Formarea Diplomatului Tehnocrat In Contextul Dezvoltarii Studiilor Diplomatice Contemporane
FORMAREA DIPLOMATULUI TEHNOCRAT ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII STUDIILOR DIPLOMATICE CONTEMPORANE
CUPRINS
LISTA ABREVIERILOR
ADNOTARE
INTRODUCERE
I. Abordări teoretico-conceptuale ale cercetării studiilor diplomatice
1.1 Istoriografia cercetării problemei studiilor diplomatice și formării diplomaților tehnocrați
1.2 Aspecte teoretice privind conceptualizarea studiilor diplomatice
1.3 Profesia diplomat: apariție și evoluție
1.4 Cocluzii la capitolul I
II. Activitatea diplomatică ca domeniu de formare a diplomatului technocrat
1.1 Evoluția științei diplomatice și formarea cadrelor în SUA
1.2 Influența diplomației ca știință aupra formării diplomaților în Federația Rusă în contextul globalizării
1.3 Mecanismele de formare a cadrelor în cadrul școlii diplomatice din Republica Moldova
1.4 Conluzii la capitolul II
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
ADNOTARE
Cornescu Olga, “Formarea diplomatului technocrat în contextul dezvoltării studiilor diplomatice contemporane (cazul SUA, Federația Rusă, Republica Moldova)”, teză de licență în științe politice, Chișinău, 2015.
Structura tezei cuprinde: introducere, două capitole, încheiere, bibliografie din … titluri, …pagini text de bază.
Cuvinte-cheie: diplomație, studii diplomatice, cadre diplomatice,
Domeniu de studiu: cercetarea diplomației ca știință și formarea diplomatului tehnocrat în contextul dezvoltării studiilor diplomatice.
Scopul și obiectivele lucrării: cercetarea modului de realizare a studiilor diplomatice contemporane în SUA, Federația Rusă, Republica Moldova, în vederea formării diplomatului tehnocrat.
În vederea realizării scopului au fost determinate anumite obiective. Printre principalele obiective ale lucrării se numără: investigarea evoluției istorice a cercetării studiilor diplomatice și formării diplomaților tehnocrați; cercetarea aspectelor teoretice privind conceptualizarea studiilor diplomatice; cercetarea modului de apariție și evoluție a diplomatului tehnocrat; examinarea și cercetarea evoluției științei diplomatice și formarea cadrelor în SUA; analiza influenței diplomației ca știință aupra formării diplomaților în Federația Rusă în contextul globalizării; determinarea și cercetarea mecanismelor de formare a cadrelor în cadrul școlii diplomatice din Republica Moldova.
Noutatatea și originalitatea științifică. Caracterul inovator al investigației rezidă în faptul de a identifica dezvoltarea și completarea abordărilor științific-conceptuale asupra procesului formării diplomatului profesionist, de a analiza și de a cerceta modelele de formare a cadrelor diplomatice în SUA, Federația Rusă, precum și în Republica Moldova.
Valoarea aplicativă a lucrării. Realizarea acestui studiu prezintă o semnificație valorică multiplă, iar rezultatele lucrării date pot reprezenta drept suport teoretic cercetătorilor din domeniul relațiilor internaționale, preocupați de analiza formării specialiștilor în domeniul diplomatic.
Introducere
Actualitatea și importanța temei. Arta diplomatica joacă un rol important în lume și este o deschidere către viitor pentru acest domeniu, astfel plasându-se pe o analiză mai mult cu caracter teoretic. Din punct de vedere istoric diplomația a fost folosită încă din antichitate, fiind însă utilizată pînă în prezent pe multiple planuri, deoarece lumea în care trăim ar fi mult mai ostilă și ar favoriza conflicte mult mai violente la adresa umanității. Odată cu scurgerea timpului s-au căutat noi modalități de blocare a escaladării conflictelor și de ținere sub control a violenței, prin stabilirea de comun acord cu autoritățile statale a unor metode și modalități de evitare a conflictelor. Diplomația prin activitatea sa de influențare a deciziilor și a comportamentului guvernelor străine, dar și a oamenilor prin dialog, negociere și alte măsuri, neimplicând actele de violență de orice fel, poate fi o deschidere către reglementarea relațiilor dintre state, guverne etc. Diplomația reprezintă procesul de gestionare a relațiilor bilaterale și multilaterale dintre state suverane, fiind menită să creeze cele mai bune condiții pentru ca aceste raporturi să se desfășoare normal. Rolul relațiilor externe a oricărui stat în parte este urmărirea îndeplinirii intereselor naționale, derivate din datele geografice, istorice și economice, dar și din distribuția puterii internaționale. Apărarea independenței naționale, securitatea și integritatea teritorială, politică, economică și morală sunt văzute ca obligațiile principale ale oricărui stat, urmate de păstrarea unei libertăți deschise de acțiune pentru interesul statului și al cetățenilor lui. Liderii politici ai statelor suverane sunt cei care aplică politica externă spre a obține ceea ce ei percep a fi în interesul național, ajustând politicile naționale pentru a modifica condițiile externe și tehnologia. O abordare teoretică a diplomației se face prin activitatea socială ca sistem. De asemenea, diplomația este menită întotdeauna cu aceleași scopuri în maniere adaptate strategiei de securitate națională a fiecărui stat. Astfel orice activitate diplomatică planificată trebuie să aibă o justificare sau o argumentare logică rațională, atunci când se trece la desfășurarea ei. Ea trebuie să fie rezultatul unei reflecții prealabile.
Cercetarea dată vine să reliefeze importanța studierii diplomației ca știință, dar și a procesului de formare a specialiștilor in acest domeniu. Activitatea diplomatică nu poate fi condusă de pasiuni sau de curiozități, ci doar de o temeinică pregătire profesională și teoretico-științifică. Etapele afirmării activității diplomatice, ca sistem, sunt dominate de personalități din domeniul diplomației și de ideile lor ce au marcat de-a lungul timpului civilizatia. Pe parcursul anilor s-au constituit diverse „teorii” și „sisteme diplomatice”, care au revoluționat relațiile internaționale. Dezvoltarea sistemului diplomatic are o semnificație importantă ce se poate constitui din elementele importante de bază ale activității diplomatice.
Diplomația este cea mai favorabilă modalitate pe care civilizația a fost capabilă să o inventeze în vederea urmăririi relațiilor internaționale, cu scopul ca acestea să nu fie guvernate numai de forță, iar conceptul de diplomație a fost preluat de toate țările axându-se pe aceleași scopuri a politicii externe adaptate la strategia de securitate națională a fiecarui stat în parte.
Actualitatea temei cercetate ține, deasemenea de evidențierea necesității cercetării modului de formare comparativă a diplomaților din diferite state, in vederea preluării experienței de realizare a studiilor diplomatice și implementare a acestor experiențe in diplomația statului moldovenesc. Deoarece, de pregătirea calificată a acestor cadre, profesionalismul lor, calitățile profesionale și morale, capacitățile de a activa consecvent și constructiv, de a reacționa la timp și competent la schimbările care intervin în politică depinde în mare măsură rezultatul, eficacitatea, succesul activității diplomatice, a politicii externe a statului. Nu greșim dacă susținem că diplomația este o artă specială care nu se confundă, nici prin obiect, nici prin metode cu alte activități umane și, ca atare, are nevoie de specialiști care să se consacre cu pasiune și dăruire totală acesteia – diplomații. În literatura de specialitate se menționează în mod deosebit că de nivelul de pregătire, competența, profesionalismul cadrelor diplomatice depinde cum se va putea înca-dra statul în lumea contemporană aflată în proces de schimbări radicale și profunde. Pentru Republica Moldova – stat comparativ tânăr – problema cadrelor serviciului diplomatic are o importanță deosebită, avându-se în vedere o serie întreagă de factori, dat fiind faptul că pentru orice țară, dar în special în cazul statelor mici, unde resursele economice și militare sunt în cantități reduseși deloc deosebite care le-ar permite să promoveze interesele sale pe plan extern și prin alte mijloace decât cele diplomatice, calitatea corpului diplomatic, prestația și profesionalismul acestuia au o însemnătate sporită.
Gradul de investigație a temei. Avînd un caracter specific de abordare, specificare și cercetare a procesului de formare a diplomatului tehnocrat în contextul dezvoltării studiilor contemporane, este posibilă analiza prin utilizarea mai multor mijloace teoretice și empirice, poziții și observații interdisciplinare. Această cercetare, poate servi drept suport teoretic și factologic în formularea și dezvoltarea unui curs universitar privind studiile diplomatice contemporane și aportul lor în realizarea politicii externe a statelor, a stabilirii relațiilor diplomatice între state și de protejare a intereselor naționale într-un mod echitabil dezvoltării societății. Datorită complexității caracterului său, cercetării fenomenului formării cadrelor diplomatice îi este atribuită o atenție deosebită în literatura științifică, acesta fiind analizat prin mai multe unghiuri de abordare. Astfel, cercetările lui Cambon J., Nicolson H., Malița M., abordează în nenumărate rînduri definiția diplomației, ca artă, ca știință precum și ca profesie.
Un alt aspect important căruia i se acordă o deosebită atenție, în vederea realzării cercetărilor asupra studiilor diplomatice este apariția primelor tentative de manifestare a diplomației, prezente în lucrările lui Guedes A.M., Roman A., Callieres F., care demonstrează istoria multimilenară a acestei profesii.
În prezent, un rol important se acordă diplomației ca știință și în primul rînd procesului de formare a diplomaților, descrierii abilităților și calităților necesare unui diplomat tehnocrat, informație redată în sursele cercetătorilor și diplomaților Beniuc V., Rusnac G., Malița M., Cambon J.
Din autorii autohtoni care au acordat suport metodologic studiilor diplomatice, pot fi menționați Teosa V., Vasilescu G., Ciobu E., precum și Bociog A., Iacob G.
Printre autorii ruși vom putea menționa
În procesul realizării lucrării au fost analizate diverse documente electronice, site-urile mai multor instituții guvernamentale, precum și științifice.
Problema de cercetare constă în definirea diplomației ca știință în scopul analizei studiilor diplomatice contemporane în diverse state și a formării diplomatului tehnocrat.
Obiectul de cercetare îl constituie analiza studiilor diplomatice contemporane în SUA, Federația Rusă și Republica Moldova în contextul formării diplomației ca profesie.
Scopul și obiectivele tezei. În conformitate cu actualitatea și importanța temei, scopul principal al lucrării constă în cercetarea modului de realizare a studiilor diplomatice contemporane în SUA, Federația Rusă și Republica Moldova în vederea formării diplomatului tehnocrat. În vederea realizării acestui scop, au fost propuse următoarele obiective:
investigarea evoluției istorice a cercetării studiilor diplomatice și formării diplomaților tehnocrați;
cercetarea aspectelor teoretice privind conceptualizarea studiilor diplomatice;
cercetarea modului de apariție și evoluție a diplomatului tehnocrat;
examinarea și cercetarea evoluției științei diplomatice și formarea cadrelor în SUA;
analiza influenței diplomației ca știință aupra formării diplomaților în Federația Rusă în contextul globalizării;
determinarea și cercetarea mecanismelor de formare a cadrelor în cadrul școlii diplomatice din Republica Moldova.
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. În procesul de elaborare a cercetării științifice date, au fost aplicate metode generale științifice, abordarea dialectică, principiul logicii și analizei sistemice și de sinteză, metode de analiză comparată, metoda istorică. La întocmirea lucrării au fost utilizate numeroase acte normative care reglementează domeniul diplomatic. În cadrul studiului problemelor menționate în cercetarea dată, au fost explorate și examinate critic diferite lucrări ale savanților în care sunt abordate problemele legate de formarea diplomației ca știință, dar și ca profesi diplomaților în Federația Rusă în contextul globalizării;
determinarea și cercetarea mecanismelor de formare a cadrelor în cadrul școlii diplomatice din Republica Moldova.
Suportul metodologic și teoretico-științific al lucrării. În procesul de elaborare a cercetării științifice date, au fost aplicate metode generale științifice, abordarea dialectică, principiul logicii și analizei sistemice și de sinteză, metode de analiză comparată, metoda istorică. La întocmirea lucrării au fost utilizate numeroase acte normative care reglementează domeniul diplomatic. În cadrul studiului problemelor menționate în cercetarea dată, au fost explorate și examinate critic diferite lucrări ale savanților în care sunt abordate problemele legate de formarea diplomației ca știință, dar și ca profesie. La executarea cercetării s-a folosit un bogat material factologic modern, prelucrat și sistematizat din diverse surse din Biblioteca Națională a Moldovei, Biblioteca FRIȘPA, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene, precum și diverse surse electronice, cum ar fi site-urile Universităților din SUA și Federația Rusă care pregătesc specialiști în domeniul dat, concomitent, au fost folosite numeroase monografii, manuale, cărți ale savanților moldoveni, români, ruși, americani, articole care prezentau informații veridice cu privire la domeniul diplomatic.
Caracterul științific al tezei este asigurat de aplicarea unui complex de metode teoretice și empirice, care au permis cercetarea, investigarea și evoluția studiilor diplomatice în diverse puncte geopolitice.
Metoda istorică- această metodă a făcut posibilă stabilirea cronologică a evoluției diplomației ca știință, dar și a dezvoltării pe parcursul timpului a studiilor diplomatice. Aplicarea metodei istorice a fost motivată de necesitatea studierii apariției și evoluției studiilor diplomatice în contextul desfășurării procesului de formare a diplomatului tehnocrat.
Metoda comparativă folosită activ în elaborarea cercetării date, a permis executrea unei analize comparative a realizăii studiilor diplomatice în SUA, Federația Rusă și Republica Moldova, precum și a activităților desfășurate de școlile diplomatice din aceste state și nu în ultimul rînd a impactului acestor școli asupra formării și dezvoltării diplomației ca profesie.
Metoda dialectică, bazată pe determinism, pe raporturile cauză-efect, a permis o expunere sistemică a materialului, reflectînd necesitatea dezvoltării diplomației ca știință în procesul de realizare a studiilor diplomatice contemporane.
Metoda sistemică a facut posibilă abordarea conceptului de diplomație ca un instrument de realizare a politicii externe a statului, prin intermediul profesionalismului personalului diplomatic al fiecarui stat.
Metoda empirică constituită din content analiză –folosită în această lucrare pentru navigarea și identificarea cuvintelor cheie a diferitor documente, raporturi și articole din ziare, care ajută la stabilirea necesității cercetării diplomației ca știință și a formării studiilor diplomatice, inducția și deducția care permite articularea cunoștințelor și datelor statistice cu scopul elaborării unor legități și concluzii care să prezinte o valoare științific-aplicativă.
Metoda sincronă ce presupune evaluarea invetigațiilor științifice în vederea aprecierii fenomenelor desfășurate în diverse țări, utilizată în scopul cercetării nivelului și modului de pregătire a cadrelor diplomatice în cele trei țări menționate.
Noutatea științifică și valoarea aplicativă a rezultatelor obținute constă în dezvoltarea și completarea abordărilor științific-conceptuale asupra procesului formării diplomatului profesionist, propunînd o serie de concluzii inovative asupra temei cercetate. Deasemenea în lucrare a fost efectuată o analiză comparativă detaliată a procesului de formare a diplomației ca știință în diverse regiuni și în anumite perioade de timp, identificînd premizele apariției diplomației ca profesie, precum și efectele evoluției diplomției asupra realizării politicii externe a statelor din întreaga lume. Studierea aplicativă a cercetării este reprezentată printr-un suport factologic privind studiile diplomatice din SUA, Federația Rusă și Republica Moldova. Originalitatea lucrării constă în realizarea unei sinteze de ansamblu a aspectelor de bază în determinarea rolului și gradului de contribuție a studiilor diplomatice în promovarea calității corpului diplomatic, modul de prestație și profesionalismul de care dau dovadă diplomații în situațiile de luare a unor decizii importante privind viitorul și interesele naționale ale statului în raport cu cerințele cărora sunt supuși.
Structura și sumarul compartimentelor tezei. Rezultatul analizelor ample care reprezintă baza acestei cercetări științifice, constă din introducere, două capitole a cîte trei paragrafe, concluzii și încheierea. Conform cerințelor, fiecare paragraf încheie cu o generalizare, iar fiecare capitol finisează cu concluzii. Volumul întregit al tezei de licență este de:
Introducerea cuprinde argumentarea actualității temei investigate, sunt determinate scopul și obiectivele tezei, obiectul și metodologia cercetărilor, precum și importanța teoretică și valoarea aplicativă a lucrării.
Capitolul I se referă la evoluția istorică a cercetării studiilor diplomatice, modalitățile de conceptualizare a studiilor diplomatice, cuprinzînd deasemenea și analiza procesului de apariție și evoluție a specialiștilor în domeniul diplomației.
Capitolul II reflectă esența activității diplomatice ca domeniu de formare a diplomatului tehnocrat în cadrul a trei state ale lumii: SUA, Federeația Rusă și Republica Moldova.
Încheierea tezei reprezintă argumentarea concluziilor generale și recomandărilor ce reies din studiul efectuat. Teza finisează cu lista surselor bibliografice.
Realizarea acestei lucrări fiind cu scopul de a analiza necesitatea majorării performanțelor în domeniul studiilor diplomatice, în vederea formării unui corp diplomatic cu capacități profesionale deosebite.
ABORDĂRI TEORETICO-CONCEPTUALE ALE CERCETĂRII STUDIILOR DIPLOMATICE
Istoriografia cercetării problemei studiilor diplomatice și formării diplomaților tehnocrați
Aspecte teoretice privind conceptualizarea studiilor diplomatice
Profesia diplomat : apariție și evoluție
Concluzii la compartimentul I
Acest compartiment cuprinde analiza teoretică a studiilor diplomatice, evoluția istorică a diplomației ca știință, precum și a modalităților și perspectivelor formării diplomaților tehnocrați. Deasemenea, este analizat modul de apariție și evoluție a cadrelor diplomatice în contextul dezvoltării relațiilor internaționale.
1.1. Istoriografia cercetării problemei studiilor diplomatice și formării diplomaților tehnocrați
Cel mai important instrument de infăptuire a relațiilor internaționale este diplomația, alcatuită din ansamblul de mijloace și activități specifice pe care un stat le pune în slujba politicii sale externe.
Dezvoltarea diplomației ca modalitate de realizare a politicii externe a fost marcată de trei faze. Prima și cea mai lungă a fost perioada ambasadelor temporare caracteristică antichității și evului mediu. Faza a doua, cea a ambasadelor permanente în statele străine, conduse de guvern prin intermediul unui departament diplomatic central, a apărut la sfârșitul evului mediu și caracterizează epoca modernă și contemporană. Faza a treia, consacrată congreselor și conferințelor diplomatice este produsul epocii moderne și este considerată ca o modalitate proprie de înlăturare a stărilor de conflict politic și armat dintre state.
