implică adolescenții. Vorbim in acest caz de ludici, persoane care optează pentru relații multiple, preferănd nonimplicarea si neasumarea responsabilităților, orientandu-se către parteneri la fel de superficiali.
Se pare că pentru stima de sine e mai important cum te crezi decăt cum ești in realitate. Cei cu o stimă de sine ridicată sunt grozavi in ochii lor, dar nu neapărat și in ochii celorlalți. Scăderea motivației școlare duce la scăderea stimei de sine ceea ce conduce la consumul de țigari, alcool sau droguri.
Experiențe sexuale negative sau chiar sarcini nedorite apar la cei cu stimă de sine scăzută, insă nu numai acestea sunt predispuși să se implice in activități sexuale precoce sau in mai multe relații sexuale ci chiar și cei cu stimă de sine pozitivă.
Consumul de alcool sau de droguri este intâlnit in ambele categorii de adolescenți motivele fiind diverse: curiozitate, distracție sau uitarea problemelor.
Adolescenții care sunt cruzi in relațiile cu ceilalți din anturaj sunt mai puțin anxioși si mai siguri pe ei decăt ceilalti adolescenți.
Imaginea de sine negativă crește riscurile pentru tulburările alimentare precum bulimia sau anorexia.
Cei cu stima de sine crescută sunt perseverenți in cazul eșecurilor și uneori se comportă mai bine in situațiile sociale. Persoanele cu stimă de sine pozitivă sunt mai fericite și mai puțin depresive.
Creșterea stimei de sine nu ar rezolva problema viciilor, agresiunilor sau problemelor sexuale in rândul adolescenților insă in mod categoric ar face oamenii mai fericiți.
FORMAREA IMAGINII DE SINE ȘI ROLUL EI ÎN VIAȚA COTIDIANĂ
Una din cele mai mari aventuri ale vieții noastre este cunoașterea de sine. Este o adevarată tragedie faptul că unii oameni își petrec întreaga viață fără a avea o ținta precisă, împotmolindu-se în frustrări, pentru că nu știu nimic despre ei înșiși sau despre felul în care ar trebui să abordeze problemele, multe dintre acestea fiind create chiar de mediul în care trăiesc.
Fără îndoială, imaginea personala are o putere atât de mare încât impactul ei este coplesitor asupra destinului ca ființa umană, ea putând influența atât reușita, cât si eșecul.
Exista unii oameni care își accentuează aspectele negative și nu reușesc niciodată să se împlinească, să-și pună în valoare calitățile de care dispun și să-și folosească întregul potențial uman.
Imaginea personală este reală, chiar dacă nu o putem atinge, simți sau vedea. Eșecul și succesul sunt la fel de reale.
Imaginea personală este propria noastră părere despre ce fel de persoana suntem. Este rezultatul experiențelor trecute, reușitelor sau eșecurilor, umilințelor sau triumfurilor îți poarta amprenta modului în care am fost tratați de ceilalți, mai ales în primii ani ai copilariei. Această imagine o dată formată noi o socotim corecta. Dar ea poate fi falsă – și în multe cazuri ea chiar este falsă – dar important este faptul că noi ne comportăm ca și cum ar fi adevărat. Teoretic ea este adevărată.
Asta înseamnă că imaginea de sine, cea a unei ființe pline de slăbiciune, a unei victime, căreia i se întâmpla tot felul de lucruri este cea adevărată.
Viața noastră se desfățoara ca și cum imaginea ar fi adevărată. Dar, oare, este ? Imaginea personală se poate schimba, este nevoia de o altă perspectivă.
Imaginea personală, putem spune, stă la temelia întregii noastre personalități. în raport cu ea, experiențele noastre tind să se adeverească și să întărească propria imagine, ducând astfel la un cerc vicios. Toate acțiunile si sentimentele noastre sunt în concordanță cu imaginea noastră personală. Ne vom comporta așa cum credem că suntem. Pur și simplu nu putem acționa astfel, indiferent de câta voință am da dovadă. Cel care se socoteste un "ratat" va face în așa fel încât să rateze, oricât de mult s-ar stradui să cunoasca succesul si oricâte șanse iar ieși în cale. Cel care se socotește "ghinionist" va face în așa fel încât să demonstreze că este într-adevăr victima "ghinionului".
Un agent de vânzari care se socotește un incapabil îsi va începe prezentarea cu atitudine descurajată. Aproape că-și va cere scuze, invitând pur si simplu să fie refuzat. El va trezi neîncrederea potențialului cumpărător și astfel va avea "dovadă" că imaginea sa personală este cea corectă, este un tip antipatic, net inferior și un ratat.
Liceana care se socoteste urâta si neatrăgătoare va găsi o cale să demonstreze că imaginea sa personală este corecta. Daca un băiat îi spune că este dragută, ea se va gândi la alunița de pe fată. Dacă i se va spune că are ochi frumoși, automat își va zice în gând că are nasul prea lung. Atitudinea sa defensiva îi va alunga, în cele din urma, pe toți potențialii admiratori și astfel ea va avea confirmarea faptului că felul în care se percepe, ca fiind urâta, reprezintă adevărul. Din cauza așa zisului " adevăr obiectiv", o persoana își dă seama rareori că problema constă în evaluarea de sine.
Ne dăm seama că imaginea de sine poate fi dușmanul sau prietenul nostru, depinde dacă se hrănește din eșecurile din trecut pentru a ne submina în prezent, sau dacă se hrăneste din succesele trecute pentru a ne da curaj să trăim în prezent și să progresăm.
Trebuie să descoperim secretul convițuirii cu propria persoană și să nu ne temem de nimic o imagine personală sănătoasă este cheia conviețuirii cu sine. Dacă ne percepem realist și ne acordăm respectul meritat, acumulând succesele și sentimentele, păstrându-ne încrederea în sine în ciuda eșecurilor și iertându-ne propriile greșeli, ajungem într-adevăr să trăim în armonie cu propria persoană. Trebuie să practicăm deprinderea de a ne accepta așa cum suntem, în loc să ne forțăm să devenim ceea ce nu suntem. Acceptarea de sine ne dă încredere, în timp ce încercarea de a ține pasul cu ceilalți duce la o stare de tensiune permanentă.
Pentru ca omul să fie adaptabil și eficient, el trebuie sa fie format ca atare de timpuriu și ajutat să-și mențină disponibilitățile pe care le are la cote înalte de funcționare. Într-o lume a căutărilor și eforturilor spre mai bine, referirea la o personalitate cu adevărat eficientă, încetează să mai fie o problemă de conjunctura efemera si perisabila, devenind, dimpotrivă, una de interes maximal.
IMAGINEA DE SINE ÎNTRE OPINIE ȘI ADEVĂR
În viața de toate zilele, în relațiile interpersonale, fiecare dintre noi aspiră la cunoașterea de sine și de altul. Eșalonat, fiecare individ ajunge să-și formeze o imagine de sine conturându-si în acelasi timp și impresii și aprecieri despre ceilalți. Se elaborează, încet și sigur o adevarată busola a vieții care ne permite să ne orientăm mai mult sau mai puțin eficient în paienjenișul vieții cu urcușuri și coborâșuri ca într-un adevărat spațiu mioritic.
Acest proces cuprinde sinteza a două laturi: orice persoană abordează pe un altul pornind de la sine, după cum reprezentarea despre altul face parte din procesul percepției de sine. Se pare că informațiile noastre privind formarea imaginii de sine și a modului de percepție a celorlalți, a semenilor – ceea ce s-a numit percepție socială – sunt destul de lacunare, încât simțul comun prin adevăratele sale clisee a dominat adevărul obiectiv. În psihologia sociala prin cliseu se întelege o judecată simplificată care corespunde unei opinii modale (cu frecvența mare) într-un grup, care deformează modul de gândire personal. În felul acesta, acest cliseu-prejudecată provine dintr-o conștiință colectivă și este preluată de individ de la grupul căruia îi aparține și se exprimă sub forma de reprezentări și aprecieri personale(Ioan Radu).
Aceste opinii pot conține o parte de adevăr, dar pot fi și în întregime o eroare sau o iluzie. Concluzia ar fi că în cadrul simțului comun adevărul și eroarea sunt indistincte.
Se poate da ca exemplu faptul că în realitate întâlnim destui oameni care admit ideea că inteligența sau noninteligența se poate înscrie în fizionomia unei persoane. Este adevărat că din observarea expresiei mimice se pot obține o serie de informații privind dispoziția emoțională a persoanei respective: vigoare sau oboseala, asprime sau blândete sufletească, dar nu putem obține date despre inteligența însăși.
Deci simțul comun este gata să stabilească ușor corelații între aspectele fizice și cele psihice pe baza unor coincidențe mai mult sau mai puțin întâmplătoare întâlnite în experiență (Ioan Radu).
Dar aici mai apare și o alta problemă, omul e dotat cu un adevărat mecanism prin care simte nevoia de a introduce "ordine “ în mediul natural și în ambianța socială. În felul acesta el lipește adevărate "etichete" peste fapte, evenimente și comportamente riscând simplificări grosolane pentru a se orienta în ambianța. În felul acesta, fiecare om plaseaza pe ceilalți oameni în categorii mai mult sau mai putin sumare pentru a-și face cât de cât o idee despre ceilalți. Astfel, mintea noastra "controlează" realitatea printr-o reducție a complexității și a diferentelor care o compun. Avantajul este acela că în acest chip se obțin posibile previziuni pentru anumite reacții și chiar un posibil control asupra lor.
Doi autori americani, (Cooley si Maed) au arătat că imaginea de sine rezultă din interiorizarea schemei unui semen al nostru, adică psihogenetic copilul percepe propriile atribute mai întâi la altul și dupa aceea le recunoaște la el însuși. Înțelegerea propriei identități este reflexul, (ecoul) reacțiilor celorlalte persoane față de el, conștiința de sine este imaginea eului în oglinda socială; deci, genetic are loc o construcție simultană a imaginii de sine cu imaginea de altul. În principiu, individul se cunoaște pe sine din încercările vieții, prin intermediul actelor sale de conduită, a prestaților personale, a relațiilor sale cu ații atât în împrejurări obișnuite, cât și în situații limită. Este firesc că în cadrul acestor prestații personale să distingem o primă grupa de succese și eșecuri care constituie prin dinamica lor prima sursă de autocunoaștere. Este firesc ca succesele ridică nivelul de autoapreciere, în timp ce eșecurile îl coboară. Pe termen lung acest joc al celor două tendințe va duce la o stabilizare a imaginii de sine.
Apare apoi concomitent un al doilea factor: compararea cu altul si înscrierea individului în contextul social. La acestea se adaugă opinia grupului, adică imaginea socială de sine. Toate aceste elemente oferite de contextual social constituie matricea în care se cristalizează imaginea de sine.
Aici am atins o problemă extrem de importantă: socializarea, aceasta reprezintă cel mai amplu și mai complex proces prin care indivizii devin nu doar ființe sociale, ci și umane ca atare. Socializarea se delimiteaza în doua etape: primara și secundară (Petru Ilut).
Socializarea primară are loc în copilărie și presupun achiziționarea unor cunoștițe, deprinderi, valori, atitudini si comportamente umane. În acest fel, se interiorizează lumea socială, se cristalizează versiunea subiectivă a realității obiective (socioumane).
În viața copilului, care se naște într-o structura socială, apar primele persoane semnificante: părițtii. Dacă acesta se naște într-o lume săracă, el absoarbe perspective respectivelor pături asupra lumii sociale, dar la care adaugă particularitățile atașate de părinții lui. În procesul necontenitei interacțiuni dintre individul în creștere și ceilalți (în speță cei semnificativi) are loc formarea eului, identității și imaginii de sine. De reținut că un copil nu poate alege persoanele semnificative, iar identificarea cu ele este automata, dupa cum interiorizarea unei relații anume este și ea inevitabilă. Copilul nu realizează diversitatea din jurul lui, de aceea își închipuie că mediul din jurul său este "singura lume existenta si imaginabilă" (Petru Ilut)
Apare la un moment dat socializarea secundară, în cadrul căreia are loc o interiorizare a normelor, cerințelor, a informațiilor, a valorilor promovate. și aici funcționează persoane semnificative, dar deosebirea e că în acest caz individul are un anumit control asupra lor, în sensul că poate renunța la unele în favoarea altora, că poate selecta din potențialul relațiilor interpersonale pe acelea care îi confirmă stima de sine. În această etapa are loc trecerea de la gândirea concretă la gândirea abstractă, de la copilarie la adolescență. În concluzie, relațiile față în față, comunicarea verbală si nonverbală în grupurile, comunitățile restrânse ramân în continuare de importanța vitală.
În perioada copilariei mici are loc un fenomen numit centrarea pe sine. Dacă punem întrebarea:"cine fuge mai tare dintre baieții de aici ?" vom primi răspuns din partea tuturor “Eu". Interpretarea este următoarea: în absența unor repere sau norme de comparație copilul se proiectează pe sine drept etalon implicit, ceea ce are ca efect o supraestimare, o “dilatare" a imaginii de sine. Ulterior, pe masură ce înaintează în vârstă colectivul din școala ofera un termen de comparație în activitățile comune. Ca urmare, autoaprecierea copilului devine din ce în ce mai modestă, având loc o creștere a obiectivității. (Ioan Radu)
Un rol important în formarea imaginii de sine îl joacă conștiința eficienței proprii. Aceasta va determina la subiect o valoare motivațională deosebită, care la rândul ei va determina o creștere apreciabilă a nivelului de aspirație, care la rândul lui va spori considerabil perseverența și investitiă de efort pe termen mai lung. Problema care se pune în acest moment este să întelegem cum la același nivel aptitudinal performanțele obtinute de subiect sunt total diferite în funcție de autoaprecierea eficienței proprii. Acest lucru poate să presupună o evoluție în dublu sens: atât ascendenta (din succes în succes) cât si descendenta (din eșec în eșec).
Un exemplu concret îl constituie modul în care o persoana sau alta rezistă la acțiunea factorilor de stres. Rezultatele sunt diferite; astfel, la o persoana cu o conștiinta a eficienței scăzute (cum ar fi la anxioși și depresivi) apare o decompensare rapidă la confruntarea cu un factor stresant, mergând chiar pâna la diminuarea sistemului imunitar. La polul opus, o persoana care abordează cu încredere încercările vieții nu se expune la modificări fiziologice defavorabile. Astfel, imaginea de sine nu este un simplu epifenomen, ci ea este însoțită de modificări pe toata scala sistemului bio-psiho-social. Omul participă cu întreaga lui ființă la evenimentele vieții cotidiene (A. Bandura).
