Formarea Domeniului Public
CUPRINS
Capitolul I. Apariția conceptului și evoluția „proprietății publice”
Capitolul II. Definire și caractere juridice
Subcapitolul 1. Dreptul de proprietate publică este inalienabil
Subcapitolul 2. Dreptul de proprietate publică este imprecriptibil
Subcapitolul 3. Dreptul de proprietate publica este insesizabil
Capitolul III. Obiectul dreptului de proprietate publică – Domeniul public
Subcapitolul 1. Definiția domeniului public
Subcapitolul 2. Delimitarea regimului juridic al domeniului public
de regimul juridic al domeniului privat
Subcapitolul 3. Criterii de includere a bunurilor în domeniul public
Subcapitolul 4. Clasificarea și regimul juridic al bunurilor ce
formează domeniul public
Capitolul IV. Formarea domeniului public
Subcapitolul 1. Dobândirea proprietății pe cale naturală
Subcapitolul 2. Dobândirea proprietății publice prin achiziții publice
Subcapitolul 3. Dobândirea proprietății publice prin expropriere
pentru cauză de utilitate publică
Subcapitolul 4. Dobândirea proprietății publice prin trecerea unor bunuri
din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale,
în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică
Subcapitolul 5. Dobândirea proprietății publice prin donație sau legat
Subcapitolul 6. Dobândirea proprietății publice prin convenție cu titlu oneros
Subcapitolul 7. Dobândirea proprietății publice prin ocupațiune
Subcapitolul 8. Dobândirea proprietății publice prin rechiziție
Subcapitolul 9. Dobândirea proprietății publice prin alte moduri prevăzute de lege
Capitolul V. Exercitarea dreptului de proprietate publică
Subcapitolul 1. Utilizarea domeniului public prin servicii publice,
utilizări colective și utilizări private
Subcapitolul 2. Servituțile asupra domeniului public
Subcapitolul 3. Dreptul de administrare
Subcapitolul 4. Dreptul de concesiune
Subcapitolul 5. Dreptul de închiriere și de folosință gratuită
Capitolul VI. Mijloace de apărare a dreptului de proprietate publică
Subcapitolul 1. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul
de proprietate publică
Subcapitolul 2. Acțiunile posesorii
Subcapitolul 3. Fructele bunului proprietate publică
Capitolul VII. Stingerea dreptului de proprietate publică
Concluzii
Bibliografie
Capitolul I. Apariția conceptului și evoluția „proprietății publice”
Existența conceptului proprietății publice este strâns legată de apariția statului ca formă de organizare a societății. De asemenea, și evoluția acestei instituții de drept s-a făcut în paralel cu apariția și consolidarea statului.
Proprietatea publică, într-o fază incipientă, a fost cunoscută încă din perioada regalității Imperiului Roman (mijl.sec VI a.Cr. – anul 509 a.Cr.), când aceasta coexista cu proprietatea privată. Era definită ca fiind proprietatea colectivă a statului și purta asupra lui ager publicus și a sclavilor publici.
Ulterior, în perioada republicii romane (509 a.Cr – 27 a.Cr.), proprietatea publică s-a dezoltat pe considerente religioase, iar în perioada imperială (27 a.Cr – 565 d.Cr.) caracterele juridice ale acestei instituții au fost și mai bine conturate, împaratul roman fiind cel care deținea dreptul de proprietate, acest dominiu. Bunurile care erau destinate folosinței întregii colectivități făceau parte din una din cele patru categorii: res communes, res publicae, res universitatis, res divini juris.
După cucerire, întreg teritoriul provinciei Dacia a devenit ager publicus. Cu ocazia întemeierii coloniei Ulpia Traiana Sarmizegetusa, teritoriul din ager publicus a fost împărțit în parcele și cedat veteranilor. Aceștia primeau însă doar possessio și usufructus, pentru care însă persoanele private, erau obligate să plătească, în calitatea lor de posesori, un impozit funciar (vectigal). Deși proprietatea acestor fonduri aparținea statului, totuși stăpânirea lor de către particulari aducea acestora unele prerogative similare cu cele recunoscute proprietarilor și dreptul de a folosi o acțiune reală pentru a-și apara interesele .
Noțiunea de proprietate publică însă, era aproape inexistentă. Ulterior, domeniul coroanei o definea ca fiind „acea formă a proprietății având ca obiect bunurile producătoare de venituri, terenuri și lucrări militare, drepturile regaliene, drepturile senatoriale, finanțele ordinare” , aceste bunuri alcătuiau proprietatea privată a regelui. Tendințele monarhului în acea perioadă erau însă de diminuare a domeniului public.
În România acelei perioade, proprietatea domnească era expresia domeniului statului, unde domnul era titularul dominium-ului eminens, fiind stăpânul întregului pământ al țării.
Franța secolului al XVI-lea, aduce nou în domeniul proprietății publice caracterele conturate ale acestui drept, cel mai important dintre acestea fiind consacrat în regula inalienabilității domeniului coroanei, reglementată prin Edictul de la Moulins. Regula imprescriptibilității domeniului coroanei a fost consacrată în anul 1667.
Dreptul modern, marcat de Revoluția Franceză din anul 1789, aduce în privința proprietății publice adevărate progrese de ordin legislativ, mai ales. Regelui îi este luat atributul de dispoziție, astfel, el nemaifiind proprietarul bunurilor domeniale. De asemenea, s-a format domeniul național. Bunurile facând parte din acesta erau alienabile si erau prescriptibile în termen de 40 de ani, astfel renunțându-se la regula imprescriptibilității. Doctrinarii epocii moderne au susținut că bunurile din domeniul public sunt supuse unui regim juridic exorbitant, derogatoriu de la dreptul comun.
În sfârșit, noțiunea de proprietate publică si domeniu public apar efectiv pentru prima dată, în Codul civil francez din anul 1804. S-au introdus în domeniul public bunurile vacante și cele fără stăpân.
Noțiunile introduse mai întâi în reglementarea franceză, au fost preluate ulterior și de către Codul civil român din anul 1864. Astfel, în domeniul reglementării la art. 476 se specifica: „Drumurile mari, drumurile mici și ulițele care sunt în sarcina statului, fluviile și râurile navigabile sau plutitoare, țărmurile, adăugirile către mal și locurile de unde s-a retras apa mării, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele și îndeobște toate pârțile din pământul României, care nu sunt proprietate particulară, sunt considerate ca dependințe ale domeniului public” . Reglementarea nu făcea însă diferență între domeniul privat și cel public, erau citate doar o serie de bunuri făcând parte din aceste două categorii. Distincția aceasta făcându-se totuși de către doctrinarii acelor vremuri.
Constituțiile românești ale secolelor al XIX-lea și al XX-lea, reglementează proprietatea publică și obiectul acesteia, domeniul public și de asemenea, reglementează regimul juridic aplicabil. În Constituția din anul 1866, deși nu se vorbește expres despre noțiunea de proprietate publică, reiese o formă de proprietate asupra unor anumite categorii de bunuri, supuse unui alt regim. Se amintește în mod expres despre domeniul public, nedefinit însă de actul legislativ, și bunurile aparținând acestuia .
Prin Constituția din anul 1923, se reglementează mai amplu noțiunile de proprietate publică și domeniu public, nedefinite însă nici de această dată. Potrivit art. 20: „Căile de comunicație, spațiul atmosferic și apele navigabile și flotabile sunt de domeniul public. Sunt bunuri publice apele ce pot produce forțe motrice și acelea ce pot fi folosite în interes obștesc. Drepturile câștigate se vor respecta sau se vor răscumpăra prin expropriere pentru caz de utilitate publică după o dreaptă și prealabilă despăgubire. Legi speciale vor determina limita în care toate drepturile de mai sus vor putea fi lăsate în folosința proprietarilor, modalitățile exploatării, precum și despăgubirile cuvenite pentru utilizarea suprafeței și pentru instalațiile în ființă”. În completare, art. 19 afirma că „zăcămintele miniere, precum și bogățiile de orice natură ale subsolului sunt proprietatea statului”. Se definește astfel și unul dintre titularii dreptului de proprietate publică, adică statul.
În următoarele legi speciale subsecvente, proprietatea publică și domeniul public, au fost consolidate: Legea privind regimul apelor din 27 iunie 1924; Legea minelor din 4 iulie 1924; Legea pentru exploatarea minelor din 29 martie 1929. În cadrul reglementărilor cuprinse în acestea s-au consfințit alte categorii de bunuri care fac parte din domeniul public, de pildă bogățiile subsolului.
Constituția din anul 1938 afirma la art. 16 că „proprietatea de orice natură, precum și creanțele, atât asupra particularilor, cât și asupra statului sunt inviolabile și garantate ca atare”. De asemenea, în cuprinsul reglementării, se face o enumerare a bunurilor ce fac parte din domeniul public, obiect al dreptului de proprietate publică. În acest sens, art. 18 afirmă: „Drumurile mari si mici, ulitele care sunt in sarcina Statului, Judetelor, Municipiilor si Comunelor, fluviile si raurile navigabile sau plutitoare, tarmurile, adaugirile catre mal si locurile de unde s-a retras apa marii, porturile naturale sau artificiale, malurile unde trag vasele, spatiul atmosferic, apele producatoare de forte motrice de folos obstesc si in deobste toate bunurile care nu sunt proprietate particulara, sunt considerate ca dependinte ale domeniului public”. Regula inalienabilitații o regăsim la art. 16 alin. (3) teza I: “Bunurile care fac parte din domeniul public sunt administrate si nu pot fi instrainate decat dupa regulile si cu formele stabilite prin lege”.
Perioada comunistă însă, contrar evoluției pe până atunci, duce dreptul de proprietate publică într-o notă de umbră. Constituțiile comuniste din anii 1948, 1952 și 1965 elimină noțiunile de proprietate publică și domeniu public. Dreptul de proprietate socialistă de stat prinde contur, creându-se ideea de unicitate a proprietății statului asupra bunurilor care se susținea că aparțin întregului popor.
Proprietatea socialista era definită ca fiind “proprietatea întregului popor”, în fapt nu era a nimănui. Titularul exclusiv al acestui drept era statul. Astfel, “dreptul de proprietate socială a întregului popor este acel drept de proprietate, aparținând întregului popor , tuturor oamenilor muncii care le conferă, pe plan juridic, posiblitatea de a-și expropia și stăpâni în comun mijloacele de producție și produsele obținute, exercitând atributele de posesie , folosință și dispoziție asupra lor, în mod direct, nemijlocit și planificat, în putere proprie și în intererul dezvoltării economico-sociale a întregii societăți, pentru realizarea politicii partidului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare spre comunism, folosindu-se de principalul instrument al poporului – statul socialist, care exprimă în esența puterii sale politice, economice și juridice” .
Ca moduri de dobândire a dreptului de proprietate socialistă regăseam: naționalizarea, exproprierea, rechiziția, confiscarea, amenzile, impozitele, taxele, alte dispoziții din legi speciale, bunurile fără stapân, comoara, succesiunile vacante .
Apoi, a prins formă legală noțiunea de drept de proprietate cooperatistă obștească, formă a dreptului de proprietate socialistă, definit ca “facultatea recunoscută de lege fiecărei cooperative, fiecărei organizații obștești, ca persoană juridică, de a-și apropria bunurle necesare pentru îndeplinirea scopului avut în vedere la înființarea lui și de a exercita, în privința acestora, […] posesia, folosința și dispoziția, în limitele legii”.
Singura menire a acestor forme de proprietate era eliminarea completă a orice idee de proprietate privată. Ca și efect al acestor anihilări, s-au transferat obligatoriu din proprietatea privată a indivizilor, în proprietatea statului o amplă categorie de bunuri.
Constituția din anul 1965, prevedea la art. 36 ca: “veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă eaă într-o notă de umbră. Constituțiile comuniste din anii 1948, 1952 și 1965 elimină noțiunile de proprietate publică și domeniu public. Dreptul de proprietate socialistă de stat prinde contur, creându-se ideea de unicitate a proprietății statului asupra bunurilor care se susținea că aparțin întregului popor.
Proprietatea socialista era definită ca fiind “proprietatea întregului popor”, în fapt nu era a nimănui. Titularul exclusiv al acestui drept era statul. Astfel, “dreptul de proprietate socială a întregului popor este acel drept de proprietate, aparținând întregului popor , tuturor oamenilor muncii care le conferă, pe plan juridic, posiblitatea de a-și expropia și stăpâni în comun mijloacele de producție și produsele obținute, exercitând atributele de posesie , folosință și dispoziție asupra lor, în mod direct, nemijlocit și planificat, în putere proprie și în intererul dezvoltării economico-sociale a întregii societăți, pentru realizarea politicii partidului de făurire a societății socialiste multilateral dezvoltate și înaintare spre comunism, folosindu-se de principalul instrument al poporului – statul socialist, care exprimă în esența puterii sale politice, economice și juridice” .
Ca moduri de dobândire a dreptului de proprietate socialistă regăseam: naționalizarea, exproprierea, rechiziția, confiscarea, amenzile, impozitele, taxele, alte dispoziții din legi speciale, bunurile fără stapân, comoara, succesiunile vacante .
Apoi, a prins formă legală noțiunea de drept de proprietate cooperatistă obștească, formă a dreptului de proprietate socialistă, definit ca “facultatea recunoscută de lege fiecărei cooperative, fiecărei organizații obștești, ca persoană juridică, de a-și apropria bunurle necesare pentru îndeplinirea scopului avut în vedere la înființarea lui și de a exercita, în privința acestora, […] posesia, folosința și dispoziția, în limitele legii”.
Singura menire a acestor forme de proprietate era eliminarea completă a orice idee de proprietate privată. Ca și efect al acestor anihilări, s-au transferat obligatoriu din proprietatea privată a indivizilor, în proprietatea statului o amplă categorie de bunuri.
Constituția din anul 1965, prevedea la art. 36 ca: “veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal”. Această reglementare era de fapt o limitare a bunurilor care pot face obiectul proprietații private.
Odată cu abolirea regimului comunist, prima lege, Legea 18/1991 utilizează noțiunea de domeniu public, precizând că terenurile pot aparține domeniului public sau domeniului privat. De asemenea, se mai face precizarea că domeniul public poate fi de interes național sau de interes local .
Prin Constituția din anul 1991, în vigoare și azi, se continuă evoluția reglementărilor în materia dreptului de proprietate publică, de acolo de unde ea rămăsese la instaurarea regimului totalitar. Astfel, art. 136 prevede regimul juridic al proprietății, alin. (1): “Proprietatea publică este guvernată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ teritoriale”. Alin. (3) reglementează care sunt categoriile de bunuri care intră în componența domeniului public.
Caracterele juridice specifice dreptului de proprietate publică le regăsim la art. 136 alin. (4): “Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condițiile legii organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică”, respectiv alin. (5): “Proprietatea privată este inviolabilă, în condițiile legii organice”. S-au instituit două principii de bază ale proprietății publice: acelea că ele pot aparține exclusiv statului și unităților administrativ-teritoriale, respectiv acela că sunt inalienabile.
Dispozițiile constituționale nu consacră caracterul imprescriptibilității în mod expres, ci numai pe cel al inalienabilității, însă imprecripribilitatea rezultă direct și necesar din regula inalienabilității.
Noul Cod Civil, intrat în vogoare la 1 octombrie 2011, prevede în cuprinsul său că: “Bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau de interes public, formează obiectul proprietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea”. De asemenea, în aceeași reglementare, la art. 858 se stipulează expres că numai statul și unitățile administrativ-teritoriale pot avea calitatea de titulari ai dreptului de proprietate publică. Reglementările codului folosesc ambele noțiuni și cea de proprietate publică și cea de domeniu public, astfel se pune problema de a ști și a înțelege dacă legiuitorul a dorit să se faca o confuziune a celor doua sau există o suprapunere de noțiuni neintenționată. Doctrina juridică se împarte între a opina în favoarea acestei reglementări și între a deosebi totuși cele doua noțiuni. Aceste aspecte vor fi discutate amplu pe parcursul lucrării de față.
Desigur că, regimul dreptului de proprietate publică este amplu dezvoltat în cadrul unor legi speciale, de pildă, Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică; Legea fondului funciar nr. 18/1991; Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale; Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică sau Legea nr. 255/2010 privind tot exproprierea pentru cauză de utilitate publică , însă aceasta fiind necesară pentru realizărea unor obiective de interes național, județean sau local. Desigur că există și alte reglementări speciale în materia dreptului de proprietate publică, însă acestea vor fi amintite la momentul oportun.
Capitolul II. Definire și caractere juridice
Analiza acestei instituții trebuie să pornească de la normele constituționale care prevăd două forme ale dreptului de proprietate. Astfel la art. 136 alin. (1) se specifică: „Proprietatea este publică sau privată”. Proprietatea publică are un fundament constituțional, dedicându-i-se câteva texte în cuprinsul Constituției, prevederi care vor fi analizate pe parcursul analizei amănunțite a acestei instituții.
Art. 554 alin. (2) din cadrul Codului civil, prevede că dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată se aplică și dreptului de proprietate publică. Astfel, se stabilește caracterul de drept comun, pe care dreptul de proprietate privată l-ar avea în raport cu dreptul de proprietate publică. Dreptul de proprietate publica are o identitate care îl situează la antipodul dreptului de proprietate privata și îl plasează în sfera dreptului public, nu a celui privat.
Definirea conceptului de „proprietate publică” este vastă, regăsindu-se numeroase definiții atât în doctrina actuală, după intrarea în vigoare a Noului Cod Civil la 1 octombrie 2011, cât și în formele anterior reglementate ale proprietății publice, când caracterele acesteia erau încă în deplină formare. Însă, nici normele juridice anterioare și actuale nu cuprind o definire exactă a noțiunii de „proprietate publică”, având în vedere acestea, doctrina a încercat să contureze acest aspect.
Astfel, „dreptul de proprietate publica este acel dreptul de proprietate ce aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale și care are ca obiect bunuri care, prin natura lor sau printr-o dispoziție specială a legii, sunt de uz sau de interes public”. Proprietatea publică a fost definită și ca fiind: „dreptul de proprietate al statului și unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor din domeniul public, care se exercită în regim de drept public, fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil”. Putem observa că definirea noțiunii se face ori rapordându-se la titularii dreptului de proprietate publică, ori raportându-se la caracterele specifice acestui drept.