Paragraful dat din cadrul tezei de licență este consacrat analizei multinivelare a lucrărilor științifice ce au abordat problema cercetării studiilor diplomatice și a formării cadrelor diplomatice din cele mai vechi timpuri pînă în prezent. Această analiză are scopul de a arăta importanța studierii problemei la nivel mondial, și deasemenea de a aprofunda unele abordări-conexe anterioare prin adaptarea acestora la alte abordări actuale. Dintre savanții occidentali care s-au preocupat de cercetarea diplomației ca știință și a căror lucrări reprezintă o valoare deosebită pentru Relațiie Internaționale și pentru studiul în cadrul tezei de licență în deosebi menționăm: Nicolson H., Cambon J., Guedes A.M., Callieres F., Pradier- Fodéré P. etc. Studiile lor bazîndu-se pe analiza
Autorii dați au abordat problema analizei diplomației din diverse puncte de vedere, unii considerînd-o știință, alții drept artă, dar în ansamblu avînd în vedere un mijloc sigur și util de realizare a politicii externe a statelor și a întreținerii relațiilor internaționale.
1.2. Aspecte teoretice privind conceptualizarea studiilor diplomatice
Diplomația include toate manifestările de acțiuni ale diplomaților pe arena internațională și exprimă o opțiune de creație. Diplomația include atât conceperea politicii externe a unui stat, cât și punerea ei în practică de către diplomați. În fapt, rolul activității practice a corpului diplomatic cuprinde elementele caracteristice importante ale diplomației expuse în figura precedentă având drept bază a politicii externe comunicarea. Diplomația nu este cea mai veche meserie din lume, dar rămâne una dintre cele mai greșit înțelese. Este o necesitate previzibilă și recurentă de specialiști calificați în domeniul realizării politicii externe, în special în momente ca acestea, când afacerile internaționale sunt zguduite de tranziții puternice și tumultoase.
Istoria atestă primele tentative de manifestare a diplomației în Orientul Antic. Corespondența diplomatică, tratatele și alte acte internaționale din antichitate în ansamblu atestă existența diverselor relații interstatale. Printre cele mai vechi în istoria diplomației universale se consideră primele raporturi ale Egiptului Antic cu țările vecine. Tot în profundă antichitate este atestat și cel mai vechi caz de ultimatum în istoria relațiilor internaționale. Cel mai vechi tratat interstatal cunoscut în istoria diplomației, textul căruia s-a păstrat pînă în prezent, este datat cu primul sfert al secolului al XIII-lea î.Hr. După o scurtă perioadă de timp, s-a produs și prima întîlnire oficială a doi suverani, atestată documentar în relațiile internaționale. Jaloanele cele mai importante ale diplomației antice erau reprezentate prin școlile diplomatice constituite în Grecia Antică, apoi în Macedonia și Roma Antică. Cu cîteva secole pînă la Hristos au apărut și primii slujitori ai diplomației, fiind numiți- împuternicți speciali sau soli. Inițial în Grecia, încă din timpul lui Homer, ei se numeau crainici, vestitori („anghelos”), iar mai apoi bătrîni („prebeis”). Un rol deosebit în evoluția relațiilor internaționale ale antichității îl aveau și templele, unde se concentrau pe lîngă oamenii de cultură și politici mulți scribi ce pregăteau diverse documente și corespondență diplomatică. Dar, formele și metodele diplomatice au progresat considerabil de-a lungul timpului, astfel, profesiile de diplomat, avocat și retor erau considerate în Roma imperială drept cele mai importante, specialiștii acestor profesii prioritare fiind pregătiți în școlile de retorică ce erau concomitent și școli de diplomație. Astfel, diplomația romană a însumat totalitatea tradițiilor diplomatice ale civilizațiilor anterioare, respectiv situîndu-se pe o treaptă mai superioară.
Despre diplomația propriu-zisă se poate vorbi doar după apariția formațiunilor prestatale și a statelor antice. Datorită faptului că diplomația este derivată a suprastructurii politice a fiecărei societăți, în evoluția sa istorică a fost determinată de relațiile sociale. Astfel, diplomația se constituie ca un sistem integru ce exprimă politica externă a fiecărui stat.
Un alt centru al diplomației antice îl constituie civilizațiile prospere din China și India. Relațiile dintre primele state înalt organizate ale Orientului Antic au condus la constituirea unui sistem stabil al diplomației, la apariția primelor tratate interstatale scrise. De la primele solii trimise la triburile vecine sau uniunile prestatale riverane situația în acest domeniu a evoluționat la soliile organizate din actori în Grecia Antică și “oratorii –soli” în Roma Antică. Primele misiuni diplomatice primeau instrucțiuni speciale expuse în cele două tabele suprapuse, numite “diplomara“ ce erau aprobate de cea mai supremă putere în stat: de Adunarea Populară în Grecia antică și de Senat în Roma. Diplomația în evoluția ei multilaterală a căpătat un caracter profesionist începînd cu sec. al XV-lea, curînd au apărut și misiunile diplomatice permanente, s-au diversificat formele și metodele activității diplomatice în lume. Pe parcursul istoriei medievale, ce a durat peste o mie de ani, diplomația a reprezentat instrumentul principal în realizarea scopurilor politice externe ale statului feudal, iar în epoca modernă, diplomația devine profesionistă, căpătînd un deosebit prestigiu internațional. Spre deosebire de celelalte perioade, epoca contemporană, constituie apogeul evoluției diplomației pe parcursul istoriei sale multimilenare. Astfel, în acest mod a evoluat apariția și consolidarea primelor elemente ale diplomației în antichitate, s-a produs implementarea formelor diplomatice progresiste la diferite popoare, dezvoltîndu-se în condițiile concrete ale diferitor civilizații antice.
Se consideră că începutul practicii profesionalizării omului în domeniul relații internaționale este caracteristic încă pentru antichitate. Și cu toate că cu aproximativ două mii și jumătate ani înainte de Hristos, în Egiptul Antic exista o categorie deosebită de oameni profesioniști, activitatea cărora era foarte aproape ce de ceia ce mai tîrziu reprezenta funcția de curier diplomatic, totuși primele informații despre pregătirea specialiștilor în domeniu sunt întîlnite la romanii antici. Anume în această perioadă, existau școli speciale în cadrul cărora erau pregătiți avocații, retorii, diplomații, care într-un fel sau altul erau implicați în practica relațiilor interstatale. În cadrul acestor școli se studia nu numai retorica și arta negocierilor, dar și analiza situațiilor, precum și mecanismele de căutare de alternative în rezolvarea diverselor probleme inclusiv și a celor din cîmpul politic interstatal. Astfel, absolvenții acestor școli erau folosiți într-un spectru larg de activități, care semnificau ceva mult mai mult decît cadrul diplomației tradiționale. Cu toate acestea, mai tîrziu, în special în perioada modernă, în SUA precum și în alte țări din Europa, își găsește manifestare exclusiv doar practica pregătirii cadrelor numai pentru serviciul diplomatic extern. Trăsătura specifică a acestei practici constă în faptul că era bazată pe aceea ce este numit în prezent pregătirea postuniversitară a specialistului. De regulă acest proces este asigurat de instituții specializate preconizate pentru profesionalizarea în domeniul diplomației, care au denumire diferită în statele lumii: în SUA fiind denumită- Institutul serviciului extern.
Procesele internaționale de la sfîrșitul sec.XX – începutul sec.XXI, noile provocări vizavi de intensificarea continuă a proceselor de globalizare și segmegrațiune impun reflecții asupra noilor dimensiuni de pregătire a cadrelor în domeniul relațiilor internaționale. Aceasta se referă în special la statele tinere, în tranziție, care de rînd cu necesitatea consolidării statale, urmează să se afirme plenar pe arena internațională. Cunoașterea unei țări presupune a înțelege spiritul ei, a trăi în atmosfera ideilor acesteia și a fi capabil să înțelegi raporturile politicii sale externe cu situația internă; acestea sînt condiții obligatorii.
Diplomația ca profesie a fost asociată eforturilor statelor de a reglementa litigiile și conflictele dintre ele, de a-și apăra și promova interesele pe calea tratativelor și de a întreține și dezvolta relații pașnice. Introducerea în studiul evoluției și al instituțiilor diplomației presupune o elucidare a conceptelor care intră în definiția ei și o delimitare cît mai precisă față de disciplinele și activitățile conexe. Aceasta își are originea în trecutul îndepărtat în convențiile teritoriale și de bună-credință ce existau uneori chiar și în rândul animalelor. Noțiunea de diplomație derivă din vechiul cuvânt grecesc “diplo”, în traducere“dublez”.
Termenului “diplomație” i s-a acordat o atenție deosebită, îndeosebi din partea numeroșilor cercetători, care au încercat să caracterizeze diplomația prin diverse definiții, astfel, una dintre definițiile cele mai apropiate de sensul originar al termenului a fost cea a lui Flassan, care afirma că : „Diplomația este expresia prin care este desemnată de un număr de ani încoace știința raporturilor exterioare, care are ca bază diplome sau acte scrise emanate de la suverani. Diplomația nu este același lucru cu diplomatica; aceasta are ca obiect cunoașterea cărților, a vîrstei și autenticității lor”.
O altă definiție care încearcă să elucideze conceptele de bază ale termenului, se poate cita cea a lui Guillaume de Garden, conform căruia: “Diplomația este știința raporturilor și intereselor respective ale statelor sau arta de a concilia interesele popoarelor între ele, într-un sens mai restrîns, știința sau arta negocierilor; ea are ca etimologie cuvîntul grec „diploma”, duplicatul, dublura unui act emis de prinț și al cărui prim exemplar s-a păstrat “.
În lucrarea sa “Dictionnaire ou manuel-lexique du diplomate et du consul”, Ferdinand de Cussy, afirmă că diplomația este “totalitatea cunoștințelor și principiilor care sînt necesare pentru a conduce bine afacerile publice între state “. De-a lungul perioadei sale de evoluție, au fost elaborate numeroase definiții ale diplomației ca știință a relațiilor internaționale, astfel Charles de Martens, în “Ghidul diplomatic”, scrie că diplomația este “știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor, sau, într-un sens mai restrîns, știința sau arta negocierilor”. În „Dicționarul Oxford” se afirmă, de asemenea, că diplomația este „conducerea relațiilor internaționale prin negocieri; metoda prin care aceste relații se reglementează și se duc prin ambasadori și trimiși; activitatea sau arta diplomatului”. Diplomația este o activitate aparte, care servește și asigură o bună funcționare a relațiilor internaționale. Ea este acea activitate menită să creeze cele mai bune condiții pentru ca aceste raporturi să se desfășoare normal. Văzută drept "știința și arta reprezentării Statelor și a negocierilor", diplomația are calitatea de a rosti adevărul "câteodată cu forță, dar întotdeauna cu grație". Asemenea raporturilor stabilite între indivizi, și relațiile dintre state variază ca intensitate. Putem distinge raporturi de alianță, amicale, cordiale, normale sau corecte, tensionate, reci și, în fine, proaste, urmate de ruperea relațiilor. Iar diversitatea și mobilitatea acestor raporturi depind "de formarea și de originea Statelor, de principiile constitutive ale guvernelor, de aprecierea puterii lor, reale sau presupuse, de variațiile poziției lor relative, de afinitățile lor, de discordanțele lor, de vicisitudinile evenimentelor, etc". Funcția diplomației constă tocmai în managementul relațiilor dintre state, prin mijloace de negociere. O artă a negocierii care urmărește "să obțină maximul dintr-un grup de obiective, cu costuri minime, în cadrul unui sistem de politici în care războiul reprezintă o posibilitate". Diplomația, îi declară contele Andrassy unui tânăr diplomat sârb, “nu recurge la un limbaj de amenințare decât în cazul în care statul în cauză este pregătit să declare război într-un interval de 48 de ore”. Managementul acestor relații este realizat nu de către trimișii diplomatici, ci prin direcția stabilită de oamenii de stat în a căror coordonare intră acest minister și ale cărui funcții sunt stabilite prin "legislația locală și tradiții". Astfel, politica externă înseamnă ce să faci, iar diplomația, cum să o faci. Tot astfel, ministrul este un strateg, pe când ambasadorul – un tactician.
„Marea Enciclopedie sovietică” furnizează o definiție elocventă în special pentru enumerarea funcțiilor diplomației: „Diplomația reprezintă activitatea organelor statului care se ocupă de relațiile externe sau care se ocupă cu reprezentarea statului într-un alt atat, apărînd pe cale pașnică drepturile statului și interesele lui în exterior, pentru atingerea scopurilor urmărite de politica externă a clasei dominante din statul respectiv. În sensul îngust al cuvîntului, diplomația înseamnă arta ducerii tratativelor și încheierea tratatelor între state”.
Diplomația ca mijloc de realizare a politicii externe și de promovare a intereselor unui stat, oglindește conținutul de clasă a obiectivelor ce-i sînt fixate și al funcțiilor ce le are de îndeplinit. Numeroși cercetători au subliniat servirea intereselor clasei dominante de către diplomație, în statele bazate pe exploatare: “ Arta și activitatea tuturor guvernanților de pînă acum și a diplomaților lor a constat în a instiga popoarele unul împotriva altuia, în a folosi pe unul pentru asuprirea altuia și a asigura astfel dăinuirea puterii absolute”. Diplomația a fost cel mai bun mijloc pe care civilizația a fost capabilă să-l inventeze pentru a veghea ca relațiile internaționale să nu mai fie guvernate de forță, deoarece războiul ca mijloc de rezolvare a litigiilor internaționale nu este practic și nici lipsit de primejdii. În definiția dată de diplomatul sovietic V.A.Zorin, acest caracter este inclus : „Diplomația reprezintă activitatea organelor de relații externe și a reprezentanților statului în rezolvarea sarcinilor politicii externe, determinate de interesele clasei dominante, în scopul apărării pe cale pașnică a drepturilor și intereselor sale în exterior”.
Alți autori, în cadrul definiției diplomației au încercat a explica care sînt interesele ce pot în mod legitim să fie promovate de activitatea diplomatică. În acest sens, Ch.Calvo a utilizat o altă definiție pentru termenul diplomație : „Știința relațiilor care există între diferite state, așa cum aceste relații rezultă din interesele lor reciproce, din principiile dreptului internațional și din stipulațiile tratatelor”.
Unele definiții caracterizează conceptul de diplomație o artă, altele o prezintă drept o știință, în cadrul tutror cercetărilor realizate numeroase definiții demonstrează că ea îmbină caracterele ambelor, în sfîrșit, există și definiții care privesc diplomația ca o activitate. Este demonstrat că orice activitate umană are la baza ei un domeniu constituit din cunoștințe, reguli, norme sau tehnici.
Dintre autorii care au caracterizat diplomația ca artă, se încadrează Jean Serres, care menționează că „diplomația este arta de a rezolva în mod pașnic conflictele internaționale. În orice artă există convenții și reguli”. Iar Rivier afirma că : „diplomația este știința și arta reprezentării statelor și a negocierilor”. Charles de Martens aducea în conținutul „Ghidului diplomatic”, arugumete în favoarea includerii diplomației printre științe, referindu-se chiar la faptul că aceasta operează cu elemente apropiate de obiectul științelor pozitive: „Diplomația, din punct de vedere teoretic, poate fi considerată ca avînd principii determinate, pentru că ea este fondată pe noțiuni mai mult sau mai puțin pozitive și pentru că ea are un obiect precis și distinc, acela de a reglementa raporturile care există sau trebuie să existe între diverse state. În accepția cea mai utilizată, ea este știința relațiilor externe sau afacerilor străine ale statelor sau, într-un sens mai restrîns, știința sau arta negocierilor”. Pentru marele public diplomația nu înseamnă altceva decît intrigă, iar atunci cînd un ambasador nu este asociat intrigii, el pare a fi un om al plăcerii, “ocupat” cu petrecerile și dineurile.
În dilema perceperii diplomației ca domeniu al științelor sau al artelor, s-au constatat diverse concepții, astfel că în multe din definițiile diplomației, referirea la artă are loc însă în acepția de “capacitate, pricepere, știința de a purta negocieri” sau de a conduc e “relații internaționale”. Dealtfel, în definițiile prezentate de G.de Garden, CH.de Martens și A. Rivier, diplomația este denumită simultan ca știință și artă. Mulți autori stabilesc puncte comune între domeniile artei și științei, chiar în cazul unor discipline constituite de mult și incontestabile ca științe. Apare astfel aici întrebarea dacă există sau nu o disciplină distinctă a diplomației, iar în măsura în care aceasta ar exista, acest domeniu trebuie să îndeplinească anumite condiții: obiect distinct, legi și metode specifice. Considerarea funcțiilor proprii diplomației, de reprezentare, de aplicare a politicii externe, de apărare și de promovare a intereselor statelor, ne conduce la afirmația că totalitatea cunoștințelor, principiilor, normleor, ideilor care asigură îndeplinirea acestor funcții formează o disciplină aparte, cu caracter științific. Nu ar putea fi negat faptul că, în măsura în care diplomația folosește calități speciale ale indivizilor care duc tratativele, în măsura în care ea cere calități speciale de tact, măsură, putere de a convinge și de a impresiona pe interlocutor, diplomația însăși apare drept un domeniu mai apropiat de artă decît de știință. Dar există tendințe foarte recente de a exprima prin formule regulile care stau la baza negocierilor și succesele realizate în acest sens accentuează caracterul de știință al diplomației.
Este foarte important să încercăm să generalizăm practica mondială în pregătirea specialiștilor din aceste domenii punînd accentul pe specialitatea relațiilor internaționale, geneza și evoluția în continuare a căreia este mai puțin cunoscută pentru spațiul postsovietic în general și pentru Republica Moldova în particular.
Noile dimensiuni de pregătire a cadrelor pe domeniul discutat, sunt condiționate de proliferarea excesivă a actorilor nestatali și intensificarea activității acestora; de diminuarea componentei politice și creșterii celei a relațiilor economice internaționale, de intensificarea mobilității internaționale, de formarea societății civile globale, de necesitatea racordării țărilor în curs de dezvoltare la standartele țărilor dezvoltate. Ținînd cont de aceste noi provocări, structurile abilitate de comun cu instituțiile superioare de învățămînt interesate urmează să întreprindă pași foarte serioși în direcția renovării sistemului de pregătire a cadrelor în toate domeniile relațiilor internaționale, racordării acestuia la necesitățile strigente și pragmatice, la interesele naționale ale statului pe arena internațională.
Pregătirea direcționată a specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale, demarează o dată cu recunoașterea acestei discipline ca specialitate autonomă și corespunde perioadei care urmează după terminarea Primului război mondial. Anume în această perioadă în universitățile din SUA sunt create primele centre de cercetări științifice și catedre universitare de specialitate respective. Așadar, specialitatea relații internaționale în calitate de domeniu autonom i-a naștere după terminarea primului război mondial și apariția ei în perioada interbelică nu este întîmplătoare. Pătrunderea în practica socială a relațiilor internaționale ca domeniu de specializare s-a produs într-un mod specific, comparativ cu alte discipline, și în primul rînd dat fiind faptul că socializarea ei s-a realizat într-o perioadă relativ foarte scurtă de timp, numai cîteva decenii. Este evident că apariția acestei specialități a fost determinată de necesitatea găsirii unor soluții viabile în confruntarea cu ideile utopiste ale „arhitecturilor” internaționale de securitate din perioada postversallesă, problemă actuală pentru SUA.