Apare limpede că viețile noastre nu reprezintă doar desfașurarea unui program natural genetic dat de la naștere, ci conjuncția acestuia cu deciziile altora în legatura cu noi (în copilarie) și mai apoi cu propriile alegeri între diverse alternative de moduri de viață. Această împletire între factorii natural-ereditari si socializanti educative este însa atât de fina si complexa, inextricabila, încât greu ne putem pronunța asupra ponderii unora sau altora în edificarea aspectelor legate de auto-stima și auto-eficienta. Sigur însă că opțiunile de viață, încrederea în posibiliățile proprii și în eficiența de sine sunt drastic limitate social, atât la nivel micro (mediul familial, profesie etc.) cât și la nivel macrosocial. Se pare că corelația pozitivă între eficacitatea de sine si performanță se datorează chiar și producerii unor anumite substanțe biochimice endogene care anihilează oboseala și durerea provocată de eforturi fizice prelungite în cazul activității sportive de performanță (A. Bandura).
Psihosociologii se pare că nu au studiat încă în profunzime condițiile concrete în care noi căutăm să ne îmbunătățim pe noi înșine, ce atributii sunt prioritare în acest efort și ce surse de informație folosim. Chiar iluziile pozitive despre noi înșine care însă nu merg prea departe de datele reale, pot crea funcții adaptative și pot contribui la creșterea de sine. Se ajunge la ideea mai veche a lui Adler a compensării, potrivit căreia persoanele care nu au aptitudini sau nu reușesc într-un domeniu își focalizează potențialitățile în altul, unde cred că vor avea succes, unde se vor afirma. De exemplu o fată mai putin atragpătoare se va concentra asupra performanțelor sale academice.
I.5.Autoaprecierea
Determinantele autoaprecierii
În mod concret, tânarul ca și adultul ia act de opiniile și aprecierile colectivului, în situțtii de grup, în activiăți colective (munca, școala etc.), sau în relațiile zilnice cu ceilalți. Sesizarea imaginii de sine în viziunea celorlalți este numită metapercepție. Înainte de a fi însușite, interiorizate, aprecierile colectivului devin vizibile în contactele interpersonale. Dar fiecare adolescent sau tânar face parte simultan din mai multe grupuri care se intersectează: familia, clasa de elevi, grupa de muncă, formația culturală, echipa sportivă, anturajul prietenilor etc. În acest fel, unității imaginii de sine i se opune multiplicitatea imaginilor sociale(părinti, profesori, colegi de școala și de muncă, șefi ierarhici, etc.).
Se poate face distinctie între imaginea socială de sine, adica opinia, aprecierea grupului cunoscută de subiect și imaginea de sine, adică cum se vede subiectul pe el însuși. Cele două reprezentări sunt genetic strâns legate (I. Radu).
Imaginea pe care o promovează grupul și ponderea ei, depinde de stadiul de dezvoltare a tânarului. Astfel, la adolescenți, reprezentarea de sine este mai labilă si mai fragmentară, fiind în permanență confruntare cu opinia grupului. Școlarul mai mare înțelege faptul că ceilalți îl privesc în chipuri diferite. În consecință, are loc un proces continuu de decantare și formare, încât preluarea versiunii sociale este rezultatul unor aproximări succesive, fiind întotdeauna filtrată prin prisma autopercepției (I. Radu). Deci imaginea de sine nu este un simplu ecou al aprecierii celorlațti.
S-au făcut numeroase cercetări pe aceasta temă. Mențioăm pe aceea prin care s-a cerut subiecților adolescenți să raspundă prin "da" sau "nu", descriindu-se pe sine mai întâi, așa cum știe el că îl apreciază tatăl sau, mama sa, apoi o altă persoană matură semnificativă si în sfârșit, colegii: băieți și fete. După aceea, urma să completeze chestionarul descriindu-se cât mai sincer potrivit versiunii intime a imaginii de sine. S-au pus apoi în paralel datele și s-au determinat coeficiețtii de corelație. Apar sensibil apropiate părerile părițtilor, precum și opiniile colegilor, băieți și fete, așa cum sunt sesizate de subiect ("r" este de ordinul 0, 80 si 0, 90).
Între ele, cele două categorii de imagini-ale părinților și ale colegilor – așa cum sunt percepute de subiect-se deosebesc destul de mult, valorile lui "r. " variind între 0, 53 si 0, 60. Imaginea proprie de sine se situeaza între cele două aprecieri, apropriindu-se, după aceste date, mai mult de opinia părinților de cât a colegilor, cei dintâi aratându-se înclinați să facă mai mult aprecieri pozitive.
Dincolo de cifre trebuie să reținem următoarele aspecte: în primul rând, distincția dintre faptul autentic și simplul conformism. În al doilea rând trebuie acordată atenție acțiunii mecanismelor de proiecție și de apărare a eului. Astfel, un elev slab la învățătură declară reușita școlară o nonvaloare, un copil plăpând pune în prim-plan vigoarea fizica, un altul mai puțin cinstit atribuie onestității un loc minor; o fată frumoasă subapreciază această calitate pentru că o posedă, un copil inteligent așeaza aceasta însușire pe la mijlocul scării întrucât o are, etc. (I. Radu).
Apare deci acest joc de compensări și de proiecții care acționează pe fondul modelului propus de societate. Ancheta psihosocială surprinde anumite tendințe cu caracter statistic, în spatele cărora regăsim un ghem complicat de interacțiuni.
Imaginea de sine mai are calitatea de a se proiecta în viitor. Numai că tinerii proveniți din păturile sărace care trăiesc experiența frustrării vor fi împiedicati să-și proiecteze cu îndrăzneală speranțele. Preocupați de obținerea mijloacelor de existență trăiesc într-o perspectivă limitată a zilei de mâine. Încrederea în sine se prezintă la cote foarte modeste. Reducerea la scara vieții a imaginii de sine și a nivelului de aspirație este o cucerire a maturității.
În plus de toate acestea trebuie să ținem cont că fiecare persoană face în mod spontan anticipații, predicții, se angajează în abstracții și generalizări pe cont propriu, elaborează "constructe" mentale bipolare: alb-negru, ușor-greu, amical-ostil. Aceste constructe mentale permit nu numai să "etichetăm" lucrurile, persoanele, elementele universului nostru dar să încercăm si predicții. Astfel subiectul evaluează, clasifică persoanele cu care este confruntat. Evantaiul de "etichete" se poate lărgi sau restrânge în funcție și de experiența de viată.
Oamenii tind să facă o bună impresie celorlalți. Sunt cunoscute câteva gesturi caracteristice (dupa R. Baron si D. Byrne).
– conformismul, tendința de a împartăsii opiniile și valorile celuilalt;
– etalarea aptitudinilor și succeselor proprii, dacă o asemenea cerere a fost adresată;
– mimarea modestiei, mai ales când aceasta se asociază cu performanțe, succese;
– asocierea în fapt sau în relatări cu persoane de prestigiu;
Aceste gesturi reprezintă tehnici sociale verificate de a face impresie bună altora, iar cunoașterea lor poate dezvălui mai ușor disimularea acolo unde ea există.
I.6.Imaginea personala – Cheia pentru o viață mai bună
Studiile efectuate de diversi psihologi arată că înțelegerea psihologiei sinelui poate însemna diferețta dintre reușită și eșec, dintre dragoste și ură, dintre amărăciune și fericire. Descoperirea adevăratului eu poate salva căsniciile destrămate, poate remodela o carieră greșită și transforma victimele eșecului de personalitate. Indiferent că ne dăm seama sau nu, absolut toți avem o imagine mentală a noastră. Poate fi una vagă sau prost definită, dar conștientul nostru o sesizează. S-ar putea uneori, chiar să nu fie recunoscută de catre conștient, dar ea există pâna în cele mai mici amănunte. Imaginea personală este părerea noastă despre ce fel de persoană suntem. Ea a fost creată din propriile noastre convingeri despre noi însine. Dar majoritatea acestor convingeri despre noi înșine s-au format în subconștient din experiențele trecutului, din succese și eșecuri, din umilințe, din triumfuri și din felul cum au reacționat alții față de noi, mai ales în prima copilărie.
Din toate acestea noi am construit mental un " sine "(sau o imagine de sine). De îndată ce o idee sau o convingere despre noi intră în imagine, ea devine automat " adevarată" în ceea ce ne privește. Noi nu-i putem pune la îndoiaă validitatea, ci acționăm conform ei ca și cum ar fi fost reală. Odată construită, toate acțiunile noastre sentimentele și comportamentul – chiar și capacitățile noastre – sunt întotdeauna în concordanță cu imaginea personală. Vom acționa "conform " persoanei pe care o concepem. Pur și simplu nu putem acționa altfel, în ciuda tuturor eforturilor conștiente și a voinței.
Imaginea personală este o " premisă", o bază pe care se construiește întreaga personalitate, comportamentul și chiar o parte din întâmplari. Din aceasta cauză, experiențele noastre par să verifice și deci să întărească imaginea noastră personală, ajungându-se la un cerc vicios din care cu greu se mai poate ieși. Astfel o tânara care are o imagine de sine conform căreia nimeni n-o place, se va trezi evitată la reuniuni. Ea pur si simplu invită această reactie de respingere. Expresia ei jalnică, maniera sa veșnic abătută, nerăbdarea de a plăcea sau ostilitatea subconștienta față de cei pe care anticipează ca o vor jigni – toate acestea fac să fie îndepartăti cei pe care i-ar fi putut atrage. (Bobbe Sommer)
În concluzie, pentru "a trăi" cu adevărat, adică pentru a găsi viața satisfacator de rezonabilă, este nevoie de o imagine personală adecvată și realistă pe care s-o acceptăm. Trebuie să ne acceptăm singuri. Trebuie să ne stimăm. Nivelul stimei de sine afectează puternic performanțele în toate activitățile, o joasă stimă de sine sporește riscul insucceselor, determinând astfel o viziune si mai sumbră asupra propriei persoane.
Stima de sine este profund legată de raportul dintre sinele autoperceput și sinele ideal (dorit), adică modul în care am vrea să arate, sub multiple aspecte, persoana noastra. După unii autori distanța dintre sinele actual și cel dorit ne dă măsura prețuirii (stimei) de sine. S-a constatat că o diferență mare între sinele actual (perceput) si sinele dorit conduce la stări deprimante. Trebuie să ne stimăm, trebuie să avem un eu în care să avem încredere. Trebuie sâ avem un eu de care să nu ne fie rușine și pe care să-l putem exprima liber, creator, neîncercând să-l ascundem. Trebuie să avem un eu care să corespundă realitâții, pentru a funcționa eficient în lumea reala. Trebuie să ne cunoaștem atât punctele tari cât și punctele slabe și să fim onești în ambele directii. Imaginea noastră personală trebuie să fie o aproximare rezonabilă a noastră, nefiind nici mai mult decât ceea ce suntem, nici mai puțin.
Atunci când aceasta imagine este intactă și sigura, ne simțim bine. Când este amenintată, ne simțim neliniștiți șli nesiguri. Când este potrivită și ne simțim întru totul mândri de ea, căpătăm încredere în sine. Ne simțim liberi să fim noi înșine și să ne exprimăm ca atare. Atunci funcționăm optim. Atunci când imaginea personală devine obiect de rușine, avem tendința s-o ascundem și să n-o etalăm. Exprimarea creatoare este blocată, devenim ostili și greu de abordat.
Imaginea de sine și obiceiurile noastre au tendința de a funcționa împreună. Obiceiurile trebuie socotite un fel de haine ale personalității noastre. Ele nu sunt accidentale sau întâmplatoare. Le avem pentru ca n-i se potrivesc. Ele sunt în concordanță cu imaginea de sine și cu tiparul întregii noastre personalități. Atunci când dezvoltăm în mod conștient și deliberat obiceiuri noi, mai bune, imaginea personală are tendința să depasească vechile obiceiuri construind noi tipare. (Bobbe Sommer)
Imaginea de sine stabilește limitele a cea ce poți și a ceea ce nu poți reuși. Cât de uțor este să ne identificăm cu dezamăgirile și eșecurile noastre. În loc să ne spunem " N-am reusit să obtinem slujba pe care o voiam", noi tragem concluzia "Sunt un ratat". În loc sa gândim "Relația asta n-a mers", ne spunem "Nimeni nu mă vrea". Ca urmare a acestei autoetichetări negative, suntem prinși în spatele unui zid de frica, anxietate, sentiment de vinovăție, al autocondamnării și al urei de sine.
Se pare că realizarea personala este un concept subiectiv. Pentru unii el înseamnă bani și bunuri personale. Pentru alții, el înseamnă o viață de familie și relații personale. Pentru alții, el poate fi măsurat în realizări sentimentale, intelectuale, trupești sau spirituale. Oricare ar fi e bine ca realizările să le măsurăm dupa propriile noastre standarde, și nu ale altora, ale mamei, tatălui sau oricine altcineva. Suntem datori să ne simtțm bine așa cum suntem. Chiar suntem datori să ne concentrăm asupra calităților noastre așa cum sunt ele.
Trebuie să avem grijă ce le spunem copiilor. S-ar putea să fie de acord cu vorbele noastre. Înainte de a spune unui copil ca e "prost", "neîndemânatic", "rău", sau "o mare dezamăgire", este important ca un părinte sa-și pună întrebarea "oare în acest fel doresc eu să se perceapa pe sine fetița sau băiatul meu ?".
Sistemul nostru de convingeri începe în copilarie, cu "reproșurile" pe care le primim din partea părinților. Aceste reproșuri sunt primii indicatori ai valorii noastre personale. Pe măsură ce creștem și ne dezvoltăm, ne sunt aduse în față alte oglinzi de către membrii familie, de către colegi și profesori. Aceste reflectări ale imaginii noastre formează baza imaginii de sine pe măsură ce ne maturizăm. Daca însă conștientizăm toate acestea și le privim cu un ochi critic, rareori rezistăm unei analize atente.
Creând convingeri pozitive păriții își pot educa sănătos copii. Trebuie să fim atenți cu lucrurile pe care le spunem despre și în prezența copiilor. Exemplu: "ai făcut o greșeală" este o declarație corectivă care ajută copilul să ramâna pe drumul cel bun. Dar o afirmație de genul " ești o eroare a naturii", este un mesaj negativ pe care, din pacate, prea multi părinți îl transmit copiilor în mod deliberat sau nu. (Bobbe Sommer)
Suntem permanent bombardați din ziua în care ne – am născut cu tot felul de sugestii limitative. Dacă profesorul se simte deprimat, dacă-i consideră proști pe elevii săi, sau dacaă metoda lui nu funcționează, este posibil ca elevii să-și dea seama de asta și să le fie afectat randamentul.