Definindu-se această instituție s-a ajuns la suprapunerea noțiunii de „proprietate publică”, cu cea de „domeniu public”, folosindu-se alternativ cele două noțiuni, s-a ajuns la o confuzie între cele două. Chiar în reglementarea Noului Codului Civil se vorbește atât despre „domeniu public”, cât și despre „proprietate publică” referindu-se la cele două noțiuni ca și când ar exista o suprapunere sau o identitate între cele două. Unii autori rețin că noțiunile sunt echivalente, în sensul că „dreptul de proprietate publică are ca obiect bunuri aparținând domeniului public. Iar domeniul public este format din bunurile proprietatea publică a statului sau a unităților administrativ-teritoriale, adică din aceleași bunuri care, prin natura lor, sau prin destinația legii, sunt de uz sau de interes public.
Alți autori dezmint o eventuală suprapunere, excluzând și o eventuală confuzie. Susținând acest lucru, se precizează că există o noțiune de „proprietate publică”, aceasta întrunind elementele caracteristice proprietății din dreptul privat, fiind o instituție juridică cu titulari strict determinați prin norma constituțională. Iar „domenialitatea publică” reprezintă ansamblul regulilor exorbitante, derogatorii de la dreptul comun, care guvernează regimul bunurilor obiect al proprietății publice, sfera acesteia nefiind enumerată strict de legea fundamentală.
Reglementarea constituțională a proprietății publice trasează caracteristicile de ansamblu ale acestei instituții, iar conturarea punctuală rămânând în sarcina normelor speciale. Ca atare, proprietatea publică are titulari stabiliți prin această reglementare. Noul Cod Civil, deși utilizează două noțiuni referindu-se la același lucru, considerăm că există o deosebire netă între cele două. Domeniul public este obiectul dreptului de proprietate publică. Bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate publică alcătuiesc domeniul public și se numesc bunuri domeniale, deosebit de celelalte bunuri, care aparțin particularilor, și care formează proprietatea privată. Rămăne de văzut dacă cele două noțiuni se confundă sau sunt echivalente.
Cum s-a spus, domeniul public este un ansamblu de bunuri, iar proprietatea publică nu este altceva decât dreptul ce poarta asupra acestor bunuri.
Dreptul de proprietate publică se definește și ca fiind „acel drept subiectiv de proprietate ce aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, fie prin natura lor, fie printr-o dispoziție specială a legii sunt de uz și de utilitate publică”. Literatura noastră judiciară uneori face distincția între bunuri de „uz public” și bunurile de „interes public”. Legea nr. 213/1998 la art. 1 în varianta sa abrogată actual a stabilit că dreptul de proprietate publică se exercită „ (…) asupra bunurilor care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public”.
Pentru ca unui bun aflat în patrimoniul general al statului sau al unităților administrativ-teritoriale să i se aplice regimul domenial, el trebuie să fie afectat unei utilităti publice. Textul art. 1 al Legii nr. 213/1998 sugerează dualitatea criteriului utilității publice. „Cum ar putea un bun utilizat în comun de toți oamenii să nu fie și de interes public?” se întreabă unul dintre autori. Alți autori arată că se pot reține ca și criterii de încadrare a unui bun în domeniul public urmatoarele: uzul public fiind determinat de natura bunului, iar interesul public ține de afectațiunea acestuia unei folosințe publice sau prin intermediul unui serviciu public.
Având în vedere toate aceste contrarieri de opinii, se face totuși o delimitare între cele doua. Astfel, sunt bunuri de „uz public”, bunurile care prin natura lor, sunt de folosință generală, la care au acces toți membrii societății. Bunurile de „interes public” sunt acele bunuri care prin natura lor sunt destinate a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public, pentru desfasurarea unor activități care înteresează întreaga societate sau o anumită colectivitate, fără a avea acces la folosința lor concretă și nemijlocită orice persoană sau toate persoanele, cum sunt: dotările tehnico-edilitare, clădirile școlilor si spitalelor, teatrele, muzeele statului, bibliotecile școlare și universitare etc. .
Codul civil la art. 858 a adoptat același criteriu dualist prevăzut în Legea nr. 213/1998, criteriu abrogat în această normă. Așadar, „Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz ori de interes public, cu condiția să fie dobandite prin unul dintre modurile prevazute de lege”.
În mod neinspirat, s-a prevăzut condiția ca bunurile să fi fost dobândite în mod legal de către stat sau unități administrativ-teritoriale, ca și când în ceea ce privește activitatea statului și a unităților sale nu s-ar desfășuraastfel, prezumându-se caracterul său legal. Induce ideea, unei prezumții de nelegalitate, nu a uneia de legalitate.
Pentru ca un bun să facă parte din domeniul public el trebuie sa aibă semnificația unei valori de interes public, în sensul că aparține patrimoniului natural, cultural, istoric, național sau, dupa caz, este destinat unei folosințe de interes public. Aceasta semnificație nu relevă de fapt, că ele trebuie să fie și folosite de toată lumea, ele pot fi folosite în interes public și altfel decât prin uzul direct al publicului. Așadar, se deosebește interesul sau folosința directă, dată de natura bunului, folosință, care, de altfel, este gratuită, de o folosință indirectă, uzul, când bunul este pus la dispoziția publicului printr-un serviciu public, organizat de administrația publică.
Ideea de serviciu public stă la baza tuturor regulilor regimului juridic al proprietății publice. Datorită afectării unui serviciu public, bunurile sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile, caractere care definesc însuși dreptul de proprietate publică, trasând diferența netă dintre acesta și dreptul de proprietate privată, unde bunurile sunt alienabile și prescriptibile. Prerogativele usus, fructus și abusus sunt limitate în cadrul proprietății publice.
Analizând dispozițiile constituționale în materia dreptului de proprietate publică, dar și prevederile legale care conțin dispoziții incidente în această materie, rezultă fără echivoc, următoarele caractere juridice: inalienabilitatea, imprecriptibilitatea, insesizabilitatea. Toate aceste caractere au fost analizate în literatura de specialitate, denumite de unii principii ale proprietății publice.
Subcapitolul 1. Dreptul de proprietate publică este inalienabil
Regula inalienabilității cunoscută încă din perioada domniei regilor francezi, a constituit o măsură de contracarare a generozității monarhului. Ulterior, în lucrările de specialitate și în jurisprundență, s-a simțit nevoia ca în scopul promovării interesului public general, să se facă o distincție între domeniul public și domeniul privat. Așa a apărut regula inalienabilității domeniului public, subordonată afectării bunurilor din acest domeniu unei utilități generale.
Regula inalienabilității o regăsim atât în cadrul prevederilor consituționale la art. 136 alin. (4), cât și în cadrul unor reglementări speciale: art. 5 alin. (2) din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar, în art. 120 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, precum și, în art. 861 alin. (1) din Noul Cod Civil.
Caracterul inalienabilității relevă faptul că bunurile care fac obiectul proprietății publice sunt scoase din circuitul civil general, adică nu pot fi înstrăinate prin acte juridice între vii încheiate în mod voluntar, dar nici pe cale forțată prin expropriere.
Inalienabilitatea se răsfrânge și asupra dezmemebrămintelor dreptului de proprietate. Instanța supremă s-a pronunțat asupra acestui aspect ajungând la concluzia că regula inalienabilității dreptului de proprietate publică determină și imposibilitatea constituirii asupra bunurilor domeniului public a unor dezmembraminte ale dreptului de proprietate. Unii autori însă precizează faptul că dezmembrămintele, și anume constituirea lor, nu reprezintă excepții de la această regulă. Se afirmă că inalienabilitatea ar viza numai înstrăinarea, dar că aceasta, totuși, este posibilă în condiții restrictive, bunul trecând din domeniul public în domeniul privat, de unde acesta poate ajunge în patrimoniul persoanelor private.
Astfel, s-a ajuns la concluzia că regula inalienabilității este afectată de relativitate. „Inalienabilitatea bunului operează numai atât timp cât bunul aparține domeniului public”, iar dacă prin decizia autorității publice competente bunul este dezafectat din domeniul public și trecut in domeniul privat, acesta intră în circuitul civil putând fi înstrăinat, deci devine alienabil.
Într-o altă opinie, inalienabilitatea este o regulă cu caracter “evident absolut”, fapt statuat de legile aplicabile în materie, care consacră sancțiunea nulității absolute a actelor juridice de înstrăinare a bunurilor proprietate publică. Regula generală din dreptul român este alienabilitatea, inalienabilitatea fiind excepția. Deși textul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 a fost abrogat, dispozițiile art. 1229 C.civ. precizează că “numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale”. Așadar, sancțiunea prevăzută de art. 11 al Legii nr. 213/1998, nulitatea absolută trebuie să fie aplicată și în cazul încălcării acestui principiu. Orice act care ar fi emis prin eludarea acestuia este un exces de putere.
În ceea ce privește dreptul de servitute, regula inalienabilității este puternic atenuată. Astfel, precizăm că dreptul de servitute poate fi constituit asupra bunurilor din domeniul public. Vom avea în vedere art. 13 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, care condiționează valabilitatea unei servituți de compatibilitatea acesteia cu uzul sau interesul public. S-a apreciat în literatura de specialitate că “servituțile prin fapta omului, stabilite anterior eventualei treceri a unui bun în domeniul public, pot fi exercitate în continuare, în măsura în care sunt compatibile cu afectațiunea bunului respectiv”. În susținerea acestei opinii, art. 13 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 dispune că dreptul de servitute constituit anterior intrării bunului respectiv în domeniul public, se păstrează daca este respectat alin. (1) al aceluiași articol 13.
Așadar, servituțile constituite anterior trecerii bunului în domeniul public se vor menține dacă acestea sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia i-a fost destinat acel bun. Dacă aceste servituți, constituite anterior trecerii bunului în domeniul public, nu sunt compatibile cu uzul sau interesul public pe care bunul respectiv îl primește, acestea vor înceta de drept.
Inalienabilitatea proprietății publice este un mijloc de protecție, se consideră că există o formă a circuitului administrativ din care aceste bunuri fac parte, aceasta întrucât un bun care nu este în circuitul civil este un “bun pierdut, mort, neinteresant”, iar bunul aflat în proprietatea publică nu putem spune că nu există. În circuitul administrativ proprietatea se poate transmite între titulari, se poate dezmembra, dacă admitem ideea existenței drepturilor reale administrative, și se pot constitui drepturi personale.
Textul art. 136 alin. (4) din Constituție reglemenează faptul că bunurile aflate în domeniul public pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituțiilor publice sau pot fi concesionate ori inchiriate. Tot în cadrul acestei reglementări regăsim și prevederea referitoare la darea în folosință gratuită a bunurilor proprietate publică, instituțiilor de utilitate publică. Această prevedere o regăsim și în cadrul art. 126 din Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, dar acestea nu echivaleaza cu o înstrăinare a lor, ci reprezintă doar un mod de exploatare a bunurilor.
„Din caracterul inalienabil al dreptului de proprietate publică rezultă și celelalte caracterisici speciale ale sale, anume imprescriptibilitatea și insesizabilitatea”.
Subcapitolul 2. Dreptul de proprietate publică este imprecriptibil
Cuprinsă pentru prima dată în prevederile art. 1844 al Codului Civil de la 1848 și nefiind stipulată în cadrul Constituției, imprescriptibilitatea bunurilor ce fac obiectul dreptului de proprietate publică este totuși expres prevăzută în cadrul art. 122 alin. (2) Legea 215/2001 a administrației publice locale.
Art. 861 alin. (1) C. Civ. dispune că dreptul de proprietate publică este imprescriptibil în general, aceasta înseamnă că el apare ca imprescriptibil atât extinctiv, cât și achizitiv.
Pe plan extinctiv, imprescriptibilitatea constă în faptul că acțiunea în revendicare a dreptului de proprietate publică poate fi introdusă oricând, iar dreptul la acțiune nu se stinge indiferent de timpul cât nu a fost exercitat dreptul care oricum nu se stinge prin neuz.
Pe plan achizitiv, imprescriptibilitatea constă în faptul că bunurile proprietate publică nu pot fi dobândite în proprietate prin uzucapiune sau posesie de bună-credință, prevederi stabilite în cadrul art. 861 alin. (2) C.civ.. De asemenea, acestea nu pot fi nici dobândite prin ocupațiune (art. 941-947 C.civ.), dar nici fructele pe care aceste ale-ar putea produce nu pot fi dobândite de către posesorul de bună-credință al bunului frugifer (art. 948 C.civ.).
Subcapitolul 3. Dreptul de proprietate publica este insesizabil
Art. 861 alin. (1) C.civ. prevede expres faptul că bunurile aflate in proprietate publică sunt insesizabile, adică acestea nu pot fi urmărite de către creditorii titularilor dreptului de proprietate asupra acestor bunuri. Bunurile care prin natura lor fac parte din domeniul public nu au cum să fie urmărite de creditori, iar cele care sunt prin destinația legii, prorpeitate publică înseamnă că intereseaza colectivitatea, astfel că nu se poate pune problema urmăririi lor.
Sunt excluse de la executarea silită mobiliară sau imobiliară bunurile care alcătuiesc domeniul public, acestea neputănd constitui obiecte ale drepturilor reale accesorii, cum ar fi gajul sau ipoteca. Încă din perioada interbelică, în doctrină s-a conturat ideea că statul este prezumat a fi întotdeauna solvabil, bunurile sale fie că făceau parte din domeniul public, fie că aparțineau domeniului privat, nu puteau face obiectul procedurii de executare silită.
Dacă s-ar accepta posibilitatea urmăririi silite a acestor bunuri, s-ar încălca regula inalienabilității bunurilor aflate în proprietate publică. Dacă totuși sunt încheiate acte juridice cu încălcarea regimului juridic al bunurilor domeniului public, acestea vor fi lovite de nulitate absolută.
Ca și consecință a acestor caractere, uzucapiunea este inaplicabilă, atât ca mod de dobândire a dreptului de proprietate publică, dar și ca mod de stingere a dreptului.
Acțiunile posesorii nu sunt aplicabile împotriva titularului domeniului public, dacă vreo persoana deține o porțiune din domeniul public, aceasta poate fi evacuată fără a dispune de vreun mijloc de apărare.
Capitolul III. Obiectul dreptului de proprietate publică – Domeniul public
Pentru a-și indeplini prerogativele de asigurare a funcționării regulate și continue a serviciilor publice, administrația publică are nevoie de o serie de bunuri mobile și imobile, care fac parte din patrimoniul statului sau al colectivităților locale, alcătuind domeniul administrativ.
Domeniul administrativ reprezintă un ansamblu de bunuri mobile și imobile care aparțin unui deținător de putere publică, ca mijloc ale administrației acestuia. Acesta cuprinde o universalitate divizibilă în două mase de bunuri, și anume: bunuri proprietate publică și bunuri proprietate privată, putându-se vorbi de un domeniu public și un domeniu privat al statului și al colectivităților teritoriale locale.
Subcapitolul 1. Definiția domeniului public
„Domeniul public reprezintă totatlitatea bunurilor mobile sau imobile, aparținând statului și unităților administrativ-teritoriale, în regim de drept public, bunuri afectate unei folosințe publice ce se realizează direct sau indirect, prin intermediul unui serviciu public, bunuri determinate ca atare prin lege, sau care prin natura lor sunt de uz sau de interes public”.
Noțiunea de domeniu public și chiar de domenialitate, evocă totalitatea bunurilor ce aparțin subiectelor de drept public determinate ca atare de lege: statul și unitățile administativ-teritoriale.
Bunurile domeniului public sunt supuse unui regim juridic ce are ca nota caracteristică aparteneța la un regim de drept public. El este fie exclusiv un regim de drept public, fie un regim mixt, de drept public și de drept privat, în care, însă, regimul de drept public are rolul hotărâtor, fiind regimul care domină. Prin Legea nr. 213/1998 s-a instituit obligația întocmirii inventarului bunurilor din domeniul public, atât pentru stat, cât și pentru comunitățile locale (art. 19-21). Iar această înscriere dă naștere unei prezumții de apartenență la domeniul public, iar nu unei prezumții de proprietate în favoarea statului sau unităților administrativ-teritoriale.
Subcapitolul 2. Delimitarea regimului juridic al domeniului public de regimul juridic al domeniului privat
Domeniul privat se prezintă la rândul său ca ansamblul bunurilor „colectivităților administrative” supuse regimului dreptului privat, dreptului comun, ce atrage în consecință competența instanțelor ordinare, de drept comun
Pentru a face o diferențiere netă între noțiuni trebuie să avem în vedere și alte criterii. În privința naturii bunurilor, există unele bunuri care prin natura lor, sunt în afara circuitului civil, neputând face obiectul unui drept de proprietate privată. Astfel de bunuri regăsim în cadrul art. 136 alin. (3) din Constituție.
Domeniul public „se fundamentează pe afectațiunea bunului utilității publice”, iar pentru aceasta vom avea în vedere și protecția inalienabilitătii bunurilor aflate în domeniul public.
În privința naturii bunurilor, domeniul privat reprezintă totalitatea bunurilor alienabile, dar cu privire la care există un interes public: fie fac parte din patrimoniul cultural național, fie sunt afectate unui serviciu public.
Pentru a stabili că un bun face parte din domeniul public trebuie să avem în vedere și titlul, respectiv afectațiunea.
În ceea ce privește titularii dreptului de proprietate publică, trebuie să știm că aceștia pot fi doar persoane publice, dar nu orice persoane publice, ci doar statul sau unitațile administrativ-teritoriale, astfel cum reiese din dispozițiile art. 136 alin. (2) din Constituție.
Privitor la afectațiunea publică a bunului, aceasta este expres prevăzută în cadrul art. 858 C. civ. Aici trebuie avut în vedere criteriul dualist amintit în cadrul capitolului anterior: interes și uz public. O dată cu adâncirea distincției domeniu public – domeniu privat, se face simțită nevoia promovării interesului public general Astfel, bunurile care fac obiectul serviciului public este firesc să fie declarate inalienabile, căci fără ele nu ar exista serviciul. În schimb, pentru criteriul uzului public, bunul trebuie să fie destinat totalității utilizatorilor, nu doar unei părți din aceasta, să fie de folosință generală.
Putem avea în vedere însă și alte criterii secundare de determinare a domeniului public, cum ar fi: amenajamentul special, complementul indisociabil și accesoriul util, globalitatea și virtualitatea domeniului public sau putem avea în vedere ca și criteriu formal: determinarea legii sau clasarea bunului prin act administrativ individual.
Domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale este alcătuit potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, din bunuri aflate în proprietatea lor și care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unitățile administrativ-teritoriale au un drept de proprietate privată. Bunurile aflate în acest domeniu sunt alienabile, prescriptibile și sesizabile, spre deosebire de bunurile din domeniul public ale căror caracteristici prevăzute la art. 136 alin. (4) din Constituție sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.
Față de cele arătate, rezultă că, într-o măsură, fiecare dintre criterii poate fi folosit pentru a stabili dacă un bun aparține domeniului public. Dar, în final, bunurile din domeniul public sunt declarate ca atare de lege și tot legea este aceea care prevede că anumite bunuri prin natura sau destinația lor, aparțin domeniului public.
Interesul distincției, în ceea ce privește domeniul public și domeniul privat, priveste determinarea regimului juridic al celor două categorii de bunuri. Astfel, domeniul privat al statului și unitătilor administrativ-teritoriale este supus regulilor de drept privat, iar domeniul public este supus unui regim special de drept public. Totuși, nu este exclus ca,în anumite privințe, bunurile din domeniul privat să cuprinda în regimul lor juridic și unele elemente de drept public. Deci, regimul juridic de drept comun al dreptului de proprietate privată se completează, în privința bunurilor din domeniul privat, cu dispoziții legale speciale.
Dincolo de deosebirile de regim juridic, domeniul public si domeniul privat au o funcție comuna, și anume aceea de a permite persoanelor publice să-și îndeplinească misiunile lor administrative.
Chiar dacă distincția dintre dreptul public și dreptul privat rămâne utilă în materia patrimoniului administrației, este imposibil de tranșat o graniță absolută între aceste diviziuni ale sistemului de drept.
Subcapitolul 3. Criterii de includere a bunurilor în domeniul public
În doctrina occidentală modernă s-a observat că nu există o enumerare legislativă a bunurilor care fac parte din domeniul public și nici criterii sigure de determinare a acestora. Jurisprudența a fost aceea care a elaborat unele criterii empirice și apoi mai sistematice.
Includerea bunurilor în domeniul public are la bază unele criterii de separare a acestora și de diferențiere a lor față de bunurile ce nu fac parte din domeniul public.
Avem în vedere în primul rând, bunurile determinate de lege aparținând domeniul public. Privind acest considerent avem în vedere o serie de acte legislative.
În primul rând, Constituția României la art. 136 alin. (3) prevede: „Bogățiile de interes public ale subsolului, spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.
Este evident că avem și norme speciale care conțin prevederi în această materie. Astfel, vom avea în vedere și alte legi ordinare si organice care cuprind reglementări exprese în această materie. Astfel de reglementări regăsim în: Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, ale mării teritoriale și al zonei contigue ale României; Legea nr. 107/1996 a apelor; Legea nr. 61/1998 a minerilor; Legea nr. 136/1995 a petrolului; Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică; Legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean și local; O.U.G. nr. 63/1998 privind energia electrică și termică ș.a.m.d. Cu titlu de exemplu, avem în vedere și Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul acesteia, care în cadrul Anexei cuprinde o listă de bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului și al unităților administrativ-teritoriale, printre care enumerăm cu titlu de exemplu: parcurile naționale, rezervațiile naturale și monumentele naturii, spațiul aerian ș.a.m.d.
În reglementarea cuprinsă în cadrul Legii nr. 18/1991 privind fondul funciar, la art. 5 regăsim o enumerare dezvoltată a bunurilor, terenuri în acest caz, care aparțin proprietății publice. Astfel, aparțin domeniului public terenurile pe care sunt amplasate construcții de interes public, piețe, căi de comunicații, rețele stradale și parcuri publice, porturi și aeroporturi, terenurile cu destinație forestieră, albiile râurilor și fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, țărmurile Mării Negre, inclusiv plajele, terenurile pentru rezervații naturale și parcuri naționale, monumentele, ansamblurile și siturile arheologice și istorice, monumentele naturii, terenurile pentru nevoile apărării sau pentru alte folosințe care, potrivit legii, sunt de domeniul public ori care, prin natura lor, sunt de uz sau interes public.
Subcapitolul 4. Clasificarea și regimul juridic al bunurilor ce formează domeniul public
Din punct de vedere al modului de determinare distingem:
Bunuri ale domeniului pubic determinate prin dispoziții din Constituție prevăzute la art. 136 alin. (3);
Aceste bunuri sunt obiect exclusiv al proprietății publice, la care pot fi adăugate prin lege oganică, alte categorii de bunuri. Deși textul constituțional nu prevede, bunurile enumerate la art. 136 alin. (3) pot forma numai obiect al dreptului de proprietate publică a statului nu și al dreptului de proprietate publică ce are ca titular unitățile administrativ-teritoriale. Referirea la legea organică este conformă prevederilor art. 73 alin. (3) lit. m), potrivit cărora regimul juridic general al proprietății se reglementează prin lege organică.
Aceste bunuri nu pot fi scoase din domeniul public prin legi organice, ordinare sau acte administrative. Numai voința exprimată în Constituție poate exclude asemenea bunuri din domeniul public, trecându-le în domeniul privat.
Spre deosebire de vechea formă a Constituției, care menționa ca făcând obiect exclusiv al proprietății publice „bogățiile de orice natură ale subsolului” și „apele cu potențial energetic valorificabil și acelea ce pot fi folosite în interes public”, forma actuală a prevederilor constituționale face referire la „bogățiile de interes public ale subsolului” și „apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național”.
Totuși, dispoziția cuprinsă la art. 136 alin. (3) din Constituțe nu trebuie să fie interpretată însă ca fiind titlu de proprietate al statului pentru un anumit bun domenial, ci numai ca fiind titlu de apartenență a bunului respectiv la domeniul public.
Bunuri ale domeniului public determinate de alte acte normative organice sau ordinare;
Unitățile administrativ-teritoriale pot și titulare ale dreptului de proprietate publică numai asupra acelor bunuri în privința cărora, în temeiul legii organice, li se recunoaște calitatea de proprietar.
Asemenea categorii de bunuri, stabilite prin legi organice, tot prin astfel de legi vor trece în domeniul privat.
Spre deosebire de bunurile care formează exclusiv obiectul proprietății publice, prevăzute de normele constituționale, bunurile clasificate ca făcând parte din domeniul public potrivit unor legi organice, pot să aparțină atât statului, cât și unităților administrativ teritoriale, potrivit voinței legiuitorului.
Bunuri ale domeniului public determinate de autoritățile publice prin acte normative, în baza criteriilor stabilite de Consituție sau celelalte acte normative.
Din punct de vedere al interesului pe care îl prezintă, bunurile pot fi:
Bunuri ale domeniului public de interes național;
Domeniul public național mai este denumit și domeniul public al statului, fiind alcătuit din bunuri de interes național, acestea sunt prevăzute în cadrul art. 136 alin. (3) din Constituție, dar și în cadrul anexei care face parte integrantă din Legea nr. 213/1998. Vom avea și alte bunuri de interes național declarate, ca atare, de lege.
Stabilirea prin lege că un anumit bun aparține proprietății publice a statului, iar nu a unei colectivități locale, nu poate fi privită ca o încălcare a principiului autonomiei locale, întrucât acest principiu „nu exclude obligația autorităților administrației publice locale de a respecta legile cu caracter general, aplicabile pe întreg teritoriul țării”.
Cu titlu de exemplu, este vorba despre:
bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;
spațiul aerian;
apele de suprafață, cu albiile lor minore, malurile și cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja marii, cu bogățiile lor naturale și cu potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;
pădurile și terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producție ori de administrație silvică, iazurile, albiile pârâielor, precum și terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier național și nu sunt proprietate privată;
terenurile care au aparținut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obținute prin lucrări de îndiguiri, de desecări și de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor și stațiunilor de cercetări științifice și ale unităților de învățământ agricol și silvic, destinate cercetării și producerii de semințe și de material săditor din categoriile biologice și de animale de rasă;
parcurile naționale;
rezervațiile naturale și monumentele naturii;
patrimoniul natural al Rezervației Biosferei "Delta Dunării";
resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, împreuna cu platoul continental;
infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele și lucrările de artă.
Această calificare observăm că are în vedere unul din titularii dreptului de proprietate privată, și anume statul.
Bunuri ale domeniului public de interes județean;
Aceasta este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. II din anexa Legii nr. 213/1998 și anume:
drumurile județene;
terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul județean și aparatul propriu al acestuia, precum și instituțiile publice de interes județean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale județene și alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public național sau local;
rețelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum și stațiile de tratare cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente acestora.
Spre deosebire de domeniul public național care este alcătuit din bunuri declarate ca atare prin lege, domeniul public județean cuprinde bunuri declarate ca atare printr-un act administrativ, act care potrivit legii contenciosului administrativ “este supus controlului judecatoresc”.
Bunuri ale domeniului public local al comunelor, orașelor și municipiilor.
Domeniul public local cuprinde bunurile prevăzute la pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998, adică:
drumurile comunale, vicinale și străzile;
piețele publice, comerciale, târgurile, oboarele și parcurile publice, precum și zonele de agrement;
lacurile și plajele care nu sunt declarate de interes public național sau județean;
rețelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, stațiile de tratare și epurare a apelor uzate, cu instalațiile, construcțiile și terenurile aferente;
terenurile și clădirile în care își desfășoară activitatea consiliul local și primăria, precum și instituțiile publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile și altele asemenea;
locuințele sociale;
statuile și monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public național;
bogățiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes public național;
terenurile cu destinație forestiera, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului și dacă nu sunt proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;
cimitirele orășenesti și comunale.
În afara acestor bunuri, fac parte din domeniul public de interes local și alte bunuri de uz sau interes public local, declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, afară dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public național sau prin hotarârea a consiliului județean ca bunuri de uz sau interes public județean.
Toate aceste bunuri, fie ca ele sunt de interes național, județean sau local, sunt supuse inventarierii prevăzute de art. 19-23 din Legea nr. 213/1998. Acest inventar se întocmește după caz, de ministere sau celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale ori se întocmește la nivel de teritoriu de către comisiile special constituite și conduse de președinții consiliilor județene și de primari.
“Astfel, Statul este menit să satisfaca toate interesele generale care preocupă pe toți cetățenii din marea circumscripțiune administrativă, care este Statul și care privesc la unitatea Statului, pe câtă vreme, județul și comuna se preocupă de toate nevoile locale ale circumscripțiunei lor, tot cu caracter de generalitate”.
Din punct de vedere al naturii juridice a dreptului statului (autorității publice):
Bunuri ale domeniului public ce aparțin proprietății publice a statului sau unităților administrativ-teritoriale;
Bunuri ale domeniului public ce aparțin proprietății private, dar afectată de dreptul de pază și protecție al statului.
Din punct de vedere al modului de utilizare și folosire de către public, distingem:
Bunuri utilizate direct: bunurile care prin natura sau specificul lor sunt utilizate direct și colectiv de public.
Bunuri utilizate indirect de public, prin intermediul unui serviciu public: prin natura sau specificul lor sunt destinate uzului individual sau privat prin intermediul unui serviciu public.
Din punct de vedere al modului de încorporare:
Autorii români cosacrați, se limitează la a enumera diferite clasificări ale bunurilor domeniale, fără a mai prezenta fiecare categorie a acestor bunuri, cu elementele sale specifice. Regimul juridic al acestor categorii de bunuri domeniale ar putea prezenta totuși anumite particularități.
Domeniul public natural
Bunurile care aparțin acestuia prezintă două caracteristici specifice:
Caracterul lor de bun natural este o simplă stare de fapt, și nu necesită o operațiune de amenajament realizată de administrație.
Aceste bunuri nu pot fi reconstituite prin munca omului.
Principalele tipuri de bunuri care intră în categoria domeniului public natural:
Domeniul public maritim
Clasificare cunoscută încă din vremea prof. P. Negulescu, care identifica în cadrul acestei clasificări: marea teritoriala; țărmurile mării și porturile maritime. Ulterior, profesorul E.D. Tarangul cuprindea aici și lacurile sărate care au făcut parte din mare, cât și farurile cu tot utilajul necesar navigației.
Marea teritorială a României cuprinde fășia de mare adiacentă țărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lățimea de 12 mile maritime măsurata de la liniile de bază. Legea nr. 17/1990 consacră principiul după care România își delimitează marea teritorială de marea teritorială a statelor vecine prin înțelegeri cu fiecare dintre aceste state, în conformitate cu principiile și normele internaționale.
Apele maritime interioare sunt suprafețele de apă situate între țărmul mării și liniile de bază ale mării teritoriale. Limitele exterioare și laterale ale mării teritoriale constituie frontiera de stat maritimă a României.
Legea nr. 17/1990 prevede în cadrul art. 6 alin. (1) că marea teritorială, apele maritime interioare, solul și subsolul acestora, precum și spațiul aerian de deasupra lor fac parte din teritoriul României.
În zona contiguă România își exercita controlul pentru prevenirea și reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, a legilor și reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar si al trecerii frontierei de stat
Legea română consacră la art. 19 din Legea nr. 17/1990, regula conform careia în marea teritorială, în apele maritime interioare și în porturi este interzis accesul oricărei nave care are la bord arme nucleare, chimice ori alte arme de distrugere in masă sau care transportă arme sau muniție pentru acestea, precum și orice alte mărfuri sau produse interzise de legile române.
În exercitarea jurisdicției României, autoritățile competente dețin un drept de pază și de protecție în privința bunurilor din sfera domeniului public național și vor putea dispune, în conformitate cu dispozițiile legale în vigoare, reținerea sau sechestrarea unei nave străine folosită în scopuri comerciale și vor putea lua măsuri de executare silita împotriva unei asemenea nave, care se găsește în marea teritorială sau în apele maritime interioare.
Art. 44 din cadrul aceleiași legi speciale interzice poluarea apelor maritime interioare și a mării teritoriale, precum și a atmosferei de deasupra acestora, aplicând niște amenzi contravenționale pentru nerespectare.
Domeniul public fluvial și al apelor interioare
În cadrul acestei categorii este cuprins mai întăi fluviul Dunărea, împreună cu Delta sa, mai apoi, includem aici și apele interioare.
Referitor la regimul juridic al Dunării, este de la sine înțeles că fiind un fluviu care străbate mai multe țări, acesta nu poate fi un bun exclusiv național, așadar, regimul său juridic este stabilit prin convenții și tratate între state, iar legislația naționala trebuie raportată la acestea. Privitor la acest aspect, s-a semnat la Belgrad în 18 august 1948, Convenția despre regimul navigației pe Dunăre.
Astfel, la art. 1 din cadrul aceste Convenție se prevede faptul că navigația pe Dunăre este liberă și deschisă „supușilor vapoarelor comerciale și mărfurior tuturor statelor pe picior de egalitate în ceea ce privește drepturile portuare și taxele asupra navigației, precum și condițiile cărora este supusă navigația comercială”.
Avem o serie de acte legislative care reglementează regimul juridic al apelor interioare. Art. 1 alin (2) din Legea nr. 107/1996, dispune că apele fac parte din patrimoniul public, iar cunoașterea, protecția, punerea în valoare și utilizarea durabilă a resurselor de apă sunt acțiuni de interes general.
De asemenea, se precizează că aparțin domeniului public al statului apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depășesc suprafața de 10 kmp, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării cu potențialul lor energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime, în timp ce albiile minore cu lungimi mai mici de 5 km și cu bazine hidrografice care nu depășesc suprafața de 10 kmp, pe care apele nu curg permanent, aparțin deținătorilor, cu orice titlu, ai terenurilor pe care acestea se formează sau curg.
Stabilirea regimului de folosire a resurselor de apă, indiferent de forma de proprietate, este un drept exclusiv al Guvernului, exercitat prin autoritatea publică centrală din domeniul apelor. Reglementarea navigației și a activităților conexe a căilor navigabile se face de către Ministerul Transporturilor.
Domeniul public al subsolului
Conform art. 136 alin. (3) din Consituție, “Bogățiile de interes public ale subsolului, (…) resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, (…) fac obiectul exclusiv al proprietății publice”.
În această materie avem atât un regim al administrării și concesionării resurselor de petrol, reglementat de Legea nr. 238/2004, cât și un regim al administrării și concesionării resurselor minerale, reglementat de Legea nr. 85/2003.
Fiecare din aceste legi prevede un regim al concesionării acestor resurse. Legea nr. 238/2004 prevede ca dreptul obținut prin darea în administrare sau în concesiune este un drept distinct de cel de proprietate asupra terenurilor. Operațiunile petroliere efectuate în limitele perimetrului de exploatare constituie lucrări de utilitate publică , iar terenurile necesare pentru aceste operațiuni pot face obiectul exproprierii pentru cauză de utilitate publică. Potrivit art. 7 din Legea nr. 238/2004, asupra terenurilor necesare oprațiunilor petroliere din afara perimetrelor de exploatare precum și asupra terenurilor necesare lucrărilor de exploatare și oricăror alte operatiuni pe care le implică, se instituie un drept de servitute legală contra plății unei rente anuale.
Privitor la regimul resurselor minerale, art. 13 din cadrul Legii nr. 85/2003 stabilește regula după care resursele minerale se pun în valoare prin activități miniere care, fie se concesionează companiilor naționale miniere sau persoanelor juridice române ori străine, fie se dau in administrare instituțiilor publice de către autoritatea competentă.
Domeniul public aerian
În cadrul acestei clasificări ne referim la spațiul aerian național, coloana de aer de deasupra teritoriului statului român, dar și la aerodromurile civile pot fi bunuri proprietate publică.
Spațiul aerian face parte dintre bunurile proprietate publică nominalizate de Consituție în art. 136 alin. (3), reglementare prevăzută și în O.G. nr. 29/1997 ( Codul aerian) la art. 1 alin. (2). Prevedere care precizează și că serviului public din spațiul aerian este supusă nu numai Codului aerian al României, dar și Convenției privind aviația civilă internațională.
Regimul juridic al folosirii spațiului aerian este dominat de regulile dreptului public, care presupun: autorizări, acordări de drepturi, în esență, de către organele administrației publice, pe de o parte, iar pe de altă parte, limitări și restrângeri, inclusiv asupra proprietății private, având în vedere, sub acest ultim aspect, servituțile aeronautice.