Conexiunea logică a pregătirii complexe a cadrelor în relațiile internaționale, cercetările științifice în acest domeniu, analiza operativă a evenimentelor internaționale de ultimă oră, elaborarea neinterminentă a noilor idei și proiecte, luarea deciziilor pe plan extern axate pe suport analitico-științific sunt componentele necesare ale “fabricilor ” de politici externe și internaționale a țărilor dezvoltate. Lipsa a cel puțin unui segment din acest tronson sau conexiunile false dintre ele direcționează inevitabil spre eșec. Realizarea acestor obiective conceptuale incontestabil necesită pregătirea complexă a cadrelor pe toate filierele curriculare ale relațiilor internaționale: relații politice internaționale, relații economice internaționale, drept internațional, comunicare internațională. Această formulă educațională – pregătirea complexă – poate fi realizată doar într-o instituție de profil. Fără a diminua importanțaa pregătirii specialiștilor în relațiile politice internaționale la o serie de instituții de învățămint superior din țară, doar în acest format educațional complex, prin aplicarea angrenajului curricular la nivel de interspecialitate/specializare se poate obține o formare profesională de excelență.
Privind în jur, nu ne trebuie multă atenție ca să constatăm, în termeni generali, că pregătirea administrată a diplomaților se schimbă, rapid și profund pretutindeni. Efectiv, cea mai superficială dintre juxtapunerile comparative cu exemple din afara granițelor o demonstrează cu ușurință și claritate. Transformările la nivelul metodelor și conținuturilor a ceea ce se predă au reprezentat o constantă virtual universală a Institutelor și Academiilor care au drept sarcină să încerce a asigura adaptarea profesională a diplomaților la profilurile cerute de noile competențe care le incumbă. Aceste schimbări în zona centrală a pregătirii funcționarilor și agenților diplomatici, schimbări declanșate adesea la începutul secolului XX. Panorama generală, atît sincronică dar și diacronică, se prezintă, în total, destul de clară. În ultima sută de ani foarte multe lucruri s-au schimbat ireversibil în privința pregătirii diplomaților- și acest fapt s-a produs în special în cazul țărilor “occidentale” .
Principalele momente iconice ale traseului schimbărilor care au venit să reconfigureze procesul de formare diplomatică sunt ușor de reliefat, astfel este necesar de realizat o periodizare generală, după cum urmează: Congresul de la Viena, din 1815, fără îndoială a reprezentat un reper de inițiere a creării unui spectru de dezvoltare a studiilor diplomatice. Un alt posibil suport în această privință ar putea fi reprezentat și de Conferința de la Berlin, 1885-1886, fiind un eveniment discret care a pus în evidență urgentă necesitatea dezvoltării studiilor diplomatice, marcînd o linie despărțitoare mai importantă. Odată cu venirea anului 1919 și Pacea de la Versailles, dar și cu sfîrșitul veleităților pasagere ca cea a unor Concertări ale Națiunilor sau “ententes cordiales” care să pacifice definitiv sistemul internațional, s-a mai adăugat și stratul nou alcătuit din entități multilaterale de siguranță colectivă, precum Societatea Națiunilor, Profesionalizarea a ajuns să facă parte dintr-o serie de exigențe subordonate proceselor formale de educație și instruire în domeniile asupra cărora s-a aplecat noua diplomație într-o lume profund schimbată. Totul s-a modificat după 1945, și mai ales după sfîrșitul anilor 50 trăiți în timpul și după construcția unei noi Europe devastate după cel de-al Doilea Război Mondial. Repercusiunile schimbărilor pe scară tectonică au început să se facă simțite curînd, și ixonerabil datorită numeroaselor reorganizări de fond care s-au desfășurat concomitent în ordinea internațională, multe s-au schimbat pe planul structurilor conjuncturale care s-au succedat. Diplomația a încetat definitiv să mai respecte stilul, curtoaziile. La transformările politico-economice produse au fost adăugate rapid diverse modificări în domeniul tehnologiilor importante, astfel diplomația a ajuns să-și asume noi imperative, a căpătat noi sensuri și dimensiuni neașteptate și s-a văzut obligată, în special după anii 60, să incorporeze noi tehnici și să țină seama de ponderea noilor tehnologii apărute. Odată cu reorientările impuse în consecință, la practicile diplomatice s-au adăugat o strategie nouă și un nou mecanism, ambele menite să formeze cadrele profesionale cerute de viața internațională: cheia profesionalizării se afla în formele moderne de învățămînt și formare.
Un aspect important în cadrul analizei studiilor diplomatice reprezintă fixarea unei tipologii a instituțiilor de pregătire diplomatică, deși tipizarea riguroasă a acestor instituții nu este nici posibilă, nici de dorit, foloasele decurgînd din conturarea prealabilă a unui cadru generic sunt directe și indirecte. Este de o conviniență evidentă că încă de la început să trasăm o ordonare a formelor instituționale pe care, chiar dacă numai indicativ și în schiță. În acest scop, un suport de orientare va reprezenta modelizarea propusă de Paul W.Meerts, de la Clingandael Institute, din Olanda, fiind destul de utilă dacă se intenționează să se purceadă la comparații sistematice. Meerts și-a bazat modelul proiectat pe relația de proximitate dintre locurile de inserție a pregătirii administrate diplomaților și respectivele ministere, astfel cercetătorul olandez a propus patru mari grupări:
1. Academii Diplomatice reprezentate de anumite institute integrate în respectivele Ministere ale Afacerilor Externe, conduse adeseori de un Ambasador sau un Profesor universitar, și care își asociază un personal recrutat predominant dintre funcționarii Ministerului.
2. Școli de Formare a Diplomaților reprezintă anumite Departamente ale unor Universități, în unele cazuri publice, în altele private, care formează studenți la nivel de licență și postgradual în aria diplomației, articulate strîns și formal cu respectivele Ministere.
3. Institute de Relații Internaționale reprezintă organizațiile formal independente de Ministerele Afacerilor Externe, deși, din punct de vedere material, ele pot fi direct sau indirect subvenționate de respectivele guverne.
4. Institute cu sediul în Organizații Internaționale reflectă o ultimă grupare care reunește cîteva organizații internaționale multilaterale, care își asumă funcții de pregătire a diplomaților, fiind finanțate în acest scop fie de către guvernele din care fac parte, fie de entități private.
În urma cercetărilor efectuate în vederea analizei aspectelor teoretice privind conceptualizarea studiilor diplomatice, am constatat că diplomația cuprinde o pledoarie întinsă pe mai multe capitole în apărarea poziției statului gazdă pe arena internațională. Diplomația este conducerea relațiilor internaționale pe calea negocierilor; este metoda utilizată de consuli și ambasadori pentru a regulariza și întreține aceste relații. ”Diplomația este arta de a reglementa pașnic dificultățile care pot apărea între state. Diplomații sunt executanții ei”, preciza Jean Serres în realizarea unor lucrări teoretice privind diplomația. Astfel, în scopul realizării unui spectru esențial și profesionalist, a devenit indispensabilă necesitatea realizării studiilor diplomatice, în ciuda faptului că începutul istoriei diplomației se confundă cu începutul istoriei civilizației, dar despre o diplomație în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu apariția statului.
Instituțiile diplomației la nivel înalt și ale diplomației forurilor internaționale sunt instituții primordiale ale activității diplomatice. În consecință, instituțiile diplomației prin serviciile publice pot fi considerate, fără negarea necesității lor indiscutabile, fără ierarhizare pe axa importanței, fără diminuare de rol, instituții ale diplomației auxiliare.
Diplomația este știința, arta și activitate menite sa reprezinte statele, să ducă la îndeplinirea politicii lor externe, să le apere și să le promoveze interesele. Ca știință, diplomația, emite idei, concepții, principii, și abilitățile de a înfăptui în cele mai bune condiții orientările de politică externă, ca activitate diplomația acționează prin mijloace specifice îndeosebi de negocieri, pentru punerea în practică a politicii statului.
1.3. Profesia diplomat: apariție și evoluție
Diplomația a fost dintotdeauna și a rămas o profesie nobilă, visată de mulți oameni, întrucât așa cum aprecia, în urmă cu 130 de ani, francezul Paul Pradier-Fodére, diplomatul este “învestit cu cea mai nobilă, cea mai strălucitoare și de invidiat funcție la care ar putea aspira un spirit luminat și un suflet ales: aceea de a reprezenta în străinătate demnitatea culturală, morală, interesele perene și drepturile legitime ale patriei sale”.
Deschisă, în teorie, tuturor, diplomația sfârșitului de secol al XIX-lea este, în realitate, o lume exclusivistă, cu obiceiurile sale, cu regulile sale, guvernată de principiul aristocratic. Originea "convenabilă", respectiv aristocratică, este considerată un argument solid pentru "a aduce mari servicii într-un post dat". Pentru a discuta, de pe poziții egale, cu miniștrii Afacerilor Străine, "un diplomat trebuie să posede eleganța și rafinamentul manierelor, care sunt un rezultat al nașterii într-o familie nobilă și al educației aristocratice". Nikolai Karlovici Giers, ministru rus al Afacerilor Străine, cere celor care vor să îmbrățișeze cariera diplomatică nu doar "un nivel general de cunoștințe și educație", ci și să se ridice la nivelul așteptărilor într-o astfel de slujbă, "în special în ambasade, misiuni și consulate".
Din faptul că diplomația este o disciplină distinctă, care nu se confundă nici ca obiect, nici ca metode cu alte discipline, decurge necesitatea formării specialiștilor în domeniu, care să se consacre atît practicii, cît și studiului acestei discipline. Odată cu accentuarea conceptului de stat și apărarea importanței sale neștirbite în viața internațională, odată cu recunoasterea importanței crescînde a diplomației, se recunoaște și caracterul aparte al acestei discipline și rolul în creștere al diplomaților ca specialiști cu o profesiune distinctă.
Activitatea diplomatică este doar un segment al multiplelor activități externe și internaționale. Un specialist, în unul din domeniile relațiilor internaționale, poate aplica nu doar în cariera diplomatică, dar într-un cîmp cu mult mai amplu și mai nuanțat ca gen de activitate atît în structurile statale, cît și cele nestatale . Această meserie, scrie ambasadorul francez Jules Cambon, necesită din partea celui care o exercită o anumită cultură și anumite obiceiuri în societate. Să aibă acel "usage du monde", atât de necesar.
Pentru a putea deprinde ceea ce Raoul Bossy cataloghează, cu umor, a fi "marafeturi diplomaticești". Diplomația acestei epoci reprezintă o adevărată "redută aristocratică". Reprezentanții diplomatici sunt deseori membri ai unor familii nobiliare nu doar în statele în care nobilimea ocupă încă un loc esențial în viața politică și administrativă, ci și în țările în care burghezia este dominantă. Parcurgerea Almanahului Gotha dovedește acest lucru. Nu este întâmplător. Diplomația, crede Otto von Bismarck, nu este "un scăunel de cizmar pe care oricine poate să stea", ea este o artă, care se aseamănă cu învățatul unui joc de cărți, după cum constată cancelarul Bülow. Astfel, dacă la început crezi că, cu puțin noroc, îți este îndeajuns doar să te uiți, treptat realizezi că, pe lângă talentul diplomatic, este nevoie de multă practică și de o pricepere specială.
“Nu cunosc vreo meserie mai deosebită decît aceea de diplomat. Nu există alta în care să fie mai puține reguli precise și mai multe cutume, pentru care să fie nevoie de mai multă perseverență pentru a reuși și pentru care succesul să depindă din start de hazardul circumstanțelor, după cum nu există vreo altă disciplină exactă care să fie atît de necesară și care să pretindă de la cel care o exercită un caracter mai ferm și un spirit mai independent”, afirma Jules Cambon în lucrarea sa “Diplomatul”. Conștient sau incoștient se confundă noțiunea de “diplomat” cu cea de “specialist în relații internaționale”. În acest sens punctăm că “diplomatul” nu poate fi calificat ca “specialist”, iar “diplomația” nu poate fi considerată ca specialitate.
Pînă în epoca modernă, profesia de diplomat nu a fost clar delimitată de alte activități profesionale, nici de cea a persoanelor care activau în domeniul relațiilor externe ale statelor, pe de o parte datorită inexistenței unor instituții sau norme speciale pentru formarea profesională a diplomaților, iar pe de alta, din cauza lipsei unei înțelegeri juste a raportului dintre diplomație și diferite ramuri ale științei relațiilor internaționale. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea relațiile dintre state iau o amploare deosebită, astfel urmează o creștere considerabilă a numărului de misiuni diplomatice ale statelor în străinătate și, implicit numărul persoanelor asimilate activității lor, iar în acest sens, noțiunea de diplomat, cu precizare „diplomat de carieră„ a început să fie utilizată pentru denumirea persoanelor consacrate în exclusivitate muncii diplomatice, cu o pregătire de specialitate și avînd cunoștințe adecvate în acest scop.
Cuvîntul diplomat a pătruns în vocabularul politico-diplomatic modern odată cu cuvîntul diplomație, care provine etimologic de la denumirea în limba greacă a actului întocmit în două exemplare, emanat de la suverani, dintre care unul reprezenta scrisoarea de împuternicire a solului, iar celălalt se păstra în arhivă. Purtătorul unui asemenea dublet era ceea ce se înțelege astăzi prin noțiunea de diplomat. Cuvintele care desemnează profesiunea diplomaților au apărut mai tîrziu decît diplomații ca atare. Republicile italiene, cărora epoca modernă le datorează mult pentru aportul la dezvoltarea diplomației și instituțiilor ei, nu foloseau termenii „ambasadă”, „diplomat”, „diplomație”. Numeroși diplomați cu renume mondial, cum ar fi Machiavelli, Kaunitz, Metternich, reținuți de istoria acestei disciplini, au practicat diplomația înaite de a purta numele de diplomați. În limba română, prezența termenului „diplomat”, în accepția pe care i-o oferim în prezent, apare prima dată în Vocabularul franțezo-românesc, din 1840, cu sensul de persoană „care cunoaște diplomația, se îndeletnicește cu diplomația, se află în diplomație”; și în continuare „un ministru diplomat: un ministru care cunoaște bine diplomația”. În legătură cu definirea profesiunii de diplomat, s-a impus încă de la înființarea în diferite state a primelor organe interne pentru relațiile cu străinătatea, faptul că diplomația constituie un domeniu specific de activitate umană, o profesiune aparte, servită de funcționari care alcătuiesc o categorie profesională distinctă- diplomații. Astfel, în Dicționarul Oxford, diplomația este denumită ca „activitate sau artă a diplomatului”. Acest raport este evidențiat și de P. Pradier- Fodéré , care în 1899 dădea următoarea definiție profesiunii de diplomat : „Diplomatul este acela care a fost însărcinat cu o funcție diplomatică sau care se ocupă cu diplomația; sau, mai precis, care se dedică diplomației ca oricărei alte cariere”.
Diplomația rămâne o profesie aristocratică în măsură în care implicarea activă în sistemul central de politici guvernamentale este, de asemenea, o ocupație aristocratică. Există o veche tradiție aristocratică potrivit căreia domnii respectabili și înstăriți sunt singurele persoane potrivite să reprezinte țara într-o capitală străină. În chestiuni în care nu ne simțim suficienți de competenți, susține diplomatul englez George Young, "preferăm să fim conduși de un aristocrat, chiar dacă știm că este incompetent, deoarece știm foarte bine ce va face și ce nu". Nu puțini sunt astfel de diplomați, care nu-și vor lua responsabilitățile în serios, preocupați fiind doar de chestiuni de ordin personal. În unele posturi diplomatice, prezența unui aristocrat este chiar imperativă, ținând cont de eticheta de la Curțile Imperiale. Spre exemplu, în cercurile diplomatice de la Viena, se spunea că trimisul extraordinar al Franței, cu origini modeste, era tratat de șeful diplomației austro-ungare, arogantul conte Kalnoky, ca și cum ar fi fost "un lustragiu de pantofi".
Aproape pe tot parcursul evoluției isorice a statelor profesia de diplomat, iar mai tîrziu și cea de specialist în domeniul relațiilor internaționale erau considerate ca foarte prestigioase și respectiv atrăgeau un număr mare de tineri, prin seriozitatea, misterul și probabil că într-o mare măsură și datorită romantismului lor. Ceea ce face diferența dintre un diplomat și restul mulțimii este faptul că acesta pare cu totul rupt de propriile pasiuni; el trebuie să aibă o reținere profesională care poate surprinde.
Dincolo de tradiții istorice, practici și raporturi de putere tradiționale, putem enumera, ca plusuri ale aristocrației, studii superioare specializate, limbi străine, maniere și comportament adecvat cercurilor în care își desfășoară activitatea. Iar în diplomație, o persoană cu "temperament, tradiție și exercițiu cu adevărat aristocratic" vede mult mai clar decât cel care este mai puțin sigur pe el. Sunt prețuite calități precum "cultura spiritului, delicatețea sentimentelor, distincția manierelor, moderația ideilor și, mai presus de toate, buna creștere". Standardele profesiei de diplomat din această perioadă solicită "educație și geniu", gustul pentru plăceri lumești, măiestria de a stăpâni un limbaj ambiguu, dar și ferm, atunci când este cazul, "talent de negociator, inteligență enciclopedică, cunoașterea câtorva limbi – cu abilitatea de a le vorbi fără a provoca zâmbete". Folosirea limbii franceze în redactarea rapoartelor politice și a telegramelor cifrate este un obicei general în mai toate Cancelariile europene Calitățile majore ale ale unui ambasador nu coincid cu cele pe care ar trebui să le aibă un ministru al Afacerilor Străine. Într-un anume fel, acesta din urmă “concentrează” acțiunile agenților săi, dispersați pe toate punctele globului; el compară informațiile trimise de aceștia, le pune în balanță, menținînd în conduit politicii externe a țării sale armonia care asigură unitatea acțiunii și garantează succesul, el trăind însă, în propria țară.
Definițiile unor autori din perioada contemporană evidențiază caracterul profesiei de diplomat, purtată și aplicată de diplomați, cărora li se impun cunoștințe determinate de domeniul lor de activitate. În Ghidul pentru practica diplomatică, Satow arată că „prin diplomați, trebuie să se înțeleagă toți funcționarii publici folosiți în afacerile diplomatice, care slujesc în interior în Departamentul relațiilor externe sau în străinătate la ambasade sau alte agenții diplomatice”. Lester B.Pearson releva caracterul de profesiune și exigențele muncii diplomtice în termenii următori „Diplomația, într-adevăr, este ea însăși o profesie și cel care va dori să reușească în ea are nevoie de pregătire și experiență, dar și de aptitudini”.
Un alt autor al lucrărilor din domeniul diplomației, lordul Strang, încearcă să diferențieze aceste două actvități: „Un diplomat nu este cineva care elaborează politica externă și o pune în mișcare; el este o persoană care, în numele guvernului său, desfășoară sau execută, conform priceperilor sale speciale, o politică de negocieri, cu reprezentanții altor guverne, cu care se stabilesc relații”.
În alegerea agenților diplomatici, guvernul trebuie să țină cont mai întîi de interesul statului. Excluderile, pe alte criterii, indiferent de unde ar proveni ele, denotă de o îngustime de spirit și, în egală măsură, un dispreț total față de interesele statului din partea celui care procedează astfel.
