Formarea Canonului Noului Testament
Cuprins
1. Metodologie
1.1 Definirea, delimitarea și încadrarea subiectului
1.1.1. Definirea și delimitarea subiectului
Lucrarea de față tratează problemele privind formarea Canonului Noului Testament în lumina cercetărilor recente asupra acestui subiect, fără pretenția de a aduce elemente originale, ci numai de a sistematiza și scoate în evidență problemele teologice, filozofice și istorice pe care le implică subiectul respectiv.
1.1.2. Încadrarea subiectului
1.1.2.1. Încadrarea în sistemul disciplinelor teologice
Subiectul se încadrează în ramura teologiei exegetice, la disciplina „Introducere biblică”, la tema „Canonul biblic”.
Subiectul are legături organice cu celelalte teme ale „Introducerii biblice” și anume: „Originea cărților biblice”; „Revelația divină”; „Inspirația”; „Traducerile biblice”. Este evident că subiectul este în strânsă conexiune cu celelalte ramuri ale Teologiei exegetice și anume: „Filologia biblică”, la disciplina „Filologia greacă”, „Arheologie biblică”, în general; „Critica biblică”, la disciplinele: „”Critica textuală” (inferioară) și „Critica literară” (superioară), „Hermeneutică” și „Exegeză”.
Subiectul se corelează și cu ramura „Teologiei istorice” la disciplinele: „Studii pregătitoare”, în general la tema: „Istoria apostolică”; „Istoria bisericii” în special la tema „Biserica timpurie” (30-590 d. Hr.), precum și la disciplinele: „Istoria doctrinelor biblice” și „Teologie biblică”, evident la tema: „Teologie Noului Testament”.
Subiectul este în strânsă conexiune cu ramura: „Teologie sistematică”, atât cu „Teologia sistematică propriu-zisă” (Dogmatica) cât și cu „Apologetica” și cu „Polemica”. De asemenea, subiectul are legătură și cu unele discipline din ramura „Teologiei practice”, cum ar fi: „Educația creștină”, „Evanghelismul și misiologia”, „Omiletica”.
Ramurile teologiei sunt:
A. Teologia exegetică
1. Filologia biblică
Ebraica
Aramaica
Greaca
2. Arheologia biblică
Geografia țărilor biblice
Flora și fauna
Viața socială și familia în Israel
Instituțiile civile și politice
Ceremoniile și datinile religioase
Descoperiri din săpăturile arheologice
3. Introducere biblică
Originea cărților biblice
Revelația divină
Inspirația
Canonul biblic
Diferitele traduceri
4. Critica biblică
Critica textuală sau inferioară
Critica literară sau superioară
5. Hermeneutica
6. Exegeza cărților Vechiului și Noului Testament
B. Teologia istorică
1. Studii pregătitoare
Protoistoria omenirii
Istoria lui Israel
Viața Domnului Isus
Istoria apostolică
2. Istoria Bisericii
Biserica timpurie (30-600 d.Hr.)
Biserica medievală (600-1517 d.Hr.)
Biserica modernă (din 1517 până azi)
Aspecte distincte
3. Istoria doctrinelor biblice
4. Teologia biblică
Teologia biblică a Vechiului Testament
Teologia biblică a Noului Testament
C. Teologia Sistematică
Apologetica
Polemica
Dogmatica
Etica
Enciclopedia teologică
D. Teologia practică
Omiletica
Evanghelism (teologia evanghelizării)
Misionarism (misiologia)
Teologia pastorală
Educație creștină (catehetică)
Muzica bisericească
Administrație bisericească
Instituțiile de slujire creștină
Liturgica sau cultul (închinarea)
1.1.2.2. Încadrarea subiectului în sistemul disciplinelor umaniste
Subiectul se corelează mai larg cu istoria și filozofia seculară, mai cu seamă cu istoria religiilor, prin legăturile pe care Canonul inspirat al Noului Testament le prezintă în raport cu canoanele altor religii, mai ales gnostice. De asemenea, există conexiuni cu istoria gândirii și a modalităților, psihologia și sociologia religiei, filozofia religiilor, etc.
1.2. Importanța subiectului și motivarea opțiunii pentru aceasta
1.2.1. Importanța subiectului
Canonul Noului Testament stă la baza Scripturii și modul în care s-a format acest canon ne ajută să înțelegem problemele legate de inspirația și autoritatea Scripturii, ca revelație specială a lui Dumnezeu. De asemenea, formarea Canonului Noului Testament are o importanță deosebită pentru a înțelege cum trebuie aplicată corect critica biblică și cum se poate răspunde obiecțiunilor criticii istorice și filologice destructive aduse Noului Testament. Putem răspunde atât teologiei liberale cât și celei neliberale (neo-ortodoxe), care s-au abătut de la înțelegerea corectă a bazelor scripturale ale creștinismului. De aceea subiectul lucrării are importanță nu numai doctrinară, ci și aplicativă.
1.2.2. Motivarea opțiunii pentru subiect
Considerentele expuse m-au făcut să înțeleg că premisa oricărui studiu al Noului Testament este studierea modului cum s-a format Canonul Noului Testament și că trebuie să-mi clarific problemele legate de acest subiect în lumina cercetărilor și contribuțiilor recente, ca să-mi pot mărturisi eficient credința evanghelică și să pot răspunde celor care susțin că autoritatea Canonului se bazează pe autoritatea Bisericii care l-a întocmit, iar nu pe autoritatea Duhului Sfânt care l-a inspirat.
1.3. Obiectivele lucrării
Clarificarea metodologică a studiului pe care ni-l propunem presupune ca după ce am definit ce scriem, și de ce scriem, să arătăm ce urmărim și cum realizăm ceea ce urmărim în acest studiu. Nu dorim să prezentăm subiectul ca pe un curs biblic, ci să prezentăm problematica subiectului și stadiul la care a ajuns cercetarea științifică și mai ales teologică a problemelor respective. De aceea primul nostru obiectiv a fost: definirea cadrului istoric în care a început alcătuirea Canonului Noului Testament. Obiectivul următor este prezentarea critică a stadiului în care a ajuns cercetarea Canonului Noului Testament. În primul rând este vorba de definirea actuală a conceptului de Canon al Noului Testament și de analiza rolului criticii biblice în legătură cu problema formării Canonului Noului Testament.
În continuare ne propunem ca obiectiv: „Studiul necesității și criticilor alcătuirii Canonului Noului Testament”, analizând modul în care sunt înțeleși în prezent factorii interni și externi care au determinat alcătuirea Canonului Noului Testament și modul în care sunt definite criteriile după care a fost alcătuit canonul Noului Testament. Nu uităm însă că factorii și criteriile sunt în ultimă analiză reprezentați de Duhul Sfânt.
Obiectivul următor se referă la analiza concretă a procesului formării Canonului Noului Testament, urmărind rezultatele cercetării referitoare la datarea cărților Noului Testament, redactarea lor individuală, primele colecții de scrieri și mai ales primele colecții oficiale, iar în final elaborarea canonului în perioada 200-367 d.Hr. și problematica pusă de Canonul Noului Testament în epoca marii Reforme protestante.
Contestarea inspirației și autorității Canonului Noului Testament de către teologia liberală dă posibilitatea criticilor anticreștini să pună apocrifele Noului Testament pe același plan cu Scripturile autentice, astfel încât numeroase grupări religioase contemporane necreștine se revendică de la aceste apocrife încercând să deformeze creștinismul. De aceea am considerat un obiectiv important al studiului nostru o analiză distinctă a noțiunilor de cărți apocrife, necanonice și deuterocanonice, în legătură cu Scripturile Noului Testament, deoarece unele dintre apocrifele Vechiului Testament au fost introduse greșit în canonul Noului Testament, sau sunt citate sub inspirația Duhului Sfânt în Noul Testament (ex.: „Cartea Înțelepciunii lui Solomon”, „Cartea lui Enoh”).
În continuare, am avut în obiectiv raportul dintre unele scrieri patristice și Canonul Noului Testament. Am avut, de asemenea, ca obiectiv analiza scrierilor apocrife gnostice cu pretenții canonice și a motivelor care au generat scrierile apocrife.
Rezultatele generale ale studiului tuturor obiectivelor lucrării sunt prezentate în finalul acesteia.
1.4. Metoda de cercetare
1.4.1. Utilizarea surselor de documentare
1.4.1.1. Utilizarea Scripturii
În analiza formării Canonului Noului Testament am pornit de la Scripturile Noului Testament ca bază a credinței creștine datorită revelației, inspirației și autorităților divine. Am folosit pe cât posibil textul original și traducerile cu autoritate recunoscută.
1.4.1.2. Sursele teologice și seculare
În analiza formării Canonului Noului Testament, am folosit ca texte de referință cele care conțin puncte de vedere definitive asupra Noului Testament, adică lucrări de teologie sistematică și doctrine biblice.
De asemenea, am folosit dicționare și manuale biblice, scrieri de istorie bisericească și scrieri teologice cu caracter de specialitate mai limitat. Am avut în vedere și cercetarea științifică seculară în măsura în care se referă la acest subiect, mai ales pentru a răspunde criticilor ei antibiblice.
1.4.2. Corelarea și interpretarea surselor de interpretare
Metoda noastră de studiu se bazează pe corelarea unor surse de documentare diferite, cum impun conexiunile subiectului cu diferite discipline teologice și seculare așa cum am înfățișat mai sus. Această corelare a surselor de documentare are însă ca fundament interpretarea lor din perspectiva evanghelică.
1.5. Terminologie
Apologetica este ramura teologiei sistematice care are ca scop apărarea și justificarea credinței creștine împotriva adversarilor prin probe raționale sau argumente logice; a fost inițiată în secolul II-III d.Hr. de către Iustin Martirul, Origen, Tertulian, etc.
Autoritatea Scripturii este puterea legitimă, reală și neîmpiedicată a Scripturii de a controla sau stăpâni toate domeniile vieții de credință.
Canonul Biblic este lista cărților Sfintei Scripturi pe care Biserica le acceptă ca fiind inspirate și autoritative.
Critica biblică este aplicarea la scrierile biblice a anumitor tehnici folosite pentru examinarea multor genuri de literatură, cu scopul de a stabili pe cât posibil formularea lor originală, modul și data compunerii acestora, sursele, autorii, etc.
Exegeza este metoda care urmărește punerea textului biblic în contextul său istoric și cultural, înțelegerea mesajului său teologic propriu și explicarea lui, ținând seama de integritatea și unitatea revelației biblice.
Gnosticismul este un ansamblu de doctrine filozofico-religioase înființate în secolul I și II d.Hr. care încercau o combinare a credinței religioase cu cunoașterea.
Hermeneutică este disciplina de studiu în școlile teologice, care oferă principiile și regulile de interpretare a Sfintei Scripturi.
Liberalism teologic
Neoliberalism (neo-ortodoxism) – autoritate fără inspirație
Revelația este manifestarea de sine a lui Dumnezeu față de om, în așa fel încât acesta să-L poată cunoaște și să poată avea părtășia cu El.
Polemică este ramura teologiei sistematice care răspunde criticilor aduse doctrinei evanghelice de pe poziții pretins creștine.
2. Cadrul istoric în care apare Canonul Noului Testament
2.1. Circumstanțe istorice
Dacă este adevărat că mesajul Noului Testament poate fi înțeles mai bine atunci când cunoaștem lumea din vremea în care el a fost scris, atunci putem afirma același lucru cu privire la procesul formării Canonului Noului Testament. Cadrul complex în care au fost redactate și apoi asociate scrierile Noului Testament, a influențat într-un fel sau altul, cursul evenimentelor din viața Bisericii Primare.
În cele ce urmează nu ne vom putea ocupa de toate aspectele care au caracterizat societatea din primele veacuri creștine, deoarece aceasta ar însemna un volum uriaș de muncă de cercetare. Totuși vom aborda aceste aspecte care au influențat istoria gândirii creștine din această perioadă, și în special pe acelea care au influențat procesul colecționării scrierilor canonice ale Noului Testament.
Aceste aspecte le vom grupa în trei categorii distincte, funcție de domeniul din care provin: domeniul istoriei, domeniul filozofiei grecești și domeniul religiei (în speță, a iudaismului).
Merrill C. Tenney ne spune că „în vremea când a fost scris Noul Testament (a doua jumătate a secolului I – e.n.) întreaga lume civilizată, cu extă, cu excepția unor regate puțin cunoscute din Orientul îndepărtat, era sub dominația Romei. De la Oceanul Atlantic în apus, până la fluviul Eufrat și la Marea Roșie în răsărit; de la Ron, Dunăre, Marea Neagră și Munții Caucaz în nord, până la Sahara înspre sud, se întindea singur imperiul vast aflat sub conducerea și dictatura efectivă a împăratului …”.
Istoria Romei începe, potrivit surselor de care dispunem, în anul 753 î.Hr. dată la care Roma era doar o așezare rurală. Dezvoltarea ulterioară atât de impresionantă, a fost o consecință a numeroaselor războaie de cucerire duse de romani. Cucerirea Peninsulei Italice s-a încheiat în anul 265 î.Hr., după victoriile repurtate de romani asupra etruscilor din nordul peninsulei, și asupra triburilor din sud.
Secolul care a urmat a fost marcat de războaiele duse de romani împotriva Cartaginei; acestea au fost cunoscute în istorie sub numele de „războaiele punice”. Cartagina era, la vremea respectivă, o colonie feniciană independentă și reprezenta principala putere maritimă din apusul Mediteranei. Cartagina a fost distrusă de romani în anul 146 î.Hr.
În același an, Macedonia și apoi Ahaia, au fost cucerite de romani. Aproximativ un secol mai târziu, Siria devenea provincie romană, Iudeea era anexată, iar în apus, romanii lui Iulius Cezar au transformat și Galia în provincie romană. Expansiunea teritorială rapidă a provocat schimbări importante în viața poporului roman. Dacă în primele secole Roma avea o formă de conducere de tip republican, o succesiune de războaie civile care au frământat timp de un secol (146-30 î.Hr.) societatea romană, a determinat Senatul să numească pe Cezar August, drept primul împărat roman.
Timpul domniei lui Cezar August a fost caracterizat de multe reforme, acesta dorind să îmbunătățească starea morală a poporului roman. August a căutat să reînsuflețească religia romană și a reconstruit multe temple. A căutat să consolideze imperiul ca întreg, a făcut recensăminte ale populației, și a instaurat „pacea romană” (pax romana) între granițele Imperiului roman.
Faptul că Imperiul roman era în apogeul dezvoltării sale în vremea apariției creștinismului ca religie, a presupus avantaje din mai multe puncte de vedere pentru religia nou apărută:
Așa după cum afirmă istoricul creștin E. Cairns „spre deosebire de toate celelalte popoare dinaintea lor, romanii aveau un sentiment al unității omenirii sub o lege universală. Acest sentiment al solidarității omului în cadrul imperiului, a creat un mediu favorabil pentru primirea unei Evanghelii care proclama unitatea rasei umane”.
Acest lucru a făcut ca toți oamenii care trăiau în jurul Mediteranei să se afle sub un sistem legislativ unic și să fie cetățeni ai unei singure împărății.
Existența unei singure autorități a făcut ca mișcarea liberă în ținuturile mediteraneene să fie mult mai puțin dificilă decât înainte. Această situație a făcut ca primii creștini să se poată deplasa în siguranță dintr-un colț în altul al Imperiului roman.
Romanii au pus la punct și un sistem eficient de drumuri care legau strategic între ele orașele mari din Imperiu. Apostolul Pavel a folosit din plin această realizare specific romană pentru a răspândi Evanghelia și implicit, creștinismul.
„E neîndoielnic că pacea romană, în primul secol și încă mai mult în cel de-al doilea sub Antonini, a sprijinit din plin creștinismul. Primii pași ai noii religii sunt de-a lungul marilor căi comerciale, terestre și maritime, și prin centrele principale ale Imperiului”.