O imagine de sine pozitivă ne dă posibilitatea de a stabili o ștacheta mai înaltă pentru reușita în viață, ne poate transforma într-o persoană care rezolvă problemele și nu care le acumulează, ne poate controla stresul pentru ca acesta să nu se transforme în disperare, ne poate ajuta să obținem relaxarea necesară sănătății fizice, ne sprijină în afirmarea spiritului și a entuziasmului pentru viată, ne stimuleaza perseverența chiar și în împrejurări dificile, ne ajută să transformăm un moment de criză într-o șansă și nu într-o înfrângere, ne indică drumul de urmat spre o directie pozitivă.
Dupa cum spunea Maxwell Maltz scopul fiecăruia dintre noi este să traiască mai mult și mai bine indiferent care ar fi definiția fericirii ea nu poate fi trăita decât în măsura în care îți trăiești cu adevărat viața. Să-ți trăiești cu adevărat viața înseamnă, între multe alte lucruri, mai multe reușite, atingerea unor scopuri valoroase, mai multă dragoste primită și dăruită, mai multă sănătate și bucurie, mai multă fericire pentru noi și ceilalți. Nu trebuie să ne limităm viața, gândindu-ne că nu merită sau că n-o merităm.
I.7.Evaluarea valorii personale
Sentimentele cu privire la valoare se înavață, nu se moștenesc.
-La inceput,respectul de sine se formează in timpul copilariei, atunci cand părinți iubesc și dau valoare copilului lor. Un copilaș este născut cu o inclinație nestăpânită de a se intreba in legătura cu valoarea sa.
-la inceput este o evaluarea locului sau in cămin apoi se extinde in exterior, la primele sale contacte sociale(accepta pe bunicul, unchi pt.că-l apreciază) -inadaptarea la copii poate apărea mai tarziu, din ascunzătoarea subconștientului. -copilul care se indoiește de sine acumulează constant dovezi ale inferiorității.Fiecare eșec este analizat in detaliu. Fiecare remarcă răutacioasă este inregistrată in memoria sa. Respingerea și ridiculizarea zgârâie și cresteaz eul sau delicat. -apoi se intamppla ceva: intră in adoleșcență și lumea lui explodează inlăuntru.Toate dovezile acumulate sunt revitalizate și propulsate in mintea lui constienta, cu o forță vulcanică.
Epidemia cu privire la neâncrederea in sine e rezultatul unui sistem de apreciere a valorii umane total nedrept și inutil.
Se pare că în societatea noastră valoarea umană este rezervată pentru cei care indeplinesc unele conditii rigide:
-frumusețe-forță= concursul de mulchi
-inteligența-ce e aia minte?
-bogăție -realizările
dar nimeni nu este considerat valoros doar ca există !
-păriții joacă un rol important in dezvoltarea valorii de sine
-mass-media -tv.-romane-
-anturajul de joacă-prietenii
I.8.Antidot impotriva complexului de inferioritate
Ce se intampla cănd lipsește stima de sine..
– mă detest, mă urăsc
-"nimeni n-a trecut prin situația mea; nimeni nu mă poate ințelege"-autocompătimirea
-timid, stingher, gafează
-sensibilitate exagerată la observații (jicniri) și complimente
-reveria-evitarea realității pentru un refugiu intr-un paradis iluzoriu-exp. -cititul cărtilor știintifico-fantastice
-randament scăzut(școlar), plafonare nejustificat, evitarea unor răspunderi corespunzatoare-lipsa de consecvență
-refugiu in trecut-dacă aș fi avut, dacă aș fi fost
-tendința de a critica și de a subaprecia pe alții din teama de a nu rămâne mereu pe locul doi- o continuă zbatere de a se autoconvinge că e "cineva"
-supărare sau refuz vehement- față de critici – lipsa de obiectivitate exp.cu gunoiul din mijlocul casei
-incapabil de a iubi si a aprecia pe alții
-vei alege un partener care să te dispretuiască
-copiii vor deveni complexați
-dezgust față de propriul trup
-reactionar față de orice autoritate care considerăm că ne-ar limita realizarea de sine
-incapabil de a lega prietenii adevărate(prea concentrat asupra ta-nu poți percepe nevoile altuia)
-tendinta de bravare pentru a atrage neapărat atenția(fast, lux ,vestimentație)
-ești orientat spre țeluri false
-vei tolera abuzurile
-impiedică dezvoltarea spirituală
EXP. JOCUL DE-A MAMA ȘI TATA
CUM NE APARAM SENTIMENTUL STIMEI DE SINE
1.Concordanța dintre comportament și propria conștiință
2.Reacții pozitive asupra autoimaginii-dacă imaginea pe care și-au format-o alții nu coincide cu a noastră, atunci sentimentul stimei de sine are de suferit.
3.Prețuirea persoanei- exp.plimbare in oraș- iți plac pantofii mei-rochia-părul imi stă bine-hai repede,lasă,cochetăria
4.Recunoașterea rezultatelor activității-e buna măncarea-
5.Relația interumană și compatibilitatea sexuala(parteneriat)
TE IUBESC PENTRU CEEA CE EȘTI TU si nu PENTRU CEEA CE FACI PENTRU MINE
MĂSTILE AUTOAPRECIERII-OBICEIURI DE AUTOAPĂRARE
-Retragerea-pentru a te proteja de o respingere(tăcere,dacât confruntare)
-Comparație-ea e mai frumoasă- el are o slujbă mai bună ca a mea
-Gelozia-teama de a nu pierde pe cineva-control-cu cât strângem mai tare cu atăt pierdem teren.Teama și posesivitatea indepartează
-Critica-indirect spune că e mai bun ca celalalt
-Teama de intimitate–iți dorești prieteni dar ți-e teamă că te va respinge
I.9.VIRTUȚI DE CARE DEPINDE RESPECTUL DE SINE
-A trăi in mod conștient-să intelegi cine ești și ce ești.Alegerile pe care le faci zilnic determină valorile, țelurile și concepțiile tale
-A te accepta pe tine insuți-inseamnă să iți recunoști imperfecțiunile și greșelile, ca și punctele tari. Esti capabil să așezi in spatele tău eșecurile și să construiești pe punctele tari, pentru a le compensa pe cele slabe. Ceea ce nu poate fi acceptat este acceptat.
-A fi responsabil față de sine-inseamnă a recunoaște că fericirea reușita și eșecul tău din viitor sunt determinate de alegerile pe car le faci prin cuvintele, actiunie și simtamintele tale și că nimeni altcineva nu este responsabil pentru ca tu să fii fericit.
-A fi increzător in tine insuți-inseamnă să stai ferm și să vorbești despre convingerile tale, valorile și sentimentele tale și in acelasi timp să fii dispus să inveți modalitățile adecvate de exprimare a dorințelor și nevoilor tale.
-A trăi cu o anume țintă-inseamnă să meditezi la țelurile importante ale vietii, să alegi acțiuni care să te conducă la acele țeluri și să verifici din când in când dacă esti pe drumul țintelor alese
-A trăi cu integritate- a alege principii și valori care sa iți conduca viața și trăirea, prin cuvinte și fapte, conform acestor principii
Prima relație de dragoste de care trebuie să te ocupi cu succes este relația de dragoste …cu tine insuți.
Numai atunci vei fi pregătit pe deplin de a iubi o altă persoană și să ingădui acesteia să te iubească.
Capătul extrem intr-o relație de dragoste este că, dacă posezi o valoare personală ridicată, te simți mai mult ca sigur ca un milion de dolari. Cănd te simti ca un milion de dolari, ești dispus să găndesti și să te comporti ca un milion de dolari.Dacă gândesti și te comporti ca un milion de dolari ești mai dispus să ii atragi pe ceilalți care, deasemenea, simt, gândesc și se comportă ca un milion de dolari.
1.10.Mituri despre stima de sine
Oamenii recunosc intuitiv importanța stimei de sine in ceea ce privește eficiența lor și sănătatea mintală, de aceea incearcă să o mențina și să o ridice.
Pentru că problemele individuale duc și la probleme sociale, comunitatea americană organizează campanii de creșterea stimei de sine a indivizilor. Deși cercetările nu ii sustin ipotezele, Vasconcellos, senator de California, consideră că daca va crește stima de sine la tineri se va reduce criminalitatea, numărul sarcinilor la adolescente, abuzul de droguri, eșecul școlar și poluarea. El chiar spera că efecte pozitive vor aparea și asupra bugetului de stat: oamenii cu stimă de sine ridicată caștiga mai multi bani și plătesc mai multe taxe.
Creșterea stimei de sine constituie unul dintre interesele americanilor, insă cercetările arată că eforturile de acest gen nu au mari rezultate.
Totuși ar trebui să ne gandim mai bine inainte de a organiza astfel de campanii campanii de creșterea stimei de sine de vreme ce unele cercetări arată că creșterea artificială a stimei de sine poate duce la scăderea performanței școlare. Se presupune că elevii cu stima de sine ridicată sunt mai perseverenți la școala, se simt mai competenți și in consecință, au rezultate școlare mai bune. Totuși cercetările arată că stima de sine este un slab predictor al performanței școlare. Stima de sine ridicată nu are consecinte mai pozitive nici mai tarziu, ea nu corelează puternic cu performanța profesională. Chiar daca intentia este bună, nu intotdeauna implementarea ideii are rezultate la fel de bune.
Cercetările au dus și la alte rezultate contraintuitive. S-a dovedit a fi un mit faptul că stima de sine coreleaza cu atractivitatea fizică, deoarece atractivitatea fizică ar face ca ceilalți să se poarte mai drăgut cu aceste persoane și ele să aibă mai frecvent succese. Aceste rezultate sunt destul de optimiste pentru persoanele mai putin drăgute fizic, dar care pot să obțină feed-back pozitiv din partea celorlalți prin diferite metode. Cei cu stimă de sine scazută pot să arate foarte bine, dar să nu observe acest lucru, ei sunt pesimiști și negativiști in privința oricărui lucru.
Se pare că pentru stima de sine este mai important cum te crezi decăt cum ești în realitate. Cei cu o stimă de sine ridicată sunt grozavi in ochii lor, nu neapărat și în ochii celorlalti.
Mituri pot fi și prezumtțile referitoare la efectele pozitive ale stimei de sine. Una dintre acestea ar fi că stima de sine ridicată duce la succese. Însa este o grețeala să interpretăm simpla corelatțe ca fiind o relație cauză-efect. Este la fel de posibil ca o stima de sine ridicată să fie rezultatul succeselor, de aceea am avea puțin de câțtigat dacă am cresțe doar stima de sine, nu și posibilitatea dea a avea succes.
Deși s-ar crede că persoanele cu stimă de sine crescută sunt privite mai pozitiv de către ceilalți (căci oamenii preferă să se asocieze cu persoanele puternice, sigure pe ele), cercetările nu susțin această ipoteză. Doar in ceea ce privețte inițierea de contacte sociale cu ceilalți stima de sine s-a dovedit a avea un efect pozitiv, nu ți asupra dezvăluirii interpersonale, a fi asertivi și a-și cere drepturile, a oferi suport emoțional sau a rezolva conflictele interpersonale.
Cercetările psihologilor spulberă miturile legate de efectul preventiv al stimei de sine ridicate in cazul consumului de alcool și de droguri, al comportamentului sexual neadecvat și al agresivității
Trecând peste infirmarea atâtor mituri, stima de sine ridicată are și efecte pozitive, pare a ne face mai fericiți și a ne feri de anumite tulburări psihologice.
Cercetările nu susțin ideea că adoleșcenții cu stimă de sine scăzută sunt predispuși să aibă activitate sexuală precoce sau să se implice mai mult in relații sexuale. Experiențe sexuale negative și sarcini nedorite apar la cei cu stimă de sine scazută, dar nu știu care este cauza și care este efectul.
Stima de sine scăzută pare să nu coreleaze nici cu consumul de droguri ilicite, de alcool și de tutun la adolescenți. Studiile nu sunt consistente, unele susțin ăa stima de sine ridicată corelează cu consumul frecvent de alcool, iar altele studii susțin contrariul. Un studiu din 1997 pare să găsească totuși o corelație slabă, scăderea motivatței școlare duce la scăderea stimei de sine, ceea ce duce la consum de marihuana. Interpretarea acestor rezultate este complicată, mai ales că unii oameni consumă droguri de curiozitate sau pentru distracție, nu doar să uite de probleme.
Mult timp psihologii au crezut că stima de sine scăzută este una dintre cauzele agresivității, până in 1996 când, in urma anallizei unor studii, Baumeister a ajuns la concluzia că inițiatorii agresiunii au imagini favorabile despre ei sau chiar se supraevaluează. Copiii care sunt cruzi cu ceilalți copii sunt mai puțin anxioși și mai siguri pe ei decât ceilalți copii, lucru care e valabil și in cazul adulților.
Creșterea stimei de sine nu ar rezolva problema drogurilor, problemele sexuale la adolescenți sau agresiunile, insă poate ar face oamenii mai fericiți. Persoanele cu stima de sine ridicată sunt mai fericiți și mai putin depresivi decăt ceilalți. O corelație puternică nu ne indreptațește să spunem că stima de sine ridicatî te face fericit. Este plauzibil ca succesele profesionale, școlare sau sociale să ducă atât la fericire, cât și la o stimă de sine ridicată. Este de asemenea posibil ca fericirea, ca tendinta temperamentală sau dispozitie de a te simți bine, să crească stima de sine.
Așadar ce ar trebui sa faca parinții, profesorii și terapeutii? Să caute cu orice preț să crească stima de sine? Studiile arata că aceasta ar avea efecte pozitive: cei cu stima de sine crescuta sunt perseverenti in cazul esecului, uneori se comporta mai bine in situațiile sociale. De asemenea, o imagine de sine negativă crește riscul pentru tulburări de comportament alimentar (in special bulimie).
Insă inflația stimei de sine i-ar putea face pe oameni să ceară un tratament preferențial și să-i exploateze pe ceilalți, deci ar fi și costuri sociale imprevizibile.
Capitolul II. Divorțul
II.1.Rolul familiei
Familia este grupul cel mai important dintre toate grupurile sociale deoarece ea influiențează și modelează persoana umană. Unii merg chiar mai departe și susțin că acțiunea ei asupra persoanei e atât de mare , incăt ea egalează acțiunea celorlalte grupuri sociale.Aceasta este cu deosebire cazul cercetărilor care vin dinspre psihanaliza, psihologia sociala și sociologie sustinând că familia este adevăratul laborator de formare a persoanei.Transformarea individului in persoană adică in individ cu status social” este intăi de toate opera familiei. Sunt două cauze care explică această influeță a fam. asupra persoanei, una este legată de faptul că acțiunea fam. se exercită mai de timpuriu iar a doua de acela că multa vreme fam. e calea prin care se canalizează oricare alta acțiune de socializare, ea fiind identică cu intreaga lume sociala a copilului.