Domeniul public hertzian
Acesta are în vedere tot coloana de aer de deasupra teritoriului Romăniei, însă aici ea este privită sub un aspect diferit, referindu-se la mediul de propagare al undelor radio.
Domeniul public agricol și silvic
Constă în totalitatea bunurilor de natură funciară și forestieră care sunt afectate unei utilități publice. Acest domeniu este unul mai complex, datorită multitudinii de acte normative adoptate. Avem reglementări speciale cu privire la anumite categorii de bunuri domeniale care sunt exceptate de la constituirea unui drept de proprietate, aici incluzându-se terenurile destinate cercetărilor științifice ori cele pe care se găsesc instalații hidrotehnice sau hidroelectrice. În acestă categorie vom linclude și domeniul cinegetic, reglementat de Legea nr. 407/2006 a vânătorii și a protecției fondului cinegetic.
Art. 5 alin (1) și art. 35 alin. (2) și (3) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 enumeră terenurile care aparțin proprietății publice, iar prin Legea nr. 13/2007 s-a dispus că rețeaua electrică de transport a energiei electrice este proprietatea publică a statului, iar terenurile pe care se situează rețelele electrice de transport existente la intrarea în vigoare a respectivei legi, sunt și rămân în proprietatea publică a statului pe durata de existență a rețelei. Excepție făcând terenurile și componentele de rețea electrică de transport pentru care operatorul de transport și de sistem a dobândit dreptul de proprietate, în condițiile legii.
Terenurile cu destinație forestieră, enunțate în cadrul Legii nr. 18/1991, pot fi determinate prin interpretarea coroborată a dispozițiilor din cadrul acestei legi, și anume a art. 2 și 5, cu cele ale art. 1 și 2 din Codul silvic. Noțiunea de fond forestier utilizată cuprinde toate terenurile cu destinație forestieră.
Conform art. 7 din Codul silvic, terenurile din fondul forestier proprietatea statului fac parte din proprietatea publică a acestuia, spre deosebire de unitățile administrative, ale căror terenuri aflate în fondul forestier pot face atât obiectul proprietății publice, cât și al proprietății private.
Fondul forestier proprietate publica a statului este administrat de Regia Națională a Pădurilor – Romsilva, ca regie autonomă de interes național, aflată sub autoritatea statuluiprin activitatea publică centrală care răspunde de silvicultură, iar fondul forestier proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale este administrat de ocoalele silvice private, care funcționează ca regii autonome de interes local cu specific silvic sau pe bază de contracte incheiate cu ocoalele silvice din cadrul Regiei Naționale a Pădurilor – Romsilva.
Domeniul public al ariilor naturale protejate
În afară de Delta Dunării avem și alte arii naturale care trebuie protejate datorită existenței unor specii rare de plante și animale pentru conservarea habitatelor naturale. Aceste arii naturale protejate pot fi atât în proprietate publică, cât și în proprietatea privata a unor particulari.
Prin arie naturală protejată se înțelege „zona terestră, acvatică și/sau subterană cu perimetru legal stabilit și având un regim special de ocrotire și conservare, în care există specii de plante și animale sălbatice, elemente și formațiunib biogeografice, peisagistice, geologice, paleologice, speologice sau de altă natură, cu valoare ecologică, științifică sau culturală deosebită”.
Art. 35 din Constituție recunoaște îndatorirea persoanelor fizice și juridice de a proteja și a ameliora mediul înconjurător, dar și îndatorirea statului de a asigura cadrul legal pentru exercitarea dreptului la un mediu sănătos și echilibrat ecologic.
Instituirea ariilor naturale protejate se face diferențiat, potrivit art. 8 din O.U.G. nr. 236/2000, după importanța acestora, prin lege pentru siturile naturale ale patrimoniului natural universal și pentru rezervațiile biosferei și prin hotărâre a Guvernului pentru parcurile naționale, parcurile naturale, zonele umede de importanță internaționlă, arii speciale de conservare, arii de protecție specială avifaunistică, rezervații științifice, monumente ale naturii, rezervații naturale. De asemenea, se va face instituirea ariilor naturale prin hotărâri ale consiliilor județene sau locale, pentru arii naturale situate pe suprafețe terestre sau acvatice care aparțin domeniului public de interes județean sau local, precum și pentru cele situate pe suprafețe aflate în proprietate privată.
Ariile protejate presupun un regim de restrângeri și restricții referitoare , deci, la sol, subsol, aer, apa, plante, animale etc., fiind interzise o serie de activități daunătoare, sub sancțiunea amenzilor contravenționale.
Domeniul public artificial
Avem, de asemenea, o serie de bunuri care intră în acestă categorie, astfel:
Domeniul public rutier
Reprezintă totalitatea căilor terestre de comunicație și transport. Aici vom aveam drumuri de interes național, județean sau local, fiecare din acestea fiind în administrarea administrației în funcție de nivelul din care face parte drumul respectiv.
Acesta a fost și el nominalizat de reglementările constituționale anterioare, dar în actuala reglementare nu îl mai regăsim printre bunurile publice expres prevăzute. Totuși , nu încape îndoială că drumurile publice reprezintă una din categoriile importante de bunuri obiect al proprietății publice.
Drumurile de interes național, proprietate publică de stat, cuprind: autostrăzi, drumuri exprese, drumuri naționale europene, drumuri naționale principale, drumuri naționale secundare, iar încadrarea în una dintre categorii este de compentența Ministerului Transporturilor, cu excepția drumurilor europene, a căror încadrare se stabilește potrivit acordurilor și convențiilor internaționale la care România este parte.
Mai avem și categoria drumurilor județene și a celor comunale.
Reglementările în acest domeniu sunt cuprinse în O.U.G. nr. 12/1998 și O.U.G. nr. 111/2005.
Domeniul public feroviar
Cuprinde infrastructura feroviară aflată în proprietatea publică a statului, reglementat fiind de O.U.G. nr. 12/1998.
Domeniul public cultural
Este constiuit în mare parte din bunuri mobile, iar reglementările sunt vaste și variate: Legea nr. 182/200 privind protejarea patrimoniului cultural național mobil; O.G. nr. 43/2000 privind protecția patrimoniului arheologic și declararea unor situri arheologice ca zone de interes național; Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice; Legea nr. 311/2003 a muzeelor și a colecțiilor publice.
Legea 182/2000 înțelege prin patrimoniu cultural național, bunurile cu valoare deosebită sau excepțională, istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, științifică și tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, bibliofila, cartografică și epigrafică, reprezentând mărfuri materiale ale evoluției mediului natural și ale relațiilor omului cu acestea, ale potențialului creator uman și ale contribuției românești la civilizația universală.
Art. 36 prevede că bunurile culturale mobile clasate în tezaur, proprietate a persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot face obiectul unei vânzări publice numai în condițiile exercitării dreptului de preempțiune de către statul român, prin Ministerul Culturii și Cultelor, sub sancțiunea nulității aboslute a vânzării.
Regimul protejării monumentelor istorice se referă la măsurile de conservare, de protecție a monumentelor istorice, indiferent daca acestea sunt în proprietate publica sau în proprietate privată. Existând și în acest context dreptul de preempțiune al statului, atunci când proprietarii doresc să înstrăineze bunurile declarate monumente istorice.
Domeniul public sanitar
Desi majoritatea bunurilor destinate sau afectate serviciului public medical nu fac parte din proprietatea publica, există și unele care sunt în patrimoniul public, astfel se includ aici: patrimoniul clinicilor universitare și cabinetelor medicale din spitale, dar și spitalele, clinicile, institutele de cercetare medicală și serviciile proprii de ambulanță ale ministerelor și instituțiilor cu rețele sanitare proprii.
Domeniul public militar și al frontierei de stat
Are ca interes public securitatea națională a României. Acesta va cuprinde pe lângă terenurile și clădirile de profil în care își desfășoara activitatea structurile Ministerului Apărării Naționale, și rețeaua sanitară proprie, căminele de refacere a capacității de muncă, centrele de instrucție, locuințele de serviciu și de intervenție.
O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României prevede la art. 7 alin. (1): „Culoarul de frontieră și fâșia de protecție a frontierei de stat fac parte din domeniul public al statului și se administrează de către autoritățile administrației publice locale, în condițiile stabilite prin hotărâre a Guvernului”.
Domeniul public funerar
Cimitirele orășenești și comunale fac parte din domeniul public local. Se susține că ne aflăm în proprietatea publică locală de natură religioasă, căci există și cimitire proprietate privată care aparțin parohiilor, comunităților religioase sau mănăstirilor. Mai mult decât atât se instituie obligația autorităților publice locale de a înființa cimitire comunale și orășenești în fiecare localitate divizate pentru fiecare cult recunoscut care funcționează în localitatea respectivă.
Domeniul public al rețelelor de transport
Aici vom include conductele de petrol și gaze (care fac parte și din domeniul public al subsolului), dar și rețelele de transport de energie electrică, termică, alimentare cu apă și canalizare.
Domeniul public al activității de meteorologie
Acest regim domenial este reglementat de Legea nr. 139/2000 privind activitatea de meteorologie. Astfel, conform art. 17, “rețeaua națională de supraveghere meteorologică constituie proprietate publică a statului”. Iar potrivit art. 16 ain. (1) și (2), această rețea este compusă din stațiile meteorologice sinoptice, climatologice, de sondaje aerologice și observatoarele radar reprezentative pentru evoluția vremii și climatului la nivelul României, precum și din mijloacele tehnice utilizate pentru transmiterea și colectarea datelor meteorologice.
Domeniul public mobiliar
Deși contestată în secolul trecut, existența unui asemenea domeniu, astăzi nu mai este respinsă. Astfel, acesta va cuprinde: cărți, arhive, obiecte de artă, obiecte de cult, precum și alte bunuri mobile, devenite imobile prin încorporare: diferite instalații, utilaje etc.
Din punct de vedere al naturii bunurilor:
Categoriile de bunuri pe care le regăsim în această clasificare, regimul juridic al acestora a fost abordat deja în cadrul clasificărilor anterioare, așadar aici vor fi doar reamintite.
Domeniul public terestru: bogățiile subsolului, căile de comuncatie și instalațiile aferente, terenurile afectate utilităților publice, rezervațiile și monumentele naturii etc.;
Domeniul public maritim: marea teritorială, apele maritime interioare, țărmurile mării, faleza și plaja mării, fundul apelor maritime interioare și al mării teritoriale, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, porturile maritime etc.;
Domeniul public fluvial: apele de suprafață – fluviile, râurile navigabile interioare, lacurile navigabile, barajele, lacurile de acumulare, lacurile și nămolurile terapeutice, lacurile de distracție și orice apă cu potențial energetic valorificabil; apele subterane – izvoarele de ape potabile, izvoarele de ape minerale, izvoarele de ape termale și orice izvoare care pot fi folosite în interes public;
Domeniul public aerian;: spațiul aerian cuprins in limitele și deasupra Romăniei;
Domeniul public cultural: obiectele de artă – picturi, sculpturi, mobilier etc.; lucrări arheologice; curți, palate, cetăți, mănăstiri, biserici, clădiri pentru alte destinații etc.; vestigii arheologice, monumente, ansamblurile si siturile istorice, letopisețele, cronicile, manuscrisele, obiete de cult, cărțile din bibliotecile publice, obiectele de muzeu și orice bun mobil sau imobil care intra în patrimoniul cultural național;
Domeniul public militar: cazărmile, cazematele, zidurile de apărare, amenajările genistice și diferitele tipuri de adăposturi, căile de comunicație militară, căile de telecomunicatii militare, armamentul și muniția, parcul de mașini, terenurile destinate exclusiv instrucției militare, pichetele de grăniceri si fortificațiile de apărare a țării etc..
Din punct de vedere al serviciului organizat:
Bunuri care sunt puse în valoare prin serviciul public;
Bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu public.
Capitolul IV. Formarea domeniului public
Sediul de referință al acestei materii îl găsim în prevederile art. 863 din Codul civil, unde se statuează că dreptul de proprietate publica se poate dobândi prin următoarele moduri: prin achiziție publică; prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; prin donație sau legat; prin convenție cu titlu oneros; prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau din domeniulprivat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, precum și prin alte moduri prevăzute de lege.
Înainte de abrogarea art. 7 din Legea nr. 213/1998, acesta prevedea printre modurile de dobândire a dreptului de proprietate publică, și dobândirea pe cale naturală. Observăm că în cadrul reglementării din Codul civil această modalitate lipsește. Deși, la momentul cât era în vigoare această prevedere s-a spus că reglementarea modurilor acestea de dobândire este limitativă. Doctrina de după intrarea în vigoare a Codului civil în 2011, a apreciat că ambele prevederi, atât vechea reglementare a modurilor de dobândire, cât și prevederea din Noul Cod civil, sunt incomplete, căci ambele omit anumite moduri de intrare a unui bun în proprietatea publică a unei colectivități publice.
Se vor analiza, pe rând, modurile de dobândire a proprietății publice.
Subcapitolul 1. Dobândirea proprietății pe cale naturală
În reglementările cuprinse în noul Cod civil se renunță la dobândirea proprietății publice prin modalitatea dobândirii ei pe cale naturală. Legea nr. 213/1998 o prevedea printre modalitățile de dobândire a proprietății publice
Neexplicată nici în cadrul reglementării abrogate de la art. 7 al Legii nr. 213/1998, s-a considerat că este vorba despre un mod de dobândire a proprietății publice fără intervenția omului, încorporarea este automată și rezultă din intervenția fenomenelor naturale. În literatura juridică, s-a arătat că este vorba de bogățiile de orice natura care se vor forma pe teritoriul sau în subsolul țării.
După cum s-a văzut, domeniul public poate fi clasificat și după criteriul modului de încorporare a bunurilor din componența sa, distingându-se un domeniu public natural, costituit printr-un fapt natural, administrația mărginindu-se numai să constate existența lui.
Bogățiile de orice natură ale subsolului sunt enumerate expres de Constituție în cadrul art. 136 alin. (3), specificându-se că acestea sunt bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietății publice. S-a considerat că orice considerații doctrina pe seama acestora apar lipsite de interes public din moment ce Constituția face o enumerare expresă asupra lor.
În privința accesiunii, acesta reprezintă un mod de dobândire a dreptului de proprietate, în conformitate cu care tot ceea ce se unește cu lucrul sau se încorporează într-un lucru devine proprietatea persoanei căreia îi aparține lucrul cu care s-a făcut unirea ori, după caz, încorporarea. Accesiunea apare ca o consecință a încorporării materiale a bunului accesoriu în bunul principal. Încorporarea poate veni atât în mod natural, cât și în mod artificial, prevedere inclusă în Codul civil la art. 568.
În cadrul accesiunii imobiliare naturale avem în vedere adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare, denumită aluviune și este reglementată la art. 569-571 C. civ.
Aluviunea reprezintă un fapt juridic în sens restrâns, un proces natural care constă in depunerea sedimentelor aduce de o apă curgătoare de pe maluri sau din deltă înfătișându-se, sub aspect juridic, fie sub forma creșterilor de pământ, fie sub forma eliberării terenului ca urmare a retragerii apelor curgătoare. Retragerea apelor mării are un efect achizitiv ce se produce în favoarea domeniului public, întrucât malurile mării aparțin domeniului public .
Avulsiunea presupune, ruperea de către un fluviu sau râu navigabil sau nu, a unei bucăți de pământ care se poate recunoaște și alipirea ei la pământul altui proprietar. Art. 3 alin. (1) din Legea nr. 107/1996 prevede că: “Aparțin domeniului public apele de suprafață cu albiile lor minore cu lungimi mai mari de 5 km și cu bazine hidrografice ce depăsesc suprafața de 10 km2, malurile și cuvetele lacurilor, precum și apele subterane, apele maritime interioare, faleza și plaja mării, cu bogățiile lor naturale și potențialul energetic valorificabil, marea teritorială și fundul apelor maritime”. Așadar, întrucât albiile minore ale acestor ape aparțin domeniului public, iar aceste albii cuprind și insulele create prin acțiunea naturală a apelor, rezultă că aceste insule nu pot decât să aparțină domeniului public.
Subcapitolul 2. Dobândirea proprietății publice prin achiziții publice
Prin achiziție se înțelege o formă de comerț care constă în cumpărarea de produse sau materiale pe calea unor contracte speciale, în principal contractul de vânzare cumpărare.
În cadrul O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de concesiune de lucraări publice și a contractelor de concesiune de servicii, la art. 3 lit. f) este prevăzută o definire a noțiunii de contract de achiziție publică: “contract de achiziție publică – contractul, asimilat, potrivit legii, actului administrativ, care include și categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2), cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorități contractante, pe de o parte, și unul ori mai mulți operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuția de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii”.
Pentru ca un contract de achiziții publice sa poată fi considerat mod de dobândire a proprietății publice, trebuie să fie încheiat în numele statului ori al unei unități administrativ-teritoriale și să aibă ca obiect un bun esențial pentru funcționarea unui serviciu public.
Pe calea achizițiilor publice, bunurile ce pot fi transferate domeniului public sunt variate, putând fi atât mobile, cât și imobile, atât bunuri corporale, cât și capitaluri, atât simple produse cât și servicii
O.U.G. nr. 34/2006 prevede în cuprinsul său principiile, cadrul general și procedura pentru atribuirea unui contract de achiziție publică, precum și căile de atac împotriva actului sau deciziei autorității contractante, care aplică una din procedurile de atribuire a contractului de achiziție publică.
Ca și modalități de atribuire a unui astfel de contract, avem în vedere: licitația deschisă; licitația restrănsă; negocierea competitivă; negocierea cu o singură sursă și cererea de ofertă. Trebuie sa fie asigurată transparența deplină si să se permită manifestarea concurenței în mod loial. Pentru a fi asigurată transparența deplină, autoritățile contractante au obligația de a permite accesul persoanelor interesate la informațiile cuprinse în dosarul achiziției publice, după finalizarea procedurii de atribuire. În acest sens, dispozițiile art. 215 din O.U.G. nr. 34/2006 prevăd că dosarul achiziției publice are caracter de document public.
Se materializează într-un act juridic bilateral, într-un contract de achiziție publică.
Subcapitolul 3. Dobândirea proprietății publice prin expropriere pentru cauză de utilitate publică
Problema exproprierilor a fost și este destul de complexă.
“Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despagubire”, prevedere cuprinsă în cadrul art. 44 alin. (3) din Constituție.