Cadrul favorabil oferit mișcării creștine de către Imperiul roman nu a fost însă ceva de lungă durată. Totuși putem spune că atunci când conducerea Imperiului s-a dovedit ostilă față de creștini, existau deja comunități creștine aproape în toate colțurile Imperiului. Adversitatea ulterioară a autorităților romane față de creștini a început probabil în urma acuzației false de incendiere a Romei, deci nu a avut, cel puțin în prima fază, un substrat religios. Persecuțiile care au urmat, și care nu întotdeauna au avut un caracter larg, general, au contribuit la încetinirea procesului de cristalizare a canonului Noului Testament.
Putem spune că bisericile creștine s-au bucurat timp de jumătate de secol de toleranță religioasă din partea autorităților imperiale romane, dar a suportat două secole și jumătate de prigoane, concretizate în așa numitele „valuri de prigoane”. Scopul declarat al multora dintre acestea a fost ștergerea definitivă a creștinismului de pe fața pământului. Martirizarea unui mare număr de creștini, arderea tuturor scrierilor acestora cât și dărâmarea unor locașuri de închinare aparținând creștinilor, sunt numai câteva din metodele folosite de autoritățile romane îndreptate împotriva mișcării creștine.
Ca evenimente istorice importante care au avut repercusiuni și asupra mișcării creștine, putem menționa următoarele:
anul 63 î.Hr. a însemnat anexarea Iudeii la Imperiul roman, de către Pompei. Așa se face că în vremea nașterii Domnului Isus, Palestina era sub ocupație romană;
anul 64 d.Hr. a marcat începutul ostilităților autorităților romane împotriva creștinilor din Roma;
anul 70 d.Hr. este anul distrugerii Templului din Ierusalim și a cetății sfinte. Dupu Constantin spune că „prin plecarea populației, au plecat și creștinii” ;
anul 313 d.Hr. a însemnat încetarea completă a prigoanei anticreștine; acum împăratul Constantin cel Mare dă edictul de libertate religioasă care prevede și restituirea în mod gratuit către comunitățile creștine, a tuturor bunurilor confiscate.
Concluzionând putem cita iarăși cuvintele lui M.C. Tenney care spunea că „numărul unic al aluziilor făcute de Noul Testament la evenimentele contemporane din lumea romană, nu este surprinzător … mesajul Noului Testament se adresa vieților lăuntrice ale cititorilor, și nu împrejurărilor exterioare. Accentul a fost pus pe aspectele spirituale, nu pe cele politice, pe aspectul etern și nu pe cele trecătoare. Cu toate acestea, în nenumărate puncte, Noul Testament stabilește legături cu situația politică a primului secol, și importanța lui istorică trebuie interpretată în acest context”.
2.2. Circumstanțele culturale
Dacă Imperiul roman a asigurat cadrul politic în care s-a redactat și apoi s-au adunat scrierile Noului Testament, atunci meritul incontestabil al Greciei antice a fost acela de a asigura cadrul cultural. Merrill C. Tenney spune că „atmosfera culturală a primului secol își datorează originea, nu numai organizării politice romane, ci și răspândirii spiritului elen care a pătruns atât în apus cât și în răsărit”.
Atât de puternică a fost cultura grecească în influența ei, încât s-a considerat că, dacă romanii i-au cucerit pe greci din punct de vedere politic, grecii i-au cucerit pe romani prin cultură.
Primele contacte masive cu cultura și filozofia greacă, romanii le-au avut cu mult timp înainte de a cuceri regiunea Ahaia, în anul 146 î.Hr. Ei cuceriseră în prealabil coloniile grecești înființate pe coastele mediteraneene ale Galiei și ale Spaniei.
În partea de răsărit a Imperiului roman, cultura greacă își impusese influența probabil începând din secolul al IV-lea î.Hr. de pe vremea când Alexandru cel Mare își propuse să elenizeze răsăritul. Efectele politice ale cuceririlor elenistice din răsărit nu au fost de durată, dar imperiul cultural elenistic a fost major și constant. Se pot menționa două aspecte distincte ale acestui impact:
Asigurarea unei limbi de largă circulație în întreg bazinul mediteranean. Această limbă era de fapt dialectul atic pe care Alexandru și soldații lui l-au preluat, l-au îmbogățit și l-au răspândit. Acest dialect, numit „koine” era deosebit de greaca clasică, și a ajuns să fie folosit de scriitorii Noului Testament. Constantin Dupu afirmă că „în Palestina, toți iudeii de vază au fost siliți să învețe limba greacă pentru a fi introduși în lumea comerțului. Iudeii din diaspora au fost și ei obligați să cunoască limba greacă”.
Dialectul Koine este dialectul omului de rând și prin el creștinii au avut contact cu popoarele lumii antice; dar mai important este să remarcăm faptul că diaspora evreiască îl folosea și în actul liturgic. Atunci când creștinismul începe să se răspândească în Imperiu, el va păși în mod firesc pe urmele acestui iudaism elenizat. Marcel Simon spune că „progresele rapide ale creștinismului ar fi de neconceput fără munca de pregătire îndeplinită de sinagogile din diaspora”.
Cât de bine reprezentată era la vremea respectivă diaspora evreiască, ne putem da seama dacă avem în vedere faptul că secolele care au precedat era creștină au determinat un amplu fenomen de emigrare, atât spre Mesopotamia, cât mai ales spre țările din bazinul mediteranean. Comunitățile evreiești vorbitoare de limbă greacă existau peste tot, dar mai ales în marile centre: Antiohia, Roma, Cartagina, Tars, Alexandria, etc.
Unitatea lingvistică dintre hotarele Imperiului roman a constituit un mare avantaj pentru expansiunea creștinismului: „această unitate remarcabilă de limbă este de o evidentă importanță pentru istoria timpurie a creștinismului. Fără ea misiunea creștină ar fi întâmpinat serioase dificultăți. Cu fiecare extindere a câmpului de misiune, ar fi trebuit învățate alte limbi. Așa cum era ea, lumea romană alcătuită într-un fel, o singură comunitate. O religie care apărea într-un colț al Imperiului, se putea răspândi repede în întreg Imperiul”.
Contactul cu filozofia greacă. Acesta a reușit să distrugă religiile mai vechi deoarece principiile sale făceau ca religiile politeiste să se dovedească neinteligibile rațional. Consecința era că mulți renunțau la religia lor politeistă în favoarea filozofiei grecești.
Apogeul filozofiei grecești, care pune un accent deosebit pe cunoaștere, a fost atins probabil în vremea lui Socrate și a lui Platon. Contemporan cu Ezra și Neemia, Socrate iubea înțelepciunea și credea „într-un univers care reflectă o ordine morală și un scop definit”. Platon este considerat cel mai însemnat filozof al Greciei antice. Filozofia lui Platon se baza pe convingerea sa despre nemurirea sufletului și era caracterizată de dualismul rațiune trup (spirit-carne). Epicur și Zenon, fondatorii filozofiei epicurice și respectiv a celei stoice, au fost alți doi titani ai filozofiei grecești, dar care totuși nu s-au ridicat la înălțimea celor dinaintea lor.
În perioada nașterii Domnului Isus Hristos, filozofia greacă era în declin, decăzând de la culmea atinsă de Socrate și Platon, la un sistem de gândire individualist egoist, cum a fost epicurianismul și stoicismul. K. Gangel și W. Benson afirmă că „în toată istoria umană nu a existat și nici nu va mai exista vreodată o epocă cum a fost cea a lui Socrate, Platon și Aristotel”.
Cei mai cultivați dintre evreii din diaspora îi citesc pe filozofii greci. Probabil, ei regăsesc cu o oarecare satisfacție, ecourile revelației biblice, dar în același timp ei sunt influențați de principiile acestora și își regândesc iudaismul, în funcție de aceste noi principii. Rezultatul este concretizat prin elaborarea unei culturi iudeo-elenistice a cărui principal centru devine Alexandria, iar reprezentantul ei cel mai remarcabil este Philon, contemporanul lui Pavel.
Rolul marilor filozofi clasici ai Greciei antice, în evoluția creștinismului, a fost acela de a avertiza asupra existenței unei realități care transcende lumea temporală și relativă. Earle E. Cairns, referindu-se la Socrate și la Platon spune că ei „au susținut că această lume temporală actuală, care se percepe cu ajutorul simțurilor, este doar o umbră a lumii reale în care cele mai înalte idealuri sunt abstracțiile intelectuale cum ar fi binele, frumosul și adevărul. Ei insistau asupra faptului că realitatea nu este temporală și materială, ci spirituală și eternă. Căutarea adevărului nu i-a condus niciodată la un Dumnezeu personal ci a demonstrat doar până unde putea un om să meargă în căutarea lui Dumnezeu, prin intelect”.
Această căutare nefinalizată a pregătit terenul pentru proclamarea mesajului creștin. Se spune că Platon ar fi afirmat în fața unui grup restrâns de filozofi care îl ascultau în Atena, un lucru care exprima esența acestei căutări neputincioase: „S-ar putea ca într-o zi să vină de la Dumnezeu un Cuvânt, un Logos, care va dezvălui toate misterele și va explica toate lucrurile”. Creștinismul putea acum să proclame revelarea realității transcedentale, prin întruparea Dumnezeului-om, Isus Hristos.
Nu putem trece cu vederea faptul că filozofia greacă a avut și influențe negative asupra societății din primele secole creștine. Chiar dacă Aristotel a trăit cu aproximativ patru secole înainte de apariția creștinismului, influența sa a depășit cu mult limitele vremii sale (384-322 î.Hr.). Caracteristic pentru Aristotel a fost interesul mare sau accentul pus pe dezvoltarea caracterului printr-o comportare corectă. În felul acesta el îndrepta atenția omului spre propriile-i resurse. K. Gangel și W. Benson arată că „în timp ce părinții evrei învățau în familie Legea lui Moise și își trimiteau copiii la sinagogă pentru instruirea formală, Aristotel întorcea mințile atenienilor de la de la dependența de Dumnezeu, la dependența de om”.
Probabil cel mai semnificativ aspect al impactului filozofiei grecești asupra creștinismului a fost acela că a determinat apariția unor erezii filozofice. Dacă la început creștinismul era dominat numeric de evrei, în scurtă vreme numărul creștinilor ne-evrei l-a depășit net pe cel al creștinilor evrei. Între cei mai recent convertiți la creștinism, erau mulți filozofi care au căutat fie să dilueze creștinismul cu filozofie, fie să îmbrace filozofia lor în haine creștine.
Colin Brown este de părere că „în Biserica Primară a existat o relație de tip atracție-respingere cu filozofia laică. Părintele vorbitor de limbă greacă, Iustin Martirul (mort în 165 d.Hr.), înainte de a fi devenit creștin, a fot timp îndelungat, un adept al filozofiei. Chiar și după aceea el a continuat să poarte palium, adică mantaua filozofului, proclamând că credința creștină este «singura filozofie folositoare și vrednică de încredere» … Pe de altă parte, scriitorul de limbă latină, Tertulian (160-220 d.Hr.) a denunțat filozofia drept sursă a tuturor ereziilor și a subliniat că înțelepciunea lumească, fără credință este zadarnică”.
Nicolae Achimescu afirmă că „încă de la începuturile înfloririi sale, gândirea grecească antică a abordat problemele religioase dintr-o perspectivă filozofică … Mai mult decât atât, filozofii și-au însușit tot mai mult problema religioasă ba chiar au devenit ei niște creatori de idei și sisteme religioase, contribuind la dezvoltarea istoriei religioase antice. Răspândirea culturii grecești și amestecul ei cu elemente religioase orientale în perioada elenistică, au stimulat acest proces. Între filozofii din această perioadă au existat critici și adversari ai religiei, dar și unii care și-au adus o contribuție considerabilă pozitivă pe această linie” .
Între multe sisteme filozofice religioase ale vremii de dinaintea apariției creștinismului și din perioada imediat următoare, putem aminti câteva considerente mai importante: epicurianismul, stoicismul, neopitagoreismul, neoplatonismul, hermetismul, și (după unii autori) gnosticismul, care înmănunchea mai multe grupuri distincte.
Comunitățile creștine, în special cele din secolul al II-lea, au avut mult de luptat cu tendințele gnostice. Este dificil de precizat data la care au apărut primele cercuri gnostice, numele lor derivând de la termenul grecesc “gnoza” (tradus prin cunoaștere) deoarece considerau cunoașterea ca singurul mijloc posibil pentru dobândirea mântuirii. În gnosticism sunt incluse mai multe grupări distincte cum ar fi: carpocrațienii, ofiții, mandeii, maniheii, nicolaiții, etc.
Trandafir Șandru afirmă că se face distincție de obicei „între un gnosticism creștin și un gnosticism păgân, sau eretic, care a cultivat o doctrină eclectică prin îmbinarea unor elemente ale religiilor orientale, cu idei ale filozofiei plastice, stoice și pitagoreice”.
Gnosticismul s-a născut din dorința naturală a omului de a formula o explicație despre originea răului, și de a căuta răspunsuri la marile întrebări despre originea omului. Earle Cairns este de părere că gnosticii au căutat să facă o sinteză acceptabilă între elenismul filozofic și creștinism. „Dacă gnosticii ar fi reușit, creștinismul ar fi fost pur și simplu o religie filozofică a lumii antice”.
Cele mai multe indicii asupra doctrinelor gnostice, ne sunt furnizate de descoperirile de la Nag-Hammadi în Egiptul superior, în anul 1946. aceste descoperiri însumează aproape o mie de pagini de documente despre gnosticismul egiptean și cel asirian. Ca reprezentanți de seamă ai cercurilor gnostice, istoria bisericească ni-i indică pe Marcion (despre care vom mai vorbi) Simon Magul, Menandru, Cerint, Vasilide, Mani și pe Valentinus.
Potrivit opiniei lui Colin Brown, gnosticismul a început să fie înlocuit de maniheism în secolul al III-lea. El precizează că „fondatorul acestuia a fost Mani (215-275), iar învățătura lui se bazează pe un presupus conflict primordial între lumină și întuneric … Tot ceea ce este material este rău, numai spiritualul este bun. Remediul trebuia identificat într-o varietate de soluții ce se distribuiau începând cu deținerea de parole și cunoștințe secrete, până la ascetism și vegetarianism”. Despre Augustin, cel mai mare gânditor al creștinismului din această perioadă timpurie a Bisericii, se știe că înainte de a deveni creștin avusese legături cu maniheismul; măsura în care gândirea ulterioară a lui Augustin a fost marcată de ideile filozofice ale timpului său, este și în prezent o problemă dezbătută de către istoricii creștini.
Ca o concluzie la tot ce am spus până aici, putem remarca faptul că mișcarea creștină a fost mult ajutată de cadrul cultural oferit de Grecia antică, chiar dacă s-au mai întâlnit și efecte negative ale filozofiei grecești asupra învățăturilor creștine sănătoase. Așa după cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, chiar și ereziile filozofice au contribuit la angajarea Bisericii creștine în procesul alcătuirii Canonului Noului Testament.
2.3. Circumstanțele religioase
Trebuie să afirmăm încă de la început că creștinismul nu a apărut pe fondul unui vid religios, ci dimpotrivă, într-un cadrul religios extrem de complex. Existau crezuri religioase și forme de închinare multiple, multe dintre ele având o vechime considerabilă. Altele erau noi și viguroase. Putem vorbi despre monoteismul iudaic, despre politeismul păgân și despre religiile misterelor, fiecare reprezentând un impediment semnificativ în calea expansiunii creștinismului.
a) Politeismul păgân
Politeismul era fundamentat pe ideea că există mai multe zeități care „răspund” de anumite domenii distincte din viața omului. Toate religiile anterioare creștinismului erau, cu excepția iudaismului, politeiste. Cele mai importante în raport cu creștinismul, au fost politeismul roman și cel grec.
Religia primitivă a Romei a fost animismul. Potrivit acestei religii, omul se închina la mai multe zeități care personificau forțele naturii, cu care el avea de-a face în viața de zi cu zi.