Diplomația nu este o meserie sedentară. Ea se desfășoară între birourile diferitelor ministere și între ambasade, pe culoarele Parlamentului, prin saloanele înaltei societăți. Iar o societate aristocratică, precum cea vieneză – constată Anna Stanciova, născută contesă de Grenaud – cu greu se aduna la un loc cu străinii, excepție făcând cei care "purtau cu sine arborele genealogic și aveau o origine satisfăcătoare". Dacă vrea ca punctul de vedere al guvernului său și propria părere "să pătrundă cât mai adânc în public", diplomatul are "neapărată nevoie de cunoștințe personale cu această lume". Să caute să observe și să pătrundă "intrigile, ambițiile personale și caracterul individual al guvernanților, miniștri, curteni, personaje influente". Pe lângă atributele sociale considerate indispensabile exercitării activității diplomatice, aristocrații se pot baza și pe legăturile cosmopolite ale familiilor lor. Iar legislația vremii îi obligă pe cei din serviciul diplomatic și consular care doresc să se căsătorească să obțină acceptul Ministrului Afacerilor Străine. Spre exemplu, misiunea atașatului militar german la St. Petersburg, contele Gustav von Lambsdorff, este ușurată de faptul că unchiul său, contele Lamsdorf, este șeful diplomației țariste. Iar cazul ministrului român la St. Peterburg, Gh. Rosetti-Solescu, vorbește de la sine: ginere al ministrului rus al Afacerilor Străine, Nikolai Karlovici Giers, și cumnat al ministrului rus la București, Mihail Nikolaievici Giers. Nu întâmplător, numirile în posturile diplomatice se fac, adeseori, sub patronajul sau cu ajutorul unor prieteni de la Curtea Imperială sau Regală. Sau din considerente strict personale ale suveranului. Ceea ce face ca un post diplomatic la Copenhaga, de exemplu, să fie extrem de căutat. Nu pentru că ar avea prea multă greutate diplomatică, ci datorită faptului că, la începutul secolului trecut, reprezintă o destinație preferată pentru multe capete încoronate ale Europei. Ceea ce le oferă trimișilor diplomatici acreditați aici o oportunitate extrem de favorabilă de a ieși în evidență. De a fi remarcați și de a aspira la noi onoruri. Această practică, a numirilor în posturi importante mai mult în funcție de statutul social și influența la Curtea suveranului decât de cunoștințele, capacitatea intelectuală sau experiența în relații internaționale, este percepută, uneori, drept o slăbiciune majoră a Ministerului Afacerilor Străine.
Literatura despre activitatea și formarea diplomatului s-a diversificat odată cu evoluția acestei profesii și a stabilirii relațiilor dintre state, ajungînd în prezent la proporții considerabile. Profesiunea de diplomat a avut întotdeauna sarcini de înaltă răspundere și complexitate, astfel, promovarea intereselor și apărarea drepturilor unei țări pe plan internațional, înfăptuirea scopurilor și sarcinilor de politică externă ale statului reprezintă obligațiile de bază ale executanților acestei profesii, diplomații necesitînd să dea dovadă de trăsături cu caracter și aptitudini deosebite, necesare pentru îndeplinirea misiunii lor.
H. Nicolson alege „portretul” pe care îl realizează François de Callières, diplomat francez de la mijlocul secolului al XVII‑lea, și descrie calitățile unui diplomat: „Un bun diplomat trebuie să aibă spirit de observație, darul sârguinței, să nu se lase tentat de plăceri și distracții frivole, să posede o judecată lucidă, capabilă de a aprecia lucrurile la justa lor valoare și să meargă drept la țintă pe calea cea mai scurtă și mai simplă, fără a se împotmoli în rafinamente și subtilități inutile. Un bun diplomat trebuie să aibă o minte pătrunzătoare, capabilă să‑i dezvăluie gândurile oamenilor și, pornind de la cea mai mică schimbare a fizionomiei, sentimentele care îi animă. Un diplomat trebuie să fie prompt, să știe să se descurce, să asculte, să rămână mereu politicos și amabil. Nu trebuie să caute să dobândească reputația de om spiritual și nici, antrenat de dispută, să ajungă la divulgarea unor informații secrete de dragul unui argument hotărâtor. Mai presus de orice, un bun diplomat trebuie să posede suficientă stăpânire de sine, pentru a rezista tentației de a vorbi înainte de a chibzui bine ce anume vrea sa spună. Trebuie să fie capabil sa simuleze demnitatea, chiar dacă nu o are, dar să ocolească, totodată, parada lipsită de gust.
Diplomatul francez Jules Cambon, atrăgea atenția asupra responsabilităților multiple ale diplomaților, asupra dificultăților cărora aceștia trebuie să le facă față : “Nu conosc o activitate mai complexă decît profesia de diplomat. În orice caz, nu mai există o altă profesie în care să existe atît de puține reguli precise și atît de multe lucruri bazate pe tradiție, în care pentru reușită să fie nevoie de atîta perseverență și în care succesul să depindă în mai mare măsură de jocul întîmplării, în care să fie atît de necesară o disciplină severă și care să ceară de la cel care o practică un caracter atît de ferm și un spirit atît de independent”, scria Cambon.
Trăsătura cea necesară unui reprezentant în domeniul diplomției este autoritatea morală. Loialitatea sa trebuie să inspire o încredere totală atît guvernului pe lîngă care este acreditat, cît și propriului guvern; în acest fel “cuvîntul” său nu va fi niciodată suspectat. Un diplomat care își ia postul în primire devine un punct de atracție asupra căruia se concentrează toate privirile societății în care el tocmai a pătruns. Dacă, din întîmplare, printr-o anume acțiune, el va friza ridicolul, atunci ar trebui să fie sigur că niciodată nu va fi menajat.
Curajul constituie, de asemenea, o calitate esențială, căci nici un om timid nu poate trage speranță să aibă succes în tratativele confidențiale. Diplomatul trebuie să aibă o răbdare de ceasornic și să nu fie victima prejudecăților. Mai mult, un diplomat trebuie să studieze istoria și memorialistica, să fie familiarizat cu obiceiurile și instituțiile străine și capabil să spună, în orice țară străină, cui îi aparține puterea reală.
Respect pentru adevăr, cinste, loialitate, integritate. Una din trăsăturile cele mai importante ale diplomatului este respectul său pentru adevăr. Harold Nicolson consideră dragostea de adevăr drept prima dintre virtuțile unui diplomat. Un negociator profesionist nu poate avea rezultate bune în discuțiile și acțiunile sale cînd asupra numelui său planează suspiciunea utilizării datelor false și a încercării de a-și duce în eroare partenerul. Există un principiu de bază al negocierilor diplomatice, enunțat de către Callieres, faptul că victoria obținută prin fraudă sau forță stă pe o temelie nesigură, și invers, că succesul bazat pe avantaj reciproc este o bază pentru succese și mai mari în viitor. În privința raportului adevăr/minciună în diplomație, problemă abordată și în „diplomația curentă”, același autor aprecia: „Un diplomat trebuie să țină minte că baza încrederii o constituie politica deschisă; el trebuie să împărtășească celorlalți orice informație, cu excepția celor pe care trebuie să le tăinuiască în virtutea datoriei sale. Un bun diplomat nu‑și va întemeia niciodată succesul misiunii pe rea‑credință sau pe făgăduieli imposibil de ținut. Părerea că un diplomat lucid trebuie să fie un maestru al înșelăciunii este fundamental eronată, deși larg răspândită. În fapt, înșelăciunea constituie criteriul de apreciere a obtuzității celui care o folosește; ea exprimă lipsa de inteligență și neputința lui de a‑și atinge scopul prin mijloace cinstite și raționale. Onestitatea constituie aici, ca și pretutindeni, cea mai bună politică. Minciuna lasă întodeauna în urmă dâre de venin, și un succes diplomatic, oricât de strălucit, dobândit prin subterfugii stă pe o temelie nesigură deoarece stârnește la cei invinși iritare, dorință de răzbunare și ură, izvoare permanente de adversitate. Utilizarea în diplomație a înșelăciunii e limitată de însăși natura acestui mijloc, fiindcă nici un blestem nu apasă mai greu decât minciuna dezvăluită. Abstracție făcând de faptul că o minciună e nedemnă de un mare ambasador, practic ea aduce mai mult pagubă decât folos, căci dacă poate asigura astăzi o izbândă, creează totodată o atmosferă de suspiciune, care mâine împiedică orice nou succes. Prin urmare, diplomatul trebuie să fie un om al probității și al adevărului, altminteri nu va reuși să inspire încredere”. „Nu înseamnă că ambasadorul este obligat să spună în orice moment tot adevărul. Există negocieri în care relevarea prematură poate să împiedice un sfârșit fericit. El are totdeauna dreptul, dacă i se pune o problemă insidioasă, de a refuza să răspundă. Depinde de priceperea sa să abată cursul unei întrevederi dacă vede că ea se orientează spre un subiect delicat. Ceea ce îi este lui interzis, este să mintă. Se poate întâmpla ca guvernul său să‑i dea un asemenea ordin (să mintă). Foarte rar ca acest fapt să nu fie descoperit. Dacă ambasadorul care nu a spus adevărul se desconsideră, în mod sigur, la fel se întâmplă și cu guvernul, care prins asupra greșelii, nu a avut curajul și demnitatea de a‑și asuma deplina responsabilitate a actelor sale. Mai ales, că nu este ca în timp de război, când interesul național sau al aliaților este în joc și când declarațiile false constituie o practică curentă. Dar atunci acestea sunt mijloace de război și scepticismul este regula”, a afirmat J. Serres.
În totalitatea surselor literare elaborate despre diplomați există numeroase încercări de a realiza o tipologie a lor, de a clasifica și stabili o „ordine de importanță” a calităților esențiale, luînd în considerație atît nevoile practicii diplomatice, cît și trăsăturile și aptitudinile unora sau altora dintre cei mai străluciți reprezentanți ai acestei profesii. Astfel, F. de Callieres în lucrarea sa “De la maniere de negocier avec les souverains”, invocă atîtea calități necesare unui diplomat, încît mulți dintre autorii de după el s-au întrebat dacă ele ar putea fi întrunite vreodată într-o singură persoană. Deasemenea, Harold Nikolson, a scris în legătură cu calitățile pe care trebuie să le posede un diplomat: „Acestea sînt calitățile diplomatului meu ideal: adevăr, precizie, calm, răbdare, bună dispoziție, modestie și loialitate. Acestea sînt și calitățile unei diplomații model.
Prezentul cu vitezele și cerințele lui înaintate față de formarea profesională, îi reclamă tînărului absolvent, să-și elaboreze un traseu propriu de formare, acumulînd abilități și dezvoltîndu-se și competențele necesare pentru cariera pe care și-o dorește. Unele dintre necesitățile și exigențele muncii diplomatice au evoluat datorită extinderii volumului de sarcini și atribuții ale diplomației ca mijloc de realizare a unor relații internaționale în permanenta dezvoltare, în timp ce altele dintre acestea s-au dovedit a fi constante ale personalității diplomatului și totodată indispensabilă activității sale.
Nu toate calitățile și aptitudinile de care trebuie să dea dovadă un diplomat au aceeași valoare-unele dintre acestea fiind esențiale, altele avînd un caracter secundar, derivat. Însă varietatea de figuri ale acestei specii profesionale arată că cerințele ei nu sînt imuabile. Din analiza lucrărilor teoretice, precum și din observarea diverselor aspecte ale activității diplomatice practice, o serie de trăsături ale personalității diplomatului se impun cu necesitate, fără a putea constitui criterii imuabile de apreciere sau descriere integrală a cerințelor activității sale.
Una dintre cele mai importante calități profesionale ale diplomatului este patriotismul. „Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datoria către neamul nostru; nu înseamnă pretenția că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic”, astfel a perceput Mihail Sadoveanu acest sentiment. În Dicționarul explicativ al limbii române patriotismul este definit ca “…sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei…”. Mai simplu și scurt spus, patriotism înseamnă dragostea față de țară și popor.
Promovarea și apărarea intereselor țării, reprezentarea cu demnitate a statului sînt atribuții ce completează definitția diplomației, iar realizarea lor implică manifestarea unui înalt patriotism din partea diplomatului chemat să le îndeplinească. Slujirea patriei este resortul de căpătîi al diplomatului. „El este un cetățean investit cu cea mai nobilă, cea mai strălucitoare și de invidiat funcție la care ar putea aspira un spirit luminat și un suflet ales: aceea de a reprezenta în străinătate demnitatea culturală, morala, interesele reale și drepturile legitime ale patriei sale ”.
Diplomații au un rol foarte importatnt în apărarea intereselor și drepturilor țării, la fel ca cadrele militare pe cîmpul de luptă, adevărații specialiști în domeniul diplomatic reprezentînd aceeași valoare ca bunii generali pentru armate în timp de război.
Avînd în vedere diplomația ca mijloc esențial de înfăptuire a politicii externe și rolul esențial al diplomatului în această activitate, îi sunt solicitate în primul rind calitățile special necesare acestei misiuni. Astfel diplomatul este un funcționar disciplinat, conștiincios, punctual.
Diplomatul aplică ceea ce hotărăște omul politic, diplomația fiind un instrument al politicii externe a statelor. Conștiinciozitatea este una din cerințeleprincipale pe care trebuie să le îndeplinească un diplomat în execuția zilnică a îndatoririlor. Această conștiinciozitate trebuie să fie superioară, bazată pe conștiința responsabilității înalte a funcției sale, pe înțelegerea importanței activității pe care o desfășoară pentru interesele țării.
Deasemenea, punctualitatea este o altă calitate importantă a diplomatului, aceasta fiind în toate împrejurările activității sale reclamată de calitatea sa oficială de reprezentant al statului trimițător. Această calitate pe care diplomații o manifestă și care este asociată permanent cu profesiunea de diplomat, le cere să-și disciplineze la maximum acțiunile și faptele. Funcția de reprezentare, de trimis pentru susținerea și promovarea intereselor și drepturilor statului său în străinătate, conferă gesturilor și acțiunilor lui semnificațiile cele mai serioase și impune implcit o verificare riguroasă.
În îndeplinirea obligațiilor în domeniul politicii externe ale statului său, diplomatul trebuie săfie capabil să argumenteze cele mai diverse situații cu care se confruntă și acțiunile care ar vrea să le întreprindă. Cultura – cunoașterea multiplelor laturi ale fenomenului – istorice, juridice, economice – clarificarea tuturor aspectelor pe care o acțiune o implică sînt elementele indispensabile unui diplomat.
Toți autorii care au scris despre diplomați înaintează faptul că aceștia trebuie să aibă o cultură din cele mai temeinice. Charles de Martens enumera, în 1866 domeniile în care unui diplomat i se cereau cunoștințe indispensabile din acea vreme: dreptul internațional public și privat, dreptul public al principalelor state din Europa, istoria în special istoria războaielor, negocierilor și tratatelor, sistemelor politice, economia politică, geografia și statistica, conducerea negocierilor, arta de a redacta acte, principalele limbi vorbite. În prezent, cunoștințele pe care le solicita Charles de Martens ar părea insuficiente. Dezvoltarea miraculoasă a științei, tehnicii, artei, a culturii spirituale, a omenirii în general, apariția unor noi ramuri ale științei, sau a unor noi științe ridică în mod necesar nivelul de atribuție a cunoștințelor care se cer unui diplomat de profesiune. Avînd în vedere multitudinea de relații interstatale, nu este evitată afirmația că diplomatul, pentru buna îndeplinire a atribuțiilor sale, trebuie să se adapteze cu ușurință în orice domeniu al științei sau artei. Însușirea istoriei țării pe care diplomatul o reprezintă, la fel ca și a celei universale are un rol deosebit în munca diplomatică. Argumentul istoric, alături de cel politic, juridic și economic are o greutate specifică apate în negocierile diplomatice.
Relația dintre cultură și diplomație este dintre cele mai strînse. Pe lîngă faptul că face apel la un bagaj vast de cunoștințe diplomația este în același timp un mediu prielnic observației social – psihologice și pe acestă bază, creației literare. Pentru ilustarea acestui fapt, este suficientă mențiunea că printre diplomați se numără cîțiva laureați ai Premiului Nobel pentru literatură, așa cum este Saint John Perse, care a îndeplinit cu succes diferite funcții diplomatice, Ivo Andrie – ambasador și romancier iugoslav, sau al scriitorului Miguel Angel Asturias, fost ambasador al Guatemalei la Paris.
Istoria diplomației prezintă o întreagă galerie de literați și istorici care au onorat profesiunea diplomatică, între care pot fi citați Niccolo Machiavelli, Francois Rabelais, Jean – Jaques Rousseau, Voltaire și numeroși alții. În aceeași măsură, creatori din domeniul artistic sau oamenii de știință au fost chemați în diverse misiuni diplomatice, atît datorită prestigiului lor, cît și datorită garanției pe care le-o oferea arta sau știința în care slujeau – că vor mînui mai bine delicatele relații umane. Numeroși diplomați au practicat și continuă să reprezinte cu succes literatura memorialistică scriind jurnale, memorii, însemnări și amintii despre evenimentele și faptele diplomatice, cum este cazul diplomatului englez H.Nicolson, Jules Cambon sau I.M.Maiskii.
Deosebit de importante în activitatea unui diplomat sînt îndemînarea, iscusința, priceperea de a găsi cele mai avantajoase soluții. Abilitatea este atît de utilă și de necesară în profesiunea diplomatului încît în viața de zi cu zi calitatea de bun diplomat este identificată cu o mare abilitate în toate împrejurările, iar în limbajul curent diplomația se confundă cu abilitatea și politețea. În diversele situații care apar în cadrul contactelor, relațiilor și negocierilor diplomatice, abilitatea este adesea hotărîtoare pentru rezolvarea problemelor care se ivesc. Instrumentele diplomatului în activitatea sa țin eminamente de intelect. La fel ca abilitatea de a ieși din cele mai complexe situații tactul și calmul, răbdarea și perseverența sînt calități ce contribuie într-o măsură considerabilă la abordarea și soluționarea cu succes a problemelor din sfera activității diplomatului. Aceste trăsături capătă o importanță sporită în cursul negocierilor, care ocupă o pondere însemnată în munca diplomatică. Referindu-se la importanța tactului și a calmului pentru un diplomat în cursul negocierilor, H.Nicolson sublinia: „Un negociator nu numai că nu trebuie să-și pemită să manifeste iritare cînd este confuntat cu stupiditatea, necinstea, brutalitatea sau îngîmfarea celor cu care are sarcina ingrată de a negocia; el trebuie să evite toate amniozitățile personale, toate preferințele personale, tot entuziasmul, toate prejudecățile exageările, dramatizările și indignarea morală”.
Referindu-se la însemnătatea urmăririi cu răbdare și perseverență a fenomenelor de către diplomați, Jules Cambon sublinia: „Răbdarea este o calitate indispensabilă pentru succesul unui negociator”. Perseverența în susținerea argumentată a punctului propriu de vedere ca și în urmărirea pînă la capăt a scopului și intereselor propriei țări, în cadrul negocierilor sau a altor acțiuni diplomatice, repezintă una din condițiile obținerii unor soluții chiar în situațiile cele mai dificile.
Un bun diplomat trebuie să posede capacitatea de a sesiza, culege, discerne și transmite informații valoroase guvernului său. Sub acest raport, diplomatul trebuie să fie un bun observator, cu un bun simț al presimțirii situațiilor, care să urmărească îndeaproape societatea în care trăiește, tendințele politice, evenimentele și oamenii. El trebuie să aibă capacitatea de a urmări și discerne realitățile imediate ale vieții politice, economice, culturale din statul în care își desfășoară activitatea; din acest punct de vedere diplomatul este un om al detaliului cotidian, căruia trebuie să știe să-i surprindă semnificația.