Una dintre caracteristicile fundamentale ale curbelor de invățare este că toate urcă foarte repede la inceput și apoi tot mai incet mai tarziu, având deci o accelerare negativa. Aceasta inseamnă că eficacitatea actțunii mediului e foarte mare in primii ani, mica mai târziu si foarte mica după 25-30 ani când totul devine fix si imuabil deci fam. Ie revine astfel privilegiul de a-și exercita influeța de la inceput.
Acest privilegiu este dublat de un al doilea actiunea fam. nu e numai cea mai timpurie dar multa vreme e și singura având pe deplin monopolul fiind singurul factor de socializare a copilului din perioada preșcolara
1.Interacțiunea dintre frați și ordinea nașterii
Faptul de a fi născut primul sau ultimul , precum și acela de a fi copii mulți sau puțini are importante repercursiuni asupra dezvoltarii persoanei.
Voi lua cazul primului copil multă vreme-un an cel puțin el e singurul copil, in consecință dragostea mamei și a celorlalți membri ai familiei este concentrată asupra lui, fiind centrul de interes al tuturor.
Când este certat de tata e răsfațat de mama și bunici sau invers , in așa fel incât copilul unic e de obicei un copil rasfatat, conștiința de sine pe care o dezvoltă este eminamente egoistă –egocentrică. Pentru copil părinții și cei din jur sunt niște instrumente și tentacole de care el se servește pentru satisfacerea trebuințelor.Astfel copilul ajunge să fie un mic tiran, care stăpânește pe toți ceilalți, aservindu-I printr-o metoda sau alta printre care plânsul.
La inceput plânsul este expresia unei dureri cu cauza internă sau externă. Părinții alertați de plânset caută să facă copilului in voie pentru a inceta, fapt care dupa 10-20 de repetări copilul ajunge să invețe legătura dintre plâns și sosirea părinților in consecință el nu va plânge numai la durere ci și atunci când dorește pur și simplu prezența părinților; in acest mod plânsul ajunge să fie primul act de interacțiune orală cu cei din jur. Dacă primul copil nu este urmat de un altul, din copil prim devine copil unic, atunci atenția părinților față de el va fii și mai mult crescută indeplinindu-i orice capriciu.
Prin urmare copilul nu e numai răsfățat, dar e și mai cocoloșit cu fel de fel de griji exagerate pentru a-l feri de boli, uitându-se faptul că această grijă e cea mai sigură cale de a reduce rezistența organismului ..
Următorul caz- când primul copil este urmat de al doilea. Din unicul copil el ajunge cel mai mare și astfel trebuie să fie cel mai cuminte renunțănd la orice conflict in favoarea celui mic. Atenția părinților trece dintr-o dată asupra copilului mic, copilul prim trecând pe un plan secundar făcându-l să sufere un fel de detronare.
IN diferitele conflicte dintre cei doi victoria poate fi de paretea celui mai mare dar de obicei lucrurile se intamplă invers, părinții se amestecă in acelconflict luând partea celui mai mic.
Datorită acestor renunțări pe care cel mare e silit să le facă in favoarea celui mic precum și lipsa de afecțiune, copilul mare va dezvolta o personalitate de invins ajungănd o persoană supusă și introverta. In cazul când acest complex al detronării ia forme mai grave, copilul mare ajunge la o serie de acte bolnăviciaose cu care reacționeaza față de părinți in sens de răzbunare, urinatul in pat e una din acele reacții.
Copilul mic datorită faptului că se bucură de afecțiunea și concursul părinților reușește cu ajutorul lor să iasă invingător in cele mai multe conflicte, el va dezvolta o personalitate agresivă și combativa, va fi o persoană cu o mare putere de initiațivă și o fire extrovertă.
IN cazul când copilul mare este fetiță iar cel mic este băiat, aceasta orientare a firi și personalității celor doi, copii are efecte bune cu condiția să nu se facă exagerari. Aceasta deoarece firea agresivă și puterea de initiațivă se potrivesc foarte bine vieții pe care băiatul e chemat să o duca, tot așa precum supusenia fetiței e o trăsătură foarte potrivită pentru viața pe care ea e chemata să o traiasca. Lucrurile stau mai putin norocos in cazul invers, cănd copilul mai mare este băiat și cel mic fetiță, aceasta deoarece dezvoltarea personalități lor se va face in contradicție cu firea și rostul lor. Fetița care e mai mică ve dezvolta mai multe insușiri masculine de agresivitate și initiațivă iar băiatul va avea trăsături feminine adică supusenie și lipsa de initiațivă.
In cazul cu trei copii, copilul mare iși păstrează aceleași caractere dar puțin atenuate, deoarece el găsește o anumită consolare in faptul că rivalul sau, copilul al doilea, ajunge sa fie cel mijlociu și să sufere și el pe urma copilului mai mic atunci cel mijlociu având un frate mare și unul mic el va ajunge să aibă dezvoltarea cea mai echilibrata având o justă balanță intre agresivitate și supusenie, retragere in sine și spirit de inițiativă. Copilul ultim dezvoltă caractere specifice copilului mic intucât insă dragoste părinților s-a mai racit intre timp, concursul și afecțiunea pe care el le va primi din partea părinților vor fi mai reduse.In acest mod trăsăturile de agresivitate caracteristice copilului celui mai mic vor fi atenuate. De asemenea se constată o atenuare și la copilul mai mare el dându-și seama de detronarea celui al doilea care a fost dușmanul sau, prinde sentimente mai bune față de ei de părinți și mai ales de copilul cel mai mic
Din punct de vedere psihologic situația cu trei copii este situatia cea mai fericita, capabilă să dea cele mai normale și sănătoase rezultate.
Lucrurile iau o trasatura cu totul diferită la aparitia celui de al 4-lea sau al
5-lea copil.Acest copil nu este așteptat cu dragostea și infrigurarea cu care a fost primul și al doilea el este privit cu o oarecare nemulțumire, astfel devenind cazul copilului nedorit, socotit ca o sarcină pentru familie atât din punct de vedere familial, social cât și economic. Dacă copilul prim era imbuibat cu prea multa dragoste, ultimul fiind nedorit este tratat cu răceală.Urmarea poate fi un sentiment de culpabilitate neexplicata pentru copil care ii va săpa voința și increderea in cei din jur, ii va inchide firea sau eventual o revolta contra familiei urmată mai tarziu de o revolta contra oricarei ordini sociale și foarte curios o căutare și sete de dragoste, pe care cu greu o va gasi din cauza lipsei de incredere in oameni.Copilul nedorit are sentimentul de a fi fost frustrat de ceva ce I se datora, anume de dreptul de a iubi și de a fi iubit, in sensul cel mai larg al cuvantului.Tot aici in acest grup al cel nedoriti trebuie grupat și copii din flori.
2.Relatiile dintre copii si părinți
Relațiile dintre frați și surori nu depind insă numai de ordinea nașterii ci de atitudinea părinților. E in afara de orice indoială că educația unui copil ,judecând dupa toata experiența pedagogică de veacuri, precum și după rezultatele obținute de nesfărșitul sir al cercetarilor experimentale și statistice, de laborator, nu se poate obține nici numai prin pedeapsa, nici numai prin recompensă, ci prin o justă combinare a lor. Această combinare variază de la individ la individ, după cum natura sa este mai recalcitranta sau nu și dupa imprejurari, dependente de situația sociala și economică a familiei și bunătatea sufletească a părinților, uneori balanța e păstrată alteori nu, pedeapsa sau recompensa trăgând mai greu in cumpănă. Sa luam cazul cănd balanța e in favoarea metodelor corective de pedeapsa. E cazul părinților răi la inimă de la natură sau inrăiți de pe urma imprejurărilor prea vitrege in care au trait. La fel e cazul părinților mult prea moralisti, preocupați intr-o măsură excesivă de desăvârsire morală a odraslelorlor. In toate aceste cazuri copiii sunt pedepsiți și adeseori in modul cel mai brutal pentru cele mai mici transgresiuni ale codului familial și social. Uneori acea pedeapsă le e aplicată chiar din senin pentru simplu fapt că părinții au un necaz care nu privește cu nimic copiii in alte cazuri pedeapsa e aplicată deoarece părinților li se pare că progresul copiilor merge prea incet, iar alteori fiindcă soții sunt certați sau eventual bărbatul a suferit o admonestare sau pedeapsă la slujba.
Rezultatele in toate aceste cazuri pot lua 2 cai; supunerea copiilor sau revolta lor. In cazul supunerii- copilul dezvolta o personalitate supusă care nu are nici o părere și nici o inițiativă ajungând personalități invinse, cu voințe frănte, cu mentalitate de sclav, incapabili de a da ordine, in societate sunt considerați copii cuminți și buni dați drept model. Situația lor devine neplăcută atunci când ei părăsesc familia și intra intr-o lupta apriga a vieții de dat aceasta ei se dovedesc niște invinsi, pentru că sunt lipsiți de inițiativă și curaj, nu știu să meargă pe propiile picioare și ajung să fie repede dezarmați.
In celălt caz de revoltă- copilul va ajunge să dezvolte o personalitate de revoltat in care dorul răzbunării clocotețte continuu și care asteaptă prima ocazie de manifestare a rebeliunii sale iar cu timpul va ajunge un revoluționar pornit contra oricarei ordine și disciplinei , căutând să răstoarne totul.
II.2.Divorțul moartea in viața
a) Divorțul definit drept cădere din har. Problema divorțului dintre șoti nu a constituit la noi, până in prezent, o preocupare speciala de teologie morală, fiind mai mult un subiect de drept bisericesc. Nedesfacerea căsătoriei, privita dintr-o perspectiva care exclude un caracter strict utilitar, atârnând de legea iubirii, nu e un simplu preconcepție evanghelică, pe care Biserica să-l transforme intr-o normă juridică, ci un principiu care depașește formalismul legii, pentru a pătrunde in zona Impărătiei lui Dumnezeu. După cum se știe, singura exceptie admisa in Evanghelie pentru desfacerea căsătoriei este "păcatul adulterului". Prin urmare, adulterul este menționat ca o dovadă a faptului că nu a fost realizată căsătoria, ca legea Imparatiei lui Dumnezeu nu a fost implinita. Dragostea și adulterul se exclud reciproc, de aceea și Taina Căsătoriei e incompatibilș cu infidelitatea conjugală. Temeiul iubirii este credinta. Biserica nu "dezleagă" căsătoria, de vreme ce comuniunea in iubire nici nu există, fie că nu a avut niciodata loc, fie că nu mai are loc. Biserica constată căderea din har a unor soți ce s-au căsătorit.
Adulterul distruge esența tainică a căsatoriei, el devine semnul evident al faptului că din căsătorie a dispărut iubirea, că viața conjugala și-a piedut sfințenia. Intrucât iubirea dintre soți este materia Tainei Căsătoriei, intr-o novelă a Impăratului Iustinian se afirma că "o căsătorie nu este reală decât prin iubire" . "Divortul nu este decât o constatare a absenței, a dispariției, a distrugerii iubirii și prin urmare simpla declarație a neexistentei căsătoriei". Dar aceasta afirmație nu contrazice ideea nedesfacerii căsătoriei, asa cum este conceputa in Ortodoxie.
Viața crestină este o realitate teandrică, ea are un aspect divin, dar totodata are și un aspect omenesc, social-religios, intrucât se afla aici pe pământ. Elementul organizatoric comun sau elementul juridic propriuzis nu lipsește cu desăvârsire din normele religioase și etice, care reglementeză existența și activitatea Bisericii. Măntuitorul n-a inzestrat Biserica cu norme de drept, dar nici n-a exclus omenescul din buna rânduiala ce trebuie observată in viața creștină. Dreptul nu intră in conținutul specific al Revelatiei nou-testamentare, insă o oarecare prezență a normei de natură juridica aflăm și in religia creștina, chiar de când ea este organizata in chip social. Numai in sensul conformității cu norma canonică, păcatul adulterului, la care se refera Mântuitorul la Matci XIX, 9, devine "un caz de divorț", in ințelesul juridic actual al cuvântului. Astfel, nici legea bisericească sau canonică nu trebuie desconsiderată, abrogarea ei sub pretextul că iubirea trebuie să se infăptuiască de la sine, ar constitui și acest lucru o ipocrizie. Ceea ce dobândim din lucrarea harului e, desigur, mai presus decât ceea ce primim prin dispozitia legii. Dar pentru aceasta, o realitate superioară nu trebuie să nimicească una inferioara. Pe aceasta linie, Biserica Ortodoxa și-a stabilit atitudinea sa canonică față de divorț: "Legătura de căsătorie intre două persoane incheiată legal se poate desface numai prin moarte sau printr-un astfel de motiv care prin sine insuși este mai puternic decât ideea Bisericii despre indisolubilitatea căsătoriei și care distruge baza ei morală și religioasă și care, de asemenea, este moarte, numai ca in alta formă". Adulterul este moartea morală. Prin acest păcat, căsătoria intră in disoluția ei interioara. In suportarea poverii pe care i-o procura partea ce a comis sperjurul, soțul nevinovat ajunge in situatia de a indura un adevarat martiriu, devenind o victimă a unei căsătorii nefericite. Deți adesea mai putin remarcate, căsătoria nefericită prezintă ți alte victime, tot atât de grave: copiii care suferă și a căror educație e mai mult decăt compromisă.
b) Eforturi necesare in vederea salvării căsătoriei de la divorț. La apariția creștinismului, in viața socială greco-romana, in căsătorie domnea imoralitatea. Legile matrimoniale erau departe de statutul etic al convietuirii cinștite și astfel divoțtul era, in toate privintele, la discreția soților. Numai influența morală a Bisericii creștine a putut pune stavila opiniei denaturate privitoare la căsătorie, proclamând indisolubilitatea legăturii dintre soți, după norma etemă a vietii spirituale Divorțul este o soluție extremă. In afara ordinii divine, conviețuirea impreună a bărbatului cu femeia, in condițiile arătate mai inainte, are, de cele mai multe ori, neajunsurile ei, asupra cărora nimeni nu poate inchide ochii. Ele pot fi inlăturate, dar numai printr-o influență și intervenție morală. Chiar in cazul trădării prin adulter de către un soț a destinului conjugal comun, celălalt soț nu are numai decăt datoria de a face ruptura launtrică dintre ei atât de mare incăt să ajungă până la consumarea tragediei. Dimpotrivă, obligația lui morala este de a aștepta intoarcerea prin pocăință a soțului sperjur. Este trist, fără indoială, că o femeie nevinovată să fie condamnată a ispăsi intr-o văduvie anticipată greșeli care nu sunt ale sale. Dar suferința acestei femei, care va evita insă orice complicitate cu bărbatul căzut, este o jertfă care asigură viitorul căminului, fericirea și linisșea generală. Inainte de orice tentativă de divorț, soțul care a rămas nevinovat se cuvine să fie aplecat spre iertarea celui vinovat.