Exproprierea reprezintă o modalitate forțată de pierdere a proprietății private, aceasta deoarece, niciodată nu este inițiată de expropriat. Procedura desfășurându-se în conformitate cu prevederile legii, orice opoziție a proprietarului este sortită eșecului, iar acesta își va pierde dreptul de proprietate în momentul în care va fi despăgubit în mod just de către expropriator.
“Fiind o atingere gravă adusă proprietății private, care trebuie sa cedeze în fața intereselor generale, este necesar ca legiuitorul, sa ia toate precauțiunile ca proprietatea privată să nu fie jertfită intereselor generale, decât numai întrucât este absolut necesar”.
S-au stabilit următoarele principii, care determină regimul juridic al exproprierii:
Exproprierea este un procedeu de achiziție forțată a bunurilor imobile . Pentru bunurile mobile, vom avea în vedere rechiziția ca și mijloc de dobândire a proprietății publice. Acest mod a devenit procedeul normal de achiziție al bunurilor imobile, necesare domeniului public.
Exproprierea se poate face numai în vederea unui scop de utilitate publică. Administrația nu poate să exproprieze într-un alt scop decât de utilitate publică.
Ca și reglementări în acestă materie avem Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică și legea nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, necesară realizării unor obiective de interes național, județean sau local.
În poziția de expropriator avem statul, respectiv unitățile administrativ-teritoriale: judetul, comuna, orașul sau municipiul. În legea nr. 255/2010, expropriatorul poate fi reprezentat în procedură de o autoritate publică desemnată în acest scop.
În primul rând procedura exproprierii se declanșează prin declararea utilității publice de către Guvern, pentru lucrările de interes național; de către Parlament, în cazuri excepționale; de către consiliul județean sau Consiliul General al Muncipiului București ori există posibilitatea constituirii unei comisii speciale pentru lucrările de interes interjudețean.
Este de remarcat faptul că prin Legea nr. 255/2010, s-a renunțat la procedura declarării uitilității publice, aceasta fiind declarată direct în cuprinsul legii pentru toate lucrările viitoare referitoare la drumuri.
Art. 2 din Legea nr. 33/1994 stipulează care este obiectul exproprierii făcând referire la bunurile imobile aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice cu sau fără scop lucrativ, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor.
Exproprierea poate fi totală, în cazul în care va fi expropriat bunul în întregime, sau parțială, când se are în vedere și oportunitatea de vătămare a dreptului de proprietate asupra porțiunii rămase neexpropiate.
Foarte importantă în acceastă procedură este utilitatea publică, care există ori de câte ori operațiunea întreprinsă are drept scop satisfacerea unui interes general. Este necesar și un act administrativ individual de declarare a utilității publice, cu excepția exproprierilor efectuate pe baza Legii nr. 255/2010.
Persoanele expropriate vor primi o despăgbire care trebuie să acopere prejudiciul direct, material și cert cauzat prin expropriere. Despăgubirea trebuie să fie integrală și plătită în bani. Aceasta se va acorda anterior exproprierii propriu-zise în cazul domeniului de aplicare al Legii nr. 33/1994, iar în cazul Legii nr. 255/2010, aceasta va fi acordată ulterior exproprierii, însă nu înainte de transferul dreptului de proprietate, procedura este supusă controlului judiciar doar ad posteriori.
Ca și efect al acestei proceduri, drepturile reale principale se sting, cu excepția servituții care este compatibilă cu scopul de utilitate publică al bunului asupra căruia s-a dispus exproprierea. Se sting, de asemenea, și drepturile personale.
Subcapitolul 4. Dobândirea proprietății publice prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităților administrativ-teritoriale, în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică
Trecerea unor bunuri din proprietatea privată a statului sau a unităților administrativ-teritoariale în proprietatea publică, se poate face numai dacă, subiectele de drept sunt titularele dreptului de proprietate privată asupra bunurilor respective.
Conform art. 860 alin. (3) C. Civ., bunurile face formează obiectul proprietății publice a statului sau a unităților administrativ-teritoriale în mod exclusiv, potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al statului în domeniul public al unităților administrativ-teritoariale sau invers, decât ca urmare a modificării acelei legi organice.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, trecerea în domeniul public a acestor bunuri se face, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București ori a consiliului local. Guvernul, consiliul județean ori consiliul local are și atribuția de a-i stabili afectațiunea, astfel, îi poate stabili o anumită utilitate publică pe care nu o avea anterior, declarându-l astfel inalienabil.
Trebuie să avem în vedere faptul că există necesitatea de a i se stabili afectațiunea, stabilindu-i-se clar o anumită utilitate publică.
Subcapitolul 5. Dobândirea proprietății publice prin donație sau legat
Donația este un contract, adică rezultatul unui acord de voințe între dispunător și donatar, în care există intenția de a gratifica, ceea ce îl face să aparțină categoriei contractelor unilaterale . Legatul este un act unilateral, personal și revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de “patrimoniul succesoral” sau de “bunurile care fac parte din acesta”
În conformitate cu dispozițiile art. 863 lit. c) din Codul civil, dreptul de proprietate publică se dobândește și prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dispunătorului, devine de uz sau de interes public.
Aceasta se realizează prin hotărâre de guvern sau, după caz, de consiliu județean ori de consiliu local. Aceptarea donațiilor făcute statului se realizează pe baza aprobării Guvernului. În ceea ce privește donațiile și legatele cu sarcini în favoarea consiliilor județene și locale, art. 123 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 prevede că ele pot fi acceptate numai prin hotărârea consiliului în cauza, aprobată cu votul majorității consilierilor locali sau județeni.
Subcapitolul 6. Dobândirea proprietății publice prin convenție cu titlu oneros
Convenția cu titlu oneros poate fi un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică dacă este încheiată în mod valabil, cu precizarea afectațiunii bunului sau interesului public, în situațiile în care dobândirea dreptului nu se încheie prin procedura de achiziție publică.
De pildă, este cazul dobândirii dreptului de proprietate publica prin exercitarea dreptului de preempțiune prevăzut de art. 36 din Legea nr. 182/2000 pentru protejarea patrimoniului cultural național mobil sau de art. 4 din Legea nr. 422/2001 privind protejarea monumentelor istorice.
O asemenea modalitate nu era prevăzută anterior, includerea ei între modalitățile prin care statul sau unitățile administrativ-teritoriale pot dobândi un bun de la un particular, persoana fizică sau juridică, în situația în care bunul prezintă vocație de a deveni de uz sau de interes public, este benefică.
Referitor la posibilitatea încheierii unui contract de schimb având ca obiect un bun proprietate publică, trebuie să avem în vedere două situații: încheierea contractului între stat/unitați administrativ-teritoriale și o persoană de drept privat, dar și încheierea între stat/unități administrativ teritoriale și alte unități administrativ-teritoriale. În prima situație, statul sau unitatea administrativ teritorială poate transmite doar un bun din domeniul privat al său, bunurile din domeniul public fiind inalienabile. În ceea ce privește situația secundă, transmiterea concreta a bunurilor se poate realiza utilizănd procedura de transfer prevăzută de art. 9 din Legea nr. 213/1998, care face referire la posibilitatea trecerii unui bun din domeniul public al statului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale ca urmare a unei cereri a consiliului județean sau local.
Subcapitolul 7. Dobândirea proprietății publice prin ocupațiune
Ocupațiunea este un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate. Este considerată de doctrină că reprezintă titlul prin care se dobândește proprietatea unui lucru care nu aparține nimănui, prin luarea lucrului în stăpânire în scopul de a-i dobândi proprietatea. Acest mod de dobândire nu prea mai își găsește aplicabilitatea în dreptul nostru, având în vedere incriminarea însușirii bunului găsit ca infracțiune. Însă dacă este vorba de găsirea unui bun abandonat, dobândirea acestui bun prin ocupațiune exclude ideea de infracțiune, iar Codul cvil cuprinde o procedură specială la art. 942-945. Astfel, dacă bunul nu este revendicat în 6 luni de proprietar, bunul va fi considerat ca fără stăpân și remis gășitorului, iar în ipoteza în care acesta refuză să preia bunul, acesta va reveni comunității locale pe teritoriul căruia a fost găsit, intrând în domeniul privat al acesteia.
Subcapitolul 8. Dobândirea proprietății publice prin rechiziție
“Rechiziția de bunuri și prestările de servicii reprezintă măsura cu caracter excepțional prin care autoritățile publice împuternicite prin lege obligă agenții economici, instituțiile publice, precum și alte persoane juridice și fizice la cedarea temporară a unor bunuri mobile sau imobile, în condițiile prezentei legi”, această prevedere este inclusă în cadrul art. 1 din Legea nr.132/1997, acest act normativ fiind și sediul materiei.
În ceea ce privește dreptul de proprietate, cunoaștem unul din caracteristicile sale, și anume, faptul că, este un drept perpetuu. Astfel, este exclus ca raportat la această definiție, să poată fi dobândită proprietatea printr-un mod de cesiune temporară a unui bun.
Apoi, în aceeași reglementare, la art. 2 alin. (2) avem o dispoziție care prevede faptul că pot fi rechiziționate definitiv bunurile care sunt consumptibile și cele perisabile, cu plata unor despăgubiri prevăzute de lege. “Această reglementare vine în contradicție cu unul dintre caracterele proprietății publice, cu inalienabilitatea.”
Numai în mod excepțional, rechiziția poate constitui titlu de proprietate pentru administrație, bunurile astfel rechiziționate vor intra în proprietatea privată, iar nu în cea publică. În principiu, rechiziția este o măsură temporară și presupune preluarea forțată a folosinței lucrurilor.
Măsura rechiziției poate fi luată doar în cazuri urgente și excepționale. Astfel, avem în vedere art. 2 alin. (1) din Legea nr.132/1997 privind rechizițiile de bunuri și prestările de servicii în interes public. Bunurile rechizitionate urmează a fi puse la dispoziția forțelor destinate apărării naționale sau a autorităților publice, la declararea mobilizării generale sau parțiale ori a stării de război, la instituirea stării de asediu sau de urgență, precum și în caz de concentrări, exerciții și antrenamente de mobilizare ori pentru prevenirea, localizarea, înlăturarea urmărilor unor dezastre, cât și pe timpul acestor situații.
Pot face obiectul rechiziționării mijloacele de transport cu tracțiune animală, auto, feroviare, aeriene și navale, instalații portuare și dane, sisteme de aerodrom, de comunicații și telecomunicații, surse de alimentare energetice, tehnică de clacul, tehnică și materiale pentru transportul și depozitarea acestora, clădiri, terenuri, piese de schimb și materiale pentru întreținere și reparații, utilaje și materiale pentru dotarea atelierelor de reparație, articole și echipament de protecție, de regie, de gospodărie și igienă personală, alimente și materiale pentru preparat, servit, distribuit și transport hrană, animale, furaje, tehnică, aparatură și materiale sanitar-veterinare.
Subcapitolul 9. Dobândirea proprietății publice prin alte moduri prevăzute de lege
Art. 863 lit. f) C. civ. permite legiuitorului să intervină ori de câte ori consideră necesar pentru a reglementa moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate publică.
În cadrul altor moduri de dobândire a proprietății publice, putem include succesiunea vacantă. Fiind reglementată de art. 1135 C. civ., moștenirea este vacantă în situația în care nu există niciun moștenitor legal sau testamentar care să culeagă moștenirea . Dar și în cazul în care nu există moștenitori legali, iar prin testament autorul a instituit unul sau mai mulți legatari cu titlu particular, ei neavând vocație la întreg, sau a dispus prin legat cu titlu universal, însă nu de toată masa succesorală. Astfel, vocația succesorală a statului poate coexista cu vocația legatarilor cu titlu particular sau cu titlu universal.
Codul civil de la 1864 prevedea că moștenirile vacante reveneau statului, Noul cod civil însă, prevede la art. 1138 faptul că moștenirile vacante revin administrațiilor publice locale, în raza cărora se află astfel de bunuri, iar nu celei centrale.
Erast Diti Tarangul remarca încă de pe vremea Codului civil de la 1848, faptul că „averile vacante și fără stăpân” nu pot intra decât în domeniul privat al statului, deoarece ele nu sunt afectate unui interes general și numai afectarea ulterioară unui astfel de interes le-ar face să intre în domeniul public.
Trebuie să avem în vedere că dispozițiile Codului civil intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, sunt contradictorii. Astfel, contrar prevederilor de la art. 1135, avem în vedere și art. 2636 alin. (2), care precizează că în cazul în care avem bunuri aparținând unei moșteniri vacante, pe teritoriul României, acestea sunt preluate de statul român.
Ca și critică sau propunere de lege ferenda, s-a emis opinia conform căreia: “Statul ar trebui să fie instituit unic dobânditor al moștenirii vacante, cu eventuala reglementare, dacă se dorește a unor proceduri prin care, ulterior dobândirii moștenirii, statul să fie obligat să transmită bunurile dobândite comunelor pe teritoriul cărora acestea se află”.
Trebuie să avem în vedere și prevederile Legii nr. 18/1991, care la art. 26 reglementează situația terenurilor situate în intravilanul localităților, terenuri rămase la dispoziția autorităților administrației publice locale, de la persoane care au decedat și/sau nu au moștenitori. Acestea trec în proprietatea publică a unităților adminsitrativ-teritoariale, în baza certificatului de vacanță succesorală. În cadrul acestei modalități, avem reglementată și imposibilitatea schimbării regimului juridic al acestor bunuri, fiind interzisă expres trecerea acestora în proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale.
Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural național, la art. 44 prevede o modalitate de dobândire a proprietății publice: “Succesorii rezervatari sunt scutiți de tazele succesorale pentru bunurile culturale mobile clasate care fac parte din masa succesorală”. Referitor la ceilalți succesori se prevede posiblitatea acestora de a ceda astfel de bunuri, în contul taxelor succesorale, acestea urmând să fie date în administrarea instituțiilor publice specializate.
În cadrul legii nr. 182/2000, statul a dobândit dreptul pe proprietate cu privire la bunurile din patrimoniul cultural național.
Statul are un drept de preemptiune asupra terenurilor extravilane, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 17/2014. De asemenea, și monumentele istorice aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice de drept privat, pot fi înstrăinate numai în condițiile exercitării dreptului de preempțiune de către statul român, prin Ministerul Cultelor. Un drept de preempțiune constituit in favoarea statului există și în domeniul forestier. Astfel, art. 45 alin. (5) din Codul silvic, specifică: “Statul are drept de preempțiune la cumpărarea de păduri care constituie enclave în fondul forestier proprietate publică a statului sau sunt limitrofe acestuia, la preț și în condiții egale”.
În ceea ce privește comoara și tezaurul, art. 946 C. civ., prevede că reprezintă tezaur orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în privința căruia nimeni nu poate dovedi că este proprietar, iar dreptulde proprietate asupra tezaurului descoperit intr-un bun imobil sau intr-un bun mobil, aparține, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost descoperit si persoanei care l-a descoperit. Aceste reglementări, nu sunt aplicabile bunurilor mobile culturale, calificate astfel potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a cercetării arheologice sistematice, și nici celor care, potrivit legii, fac oiectul proprietății publice.
Confiscarea este un mod de dobândire a dreptului de proprietate publică sau privată a statului (după natura bunului), ca urmare a aplicării unei sancțiuni penale, administrative sau civile. La fel ca și exproprierea, măsura confiscării presupune chiar lipsirea titularului de dreptul său de proprietate privată. Această măsură este reglementată în Constituție. Astfel, potrivit art. 44 alin. (9): “Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracțiuni ori contravenții pot fi confiscate numai în condițiile legii”. Se aplică în situațiile exprese prevăzute de legea penală în temeiul unei hotărâri judecătorești, ca măsură de siguranță prevăzută de art.112 din C.pen.
De asemeni, în cazul săvârșirii unor contravenții, legile speciale prevăd aplicarea măsurii confiscării unor bunuri, care sunt obținute prin contravenție sau care au folosit în mod direct la săvârșirea faptei contravenționale, obținute de pe urma faptei contravenționale sau sunt produsul acestora, ori în cazul desfășurării unor activități economice în afara cadrului legal (de exemplu comerțul fără autorizație, contravenții la regimul vămilor, al pescuitului și vânatului etc.). Tot prin confiscare unele bunuri pot trece în proprietatea statului prin efectul unor acte administrative (decizii, dispoziții) ca măsură sancționatorie, situații care sunt mai rare.
Confiscarea poate fi și sancțiune civilă, care se aplică persoanelor juridice care se dizolvă din cauza desfășurării unei activități ilicite, dar numai în privința bunurilor rămase după lichidarea acesteia, conform art.45 lit.c din Decretul nr.31/1954. Chiar dacă acest decret a fost adoptat în regimul anterior dispoziția a rămas în vigoare.
Cu privire la naționalizare, în urma naționalizărilor în masă efectuate în perioada comunismului, art. 44 alin. (4) din Constituți actuală, specifică faptul că este interzisă naționalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenței sociale, etnice, religioase, politice sau de alta natură discriminatorie a titularilor.
Capitolul V. Exercitarea dreptului de proprietate publică
Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este reglementat de Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică, care este dreptul comun în materie și se va aplica acolo unde nu vom avea reglementări speciale care să instituie un regim derogator.
Exercitarea dreptului de proprietate publică revine organelor centrale ale puterii executive, Guvern, ministre, alte autorități centrale, în cazul bunurilor ce alcătuiesc domeniul public de interes național și autorităților locale, cu privire la bunurile din domeniul public de interes local. Aceste organe, în limitele și competențele stabilite de lege, înfăptuiesc administrarea generală a domeniului public.
Dreptul de proprietate publică poate fi exercitat atât prin titulari, organe care acționează exclusiv în calitatea lor de autorități publice, cât și prin intermediul unor subiecte de drept civil, bunurile fiindu-le încredințate prin acte de putere sau prin contract. Ca și temei legal trebuie să avem în vedere art. 135 alin. (5) teza II din Constituție, care prevede că „în condițiile legii, bunurile proprietate publică, pot fi date în administrarea regiilor autonome, ori instituțiilor publice, sau pot fi concesionate ori închiriate”.