Marile răspunderi ale profesiunii de diplomat, ca reprezentant și apărător al dreptului și intereselor unui stat, implică și impunerea unor perceperi de conduită dintre cele mai sobre, a unei comportări disciplinate în toate împrejurările. Un cunoscut cancelar al Rusiei, Gorceacov, avea multe din calitățile unui om de stat, dar și cîteva mici defecte, pe care le-aș numi oarecum ridicole. El dădea o importanță excesivă propriei sale personae, iar vanitatea sa era celebră.
Selecția, recrutarea și pregătirea specialiștilor în domeniul diplomației constituie un aspect deosebit de important pentru formarea unor cadre diplomatice competente capabile să asigure îndeplinirea sarcinilor multiple și dificile care revin diplomației unui stat. Un element important s-a impus cu certitudine de-a lungul existenței profesiei de diplomat ca activitate distinctă: alegerea și pregătirea unui diplomat apt să asigure îndeplinirea exigențelor muncii diplomatice necesită discernămînt criterii judicioase de selecție, instruire și promovare. Tabloul sistemelor de recrutare a diplomaților este extrem de eterogen pentru diferite state.
Fiecare stat își stabilește prin legislația internă în mod independent regulile de acces în serviciul diplomatic în funcție de diverși factori, dintre care un rol important îl au necesarul de cadre diplomatice, dictat de volumul relațiilor externe și de tradițiile școlilor diplomatice. În regimul de admitere în funcția diplomatică, unele sisteme naționale de pregătire au introdus o serie de criterii formale obligatorii: vîrstă, pregătire superioară de specialitate, cetățenie și chiar sexul candidaților, în multe state profesiunea diplomatică fiind strict rezervată bărbaților.
În asigurarea nevoilor de cadre pentru diplomație sînt două metode principale de pregătire:
1) Pregătirea de specialiști în domeniul diplomației în cadrul unor instituții de invățămînt superior cu caracter universitar sau postuniversitar.
2) Recrutarea personalului diplomatic din rîndurile unor categorii variate de profesioniști cu o instrucție superioară – juriști, economiști, istorici etc., precum și specialiști cu pregătire superioară în domeniul tehnic – care urmează un ciclu de inițiere în activitatea diplomatică, cu o durată de 1-3 ani.
După cercetările realizate în vederea expunerii privind apariția, evoluția dar și esența profesiei de diplomat, am constatat că astfel, precum politica externă nu se identifică cu diplomația, la fel și activitatea diplomatului nu trebuie confundată sau asimilată cu cea a omului de stat sau a omului politic, care definește și hotărăște acțiunile politice în relațiile cu alte state.
Din totdeauna calitatea de diplomat a fost asociată indisolubil activității, constituită apoi ca știință, iar după unii ca artă, care a primit denumirea de diplomație. Meseria de diplomat este foarte veche. Unele tratate de pace și de alianță se numără într-adevăr printre cele mai vechi monumente ale epigrafiei. Însă, în decursul unei perioade îndelungate, raporturile între triburi, iar mai apoi cele feudale, care luau în mod progresiv un caracter național, nu au fost decât sporadice. De-a lungul timpului, această profesie a evoluat productiv de la o perioadă la alta, precum și de la o țară la alta, în funcție de necesitățile și rolul statului pe arena mondială.
Cheia succesului unui diplomat este să domine triada verbelor: a reprezenta, a informa si a negocia. Sunt atât de multe temele de tratat de către un diplomat pe transcursul carierei sale încât rezultă practic imposibil a le domina toate. De aceea, diplomații trebuie să se specializeze pe un vast areal științific. Rolul cel mai important al reprezentantului acestei profesii este să acționeze ca mediator între două țări: statul său de reședință și statul în care este acreditat și de a dezvolta relații bilaterale dintre acestea. Sarcina lui principală este de a explica poziția țării sale prin mijloace cît mai accesibile celeilalte părți. Un adevărat prosefionist în domeniu trebuie să țină cont de mentalitatea națională, de principiile morale și aspectele politice ale statului, cu care a inițiat negocieri în vederea unei viitoare cooperări. Fiind situat direct în epicentrul evenimentelor, diplomatul recomandă o poziție oficială care trebuie urmată într-o situație exactă. În consecință, pentru a fi siguri de calitatea prestării serviciilor cadrelor diplomatice este necesară acordarea unei atenții sporite asupra mecanismelor și metodelor de formare a acestora. Astfel, pot concluziona că un adevărat diplomat reprezintă un scut util de apărare a intereselor statului său.
Concluzii la compartimentul I
În urma analizei realizate la nivelul cercetării celor trei subiecte, s-ar putea face concluzia că în toate formele de organizare ale omenirii, diplomația a existat și va continua să fie una dintre cele mai importante discipline de promovare și realizare a politicii externe a statelor.
Marile puteri ale lumii, toți marii șefi de stat au recurs la serviciile diplomației și ale diplomaților pentru atingerea scopurilor în cunoașterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliaților sau dușmanilor precum și în elaborarea sau adaptarea propriilor orientări de politică externă, în scopul apărării intereselor proprii cu o eficiență sporită în mediul continental și mondial. „Agenții diplomatici vor avea în viitor, un rol diferit față de cel jucat pe vremea cînd politica se derula în umbra discretă a cabinetelor. Diplomații de astăzi nu seamănă cîtuși de puțin cu oamenii care ședeau altădată pe băncile Congresului de la Viena; mă gîndesc că aceia care vor veni după ei vor fi și mai diferiți” afirma J.Cambon în lucrarea sa ”Diplomația”.
Un diplomat bun trebuie să răspundă la patru cerințe fundamentale: trebuie să înțeleagă perfect și corect situația în care își desfășoară activitatea, pentru a putea aprecia în orice moment raportul dintre obiectivele sale și punctele de vedere ale altor forțe implicate; trebuie să facă o evaluare cât mai exactă a capacității sale de acțiune; trebuie să manifeste o mare flexibilitate, să fie pregătit pentru schimbări neașteptate, să aibă variante de rezervă, să aplice cu finețe și pricepere metodologia în negocieri; acceptă compromisul doar în limitele pe care și le‑a propus de la început, știind foarte clar care sunt problemele negociabile și care nu. El trebuie să fie capabil să ierarhizeze prioritățile, pentru a putea renunța la un moment al negocierii, la o prioritate de mai mică importanță pentru o alta majoră. Aceasta deoarece „criteriul unei bune negocieri diplomatice stă mai puțin în ceea ce s‑a renunțat și mai mult în cât s‑a câștigat”.
Ultimele decenii au cunoscut o dezvoltare care, după toate aparențele, pare să modifice substanța diplomației: comunicarea între state nu se mai poartă doar la nivel personal, prin ambasadori, în mod regulat, ci și la distanță, cu ajutorul mijloacelor electronice (telefon, internet, videoconferințe) ori de câte ori necesitatea o cere. Observăm, așadar, că din definiția diplomației se pune bemol în dreptul elementului personal și, pe cale de consecință, dispar ritualurile tradiționale: locul și rostul ambasadorilor sunt înlocuite cu „firul roșu” sau întâlnirile en tête-à-tête dintre șefii de stat.
Prestigiul diplomației care supraviețuiește diminuării substanței acesteia se explică prin alăturarea strânsă, unică poate, dintre om și stat: un stat puternic reprezentat de un ambasador strălucit constituie rețeta nemuririi istorice.
ACTIVITATEA DIPLOMATICĂ CA DOMENIU DE FORMARE A DIPLOMATULUI TEHNOCRAT
Evoluția științei diplomatice și formarea cadrelor în SUA
Influența diplomației ca știință asupra formării diplomaților în Federația Rusă în contextul globalizării
Mecanismele de formare a cadrelor în cadrul școlii diplomatice din Republica Moldova
Concluzii la compartimentul II
Acest compartiment reflectă analiza activității diplomatice ca domeniu de formare a diplomatului tehnocrat în anumite state ale lumii, în contextul evoluției științei diplomatice și a formării diplomaților în SUA, deasemenea cuprinde determinarea influenței diplomației ca știință asupra formării diplomaților în Federația Rusă în contextul globalizării, ilustrînd teoretic mecanismele de formare a cadrelor în cadrul școlii diplomatice din Republica Moldova.
2.1. Evoluția științei diplomatice și formarea cadrelor în SUA
Cercetarea diplomației ca știință a parcurs o cale îndelungată, precum și analiza studiilor diplomatice, care au apărut ca urmare a evoluției relațiilor interstatale și a necesității promovării stabilității pe arena mondială. Numeroși isorici, filozofi, scriitori, renumiți demnitari de stat, politologi și diplomați au încercat să cerceteze succesele și insuccesele evoluției studiilor diplomatice. Necesitatea analizei multidimensionale a sistemului de relații diplomatice din cele mai vechi timpuri până în prezent și aprofundarea cunoștințelor deja existente privind problemele legate de diplomație și modelele de studii diplomatice au impulsionat considerabil cercetarea diplomației ca știință și a formării bazei studiilor diplomatice în diverse state ale lumii. Studiile istorice privind originile și apariția diplomației ca știință au jucat un rol important în conștientizarea și înțelegerea necesității formării unui corp solid de specialiști în domeniu, dat fiind faptul că la baza creării și stabilirii unor relații pașnice și stabile între state stau normele și principiile diplomatice.
Este adevărat că lumea de astăzi este cu mult diferită de cea pe care au trăit-o marii conducători ai lumii. Noi puteri mondiale sunt în creștere, sute de milioane de oameni din întreaga lume urcă în clasa de mijloc, împuternicit apar diverse hiper-persoane cu capacitatea de a face un mare bine și rău imens, iar informația circulă în toată lumea într-un ritm alert. Aceste realități prezintă unele provocări reale și întrebări dificile pentru diplomați profesioniști.
Stanley Hoffmann avea perfectă dreptate în afirmația că “relațiile internaționale constituie o știință socială americană cu precizarea că și practica pregătirii specialiștilor în acest domeniu a avansat mai mult în SUA”. În această ordine de idei concluziile lui Hoffmann sunt un argument solid care nu poate fi pus la îndoială.
Istoria diplomației Statelor Unite ale Americii cuprinde o perioadă relativ scurtă, cuprinzînd aproximativ o perioadă de 240 ani. Primii diplomați din coloniile nord americane, în ciuda lipsei de experiență și cunoștințe diplomatice, negociau, nu fără succes, cu reprezentanții cu mult mai experimentați ai școlii diplomatice deja existente la momentul respectiv în Europa. Diplomații din coloniile nord-americane au adus o contribuție semnificativă la cauza de eliberare și de apărare a tinerei republici pe arena internațională. În condițiile unei slăbiciuni militare, în care se aflau pe atunci Statele Unite ale Americii, arta diplomatică constituia un instrument esențial în lupta țării pentru recunoașterea internațională.
Chiar pe parcursul Războiului de Independență (1775-1783), fondatorii SUA au încercat să recupereze distanța enormă care exista între diplomația europeană, și cea americană, fiind creat Comitetul pentru Corespendență Secretă. Intenția aceasta a fost realizată totuși, încercînd a ignora experiența europeană și prin caracteristicul nonconformist american, care de altfel a dat inițial rezultate surprinzător de bune. Astfel B. Franklin, personalitate remarcantă a revoluției americane, dar care nu avea pregătire diplomatică a condus prima misiune diplomatică americană peste hotare, la Paris (format din Franklin, Deen și Lee), reușind să obțină importante loturi de arme și ajutoare bănești de la partea franceză.
Deși la 15 septembrie 1789 Congresul ratifică un act prin care era creat Departamentul de Stat –Ministerul Afacerilor Externe american, în ceea ce privește serviciul diplomatic și consular, oficialii americani nu s-au grăbit să pună ordine în lucruri, motivele principale fiind: lipsa cadrelor diplomatice calificate; o asociere diformată a diplomației cu intrigile, problemele și războaiele europene; depărtarea și izolarea SUA față de bătrînul continent; și nu în ultimul rînd reușitele inițiale ale revoluției americane inclusiv pe plan diplomatic. Se formează astfel tradiția ca în înaltele posturi diplomatice și consulare să fie numite personalități remarcante, oameni foarte bogați sau politicieni influenți care doreau să-și mărească prestigiul, sau aveau interese comerciale directe în statele în care își desfășurau activitatea.
În consecință SUA s-au manifestat pe arena regională și internațională o îndelungată perioadă fără a dispune de un Serviciu Diplomatic (SD) clasic, adică fără a avea în funcții diplomați profesioniști, ranguri diplomatice bine stabilite, chiar reguli precise de conduită pentru diplomați, cu excepția celor din Constituție.
Pătrunderea specialității relații internaționale în practica numeroaselor state a fost condiționată pe de o parte de tendința de ascensiune a SUA la statutul de putere mondială, motivată de două impulsuri contradictorii: utopismul reînoit exemplificat de planurile organizării internaționale postbelice și un amestec de repulsie și vină pentru infuzia specifică de idealism american ineficient.
Inițial serviciul diplomatic american era departe de idealul european al unui serviciu format din diplomați de carieră. Mai mult, pînă în 1856 ambasadorii și consulii nu primeau salarii din partea statului, avînd propriile afaceri și interese în satatele de reședință. În anii 1865-1877, perioada Reconstrucției, în Congres sînt înaintate tot mai des propuneri de a crea un serviciu diplomatic stabil avînd în componența sa profesioniști. Dar abia în 1895 au fost introduse probe de concurs pentru intrarea în servicul consular, iar fucționarea reală a acestui sistem a început abia 100 de ani mai tîrziu.
Actele principale care au reformat serviciul diplomatic american și l-au transformat într-un sistem de profesioniști de elită, care apără interesele americane peste tot în lume, au fost Legea Rogers din 1924 și Foreign Service Act din 1980.
Capacitatea diplomaților americani pentru a ajuta la interpretarea și navigarea într-o lume uimitoare încă contează. După mai mult de un deceniu dominat de două conflicte costisitoare din Irak și Afganistan, precum și cea mai gravă criză financiară din timpul vieții noastre, Statele Unite ale Americii are nevoie de un nucleu de diplomați profesionali cu abilitățile și experiența de a urmări interesele americane în străinătate – prin diverse măsuri.
În consecință SUA au devenit pionerii interdisciplinarismului în pregătirea profesională din domeniile știință politică, drept, economie și alte domenii sociale, care ulterior au constituit subdomeniile relațiilor internaționale în sensul actual al noțiunii. Și această inovație nu a avut un caracter întîmplător, pentru că, la rîndul său, practicismul sistemului universitar American a fost alimentat benefic de un important factor spiritual, numit de către Stanley Hoffmann – predispozițiile intelectuale din societatea americană.
Este cert faptul că însăși specificul universităților americane a contribuit la introducerea în practică a pregătirii specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale. Universitățile americane erau caracterizate în perioada respectivă de două merite enorme: “pe de o parte, ele erau flexibile în ceea ce făceau în domeniul pregătirii profesionale, fapt care le-a asigurat posibilitatea de a promova domenii noi de formare, intuite ca necesare, iar pe de altă parte, universitățile americane erau caracterizate de faptul că ele deja aveau departamente extinse de știința politică, care puteau servi ca matrice pentru domeniul relațiilor internaționale”.
E puțin posibil să înțelegem motivul din care în conformitate cu diferite aprecieri, către sfîrșitul secolului al XX-lea de la 80 la 85% din volumul mondial de literatură pe problemele relațiilor internaționale care se edita în SUA, dacă nu am ține cont de cercetătorii care au emigrat conștient în SUA din diverse regiuni ale globului, și în primul rînd din Europa, caracterizați de un mod de gîndire și viziuni de cercetare cu caracter progresist, materializarea ideilor cărora, și poate nu în ultimul rînd și cariera lor, nu aveau sorți de izbîndă în condițiile unor tradiții conservatoare în societățile lor de origine. Înafară de H.Morgenthau, ar putea fi numiți și Arnold Wolfes, Klaus Knorr, Karl Deutsch, Ernest Haas, George Liska, Henri Kissinger, Zbigniev Brzezinski – nume care fără îndoială au o mare greutate specifică în știința politică internațională.
Dacă s-ar pune întrebarea care ar fi motivele care au condiționat pe parcursul unei perioade atît de scurte de timp ascensiunea SUA la nivelul la care se află în prezent, probabil că într-o mare măsură s-ar afirma că a fost posibil datorită unui impunător număr de specialiști în relațiile internaționale și științele politice, pregătiți pe parcursul ultimilor 60-70 de ani de universitățile americane, care și-au adus un considerabil aport pentru prosperitatea patriei lor, nu numai în structurile serviciului diplomatic, statale și de cercetări, dar și în cadrul tuturor fără excepție sferelor social-economice ale țării.
În SUA la începutul secolului al XX-lea la diferite niveluri se înainta părerea că serviciul diplomatic trebuie să fie bazat pe principii de selecție riguroasă, cu participarea reprezentanților organelor de stat și mediului de afaceri, iar avansarea ceea profesională să aibă loc în rezultatul aprecierii competenței și concurenței înalte. Sistemul American de admitere și pregătire pentru serviciul diplomatic conține o serie de reguli specifice tuturor statelor, astfel, majoritatea specialiștilor în diplomație sînt instruiți într-o fază inițială, în cadrul institutelor de științe politice existente pe lîngă diverse universități.
În noiembrie 1905, prezidentul T.Roosevelt a semnat Ordinul de primire în serviciul diplomatic în baza examenelor. La această inițiativă, curînd au reacționat 18 universități, care au anunțat despre intenția de a pregăti special cadre pentru angajare în serviciul diplomatic. Universitățile George Washington și Ielsk au primit dotații solide de la cercurile de afaceri din New-York, Universitatea din Michigan – de la oamenii de afceri din zona Central – Apuseană a SUA, „Universitatea din Harvard” a trimis Președintelui T.Roosevelt un demers pentru finanțarea deschiderii facultății diplomatice, iar membrii congresului au refuzat acordarea de fonduri. Noul Președinte al SUA Y.Taft a dezvoltat ideile legislative ale predecesorului său în calea spre profesionalizarea diplomației americane.
Într-adevăr, potrivit Legii cu privire la serviciul diplomatic al SUA din 1980, selectarea și angajarea cadrelor diplomatice se efectuează în baza principiului de nondiscriminare, astfel am constat faptul că studiile universitare sunt favorizate în SUA. Curînd a fost elaborat sistemul de examene, care includea examinarea în scris și orală. La examenul în scris se verificau cunoștințele din dreptul internațional, una din limbile străine, resursele naturale, industriale și comerciale ale SUA, istoriei americane și dreptului constituțional, istoriei Europei, Americii Latine și a țărilor din Extremul Orient din secolul XIX. Scopul examenului oral era de a determina posedarea de către candidați a diverselor calități, precum: „flexibilitatea și viabilitatea minții, informarea generală despre evenimentele din lume și calitățile naturale pentru serviciu”. Cei care doresc să devină specialiști Foreign Service sînt evaluați de experți în domeniul de specializare al candidatului și sînt recomandați de aceștia pentru Consiliul Examinatorilor pentru un examen oral al abilităților respective. Posturile de specialiști sînt la moment împărțite în 7 mari categorii:
1. Administrare;
2. Ingineria contrucțiilor;
3. Tehnologii informaționale;
4. Programe penru Informație Internațională și Limbă Engleză;
5. Medicină și Sănătate;
6. Office management;
7. Securitate.
Atît funcționarii cît și specialiștii selectați trebuie să facă niște cursuri de pregătire și examenele medicale. Tot personalul Foreign Service trebuie să fie deacord de a-și îndeplini funcțiile peste hotare dacă e necesar. De asemenea trebuie să susțină în mod public politicile guvernării SUA.