In precizarea naturii și a sensului iertării in viața morală, invățatura ortodoxă nu rămâne la simpla condamnare a răului, ci ea duce până la capăt ideea nimicirii lui. Nu poți scăpa de tirania exemplului dat de semenul care ți-a făcut o nedreptate decăt zdrobind insăși puterea răului care a ajuns până la tine, indepărtând din inima ta tot resentimentul față de persoana in cauza. Venirea in lume a Măntuitorului a pus intr-o noua lumină valoarea omului și a deschis un drum nou pentru nimicirea răului, drum care constă intr-o răspundere vie a omului pentru semenul sau, mai ales când acesta este un soț, intr-o dorință aprinsă pentru salvarea sufletului lui, cu orice preț ar fi plătită. Iubirea face ca iertarea să nu fie o simplă trecere cu vederea și o nesocotire a greșelii pe care a săvârșit-o un soț, ci să fie o iertare creatoare. Păcatul se opune harului și dragostei deopotrivă. La temelia desfiintării lui, impreună cu puterea cunoașterii tainelor sfinte, se află nimicirea egocentrismului. Dumnezeu comunică harul iertării acolo unde este prezentă iubirea. (Din “Adevarul și frumusețea căsătoriei”, Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan)
c) Motive de divorț acceptate de Biserica. Motivele de divorț admise de legile de stat si cele admise de legile bisericești s-au deosebit și se deosebesc și ca număr si după greutatea pe care le-o acordă o legislație sau alta. Numărul acestor motive a fost foarte mare și uneori s-a mers la specificarea in amănunt a motivelor de divorț, atitudinea prin legile de stat, cât si prin cele bisericești.
Legislatia Bisericii ca și practica vieții bisericești n-a stabilit niciodata o listă determinata sau precisă de motive de divorț. Ea s-a orientat in aprecierea motivelor de divorț in primul rând dupa normele sale cu caracter religios și apoi după normele stabilite de Stat in diverse epoci, pentru admiterea divorțului.
Mai intii, Biserica a admis divorțul pentru un singur motiv și anume pentru acela pe care il socoteste ca atare și Mintuitorul insusi: și anume adulterul. In cazul acestuia, despărțirea căsătoriei nu intimpina nici un fel de greutate sau impotrivire din partea autorității bisericesti. In cazul altor motive insă, care puteau fi oricit de grave, Biserica s-a impotrivit intotdeauna divorțului, ținând la trăinicia căsătoriei, după cuvintul Domnului că : «ceea ce a impreunat Dumnezeu, omul să nu despartă» și după cunoscutele rostiri ale Sf. Ap. Pavel : «legâtu-te-ai cu femeia, nu căuta despărtirea» și apoi: «celor căsștoriti, nu eu, ci Dumnezeu le poruncește: femeia să nu se despartă de bărbat»
Cu toate acestea, Biserica având misiunea ducerii la indeplinire a scopului său și având și puterea de a rândui astfel de mijloace sau norme prin care ori să serveacă mai bine statornicirea unei bune rinduieli in viața Bisericii, ori să evite tulburarea și păgubirea acesteia, a găsit necesar ca și in materie de divorț poate stabili o serie de norme noi in scopul de a evita unele consecinte grave in cazul menținerii căsătoriilor care nu-și mai pot atinge scopul și care primejduiesc de-a dreptul atât viața fizică, cât și cea morală și religioasă a soților, a unei familii, sau chiar a mai multor familii, influentând in chip negativ și societatea bisericească pe o raza destul de intinsă. De aceea pornind de la constatarea că divorțul se admite de către Mintuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat in efectele sale cu moartea morală și socotind că mai există și multe acte care pot provoca moartea morală a unuia dintre soți, precum și unele care pot provoca moartea religioasă, iar altele moartea civilă a unuia dintre soți, cu efectele lor negative asupra intregii familii și asupra obstei bisericești in genere, pe cale practică ca și prin anumite hotăriri, unele originare chiar din epoca apostolică, s-a admis pronunțarea divorțului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adică socotite ca ele produc efecte asemanatoare cu moartea fizică, deși nu identice cu aceasta și ca precum prin aceea incetează legătura căsătoriei, tot așa și acestea pot impune in unele cazuri incetărea legăturii matrimoniale.
Urmărind acest mod de a privi lucrurile, motivele de divorț admise de Biserica pot fi grupate in urmatoarele patru categorii: motive care provoacă moartea religioasă; motive care provoacă moartea morală; motive care provoacă moartea fizică partială; și motive care provoaca moartea civilă.
Motivele din prima categorie, adică acelea care provoacă moartea religioasă sunt urmatoarele: apostazia, erezia și ținerea la botez a propriului fiu.
Motivele care provoacă moartea morală sunt urmatoarele: alienația incurabilă, crima, avortul, atentatul la viața soțului, osânda gravă din partea duhovnicului care se dă pentru păcate foarte grele, cum sunt cele strigătoare la cer, adulterul, boala venerică, silirea la acte imorale, refuzul conviețuirii conjugale și părăsirea domiciliului.
Motivele care provoacă moartea fizică parțiala sunt : neputința indeplinirii indatoririlor conjugale sau impotența, boala gravă incurabilă și contagioasa (lepra etc.).
Motivele mai importante care provoaca moartea civila sunt: declararea unui soț ca dispărut, anularea unei căsătorii prin hotărire judecatorească, călugărirea și alegerea de episcop.
Pentru aprecierea motivelor de divorț și pentru admiterea lor și deci pentru pronunțarea divorțului in viața de stat au competenta instantele judecătoresti. In țara noastră această competență o au judecătoriile și tribunalele județene.
In Biserica noastră, de la incetarea competenței istantelor bisericești pentru chestiuni matrimoniale, desfacerea legăturii de taină sau divorțul bisericesc se pronunță prin hotararea episcopului eparhiot, pe baza cererii celor interesați, insoțită de actul doveditor al obținerii divorțului civil, in conformitate cu art. 90 lit. 1 din Statutul de organizare al Bisericii Ortodoxe Romane din 1949.
In legatură cu modul in care se pronunță divorțul și cu formele care trebuiesc indeplinite pentru obținerea lui, s-a pus mai demult in discuție necesitatea revenirii la unele rânduieli care au fost abandonate pe nesimțite și in speță necesitatea revenirii la pronunțarea divorțului printr-un act al episcopului care să insemneze de fapt dezlegarea legăturii de taină dintre persoanele care cer să fie despărțite, pentru că fără o astfel de dezlegare, divorțul bisericesc nu are decăt caracterul unei ingăduințe sau toleranțe a sepaăarii conjugale a celor ce divorțează, iar nicidecum caracterul de act prin care căsătoria existenta anterior in chip deplin și legal și religios incetează sămai existe de la data pronuntării divorțului.
(Dreptul Canonic Ortodox)
Divorțul este atunci cănd un bărbăt și o femeie decid că nu mai pot trăi impreună și doresc să nu mai fie căsătoriți. Ei sunt de acord să semneze anumite hărtii legale care ii fac să fie și le dă posibilitatea să se insoare cu altcineva, dacă ei doresc asta.
Deși pare simplu, nu este deloc ușor pentru un bărbăt și o femeie să decidă să pună capăt unei căsătorii. Adeseori, inainte de a se decide să divorțeze, ei vor petrece timp indelungat incercând să iși rezolve problemele. Uneori insă nu reusesc să rezolve toate problemele și decid că cea mai bună soluție este divorțul. Uneori ambii părinti doresc să divorțeze, alteori numai unul dintre ei dorește acest lucru. De obicei, ambii părinti sunt dezamăgiți că mariajul lor nu poate să mai dureze, chiar și atunci cănd unul dintre părinti dorește divorțul mai mult decât celălalt.
Mulți copii nu doresc ca părintii lor să divorțeze. Alții pot avea sentimente amestecate in legatură cu divorțul, mai ales dacă știu că părinții lor nu erau fericiți impreună. Alți copii se pot simti ușurați cănd părinții lor divorțează, in special dacă intre părinții lor au avut loc multe certuri pe parcursul căsătoriei.
Este foarte important pentru copii să ințeleagă faptul că dacă ppărinții lor divorțează unul de altul, ei nu vor divorța de copiii lor. Mulți copii cred că dacă părinții lor divorțează, aceasta inseamnă că mamele și tații lor vor dori să ii părăsească și pe ei.
De obicei copilul unui cuplu divorțat trăiește majoritatea timpului numai cu un singur părinte. Insă celalălt părinte, cel ce traiește altundeva, este și rămâne mama sau tatăl acelui copil – pentru totdeauna. Aceasta nu se va schimba niciodata.
III.3.Implicarea copiilor
III.3.1.Copii nu pot fii cauza unui divorț
Există o mulțime de motive pentru care oamenii divorțează. Poate că relațiile dintre ei s-au răcit. Poate iubirea pe care și-o purtau reciproc s-a schimbat. Poate se ceartă prea mult și nu pot cădea de acord. Fiecare cuplu are propriile motive de divort. Insă, indiferent de motive, un lucru este sigur: copiii nu pot fi motiv de divorț.
Cu toate acestea, mulți copii cu părinți divorțați cred că ei sunt motivul pentru care părinții lor au divorțat. Ei cred că părinții lor ar fi in continuare impreuna dacă ei s-ar fi comportat mai bine sau ar fi primit note mai bune sau dacă ar fi ajutat mai mult la treburile gospodarești. Dar nu este adevărat. Divorțul are loc numai intre mame și tati!
Chiar dacă ți-ai auzit părinții certăndu-se in legatură cu tine, chiar dacă prietenul tău crede că părinții lui s-au desppărțit din cauza problemelor ce le-a avut la școală, aceste lucruri nu pot determina un bărbat și o femeie să pună capăt căsătoriei lor. S-ar putea să simți că tu ești cauza divorțului păinților tăi, insă aceasta nu este adevarăt. Iar faptul că părinții tăi au decis să pună capăt căsătoriei lor nu este din vina ta.
II.3.2.Copiii nu pot repara un divorț
Așa cum nici divorțul nu este greșeala copilului, nici reunirea părinților nu poate fi indeplinită de către copil. Și in majoritatea cazurilor, aceasta nici nu se intamplă, deși multi copii doresc refacerea căsătoriei părinților și chiar și incearcă tot felul de metode care au impresia că vor funcționa. Dacă vei fi cuminte ca un ingeraș acasă (cine poate face asta?) și dacș vei lua numai note de 10 la școala (un lucru tare greu), ii vei face pe părinții tăi să fie fericiți și măndri de tine, insă aceasta nu ii va aduce din nou impreună.
Contrariul este de asemenea adevărat. Divorțul nu va disparea nici dacă incerci să intri in incurcături astfel incăt părintii tăi să fie nevoiți să discute impreună problemele tale. Cel mai bine, fi tu insuți și discută cu părinții tăi despre sentimentele pe care le ai.
Cum sa mă comport normal atunci cănd toata lumea mea s-a năruit?
Ei bine, probabil că nu poti. In cazul in care familia ta trece printr-un divorț sau dacă iți ajuți un prieten in aceasta situație, există câteva lucruri referitoare la sentimente de care trebuie să iți amintețti. Mai intai, este perfect normal să experimentezi o multime de sentimente diferite, inclusiv furie, frică sau tristețe. In al doilea rând, deși pare că intreaga ta lume s-a năruit, cu timpul, lucrurile se vor indrepta din nou. Viața ta s-ar putea să fie un pic diferită, insă piesele se vor asambla din nou – poate chiar mai devreme decăt crezi.
Pe parcurs, poți incerca mai multe metode prin care te poți descărca de sentimentele pe care le ai. Dacă esti supărat, lovește perna sau niște cutii goale, joacă fotbal sau aleargă pană nu mai poți. Insă niciodată nu iți descărca sentimentele pe o altă persoană.
Poate te ajută dacă vorbești cu cineva despre sentimentele tale. Dacă ețti supărat, spune-o. Să discuți este mult mai bine decât să ții sentimentele numai pentru tine sau să fii tot timpul imbufnat și iritabil.
Câteodată o simplă discuție iți poate fi de mare ajutor. Vorbește cu unul dintre părinții tăi. Sau, dacă ai impresia că nu este posibil, găsește pe cineva cu care iți face plăcere să discuți: fratele sau sora ta, un prieten, un profesor, un vecin sau un bunic.
Incearcă să spui, pur si simplu, "Sunt atât de supărat (sau trist, sau ingrijorat) din cauza divorțului părinților mei!" Dacă persoana care te ascultă spune chiar și numai "Nici nu-i de mirare că te simti așa, te inteleg perfect.", deja te vei simți mai bine. S-ar putea chiar și numai acest schimb de replici să iți fie de ajuns! Dar cateodată acesta este numai inceputul unor conversații. Este greu să vorbești despre sentimentele tale, insă iți va fi de mare ajutor.
Dacă ai un prieten ai cărui părinți divorțează, fi un ascultator bun atunci
cănd prietenul tău dorește să discute. Divorțul nu este niciodata ușor.
Uneori sentimentele pe care le au copiii vis-a-vis de divorțul părinților sunt atăt de puternice incăt ei nu se mai pot concentra asupra nici unui alt lucru. Când copiii sunt foarte triști, foarte supărați sau foarte ingrijorați, ei nu pot să fie atenți la școală, au probleme de concentrare la rezolvarea temelor de casă sau nu iși pot aminti ceea ce tocmai au citit. Dacă aceasta se intamplă, este foarte important sfatul unui specialist
Copiii se vor simți mult mai bine dupa ce vor discuta cu un psiholog, consultant sau asistent social. Acești adulți sunt pregătiți pentru a discuta cu oamenii despre problemele lor și pot ajuta in cazul in care sentimentele devin prea intense. Uneori există grupuri de sprijin, la școala sau in comunitate, unde copiii pot avea contact cu alti copii ai căror părinți au divorțat sau sunt pe cale să divorțeze și unde pot discuta despre probleme lor. Există de asemenea cărti despre divorț scrise special pentru copii.