Atunci când romanii au avut primele contacte cu civilizația greacă, s-a produs o fuziune a zeităților romane cu cele care alcătuiau Panteonul grec. În general se știe despre romani că ei manifestau multă îngăduință față de religiile popoarelor din ținuturile cucerite. Roma a devenit astfel un oraș supraaglomerat de multele temple păgâne ale religiilor din toate ținuturile marelui Imperiu. Earle Cairns spune că „romanii nu erau împotriva adăugării unui nou idol la grupul din Panteon, atât timp cât acea zeitate era subordonată pretențiilor la primordialitate ale religiei romane de stat”. Până la ruperea lui completă de iudaism, creștinismul a fost considerat de romani, drept o sectă nouă, apărută în sânul acestuia. Abia atunci când au văzut creștinismul ca pe o mișcare distinctă, romanii au adoptat o atitudine de ostilitate față de creștinism. Trebuie precizat aici faptul că totuși ceea ce a determinat ostilitatea autorităților romane față de mișcarea creștină nu a fost atât substratul religios aparte al acestuia, cât acuzațiile nedrepte ce i-au fost aduse ca fiind generatoare de acte imorale și antisociale.
În ceea ce privește Panteonul grecesc foarte complex, trebuie să spunem că atitudinea grecilor față de zeitățile lor cunoșteau două extreme: un fanatism religios (Noul Testament redă un conflict în Efes în care erau implicați închinătorii zeloși ai zeiței Diana), și în contrast total erau scriitorii greci care adeseori în operele lor, îi descriau pe zei implicați în tot felul de conflicte mărunte sau chiar în situații ilare. Merrill C. Tenney este de părere că „fără îndoială existau mulți închinători devotați zeilor, dar numărul lor era în scădere, și nu în creștere”. Oricum era evident că vechea atitudine plină de reverență față de zei, nu mai era aceeași.
b. Religiile misterelor
Religiile misterelor au apărut ca un răspuns la nevoile fundamentale ale omului de a avea o religie personală care să le intermedieze un contact direct cu divinitatea. În această categorie includem misterele eleusine, cultul zeiței Cybele, cultul lui Isis și Osiris (originar din Egipt), mitraismul (originar din Persia), etc.
Aceste religii, deși se deosebeau între ele prin origine și prin multe detalii, aveau multe lucruri asemănătoare: fiecare dintre ele avea în centru un zeu care murise și apoi înviase, fiecare aveau ritualuri de purificare și fiecare presupunea accesul individual la nemurire. Cităm aici opinia lui Merrill C. Tenney despre aceste religii în general: „religiile misterelor au satisfăcut dorința după nemurire personală și egalitate socială. Ele ofereau o supapă emoțională în religie, care nu se găsea în cultul statului, și ele puneau accentul pe experiența religioasă personală”.
În epoca romană aceste religii au pierdut caracterul strict național pe care îl avuseseră în țările de origine. Împrumutând acum un caracter atât universal cât și individualist, ele au ajuns să se adreseze tuturor fără a face vreo deosebire de origine geografică sau socială.
Atmosfera în care se oficiau liturghiile acestor religii era destul de tulbure, senzuală, uneori chiar imorală. Totuși unele dintre ele, cum era mitraismul persan, apelau la efortul moral și pretindeau adepților lor o disciplină aproape asemănătoare cu ascetismul.
Marcel Simon spune că „perioada celei mai mari difuziuni a lor în Imperiu, se situează în secolele al II-lea și al III-lea. Dar încă de la începutul erei creștine, ele sunt în plin avânt, nu numai în țările lor de baștină, ci și în principalele centre ale Orientului și majoritatea lor au pășit deja în Occident cel puțin în capitala Imperiului”.
Este interesant faptul că aceste religii s-au răspândit în Imperiul roman în aceeași vreme în care și creștinismul cunoștea o largă răspândire. Chiar dacă aparent au existat unele afinități între creștinism și religiile misterelor în ceea ce privește concepția de bază sau practicile, creștinismul nu a împrumutat nimic de la acestea.
c. Monoteismul iudaic
Creștinismul s-a dezvoltat în leagănul iudaismului și de aceea, oricât de mari vor fi contribuțiile Romei și cele ale Greciei la dezvoltarea creștinismului, rolul cel mai important (cel puțin în faza de început) l-a avut iudaismul. Cairns ne spune că „creștinismul s-a dezvoltat în mediul politic al Romei, și a trebuit să facă față mediului intelectual creat de gândirea greacă, dar legătura lui cu iudaismul a fost mult mai intimă”.
În evident contrast cu caracterul general politeist al religiilor păgâne, iudaismul se caracteriza printr-un monoteism spiritual sănătos. Tendințele iudeilor spre idolatrie, tendințe care au avut repercusiuni asupra istoriei iudaismului, curmat după întoarcerea lor din robia babiloniană. Monoteismul acesta a fost răspândit prin numeroasele sinagogi existente în bazinul mediteranean, într-o perioadă de aproximativ trei secole înainte de apariția creștinismului.
Trebuie să facem aici precizarea că, așa cum subliniază Emilian Vasilescu „au existat într-adevăr, ici acolo, la egipteni, asiro-babiloneeni, iranieni, greci și la alte popoare, unele tradiții monoteiste, unele încercări de sistematizare și unificare a divinităților înțelese cel mai adesea naturalist. Dar monoteismul propriu zis nu avea să se întâlnească decât în religia unui singur popor, care avea de îndeplinit o misiune sacerdotală … Monoteismul iudaic, pus în adevărata sa lumină de creștinism și adoptat de islamism, nu se confundă cu henoteismul hinduist …”.
Poporul evreu era „un popor al cărții”. Reverența pe care o aveau evreii față de scrierile Vechiului Testament ne este cunoscută și din scrierile istoricului evreu Iosif Flavius (37-100 d.Hr.). Aceste scrieri erau studiate sistematic în toate sinagogile. Aceste sinagogi constituiau centru vieții religioase evreiești, înlocuind participarea la închinarea de la Templu. Trei grupuri religioase majore sunt prezente pe scena religioasă a vremii în care creștinismul își face apariția:
saducheii, care erau mai degrabă o castă decât un partid; ei sunt membrii ai marilor familii ale aristocrației sacerdatale și viața lor religioasă gravitează în jurul Templului. Saducheii erau deschiși față de influențele elenistice;
fariseii, caracterizați printr-un efort constant de a împlini cu scrupulozitate Legea în cele mai mici detalii ale ei; se consideră că ei sunt cei care au pus bazele sistemului de închinare centrat pe sinagogă. Fariseii manifestau ostilitate față de influențele elenistice și în general, față de orice influență străină. Din rândul fariseilor s-au desprins zeloții (numiți astfel probabil pentru zelul lor deosebit în apărarea teocrației);
esenienii, care trăiau izolați departe de controversele care frământau societatea religioasă iudaică. Unele din practicile esenienilor s-au asemănat într-o oarecare măsură cu cele ale primilor creștini. Aceste asemănări i-au determinat pe unii cercetători să susțină teza influenței eseniene asupra creștinismului primar. Totuși nu poate fi vorba despre o asemănare influențată deoarece este vorba despre asemănări de importanță secundară și nu de asemănări esențiale (pentru o aprofundare a acestui subiect se poate consulta lucrarea Noul Testament și manuscrisele de la Qumran a prof. Athanase Negoiță).
Sigur că această reprezentare schematică a societății iudaice din vremea apariției creștinismului este mult prea simplistă, însă putem a sublinia contribuția iudaismului la dezvoltarea mișcării creștine, alte aspecte sunt mai semnificative:
promovarea unei concepții monoteiste;
evreii ofereau lumii speranța mesianică legată de un izbăvitor, care va aduce dreptatea pe pământ;
sistemul etic cel mai pur, fundamentat pe principiile morale promovate de Legea mozaică;
existența unei colecții de scrieri sfinte, cărora creștinismul le datorează mult;
existența sinagogii, care a fost instituție extrem de folositoare pentru expansiunea și dezvoltarea creștinismului primar.
Tot ceea ce am amintit până aici, chiar și numai pe scurt, ne oferă o imagine generală a societății în care s-a dezvoltat creștinismul primar. Este, considerăm, evident faptul că apariția și dezvoltarea creștinismului a fost favorizată de condițiile politice, culturale și religioase ale vremii. În vremea apariției creștinismului și apoi de-a lungul celor trei secole care au urmat, condițiile au fost mult mai favorabile pentru răspândirea creștinismului în întreaga lume, decât în oricare alt timp precedent sau următor.
3. Studiul cercetării Canonului Noului Testament
3.1. Conceptul de Canon al Noului Testament
Termenul „canon” nu apare nicăieri pe paginile Scripturii, și totuși el face parte din fondul uzual de al limbajului teologic consacrat. Frank Stagg afirmă că: „la începuturile creștinismului, folosirea termenului «canon» se referă la o listă de cărți aprobate pentru citire publică.”
Originea termenului este mult mai veche, având inițial o cu totul altă semnificație. Consacrarea lui „teologică” a avut loc, potrivit opiniei lui Charles C. Ryrie, pe la mijlocul secolului IV al erei creștine. Totuși trebuie să amintim aici că primul care l-a folosit cu referire directă la lista scrierilor creștine acceptate în cadrul comunităților creștine, pare să fi fost Origen, cel mai de seamă reprezentat al Școlii din Alexandria și în același timp, cel dintâi apărător al canonicității celor patru Evanghelii.
Procesul prin care termenul de „canon” a ajuns să fie folosit în sensul pe care-l cunoaștem noi astăzi, a presupus câteva etape distincte, dar întrucât el nu reprezintă subiectul lucrării de față, ne vom mărgini la a aminti pe scurt aceste etape, fără a mai intra în detalii.
1. Semnificația inițială
Termenul „canon” este forma latinizată a grecescului „kanon” (echivalentul ebraic fiind „ganeh”), care, literal însemna „trestie” sau „băț pentru măsurat”. În vremurile antice trestia, care creștea din abundență pe malurile Nilului și în Palestina, era folosită în mod frecvent ca instrument de măsurare a lungimii. Adeseori, datorită tulpinii sale drepte și lucioase, trestia mai era folosită și la trasat.
Cuvântul ebraic „qaneh” trimite la un radical semitic – akkadianul „qanu”. În Septuaginta el a fost tradus uneori prin „kalamos”, alteori prin „pechys” (cot – ca unitate de măsură), dar niciodată prin „kanon” (totuși acesta din urmă, nu lipsește din limba folosită de traducătorii alexandrini).
Trestia-etalon avea o dimensiune de 6 coți mari; în Babilon, ea era numită „kanu”. Trestia, ca unitate de măsură, este amintită și în relatările biblice: Ezechiel 40:3; 40:5; 41:8; 42:16; etc.
2. De la termen la concept
În greaca profană, sensul propriu, concret, de „trestie” trece oricum în plan secund. Termenul „kanon” își dezvoltă o serie de sensuri secundare, figurative: „echer” sau „riglă” (instrumente folosite de zidari). Cu timpul, aceste sensuri se abstractizează, se conceptualizează.
Datorită întrebuințărilor sale ca etalon, termenul „canon” a ajuns să capete o întrebuințare nouă: sensul nou fiind acela de „liniar, linie împărțită, coloană mărginită de o linie, și de aici, listă scrisă sub forma unei coloane” . Sensul nou, metaforic, sugera ideea de standard. Pentru grec, termenul „canonic” ajunsese să însemne ceva perfect armonios, corespunzător regulilor Kalokaghatiei, sau înșiruirea organizată de nume sau date.
Merill C. Tenney afirmă în această privință că termenul „canon” în gramatică înseamnă o regulă de procedură; în cronologie, un tabel de date; în literatură a ajuns să însemne o listă de lucrări care puteau fi atribuite în mod corect unui anumit autor. În sensul acesta «canonul lui Platon» se referă la lista tratatelor care îi pot fi atribuite lui Platon ca și creații autentice ale sale”.
Întocmirea unui canon literal a devenit importantă și necesară deoarece pentru cunoașterea principiilor și a ideilor unui autor era necesar ca să fie cunoscute toate operele autorului respectiv: numai lucrările lui îi pot revela în mod corect concepțiile.
Se impune aici precizarea că, în Noul Testament, cuvântul „kanon” apare de patru ori, și numai în epistolele pauline de trei ori în 2 Corinteni 10:13-16, iar o altă dată în Galateni 6:15. în pasajul din Corinteni, apostolul amintește despre măsura dreptarului (tou kanonou) cu care ne măsoară Dumnezeu, despre măsura noastră (ton kanona hemon) și despre măsura străină (en alatrioi kanoni). În celălalt pasaj, Pavel vorbește despre intuiția tăierii împrejur, după venirea Mântuitorului și despre făptura cea nouă; el amintește aici „dreptarul acesta” (to kanoni toutoi). Sensul expresiei acesteia este că făptura cea nouă este canonul vieții creștine, regula sau standardul.
3. Consacrarea „teologică” a conceptului de „canon”
Conceptul de canon al scrierilor nou-testamentale a început să se cristalizeze, potrivit mărturiilor pe care le avem la îndemână, abia în a doua jumătate a secolului al II-lea al erei creștine.
În perioada anterioară nu a existat o demarcație clară între materialul „canonic” și cel „extra-canonic”. Două mărturii importante ne permit să afirmăm aceasta: mărturia scrierilor lui Iustin Martirul (care a trăit între 100-165 d. Hr.) și cea afirmată de scrierile lui Tatian (110-172 d. Hr.).
Iustin Martirul, în scrierile sale referitoare la închinarea creștină se referă la Evanghelii, însă citatele și aluziile pe care le folosește, nu sunt identice cu materialul Evangheliilor acceptate ulterior în canon.
Tatian, autorul „Diatessaron”-ului folosește în mod repetat citate care ulterior s-au dovedit a proveni din scrierile „apocrife”.
Din scrierile lor putem desprinde concluzia că, la vremea respectivă, în sânul comunităților creștine erau folosite atât scrierile „canonice” cât și scrierile „apocrife”, neexistând o preocupare constantă pentru delimitarea acestora.
Primele dovezi clare în ceea ce privește cristalizarea conceptului de „canon” ne sunt oferite de scrierile lui Irineu din Lyon, în mod special în lucrarea sa intitulată „Împotriva ereziilor”. Aici, Irineu arată că cele patru Evanghelii trebuie considerate drept „scripturi”. Felul în care face referiri la scrierile pauline, la Apocalipsa și la unele din epistolele catolice, dovedește că la vremea respectivă, aceste scrieri se bucurau de un respect deosebit și că bisericile creștine vedeau în ele însemnele autorității apostolice.
O altă dovadă în sprijinul ideii de cristalizare a conceptului de canon nou testamental, ni-l oferă Hippolit din Roma; în scrierile lui, el citează majoritatea cărților Noului Testament dovedind că acestea deja se bucurau de o largă recunoaștere în sânul comunităților creștine. Cu privire la Hippolit din Roma, „mulți critici sunt gata să-i atribuie lui lista fragmentară de Scripturi canonice păstrate în latină, într-un manuscris din Milano, cunoscut sub numele de „Fragmentul Muratori” (după numele primului editor, Ludovico Muratori)”. Totuși această atribuire nu poate fi dovedită.
Dicționarul biblic afirmă că” abia către sfârșitul secolului al II-lea a început să se reveleze în gândirea și în activitatea creștinilor ideea de canon și de statut scriptural. Provocarea lansată de eretici a fost în mare măsură determinată pentru stimularea acestei idei.” Trebuie să recunoaștem aici faptul că un rol important, deși nu decisiv, în alcătuirea Canonului Noului Testament, l-a jucat confruntarea liniei „ortodoxe”, cu diferite erezii, în special cu marcionismul și montanismul.