Tot în acest sens, art. 123 alin. (1) din Legea 215/2001 a administrației publice locale orevede ca atribuție a consiliilor județene și a celor locale, aceea de a hotărî ca bunurile ce aparțin domeniului lor public, de interes local ori județean, după caz, să fie date în administrarea regiilor autonome și instituțiilor publice, să fie concesionate ori să fie închiriate. De asemenea, potrivit art. 124 din aceeași lege, consiliile locale și consiliile județene pot da în folosință gratuită, pe termen limitat, bunuri mobile și imobile proprietate publica locală ori județeană, după caz, persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfășoară activitate de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice de interes local sau județean.
Aceste texte legale crează cadrul juridic în care bunurile statului și unităților administrativ-teritoriale sunt administrate de regiile autonome de interes național, sau de interes local, precum și de către instituțiile publice.
Dispozițiile art. 861 alin. (3) C. civ. precizează că bunurile proprietate publica pot fi date în administrare sau în folosință și pot fi concesionate ori închiriate. Tot în acest sens, o altă prevedere a Codului civil, art. 866 dispune că drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit.
Drepturile și obligațiile care alcătuiesc conținutul activității de „administrare generală”, constituie doar atribuții cuprinse în sfera competenței lor administrative. Se spune că „noțiunea de administrare generală exprimă exercitarea atributelor de putere care revin acestor autorități și nicidecum a unui drept real, de natură civilă”.
Pe de altă parte, o altă opinie relevă faptul că întradevăr drepturile reale sunt drepturi subiective civile, însă substanța dreptului de proprietate publică nu poate fi redusă la un drept subiectiv civil. „Regimul juridic al dreptului de proprietate publică este o sinteză inseparabilă de elemente de drept public și privat. Dreptul însuși nu mai aparține doar dreptului civil, iar exercitarea atributelor sale nu mai este posibilă doar prin fapte și acte juridice de drept privat”.
Nu încalcă principiul inalienabilității bunurilor proprietate publică constituirea unor drepturi reale asupra acestora, respectiv dreptul de administrare, dreptul de concesiune si dreptul de folosință.
Subcapitolul 1.Utilizarea domeniului public prin servicii publice, utilizări colective și utilizări private
”Constituirea domeniului public are drept scop principal punerea la dispoziția statului sau a unitătilor locale a înca unui instrument menit să permită asigurarea unor interese publice, generale. Așadar, constituirea domeniului public nu poate fi un scop în sine, ci reprezintă o premisă pentru punerea in valoare a bunurilor domeniale, care se poate realiza în diverse modalități.”
Interesul public este cel care determină afectarea bunurilor folosinței publice prin intermediul unui serviciu public. Utilizarea bunurilor domeniului public de către serviciul public exclude utilizarea acestora, direct, de către public. Accesul particularilor la bunurile domeniului public afectate unui serviciu public se face prin utilizarea serviciului public. Serviciul public are ca și scop satisfacerea unei nevoi, unui interes public . Realizarea serviciului public se poate face de stabilimentele publice sau stabilimentele de utilitate publică. Stabilimentul de utilitate publica reprezintă acea persoană juridică privată, autorizată de administrația publică să presteze un serviciu public prin exercitarea unei activități de interes general. Utilizarea domeniului afectat unui serviuciu public se întemeiază pe un act juridic, unilateral sau bilateral, care stabilește afectațiunea bunului proprietate publică.
Pe lângă serviciile puse la dispoziția publicului, acestea pot fi utilizate direct, colectiv și comun de către public. Utilizările comune sau colective ale domeniului public sunt acelea realizate în mod direct și temporar de către public, având un caracter impersonal, iar uzul fiind liber și necondiționat de o autorizare prealabilă din partea administrației.
În cadrul acestor utilizări, oricine poate utiliza bunul. Regimul juridic al acestora se bucură de caracteristici ca libertatea, egalitatea și gratuitatea de care vor beneficia toți utilizatorii. Regula gratuității nu are un caracter absolut, întrucât cerința exploatării cât mai rentabile a domeniului a determinat necesitatea instuiirii unor taxe (de pildă, pentru accesul în muzee, expoziții sau pentru navigație fluvială) .
Utilizarea unui astfel de bun nu trebuie sa conducă la stânjenirea celorlalți utilizatori ai bunului. Se prevede ca și obligație a beneficiarilor aceea de a nu împiedica câtuși de puțin exercitarea dreptului de folosință de către terțe persoane. Este necesar ca utilizarea bunului să se realizeze in așa fel încât să nu ducă la distrugerea lui sau să se producă degradarea.
Prin noțiunea de utilizare privativă se înțelege ocuparea unei dependințe domeniale în baza unui titlu, de către o anumită persoană care, în schimbul unei revedențe, o folosește în mod exclusiv. Aceste utilizări sunt dominate de caracterul de precaritate însemnând că ocupantul își poate pierde oricând dreptul său asupra domeniului public. De regulă, are ca și scop exploatarea domeniului public, gestiune lui, prin organizarea de activități comerciale, industriale sau pentru satisfacerea unor nevoi.
Spre deosebire de utilizările colective, cele privative vor avea un caracter oneros și trebuie avut în vedere și caracterul de compatibilitate, de conformitate al utilizării cu afectațiunea principală. Utilizarea va fi normală atunci când ea corespunde afectațiunii bunului domenial și va fi anormală atunci când nu va fi conformă afectațiunii domeniului public.
Utilizările privative pot fi întemeiate atât pe un act juridic unilateral, cât și pe un contract administrativ. Cele întemeiate pe un act juridic unilateral vor fi supuse unei permisiuni domeniale din partea administrației, emisă prin organul competent. Permisiunea de a utiliza un astfel de bun poate să conțină anumite condiții speciale de utilizare, de genul caietului de sarcini, și poate fi însoțită de veritabile obligații ale serviciului public în vederea satisfacerii nevoilor firești. Aceste utilizări sunt supuse și plății unor sume de bani, care au caracterul unor taxe.
Utilizările întemeiate pe un contract administrativ pot fi încheiate de către autoritatea competentă a persoanei publice proprietate a dependinței domeniale sau care are un drept de utilizare ce îi conferă dreptul de a consimți la ocuparea domeniului de către terți. Toate drepturile constituite pe domeniul public sunt afectate de precaritate, administrația are la îndemână anumite prerogative de modificare unilaterală sau de denunțare a contractului atunci când interesul public o cere. În sistemul nostru de drept asemenea contracte sunt cele de concesiune de bunuri, de concesiune de lucrări publice, respectiv cele de închiriere și comodat în interes public al bunurilor domeniale.
Subcapitolul 2. Servituțile asupra domeniului public
Spre deosebire de proprietatea privată, de regulă, bunurile din domeniul public nu pot fi grevate de sarcini, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la o dezmembrare a dreptului de proprietate și, implicit, la încalcarea principiului inalienabilității aplicabil.
Există totuși posiblitatea menținerii unor servituți constituite prin fapta omului, anterior încorporării bunului în domeniul public, cu condiția ca acestea să nu contravină afectațiunii și utilizării normale a dependinței domeniale. În caz contrar, totuși, ea nu va înceta automat, ci va fi necesară o revocare unilaterală a organului emitent, a actului de constituire a servituții. Compatibilitatea sau incompatibilitatea în acest caz, va fi apreciată de autoritatea publică.
Servituțile stabilite după intrarea bunurilor în domeniul public, vor fi menținute atâta timp cât vor fi compatibile cu afectațiunea bunului respectiv, acestea vor fi servituțile administrative. Servituțile administrative rezultă uneori dintr-o dispoziție legală, alteori dintr-un act unilateral emis de autoritatea publică competentă. Acestea au un regim juridic diferit de servituțile din domeniul dreptului privat și sunt stabilite atunci când nu contravin afectațiunii domeniului, fiind stabilite pentru satisfacerea unui scop de utilitate generală.
Subcapitolul 3. Dreptul de administrare
„Dreptul de administrare, constituie o formă specifică de exercitare a însuși dreptului de proprietate publică”.
Acesta este prevăzut atât de art. 136 alin. (4) din Constituție, cât și de o serie de texte normative prevăzute în Codul civil sau în alte acte normative speciale, O.G. nr. 15/1993 privind unele măsuri pentru restructurarea activității regiilor autonome și O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome.
Art. 867 alin. (1) C. civ. dispune că dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau, după caz, a consiliului local. Prevederile art. 868 alin. (1) desemnează titularii acestui drept, el poate aparține regiilor autonome și altor instituții publice de interes național, județean ori local.
Ca natură juridică, dreptul de administrare este un drept real principal, care se constituie și se exercită în regim de drept public.
Contrar acestei opinii, care nu este unică în literatura de specialitate , o altă opinie s-a formulat în privința naturii juridice a dreptului de administrare. Se precizează că „dreptul de administrare nu este sau, cel puțin, nu ar trebui să fie un drept real, chiar de natură administrativă”. În vederea susținerii acestei afirmații, autorul propune un raționament juridic. Astfel, se precizează că dacă am avea în vedere prevederile art. 12 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 213/1998 (înainte de abrogare), dreptul de administrare poate fi revocat numai dacă „titularul său nu-și exercită drepturile și nu își execută obligațiile născute din actul de transmitere”. Având în vedere acest text legal, s-a precizat că dreptul de administrare este în fapt o obligație, o atribuție, și nu un drept subiectiv civil. De asemenea, tot în susținerea acestei teorii s-a precizat faptul că „administrarea generală reprezintă o atribuție și o funcție a organelor colegiale”.
Doctrina civilistă, contrar teoriei de drept administrativ enunțată mai sus, precizează, pe de o parte, că dreptul de administrare este un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică, având o ființă proprie, de sine stătătoare, fiind modalitatea juridică de exercitare, în planul dreptului civil, a însuși dreptului de proprietate publică.
Într-o altă teorie, se preciează că pentru a determina natura juridica a dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică trebuie să avem în vedere raporturile juridice care se stabilesc între titularii dreptului de proprietate publică și titularii dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică, acesta pe de o parte, iar, pe de altă parte, raporturile juridice ce se stabilesc între titularii dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică și celelalte subiecte de drept civil.
În cazul primului raport juridic, trebuie precizat că titularii dreptului de proprietate publică înființează, prin acte de autoritate, subiectele dreptului de administrare a bunurilor proprietate publică, determinând și activitatea acestora. Persoanele juridice astfel înființate sunt în raporturi juridice de subordonare față de titularii dreptului de proprietate publică. Astfel, în cazul acestui raport juridic avem de a face cu un regim juridic de drept administrativ. De observat că, dreptul de administrare nu poate avea ca titular persoane fizice sau juridice de drept privat
În cazul celuilalt raport juridic, este de reținut că regiile autonome, autoritățile administratiei publice și alte instituții publice, pentru asigurarea realizării scopului înființării lor, participă în nume propriu la circuitul civil, intrând în raporturi juridice cu celalalte subiecte de drept, raporturi juridice care vor fi guvernate de regulile dreptului civil.
Concluzionând, același autor ne relatează: „dreptul de administrare a bunurilor proprietate publica est eun drept real cu o natură juridică mixtă, atât administrativă, cât și civilă”.
Trecând la sfera caracterelor juridice ale dreptului de administrare, acesta va avea aceleași caractere juridice ca și dreptul de proprietate publică, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea și insesizabilitatea.
Dreptul de administrare nu este susceptibil de dezmembrare, deoarece dezmembrămintele dreptului de proprietate nu sunt compatibile cu dreptul de proprietate publică pe care acesta se întemeiază.
În ceea ce privește conținutul dreptului de administrare, art. 868 alin. (2) C. civ. dispune că titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare, în condițiile stabilite de lege și de actul de constituire. Vorbind despre posesie, aceasta este văzută doar ca o expresie juridică a stăpânirii bunului, iar nu ca apropriere. Stăpânirea se face în calitate de titular al dreptului de adminstrare, iar nu în calitate de proprietar , însă este asemănătoare material cu posesia exercitată de ultimul, diferența este dată de elementul intențional, psihologic.
Atributul folosinței este cel care da substanță dreptului de administrare, fiind cel mai important atribut al dreptului de administrare. Pe baza acestuia, titularii dreptului de administrare pot utiliza bunurile care le-au fost atribuite, ținând seama, însă, de destinația bunului. În virtutea acestei prerogative, titularii dreptului de administrare pot dobândi fructele produse de bunurile frugifere proprietate publică pe care le administrează. Spre exemplu, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 stabilește că, în cazul când titularul dreptului de administrare directă a încheiat un contract de închiriere a bunului proprietate publică, el are dreptul să încaseze din chirie o anumită cotă parte.
Privitor la atributul dispoziției, titularIi dreptului de administrare nu au un drept de dispoziție juridică asupra bunurilor respective. Determinate de exploatarea bunurilor conform destinației lor, regiile autonome și institutiile publice se bucură de o dispoziție materială asupra bunului. Titularii dreptului de administrare pot obține producte sau executa lucrări care consumă substanța bunului.
Dreptul de administrare, conform art. 869 C. civ., încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică asupra unui anumit bun sau prin actul de revocare emis, în condițiile legii, de organul care l-a constituit, acestea controlează și modul de exercitare. Dreptul nu este unul perpetuu. Se prevede posiblitatea juridică a revocării dacă interesul public impune aceasta, prin hotărârea Guvernului sau a consiliului județean, respectiv a Consiliului General al Municipiului București sau a consiliului local.
Statul și unitățile administrativ-teritoriale sunt în măsură să aprecieze modul de utilizare al bunurilor date în administrare și să dispună redistribuirea lor nu doar ca mijloc de sancționare. Astfel, s-a emis oponia conform căreia, există posiblitatea revocării dacă interesul public o impune.
Subcapitolul 4. Dreptul de concesiune
Prevăzut atât de Constituție la art. 136 alin. (4), cât și Codul civil la art. 871-873, precum și de alte acte normative cu caracter special, O.U.G. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate pubică, O.U.G. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziție publică, a contractelor de conesiune de lucrări publice și a contractelor de concesiune de servicii, dreptul de concesiune reglementează posiblitatea concesionării bunurilor proprietate publică a statului sau a entităților sale teritoriale.
Cele două ordonanțe au în esență ca scop asigurarea desfășurarii operațiunilor economice, administrative și juridice privitoare la concesiune. Pentru a face o distincție între cele două acte normative, art. 2 din O.U.G. nr. 54/2006 stabilește că dispozițiile acestui act normativ nu se aplică acelor contracte care sunt guvernate de reglementările cuprinse în O.U.G. nr. 34/2006. Acest din urmă act legislativ având aplicare asupra contractelor pentru a căror executare este necesară exploatarea unui bun proprietate publică. Art. 220 lit. c) din acest din urmă act legislativ, dispune că prevederile sale nu se aplică în cazul în care contractul de concesiune are ca scop concesionarea bunurilor publice , dar numai în cazul în care prin obiectul respectivului contract autoritatea contractantă nu urmărește dobândirea execuției unei lucrări sau a unui serviciu, fapt ce ar încadra contractul în categoria contractelor de achiziție publică sau în cateogoria contractelor de concesiune a căror atribuire este reglementată de prevederile O.U.G. nr. 34/2006.
„Concesiunea, ca formă de exercitare a dreptului de proprietate publică, presupune încheierea unui contract de concesiun, însă raporturile juridice dintre părți nu țin doar de domeniul dreptului civil, ci trebuie avute în vedere și elementele de drept public, care sunt prezente în cadrul lor.”
Art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006 stabilește faptul că este contract de concesiune acel contract în formă scrisă prin care „autoritatea publică, denumită concedent, transmite, pe o perioadă determinată, unei persoane, numită concesionar, care acționează pe riscul și pe răspunderea sa, dreptul și obligația de exploatare a unui bun proprietate publică, în schimbul unei redevențe”.
Deși Codul civil nu prevede o definiție a contractului de concesiune, textul prevede totuși că un concesionar are dreptul și obligația de exploatare a bunului concesionat, în schimbul unei redevențe pentru o durata determinata, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și de clauzele contractuale.
În temeiul contractului de concesiune a bunurilor proprietate publică a statului sau unităților administrativ-teritoriale, concesionarul dobândește un drept de conesiune asupra respectivelor bunuri. Acest drept este un drept real principal, derivat din dreptul de propretate publică. Pentru a susține această calificare se pot aduce următoarele argumente:
Concesionarul își poate exercita în mod direct, fără concursul altei persoane dreptul asupra bunului concesionar;
Concesionarul acționează „pe riscul și pe răspunderea sa” (art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006);
Durata lungă a concesiunii îi permite concesionarului să realizeze investiții, devenind proprietarul bunurilor astfel realizate, pe care le va amortiza până la încetarea dreptului său;
În caul încetării contractului înainte de termen concesionarul are dreptul să pretindă despăgubiri de la concedent, pentru prejudiciul suferit;
Ca și în cazul dreptului de uzufruct, concesionarul va putea nu numai să folosească bunul concesionat, dar și să îi culeagă fructele;
Contractele de concesiune a terenurilor de orice natură vor fi înregistrate de către concesionar în registrele de publicitate imobiliară;
Concesionarul beneficiază de dreptul de urmărire, având posiblitatea să-și apere dreptul față de orice persoana, în condițiile legii, stând în instanță în nume propriu.
Este necesar a se stabili cine poate avea calitatea de concedent. Astfel, calitatea de concedent o au ministerele sau alte organe de specialitate ale adimistratiei publice centrale, iar la nivel local consiliile județene, locale, Consiliul General al Municipiului București sau instituțiile publice de interes local. În schimb, calitatea de concesionar o poate avea orice persoana fizică sau juridică.
După cum relatează art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 54/2006, exploatarea bunului se atribuie în schimbul unei redevențe, semnificând o plată facuta venit la bugetul de stat sau la bugetele locale.
Contractul de concesiune nu poate avea o durata nedeterminată, astfel, art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 54/2006 stabilește faptul că un contract de concesiune nu vav putea depăși 49 de ani calculați de la data semnării lui. Însă este prevăzută posibilitatea prelungirii acestei durate cu cel mult jumtate din perioada stabilită inițial.
Privitor la procedura încheierii unui astfel de contract, O.U.G. nr. 54/2006 cuprinde reglementări procedurale prealabile încherii contractului de concesiune. Atribuirea unui astfel de contract se poate face în urma unei licitații sau negocieri directe, dar există și posibilitatea atribuirii directe, dar aceasta este posibilă numai în favoarea „companiilor naționale, societăților naționale sau societăților comerciale aflate în subordinea, sub autoritatea sau în coordonarea entităților prevăzute la art. 5, care au fost înființate prin reorganizarea regiilor autonome și care au ca obiect pricipal de activitate gestionarea, întreținerea privatizării acestora”. Concesionarea se aprobă prin hotărâre de Guvern, a consiliilor locale, județene sau a Consiliului General al Municipiului București. Atribuirea contractelor de concesiune se face pe baza principiilor transparenței, tratamentului egal, proporționalității, nediscriminării și liberei concurețe.