II.3.3.Viața după divorț
In cazul unui divorț, de obicei unul dintre părinți se mută și trăiește altundeva. Unii copii vor petrece o parte din timp cu un părinte și altă parte cu celălalt părinte. Alții vor petrece majoritatea timpului cu un singur părinte, văzându-și celaăalt părinte numai in vizite. Dacă acesta este cazul tău, s-ar putea ca la inceput să pară destul de straniu să iți vizitezi propriul părinte, insă dupa o perioadă de timp o să inceapă să iți placă săpetreci puțin timp departe de viața de zi cu zi. Și o să iți facă bine să te gândești că tu ai două locuri in care ești iubit.
In cazul in care trăiețti majoritatea timpului cu un singur părinte, cellălalt părinte poate locui aproape sau foarte departe. Astfel, numărul vizitelor pe care le faci celuilalt părinte poate depinde și de distanța, mai mare sau mai mică, pană la locuința acestuia.
Câteodată copiii ai căror părinți au divorțat trebuie să se mute intr-o nouă locuință sau intr-o noua zonă, ceea ce poate fi destul de greu. Sunt și cazuri in care majoritatea celorlalte lucruri (in afara de divorț, care reprezintă schimbarea cea mai mare) – școala, prietenii, vecinii – vor rămane neschimbate.
Când ești la mijloc…
Probleme pot apărea atunci când copilul ișli vizitează un părinte și apoi merge acasă la celalalt părinte. De exemplu, un părinte ar putea pune o grămadă de intrebări despre ceea ce face celălalt părinte. Uneori unul dintre părinți dorește in persoana copilului un mesager intre el și celălalt părinte. Copiii nu se simt bine când se intampla astfel de lucruri. Ei ar dori ca părintii lor să discute in mod direct, nu prin intermediul lui. Dacă ți se intamplă așa ceva, discută cu părinții tăi și spune-le cum te simți.
Viitorul
Ce se va intamplă in viitor? Pentru copilul unei familii divorțate, viitorul poate insemna părinti vitregi. Nu te aștepta ca totul să meargă perfect tot timpul.
Este foarte greu să treci printr-un divorț, dar incearcă să iți aduci aminte că sunt mulți copii in aceasta situație și ca de obicei, totul se termină cu bine. De fapt, cu toate că totul pare negru acum, s-ar putea să fi surprins de cât de bine se vor rezolva toate problemele.
II.3.4.Copilul – adevărata tragedie a divorțului
Să divorțăm sau să nu divorțăm? Aceasta este o întrebare importantă pe care și-o pun cei care constată că relația lor maritală a eșuat. Nu cu prea mulți ani în urmă divorțul era dezaprobat, fiind condamnat din motive morale și religioase, iar cei căsătoriți, dar nefericiți, rămâneau împreună de dragul copiilor.
Însă în ultimii ani, normele lumii s-au schimbat radical. În prezent divorțul este acceptat pe scară largă. Totuși, în ciuda acceptării divorțului mulți părinți, judecători, sociologi etc. își exprimă îngrijorarea în legătură cu consecințele dăunătoare pe care le are divorțul asupra copiilor. În prezent se fac auzite mai multe voci care lansează avertismente. Tot mai multe dovezi arată că divorțul poate avea efect devastator asupra copilului. Părinții sunt îndemnați să se gândească la consecințele pe care le are divorțul asupra lor înșiși și asupra copiilor lor. Statisticile relevă faptul că "între două treimi și trei sferturi dintre familiile care divorțează ar trebui să se gândească mai mult și mai bine dacă ceea ce fac este cel mai bun lucru".
Studii sociologice americane arată că: "în cazul copiilor ai căror părinți au divorțat, există riscul de a avea dificultăți afective majore, de a abandona școala, de a suferi depresii, de a divorța la rândul lor și de a intra în rândurile celor ce nu muncesc ci sunt abonați la ajutor social". Tot în S.U.A. unul din șase copii provine dintr-o familie care a divorțat.
Din nefericire, ostilitățile nu iau sfârșit odată cu divorțul, întrucât părinții continuă să lupte prin tribunale pentru a li se încredința copilul sau pentru a primi dreptul de a-l vizita, supunându-l unui stres prelungit.
Aceste întâlniri încărcate emoțional, care au loc în atmosfera ostilă a sălilor de tribunal, pun la grea încercare încrederea copiilor în proprii părinți și adesea, îi fac să se simtă neputincioși și îngroziți. Sunt prea mici pentru un război așa de mare! Divorțul nu-i salvează pe copii, ci, uneori îi salvează pe adulți.
Realitatea este că prin divorț s-ar putea ca unii părinți să-și rezolve unele dificultăți însă, în același timp ei le dau o grea lovitură copiilor lor care își petrec, probabil, tot restul vieții încercând să-și vindece rănile. În atmosfera ostilă și stressul emoțional create de ruperea legăturii conjugale este extrem de greu să se negocieze cu calm și rațiune cui i se va încredința copilul. Pentru a reduce la minimum confruntarea dintre părinți și pentru a evita litigiul plin de dușmănie, unele jurisdicții oferă o altă modalitate de rezolvare a disputei, ceva de genul unei medieri în afara aparatului judiciar.
Când se realizează în mod corespunzător, această mediere le permite părinților să ajungă la o înțelegere și să evite situația ca un judecător să hotărască la cine vor sta proprii săi copii. Dacă nu se poate apela la această mediere, părinții ar putea să ajungă la o înțelegere în ce privește încredințarea copilului și programul de vizită cu ajutorul avocaților. Odată ce părinții au ajuns la o concluzie și au redactat în scris totul, judecătorul poate semna o hotărâre care să conțină dorințele lor. Când părinții nu reușesc să cadă de acord în privința încredințării copilului, legislația va încerca să stabilească mijloacele prin care se va asigura ocrotirea intereselor copiilor. Preocuparea judecătorului este copilul și nu părinții. Judecătorul va lua în considerare mulți factori relevanți, cum ar fi dorințele părinților, relația care există între copil și fiecare părinte de a-i asigura copilului îngrijirea zilnică. Apoi judecătorul va stabili unde și cu cine va sta copilul, precum și modul în care părinții vor lua deciziile importante legate de viitorul copilului.
Când copilul este încredințat unui singur părinte spre creștere și educare, acesta poate avea autoritatea de a lua decizii. Când copilul este încredințat spre creștere ambilor părinți, deciziile importante trebuie luate de comun acord de pildă cele legate de educare spirituală, tipul de școală ce va fi urmat. Părinții creștini au o mai mare responsabilitate: educarea creștină a copilului. Ei trebuie să acționeze cu înțelepciune și dreptate, să-și păstreze curată conștiința față de Dumnezeu, analizând sub rugăciune ce este în interesul copilului. Întrebarea de bază este: ce prevede legea în legătură cu religia când este vorba de încredințarea spre creștere a copilului minor? Dacă nu a fost încredințat copilul părintelui creștin, cum se va acționa? În procesele de divorț și de încredințare a copilului minor religia poate fi un element important, ba chiar dificil.
Se ridică unele întrebări. Ar trebui ca un judecător să ia în considerare mărturia care susține că unui părinte nu i se poate încredința copilul pentru că este membru al unui cult religios minoritar?
Ar trebui ca un judecător să ia în considerare mărturia legată de convingerile și practicile religioase ale părinților pentru a putea stabili care religie, după părerea lui, ar fi bună pentru copii? Ar trebui oare ca el să hotărască apoi în ce religie să fie crescut copilul și să interzică altor religii să aibă vreo influență asupra copilului?
Ce ar trebui să caute un judecător în procese de divorț la un părinte:
1. Simțul dreptății: faptul de a fi dispus să i se acorde celuilalt părinte posibilitatea maximă de a-și vizita copilul (în cazul în care avem de-a face cu persoane normale!)
2. Sensibilitatea: faptul de a fi conștient de nevoile afective ale copilului;
3. Stăpânire de sine: faptul de a asigura un echilibru în viața de familie ceea ce va contribui la crearea unei atmosfere calme în care copilul poate crește liniștit.
În legătură cu valorile religioase ale părinților, s-au stabilit câteva norme:
1. Trebuie încurajată o relație strânsă între copii și ambii părinți.
Fiecărui părinte ar trebui să i se permită să participe la acele activități care contribuie la identificarea părintelui, adică ceea ce este el în realitate (inclusiv practicarea religiei sale). Nu ar trebui ca părintele care are dreptul să-și viziteze copilul să joace teatru sau să pretindă că duce alt mod de viață pe parcursul perioadei în care i se permite să stea cu copilul.
2. Faptul de a-i interzice părintelui, care își poate vizita copilul, să-l învețe pe acesta convingerile sale religioase, constituie o încălcare a libertăților religioase a părintelui, excepție făcând cazurile care aduc prejudicii dovedite! În prezent tot mai multe persoane nu se mai căsătoresc cu aparținători ai religiei sau etniei sale (pe plan mondial).
Prin urmare la divorțul acestor cupluri, copiii pot avea deja legături cu ambele religii sau comunități religioase.
Uneori este posibil ca unul din părinți să fi adoptat o nouă religie de curând, diferită de cea pe care o avusese înainte. S-ar putea ca noua asociație religioasă să fie un factor stabilizator în viața acestui părinte și un element foarte important pentru el, însă pentru copii, aceasta ar putea fi necunoscută.
Prin urmare, se ridică altă întrebare: poate instanța judecătorească să interzică acestui părinte să-i ia cu el pe copii la serviciile religioase din cadrul acestei religii numai pentru că această religie este diferită de cea practicată anterior? Problemele sunt dificile de aceea judecătorul trebuie să țină seama nu numai de necesitățile copilului, ci și interesele și drepturile părinților.
Este adevărat că judecătorii pot fi influențați de propriile lor concepții religioase și să fie refractari.
În țările democratice drepturile religioase ale părinților și copiilor nu vor fi ignorate.
Firesc este ca orice constituție să interzică judecătorilor să interzică dreptul fundamental al părinților de a îndruma creșterea unui copil, inclusiv educația și instruirea religioasă a acestuia. În schimb, copilul are dreptul să primească o astfel de instruire din partea părinților săi. Înainte ca un judecător să poată îngrădi în mod legal instruirea religioasă a unui copil, instanța judecătorească trebuie să constate dacă există dovezi convingătoare că "anumite practici religioase constituie o amenințare directă și majoră a bunăstării fizice a copilului".
Nici dezacordurile legate de religie și nici chiar o atitudine ostilă între părinți, cu privire la religie, nu sunt suficiente pentru a justifica intervenția statului.
Uneori părinții divorțați încearcă să se folosească de dezacordurile legate de instruirea religioasă pentru a putea obține controlul asupra copiilor. Dar, rezonabil din partea părinților este să examineze valabilitatea principiilor promovate. În plus, părintele creștin va analiza cu atenție necesitatea copilului de a întreține legături și cu ambii părinți, precum și obligația copilului de a-și onora atât mama cât și tatăl. Deși audierea în afara aparatului judiciar poate fi mai puțin oficială decât o audiere în fața unui predicator, un părinte nu ar trebui să considere că această variantă are un caracter temporar.
Fiecare trebuie să-și facă timp ca să se pregătească pentru acțiunea de mediere. Manierele și comportamentul unui părinte în timpul acțiunii de mediere pot influența foarte mult decizia finală.
Mult prea adesea, părinții care divorțează sunt atât de implicați emoțional în acțiunea de divorț, încât pierd din vedere lucrul cel mai important. Ce anume este în interesul copilului> De ce anume are nevoie copilul ca să se poată dezvolta pe plan psihic, afectiv și fizic?
Să nu se uite că din punct de vedere legal, principala chestiune analizată într-o acțiune de mediere nu sunt dezacordurile personale de ordin religios sau de altă natură, ci modul în care părinții pot găsi o bază comună și pot ajunge la un acord în ce privește binele copiilor.
Un părinte se va confrunta, probabil, cu prejudecăți religioase sau de alt gen, cu întrebări neprevăzute sau cu maniere destinate să creeze agitație și tulburări.
S-ar putea ca greșelile fiecărui părinte să fie date pe față și chiar exagerate. Însă, când cei implicați sunt înțelegători se poate ajunge să se ia o hotărâre.
Uneori acțiunea de mediere poate fi îndelungată și frustrantă.
Alternativa medierii constă în deschiderea unei acțiuni judecătorești, care înseamnă o publicitate jenantă, povară financiară și consecințe dezastruoase asupra copilului.
Cu siguranță că această variantă este cea mai puțin de dorit.
Așa cum procedează cu toate problemele grave care apar, un părinte creștin va dori să analizeze sub rugăciune acțiunea de mediere, având în minte invitația inspirată care ne îndeamnă să "ne încredințăm Domnului calea, să ne încredem în El și El va lucra". (Isaia 37:5)
De cele mai multe ori adevăratele greutăți vin după divorț în lupta pentru câștigarea afecțiunii copilului și a controlului asupra lui.
Zicala: "Este nevoie de doi pentru o ceartă!" nu este întotdeauna adevărată.
S-ar putea să nu fie necesar decât de un părinte înclinat să domine, care să vrea ca lucrurile să se facă așa cum vrea el, numai cum îi place lui.
În loc să se gândească la binele copilului, unii părinți continuă să se înfrunte, prezentând cereri în chestiuni care nu sunt relevante.
De exemplu, unii au încercat să demonstreze că un copil trebuie să i se încredințeze celuilalt părinte, pentru că cel în cauză este membru al unui cult religios minoritar, ceea ce pe copil îl va lipsi de o "viață normală".
Modul de alimentație, ziua de odihnă, "marile sărbători" creștine Crăciunul și Paștele vor fi tot atâtea prilejuri de aprigi dispute.
Unii au ajuns până acolo încât cred, și cred cu convingere, că din punct de vedere psihologic copilul va avea de suferit dacă își va însoți părintele în locuri unde se discută din și despre Sfânta Scriptură.
Modul de alimentație și un regim de viață simplu și sănătos este considerat dimpotrivă, a fi extrem de dăunător, capabil chiar a pune în pericol viața unui copil silit să crească fără carne de porc, dulciuri din abundență și chiar câte un pic de vinișor din când în când.
Cum înfruntă un creștin dificila situație creată de o asemenea mentalitate promovată din nefericire de mulți așa zis "creștini"?
Răspunzând cu aceiași monedă nu se ajunge la nici un rezultat.
Dacă această problemă va fi prezentată unei instanțe judecătorești, singura cale legală și oficială, ambii părinți vor avea ocazia de a-și expune, susține și argumenta punctul său de vedere.
Dar din toate, sfatul lui Dumnezeu este cel mai important: "Aruncă-ți sarcina asupra Domnului și El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept" (Psalmi 55:22).