Secolul III al erei creștine a adus o conturare mai clară a conceptului de canon și acest lucru devine evident dacă ținem cont de faptul că Tertulian, Clement din Alexandria și apoi succesorul acestuia la conducerea Școlii din Alexandria, Origen, au folosit toți pe larg Scripturile Noului Testament, în discuțiile polemice și în dezbaterile lor doctrinare, autoritatea acestor scrieri fiind deja recunoscută.
Conceptul de „canon” bine definit, este de acum puternic înrădăcinat în conștiința comunităților creștine și a reprezentanților acestora; problema care rămâne de rezolvat era aceea a cărților controversate.
Cel care avea să exprime cel mai bine poziția Bisericii din secolul III, a fost Eusebiu, care spunea că Biserica a împărțit în trei categorii distincte scrierile care aveau pretenția de a fi inspirate și incluse în Canon:
cărțile recunoscute și acceptate ca autoritative (homologoumena);
cărțile controversate (antilegomena);
cărțile respinse ca neautentice (nottia).
Trebuie să remarcăm faptul că la baza procesului de cristalizare a conceptului de canon nou-testamental a stat convingerea că, așa cum remarca M.C. Tenney „decizia finală în această problemă a canonului nu a putut fi luată în mod arbitrar, de către o singură persoană sau de către un grup local oarecare. Distincția dintre cărțile canonice și cele necanonice a fost produsul unei conștiințe spirituale crescânde”.
Atunci când vorbim despre conceptul de canon trebuie să mai avem în vedere și faptul că acesta este folosit în două sensuri: mai întâi el se referă la lista cărților care satisfac anumite criterii și prin urmare, sunt considerate autorizate și canonice, dar el mai înseamnă și faptul că această colecție de cărți canonice devine regula noastră de viață, norma vieții creștine.
Potrivit lui Carson, Moo și Morris, în uzanța ecleziastică a primelor trei secole, el (n.n. termenul „canon”) se referă la normele doctrinare și etice cuprinse în credința creștină. Abia din secolul al II-lea el a început să fie folosit cu referire la lista cărților care constituie Vechiul și Noul Testament”.
3.2. Rolul criticii biblice în studiul alcătuirii
Canonului Noului Testament
„Critica biblică – ne spune F.F. Bruce – este aplicarea la scrierile biblice a anumitor tehnici folosite pentru examinarea multor genuri de literatură, cu scopul de a stabili formularea lor originală, modul și data compunerii acestora, sursele, autorii, etc.”.
Unul din pionerii ciriticii biblice a fost Jhonn Semler (1725-1791). Acesta a fost urmat de Schleiermacher și Wilhem De Wette (1780-1849). Ei au deschis calea spre o nouă evaluare a Canonului.
Se vorbește despre critica biblică inferioară și despre critica biblică superioară. Cea dintâi se referă la restaurarea formulării originale a unui document; se mai numește critica textuală. Critica superioară conține critica literară, critica formei și critica redactării.
3.2.1. Critica textuală
Aceasta pornește de la premisa că în procesul copierii și al recopierii, formularea originală a conținutului unui document a putut fi modificat. Metoda folosită de critica textuală este bazată pe comparație: dacă există un manuscris original al autorului, erorile apărute în timpul copierii pot fi corectate prin comparare cu originalul.
În cazul în care manuscrisul original (autograful) nu s-a păstrat, iar copiile se deosebesc între ele, formularea originală poate fi reconstituită numai printr-un studiu atent și prin compararea atentă a copiilor.
Referindu-ne la documentele Noului Testament, trebuie să recunoaștem că nu avem la dispoziție nici un document original, însă avem la dispoziție un material extrem de vast care cuprinde copii ale originalelor. Potrivit afirmațiilor lui Josh McDowell „există în prezent mai mult de 5.300 de manuscrise în greacă ale Noului Testament. Adăugăm peste 10.000 de exemplare în latina Vulgata și cel puțin 9.300 ale altor versiuni timpurii și avem mai mult de 24.000 de copii manuscrise ale unor porțiuni din Noul Testament. Nici un alt document al antichității, nu începe măcar să se apropie de asemenea numere sau de un asemenea grad de atestare”.
Numărul atât de mare al documentelor – copii sau versiuni – în mod firesc ar trebui să conțină extrem de multe diferențe în textul conținut, însă variațiile textuale sunt surprinzător de mici; 95 la sută din ele sunt de o însemnătate atât de mică încât acceptarea sau respingerea lor nu produce nici o diferență semnificativă a sensului pasajelor în care apar. Benjamin Warfield declară că „în marea majoritate, textul Noului Testament ne-a fost transmis fără, sau aproape fără, nici o modificare”.
3.2.2. Critica literară
În critica literară se include studiul structurii scrierii, și studiul surselor folosite de autor. De asemenea sunt incluse și cercetări asupra datei redactării sau asupra paternității scrierii. O problemă critică dominantă în studiul Evangheliilor a constituit-o relațiile dintre cele trei Evanghelii sinoptice (pentru mai multe amănunte se poate consulta Istoria evangheliilor, scriere aparținând lui Michel Quesnel).
Începutul criticii literare și istorice a Noului Testament îi este atribuit în mod obișnuit lui Hermann S. Reimarus (1694-1778). Adepții criticii literare au adoptat poziții radicale față de Biblie, unii susținând chiar dezvoltarea doctrinei pe linii evoluționiste: se avansa ideea că Scriptura i-a slujit omului drept călăuză, în timpul fazei primitive a dezvoltării lui religioase, dar rațiunea și simțul datoriei sunt călăuze suficiente în stadiul mai avansat al religiei.
3.2.3. Critica formei
Această ramură a criticii biblice superioare a luat ființă între anii 1920-1940. scopul ei a fost acela de a descoperi formele sau șabloanele în care s-au transmis în primii ani ai creștinismului, în mod oral, faptele și învățăturile lui Isus, înainte ca acestea să se fi fixat în scris, în Evanghelii. Critica formei pornește de la presupoziția că Evangheliile, așa cum ne-au fost transmise, conțin adevăruri despre Hristos, dar acestea pot fi descoperite numai prin înlăturarea „învelișurilor” reprezentate de tradiții și forme.
Critica formei este dominată de scepticism în ceea ce privește credibilitatea istorică a Evangheliilor; scepticismul acesta însă se datorează în special poziției teologice a multor critici ale formei.
3.2.4. Critica redactării
Această ramură își propune să analizeze maniera și semnificația schimbărilor stilistice pe care autorii Evangheliilor le-ar fi introdus în relatările lor despre viața și învățătura lui Hristos. Adepții criticii redactării sunt de părere că este posibil ca autorul unei scrieri biblice să fie primit material transmis pe calea tradiției, dar el nu l-a reprodus exact așa cum l-a primit, ci l-a „filtrat” prin propriu-i mod de viață.
Critica biblică, privită în ansamblu, a ajuns să fie asociată cu contestarea inspirației și a autorității divine a Bibliei. Trebuie să precizăm însă că nu toate ramurile criticii au „vederi distructive” asupra Bibliei. Critica textuală, spre exemplu, a ajuns la concluzia că textul Bibliei este de un înalt grad de acuratețe, așa încât noi astăzi putem fi siguri că ceea ce avem la îndemână, sunt scrierile autorilor Bibliei, și că nici o doctrină sau învățătură etică a Bibliei, nu poate fi pusă sub semnul întrebării, nici măcar de către cel mai radical critic.
Mai mult decât atât, deși au pornit de la premise marcate de scepticism în legătură cu scrierile considerate canonice, rezultatele obținute au dovedit încă o dată că acestor scrieri li s-a acordat pe bună dreptate, un statut canonic.
4. Necesitatea și criteriile alcătuirii
Canonului Noului Testament
4.1. Necesitatea alcătuirii Canonului Noului Testament
Necesitatea alcătuirii Canonului Noului Testament nu a apărut la un anumit moment bine definit în istoria Bisericii creștine, ci ea s-a conturat încetul cu încetul, dictată fiind de mai mulți factori. Înainte de a ne ocupa însă de acești factori, trebuie să avem în vedere două întrebări importante care se ridică în legătură cu această problemă.
De ce a fost necesar și important să se facă distincție între scrierile „canonice” și cele „extra-canonice”?
De ce a fost necesar ca scrierile „canonice” să fie adunate și apoi păstrate împreună?
În cele ce urmează vom încerca să răspundem ambelor aspecte, fără a intra în detalii în ceea ce privește principiile care au stat la baza selecției scrierilor considerate „canonice” (principii de care ne vom ocupa mai pe larg într-unul din capitolele următoare).
Putem considera că necesitatea alcătuirii Canonului a fost impusă de mai mulți factori pe care i-am putea grupa în două categorii mari: factori interni (generați în special de viața comunităților creștine) și factori externi (generați de circumstanțele istorice ale vremii respective).
4.1.1. Factori interni
a) Dispariția treptată a apostolilor
Se știe că în a doua jumătate a primului veac creștin, cei care au trăit în imediata apropiere a Domnului Isus, au dispărut unul după altul din viața comunităților creștine, cei mai mulți dintre ei murind ca martiri. Se pare că ultimul dintre ucenicii Domnului a fost Ioan, care era încă în viață în ultimii ani ai primului veac.
După moartea lor comunitățile creștine au simțit nevoia de a avea la îndemână niște documente a căror autoritate apostolică să poată fi unanim recunoscută și care să poată fi folosite de bisericile creștine, în cadrul serviciilor de închinare.
Acest lucru a determinat redactarea Evangheliei după Marcu. Se știe că acesta l-a însoțit pe apostolul Petru și a avut astfel prilejul să audă mărturia unuia care a fost implicat direct în evenimentele descrise. Ernst Aebi îl citează, în sprijinul acestei idei, pe Ireneu: „Marcu, tălmăcitorul lui Petru, a notat după moartea lui Petru și Pavel, cele predicate de Petru”.
Clement din Alexandria, și mai apoi Eusebiu din Cezareea, au fost de părere că Marcu ar fi redactat Evanghelia care-i poartă numele înainte de moartea lui Petru, dar la cererea mai multor creștini, și cu aprobarea tacită a acestuia. Indiferent dacă Marcu a redactat Evanghelia sa înainte de moartea lui Petru sau după moartea lui, un lucru este cert: comunitățile creștine au simțit nevoia păstrării mărturiei apostolului.
Tot în aceeași vreme au început să apară scrieri cu caracter religios aparținând unor autori neidentificați, dar care au fost semnate cu numele apostolilor, pentru a le conferi acestor scrieri o autoritate pe care nu o aveau. Era evident că nu toate scrierile care purtau semnătura lui Petru, îi aparțineau cu adevărat acestuia.
Opinia Bisericii Ortodoxe Române, așa cum a fost ea formulată într-unul din manualele de studiu asupra cărților Noului Testament, este aceea că „la sfârșitul secolului I, aproape deodată cu apariția ultimei cărți a Noului Testament, cel puțin în câteva centre mari ale Bisericii, sunt colectate cele mai multe cărți canonice. Acesta este un fapt important nu numai pentru păstrarea intactă a Evangheliei Mântuitorului, ci și pentru îngrădirea falsurilor. În aceste împrejurări, dacă cineva avea vreo îndoială asupra originii apostolice a vreunei cărți, ușor se putea convinge de contrariul. N-avea decât să se adreseze comunității sau comunităților cărora le-a fost trimisă scrierea, și nedumerirea lui era înlăturată. O scriere neautentică nu se poate substitui cele autentice, care de la început era transcrisă în mai multe exemplare, și ajungea în proprietatea multor comunități”.
b. Râvna comunităților creștine de a avea cât mai multe din scrierile apostolilor
Cărțile care alcătuiesc Noul Testament, în marea lor majoritate sunt scrieri ocazionale. Unele sunt adresate anumitor comunități creștine, altele se adresează unor persoane individuale, iar altele au un caracter enciclic. Trebuie să precizăm că autorii acestor scrieri, chiar dacă erau conștienți că scriu sub inspirația divină, atunci când și-au redactat scrierile, au avut în vedere situații cu care se confruntau destinatarii, fie că era vorba despre comunități, fie că era vorba despre persoane izolate. Chiar dacă apostolul Pavel și-a exprimat uneori intenția ca anumite scrieri de-ale sale adresate anumitor comunități creștine să fie citite și în altele (de ex. Coloseni 4:16; 1Tesaloniceni 5:27; etc.) nu putem generaliza dorința lui, extinzând-o la epistolele pastorale.
Cu toate acestea, comunitățile creștine au avut ambiția de a avea cât mai multe din scrierile apostolice. Punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe este acela potrivit căruia „ori de câte ori a apărut o scriere apostolică, indiferent de cuprinsul, caracterul personal sau enciclic, comunitățile creștine principale și-au dat silința s-o aibă în proprietatea sa, copiind-o. Scrierile apostolice, în general, erau socotite de creștini, un bun spiritual comun și indispensabil … și era un titlu de noblețe pentru o comunitate, să aibă cât mai multe din scrierile apostolice. Această râvnă creștină ne-a dat primele colecții de cărți ale Noului Testament”.
Subscrieim acestui punct de vedere, cu precizarea că este posibil ca această practică a comunităților creștine să fi fost inspirată totuși de îndemnurile apostolului Pavel. Iată ce afirmă William MacDonald privitor la 1 Tesaloniceni 5:27: „Pavel învestește scrisoarea cu autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu. Vechiul Testament era citit public, în sinagogi. Acum epistola aceasta va fi citită cu voce tare, în biserici”.
c. Apariția ereziilor
Începând cu evenimentele petrecute la Cincizecime în Ierusalim (moment care în opinia multor teologi, a marcat actul de naștere al Bisericii creștine) Biserica a cunoscut o creștere numerică extraordinară astfel încât la sfârșitul primului veac creștin aproape în toate colțurile lumii cunoscute pe atunci, existau comunități creștine.
Dacă în prima fază, creștinii dintre evrei reprezentau segmentul cel mai important a creștinătății, foarte curând creștinii dintre neamuri au ajuns să-i depășească numeric pe cei dintâi. Componența socială a Bisericii era importantă, dacă luăm în considerare faptul că noii convertiți la creștinism proveneau, așa cum s-a arătat, fie dintr-un mediu îmbibat de legalismul iudaic, fie din mediul intelectual al filozofiei și culturii grecești. Mulți dintre aceștia aveau tendința de a aduce împreună cu ei vechile idei și concepții, în noul lor mediu și să le păstreze, fie îmbrăcându-le într-o „haină” creștină, fie încercând să le armonizeze cu învățăturile creștine.
Comunitățile creștine au sesizat pericolul și, pentru a face față acestor probleme, au simțit nevoia de a avea cât mai multe scrieri creștine care să poarte semnătura apostolilor, având în felul acesta garanția că oferă noilor convertiți o învățătură sănătoasă.
Istoricul creștin Earle E. Cairns împarte în două categorii ereziile pe care Biserica Primară a trebuit să le înfrunte: ereziile legalistice și ereziile filozofice. La acestea s-au mai adăugat și erorile teologice. Nu ne vom ocupa pe larg de ele ci ne vom mărgini să cităm aici cuvintele lui Cairns, care referindu-se la Biserică spunea că „Biserica a fost silită să se concentreze asupra modalității celei mai optime de a face față persecuției externe din partea statului roman, și de a face față problemelor interne ridicate de învățătura eretică și de rezultatul ei – schisma. Ea a căutat să-și strângă rândurile prin elaborarea unui canon al Noului Testament”.