O particularitate a selectării cadrelor diplomatice americane constă în acordarea unor facilități, cum ar fi eliberarea de la examene pentru așa categorii ale populației, ca afro-americanii, latino-americanii, indienii. În acest context, pentru a soluționa problema unei posibile incompetențe a cadrelor diplomatice, a fost mărit termenul de încercare până la 3-4 ani pentru noii angajați.
SUA au în domeniul pregătirii cadrelor diplomatice o tradiție vădit academică, deoarece au creat, în 1919 în cadrul „Universității din Georgetown Edumund A.Walsh School of Foreign Service”. Actualmente școala prestează cursuri la nivel de licență și masterat, cuprinzînd studenți proveniți din peste șaptezeci de țări. Dar, tot aici prima instituție care a conferit grade academice a fost „Fletcher School of Law and Diplomacy”, a Universității din Tuft, înființată în 1933.
O altă instituție cu un rol imporatnt în acest domeniu este Foreign Service Institute, cu sediul la „National Foreign Affairs Training Center”, care și-a instaurat o atît de bună reputație, încît din 1993 s-a extind foarte rapid, iar în prezent oferă circa 3000 de cursuri pentru un total mediu de aproximativ 15000 de studenți, deținînd diverse funcții care se rezumă la o pregătire mai aprofundată și dispune de o școală de limbi și pregătire generală pentru formarea specifică, orientată spre exercitarea de funcții executive de către diverși agenți ai Administrației, spre exemplu diplomații militari, specialiștii în informații. În anumte cazuri, recurge la parteneriate cu diverse oragnizații private, cum ar fi „Association for Diplomatic Studies and Training”. S-a constatat că intensitatea specializării funcționale oferite prin cursurile sale face criticabilă orice încercare de simplificare a ceea ce este oferit.
În rezultatul dezbaterilor în cercurile politice americane despre rolul sistemului cadrelor diplomatice profesionale, a fost adoptată „Legea despre serviciul în străinătate” din 1980, conform datelor sociologului R.Mills, un timp îndelugat cadrele serviciului diplomatic din SUA erau recrutate din rîndurile absolvenților din trei universități prestigioase: din Harward, Ieli și Priston care se află în Nord- Estul țării. „Universitatea Harvard” (engleză Harvard University) este o universitate privată, aflată în orașul Cambridge, statul Massachusetts, Statele Unite. A fost întemeiată la 8 septembrie 1636, prin votul Înaltei Curți a coloniei britanice din golful Massachusetts, Province of Massachusetts Bay, fiind cea mai veche universitate din Statele Unite.
„Princeton University” este o comunitate vibrantă de burse de studiu și învățare care stă în serviciul națiunii americane și în serviciul tuturor națiunilor. „Princeton” este a patra cea mai veche instituție din Statele Unite, înființată în 1746. “Princeton” este o instituție independentă, care oferă instruire universitară și postuniversitară în domeniul științelor umaniste, ștințe sociale, științe natural și inginerie. Ca o universitate de cercetare de renume mondial, “Princeton” urmărește să atingă cele mai înalte niveluri de distincție în descoperirea și transmiterea de cunoaștere și înțelegere. Astăzi, mai mult de 1.100 de membri ai facultăților întrunesc aproximativ 5200 studenți și 2600 de studenți absolvenți.
În anii 50, contingentul tinerilor diplomați angajați la serviciu reprezentau 18 universități americane din numărul total de peste 2000. În anii 60, pe lîngă universitățile din Nord-Estul SUA, absolvenții cărora erau selectați pentru serviciul diplomatic, s-au adăugat cîteva mari universități de stat și private, care s-au dezvoltat substanțial în anii de după război: “Universitatea din California”, “Universitatea Columbiană”.
Legături stabile de lucru cu Departamentul de Stat al SUA întreținea “Universitatea Georgetown” din Washington, în care funcționează “Școala Serviciului în Străinătate”. În cadrul acestei școli, în 1978 a fost deschis “Institutul de Studiere a Diplomației”, însărcinat cu următoarele activități: perfecționarea cunoștințelor a diferitor aspecte ale protecției diplomatice, pregătirea materialelor didactice, petrecerea discuțiilor asupra practicii diplomatice de către profesori și studenți, care se pregătesc pentru activitatea în politica externă. Legăturile de lucru cu Departamentul de Stat al SUA îi permit “Universității Georgetown” să ia în considerație operativ cerințele timpului. Ca rezultat pot servi denumirea unora din cele peste 30 de cursuri propuse de Școala Serviciului în Străinătate: “Diplomația multilaterală”, “Teoria și practica negocierilor internaționale”, “Politica externă și problema energetică”,”Rolul diplomației în dialogul Nord – Sud” etc.
Pentru a se prezenta la concursul de admitere, candidatul trebuie să fie cetățean american de cel puțin 9 ani, să aibă vîrsta cuprinsă între 21 și 30 ani. Candidații pentru serviciul exetern se recrutează dintr-un număr mare de colegii și universități în SUA din peste 200 de institute de învățămînt superior. La concursul de admitere sînt incluse probe de exprimare în limba engleză, teste privind capacitatea de a interpreta date și informații, care sînt hotărîtoate la concursul de admitere, cunoștințe generale din domeniul politicii și administrației SUA, politicii și economiei mondiale, geografiei, etc. După trecerea examenelor, cei mai mulți dintre tinerii diplomați își încep cariera cu gradul de „junior officer”, fiind promovați în timp și după capacități, în clasele diplomatice.
Diplomații recrutați după acest sistem sînt așa-numiții lucrători de carieră. În Serviciul de externe al SUA există un al doilea grup de funcționari, cel al lucrătorilor de rezervă (Foreign Service Reserve Officers). Ei nu constituie o rezervă în sensul militar, ci sînt persoane cu o înaltă specializare care lucrează temporar la serviciul de externe pentru perioade ce nu depășesc 5 ani.
Departamentul de stat al SUA a stabilit anumite calități necesare unui diplomat american, cum ar fi să reprezinte un fizic atrăgător, o comportare prietenoasă, să nu fie emotiv, să fie matur, imaginativ dinamic, să aibă o vie curiozitate intelectuală, să fie interesat de obieciurile, limba, istoria și psihologia altor popoare, să fie profund fără a fi meticulos, să aibă aibă un bun simț al umorului, să cunoască bine limba engleză.
Pe lîngă aceasta Departamentul de Stat al SUA are centrul său de studii – “Institutul serviciului de peste hotare”. Diplomații și personalul diplomatic trec pregătirea și repregătirea în cadrul Institutului sau a Universităților, de regulă de trei ori în timpul carierei lor:
I – la primirea în serviciu;
II – la mijlocul carierei;
III – la trecerea stagiului special pentru diplomați.
În SUA, după fiecare alegere prezindențială, ambasadorii sînt reînnoiți: serviciul lor se obține, cel mai des ca o recompensă pentru serviciile electorale. Aici, se pune constant problema modului de constituire a corpului diplomatic, dacă posturile importante sunt, în cea mai mare parte a lor, rezervate favoriților partidului învingător, posturile secundare, ca și cancelariile se referă la un număr constant de agenți experimentați.
Astfel, în urma studiului realizat asupra evoluției șttinței diplomatice și formării specialiștilor în domeniul diplomației în SUA am constatat: ca să fii diplomat de carieră nu este foarte ușor, însă recompensele pot fi pe măsură, pentru că țelul oricărui membru al corpului diplomatic este participarea la scrierea istoriei țării sale. Evoluția diplomației SUA are o istorie relativ tînără, practic procesele de manifestare a fenomenelor diplomatice făcîndu-și apariția mult mai tîrziu decît pe continentul European, totuși acest fapt nu a impiedicat dezvoltarea fructuoasă a diplomației, a studiilor diplomatice și a formării diplomaților tehnocrați, creînd în prezent o tradiție academic performantă, prin înființarea unor instituții specializate în domeniul diplomatic și formarea unor specialiști demni de această profesie în cadrul realizării politicii externe a statelor.
2.2. Influența diplomației ca știință asupra formării diplomaților în Federația Rusă în contextul globalizării
Din momentul apariției primului stat unitar rus, unul dintre obiectivele permanente ale politicii externe a țării a fost aspirația spre stabilirea de relații internaționale, dar și neacceptarea izolării. Acest scop a constituit principala forță motrice a înființării, și ulterior a dezvoltării și perfecționării serviciului diplomatic al țării. Rusia se mândrește cu eminenți diplomați ruși, precum A. Griboedov, A.Gorchakov, A.Gromyko, care au jucat un rol important în dezvoltarea diplomației ruse și promovarea intereselor Rusiei în arena internațională. Printre ei se numără și talentatul poet și diplomat Antioh Cantemir fiul domnitorului Moldovei Dimitrie Cantemir, apropiat al țarului Petru cel Mare, care a reprezentat interesele Rusiei în capitale europene, precum Londra și Paris.
În Federația Rusă, la alegerea și promovarea cadrelor diplomatice accentul se pune anume pe profesionalismul și calificarea acestora, în primul rând din punctul de vedere al studiilor superioare și experienței în domeniu, cunoașterii limbilor străine și a legislației naționale. Astfel, majoritatea diplomaților ruși sunt specializați în domeniul relațiilor internaționale, drept internațional, relații economice internaționale, comunicare internațională.
Instituția de bază în pregătirea cadrelor diplomatice pentru serviciul diplomatic rus este Institutul de Stat pentru Relații Internaționale din Moscova (МГИМО). În cadrul acestuia, pregătirea diplomaților se efectuează în conformitate cu evoluțiile internaționale, dezvoltând contacte fructuoase cu centrele universitare din Germania, Marea Britanie, Franța, Canada, SUA, China etc. Limbilor străine li se acordă o atenție deosebită, fiind favorizate cele solicitate de către Ministerul de Externe.
МГИМО a fost creat la 14 octombrie 1944 în rezultatul transformării facultății internaționale a Universității de Stat “M.B.Lomonosov” din Moscova într-un Institut independent. Inițial Institutul avea trei facultăți: internațională, economică și de drept. În 1958, în rezultatul includerii în cadrul МГИМО a Institutului Comerțului Extern din Leningrad, creat în 1934, s-a consolidate și s-a accentuat orientarea pregătirii specialiștilor pentru comerțul extern și activitatea economică externă.
În anul 1996 în cadrul Institutului s-a creat facultatea de politologie, iar în februarie 2000 din inițiativa celor mai mari companii de gaz, petrol și energetic a fost creat Institutul Internațional al Politicii Energetice și Diplomației, scopul căruia este pregătirea cadrelor pentru dezvoltarea colaborării internaționale energetice.
În prezent МГИМО are statut de Universitate cu un număr mai mare de 5 mii de studenți din 60 de subiecți ai Federației Ruse și din 64 de țări ale lumii, în cadrul căruia se studiază: relațiile internaționale și diplomația, regionalismul și politica mondială, economia mondială și comerțul, dreptul internațional public, privat și financiar, dreptul UE, politologia, administrarea municipal și de stat, jurnalismul și relațiile cu publicul, în total – 8 facultăți li 4 institute în care se predau 54 de limbi străine.
O altă instituție de învățămînt și cercetare științifică care acordă studii superioare în domeniul relațiilor internaționale și economiei mondiale este Academia Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe a Federației Ruse, creată în baza Institutului de Pregătire a Cadrelor Diplomatice și Consulare, reorganizat în Școala Diplomatică Superioară, iar în 1974 în Academie, scopul principal al căreia este pregătirea cadrelor pentru MAE al Rusiei. În Academie activează facultatea de ridicare a calificării pentru personalul diplomatic, colaboratorilor ministerelor federale, organelor de administrare regională, Administrației Președintelui, Guvernului Federației Ruse, a deputaților Dumei de Stat. Pentru ambasadori, consuli și reprezentanții Rusiei în organizațiile internaționale, Academia organizează cursuri speciale de scurtă durată, așa ca: Relații economice internaționale contemporane și diplomația, Bazele administrării de criză în activitatea politică externă, pregătirea observatorilor internaționali la alegeri în alte țări străine. Academia dispune de un colectiv profesional didactic calificat, de circa 400 de mii de surse științifice și didactice în fondurile bibliotecii.
La etapa actuală (potrivit datelor pentru anul 2007), în cadrul Ministerului de Afaceri Externe al Federației Ruse activează circa 12 mii de cadre diplomatice, dintre care o treime sunt diplomați de profesie. Un rol important în pregătirea cadrelor îl are practica pe care o efectuează studenții în cadrul Ministerului de Externe și reprezentanțelor sale de peste hotare. Fiind angajați, tinerii diplomați se includ în procesul de pregătire permanentă, care începe cu o introducere în activita-te în primul an de lucru; studii periodice (de regulă, o dată în cinci ani) de calificare; studierea permanentă a limbilor străine. Cursurile de perfecționare sunt organizate în primul rând de către Academia Diplomatică a Federației Ruse.
2.3. Mecanismele de formare a specialiștilor în domeniul relațiilor international în cadrul școlii diplomatice în Republica Moldova
Dezvoltarea ca stat a Moldovei s-a datorat în mare măsură abilității și talentului unor domnitori de vază, care au știut să îmbine arta negocierilor cu arta militară în vederea asigurării existenței statalității moldovenești, amenințată întotdeauna de vecini mai puternici, dornici de câștiguri teritoriale. Prezența primelor instituții diplomatice moldovenești a fost atestată practic din momentul întemeierii statului. Dezvoltarea diplomației moldovenești este legată în această perioadă și de situația specifică a Țării Moldovei, independența căreia era serios amenințată de vecini puternici. Încă de la început s-a impus necesitatea unui dregător care să se ocupe de problemele diplomației statului și acesta a fost postelnicul, el fiind cel care avea atribuții referitoare la problemele de protocol, primea trimișii străini și era trimis, la rândul său, deseori în solii.
Standardele formate la nivel universal încă în secolul XIX cu privire la cerințele față de cadrele diplomatice sunt în vigoare până în prezent. Astfel, potrivit lui H.Nicolson, un diplomat competent trebuie să cunoască bine limbile străine, să se distingă print-un stil rafinat, să fie ospitalier, calm și flegmatic.
Republica Moldova și-a declarat independența la 27 august 1991 și împreună cu alte 14 state, foste republici ale URSS, a devenit membru, cu drepturi depline, a comunității internaționale. Apoi a urmat procedura internă de „dezmembrare” în cadrul fostei URSS și procedura externă de „recunoaștere bilaterală” a ei de către alte state și organizații internaționale și, în primul rând, de către ONU. Devenind subiect al dreptului internațional, Republica Moldova a conștientizat necesitatea stabilirii relațiilor diplomatice cu alte subiecte ale dreptului internațional și, prin urmare, a creării misiunilor sale diplomatice permanente peste hotare. Paralel a început și procesul de reorganizare a instituțiilor statale specializate, deoarece în calitate de republică unională, în RSSM formal exista Ministerul Afacerilor Externe, dar funcțiile acestuia erau limitate la așa-numitele „relațiile de prietenie cu orașele înfrățite”. Înființarea serviciului diplomatic al Republicii Moldova a avut o istorie interesantă și controversată, fiind însă un proces greu și anevoios. În Republica Moldova, noul stat tînăr format, în perioada creării unui serviciu diplomatic calitativ nou, nu existau norme juridice care să permită înfăptuirea funcțiilor externe, era prezentă criza de cadre diplomatice profesionale pregătite, țara nu avea experiență de lucru în domeniul relațiilor externe, precum și o bază de date referitoare la normele și principiile dreptului internațional. Însă, în ciuda tuturor dificultăților, la începutul anilor '90 ai secolului trecut, a fost instituit sistemul instituțiilor serviciului diplomatic al Republicii Moldova.
Geneza și evoluția științei politice în țara noastră sunt legate organic de transformările sistemice de la sfîrșitul anilor ’80-începutul anilor ’90 al secolului xx, transformări care continuă pînă în prezent și care au lansat pe prim plan necesitatea unor eforturi speciale neîntrerupte de analiză și sinteză a unei practice complexe de tranziție de la un regim politic totalitar la unul democratic, de la un system politic unipartidist la unul pluripartidist. Revenind la începuturile științei politice în Republica Moldova e necesar a menționa că apariția acesteia nu s-a produs pe un loc gol. Un rol aparte le-a revenit savanților entuziaști din domeniul istoriei, filosofiei, în pofida evenimentului vechi în mentalitatea lor științifică de la sfîrșitul anilor 80- începutul anilor 90, au pus bazele științei politice, dezvoltînd-o ca știință cu statut aparte, dar totodată, ca știință interparadigmatică, interconexă cu alte științe.
Apariția și dezvoltarea serviciului diplomatic al Republicii Moldova are o evoluție interesantă, cuprinzând diverse materiale factologice, bazate pe un context istoric bine conturat, fiind strâns legat de apariția și interacțiunea instituțiilor statului și a poporului moldovenesc, precum și a proceselor social-politice, economice etc., care au avut și au loc în țara noastră. Problema majoră a timpului a constituit și lipsa de cadre diplomatice cu studii specializate și experiența profesională în domeniul diplomației. Moldova, fiind parte componentă a Uniunii Sovietice, nu dispunea de o politică externă independentă, și, deci, nu participa la schimbul de reprezentanțe cu alte state. Ca urmare, la sfîrșitul secolul XX, Moldova nu dispunea de un cadru diplomatic autonom în calitatea sa de stat independent. Reiesind din aceste condiții istorice, corpul diplomatic al Republicii Moldova a fost creat de la „zero”. Pe parcursul dezvoltării sale, serviciul diplomatic al Republicii Moldova a reușit să inițieze și să dezvolte o structură bine închegată, care include în componența sa personalul Ministerului de Externe, misiunile diplomatice, misiunile consulare, oficiile și reprezentanțele diplomatice pe lângă organizațiile internaționale. Deasemenea, desfășurarea activității serviciului diplomatic moldovenesc reprezintă obiectul cercetărilor mai multor domenii și sfere de activitate, cum ar fi cel istoric, politologic, sociologic, cât și a înalților demnitari de stat, care au încercat să facă o analiză minuțioasă a procesului de formare și dezvoltare ca domeniu aparte de activitate a serviciului diplomatic. Cu o deosebită exclamație poate fi afirmat faptul că, lucrările lor au contribuit mult la analiza și descrierea concepției despre serviciul diplomatic în raport cu caracterul național, mentalitatea și cultura societății moldovenești.
În perioada următoare de la obținerea independenței Republicii Moldova, au fost puse bazele politico-juridice ale activității de politică externă, au fost fondate instituțiile și structurile statale corespunzătoare în scopul activării productive în domeniu, corpul și serviciul diplomatic, sistemul de pregătire a specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale, au apărut organizații civile neguvernamentale și structuri internaționale etc. Toate acestea realizări au contribuit la afirmarea țării pe arena internațională, la stabilirea relațiilor internaționale, la promovarea intereselor naționale, la acumularea experienței în activitatea internațională și diplomatică.