Meditând la aceste cuvinte aplicând principiile biblice, părinții pot, cu ajutorul lui Dumnezeu să facă față oricărei situații care s-ar putea ivi în legătură cu încredințarea copilului minor.
Principala chestiune în discuție este binele copilului. Dacă un părinte are pretenții exagerate, s-ar putea să nu-i fie încredințat copilul și chiar să i se impună restricții în ceea ce privește dreptul de vizitare.
Un părinte înțelept se comportă în mod pașnic, păstrând în minte următorul sfat biblic "Nu întoarceți nimănui rău pentru rău… lăsați loc mâniei… Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul prin bine" (Romani 12:17-21).
Fie că se află în sala de tribunal, fie în biroul unui avocat sau împreună cu cel ce analizează cazul de încredințare al copilului minor, părinții trebuie să-și facă cunoscut simțul dreptății tuturor oamenilor.
Uneori, partenerul ostil va încerca să-i dezinformeze pe ceilalți, aducând în discuție chestiuni false și speculative.
Este înțelept să ne controlăm înclinația omenească de a reacționa în mod exagerat la astfel de atacuri verbale.
Sănătatea, religia și educația sunt subiectele favorite pe care partenerii ostili le folosesc pentru a țese intrigi în cadrul unei audieri în vederea încredințării copilului minor.
Simțul dreptății include și capacitatea de a analiza faptele și de a ajunge la un acord imparțial.
Nici un părinte nu trebuie să uite că, și după divorț, copilul are în continuare doi părinți.
Părinții au divorțat unul de celălalt, dar nu au divorțat de copil.
Prin urmare, exceptând anumite extreme, fiecare părinte trebuie să aibă libertatea de a acționa în calitate de părinte atunci când copilul stă la el.
Fiecare trebuie să fie liber să-și exprime sentimentele și principiile și să-și ia copilul cu el când participă la activități legale, fie religioase, fie de altă natură.
Rezultatul unei audieri poate fi:
1. copilul este încredințat ambilor părinți
2. copilul este încredințat unui singur părinte
3. sunt impuse restricții în ceea ce privește dreptul de vizitare.
Să le analizăm pe rând.
Prima soluție pusă în dezbatere este: copilul este încredințat ambilor părinți.
Unele instanțe judecătorești sunt de părere că este important să se păstreze legătura dintre părinți (ambii!) și copil.
Această părere se bazează pe unele studii care arată că, după divorț, copii s-ar putea să fie supuși la mai puțină tensiune și suferință afectivă dacă părinții se îngrijesc împreună de ei.
În loc să se simtă abandonat de unul dintre părinți, copilul va simți că este iubit de ambii părinți și că el face parte din ambele cămine.
Când ambilor părinți li se încredințează copilul, se are în vedere ca cei doi părinți să fie mereu ocupați cu creșterea lui.
Pentru ca această prevedere să fie eficientă trebuie: părinți care să colaboreze și un copil care să se adapteze ușor și care să se înțeleagă bine cu alții.
Aceste calități sunt esențiale, deoarece, conform unor astfel de dispoziții, ambii părinți au dreptul legal de a lua împreună decizii referitoare la chestiuni importante în domeniul sănătății, educației, instruirii laice și religioase, vieții sociale ale copilului lor.
Se obțin însă rezultate bune numai dacă ambii părinți au simțul dreptății suficient de bine cultivat, având în vedere binele copilului și nu interesul lor personal.
Este posibil ca instanța judecătorească să încredințeze copilul numai unui singur părinte care, după părerea instanței, poate să se îngrijească mai bine de necesitățile copilului.
Judecătorul poate decide ca părintele căruia i s-a încredințat copilul să fie singurul care ia decizii importante sau de mai mică importanță privitoare la creșterea copilului.
Adesea, instanța ajunge să ia asemenea decizii după ce a audiat pe toți cei implicați, precum și persoane de specialitate cum ar fi: psihologi, sociologi, psihiatri, asistenți sociali.
Cei care susțin această măsură consideră că ea îi oferă copilului mai multă stabilitate. Când părinții nu reușesc de loc să comunice eficient unul cu altul sau reușesc într-o mică măsură, multe instanțe judecătorești preferă acest tip de încredințarea copilului.
Acestui părinte i se acordă, în general, drept de vizitare, iar cei doi părinți pot să-i ofere în continuare îndrumarea, ocrotirea și afecțiunea de care are nevoie.
Este nerealist ca părinții să considere că la finalul acestei acțiuni judecătorești există un "învins" și un "învingător".
Părinții obțin rezultate frumoase și câștigă atunci când își văd copii crescând frumos și bine, ajungând maturi, capabili și respectabili.
Succesul în creșterea copiilor nu are o legătură directă cu încredințarea lor legală.
Prin respectarea stipulațiilor impuse de instanță în ceea ce privește chestiunile legate de încredințarea copilului minor, chiar dacă ele par a fi nedrepte, un creștin trebuie să dea dovadă de supunere și ascultare.
De asemeni, este bine de știut că atunci, tocmai atunci nu este momentul să se concureze pentru afecțiunea și atașamentul copiilor, discreditând celălalt părinte cu scopul vădit de a-i distruge relația pe care o are cu acesta.
În Biblie există exemple de părinți temători de Dumnezeu care, din diferite motive au fost separați de copii lor.
De exemplu, Amram și Iochebed, părinții lui Moise, urmând binele copilului lor, l-au așezat într-o micuță arcă plutitoare pe care au pus-o "între trestii, pe malul râului".
Când copilul a fost găsit de fiica faraonului acelui timp, ei au continuat să se roage lui Dumnezeu pentru copilul lor.
Acești părinți înțelepți și profund credincioși au primit răsplată de la Dumnezeu imediat prin faptul că au putut fi totuși aproape de copil, l-au văzut cum crește sub ochii lor, au putut avea puterea de la Domnul de a construi la educația lui și la instruirea pe calea lui Dumnezeu.
Și așa a fost posibil ca un copil evreu, crescut deși între păgâni să ajungă cel mai remarcabil slujitor al Domnului.
Ce poate face însă când unul dintre părinți este exclus? Trebuie ca părintele creștin să-i permită celuilalt să viziteze copilul? Sunt situații când ambii părinți, inițial creștini, din cauza (poate!) dificultăților impuse de un divorț să treacă prin situații cărora cu greu să le facă față.
Unul din ei poate să cadă, să aleagă calea păcatului și s-o urmeze până la excluderea din comunitatea creștină căruia aparține.
Relația spirituală, în acest caz, este compromisă, dacă nu chiar distrusă. Dar relația dintre părinte și copil rămâne neschimbată. Părintele aflat într-o asemenea dificultate trebuie și poate să-și viziteze copilul în continuare.
Însă, dacă acesta din urmă constituie o amenințare directă și majoră a bunăstării fizice și spirituale a copilului, atunci se poate apela la instanța judecătorească pentru a lua măsuri ca vizitele să fie supravegheate.
Procesele de divorț și disputele ce urmează în legătură cu încredințarea copilului constituie momente extenuate pe plan afectiv. O căsătorie care a început de promițător a fost distrusă.
Multe cupluri sunt îngrijorate în legătură cu reacția copiilor lor în fața destrămării familiei.
Lupta din sala de tribunal pentru încredințarea copilului se poate transforma într-o cursă emoțională extrem de dificilă și periculoasă care pune la grea încercare nu numai integritatea unei persoane ca părintele grijuliu, ci și credința și încrederea acesteia în Dumnezeu.
Când un partener nevinovat decide să deschidă o acțiune judecătorească de divorț pe motive scripturale, el nu trebuie să se simtă nici vinovat, nici abandonat de Dumnezeu.
Partenerul vinovat, cel care a încălcat legământul sacru al căsătoriei este pedepsit pentru modul perfid în care s-a comportat față de familie.
Trebuie să se continue ca cel nevinovat, victima, să aibă o conștiință curată înaintea lui Dumnezeu și înaintea oamenilor, tratându-l pe partenerul ostil în mod cinstit și dovedind flexibilitate în ce privește înțelegerile referitoare la dispoziția încredințării copilului.
"Este mai bine, dacă așa este voia lui Dumnezeu, să suferiți pentru că faceți binele, decât pentru că faceți răul" (1Petru 3:16-17). În ceea ce privește pe copii, aceștia au nevoie să primească asigurarea că nu din cauza lor s-a destrămat familia.
Uneori, lucrurile, pur și simplu, nu merg așa cum s-a crezut. Biblia invită la dialog însă și pe copii și pe părinți, un dialog sincer și plin de înțelegere.
Acest lucru poate fi făcut lăsând pe copii să aibă un cuvânt de spus când se stabilește cum va fi viața familiei după divorț.
Părinții trebuie să se intereseze care sunt sentimentele copiilor, ascultați ce spun aceștia, ajutați să se adapteze noilor planificări și noilor măsuri luate. Nu numai părinții îi pot ajuta pe copiii aflați într-un asemenea impas. Membrii familiei, profesori, prieteni, membrii comunității religioase îi pot sprijini și încuraja. Cu un sprijin plin de iubire și înțelegere, copii din multe familii destrămate au parcurs cu bine perioada dificilă, nu și-au pierdut încrederea în Dumnezeu, ba chiar așteaptă cu nerăbdare timpul în care nici o familie nu va mai fi în robia stricăciunii, bucurându-se de libertate slavei lui Dumnezeu (Romani 8:21; 2Petru 3:13).
După construirea unor proiecte comune si promisiunea unei vieti frumoase, separarea este intotdeauna un esec. Pentru copii, insa, ea este o adevarata drama, care nu trebuie subestimata
.Dacă nu există separare reușită, există insă totuși separări mai putin traumatizante. Discuțile, tensiunile dintre părinti privează copilul de ambianța caldă a căminului, căldura care ii ofera copilului o siguranță. Dacă nu mai există nici o soluție este mai bine să vă separați, decât să obligați copilul să traiască intr-un mediu care este permanent in tensiune.
Copilul trebuie informat.
Fiind foarte sensibil, copilul simte că se intampla ceva și vrea să știe ce. Este de dorit ca părinții să anunțe impreună vestea separării și inainte de data stabilită, astfel incât copilul să se obisnuiască cu ideea că nu va mai locui in aceeași casă și cu mama si cu tata. Pentru copil "familia" este alcatuită din indivizi care trăiesc in aceeasi casa Ie este greu să-și imagineze că tata (mama) nu mai locuieste cu el, că nu-i mai poate citi o poveste in fiecare seara sau că nu se mai uita impreună la televizor etc.
Atenție la cuvinte și gesturi.
Momentul in care se anuță separarea, nu trebuie să continure reproțuri aduse partenerului, dar nici gesturi de tandrețe care ar bulversa copilul. Aceasta prima conversație nu va inchide subiectul, el va fi readus in discuție deseori.
Trebuie să evitați replici ca: “Totul ar fi mers mai bine dacă nu aveam un copil”, “Mai bine aveam un accident in ziua căsătoriei”, “Venirea ta pe lume a fost momentul in care ne-am dat seama că nu merge”, “Un copil aduce intotdeauna probleme in plus” etc.
La o anumita vârstă (3-6 ani) copilul dorește de multe ori să “elimine” pe unul dintre părinții săi, ca să rămână singur cu celălat. Când separarea vine să realizeze aceasta dorință a copilului, el se simte responsabil de ceea ce se intamplă și simte o mare vină. Deseori, copilul crede că el este cauza divorțului/separării, mai ales dacă anuntarea acestuia vine dupa o serie de reproșuri care i-au fost aduse. El crede că părinții se despart pentru că el a spart vaza cea nouă sau că nu a spus destul de frumos poezia la serbare. Foarte important este să spunem copilului că nu el este cauza separării. El nu este capabil să ințeleagă motivele separării și nici consecințele ei. Anumite cuvinte și comportamente il ajută să se linistescă, să ii reduca această neliniște sau aceste gânduri de vinovăție. Trebuie să ii explicați copilului, prin exemple, cum că el nu are nici o vină și că nu este singurul copil ai cărui părinti trăiesc separat. Aceasta nu este o separare de copii. “Nu mai suntem fericiți inpreună, dar amândoi suntem foarte fericiți cu tine. Vom rămâne mereu părinții tăi, iar dragostea noastră pentru tine nu se va schimba”.
Francoise Dolto (psihanalist francez) subliniază importanța informării copilului că celalalt părinte plătește o pensie alimentară pentru el. Acest lucru dovedește copilului că, chiar dacă tatăl (mama) nu poate să-l vadă regulat, el continuă să răspundă nevoilor sale materiale. Mama (pentru că aceasta rămâne cu copilul, in cele mai multe cazuri), ar fi bine să-i vorbească deseori despre tatăl sau pentru a intreține in mintea copilului o imagine respectabilă, dar nu idealizată a acestuia. Este de datoria părintelui care il crește să facă tot posibilul ca să mențină relațiile intre copilul lor și celalălt părinte.
Ajutați-l să-ți mențina echilibrul:
– asigurați copilul de dragostea și de ințelegerea ta;
– niciodată nu-i spuneți ceva rău despre celalălt părinte;
– nu incerca să compensezi absența cu o multitudine de cadouri;
– respectați in continuare regulile de disciplină de mai inainte;
– mentineți legatura cu cei patru bunici (in cazul in care bunicii nu sunt implicați activ in conflict);
– respectați ințelegerile asupra orelor și zilelor de vizită;
– aranjați copilului o camera sau un colț al lui, in fiecare dintre cele două cămine;
– nu va angajați in dispute in fața copilului de fiecare dată când vă vedeți.
Ceea ce trebuie copilul să suporte este destul de dureros. Dacă părinții se respectă și fac efortul să discute ca niște adulți, copilul va putea să suporte mai ușor situația.
Chiar și in cazul unei separări in condiții cât mai pașnice, nu există o formula magică pentru rezolvarea acestei situații. Fiecare copil iși manifestă suferința diferit. Maniera in care copilul simte și exprimă aceasta situație depinde de vârstă, temperament, afectivitate etc. Reacțiile cele mai frecvente sunt: furie, inchidere in sine, tulburări de somn, probleme alimentare sau școlare etc.
Fiți pregătiți să-l ajutați!
Soluția cea mai potrivită pentru tine și copilul tău o poți găsi tu sau o putem descoperi impreuna.