Dicționarul biblic editat de J.D. Douglas afirmă următoarele: „Provocarea lansată de învățătorii eretici a fost în mare măsură determinantă pentru stimularea acestei idei (n.n., ideea de canon sau de statut scriptural). Un asemenea eretic a fost Marcion din Sinope, care s-a rupt de Biserica din Roma în jurul anului 150 d. Hr. dar care probabil că fusese activ în Asia Mică timp de mai mulți ani”. Facem precizarea că acest Marcion a încercat să alcătuiască o listă a scrierilor nou testamentale, în jurul anului 140 d. Hr. Lista lui Marcion, neffind corectă, a determinat Biserica să încerce să contracareze influența lui, prin stabilirea cât mai exactă a listei cărților care puteau fi acceptate. Odată stabilit Canonul Noului Testament, acesta a fost unul din principalele instrumente pe care le-a folosit Biserica în lupta ei împotriva ereziilor.
d. Abundența de scrieri creștine în primele veacuri ale creștinismului
A doua jumătate a primului veac creștin a fost marcată de apariția multor scrieri cu caracter religios. Doctorul Luca vorbește despre existența unor astfel de scrieri chiar în epilogul Evangheliei sale (Luca 1:1). Așa după cum s-a mai arătat deja, exista obiceiul de a atribui vreunui apostol paternitatea unei scrieri, doar pentru a-i conferi acesteia autoritate apostolică.
În secolul II d. Hr. numărul acestor scrieri ajunsese atât de mare încât, potrivit opiniei lui Henry H. Halley se cunoșteau la un moment dat aproximativ cincizeci de evanghelii, pe lângă multe alte „Fapte” și „epistole”. Același autor spune că „întrucât au existat foarte multe asemenea scrieri false, a fost foarte important pentru prima biserică, să facă distincție clară între fals și adevărat”.
Această situație a făcut necesară stabilirea cât mai exactă a unei liste cu autoritate și valoare normativă în privința mântuirii și a închinării. Această listă trebuie să mai contribuie la uniformizarea învățăturii creștine în toate comunitățile creștine deja formate în diferite colțuri ale Imperiului Roman. În cazul în care canonul Noului Testament nu poate fi stabilit cu un înalt grad de exactitate, autoritatea lui putea fi pusă sub semnul întrebării și n-ar fi putut exista standarde bine definite pentru credința și trăirea creștină.
Acest aspect îl evidențiază și Merrill C. Tenney: „La sfârșitul primului secol, cărțile care alcătuiau Noul Testament ajunseseră deja la destinațiile lor. Nu toate cărțile au fost cunoscute de la bun început de toți creștinii; dimpotrivă, este foarte posibil că unii din primii creștini, nu au văzut toate evangheliile, nici toate epistolele lui Pavel și nici toate celelalte epistole, înainte de sfârșitul secolului. În afară de aceasta, multe dintre evangheliile apocrife, faptele apostolilor și epistolele apocrife erau în circulație în cursul secolului al doilea, și erau acceptate de unele grupuri, pentru că altele nu ar fi supraviețuit deloc”.
Tot aici mai putem cita și opinia lui Josh McDowell, potrivit căreia „multe biserici din răsărit foloseau în cadrul slujbelor lor, cărți fără îndoială false. Acest lucru a impus luarea unei decizii în legătură cu Canonul.”
e. Precedentul oferit prin alcătuirea Canonului Noului Testament
„Limitarea de către creștini a autorității divine numai la anumite cărți nu a fost un lucru nou în toate privințele. Biserica creștină avea înaintea ei un model dublu, căruia i-a conferit importanță. Pe de o parte, ideea unui canon exista deja în viața și experiența comunității evreiești de credință; posedarea Cuvântului lui Dumnezeu în formă scrisă a fost unul dintre motivele speciale de laudă ale Israelului”.
Pe de altă parte Biserica mai avea exemplul lui Isus, a cărui atitudine față de autoritatea Vechiului Testament, era bine cunoscută. Biserica a preluat de la evrei vechiul Testament, iar Isus a dovedit credincioșie față de aceste scrieri. La această convingere, comunitățile creștine au mai adăugat și alte dimensiuni, considerând scrierile Noului Testament drept un supliment inspirat divin la cele ale Vechiului Testament și totodată o împlinire a lor.
În vremea Domnului Isus lista scrierilor care alcătuiau Vechiul Testament, era considerată încheiată. De fapt, istoricul iudeu Iosephus Flavius a considerat că Vechiul Testament era deja complet în zilele lui Alexander, din perioada lui Ezra. Iată ce spune el: „Noi avem 22 de cărți, ce cuprind istoria întregului timp, cărți care se crede că sunt divine … Există o probă practică a spiritului în care tratăm Scripturile; căci deși nu a trecut un interval atât de mare de timp, nici un suflet nu a îndrăznit să adauge sau să scoată ceva, ori să schimbe măcar o silabă; și instinctul fiecărui evreu, din ziua când se naște, este acela de a considera aceste Scripturi drept învățătura lui Dumnezeu și de a rămâne lângă ele, și dacă este nevoie, chiar a-și da viața pentru ele”.
Mărturia lui Josephus Flavius este importantă în primul rând pentru că arată convingerea puternică pe care o aveau evreii cu privire la cărțile care formau Scripturile ebraice, și în al doilea rând, pentru că atestă încheierea procesului de formare a Canonului Vechiului Testament, cu mult timp înaintea erei creștine, fixând ca dată aproximativă, anul 400 î.Hr.
Trebuie să facem aici precizarea că istoricul evreu (care a trăit între anii 37 d.Hr. și 100 d.Hr.) a indicat doar 22 de cărți în componența Vechiului și nu 39, din cauza împărțirii diferite a acestora și a grupării lor diferite.
Domnul Isus recunoaște și El calitatea de „scripturi” a acestor cărți, citând frecvent din ele; Biserica primară le-a acceptat și le-a tratat drept „scripturi”. Cărțile componente ale Vechiului Testament erau studiate cu regularitate în sinagogi. Încă de la început, bisericile creștine au acceptat aceste Scripturi ebraice ca pe Cuvântul lui Dumnezeu, și le-au dat, în cadrul adunărilor, același loc pe care îl avuseseră ele în sinagogi.
Primii creștini au folosit în cadrul închinării, scrierile vechi-testamentale dar în același timp ei se închinau Domnului Isus, astfel că relatările despre viața și lucrarea Lui au primit o autoritate egală cu a Scripturilor vechi-testamentale. F.F. Bruce afirmă că: „Evangheliile care prevesteau despre tot ce a început să facă și să învețe, nu puteu fi deci privite ca având mai puțină autoritate decât cărțile Vechiului Testament. Iar învățăturile apostolilor, conținute atât în cartea Faptele Apostolilor, cât și în epistole, erau privite cu autoritatea Domnului Isus însuși. Era deci natural să se atribuie scrierilor apostolilor noului legământ, aceeași autoritate care era atribuită scrierilor profetice ale vechiului legământ”.
Faptul că în cuvântările Domnului Isus, sau în cele ale apostolilor, nu întâlnim citate din cărțile considerate „apocrife”, deși întâlnim foarte multe din cele considerate „canonice”, ne arată că nici Isus și nici apostolii nu recunoșteau cărțile apocrife ca făcând parte din „Scripturi”.
La Scripturile Vechiului Testament creștinii din Biserica primară au simțit nevoia de a adăuga ceva. Este rezonabil să considerăm că pentru ei, Canonul Vechiului Testament a constituit un precedent, un imbold și un model pentru alcătuirea unui canon al scrierilor nou-testamentale acceptate ca normative.
„Primii creștini nu au înălțat în mod treptat anumite cărți la rangul de scrieri autoritare, ajungând astfel să adopte un canon nou și vival. Mai degrabă, pe măsură ce au primit carte după carte de la apostoli, care au compus scrierile acestea în calitate de mesageri autorizați ai Domnului înviat, noii literaturi i s-a acordat aceeași prețuire ca și scrierilor Vechiului Testament și ea a fost considerată o colecție de cărți investite cu autoritate supranaturală … Bisericile timpurii nu au pus niciodată în discuție autoritatea Vechiului Testament și nu s-au îndoit niciodată de faptul că scrierile apostolice încununează și completează literatura sacră deja existentă”.
4.1.2. Factori externi
a. Persecuția dezlănțuită împotriva creștinilor
Atunci când ne referim la persecuții îndreptate împotriva credinței creștine trebuie să precizăm că primele prigoane anti-creștine au fost provocate de autoritățile religioase din Ierusalim. În prima fază, autoritățile romane au considerat că acestea era numai „niște înțelegeri”, cu privire la religia lor și la un oarecare Isus” (Fp. Ap. 25:19). Este știut faptul că romanii au fost foarte îngăduitori cu religiile popoarelor din provinciile romane, atât timp cât acestea nu intrau în conflict cu administrația romană.
De asemenea trebuie să mai precizăm faptul că prima prigoană anti-creștină declanșată de autoritățile romane (cea începută în anul 64 d.Hr. la porunca lui Nero) nu a avut la bază o motivație pur religioasă. Istoricii creștini spun că aceasta s-a datorat unei acuzații nedrepte aduse creștinilor, cum că ei ar fi fost vinovați de producerea incendiului care a devastat Roma, în vara anului respectiv.
Perioada care a urmat, a fost o perioadă grea pentru bisericile creștine, deoarece a fost marcată de o atitudine ostilă față de tot ce înseamnă creștinism. Valorile de prigoană s-au succedat culminând cu cea din vremea lui Dioclețian, declanșată în anul 303 d.Hr. Împăratul Dioclețian a dat nu mai puțin de patru edicte, în primul poruncind dărâmarea locașurilor de închinare ale creștinilor, și arderea tuturor scrierilor sfinte. Convingerea lui Dioclețian era că apariția creștinismului este produsul unor cărți cu caracter creștin, acestea fiind vinovate de existența bisericilor creștine.
În mijlocul persecuțiilor, problema Canonului Noului Testament a devenit extrem de importantă, din două motive. În primul rând loialitatea absolută trebuia dovedită numai față de scrierile autentice. Iată ce afirmă istoricul creștin E. Cairns: „Dacă deținerea de scrisori putea să însemne moartea, creștinii doreau să fie siguri că aceste cărți la care nu vroiau să renunțe nici sub amenințarea cu moartea, erau cu adevărat cărți canonice. Acest factor a contribuit la hotărârile finale prin care s-a stabilit care scrieri sunt canonice”. În al doilea rând, creștinii au fost interesați de demarcația clară dintre cărțile canonice și cele necanonice pentru a știi la care din ele ar fi putut renunța în caz de necesitate. Acest punct de vedere este împărtășit de F.F. Bruce, care spune că „… era necesar să se știe care cărți puteau fi remise, în vremuri de prigoană, poliției imperiale – fără a putea fi acuzați de sacrilegiu”.
Așadar persecuțiile dezlănțuite în Imperiul Roman împotriva creștinismului a determinat Biserica să acorde o importanță mare alcătuirii unui Canon al scrierilor nou-testamentale.
b. Polemica anticreștină
Secolul al doilea al erei creștine s-a mai caracterizat și printr-o accentuare a acuzațiilor care au fost aduse la adresa creștinilor, ca urmare a dezvoltării gnosticismului. În principal putem vorbii despre două categorii de acuzații: unele erau acuzații vehiculate de oamenii din popor, și aveau oarecum caracter de bârfă, iar altele erau atacuri mai rafinate, produsul unor minți cultivate. Profesorul Valeriu Andreiescu remarcă faptul că apologeții creștini nu au făcut această distincție, însă ea a devenit evidentă în scrierile lor.
Dintre acuzațiile din prima categorie putem aminti următoarele: incestul, orgiile sexuale, uciderea copiilor, închinarea la un măgar crucificat, etc. Trebuie să facem precizarea că majoritatea acuzațiilor din această categorie au la bază zvonuri care au izvorât dintr-o înțelegere greșită a unora dintre practicile păgâne, cum ar fi purificarea la mesele de dragoste.
Acuzațiile din a doua categorie vizau în special pe învățații creștini; despre ei se spunea că sunt neștiutori și incompetenți, deoarece aparțineau celor mai inferioare straturi ale societății. Pornind de la această concepție, se afirma că ei se adresează numai oamenilor neștiutori care în ignoranța lor erau gata să accepte orice. Se spunea că numai cei neștiutori, femeile, copiii și sclavii erau gata să accepte învățătura creștină. Cele mai multe informații cu privire la aceste aspecte, ne parvin dintr-o scriere a lui Origen, numită „Contra Celsum” (Celsum fiind un filozof păgân de orientare platonistă).
În cazul zvonurilor care circulau prin popor, era evident că multe erau fantezii și apologeții creștini le-au contracarat ușor, negându-le categoric. Atacurile mai rafinate însă nu puteau fi tratate cu ușurință; de aceea apologeții le-au tratat cu maximă seriozitate. M.C. Tenney afirmă că în această situație „necesitatea unei baze cu autoritate pentru argumente a devenit evidentă și apologeții și-au îndreptat privirile în mod firesc spre scrierile apostolice. Irineu a folosit și a citat exclusiv cele patru evanghelii, Faptele apostolilor, epistolele lui Pavel, multe epistole generale și Apocalipsa. El a spus că puteau fi numai patru evanghelii, și că orice încercare de a mări sau micșora numărul lor, ar constitui o erezie. El l-a citat pe Pavel de mai mult de două sute de ori.
De asemenea, și Tertulian din Cartagina, a citat din toate cărțile Noului Testament, cu excepția a patru epistole: cea către Filimon, epistola lui Iacov și ultimele două epistole a lui Ioan. Scopul lui Tertulian a fost acela de a apăra credința creștină și de a dovedi adevărul.
Scrierile polemiștilor și apologeților creștini, chiar dacă nu afirmă în mod explicit acest lucru, totuși evidențiază că scrierile considerate ulterior canonice, aveau la vremea respectivă un statut special în cadrul comunităților creștine și li se recunoștea autoritatea spirituală.
Comparând scrierile polemiștilor cu cele ale apologeților putem remarca un fapt interesant: apologeții, care fuseseră recent convertiți de la păgânism, acordau o mare atenție scrierilor Vechiului Testament (în special pe profeți) în vreme ce polemiștii subliniau rolul Noului Testament ca sursă a doctrinei creștine.
4.2. Criteriile care au stat la baza alcătuirii
Canonului Noului Testament
În capitolul anterior am tratat pe scurt momentele mai semnificative care au „punctat” procesul cristalizării Canonului Noului Testament. Se poate remarca faptul că procesul acesta a durat aproximativ trei secole, începând cu a doua jumătate a secolului I d.Hr. și încheind-se cu a doua jumătate a secolului IV d. Hr.
Secolele care au urmat, n-au mai adus scrieri noi în Canon, nici n-au mai eliminat vreuna din cele deja acceptate. În general, reformatorii au acceptat Canonul Noului Testament, chiar dacă în mod izolat, unii dintre ei au revenit asupra paternității vreuneia din scrierile respective. Reprezentanții teologiei naturale, au avut și ei îndoieli asupra unora dintre cărțile Noului Testament, însă lista aceasta a rămas așa cum au ratificat Conciliile de la sfârșitul secolului IV d.Hr.
Chiar dacă toate cărțile Noului Testament au fost redactate în a doua jumătate a primului veac, definitivarea Canonului a durat destul de mult. După cum am mai arătat deja, primul veac creștin a fost martorul apariției a mai mult decât cele 27 de cărți considerate canonice. În Noul Testament, spre exemplu, găsim referiri la unele epistole pauline care nu ne sunt cunoscute azi (1 Corinteni 1:2; 5:9; Coloseni 4:16; 1 Tesaloniceni 5:27; etc.).
De asemenea, este aproape cert faptul că apostolii au redactat mai multe scrieri decât cele conținute în Canon. Carl F. Henry afirmă în privința aceasta, că „având în vedere că apostolul Pavel a avut mulți prieteni într-o sumedenie de orașe, și că apostolul Ioan a trăit foarte mult, este foarte probabil ca ambii să fi scris multe scrisori particulare scurte. Cu toate acestea, Noul Testament păstrează numai două astfel de scrisori personale: scrisoarea lui Pavel către Filimon și scrisoarea lui Ioan către Gaius …”. Există de asemenea, multe alte scrieri timpurii care s-au păstrat parțial sau integral, au un mesaj spiritual, dar nu au fost incluse în canon. De exemplu, Epistola lui Clement al Romei către Corinteni, aparține primului secol. Nu mult mai târziu sunt redactate „Didahiile” și „Păstorul” lui Hermes. Multe dintre producțiile literale ale primului secol, dar care nu figurează în Canonul actual, erau acceptate în unele comunități creștine din vremea respectivă. Problema adăugării de noi scrieri la cele ale Noului Testament, nu a fost deloc o problemă simplă. Carl F. Henry afirmă că „Biserica Primară nu a făcut niște adăugiri excesive și nedisciplinatorii la Canonul Noului Testament”.