Inițiativa concesionării are la bază efectuarea unui studiu de oportunitate, iar concedentul este este obligat ca, într-un termen de 30 de zile de la însușirea propunerii de concesionare formulate de orice persoană interesată, să procedeze la întocmirea studiului de oportunitate. Ofertantul are obligația de a elabora oferta în conformitate cu prevederile documentației de atribuire, aceasta având caracter obligatoriu, din punct de vedere al conținutului, pe toată durata stabilită de concedent.
Art. 57 din O.U.G. nr. 54/2006 prevede modalitățile de încetare a contractului de concesiune de bunuri. Modalitățile sunt următoarele: la expirarea duratei stabilite prin contract; prin denunțarea unilaterala de concedent atunci cand interesul public o impune; prin rezilierea contractului de către concedent în cazul nerespectării obligațiilor asumate de către concesionar; prin rezilierea de către concesionar în cazul nerespectării obligațiilor contractuale de către concedent și în cazul dispariției bunului concesionat într-o cauză de forță majoră sau prin renunțarea de către conseionar datorită imposibilității obiective de exploatare a bunului.
Contractul de concesiune cunoaște trei forme: pe lângă concesiunea de bunuri proprietate publică a cărei procedură o regăsim expusă mai sus, mai avem si contracte de concesiune de servicii și de lucrări. Referitor la contractul de concesiune de lucrări publice, art. 3 lit. g) din O.U.G. nr. 34/2006 ne oferă o definiție a acestui contract, astfel, „contractul care are aceleași caracteristici ca și contractul de lucrări, cu deosebirea că în contrapartida lucrărilor executate contractantul, în calitate de concesionar, primește din partea autorității contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata rezultatul lucrărilor pe o perioadă determinată sau acest drept însoțit de plata unei sume de bani prestabilite”.
Iar în privința definirii contractului de concesiune de servicii, tot în cadrul O.U.G. nr. 34/3006 găsim o definiție la art. 3 lit. h) „contractul care are aceleași caracteristici ca și contractul de servicii, cu deosebirea că în contrapartida serviciilor prestate contractantul, în calitate de concesionar, primește din partea autorității contractante, în calitate de concedent, dreptul de a exploata serviciile pe o perioadă determinată sau acest drept însoțit de plata unei sume de bani prestabilite”. Noțiunea serviciului public are o dublă accepțiune: un organism stabilit de stat ori de autoritățile adinistrației publice locale, care este destinat sa satisfacă un interes public și activitățile desfășurate în vederea satisfacerii unui interes public.
Procedura atribuirii unor astfel de contracte este prevăzută de O.U.G. nr. 34/2006. Contractul de concesiune de lucrări publice are ca obiect execuția unei lucrări, contraprestația pentru concesionar fiind dreptul de exploatare al lucrarii pe o durată determinată , iar contractul de concesiune de servicii are ca obiect prestarea unui serviciu, având ca și contraprestație dreptul concesionarului de a exploata pe o perioadă determinată rezultatul serviciilor .
Conform art.71 din O.U.G. nr. 54/2006 privind regimul contractelor de concesiune de bunuri proprietate publică, contractele de concesiune de terenuri de orice natură vor fi înregistrate de către concesionar în registrele de publicitate imobiliară sau în Cartea Funciară. Prevederea presupune însă ca dreptul de proprietate al statuui și unităților administrativ-teritoariale este deja înscris la momentul încheierii contractului de concesiune, contrar, dispoziția legală citată fiind lipsită de eficiență. Se propune, introducerea în proiectul Codului Administrativ a obligației de înscriere in cartea funciară a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile, anterior încheierii contractului de concesiune, sub sancțiunea nulității absolute a respectivului contract. Opțiunea de a introduce obligația de înscriere în cartea funciară a acestui drept a fost determinată de specificul de exercitare a dreptului de proprietate al statului și unităților administrativ-teritoriale care presupune, în principiu, o grevare pe termen îndelungat a domeniului public.
Subcapitolul 5. Dreptul de închiriere și de folosință gratuită
Posibilitatea închirierii bunurilor proprietate publică este recunoscută atât de prevederile consituționale, art. 136 alin. (4), cât și de alte acte normative. Art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 dispune că închirierea bunurilor aflate în proprietatea publică a statului sau unităților administrativ-teritoriale se aprobă, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General al Municipiului București ori a consiliului local. Alin. (2) al aceluiași articol ne relatează că acest contract se poate încheia cu orice persoană fizică sau juridică, română ori străină, fie de către titularul dreptului de proprietate, fie de către titularul dreptului de administrare.
De asemenea, o dispoziție legislativă aplicabilă în acest domeniu regăsim și în carul Legii nr. 215/2001 la art. 123, unde se prevede posiblitatea consiliilor locale și județene de a hotărî ca bunurile ce aparțin domeniului public de interes local ori județean, după caz, să fie închiriate. Contractul trebuie să cuprindă clauze care să asigure exploatarea bunului închiriat și va fi atribuit în urma procedurii licitației publice, iar sumele încasate se vor face venit la stat .
Contractul de închiriere, deși este asemănător contractului de concesiune, nu se confundă cu acesta, pentru că, modalitățile acestor două contracte produc efecte diferite: contractul de concesiune este unul constitutiv de drepturi reale, iar contractul de închirierea duce la nașterea unui drept de creanță. Ambele contracte sunt cu titlu oneros însă diferența este făcută de suma plătită. În vreme ce un concesionar va plăti o redevență proporțională cu beneficiile obținute din exploatarea bunului, un locatar va plăti o chirie stabilită prin acordul părților.
De asemenea, darea în folosință cu titlu gratuit este prevăzută de normele constituționale, care prevăd că în condițiile legii organice, bunurile proprietate publică a statului ori a unităților adminsitrativ-teritoriale pot fi date în folosință gratuită instituțiilor de utilitate publică. Art. 888 C. civ. enumeră darea în folosință gratuită alături de celelalte drepturi reale corespunzătoare proprietății publice.
Tot în cadrul Codului civil regăsim și modul de naștere a acestui drept, care este prevăzut la art. 874 alin (1). Astfel, potrivit acestui text, dreptul se acordă cu titlu gratuit, pe termen limitat, în favoarea instituțiilor de utilitate publică. De asemenea, și Legea nr. 215/2001 prevede la art. 124 că autoritățile publice județene și lcoale pot da în folosință gratuită, pe termen limitat, bunuri imobile sau mobile proprietate publică din patrimoniul lor, persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfășoară activități de binefacere sau de utilitate publică ori serviciilor publice de interes local.
Așadar, dreptul de folosință gratuită se naște prin acte ale autoritătilor publice, fiind un drept real, deoarece permite titularului exercitarea unor prerogative asupra bunurilor primite in folosință. Este un drept temporar, poartă asupra unor bunuri mobile și imobile proprietate publică a statului sau a entităților sale teritoriale și are ca beneficiari numai persoane juridice fără scop lucrativ care desfășoară activități de binefacere sau de utilitate publică.
În privința fructelor civile produse de bunul primit, titularul dreptului de folosință nu poate beneficia de acestea în lipsa unor dispoziții contrare, fapt prevăzut de art. 874 alin. (2) C. civ.
Ca si caractere juridice, dreptul de folosință gratuită este un drept real de natură administrativă, conferind titularului său atributele de posesie și folosință. Este inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, titularul său nu poate nici măcar să închirieze sau să cedeze, cu titlu de drept de creanță, folosința bunului care constituie obiectul dreptului său real. Este un drept real intuitu personae; cu titlu gratuit, neoneros.
Fiind un drept esențialmente temporar este un drept revocabil prin actul administartiv simetric al autorității care l-a constituit. Poate înceta de asemenea, prin expirarea duratei prevăzute. În conformitate cu art. 869 C. civ., dreptul de folosință gratuită poate înceta și prin încetarea dreptului de proprietate publică.
Capitolul VI. Mijloace de apărare a dreptului de proprietate publică
Fundamentul ocrotirii prin lege a proprietății publice se găsește în prevederile art. 44 alin. (1) din Constituție, conform cărora dreptul de proprietate, deci și dreptul de proprietate publică, este garantat și în cele ale art. 136 alin. (2) din legea fundamentală, care dispun: „Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege”.
Tot textele consituționale consacră și caracterul excepțional al exproprierii, care așa cum am relatat, nu se poate realiza decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu o dreaptă și prealabilă despăgubire. Naționalizarea este expres interzisă, la fel ca orice alte măsuri de trecere silită în proprietate publică a unor bunuri pe baza aparenței sociale, etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor, ca și confiscarea averii dobândită ilicit.
Bunurile aflate în proprietate publică nu pot fi supuse executării silite și nu pot fi urmările de către creditorii proprietarului sau ai persoanelor care le posedă în condițiile legii
Indiferent de modul de dobândire a dreptului de proprietate asupra unor imobile proprietarii persoane fizice sau uridice, unitățile administrativ-teritoriale sau, după caz, statul sunt obligați să-și întabuleze acest drept
Regimul proprietății publice este unul diferit fată de cel al proprietății private. Încălcarea acestui regim, reglementat prin norme de drept public, deci imperative, deschide calea acțiunii în constatarea nulității absolute a actului juridic astfel încheiat.
Curtea Constituțională în Decizia nr. 132/1994 referitoare la art. 41 alin. (2) din Constituție, precizează că nu se pune semnul egalității între proprietatea publică și proprietatea privată în ceea ce privește regimul protecției juridice, proprietatea publică având un regim juridic de excepție caracterizat prin inalienabilitatea, impescriptibilitatea și insesizabilitatea bunurilor care aparțin proprietății publice. Totuși, acest regim juridic diferit nu poate duce la concluzia că suntem în prezența unei apărări preferențiale, acest regim fiind concecința scoaterii în afara circuitului civil general a bunurilor care o compun. Încalcarea acestui regim juridic, reglementat prin norme imperative, deschide calea acțiunii în constatarea nulității absolute a actului juridic astfel încheiat.
Titularii proprietății publice au la dispoziție, pentru apărarea drepturilor lor, acțiunile posesorii și orice acțiuni petitorii: în revendicare, confesorii, în granițuirea, față de terți și, când este cazul față de ceilalți utilizatori. Ei au tot astfel, orice acțiune personală împotriva terților, precum și, în condițiile legii, împotriva utilizatorilor domeniului public. Acțiunile reale și cele personale nu sunt supuse prescripției extinctive.
Subcapitolul 1. Acțiunea în revendicare întemeiată pe dreptul de proprietate publică
Se susține că această acțiune se aseamănă mai degraba cu acțiunea confesorie, motiv pentru care tocmai Codul civil face trimitere la acțiunea confesorie pentru apărarea drepturilor reale constituite pe temeiul dreptului de proprietate publică.
Prin această acțiune, statul, prin reprezentantul său, sau o comunitate locală, în calitate de reclamant, care nu are stăpânirea materială a bunului, cheamă în judecată pe pârât, care are această stăpânire, solicitând instanței să-i recunoască dreptul de proprietate publică și să dispună obligarea pârâtului la restituirea stăpânirii materiale a bunului. Legea nr. 213/1998 la art. 12 alin. (5) prevede faptul că în litigiile referitoare la dreptul de administrare, statul va fi reprezentat în instanță de Ministerul FinanțelorPublice, iar unitățile administrativ teritoriale de către consiliile locale, județene sau Consiliul General al Municipiului București, după caz. Art. 865alin. (3) C. civ. face trimitere la aplicabilitatea art. 563 C. civ. care reglementează acțiunea în revendicare.
Astfel, calitatea de reclamant o va avea titularul dreptului de proprietate publică, statul sau o comunitate locală, fapt expus în art. 865 alin. (1) și (2) C. civ. Conform acestor prevederi, titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați să îl informeze pe titularul dreptului de proprietate publică, asupra oricărei tulburări adusă dreptului.
Când acțiunea este exercitată împotriva titularilor drepturilor reale corespunzătoare dreptului de proprietate publică, aceștia sunt obligați să îi introducă în proces pe titularii dreptului de proprietate publică, pentru ca aceștia să probeze calitatea lor de titular al dreptului și să administreze toate probele necesare.
Această acțiune poate fi utilizată în situațiile în care un bun aflat în domeniul public ar putea ieși din stăpânirea materială a titularului dreptului de proprietate publică sau a titularilor drepturilor prin care acesta se exercită.
Atunci când este vorba despre un bun pe care legea îl prevede expres ca aparținând domeniului public și care a fost inclus în inventarul bunurilor domeniului public, suntem în prezența unei prezumții relative că bunul aparține domeniului public, iar bunurile prevăzute în cadrul art. 136 alin. (3) din Constituție, fac exclusiv obiectul proprietății publice, prezumția în acest caz fiind una absolută.
Acțiunea în revendicare a unui bun proprietate publica este o acțiune reală, petitorie, imprescriptibilă și în realizare.
Doctrina apreciază că regimul special al revendicării dreptului de proprietate publică constă în următorele reguli:
acțiunea în revendicare a bunurilor proprietate publică este absolut imprescriptibilă, fără nicio excepție, indiferent că este mobiliară sau imobiliară.
inadmisiblitatea paralizării acțiunii în revendicare prin invocarea dobândirii bunurilor prin uzucapiune, în cazul imobilelor, sau prin posesie de bună-credință, în cazul bunurilor mobile. Această regulă aplicându-se și în cazul drepturilor reale specifice dreptului de proprietate publică.
Dovada dreptului de proprietate publică se va face conform dreptului comun, potrivit art. 554 alin. (1) și art. 858 C. civ., care prevăd că un bun este obiect al proprietății publice dacă a fost dobândit de titularul său în mod legal, legal, prin unul dintre modurile de dobândire prevăzute în art. 863 C. civ. și potrivit dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, adică în conformitate cu prevederile legale în vigoare la data intrării sale în patrimoniul titularulul. Este necesară existența unui titlu valabil, legal, de dobândire a dreptului de proprietate, simpla înscriere a bunului în inventar conform art. 19-21 din Legea nr. 213/1998, adica o clasare a sa în lipsa unui titlu valabil, nu va fi suficientă pentru roba dreptului de proprietate publică. Tot aceeași autoare, precizează, că nu va fi suficientă nici o aparența identitate a bunului cu cele prevăzute în normele consituționale sau cu bunurile prevăzute în Codul civil, și nici declararea prin lege a uzului sau a utilității publice, care nu pot decât crea o prezumție de apartentență a bunului la domeniului public, fiind necesară existența unui titlu. Și titularii drepturilor reale vor trebui să dovedească drepturile lor. Aceasta se va realiza fie prin prezentarea actului administrativ individual prin care s-a constituit dreptul în cauză, fie prin contractul administrativ corespunzător.
Subcapitolul 2. Acțiunile posesorii
Acțiunile posesorii sunt acele acțiuni puse la îndemnâna posesorului pentru a apăra posesia împotriva oricărei tulburări. Reclamant în acțiunea posesorie este persoana care exercită sau a exercitat efectiv, în mod direct, elementul corpus, iar pârâtul este persoana care a tulburat exercitarea acestui element sau și-a însușit elementul material al posesiei.
Subcapitolul 3. Fructele bunului proprietate publică
Regimul special al dreptului de proprietate publică nu îngăduie dobândirea fructelor unui bun care formează obiectul unui asemenea drept, chiar dacă posesorul ar fi de bună-credință. Consecința este că posesorul pârât, chiar de bună-voie, va fi obligat să restituie toate fructele produse de bun, percepute sau nepercepute, iar dacă fructele au fost consumate, posesorul va fi obligat să restituie contravaloarea acestora.
Eventualele cheltuieli efectuate de posesor pentru obținerea fructelor vor fi restituite potrivit art. 566 alin. (5) C. civ.
Capitolul VII. Stingerea dreptului de proprietate publică
Modalitățile de stingere îmbracă mai degrabă forma unor principii care guvernează regimul juridic al dreptului de proprietate publica, decăt a unor reglementări detaliate
Codul civil la art. 864 prevede două moduri de încetare a dreptului de proprietate publică: pieirea bunului și trecerea bunului în domeniul privat, dacă a încetat uzul sau interesul public.
Simetric cu modalitatea de dobânire a bunului aflat în proprietate publică prin trecerea bunului din domeniul privat în domeniul public, dreptul de proprietate publică poate înceta prin trecerea bunului din domeniul public în domeniul privat. Această modalitate se realizează, după caz, prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean, a Consiliului General al Muncipiului București sau a consiliului local, afară de cazul când prin Consituție sau prin lege se dispune altfel. Hotărârea respectivă poate fi atacată, în condițiile legii, la instanța de contencios administrativ în a cărei rază teritorială se află bunul.
Dacă un bun a devenit proprietate publică în temeiul legi, atunci trecerea lui în domeniul privat presupune un act normativ de cel puțin aceeași forță juridică.
Pieirea bunului proprietate publică, în materialitatea lui, ca urmare a producerii unui eveniment natural (inundații, cutremur, trăsnet etc) sau a unei acțiuni a omului, acțiune ce poate fi licită sau ilicită, nu este specifică dreptului de proprietate publică; exact în același mod operează ca urmare a acelorași evenimente ori acțiuni umane, și stingerea dreptului de proprietate privată.
Această modalitate de stingere a dreptului de proprietate publică este una generală, de încetare a oricărui drept. In această situație, prin pieirea bunului trebuie să înțelegem dispariția lui fizică, prin orice modalitate: distrugere, casare, demolare etc.
În privința încetării uzului sau a interesului public, art. 864 C. civ., o prevede numai ca posibilitate juridică de încetare a dreptului de proprietate publică fără a detalia.
Principiul simetriei juridice impune că dacă bunul a fost declarat de uz ori de interes public prin lege, tot legiuitorul să intervină, printr-un act individual, și să constate încetarea uzului ori a interesului public cu consecința trecerii sale în domeniul privat aparținând titularului său ori cu posibilitatea transferului său in folosință gratuită către un alt subiect de drept, în condițiile at. 874 C. civ. Tot așa se va proceda și privitor la bunurile aflate în proprietate publică a unităților administrativ-teritoriale.