Modificările structurale în comunitatea mondială, apariția și dezvoltarea organizațiilor internaționale în calitate de noi actori internaționali, instituționalizarea mecanismelor diplomației multilaterale au condus la apariția unei noi strategii diplomatice și la dezvoltarea serviciului diplomatic perfecționat, necesare pentru reglementarea relațiilor internaționale ce s-au complicat și pentru conducerea sistemului internațional în condițiile globalizării, interdependenței și interconexiunii. Strategia diplomatică a statului contemporan, ca și practica serviciului diplomatic, se bazează și se construiește pe un fundament solid științific, suportul căruia îl constituie bazele teoretico-conceptuale, politico-juridice, instituțional-funcționale, experiența istorico-politică și tradițiile cultural-istorice. Deasemenea, mutațiile genetice de proporții în cadrul sistemului de relații internaționale, globalizarea și internaționalizarea problemelor statale au un impact semnificativ asupra schimbării managementului, procesului de organizare, a formelor și activităților serviciului diplomatic.
Însușirea critică a întregului tezaur al teoriei relațiilor internaționale, a istoriei și teoriei diplomației, a sintezei teoretice și a analizei conceptuale a experienței cercetărilor comparative, acumulate de savanții străini și autohtoni, face posibilă, în cadrul procesului de instruire a cadrelor diplomatice, aprecierea cu obiectivitate a preistoriei, evoluției și situației actuale a dezvoltării serviciului diplomatic al Republicii Moldova, evidențierea particularităților și tendințelor de constituire, a perspectivelor de perfecționare a tuturor componentelor, mărirea eficacității pârghiilor politico-profesioniste în scopul sporirii potențialului de influență asupra dezvoltării țării, creșterii prestigiului ei pe arena internațională, promovării interesului național în cadrul cooperării internaționale și a proceselor integraționiste europene.
La etapa actuală crește necesitatea cercetării în domeniul diplomației pentru a pătrunde în esența artei diplomatice și protocolare, pentru asimilarea noilor tehnici și metode diplomatice, conștientizarea specificului diplomației multilaterale și a procesului de apariție și dezvoltare a tradițiilor diplomatice naționale, adaptarea serviciului diplomatic al Republicii Moldova la noile realități contemporane. Școlile diplomatice semnifică o deosebită importanță în conștientizarea și realizarea vieții internaționale, în conceperea politicii externe a statelor și a activităților lor diplomatice, în formarea cadrelor de înaltă calificare în acest domeniu și în dezvoltarea stilului diplomatic, făcîndu-și apariția încă în antichitate, odată cu apariția primelor legături interstatale.
În prezent tradițiile școlilor diplomatice sunt o parte componentă principală a comunicării internaționale, combinându-se cu formele și metodele de activitate moderne. Diplomații continuă să se bazeze pe codul de conduită profesională al diplomaților, în care sunt puse fundamentele respectabilității și venerației pentru formalitățile diplomatice, iar regulile de protocol sunt oarecum arhaice. Acest tribut adus tradițiilor poate oferi un nivel ridicat al culturii diplomaților și aderarea la metodele tradiționale dovedite de generațiile anterioare de diplomați. De aceea, generația actuală de diplomați trebuie să ia în considerație orice experiență a predecesorilor atât pozitivă, cât și negativă. Fără această experiență este imposibilă formarea unei școli diplomatice profesionale, care poate garanta dezvoltarea cu succes a diplomației în viitor.
În ceea ce privește serviciul diplomatic, acesta este activitatea profesională desfășurată de autoritățile unui stat prin reprezentanții săi diplomatici în scopul promovării politicii externe în conformitate cu prevederile Constituției, legilor interne și tratatelor internaționale, convențiilor de la Viena privind relațiile diplomatice și consulare.
Practica serviciului diplomatic reprezintă nivelul de selectare, pregătire și perfecționare profesională a personalului, utilizarea reală a potențialului diplomatic existent în scopul promovării politicii externe a statului și apărării intereselor naționale, sporirii prestigiului și autorității lui pe arena internațională. Confruntările politice interne în perioada declarării independenței politice a statului defavorizează crearea condițiilor necesare pentru formarea potențialului diplomatic respectiv.
Una dintre direcțiile cele mai importante și mai responsabile ale serviciului diplomatic de stat este asigurarea cu resurse umane, altfel spus selectarea, angajarea și dezvoltarea profesională continuă a cadrelor. Realizarea acestor sarcini, este posibilă în baza unui sistem profesional de lucru cu cadrele diplomatice care presupune cunoașterea profundă a principalelor noțiuni, sarcini și principii de activitate ale acestuia, luând în considerație cerințele care se înaintează față de pregătirea, selectarea, angajarea și promovarea în serviciu a personalului serviciului diplomatic. Pentru viitorii profesioniști, care tind să se realizeze în cariera de funcționar diplomatic, un interes deosebit reprezintă examinarea regulamentelor privind cadrele serviciului diplomatic al Republicii Moldova, la fel și a realităților și perspectivelor de profesionalizare a activității diplomatice în corespundere cu standardele mondiale și europene.
Este cunoscut faptul că succesul oricărei activități este determinat de activitatea umană, îndeosebi de cei abilitați cu funcții de conducere. Aceasta se referă în deplină măsură și la domeniul activității diplomatice, la cadrele serviciului respectiv. De pregătirea calificată a acestor cadre, profesionalismul lor, calitățile profesionale și morale, capacitățile de a activa consecvent și constructiv, de a reacționa la timp și competent la schimbările care intervin în politică depinde în mare măsură rezultatul, eficacitatea, succesul activității diplomatice, a realizării politicii externe a statului. În continuare vom încerca să creăm un spectru teoretic al conceptului de “cadru diplomatic”, pentru a definitiva perspectivele procesului de formare a specialiștilor în domeniul diplomatic, astfel, conform dictionarului … cadrele reprezintă componența de bază (statele de funcție, componența permanentă) a colaboratorilor calificați, care au un anumit statut și care se află în anumite relații de muncă cu instituțiile și organizațiile respective. În sistemul ministerelor afacerilor externe, aceasta o con-stituie cadrele operativ-diplomatice și cele administrativ-tehnice.
Cadrele diplomatice sunt selectate dintre cei mai activi militanți pentru independența statului, care grație calităților și pregătirii profesionale ar corespunde cerințelor activității diplomatice. Pregătirea personalului se efectuează în conformitate cu confruntările diplomatice. Însă cerințele față de corpul diplomatic, în cunoștință de protocol diplomatic, de asigurarea cu documentele necesare și a securității serviciului diplomatic, dar și manifestarea calităților personalului în confruntarea dură cu omologii săi în cadrul diplomației multilaterale, devin o sarcină primordială pentru toate statele tinere, iar cunoașterea profundă a acestor probleme este obligatorie pentru viitorii specialiști în domeniul relațiilor internaționale.
În Republica Moldova, eficacitatea asigurării cu cadre a serviciului diplomatic este determinată de măsura în care atît statul cît și Ministerul Afacerilor Externe sunt satisfăcuți de activitatea aparatului departamentului diplomatic, deasemenea un rol important îl are corespunderea rezultatelor obținute cu sarcinile de politică externă, desigur, luîndu-se în considerație cheltuielile material-financiare și intelectual-fizice. În acest context, este bine definită importanța, pentru succesul serviciului diplomatic, a evaluării exacte a situației de cadre în departamentul respectiv, luarea în considerație a experienței proprii și mai ales a celei internaționale în domeniul administrării și dirijării personalului. În ceea ce privește încadrarea primilor diplomați în acest domeniu, unii din ei au fost atrași de ideea de a reprezenta Moldova ca stat independent, alții – de prestigiul internațional a calității de diplomat, apoi alții au devenit diplomați în virtutea condițiilor la moment, adică întîmplător. Prin alegerea carierei de diplomat unii au găsit o posibilitate de a călători și a vedea străinătatea, alții au aspirat la cîștiguri valoroase și condiții de trai elevate. O categorie aparte au căutat pe calea diplomației sa se infiltreze în tagma elitei naționale, nivel pe care nu l-au putut atinge în cadrul Uniunii Sovietice; altcareva a căutat în așa mod să rămînă în viața politică, după căderea regimului sovietic.
Diversitatea și complexitatea scopurilor, obiectivelor, problematicii politicii externe a statelor naționale, abordărilor internaționale și regionale au solicitat cercetări noi, aprofundate, interdisciplinare și comparative ale proceselor globale și strategiilor internaționale. Concomitent, avea loc procesul de profesionalizare a domeniului relațiilor internaționale, fondării catedrelor, facultăților și a instituțiilor superioare de învățământ (universităților și academiilor) cu scopul pregătirii specialiștilor, care să corespundă nivelului nou de dezvoltare a relațiilor internaționale în secolul al XX-lea, provocărilor și amenințărilor, și scopurilor dezvoltării globale ale secolului al XXI-lea. Specializarea profundă în studierea diferitelor aspecte ale relațiilor internaționale avea să fie răspunsul la aceste noi cerințe. Astfel, tradiția școlii diplomatice a Republicii Moldova trebuie să reflecte particularitățile caracterului național, cultura și identitatea în organizarea activității diplomatice. Cheia succesului în afacerile internaționale pentru țara noastră este continuarea procesului de adaptare treptată la necesitățile în schimbare ale politicii externe, de menținere a relațiilor bilaterale și multilaterale de prietenie, cooperarea diplomatică cu parteneri strategici. Școala diplomatică moldovenească în formare este chemată să determine, în mare măsură, succesul soluționării obiectivelor politicii externe a țării.
Activitatea diplomatică ca o varietate deosebită a activității statale este înfăptuită de anumite organe și persoane oficiale. La organele constituționale și politice centrale și persoanele oficiale care pot activa în domeniul relațiilor externe ale Republicii Moldova se referă organele legislative, reprezentative, supreme, conducătorul statului, guvernul și, în primul rând, ministrul afacerilor externe și Aparatul Central al Ministerului Afacerilor Externe.
Formarea profesională în domeniul relațiilor internaționale începe în Instituții de învățămînt specializate, de regulă, din sistemele naționale de învățămînt superior. Acest fapt reflectă politica în domeniul învățămîntului a fiecărei țări, nivelul atins în pregătirea cadrelor cu studii superioare, conținutul cursurilor și programelor se ajustează evoluției și dinamicii vieții politice și economice internaționale.
Studierea relațiilor internaționale în sistemul învățământului universitar din Republica Moldova este un domeniu relativ nou. Drept premisă pentru aceasta a servit necesitatea pregătirii specialiștilor în acest domeniu elitar pentru tânărul stat, care din primele zile de la obținerea independenței a început să-și formeze structurile politicii externe și să-și promoveze interesele pe arena internațională. Procesul de pregătire a cadrelor în domeniul diplomației, a relațiilor internaționale a fost început la Universitatea de Stat din Moldova odată cu introducerea specialității Politologia, iar mai apoi a Catedrei Relații Internaționale. Departamentul Relații Internaționale a fost fondat în conformitate cu ordinul rectorului USM, potrivit căruia pe 5 septembrie 1995 este creată Catedra Relații Internaționale în cadrul Facultății de Științe Politice USM. Acest fapt s-a datorat conștientizării importanței crescînde a necesității pregătirii cadrelor în domeniul Relațiilor Internaționale în contextul stabilirii și dezvoltării relațiilor de colaborare pe multiple domeii cu țările lumii. Către anul 1995 tînărul stat independent Republica Moldova era recunoscut de 130 de țări ale lumii. În anul 2000 catedra RI a lansat prima promoție de specialiști în domeniu. În perioada anilor 2000-2006 la specialitatea Relații Internaționale au fost pregătiți 1078 specialiști. În anul 2000 specialitatea RI a fost acreditată și în 2006 a fost reacreditată. În 2003 în cadrul catedrei a fost deschise studiile de Masterat și în 2005 lansate studiile de Doctorat. Începînd cu anul 2005, pregătirea specialiștilor în relațiile internaționale se desfășoara în conformitate cu criteriile Procesului de la Bologna. În anul 2014, în urma reorganizării FRIȘPA, Catedra Relații Internaționale este comasată cu Catedra Limbi Moderne Aplicate și creat Departamentul Relații Internaționale. Pe lângă catedrele de Politologie și Relații internaționale, în cadrul studiilor de doctorat și postdoctorat sunt efectuate cercetarea istoriei și a teoriei relațiilor internaționale, a problemelor actuale vis-à-vis de integrarea europeană, a politicii externe a Republicii Moldova, a păcii și securității, cât și a altor aspecte ale dezvoltării contemporane. De asemenea, în scopul pregătirii profesionale a tinerei generații, în cadrul facultății activează Laboratorul de cercetări științifice sociopolitice, Centrul de programe pentru contribuție civică, Centrul moldo-austriac pentru inițiative de pace și soluționare a conflictelor. Activitatea studenților în cadrul acestora face posibilă aplicarea în practică a cunoștințelor în domeniul serviciului diplomatic și protocolului diplomatic și dezvoltarea abilităților necesare unui angajat în structurile diplomatice.
Ulterior, studierea relațiilor internaționale a fost inclusă în programele unor instituții universitare particulare cum ar fi “Institutul de Studii Politice și Relații Internaționale” (din 2009 – Universitatea de Studii Politice și Economice Europene). Universitatea de Studii Politice și Economice Europene „Constantin Stere” este succesoarea Institutului de Studii Politice și Relații Internaționale (ISPRI) fondat la 28 iulie 1997, a fost acreditat inclusiv specialitatea „Relații Internaționale”, specialitatea „Politologie” și specialitatea „Politologie și Instruire Juiridică. Obiectivele și misiunea Universității este de a organiza instruirea continuă universitară a specialiștilor în domeniul diplomatic și de a efectua cercetări științifice pentru a contribui la implimentarea paradigmei tranziției democratice și concepției integrării europene a Republicii Moldova.
Universitatea Internațională „Perspectiva”, o altă instituție abilitată în formarea speciliștilor în domeniul relațiilor international, pregătește specialiști în corespundere cu cerințele contemporane și standardele europene pentru activitate în sectorul de stat și privat, precum și pentru activitate în cadrul întreprinderilor contemporane, companiilor străine și structurilor internaționale. Planurile de studii presupun o temeinică pregătire științifico-profesională. Absolvenții primesc Diplome de studii universitare eliberate de Ministerul Educației al Republicii Moldova.
Universitatea Liberă Internațională din Moldova, Centru universitar modern, dinamic, ULIM pledeaza pentru accesibilitatea și diversitatea studiilor universitare. Cei peste 10 mii absolventi ULIM sunt demnii mesageri ai Alma Mater pe toate continentele, confirmînd prin fapte judiciozitatea modelului universitar ULIM.
Universitatea de Studii Europene din Moldova-USEM este succesoarea instituției superioare de învățământ „Academia de Drept din Moldova”. USEM promovează cele mai noi tehnologii educaționale și informaționale în procesul didactico-științific, care este orientat spre formarea calitativă a specialistului contemporan, în conformitate cu imperativele Procesului de la Bologna.
În anul 2003 a fost înființat “Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moldova”. “Institutul de Stat de Relații Internaționale din Moldova” este unica instituție de învățământ superior de profil din republică, preocupată de pregătirea complexă a specialiștilor în toate domeniile relațiilor internaționale. Instruirea la IRIM se realizează conform Procesului de la Bologna și este orientată spre ridicarea calității continuă a învățămîntului superior. Procesul de studii este însoțit de un șir de stagii și practici direcționate spre formarea abilităților profesionale ale viitorilor specialiști.
Un loc deosebit în sistemul dat în perioada anilor 2005-2010 l-a ocupat “Academia de Administrare Publică pe lângă Președintele Republicii Moldova”. “Academia de Administrare Publică” este una dintre cele mai prestigioase instituții de învățământ superior din țară. Una dintre preocupările majore ale Academiei este calitatea instruirii, atât a masteranzilor, doctoranzilor, specialiștilor în domeniul relațiilor internationale, cât și a funcționarilor publici delegați de către organele administrației publice centrale și locale. O dezvoltare intensă a științei politice se remarcă în cadrul “Institutului de Filosofie, Sociologie și Drept”(astăzi Institutul Integrare Europeană și Științe Politice) a AȘM, unde s-a creat și activează încă din 1992 secția de politologie. Aceasta își canalizează eforturile în două direcții: realizarea cercetărilor științifice în domeniu și pregătirea cadrelor prin intermediul doctoranturii. Fiecare dintre instituțiile de învățământ menționate a propus o diversitate de modalități în pregătirea specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale, a elaborat propriile specializări și programe, și a format propriul potențial științific și metodico-didactic.
O etapă calitativ nouă în pregătirea cadrelor științifice în țară, inclusiv în domeniul diplomatic, se remarcă de la sfîrșitul anului 2003-începutul anului 2004, odată cu reformarea sistemului de evaluare și atestare a lor, cu elaborarea și aprobarea unui nou Regulament cu privire la conferirea gradelor științifice și titlurilor științifice în Republica Moldova, precum și cu acordarea dreptului senatelor universitare de a institui Consilii Științifice Specializate și de a desemna Seminare de Profil la aceste specialități.
În perioada sovietică însă, colaboratorii serviciului diplomatic erau instruiți la Moscova. Au absolvit diverse instituții, inclusiv “Institutul de Relații Internaționale”, Mihai Popov, Ion Botnaru, Alexei Crăcan, Iurie Leancă, Alexandru Prigorschi, Petru Dascăl ș.a. Ținând cont de conjunctura favorabilă a relațiilor moldo-române, Președintele Parlamentului Alexandru Moșanu a propus pregătirea cadrelor diplomatice la București. Respectiv a fost aprobată Hotărârea Guvernului din 15 octombrie 1990 „Cu privire la pregătirea cadrelor de înaltă calificare pentru RSS Moldova la Facultatea de Înalte Studii Politice a Universității din București”. Conform acestei hotărâri, la studii, Secția Relații Internaționale pentru doi ani, au plecat opt persoane. În următorii ani deja, la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București au fost trimise mai multe grupe de cetățeni. Considerăm că absolvenții “Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative” din București au stat la baza procesului de înființare a noului serviciu diplomatic național, deoarece practic majoritatea au fost angajați în Ministerul Afacerilor Externe, iar câțiva dintre aceștia au fost promovați în funcția de ambasador.
Printre cei care au stat la temelia corpului diplomatic național ar putea fi deosebite trei grupe majore. Prima grupă este constituiă din persoane care au deținut funcții diplomatice în corpul diplomatic al Centrului Unional, dar au fost originari din Moldova. A doua grupă este reperezentată de angajații autorităților republicane, care desfășurau la nivel de stat afaceri internaționale în sensul larg al cuvîntului. La această categorie se referă și funcționarii Ministerului Afacerilor Externe al RSSM, precum și funcționarii altor ministere care erau responsabili pentru stabilirea relațiilor economice, comerciale, culturale și științifice dintre regiunile și republicile ale Uniunii Sovietice. O a treia grupă este constituită din specialiști noi angajați în sfera diplomației. Aceste trei grupe au format nucleul de bază al corpului diplomatic din Republica Moldova.