Cristalizarea structurii canonului în forma actuală s-a realizat prin selecția pe care comunitățile creștine au făcut-o între scrierile cu caracter creștin, atât de numeroase în primele secole. După cum remarcă E.F. Scott „Noul Testament … nu înseamnă atât de mult, literatura Bisericii Primare, cât mai degrabă o selecție din această literatură”. Odată ce recunoaștem că primele comunități creștine au păstrat cu grijă, încă de la început, o literatură sacră diferită de celelalte scrieri și considerată inspirată și autoritară în mod unic, trebuie să punem imediat întrebarea ce scrieri au fost considerate vrednice a fi păstrate, și care este motivul pentru care acestea au fost preferate celorlalte?
Trasarea unei linii de demarcație între scrierile canonice și cele necanonice, era o problemă delicată dar importantă deoarece, în cazul în care Canonul Noului Testament nu ar fi fost stabilit corect, autoritatea lui spirituală ar fi devenit discutabilă și nu ar mai fi existat standarde fixe pentru închinare sau pentru trăirile creștine. Oscar Cullmann afirmă că „în general, Canonul Noului Testament nu s-a format, așa cum s-ar putea crede, prin adiționare, ci prin eliminare”. Întrebarea cea mai importantă în această privință este cea legată de principiile care au determinat selecția. La această întrebare vom căuta să răspundem în cele ce urmează, cu precizarea că există mai multe concepții diferite în ceea ce privește selecția. În cele ce urmează ne vom limita a le aminti succint.
Romano-catolicismul pretinde că selecția cărților canonice se bazează în ultimă instanță pe autoritatea ierarhică a Bisericii. Biserica a fost formată înainte să fi fost scrise cărțile Noului Testament, și că ea nu depinde de Scriptură ci Scriptura ar depinde de Biserică. Prin urmare, decizia ecleziastică ar fi determinat care carte este canonică și care nu.
Este adevărat că Biserica a precedat Noul Testament; apostolii au aparținut credinței încă înainte de a-și fi redactat scrierile autoritare. Totuși Carl F. Henry are dreptate atunci când afirmă că „cercetarea istorică atestă că nici un conciliu ecleziastic nu a creat Canonul; dimpotrivă conciliile bisericești timpurii au întocmit liste cu cărțile pe care bisericile creștine le foloseau deja și le considerau autoritare”.
F.F. Bruce împărtășește aceeași opinie, arătând că autoritatea scrierilor canonice a fost recunoscută de Biserică încă înainte de primele Concilii care au luat în discuție problema Canonului. Iată ce spune el: „Cărțile Noului Testament nu au devenit autoritare pentru Biserică din cauză că au fost formal incluse într-o listă canonică; dimpotrivă Biserica le-a inclus în Canon deoarece le considera deja inspirate divin, recunoscând valoarea lor inerentă și autoritatea lor general apostolică, directă sau indirectă … dar ceea ce au făcut aceste concilii nu a fost să impună ceva nou asupra comunităților creștine, ci să codifice ceea ce era deja o practică generală a acelor comunități”.
Cea de-a doua concepție pe care o considerăm greșită, este cea susținută de teologii liberali. Având tendința de a respinge elementul miraculos (pe care-l considerau un produs al speculației teologice târzii), ei au pus sub semnul întrebării conceptul inspirației divine, și astfel au negat diferența esențială existentă între scrierile care au apărut în cadrul mișcării creștine. Concluzia lor a fost aceea potrivit căreia cărțile Noului Testament reprezintă pur și simplu o selecție dogmatică din literatura creștinismului primar.
Această abordare acreditează idea potrivit căreia aceste cărți ale Noului Testament nu ar fi putut fi redactate în primul secol creștin, dar erau în mare parte produse în secolul al II-lea, iar unele dintre ele, chiar mai târziu. McDowell și Wilson dovedesc lipsa de temeinicie a acestei datorii citând opinia lui William Albright (un renumit arheolog biblic) și a lui John A.T. Robinson. Primul cercetător citat declară că nu mai există nici o bază solidă pentru datarea vreunei cărți a Noului Testament după anul 80 d.Hr., iar cel de-al doilea indică perioada dinaintea căderii Ierusalimului.
Descoperirile arheologice din secolul XX confirmă acuratețea manuscriselor Noului Testament. În special, descoperirea unor manuscrise timpurii pe papirus (manuscrisele John Ryland, anul 130 d.Hr.; papirusul Chester Beatty, anul 155 d.Hr. și papirusul Bodmer II, aporximativ anul 200 d.Hr.) au dat o grea lovitură teoriei propuse de teologii liberali.
În contrast cu aceste două concepții, este cea susținută de teologia protestantă, care așează la locul meritat, doctrina biblică a inspirației. Trebuie să precizăm aici că scrierile Noului Testament au fost recunoscute încă de la bun început ca literatură cu o autoritatea transcendentă și au fost considerate divine de către comunitățile creștine.
„Afirmația că aceste cărți canonice și-au croit drumul printr-o calitate spirituală interioară, una care a evocat consimțământul comunității creștine la inspirația și autoritatea lor unică, a fost întotdeauna un element al concepției protestante ortodoxe despre Biblie”.
Potrivit teologiei protestante, selecția cărților canonice nu a fost o problemă legată de data redactării scrierilor. În această privință și romano-catolicismul este de aceeași părere. Iată ce afirmă Michel Quesnel, profesor la Institutul Catolic din Paris: „Didahiile și Epistola lui Clement al Romei, către Corinteni, care nu fac parte din Noul Testament, trebuie să fi fost redactate în aceeași ani ca și Evanghelia după Sfântul Ioan și, cu atât mai mult, înaintea celei de-a doua epistole a lui Petru … Dar Evanghelia după Ioan și cea dea doua epistolă a lui Petru se numără printre cele 27 de cărți ale Noului Testament”.
De asemenea trebuie să precizăm că selecția nu a fost determinată exclusiv de numele autorului vreuneia dintre scrieri, ca și cum Biserica Primară ar fi preferat scrierile unor anumiți autori consacrați. De exemplu, Noul Testament conține două epistole purtând semnătura apostolului Petru, dar nu include „Evanghelia lui Petru” sau „Apocalipsa lui Petru”. Nu există autori infailibili și autori failibili (chiar Pavel îl mustră, într-o împrejurare pe Petru, atunci când acesta din urmă era gata să dea dovadă de duplicitate, în Antiohia). Noi nu susținem infailibilitatea lor ca oameni, dar susținem autoritatea lor apostolică.
Un ultim lucru pe care trebuie să-l precizăm aici, înainte de a trata principiile selecției, este acela că în Canonul Noului Testament nu sunt incluse cărțile a căror autoritate spirituală nu a fost niciodată pusă la îndoială de către comunitățile creștine din primele secole ale erei creștine. Există scrieri care au fost acceptate cu întârziere (de exemplu 2 Petru, 2 și 3 Ioan, Iacov, Iuda și Apocalipsa, după cum am văzut deja în capitolul anterior). Aceste scrieri au constituit, după cum afirmă F.F. Bruce „lungi prilejuri de dispută ș au fost acceptate mai târziu – cel puțin unele părți – decât altele; aceasta în timp ce alte cărți pe care nu le includem astăzi în Noul Testament, fuseseră altădată acceptate ca fiind canonice”.
Potrivit lui Carl F. Henry „nu există nici o îndoială că atunci când credincioșii din primele secole creștine au căutat asigurări privind canonicitatea cărților, ei au făcut din autenticitatea cărților o problemă centrală (așa au procedat Irineu, Tertulian, Chiril și Augustin). Pentru ei, problema unei scripturi autoritare a fost inseparabil legată de problema scrierilor inspirate în mod obiectiv, și deci de asigurarea că ei, de fapt, posedau lucrările autentice ale unor scriitori autoritari”.
Irineu se pare că a fost cel dintâi care a indicat trei teste sau principii prin care se poate stabili autoritatea sau canonicitatea unei scrieri.
paternitatea apostolică; scrierea respectivă trebuie să fi fost redactată de un apostol, sau de oameni atât de apropiați vreunui apostol încât învățătura lui să poată fi considerată apostolică;
Conținutul scrierii nu avea voie să contrazică doctrina creștină așa cum a fost ea primită deja;
Scrierea respectivă trebuia să se bucure de o largă acceptare printre comunitățile creștine mai importante.
La aceste trei, socotite suficiente în primele veacuri creștine, reformatorii aveau să mai adauge încă unul: mărturia interioară a Duhului Sfânt. Autoritatea divină a scrierilor canonice ar proveni din lucrarea interioară a Duhului.
În cele ce urmează vom aborda pe rând fiecare principiu enunțat mai sus.
4.2.1. Principiul paternității apostolice
Chiar dacă Irineu, în jurul anului 180 d.Hr. formulează principiul acesta, Iustin Martirul observa deja în anul 150 d.Hr. că evangheliile au fost scrise de apostoli și de însoțitorii acestora. În viziunea lui Irineu apostolicitatea era mai largă decât apostolia. Cităm din nou cuvintele lui Carl F. Henry, cuvinte care exprimă limpede acest aspect: „Ceea ce comunitatea creștină a căutat în primul rând, a fost asigurarea că scrierile provin de la un autor inspirat, sau au fost garantate de el, astfel încât cărțile însele să poată fi primite ca autoritare. Sursa majoră ar fi în mod evident liderii apostolici și, în sensul larg al cuvântului, nici o carte nu a provenit din afara acestui cerc apostolic”.
Se știe că doi din autorii care s-au bucurat de o largă apreciere printre creștinii primului veac creștin, nu făcuseră parte din grupul apostolilor Domnului Isus, dar canonicitatea scrierilor lor nu a fost contestată niciodată. Faptul că Marcu a fost traducătorul lui Petru, iar Luca a fost colaboratorul apropiat a lui Pavel, a determinat recunoașterea caracterului apostolic al scrierilor celor doi evangheliști: scrierile lor au fost acceptate fără rezerve.
Acest principiu, H.C. Thiessen afirmă că a avut o importanță primordială. Cu toate acestea el nu a fost nici suficient și nici absolut: „Epistola către Evrei” (pe care unii i-au atribuit-o lui Pavel, alții lui Apollo, iar alții nu s-au pronunțat categoric asupra paternității ei) a fost acceptată mai greu în partea apuseană a creștinătății. De asemenea, „Apocalipsa lui Ioan” a fost de două ori pusă sub semnul îndoielii, deoarece unora li s-a părut că autorul ei nu poate fi Ioan apostolul Domnului (motivul acestei îndoieli a fost generat de diferențele de stil dintre Evanghelie și Apocalipsă).
Să mai adăugăm aici că asupra paternității cărții „Apocalipsa” au fost avansate câteva teorii care au încercat să ofere explicații plauzibile acestor diferențe. S-a afirmat că autorul acestei cărți ar fi Ioan Marcu (Dionisos din Alexandria deși a contestat canonicitatea ei, nu a fost de acord cu Ioan Marcu în calitate de autor); John H. Alexander afirmă că „Eusebiu (270-340 d.Hr.) și alți teologi cu el, au atribuit redactarea Apocalipsei, unui personaj născut în imaginația lor, pe care îl numeau Ioan Prezbiterul, episcop de Efes, trăind la sfârșitul primului secol sau la începutul celui de al doilea”.
A doua epistolă a lui Petru a fost acceptată cu întârziere deoarece, din motive pe care nu le mai precizăm aici, unii au sugerat că nu ar fi fost scrisă înainte de anul 125 d.Hr. prin urmare altcineva și nu Petru ar fi adevăratul autor. Totuși, fie într-un caz fie în celălalt, variațiile de stil, de subiecte sau limbă pot fi explicate altfel decât printr-o diferență de autor.
Putem afirma că Biserica Primară a acordat o atenție deosebită scrierilor pe care le-a primit de la apostoli direct sau indirect. Autorii acestor scrieri le-au impus asupra comunității timpurii, și chiar au cerut uneori în mod expres, ca acestea să fie citite în cadrul serviciilor de închinare (1 Tesaloniceni 5:27; Apocalipsa 1:3; Coloseni 4:16).
John F. Walvoord afirmă categoric că „este clar că Biserica primară i-a atribuit această carte apostolului Ioan. Iustin Martirul citează cuvintele lui Ioan, că Isus va locui o mie de ani în Ierusalim. Irineu citează din fiecare capitol al Apocalipsei. La fel procedează și Tertulian, care îl consideră pe apostolul Ioan drept autorul cărții și citează din aproape toate capitolele ei. Hippolit citează foarte mult din capitolele 17 și 18, atribuindu-le lui Ioan apostolul. Mai pot fi citați mulți alți părinți ai Bisericii, cum ar fi Clement din Alexandria și Origen”.
Trebuie să remarcam faptul că a existat în sânul comunităților creștine timpurii, un consens foarte larg prin care a fost limitat numărul scrierilor autoritative, distingându-le clar de celelalte producții literare, oricât de edificatoarea ar fi fost acestea. Scrierile acceptate ca fiind autoritative au fost privite ca inspirate. Carl F. Henry afirmă că în spatele acestui consens remarcabil „se găsea continuitatea mișcării creștine cu apostolii. Cărțile recunoscute ca autentice de către Biserica Primară și de către Părinții Bisericii, în calitate de contemporani sau de succesori ai apostolilor, vădesc într-un mod impresionant canonul. Posibilitatea ca aceste instanțe să se fi înșelat, este exclusă prin faptul că credincioșii din primul secol, au trăit cel mai aproape de perioada scrierii textelor, pentru a fi corect informați în privința paternității lor, iar lor le era în joc destinul spiritual”.
Importanța atribuită apostolicității în apariția Canonului Noului Testament este evidentă și din numărul mare de lucrări pseudoepigrafice atribuite de către cei care au susținut doctrine rivale sau eretice. Aceasta, deoarece primele generații de creștini au identificat un canon exclusiv de scrieri, pornind de la premisa că Dumnezeu a inspirat în mod special anumite cărți și nu altele și că inspirația divină a purtătorilor de cuvânt aleși și a scriitorilor, a încetat odată cu epoca apostolică. Iată ce spune McDowell și Wilson în această privință: „Însuși faptul că multe scrieri eretice și neautentice și-au atribuit în mod fals numele diferiților apostoli drept autori, demonstrează cât de dornici erau primii creștini să știe că învățătura primită din cărțile citite în bisericile lor provenea într-adevăr de la apostolii lui Isus”.
Cu toate că testul paternității apostolice a fost unul extrem de important atât pentru Biserica Primară, cât și pentru creștinii veacurilor care au urmat, dacă astăzi arheologii ar mai descoperi vreo scriere timpurie autentică chiar purtând semnătura unui apostol, aceasta nu înseamnă că scrierea respectivă ar mai trebui să fie inclusă în Canonul Noului Testament. Ca fapt istoric, Canonul este închis.
4.2.2. Testul conținutului scrierii
Pentru ca o scriere să fie considerată canonică, ea trebuie să fie potrivită pentru a fi citită public, în cadrul serviciilor de închinare. Era considerată potrivită dacă era în concordanță cu standardele de doctrină sănătoasă, și dacă avea un caracter inspirat.