Un mod special de încetare a dreptului de proprietate publică este prevăzut în art. 35 din Legea nr. 33/1994, care reglementează retrocedarea imobilelor exproprieate către foștii proprietari în situația în care ele nu au fost utiliztae potrivit scopului de utilitate publică timp de un an de la data exproprierii. Retrocedarea are ca efect încetarea dreptului de proprietate publică și nașterea dreptului de proprietate privată. Termenul de un an curge de la data luării în posesie a imobilului. Ca natură juridică, dreptul de retrocedare este un drept potestativ, întrucât titularul său, prin manifestarea sa unilaterală de voință, modifică o situație juridică existentă și obține restituirea dreptului de proprietate asupra imobilului.
Retrocedarea fiind posibilă fie prin înțelegerea părților, fie pe cale judecătorească. În ultimul caz, competența de soluționare a cererii de retrocedare aparține tribunalului în raza teritorială a căruia este situat imobilul.
Acțiunea în retrocedare vizează atât renașterea dreptului de proprietate privată, cât și restituirea posesiei. Dreptul de proprietate publică încetează, astfel nu se va produce o încălcare a regulii constituționale care consacră inalienabilitatea acestui drept.
Concluzii
Dintre drepturile reale cel mai important și mai complex privitor la aspectele atributelor pe care le conferă este dreptul de proprietate, care ocupă și locul central în Cartea a treia a Noului Cod civil.
Spre deosebire de dreptul de proprietate privată, care poate aparține oricăror persoane fizice sau juridice, dreptul de proprietate pubică se deosebește de acesta prin faptul că poate aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale.
Dreptul de proprietate publică este, ca și dreptul de proprietate privată, un drept real absolut, exclusiv și perpetuu, acest drept prezintă unele caractere specifice care derivă din regimul juridic diferit aplicabil, dreptul de proprietate publică fiind inalienabil, imprescriptibil și insesizabil, așa după cum prevăd în mod expres dispozițiile constituționale și reglementările legale.
Dreptul de proprietate publică este cel care s-a dezvoltat concomitent cu formațiunea statală. Evoluția sa istorică fiind mai tumultoasă spre deosebire de cea a dreptului privat. După cum am putut observa, dreptul de proprietate publică a fost umbrit în perioada socialistă a statului român, acesta practic dispăruse.
Actualmente, atât Constituția României, cât și o serie de legi, printre care și Codul civil, reglementează aspectele ce țin de acest drept, în care legiuitorul este inconsecvent. Însă, observăm că de acest drept s-a abuzat adesea. Statul s-a dovedit a nu fi un bun administrator, și tocmai de aceea, proprietatea publică nu s-a putut dezvolta peste anumite limite.
Constituirea inventarului bunurilor aflate în proprietate publică lăsat în sarcina statului și a unităților administrativ-teritoriale, cât și actualizarea permanentă a acestuia, reprezintă una dintre abaterile frecvente de la dispozițiile legale. Deși, este necesar a se cunoaște totalitatea bunurilor care servesc unui serviciu de interes public, bunuri numeroase după cum am putut constata conform clasificărilor facute. Aceste abateri se datorează în principal lipsei sancțiunilor sau valorii foarte mici a acestora în comparație cu prejudiciul creat.
Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod civil, regimul juridic al proprietății publice a cunoscut modificări atât în ceea ce privește conținutul său, cât și în ceea ce privește actul normativ de bază care îl reglementează.
Dacă anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil, regimul juridic al proprietății publice își găsea reglementarea principală în Legea nr.213/1998 care avea și o denumire sugestivă (lege privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia), odată cu intrarea în vigoare a Codului civil, reglementarea a migrat către acesta, ocazie cu care legea și-a schimbat denumirea în „lege privind bunurile proprietate publică”.
Față de schimbarea regimului comun a acestui drept, integrată în cadrul Codului civil, autorii de drept administrativ au criticat reglementarea dreptului de proprietate publică printre instituțiile de drept privat, argumentând că acest drept este clar unul supus regimului administrativ, neavând ce căuta printre instituțiile de bază ale dreptului civil.
Noțiunea de ”domeniu public” nu este încă consacrată în mod clar în legislație. Astfel, în Constituția României se utilizează încă noțiunea de proprietate publică iar un cea de domeniu public (art. 136). Totodată, în cuprinsul Legii nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică noțiunile de proprietate publică și domeniu public sunt folosite alternativ, creând o situație de incertitudine în legătură cu regimul juridic special aplicabil bunurilor aparținând domeniului public.
S-a observat că existența unui drept de proprietate a statului sau colectivităților locale asupra unui bun nu reprezintă un criteriu suficient pentru a considera respectivul bun ca făcând parte din domeniul public. Pentru a clasifica un bun ca făcând parte din domeniul public trebuie să cunoaștem și afectațiunea sa ca bun de uz sau de interes public.
Suntem obligați să recunoaștem că, deși modificările legislative sunt frecvente, fie pe fondul binecunoscutei inconsecvențe a legiuitorului, fie datorită necesității de a acoperi vidul legislativ existent, ideile de forță și mesajul pe care prezentarea unor regimuri domeniale speciale (al fondului funciar, al protecției mediului, al patrimoniului public cultural, al frontierei de stat etc.) urmărește să-l transmită, își păstrează pe deplin valabilitatea și actualitatea. Avem în vedere identificarea unui regim de pază și protecție aplicabil categoriilor de bunuri proprietate publică, pentru anumite considerente, în vederea conservării lor.
Modalitățile de constituire a bunurilor domeniului public sunt numeroase, prezentate detaliat pornind de la prevederile legale în vigoare la acest moment. Analiza sferei bunurilor domeniului public, pornește de la identificarea categoriilor de bunuri care alcătuiesc domeniul public și a criteriilor de domenialitate publică. Avem în vedere dobândirea dreptului de proprietate publică pe cale naturală, procedura achizițiilor publice, exproprierea pentru cauză de utilitate publică, încheierea de contracte cu titlu oneros, donații și legate în favoarea statului, transferul unui bun din domeniul privat în domeniul public al statului și al unităților administrative-teritoriale.
În contextul legislativ actual, exproprierea, a devenit principalul mod de dobândire a dreptului de proprietate publică de către stat, tocmai pentru că opoziția proprietarului este sortită eșecului în majoritatea cazurilor și de litigiile datorate acestui mod de dobândire sunt numeroase, datorate de valoarea redusă a despăgubirilor, iar uneori datorate gradului de insatisfacție al proprietarului.
Observam compatibilitatea dintre inalienabilitatea bunurilor proprietate publică, pe de o parte, și faptul că ele pot fi administrate, concesionate sau închiriate, operațiuni care nu au drept efect înstrăinarea bunurilor respective, ci doar valorificarea lor, potrivit interesului public pe care ele însele sunt menite să îl satisfacă și care, până la urmă, legitimează apartenența lor la domeniul public și reglementarea specială printr-un regim de putere publică.
Specificul contractelor încheiate de administrația publică este subordonarea pentru scopul satisfacerii interesului public. În dreptul privat, libertatea contractuală este întotdeauna prezentată ca fiind legată de principiul autonomiei de voință. Principiul fundamental al egalității părților contractante consacrat în dreptul privat nu funcționează atunci când administrația încheie un contract cu un particular în ceea ce privește funcționarea unui serviciu public. În cadrul acestor contracte, voința administrației promovată de interesul public, domină și depășește voința particularului. Contractul dintre o autoritate și un particular nu implică echilibrul de interese care caracterizează contractele de drept privat, deoarece autoritatea reprezintă însăși serviciul public care cristalizează interesul colectivității.
Contractele încheiate între particulari pe de o parte, și stat sau unități administrativ-teritoriale pe de altă parte, sunt socotite ca fiind ori pure contracte de drept administrativ, ori contracte mixte atât de drept administrativ, cât și de drept civil. Totuși, evident este că autoritatea contractantă are anumite prerogative importante: dreptul de a supraveghea și de a controla; dreptul de a modifica în mod unilateral contractul; dreptul de a rezilia contractul în situația în care interesul general nu cunoaște prin modul de executare decât o satisfacție incompletă și intermitentă și dreptul de a sancționa pecuniar cealaltă parte.
Folosirea contractelor administrative reprezintă o practică frecventă atunci când se urmărește valorificarea bunurilor proprietate publică, realizarea unei activități de interes public sau a unui serviciu public. Trăsăturile particulare ale acestor contracte, concretizate în regulile speciale ce privesc încheierea, executarea lor sau drepturile și obligațiile la care dau naștere, impun acordarea cel puțin a unui regim de autonomie în cadrul categoriei mai largi a contractelor de drept privat dacă nu chiar considerarea lor separat de acestea.
Potrivit caracterelor specifice ale acestui drept, bunurile aflate în proprietate publică nu pot fi grevate de sarcini, executate silit sau urmărite de creditori.
Dreptul de proprietate publică are un regim specific de protecție juridică caracterizat de inalienabilitate, imprescriptibilitate și insesizabilitate. Bunurile aflate în domeniul public sunt considerate de o importanță mai mare, fiind supuse unor resticții pentru a nu fi denaturate scopurilor pe care le servesc.
Schimbările social-economice care au loc în România, cu evidente consecințe privitoare la reglementarea raporturilor juridice, duc la necesitatea continuă de actualizare a legislației și în acest domeniu. Această actualizare este cu atât mai necesară cu cât legiuitorului român i-au scăpat unele lacune în reglementările existente sau este inconsecvent de la un act legislativ la altul.
Bibliografie
Tratate și monografii
Adam I., Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în Romania, Ed. All Beck, București, 2000.
Apostol Tofan, D., Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003.
Bălan, E., Dreptul administrativ al bunurilor, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Boroi, G., Stănciulescu, L., Instituții de drept civil în reglementarea Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
Bîrsan, C., Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a III-a, Ed. Hamangiu, 2008.
Bîrsan, C., Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
Bîrsan, C., Gaiță, M., Pivniceru, M.M., Drepturile reale, Ed. Institutul European, Iași, 1997.
Chelaru, E., Administrarea domeniului public și a domeniului privat, Ed. All Beck, București, 2005.
Chelaru, E., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
Chirică D., Tratat de drept civil: Succesiunile și liberalitățile, Ed. Hamangiu, București, 2014
Firoiu, D., Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1992.
Giurgiu, L., Domeniul public, Ed. Tehnica, București, 1997.
Hanga, V., Drept privat roman, Cluj-Napoca, 1992.
Iorgovan, A., Drept Administrativ, vol. III, Ed. Proarcadia, București, 1993.
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Vol. II, Ed. Nemira, București, 1996.
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Vol. II, Ed. All Beck, București, 2002.
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. IV, Ed. All Beck, București, 2005
Jora, C., Drept civil. Drepturile reale. În noul cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Luțescu, G., Teoria generală a drepturilor reale, București, 1947, p.159
Negulescu, P., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. Institut de arte grafice “E. Marvan”, București, 1934.
Pătulea,V., Turianu, C., Dreptul de proprietate, Vol. II, Ed. Rosetti, București, 2005
Podaru, O., Drept administrativ, Vol. II, Ed. Hamangiu, București
Pop, L., Teoria generala a drepturilor reale, Cluj-Napoca, 1987
Pop, L., Harosa, L.-M., Drept Civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2006.
Safta-Romano, E., Dreptul de proprietate privată și publică în România, Ed. Graphix, Iași, 1993.
Sferdian, I., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013.
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, București, 2004.
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
Ștefănescu, N. L., Accesiunea. Mod de dobândire a dreptului de proprietate, Ed. Offsetcolor, Râmnicu-Vâlcea
Tarangul, E. D., Tratat de drept administrativ român, Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944.
Vedinaș, V., Drept Administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Articole și studii de specialitate
Chelaru, E., Despre dreptul real de concesiune, în Revista română de drept privat, nr. 2/2008.
Filipescu, I., Domeniul public și privat al statului și al unităților teritorial-administrative, în Revista de drept public, nr. 5-6/1994.
Frențescu, L., Noțiuniule de domeniul public și domeniul privat al statului. Conținut și regim juridic, în Dreptul, nr. 10-11/1993.
Lazăr, I., Ladanyi, A., Condiția prealabilă de intabulare a dreptului de proprietate asupra proprietăților imobiliare care formează obiectul proprietății publice, în vederea efectuării actelor de dispoziție , în Dreptul nr. 9/2009.
Merișescu, A., Vacanța succesorală. Dreptul statului asupra moștenirilor vacante, în Revista de drept public nr. 1/2009.
Nicolae, M., Considerații generale asupra Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în „Dreptul” nr. 6/1999.
Oprișan, C., Regimul general al proprietății în România, în Studii de drept românesc, nr. 1/1995.
Sabău, L., Regimul juridic al domeniului public al unităților adminstrativ-teritoriale, în Revista de drept public, nr. 1/2001.
Săraru, C. S., Discuții referitoare la reglementarea proprietății publice în Noul Cod civil, în Dreptul, nr. 11/2010.
Sebeni A., Noțiunea contractului de concesiune și încheierea acestuia, în Dreptul, nr. 8/1999.
Stoica, V., Corelația dintre dreptul public și dreptul privat în reglementarea dreptului de proprietate publică în Codul Civil, în Revista de drept public, nr. 1/2012.
Șuța, C., Berescu, A., Ciobanu, C., Cadrul legal al proprietății publice a statului sau unităților administrativ-teritoriale prin prisma proiectului Codului Administrativ, în Pandectele române, nr. 10/2011.
Vedinaș, V., Reglementarea proprietății publice potrivit Noului Cod Civil, în Revista de drept public, nr. 1 din 2012.
Bibliografie
Tratate și monografii
Adam I., Proprietatea publică și privată asupra imobilelor în Romania, Ed. All Beck, București, 2000.
Apostol Tofan, D., Drept administrativ, vol. I, Ed. All Beck, București, 2003.
Bălan, E., Dreptul administrativ al bunurilor, Ed. C.H. Beck, București, 2007
Boroi, G., Stănciulescu, L., Instituții de drept civil în reglementarea Noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2012
Bîrsan, C., Drept civil. Drepturile reale principale, Ediția a III-a, Ed. Hamangiu, 2008.
Bîrsan, C., Drept civil. Drepturile reale principale în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, București, 2013
Bîrsan, C., Gaiță, M., Pivniceru, M.M., Drepturile reale, Ed. Institutul European, Iași, 1997.
Chelaru, E., Administrarea domeniului public și a domeniului privat, Ed. All Beck, București, 2005.
Chelaru, E., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
Chirică D., Tratat de drept civil: Succesiunile și liberalitățile, Ed. Hamangiu, București, 2014
Firoiu, D., Istoria statului și dreptului românesc, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1992.
Giurgiu, L., Domeniul public, Ed. Tehnica, București, 1997.
Hanga, V., Drept privat roman, Cluj-Napoca, 1992.
Iorgovan, A., Drept Administrativ, vol. III, Ed. Proarcadia, București, 1993.
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Vol. II, Ed. Nemira, București, 1996.
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, Vol. II, Ed. All Beck, București, 2002.
Iorgovan, A., Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. IV, Ed. All Beck, București, 2005
Jora, C., Drept civil. Drepturile reale. În noul cod civil, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Luțescu, G., Teoria generală a drepturilor reale, București, 1947, p.159
Negulescu, P., Tratat de drept administrativ, vol. I, Ed. Institut de arte grafice “E. Marvan”, București, 1934.
Pătulea,V., Turianu, C., Dreptul de proprietate, Vol. II, Ed. Rosetti, București, 2005
Podaru, O., Drept administrativ, Vol. II, Ed. Hamangiu, București
Pop, L., Teoria generala a drepturilor reale, Cluj-Napoca, 1987
Pop, L., Harosa, L.-M., Drept Civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2006.
Safta-Romano, E., Dreptul de proprietate privată și publică în România, Ed. Graphix, Iași, 1993.
Sferdian, I., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, București, 2013.
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Humanitas, București, 2004.
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2009.
Stoica, V., Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, București, 2013.
Ștefănescu, N. L., Accesiunea. Mod de dobândire a dreptului de proprietate, Ed. Offsetcolor, Râmnicu-Vâlcea
Tarangul, E. D., Tratat de drept administrativ român, Ed. Glasul Bucovinei, Cernăuți, 1944.
Vedinaș, V., Drept Administrativ, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
Articole și studii de specialitate
Chelaru, E., Despre dreptul real de concesiune, în Revista română de drept privat, nr. 2/2008.
Filipescu, I., Domeniul public și privat al statului și al unităților teritorial-administrative, în Revista de drept public, nr. 5-6/1994.
Frențescu, L., Noțiuniule de domeniul public și domeniul privat al statului. Conținut și regim juridic, în Dreptul, nr. 10-11/1993.
Lazăr, I., Ladanyi, A., Condiția prealabilă de intabulare a dreptului de proprietate asupra proprietăților imobiliare care formează obiectul proprietății publice, în vederea efectuării actelor de dispoziție , în Dreptul nr. 9/2009.
Merișescu, A., Vacanța succesorală. Dreptul statului asupra moștenirilor vacante, în Revista de drept public nr. 1/2009.
Nicolae, M., Considerații generale asupra Legii nr.213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în „Dreptul” nr. 6/1999.
Oprișan, C., Regimul general al proprietății în România, în Studii de drept românesc, nr. 1/1995.
Sabău, L., Regimul juridic al domeniului public al unităților adminstrativ-teritoriale, în Revista de drept public, nr. 1/2001.
Săraru, C. S., Discuții referitoare la reglementarea proprietății publice în Noul Cod civil, în Dreptul, nr. 11/2010.
Sebeni A., Noțiunea contractului de concesiune și încheierea acestuia, în Dreptul, nr. 8/1999.
Stoica, V., Corelația dintre dreptul public și dreptul privat în reglementarea dreptului de proprietate publică în Codul Civil, în Revista de drept public, nr. 1/2012.
Șuța, C., Berescu, A., Ciobanu, C., Cadrul legal al proprietății publice a statului sau unităților administrativ-teritoriale prin prisma proiectului Codului Administrativ, în Pandectele române, nr. 10/2011.
Vedinaș, V., Reglementarea proprietății publice potrivit Noului Cod Civil, în Revista de drept public, nr. 1 din 2012.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Formarea Domeniului Public (ID: 127922)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.