II.4Viața in familie
Copiii care trec prin divorțul părinților au tendința să devină mai agresivi, mai revoltați, mai puțin increzători in relațiile cu alte persoane, dar și in forțele proprii, spun psihologii. Sinceritatea părinților este importantă in astfel de situatii. "Dacă familia nu discută cu ei și nu le explică pe intelesul lor motivele neințelegerii, copiii suferă, au impresia că nu sunt iubiți și că vina despărțrii le aparține chiar lor", explica Matei Georgescu, psiholog si membru al Societatii Romane de Psihanaliză. Este bine ca vestea separarii să fie data de ambii parinti și nu doar de unul dintre aceștia. "Copilul iși poate imagina că nu este iubit de părintele care tace", completeaza Matei Georgescu. Situațiile se complică de cele mai multe ori din cauza faptului că membrii cuplului incep sa se saboteze unul pe celalalt, fiecare dorind sa isi atraga copilul si sa il intoarca impotriva celuilalt. "In alte cazuri, copilul devine avocatul celor doi, incercand din rasputeri sa mentina relatia acestora", specifica Georgescu. Specialistii atrag atentia ca exista riscul ca micutul sa se simta mereu impartit intre mama si tata, iar pe mai tarziu sa ii fie greu sa isi găsească un partener cu care să aibă o relație armonioasă. "Este important să fie lăsați să se manifeste și să se exteriorizeze",
Cap III. Metodologia cercetării
II.1.Obiectivul cercetării
Între statutul marital al părinților și stima de sine a copiilor există o legătură directă.
III.2.Ipoteze
Se presupune că atunci când părinții sunt divorțați, copii au o stimă de sine mai scazută decât cei care fac parte dintr-o familie cu părinți căsătoriți.
III.3.Eșantion
La această cercetare au participat 78 de copii cu vârstă cuprinsă intre 15-19 ani.
Includerea subiecților în lotul experimental s-a realizat in funcție de statutul marital al părintilor .Astfel, in lotul de control au fost incluși subiecții cu părinți căsatoriți, iar in lotul experimental subiecții cu părinți divorțați .
Acești copii au fost aleși aleatoriu din Liceul de Arta din Tg-Mures.
III.4.Metode și tehnici de lucru
Au fost folosite 2 scale pentru evaluarea stimei de sine pentru a face o analiză cantitativă a stimei de sine a copiilor investigați:
Prima scală conține 10 itemi.Fiecare item este o afirmație iar subiectul trebuie să incercuiască un numar de la
1 la 4 1=total dezacord
2=nu e de acord
3=de acord
4=foarte de acord.
Prin insumarea punctelor obținem un scor pe care il raportăm la etalon.
(EX.Simt că am mai multe calități)
A doua scala cuprinde 40 de itemi, subiectul trebuie să răspundă cu DA și NU la fiecare intrebare. Fiecarui tip de răspuns i se acorda un punctaj se insumeză punctele și scorul final se raportează la etalon.
(EX.V-ati descrie ca o persoană normală?)
S-a folosit o scala de interpretare calitativă a stimei de sine numită “Steaua stimei de sine”.
Aceasta scală conține o stea cu 5 vărfuri pe fiecare
este trecută o cerință
(EX:3 lucruri pozitive care te caracterizează, 3 realizări, 3 obiective, 2 lucruri pe
care le-ai schimba, 2 motive pentru care te plac oamenii, 2 lucruri pe care le aduci intr-o prietenie).
III.5.Interpretarea rezultatelor
Rezultatele arată că in cazul copiilor cu părinții căsătoriții 76% din copii au obținut scoruri mari iar 24% scoruri medii.
În cazul copiilor cu părinți divorțați 38% au obținut scoruri mari iar 62% scoruri medii.
Ceeace arata că există o influență a starii civile a părinților asupra stimei de sine al copiilor.
T=0.95 prag=0.3 deci există diferențe semnificative in ceeace privește stima de sine intre copii cu părinți divorțați și cei cu părinți căsătoriți.
În urma interpetării testului t observăm că pragul de semnificație este egal cu p=0,000 adică p este mai mic de 0,01, ceeace inseamna că eroarea este mai mica de 1% .Prin urmare ipoteza este confirmată.
La testul1(t=2.02 și p=0.04).Analiza statistică a permis identificarea unor diferențe semnificative a stimei de sine la copii cu părinți divorțați și la cei cu părinți casatoriți.
La testul2 (t=2.35 și p=0.02).Analiza statistică a permis identificarea unor diferențe in ceeace privește stima de sine la copii cu părinți căsătoriți și la cei cu părinți divorțați.
Exista o corelație intre starea civilă a părintilor și stima de sine a copiilor.
(La testul 1 r=0.1 p=0.3 iar la testul2 r=0.0 și p=1.0).Testul 1 ne arată că in cazul copiilor cu părinți divorțați stima de sine poate fii mai mica decat la cei cu părinți căsătoriți.
In urma interpretării testelor s-au obținut următoarele rezultate :
La testul 1
26 de copii au obtinu scoruri mari,33.3% din copii
52 de copii au obtinut scoruri medii,66.7% din copii
La testul2
23 de copii scor mare,29.5% din copii
53 de copii scor mediu,67.9% din copii
1 copil scor mic, 1.3 % din copii
STEAUA STIMEI DE SINE:Făcand o analiză comparative intre rezultatele obținute de copii cu parinți divorțați și copii cu părinți căsătoriți,respective cu stima de sine mare și medie au rezultat următoarele:
Concluzii:
Auzim adesea in jurul nostru formulări de genul „are incredere in sine” sau „nu are incredere in sine”, „se respecta” sau „nu se respecta”. Ce este increderea in sine ? De unde stim că o persoană are incredere in sine și o bună stimă de sine și o alta nu are incredere in sine și are o stima de sine scăzută ? Care sunt semnele obiective care ne ajută să tragem aceste concluzii ? Dar cum gândim despre noi in sine ? De unde știm dacă avem incredere in noi și o stimă de sine pozitiva ? Cum se manifestă o imagine de sine pozitivă ? Dar o imagine de sine negativă ? Care sunt consecințele unei imagini de sine pozitive/negative ? Care sunt factorii care favorizează dezvoltarea stimei de sine ? Ce legatură exista intre imaginea de sine, stima de sine și increderea in sine ? Stimă de sine se merită sau trebuie castigată ? Cum se construiește increderea in sine ?
Toate aceste intrebări m-au ajutat să văd mai limpede in găndurile mele și să-mi structurez ideile referitoare la imaginea de sine, stima de sine și increderea in sine, condiții esențiale pentru sănătatea noastră și reușita noastră in viață.
Imaginea de sine este definită de modul in care ne percepem propriile noastre caracteristici fizice, emoționale, cognitive, sociale și spirituale care conturează și întăresc dimensiunile eului nostru. În funcție de perceptia noastră la un moment dat al dezvoltării noastre, de ceea ce ne-am dori să fim sau ceea ce am putea deveni, putem distinge mai multe ipostaze ale eului nostru: eul actual, eul ideal și eul viitor.
Imaginea de sine ne influentează comportamentele, de aceea este important să ne percem căt mai corect, să dezvoltăm convingeri realiste despre noi inșine. Există persoane care, deși au o infățisare fizică plăcută, se percep ca fiind fie prea slabe sau prea grase, prea inalte sau prea scunde, insuficient de inteligente. Relațiile armonioase cu membrii familiei și cei din jur, performanțele profesionale, asumarea unor responsabilităti in acord cu resursele proprii indica o imagine de sine pozitivă, in timp ce absența motivației sau o motivație scăzută, agresivitatea defensivă, comportamentele de evitare, rezistențele la schimbare sunt principalii indici pentru o imagine de sine negativa.
Să divorțăm sau să nu divorțăm? Aceasta este o întrebare importantă pe care și-o pun cei care constată că relația lor maritală a eșuat.Nu foarte mulți se gândesc la copii lor in momentele de suferință și chiar dacă o fac nu se gândesc la repercursiunile pe care le are separarea asupra copiilor .Lucrarea de față a încercat să evidențieze una din urmările divorțului asupra copiilor și căt de mult afectează stima de sine a copiilor această separare.
În urma cercetării intreprinse a rezultat că există o legatură intre starea civilă a părinților și stima de sine a copiilor. În cazul in care părinții sunt divorțați stima de sine a copiilor este influențată, poate fii mai scăzută decât la cei cu părinții căsătoriți.
Anexe:
1.Scala stimei de sine
Vă prezentăm mai jos 10 propoziții care descriu sentimentele despre propria d-voastră persoană . Vă rugam citiți cu atenție fiecare propoziție și indicați prin incercuire care din cele 4 răspunsuri vi se potrivește personal.
1=sunt in total dezacord
2=nu sunt de accord
3=de acord
4 =foarte de acord
2. Steaua stimei de sine
3. Scala stimei de sine
1.O dată ce a-ti luat o decizie , de obicei aveți incredere să o mențineți, chiar dacă rezultatul nu va fi cel scontat?
2.Dacă a-ți fi avut nevoie să mergeti la toaletă in timpul unei mese oficiale , a-ți prefera să așteptați până la terminarea mesei dacât să părăsiți sala in timpul derulării dineului?
3.Dacă doriți să cumpărați lenjerie de corp preferați să comandați prin poștă decât să vă duceții intr-un magazine?
4.Credeți că sunteți iubiți de alții?
5.Dacă a-ți fi servit necorespunzător intr-un magazin , ați avea curajul să vă plângeți patronului respectivului magazin?
6.Detesta-ți să vă privți fotografii ale dv?
7.Vă suparați dacă oamenii vă critică?
8.Aveți tendința să vă păstați opinile pentru dv?
9.Considerați că este greu de crezut că oamenii sunt sinceri atunci când spun lucruri frumoase despre dumneavoastră?
10.Sunteți multumit de aspectul dv?
11.Credeti că sunteți la fel de capabil ca majoritatea oamenilor?
12. Dacă ați fi la o petrecere si ați descoperi că sunteți imbrăcat intr-o ținută obisnuită, in timp ce ceilați poartă haine elegante v-ați simti teribil de jenat?
13.De obicei vă simtiți inferior celor pe care ii intalniți?
14.Credeți că majoritatea oamnilor vă plac?
15.V-ați descrie ca pe o persoană incântătoare?
16.Aveți simtul umorului?
17.Faceți bine tot ceeace faceți?
18.Aveți bun gust la imbrăcăminte?
19.Vă puteți stăpâni in cazul unei crize de nervi?
20.Lucrați bine cu alți oameni?
21.V-ați descrie ca pe o persoană normală ?
22.Va doriți adesea să arătați ca altcineva?
23.Sunteți in mod fregvent invidious pe alții datorită complimentelor ce le primesc?
24.De obicei, evitați să faceți lucruri care i-ar putea supăra pe alții chiar dacă sunt lucruri pe care intr-adevăr doriți să le faceți?
25.Indodeauna vă imbrăcati pentru a face placere celorlalți?
26.Vă petreceți mult timp făcând lucruri de care nu va bucurați?
27.Îi lăsați pe alții să vă dirijeze in vreun fel viața?
28.Credeți că aveți mai multă tărie decât slăbiciune?
30.Vă faceti multe griji dacă se intamplă ca accidental să ii suparați pe alții?
31.Adesea v-ați dori să aveți mai mult talent?
32.In mod regulat simțiți nevoia sp cereti sfatul altora?
33.Intodeauna așteptați ca alții să spargă gheața la petreceri?
34.Vă uitțti in oglindă mai mult de 3 ori pe zi?
35.Aveți o personalitate puternică?
36.Sunteți un bun lider?
37.Aveți o memorie buna?
38.Suntțti o persoană atractivă penrtu cei de sex opus?
39.Vă descrcați cu banii?
40.Intodeauna cereți opinia altora inainte să vă cumparați diverse articole de imbrăcăminte?
Bibliografie
1.Cosmovici, A., Iacob, L., (1998)-Psihologia sociala, Editura Polirom Iași 2.Neculau, A. (coordonator) (2003)- Manual de psihologie sociala, Editura Polirom
3.Iluț, P., (2001) – Sinele și cunoașterea lui (Teme actuale de psihosociologie), Editura Polirom
4.Zlate, M., (2004)- Eul și personalitatea, Editura Trei 5.Radu, I., Iluț, P., Matei,L.- (1994) Curs de Psihologie Socială, Editura Exe
6.Soomer, B. -(2002)- Psihocibernetica 2000, Editura Curtea Veche Bucuresti 7. Nickt, H., Orrel, S.- Introducere în Psihologie – Ed. BIC ALL – Timisoara, Ed.A.III. 8..Zeyerbzt, V., Schadron,G.-(2002)- Cunoșterea și judecata celuilalt,Editura Polirom 9.Iluț, P., (2001) Sinele și cunoașterea lui, Editura Polirom 10.Așgion, B., (2001) Tu și cu Mine, Editura Academprint 11. Eysenck, H., Eyenck, M., (1999) Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora 12.Matthewes, G., Ian.J.D.,Whiteman.C., (2005) Psihologia personalității, Editura Polirom 13.Tieger, P. D., Tiger, B.B., (1998)-Descoperirea propriei personalități, Editura Teora 14.Oprea, A.- Noi tendințe in psihologia personalitații Volumu lI, Editura ASCR 15.Baban, A. (2001) – Consiliere educationala, Editura PSINET,Cluj-Napoca 16.Golu, M., Zlate, M . (2001)-Perspective noi asupra grupurilor, Editura Polirom, Iași. 17. Golu, M. (1993) – Dinamica personalității, Editura Geneza, Bucuresti. 18.Baban, A., (1998), Stres și personalitate, Editura Presa Univesitara Clujeana, Cluj-Napoca 19. Gheorghe Zapan, (1992) Cunoașterea personalității semenilor, Editura Militara 20. Mitrofan, I. (1989), Cuplul conjugal. Armonie si dizarmonie. Ed. stiintifica si enciclopedica, Bucuresti 21. Mitrofan, I. Mitrofan, N., (1994), Elemente de psihologie a cuplului. Ed.sansa,Bucuresti 22.Mitrofan, I., Ciuperca, C. (1997), Psihologia relatiilor dintre sexe. Ed. Alternativa, Bucuresti. 23.Mitrona,I., Vasile, P., (2001) Terapii de familie, Editura SPER, Bucuresti. 24. Celosd, F., Andre, C. (2003) Cum să te iubești pe tine, Bucuresti, Editura Trei 25.Macsing, I.(2000) Psihologia diferențiala a personalitații, Timișoara 26.Bonchis, E., (1997) Studierea imaginii de sine în copilarie și preadoleșcență,
www.referat.ro www.desprecopii.ro www.e-referat.ro www.nou-nascuti.ro/educatie.html?id=75 www.psihoconsult.ro/index.php?id=66 www.intrebare.ro/articole_stima.html
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Formarea Imaginii de Sine (ID: 105841)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.