Caracterul inspirat al unei scrieri este un criteriu extrem de important pentru canonicității ei. Unii cercetători consideră chiar că inspirația este adevăratul criteriu. Având în vedere afirmațiile apostolului Pavel din 2 Timotei 3:16-17, înțelegem că orice scriere care a fost inspirată de Dumnezeu este „Scriptură” și orice scriere care nu este inspirată de Dumnezeu, nu este „Scriptură”. Geisler și Nix afirmă în această privință că dacă testul suprem a fost apostolicitatea atunci factorul de bază în determinarea canonicității unei scrieri, a fost inspirația divină .
Întrebarea care se ridică în mod logic este următoarea: cum a putut Biserica din primele secole, să evalueze caracterul inspirat al unei scrieri creștine? Sau, cu alte cuvinte, cum a putut fi dovedită inspirația divină a unei scrieri religioase? Cărțile canonice ale Noului Testament nu începe cu expresia „Așa vorbește Domnul” sau „Cuvântul Domnului a vorbit lui …”. Mai mult decât atât, ele sunt diferite între ele ca stil sau conținut.
În mod incorect, unii cercetători printre care și Goodspeed, au avansat ideea recunoașterii treptate de către comunitățile creștine a colecției nou-testamentale . Susținătorii acestei idei ignoră faptul că scrierile canonice s-au bucurat de recunoaștere a inspirație lor din momentul în care au fost redactate individual. Apostolul Pavel era convins pe deplin că Evanghelia sa „nu este de obârșie omenească” (Gal. 1:11) și că scrierile sale sunt Cuvântul plin de autoritate a lui Dumnezeu. Comunitățile creștine le-au acceptat cu aceeași convingere (1 Tes. 2:13). Este rezonabil să afirmăm că inspirația scrierilor nou-testamentale, poate fi susținută prin subiectul pe care-l tratează și prin efectul lor moral remarcabil. Să examinăm pe scurt aceste două temeiuri invocate:
subiectul central tratat; toate scrierile nou-testamentale au ca subiect central persoana și lucrarea lui Isus Hristos. Evangheliile îi descriu viața, lucrarea și învățătura, sub aspectul biografic, Faptele Apostolilor relatează impactul învățăturii și a caracterului Său asupra celor ce L-au cunoscut îndeaproape, epistolele reiau multe din învățăturile și principiile Sale de trăire, tratându-le sub aspectul doctrinar-practic, iar Apocalipsa anticipează slava viitoarei Împărății și relația lui Isus cu cei mântuiți. Vorbind despre Evanghelii, Oscar Cullmann declară că „acceptarea autenticității Evangheliilor nu s-a bazat exclusiv pe criteriul apostolicității autorului ei ci și, mai ales pe apostolicitatea conținutului” . Nu putem contesta faptul că și multe din scrierile considerate apocrife vorbesc despre miracolele săvârșite de Isus Hristos. Merrill C. Tenney concluzionează corect afirmând că: „… în ceea ce privește precizia relatării, profunzimea învățăturii și concentrarea asupra persoanei lui Isus Hristos, există o diferență sesizabilă între cărțile canonice și cele necanonice” . Acest aspect a fost pus sub semnul îndoielii de către concepția liberală modernă, potrivit căreia scrierile Noului Testament reprezintă, pur și simplu, o selecție dogmatică din literatura creștinismului timpuriu, selecție impusă subiectiv de experiența religioasă a comunităților creștine.
efectul moral și spiritual; creștinii nu contestă faptul că există multe scrieri care au avut influențe pozitive asupra cititorilor lor, însă acestea nu pot fi comparate cu efectele pe care le-au produs scrierile canonice asupra celor ce le-au citit într-o atitudine sinceră. Puterea Bibliei de a acționa eficient în viața oamenilor, atunci când mesajul ei este întărit de forța Duhului Sfânt, a fost întotdeauna accentuată în mod deosebit de teologia evanghelică. Există riscul ca aceste temei să fie considerat drept subiectiv deoarece implică și sentimentul uman, totuși nu-l putem trece cu vederea: scrierile Noului Testament nu sunt numai o lectură folositoare ci reprezintă și o putere (Rom. 1:16). Ele au dovedit cu prisosință că au capacitatea nu doar de a informa ci și de a transforma, indiferent dacă a fost vorba despre convingeri, mentalități sau caractere. Cităm în această privință, opinia lui M.C. Tenney: „oriunde a fost proclamat și primit mesajul, Biserica s-a extins și a adus cu sine curățirea morală a societății. Nu toți cei ce s-au declarat creștini, din primul secol încoace, au avut un caracter imaculat, și nici Biserica nu a fost întotdeauna lipsită de greșeli. În ciuda acestor fapte, între standardele morale ale păgânismului și cele ale Bisericii nou-testamentale, a existat o diferență enormă” .
Chiar dacă la vremea respectivă, comunitățile creștine nu definiseră încă exact doctrina inspirației Scripturii, putem considera că în privința distingerii între scrierile inspirate și cele neinspirate, ele nu au dat greș. Everett Harrison spune că „în anul 361 d.Hr., cel mai ortodox teolog al timpului, Atanasius, a studiat toate cărțile care circulau în lumea mediteraneană, scrieri ce pretindeau a fi documente apostolice. Examinarea sa a revelat douăzeci și șapte de cărți, cele pe care le avem noi astăzi, ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu … Treizeci de ani mai târziu, cu totul independent de Atanasius, consiliul bisericesc întrunit la Cartagina a avut drept scop stabilirea cărților care reprezintă cu adevărat scripturi … După ce au luat în calcul dovezile, consiliul de la Cartagina a ajuns la concluzia că cele douăzeci și șapte de cărți pe care le avem noi acum în Noul Testament, erau singurele cărți în circulație la vremea aceea, care întruneau criteriile stabilite” . Comunitățile creștine din primele secole, cu foarte mici excepții, dovediseră un discernământ spiritual corect.
Pe temeiul analizei conținutului scrierii și a concordanței lui cu standardele de doctrină sănătoasă a fost respinsă și „Evanghelia lui Petru” de către Serapion din Antiohia, în ciuda faptului că apela la un titlu apostolic. În jurul anului 190 d.Hr. comunitatea creștină din Rhossus începuse să folosească scrierea respectivă. Unii cercetători sunt de părere că ar fi existat și o anumită opoziție față de ea. Serapion, episcop al Antiohiei inițial a aprobat folosirea ei publică, dar ulterior, citind-o cu mare atenție, a descoperit că reflecta și unele tendințe docetiste, drept care s-a pronunțat în final, împotriva folosirii ei publice.
Trebuie să mai precizăm aici că atitudinea rezervată a unora dintre reprezentanții Școlii din Alexandria față de canonicitatea Apocalipsei s-a mai datorat și opoziției acestora față de chiliasmul din capitolul 20 (învățătura despre mileniu a fost respinsă de către Dionisos din Alexandria). Așadar nu numai paternitatea apostolică a Apocalipsei a fost disputată ci și într-o oarecare măsură, conținutul doctrinar.
Cu toate acestea, John F. Walvoord ne spune că „Biserica primară, în pofida unor obiecții, a acceptat în general Apocalipsa până la sfârșitul secolului II, iar Biserica răsăriteană a făcut același lucru destul de repede”.
În concluzie, majoritatea obiecțiilor și a dificultăților prezentate de critici, își pierd forța la un studiu mai atent, și nu sunt suficiente pentru a contesta convingător nici paternitatea apostolică, nici inspirația cărții Apocalipsa.
4.2.3. Universalitatea scrierii
Testul acesta avea în vedere consensul larg al acceptării scrierilor respective în sânul comunităților creștine, sau, potrivit Dicționarului biblic „măsura în care au fost folosite în biserică” . Potrivit aceleași surse „pe baza acestui criteriu au fost respinse multe apocrife, dintre care unele erau probabil inofensive și chiar conțineau tradiții autentice ale cuvintelor lui Isus, dar cele mai multe dintre ele erau simple născociri și nici una dintre acestea nu a fost recunoscută de majoritatea bisericilor” .
Trebuie să facem precizarea că nici o scriere asupra căreia mai multe comunități creștine și-au exprimat îndoiala nu a ajuns să fie inclusă în Canon. Cu toate acestea, cărțile considerate canonice au fost acceptate diferențiat: unele au fost acceptate imediat de toate bisericile, câteva au fost acceptate cu ezitări de unele biserici în vreme ce de alte biserici nu au fost acceptate nicidecum, există cărți canonice care au fost acceptate la o dată relativ târzie și există cărți a căror drept la canonicitate a fost contestat definitiv.
Merrill C. Tenney este de părere că „prejudecățile locale sau gusturile individuale ar fi putut influența verdictul dacă acesta ar fi venit de la biserici și de la scriitori antici. În ciuda acestui fapt, ceea ce a respins o persoană sau o parte a Bisericii, a fost acceptat de o altă persoană sau de altă parte a Bisericii; de asemenea, nu este nicidecum adevărat că cei care au emis judecăți, au fost atât de lipsiți de discernământ, încât au acceptat orice lucrare care era după gustul lor, indiferent de meritele inerente ale lucrării … Asentimentul ecleziastic cu privire la canonicitate furnizează o dovadă coroborativă, chiar dacă el nu este decisiv prin sine” .
În spiritul ideii menționate mai sus, un exemplu îl avem în atitudinea unor comunități creștine față de unele din epistolele mai mici, cum ar fi 2 Petru, 2 și 3 Ioan, Iacov și Iuda, sau chiar față de Apocalipsa lui Ioan. Aceste cărți au constituit lungi prilejuri de dispută și au fost acceptate mult mai târziu. Faptul că, în final au fost acceptate, este o mărturie că Biserica a căpătat convingerea că ele sunt totuși canonice.
Carl F. Henry afirmă că „unele scrieri au așteptat vreme mai îndelungată decât altele, după o recunoaștere generală … Însă nu există nici o dovadă că aceste scrieri nu au fost acceptate totuși de către destinatari la vremea când au fost compuse. Ezitarea generațiilor de mai târziu poate să fie de fapt un tribut plătit concepției privitoare la importanța verdicității și autenticității. Puținele dovezi în favoarea folosirii unor scrisori (de exemplu: Iuda, 2 și 3 Ioan, Filimon) pot fi mai degrabă un rezultat al scurtimii lor decât al neacceptării lor” .
5. Procesul alcătuirii Canonului Noului Testament
În întreaga literatură a creștinismului timpuriu, foarte abundentă dealtfel, 27 de scrieri au dobândit un loc aparte. Ele nu au fost alese în mod deliberat, ci mai curând ele s-au impus de la sine, primelor generații creștine. Punerea lor laolaltă s-a realizat printr-un proces lent, care s-a derulat de-a lungul a aproximativ trei secole. Încetineala aceasta s-a datorat pe de o parte faptului că Biserica a tratat problema aceasta cu mare grijă, iar pe de altă parte s-a datorat condițiilor extrem de vitrege ale vremii respective: distanțele geografice mari care separau comunitățile creștine principale, lipsa unor mijloace eficiente de comunicare și, nu în ultimul rând, prigoana dezlănțuită împotriva creștinilor și a scrierilor lor.
Se impune aici precizarea că atunci când vorbim despre procesul alcătuirii Noului Testament avem în vedere de fapt, procesul punerii laolaltă a scrierilor care îl compun. Carl F. Henry afirmă că „nu adunarea cărților într-un singur volum a constituit de fapt canonizarea lor … Tendința criticii de a considera că aducerea laolaltă a scrierilor Noului Testament este de fapt egală cu canonizarea lor, este insuficient fundamentată. Aceste două procese trebuie distinse … Colecționarea manuscriselor înainte de canonizarea ecleziastică, nu face ca scrierile să fie autoritare; originea și colecționarea lor nu a adăugat nimic la ele din punct de vedere al autorității divine” .
În cele ce urmează ne-am propus să abordăm din punct de vedere al istoricului creștin, procesul de alcătuire al Canonului Noului Testament, urmărind etapele formării lui precum și momentele mai importante ale acestui proces.
5.1. Datarea cărților care alcătuiesc Canonul Noului Testament
Din motive pe care le vom preciza ulterior, investigația noastră este bine să înceapă cu plasarea în timp a evenimentelor descrise în cele patru Evanghelii. Deși autorii lor nu au fost preocupați să indice datarea exactă a acestor evenimente, Evangheliile ne oferă informații suficiente în acest scop.
F.F. Bruce declară că „un fapt unanim recunoscut că răstignirea lui Isus a avut loc în anul 30 e.n. După Evanghelia lui Luca, capitolul 3, versetul 1, începutul slujbei lui Ioan Botezătorul, care a precedat pe aceea a Domnului nostru, este datată din cel de al cincisprezecelea an al domniei împăratului Tiberiu …”. Dacă evangheliile menționează trei sărbători ale Paștelor, atunci în mod logic putem data cea de a treia sărbătoare de Paști, în anul 30 d.Hr. Acesta este momentul istoric al răstignirii Domnului Isus.
Toți cercetătorii biblici sunt de acord asupra faptului că lucrarea publică a Domnului Isus (incluzând și predicarea Evangheliei Împărăției) a acoperit o perioadă de aproximativ trei ani și jumătate. Pe baza acestor observații putem concluziona că primele concepte ale trăirii creștine au fost enunțate începând din anul 27 d.Hr.
a) Faza orală
Majoritatea materialului conținut în Evanghelii a existat, pentru o perioadă semnificativă de timp, sub forma orală. Isus și-a început lucrarea publică în Galileea, vorbind despre Împărăția lui Dumnezeu. Dicționarul biblic precizează că „…Isus s-a îngrijit să le dea ucenicilor învățături sistematice într-o formă pe care s-o poată memora ușor. Controversele Lui cu fariseii și cu alți oponenți au dus de asemenea la afirmații care, odată auzite, nu puteau fi uitate cu ușurință, afirmații care le-au prins bine ucenicilor mai târziu, atunci când au fost confruntați cu probleme controversate …”. Aceste învățături au constituit fundamentul predicării apostolilor, dar și a scrierilor epistolare de mai târziu, deoarece apostolii au preluat și au reprodus frecvent învățăturile lui Isus.
Trebuie să facem aici precizarea că deși au fost citate frecvent de apostoli, recunoscându-li-se autenticitatea spirituală, cuvintele lui Isus vor fi citate ca Scripturi abia în scrierile alcătuite pe la 140-150 d.Hr. și anume în epistola lui Barnaba și în a doua epistolă a lui Clement. Oscar Cullmann ne spune că aproximativ în aceeași perioadă termenul „evanghelie”, care desemnase până atunci propovăduirea veștii celei bune, începe să fie folosit în sensul de „carte”.
În perioada imediat următoare răstignirii și învierii lui Isus, comunitățile creștine din Ierusalim, Antiohia, Corint, etc., foloseau în închinare, așa după cum s-a arătat deja, Scripturile ebraice. Totuși unele afirmații ale apostolului Pavel sugerează că la Cina Domnului, creștinii foloseau deja anumite tradiții proprii, constând în principal din relatări legate de suferințele Domnului Isus (1 Cor. 11:26). Aceste relatări aveau, fără îndoială, un caracter oral. Cartea „Faptele apostolilor” evidențiază că apostolii au fost preocupați mai mult de predicare decât de redactare, cel puțin în prima parte a vieții lor.
Referindu-se la această perioadă din istoria creștinismului, J. D. Douglas afirmă: „colecțiile de scrieri de tradiții creștine sunt, în cel mai bun caz, ipotetice în prim parte a erei creștine apostolice; deși s-a sugerat că expresia «după Scripturi» (1 Cor. 15:3-4) se referă la documente din această vreme timpurie, ideea a găsit prea puțină acceptare”.
Ideea tradițiilor transmise oral este acceptată și de teologul de orientare catolică Michel Quesnel, atunci când tratează problema redactării evangheliilor: „înainte de a exista ca opere literare, evangheliile erau un mic mozaic de unități orale, fără altă legătură unele cu altele decât nevoia comună căruia îi răspundeau: aceea ca Biserica să trăiască în credința față de Domnul”.