Imperativul de dezvoltare rezultativă a țării în secolul al XXI-lea enunțat formează, din anumite puncte de vedere, bazele abordării complexe interdisciplinare a specialității Relații internaționale în cadrul ciclului întâi al învățământului universitar în corespundere cu sistemul Bologna, adoptat de Republica Moldova în anul 2005.
Astfel, la această etapă se studiază disciplinele general-umanistice și politologice, se formează aparatul categorial științific și bagajul teoretico-conceptual în teoria relațiilor internaționale. Caracterul sistematic al cunoștințelor căpătate la însușirea specialității se datorează ierarhiei liniare a disciplinelor (de la simplu la compus, de la general la particular, de la cunoștințele fundamentale la cele speciale) în corespundere cu direcțiile actuale de dezvoltare a relațiilor internaționale: istoria și teoria relațiilor internaționale, istoria și bazele diplomației, istoria diplomației statului moldovenesc, teoria și practica negocierilor, politica mondială, politica externă a Republicii Moldova, integrarea europeană și politicile europene, globalizarea și problemele dezvoltării globale, problemele păcii, concepția și strategiile securității, conflictele în relațiile internaționale și alte discipline speciale.
Ciclul al doilea de pregătire la masterat în cadrul Universității de Stat din Moldova se bazează pe cunoștințele fundamentale obținute în ciclul întâi și presupune specializarea aprofundată în următoarele direcții: teoria relațiilor internaționale, studii diplomatice, studii europene, studii strategice ale dezvoltării internaționale. La această etapă se propun discipline care se referă la problemele actuale ale relațiilor internaționale contemporane, dezvoltării globale, proceselor și strategiilor integraționiste, practicii serviciului diplomatic și al diplomației. La cele din urmă se referă cursuri cum ar fi serviciul diplomatic și consular, rolul diplomației practice în promovarea politicii externe a Republicii Moldova, practica diplomatică și procedurile internaționale, diplomația parlamentară, diplomația publică, diplomația în cadrul organizațiilor regionale, soluționarea și prevenirea conflictelor etc.
În corespundere cu principiile învățământului universitar, ale Procesului de la Bologna, în programele de studii se acordă o mare importanță lucrului individual cu studenții și masteranzii. De regulă, se întîmpină diverse greutăți în ceea ce privește insuficiența materialelor și surselor, la fel și în privința selectării formelor de activitate de sine stătătoare, cât și a tematicii pentru lucrul în grup.
O anumită activitate în direcția creșterii profesionale, perfecționării cadrelor diplomatice desfășoară însuși Ministerul Afacerilor Externe cu susținerea unor structuri internaționale. Astfel, cu suportul proiectului PNUD, în Moldova, începând cu 2007, se derulează Proiectul „Suport pentru creșterea capacităților instituționale ale MAE IE”. În cadrul acestuia, în 2008 a fost deja elaborat și implementat „Planul de dezvoltare instituțională pentru anii 2009-2011” care include realizarea unor sarcini concrete în domeniul instruirii și perfecționării colaboratorilor serviciului diplomatic. Potrivit acestui document, colaboratorii serviciului diplomatic beneficiază de două tipuri de instruire – externă și internă. Instruirea externă prevede delegarea colaboratorilor MAE IE, pentru perfecționare sau reciclare, în centre internaționale de studii, centre universitare europene cu renume, ministere ale afacerilor externe din alte țări, Academia de Administrare Publică pe lângă Președintele Republicii Moldova, școlile diplomatice de vară ale ministerelor de externe ale altor țări. Instruirea internă prevede: studierea unor probleme de domeniu prin frecventarea cursurilor, în volum de 4 ore pe lună, organizate în baza MAE IE, conform planului tematic aprobat prin ordinul ministrului; activități de specializare, desfășurate de directorii departamentelor și direcțiilor autonome pentru persoanele nou-angajate și cele detașate pentru activitatea profesională în cadrul misiunilor diplomatice din stră-inătate.
În Republica Moldova toate problemele ce țin de cadrele serviciului dipolomatic sunt reglementate de Legea cu privire la Serviciul Diplomatic al Republicii Moldova din 27.12.2001, cât și de o serie de alte acte normative, inclusiv Regulamentul cu privire la activitatea misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr.744 din 29 iunie 2007.
În conformitate cu legea menționată, într-un post diplomatic poate fi angajată persoana care întrunește următoarele condiții:
are cetățenia Republicii Moldova;
se bucură de toate drepturile politice și civile înscrise în Constituția Republicii Moldova;
deține o diplomă de studii universitare (licență) corespunzătoare funcției pentru care optează;
cunoaște limba moldovenească (denumirea limbii este dată con-form legii respective – n.n.) și o limbă de circulație internațională;
dispune de aptitudini fizice pe care le reclamă activitatea în do-meniul relațiilor externe;
nu are antecedente penale rezultate din infracțiuni intenționate.
Monografiile existente, suportul teoretic, lucrările științifice și metodologice la moment reprezintă o bază solidă în evoluția cercetării și formării serviciului diplomatic, a specificului, bazelor diplomației și activității diplomatice, exercitată de autoritățile supreme statale în diferite etape de dezvoltare a relațiilor internaționale, precum și a principiilor de bază de formare și funcționare a serviciului diplomatic modern.
Un aport considerabil în procesul formării cadrelor diplomatice din Republica Moldova l-au adus specialistii autohtoni în domeniul diplomației V.Beniuc și G.Rusnac, prin elaborarea unui dicționar diplomatic “Conceptele și noțiunile de bază ale diplomației”, fiind prima lucrare de acest gen publicată în Republica Moldova. Dicționarul include nu numai terminologia diplomatică, dar și concepte ce au tangență cu alte domenii de activitate cum ar fi dreptul internațional, teoria relațiilor internaționale, relațiile economice internaționale, științele politice, termeni care sunt utilizați pe scară largă în limbajul diplomatic. Deasemenea, un rol important l-a avut si monografia lui V.Beniuc “Istoria diplomației”, care reprezintă o lucrare de bază și un izvor de inspirație foarte util în procesul de studiu și de formare a abilităților profesionale diplomatice. Locul și rolul diplomației moldovenești este analizat în publicațiile diplomaților, oamenilor de știință și politicienilor P. Comandant, N. Țîu, I. Leancă, E. Ciobu, N. Osmochescu, I. Stăvilă ș.a.. Un loc deosebit îl ocupă lucrarea profesorului N.Țîu, ex-ministru de externe, diplomat, profesor, “Diplomația în culise”. În opinia diplomatului I. Stăvilă, N. Țîu a reușit să scoată în evidență noi aspecte ale procesului de formare și dezvoltare a diplomației naționale în primii ani de independență a Republicii Moldova. Drept suport pentru cercetările contemporane ale serviciului diplomatic al Republicii Moldova au servit teoriile de bază vis-à-vis de studiul serviciului diplomatic, concepute de autorii sovietici și din străinătate. Primii politologi ai țării (Alexandru Zavtur, Vladimir Aculai, Alexandru Roșca ș.a.), dar și cei care au completat pe parcurs tagma politologică, au contribuit la o evoluție deloc facilă a științei politice în perimetrul științific moldav: de la aparent la real, de la voalat la manifest, de la simplu la compus. Astfel de evoluție era una contradictorie, cu multe semne de întrebare, cu abateri de la firesc, cu probleme serioase în crearea și afirmarea câmpului teoretic-explicativ și operațional-tehnologic al politologiei în condițiile de trecere de la un regim politic la altul, de adaptare a câmpului dat la specificul fenomenului politic al Republicii Moldova.
Specialistul contemporan în domeniul relațiilor internaționale este în primul rând un expert analitic, care, în baza cunoștințelor profunde teoretice și a atitudinii critice față de obiectul de studiu, poate analiza situația, formula problema, evidenția tendințele proceselor și fenomenelor, determina factorii care le influențează, riscurile și pericolele, poate indica perspectivele dezvoltării evenimentelor, proceselor, relațiilor și trage concluzii, poate propune căi de soluționare a problemei, de ieșire din situația creată, recomandări pentru elaborarea programelor, politicilor, strategiilor, măsurilor concrete, instrumentelor și mecanismelor de influență politică. Un viitor specialist trebuie să utilizeze potențialul disciplinelor de bază, să reacționeze operativ la schimbările care survin în activitatea practică și de cercetare științifică și în cea socială în general. Este necesar a pregăti un specialist care va face uz de fiecare disciplină printr-o legătură integraționistă cu alte discipline, acesta fiind un mijloc de soluționare a problemelor de cunoaștere și activitate profesională. Astfel, este necesară elaborarea și argumentarea științifică și implementarea unei concepții de integrare interdisciplinară.
Stilul diplomatic moldovenesc și alegerea metodelor de activitate diplomatică la diferite etape au fost influențate de caracterul și specificul organizării aparatului național și, într-o oarecare măsură, de abordările ideologice ale elitei de conducere. Ca urmare, în cadrul negocierilor diplomatice privind soluționarea problemelor existente apar interesele politice, abordările ideologice, scade libertatea de a manevra, flexibilitatea și capacitatea de a se ajusta la schimbările situației. Dezvoltarea lentă a școlii diplomatice moldovenești este cauzată de lipsa de stabilitate a raportului dintre teorie și practică, dar și de criteriul subiectiv atât în alegerea cadrelor diplomatice, cât și a metodelor de activitate. De aici rezultă și incapacitatea unor diplomați de a promova interesul național pe deplin, a face o legătură logică între evenimentele locale și procesele și tendințele relațiilor internaționale.
Totodată, stilului diplomatic moldovenesc îi este caracteristică tendința de a evita discuțiile aprinse, eschivarea de a lua o decizie finală în cazul în care aceasta nu convine părții moldovenești. Deseori diplomații încearcă să acționeze cu prudență, alegând soluțiile cele mai sigure. O astfel de activitate de evitare a riscului și teama de eșec limitează inițiativa reprezentanților Republicii Moldova. Ei înțeleg compromisul ca apropierea pozițiilor în baza concesiilor reciproce, dar compromisul cel mai des este o poziție forțată și temporară de satisfacere maximă a necesităților lor. Diplomații, de regulă, sunt atenți, toleranți, dar le lipsește inițiativa proprie, caracterul decisiv, judecata asertorică, care îmbină un nivel ridicat de pregătire culturală cu cunoștințele speciale.
Delegații diplomatici din partea Moldovei sunt mai activi în comunicarea verbală, adesea fiind prea emoționali, ceea ce explică utilizarea pe scară largă a comunicării nonverbale (gesturile, mimica). În ceea ce privește primirea delegațiilor străine, partea moldovenească este ospitalieră, depunând eforturi pentru a crea o atmosferă plăcută negocierilor cu partenerii.
Examinând stilul diplomatic moldovenesc, ar trebui remarcat faptul că diplomații țării noastre au demonstrat în mod repetat abordări inovatoare privind soluționarea multor probleme, competență profesională și capacitatea de a dezvolta rapid activități necunoscute anterior în corelație cu disciplina, reținerea și calmul. Serviciul diplomatic al Republicii Moldova nu impune diplomaților un standard comun de conduită, dar preferă ca ei să dea dovadă de flexibilitate și agilitate, singuri să aleagă în cadrul sarcinilor puse în fața lor cea mai bună modalitate de lucru, în conformitate cu circumstanțele.
Totuși, în ceea ce privește cadrele serviciului diplomatic al Republicii Moldova, pregătirea, selectarea, angajarea, promovarea acestora există o serie de dificultăți și probleme. Una dintre acestea ar fi că în prezent, din totalul cadrelor diplomatice moldovenești, majoritatea sunt „ambasadori (diplomați) numiți politic” și destul de puțini sunt „ambasadori de carieră” care ar avea și o pregătire profesională bună în domeniu. O altă problemă, de fapt una dintre cele mai serioase, este lipsa în republică a unui centru sau a unei școli naționale de pregătire a cadrelor diplomatice de tipul celor care există, de exemplu, în Franța (Institutul Francez de Relații Internaționale și Centrul de Studii și Cercetări Internaționale), Rusia (Academia Diplomatică a Ministerului Afacerilor Externe) sau România (Institutul Diplomatic Român).
Întregul proces de formare și instruire a cadrelor diplomatice este influențat puternic de cerințele cooperării și integrării în organismele regionale și internaționale, materializat în noi programe și metode eficiente care să conducă la crearea unui specialist european. Planurile de învățămînt, programele analitice au fost periodic reevaluate și modelate, astfel încît să răspundă cerințelor de instruire și de formare a specialiștilor în domeniul relațiilor internaționale, științelor politice, economiei mondiale și relațiilor moderne, fiind adaptate în raport cu documentele didactice similare folosite de instituțiile de învătămînt din țările europene.
Ca generalizare a cercetării mecanismelor de formare a specialiștilor în domeniul diplomației în cadrul școlii diplomatice din Republica Moldova, menționăm faptul că la sfîrșitul secolului XX pe harta lumii a apărut un nou stat – Republica Moldova, astfel pe lîngă multiplele probleme de ordin intern ale tînărului stat independent, Republica Moldova s-a confruntat și cu necesitatea de a defini și a promova propria politică externă și de a stabili relațiile diplomatice cu țările lumii. În condiții extreme, Moldova urma să pună temelia și să consolideze în termeni reduși propriul corp diplomatic.
Necesitatea definirii și promovării unei politici externe de sine stătătoare de către Republica Moldova, odată cu proclamarea independenței, a condiționat necesitatea stringentă de a crea și a instituționaliza serviciul diplomatic național. Inexistența cadrului legislativ și normativ adecvat pentru desfășurarea activității diplomatice, lipsa de cunoștințe și a unei practici în domeniul dreptului internațional, precum și a unei strategii de politică externă au format doar o parte din obstacolele ce urmau de a fi depășite. Cu toate acestea, în decursul unei scurte perioade de timp tînărul stat a reușit să formeze o bază diplomatică științifică solidă și eficientă în realizarea politicii externe a statului.
2.4 Concluzii la compartimentul II
Diplomația este un instrument de importanță vitală a unui stat suveran; nici o țară suverană nu a procedat la desființarea serviciului diplomatic național.
Aproape printr-o lege a firii în fiecare etapă, secol, pare a se invi la nivelul fiecărei entități sociale personalități cu voința și puterea intelectuală de a modela întregul sistem internațional portivit propriilor sale valori. Abordarea modernă a relațiilor internationale bazate pe statul – națiune și motivate de interese naționale a elaborat conceptul de echilibru al puterii care a dominat diplomația influențînd relațiile internaționale hotarîtor.
Pregătirea profesională contează enorm, e esențială. În plus, e foarte important să poți câștiga încrederea partenerilor de discuții. În diplomație e mai mult decât o calitate să știi să obții informații, să știi să te exprimi coerent și să comunici pe diverse căi. E o meserie complexă, care implică maximă seriozitate și atenție la cele mai mici detalii. Cu cât reușești să faci față cerințelor și să te adaptezi mediului în care activezi, cu atât șansele de reușită profesională cresc.
În primul rând, un tânăr care visează la o carieră în diplomație trebuie să citească. Să fie la curent cu evenimentele importante, actuale, dar și cu istoria și tot ce implică ea. Cultura generală este un element cheie în acest domeniu, mai ales că discuțiile cu alți diplomați implică de obicei teme de cultură generală și locală. Lipsa culturii duce la marginalizare și un diplomat nu își permite acest risc. În plus, tinerii care își încep cariera în cadrul Ministerului Afacerilor Externe ar trebui să participe la cât mai multe cursuri de formare organizate în cadrul instituției.
Diplomații tineri pot urma și programele de mentorat, în cadrul cărora sunt trimiși la diverse ambasade unde învață meserie de la un diplomat cu o anumită vechime în funcție. Experiența câștigată și bagajul de cunoștințe acumulat în urma acestora le vor fi de folos și îi vor modela pe tineri ca viitori diplomați de succes.
ÎNCHEIERE
Diplomația servește drept suport la realizarea obiectivelor externe, fiind știința, arta și activitatea depusă în slujba promovării acestei politici. În raport cu relațiile internaționale, diplomația este parte dintr-un întreg, ea fiind totodata și o formă de relații. În sfera relațiilor internaționale alături de relațiile diplomatice regăsim și relațiile politice, economice, culturale, științifice, miltare.
Până în secolul al XX-lea, practica diplomatică, ce-și avea începutul în Europa, a fost adoptată de întreaga lume și termenul de “diplomație” este susținut astăzi, prin numeroase concepte fundamentale, cum ar fi: summituri, conferințe internaționale, diplomația parlamentară, activitățile internaționale ale entităților suprastatale și subnaționale, diplomația neoficială a elementelor nonguvernamentale, precum și munca numeroșilor angajați civili internaționali. Diplomația prin activitatea de influențare a deciziilor și a comportamentului guvernelor străine, și a oamenilor prin dialog, negociere și alte măsuri, neimplicând actele de violență de orice fel, poate fi o deschidere către reglementarea relațiilor dintre state, guverne etc. Din punct de vedere istoric, diplomația a însemnat conducerea relațiilor (bilaterale sau multilaterale) dintre state suverane de-a lungul istoriei.
Este evident faptul că diplomația este o activitate care servește și asigură buna funcționare a relațiilor între state, fiind menită să creeze cele mai bune condiții pentru ca aceste raporturi să se desfășoare normal și nu trebuie a fi percepută greșit. Însă unii autori consideră că diplomația se ocupă și de raporturile ostile ale statelor, însă, în definirea diplomației trebuie pornit de la caracterul pașnic al acțiunii. Rolul relațiilor externe este urmărirea îndeplinirii intereselor unui stat, derivate din datele geografice, istorice și economice, dar și din distribuția puterii internaționale. Apărarea independenței naționale, securitatea și integritatea teritorială, politică, economică și morală sunt văzute ca obligațiile principale ale unei țări, urmate de păstrarea unei libertăți deschise de acțiune pentru interesul statului și al cetățenilor lui. Liderii politici ai statelor suverane sunt cei care aplică politica externă spre a obține ceea ce ei percep a fi în interesul național, ajustând politicile naționale pentru a modifica condițiile externe și tehnologia.
O abordare teoretică a diplomației se face prin activitatea socială ca sistem. De asemenea, diplomația este menită întotdeauna cu “aceleași scopuri în maniere adaptate strategiei de securitate națională a fiecărui stat”.9 Astfel orice activitate diplomatică planificată trebuie să aibă o justificare sau o argumentare logică rațională, atunci când se trece la desfășurarea ei. Ea trebuie să fie rezultatul unei reflecții prealabile. Activitatea diplomatică nu poate fi condusă de pasiuni sau de curiozități, ci doar de o temeinică pregătire profesională și teoretico-științifică. Etapele afirmării activității diplomatice, ca sistem, sunt dominate de personalități din domeniul diplomației și de ideile lor ce s-au impus. Pe parcursul anilor s-au constituit diverse „teorii” și „sisteme diplomatice”, care au revoluționat relațiile internaționale. Dezvoltarea sistemului diplomatic are o semnificație importantă ce se poate constitui din elementele importante de bază ale activității diplomatice:
Bineînțeles componenta de bază a diplomației este aceea de a păstra relații de cooperare între state, dar și rolul apărării securității țării, a unei națiuni, a individului.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Formarea Diplomatului Tehnocrat In Contextul Dezvoltarii Studiilor Diplomatice Contemporane (ID: 159440)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.