Transmiterea orală a materialului care ulterior avea să fie consemnat în scris, a cunoscut în principal trei moduri diferite: în actul închinării creștine (relatarea patimilor Domnului Isus), în propovăduirea misionară (identificarea lui Isus cu Mesia) și în învățătura noilor convertiți la creștinism (sau „metoda catehetică”).
Faptul că în perioada imediat următoare învierii Domnului Isus, materialul tradiției creștine s-a transmis oral și nu a existat o preocupare pentru redactarea unor documente, poate fi explicat prin aceea că primii creștini au avut convingerea că revenirea Domnului era iminentă. Chiar la aproximativ 20 de ani de la înviere, apostolul Pavel încă era convins că unii din contemporanii săi vor fi martori oculari ai sfârșitului timpurilor, înainte de propria lor moarte (1 Tesal. 4:15-18).
Pe de altă parte, este un lucru știut că în educația elementară evreiască, un accent se punea pe memorare. Alfred Kuen este de părere că procedeele folosite de rabini au fost preluate de primii creștini (care erau dintre evrei): „tradiția creștină primară a făcut uz, fără îndoială, de procedee asemănătoare cu cele ale rabinilor, pentru a păstra cu fidelitate cuvintele lui Isus și relatările referitoare la faptele Lui”.
Este dificil de precizat momentul în care s-a trecut la transmiterea orală a materialului, la redactarea primelor scrieri nou-testamentale. Oricum, cea mai timpurie scriere din cele 27 care alcătuiesc Canonul Noului Testament pare să fi fost prima epistolă a apostolului Pavel adresată Tesalonicenilor (cei mai mulți bibliști indică anul 50 d.Hr.).
Trebuie să precizăm că, în evident contrast cu ordinea aranjării cărților în Noul Testament, epistolele au fost redactate înaintea Evangheliilor. Michel Quesnel este de părere că deși „unii bibliști situează apariția primelor texte redactate, foarte devreme în timp, alții dimpotrivă consideră că tot materialul evanghelic s-a transmis pe cale orală practic până la redactarea primei evanghelii, cea a Sfântului Marcu, în anii 65-70 d.Hr. Adevărul trebuie situat fără îndoială, undeva între aceste două extreme”.
Chiar dacă această afirmație al lui Quesnel vizează materialul evanghelic, observația lui este de interes mai larg deoarece ideea de a păstra în scris tradiția creștină va fi avut în vedere nu numai materialul evanghelic ci și pe cel epistolar.
Ca o concluzie preliminară trebuie să subliniem faptul că atunci când ne referim la „faza orală” avem în vedere în primul rând relatările faptelor Domnului Isus și a învățăturilor Sale, și abia în al doilea rând, învățăturile date de către apostoli pentru instruirea noilor convertiți la creștinism. „Faza orală” a fost caracteristică unei perioade scurte din istoria creștinismului, perioadă care a însemnat maxim 20 de ani de la învierea Domnului Isus. Faptul că în această perioadă, transmiterea tradițiilor creștine a fost preponderent orală (nu putem exclude categoric posibilitatea existenței unor materiale scrise izolate) nu a alterat cu nimic calitatea materialului transmis. Cuvintele apostolului Pavel „… după Scripturi” (1 Cor. 15:3-4) întăresc convingerea că Biserica a păstrat cu grijă tradițiile sale.
5.2. Faza redactărilor individuale
Fixarea în scris a tradiției orale din Biserica primară nu poate fi datată cu mare acuratețe, însă acest lucru nu este în măsură să influențeze negativ autoritatea spirituală a scrierilor respective. Pe baza unor indicii interne sau externe, cercetătorii biblici au sugerat anumite date ale redactării evangheliilor sau epistolelor, diferențele de opinie fiind nesemnificative. Astfel putem încadra cu aproximație perioada în care, în mod independent unele de altele, au fost redactate scrierile pauline: între anii 50-67 d.Hr. Putem indica cu aproximație perioada de timp în care au fost redactate evangheliile: între anii 60-80 d.Hr. Celelalte scrieri nou-testamentale le putem plasa între anii 50-95 d.Hr. Doar profesorul F.C. Baur, exponent principal al concepțiilor promovate de „Școala de la Tubingen” sugerează că evanghelia atribuită lui Marcu ar fi fost redactată în jurul anului 160 d.Hr.
Opinia profesorului Baur a avut prea puțină acceptare în rândul cercetătorilor biblici, marea lor majoritate fiind de părere că a doua jumătate a primului veac creștin a fost perioada în care au fost redactate toate scrierile care aveau să compună mai târziu, Canonul Noului Testament. F.F. Bruce afirmă următoarele: „Noul Testament fusese completat, cel puțin în mod substanțial, cam prin anul 100 al erei noastre, majoritatea documentelor care-l compun, existând cam cu 20 sau 40 de ani înainte de această dată”.
Așa după cum am anticipat deja, materialul nou-testamental s-a constituit în mod firesc, logic, în două categorii principale de scrieri: epistolele și evangheliile. Întâietate au avut-o epistolele, probabil din cauza faptului că scopul lor a fost acela de a răspunde unor nevoi imediate, apărute în viața unor anumite comunități creștine. Alfred Kuen afirmă că „documentele cele mai vechi sunt epistolele scrise de apostoli, unor biserici, pentru a rezolva anumite probleme, pentru a-i instrui pe credincioși în probleme de doctrină și pentru a stabili principiile de viață care trebuie să le ghideze conduita. Epistolele sunt scrieri de circumstanță, menite să răspundă unor situații speciale în care se aflau la un moment dat acele biserici …”.
Evangheliile au început să fie consemnate în scris abia atunci când prima generație de creștini a început să dispară din viața spirituală a comunităților creștine. Nevoia de a păstra în scris relatarea lucrărilor publice a Domnului Isus, a fost percepută mai acut atunci când numărul martorilor oculari a început să scadă. Luca ne spune că atunci când și-a redactat el evanghelia, mulți alții încercaseră să facă același lucru.
Referindu-se la ordinea cronologică a scrierilor care alcătuiesc Canonul Noului Testament, Michel Quesnel afirmă următoarele: „aproape sigur este însă faptul că primele scrieri creștine oficiale nu au fost evanghelii, nici măcar fragmente, ci epistole. Cea mai veche scrisoare a lui Pavel, prima lui epistolă către Tesaloniceni, datează din anul 50 d.Hr; cele două epistole către Corinteni, epistola către Galateni, epistola către Romani, au fost concepute între anii 55 și 58 d.Hr. Nici una din ele nu face nici cea mai mică aluzie la vreo scriere oarecare despre Isus, care să fi avut autoritate în comunitățile creștine”.
Cronologia scrierilor Noului Testament nu a putut fi stabilită cu mare exactitate și de aceea exegeții au avut opinii diferite în această privință. Oricum diferențele, ca timp, între exegeții romano-catolici, ortodocși, protestanți liberali și cei evanghelici, nu sunt majore astfel încât vom accepta cronologia propusă de exegetul evanghelic Donald Stamps: Iacov (45-49 d.Hr.), Galateni (49 d.Hr.), 1Tesaloniceni (51 d.Hr.), 2Tesaloniceni (52 d.Hr.), 1 Corinteni (55-56 d.Hr.), 2 Corinteni (55-58 d.Hr.), Marcu (55-65 d.Hr.), Romani (57 d.Hr.), 1 Petru (60-65 d.Hr.), Matei (60-69 d.Hr.), Luca (60-63 d.Hr.), Filimon (62 d.Hr.), Coloseni (62 d.Hr.), Filipeni (62-63 d-Hr.), Faptele apostolilor (63 d.Hr.), 1 Timotei (65 d.Hr.), Tit (65-66 d.Hr.), 2 Petru (66-68 d.Hr.), 2 Timotei (67 d.Hr.), Evrei (67-69 d.Hr.), Iuda (70-80 d.Hr.), Ioan (80-95 d.Hr.), 1 Ioan (85-95 d.Hr.), 2 Ioan (85-95 d.Hr.), 3 Ioan (85-95 d.Hr.), Apocalipsa (90-96 d.Hr.).
Potrivit acestei cronologii, putem remarca faptul că șase cărți (sau șapte, cu Marcu), au fost scrise înainte de anul 60 d.Hr., treisprezece cărți (sau paisprezece dacă includem și Marcu) au fost redactate între anii 60-69 d.Hr. iar șase cărți au fost redactate între anii 70-96 d.Hr.
„Este normal să fie așa – afirmă profesorul Valeriu Andreiescu – fiindcă după anul 70 d.Hr. scriitorii Vechiului Testament ajungeau la capătul natural vieții lor biologice, în cazul în care nu fuseseră martirizați mai înainte. Numai Ioan prezintă un caz de longevitate deosebită”.
În ceea ce privește locul redactării fiecăreia dintre scrierile Noului Testament, toți exegeții indiferent de nuanța lor creștină, sunt de acord că cele mai multe dintre ele au fost redactate la Roma (nouă scrieri integrale și una parțial), Corint (trei), Efes (posibil cinci), Macedonia (trei). Opiniile diferă doar în privința Evangheliei lui Marcu (despre care unii afirmă că ar fi fost scrisă la Roma) și în privința celor două epistole ale lui Petru (locul pretins ar fi tot la Roma). Totuși posibilitatea ca apostolul Petru să fi vizitat vreodată Roma, a fost pusă sub semnul îndoielii de mulți exegeți moderni. Arheologul Werner Keller este de părere că Petru ar fi vizitat Roma și ar fi fost martirizat aici, în sprijinul acestei opinii invocând descoperirea mormântului autentic al lui Petru sub altarul catedralei Sf. Petru, din Roma. Această descoperire, făcută după cel de-al doilea război mondial, a fost considerată drept „cea mai mare descoperire arheologică a secolului XX”. Se pare că nu este vorba despre mormântul original și nici nu s-au găsit oseminte autentice.
Oricum, imprecizia în indicarea locului redactării vreuneia din scrierile Noului Testament nu afectează major înțelegerea etapelor formării Canonului sau conținutul doctrinar al acestuia.
Chiar dacă este prematur să luăm în discuție la această dată timpurie, o preocupare clară de alcătuire a unui Canon nou-testamental, totuși putem afirma că anumitor scrieri creștine le-a fost recunoscută autoritatea spirituală, și au fost privite ca Scripturi (puse la picior de egalitate cu scrierile Vechiului Testament). Apostolul Petru recunoaște calitatea de „Scripturi” a scrierilor lui Pavel (2 Petru 3:15-16). Pavel afirmă că învățătura sa este inspirată de Dumnezeu (1 Cor. 2:7-13); același lucru îl declară și Ioan (Apoc. 1:2).
Perioada redactării scrierilor considerate ulterior canonice (a doua jumătate a primului veac creștin) a fost o perioadă prolifică; Biserica creștină se confrunta de-acum cu o situație nouă, abundența de scrieri cu caracter creștin. Apostolul Pavel sesizează acest lucru și prin urmare, chiar și atunci când va scrie cu mâna vreunui colaborator de-al său, nu va uita să-și pună semnul distinctiv în final, pentru ca destinatarii să nu fie induși în eroare (1 Cor. 16:21 comparat cu 2 Tesal. 3:17).
Trebuie să facem aici precizarea că multe comunități creștine acceptau totuși ca autentice și scrieri care ulterior aveau să fie excluse din Canon, iar alte scrieri care erau semnate de apostoli încă nu erau cunoscute în toate comunitățile. Această stare de lucruri dovedește faptul că Biserica încă nu era preocupată de îngrădirea unui anumit număr de scrieri creștine.
Concluzionând, putem afirma că „revelațiile date de Dumnezeu prorocilor inspirați, spre a fi transmise Bisericii, și învățătura apostolilor, erau privite ca temelie a acesteia (Efes. 2:20). Era deci foarte normal și drept ca literatura Noului Testament să se adauge celei a Vechiului Testament, și canonul credinței stabilit până atunci să crească. Însuși Noul Testament ne permite să remarcăm începutul acestor adăugiri (1Tim. 5:18; 2 Petru 3:1,2,16)”.
Un al doilea aspect semnificativ cu privire la perioada redactării cărților Noului Testament, este acela care îl preocupă pe orice istoric: perioada care s-a scurs între evenimente și consemnarea lor în scris. Din acest punct de vedere putem să spunem că perioada care separă evenimentele descrise de evanghelii, de scrierea majorității cărților care alcătuiesc Noul Testament, este o perioadă scurtă și deci satisfăcătoare pentru cercetătorul istoric, neafectând semnificativ calitatea informației.
5.3. Etapa alcătuirii primelor colecții de scrieri
În generațiile imediat următoare apostolilor Domnului, scrierile cunoscute ca având o anumită autoritate spirituală, au fost adunate încetul cu încetul, alcătuind colecții de scrieri nou-testamentale. La data redactării fiecărei scrieri, este limpede că autorul ei nu a avut intenția ca scrierea respectivă să fie inclusă într-un Canon. J.D. Douglas afirmă că „este clar că nici o epistolă nu este scrisă pentru alte persoane decât pentru destinatarii specifici aflați într-o situație istorică concretă”.
Există totuși câteva epistole în Noul Testament, care au fost numite „epistolele catolice” sau „epistolele sobornicești” deoarece ele au fost adresate unei categorii mai largi de cititori decât o biserică locală sau o persoană. În această categorie putem include epistola lui Iacov, 1 și 2 Petru, 1 Ioan (2 și 3 Ioan fac excepție), ulterior, termenul „catolic” a ajuns să fie aplicat epistolelor care erau acceptate de biserica universală și care erau corecte din punct de vedere doctrinar, în felul acesta termenul „catolic” a ajuns să fie sinonim cu „autentic” sau „canonic”.
Cu toate acestea, întocmirea unei colecții de scrieri autoritative, nu a început cu asocierea epistolelor considerate „catolice” sau generale, ci cu punerea laolaltă a scrierilor pauline. Dacă marea majoritate a cercetătorilor sunt de acord cu acest lucru, atunci când se pronunță asupra localizării în timp a primelor colecții, părerile lor se grupează în două concepții diferite: unii cercetători sunt de părere că a fost vorba de un proces treptat, care a durat câțiva ani, iar alții opinează că s-a produs într-un moment precis. Indiferent care ipoteză este cea adevărată, colectarea scrisorilor pauline a început abia după moartea apostolului, locul cel mai probabil fiind Corintul.
Referindu-se la epistolele lui Pavel, Oscar Cullmann afirmă că „unele dintre ele au fost schimbate între diferite Biserici, acest schimb stând la originea culegerii, a corpului epistolelor pauline. Prima culegere de acest gen pare să fi fost alcătuită la Corint”.
Unii teologici sugerează ca data aproximativă pentru alcătuirea colecției scrierilor pauline, anii 80-85 d.Hr. Avem motive să acceptăm această dată deoarece bisericile creștine din sfârșitul primului veac apostolic erau familiarizate cu majoritatea epistolelor lui Pavel.
Colecția de epistole pauline (care, probabil, nu cuprindea încă toate scrierile pe care le atribuim azi lui Pavel) s-a bucurat încă de la început de o recunoaștere a autorității spirituale, dovadă fiind impactul pe care l-a avut asupra vieții spirituale a comunităților creștine de atunci. De-asemenea și-a pus amprenta și asupra limbajului și a formei literare a scrierilor creștine produse la sfârșitul primului veac creștin. J.D. Douglas este de părere că „nu există nici o dovadă corespunzătoare pentru formarea unor colecții de scrieri ne-pauline la o dată atât de timpurie …În acest stadiu nu există încă un Canon al Scripturii, o listă completă la care să nu mai poată fi făcute adăugiri”.
În ceea ce privește primele încercări de a asocia evangheliile, primul lucru pe care îl putem remarca este faptul că în această perioadă timpurie din istoria creștinismului au fost o mulțime de scrisori considerate evanghelii. Dacă redactarea evangheliilor a avut loc la o dată ulterioară celei în care au fost redactate epistolele, atunci în mod firesc, gruparea evangheliilor a fost realizată la o dată ulterioară celei în care au fost grupate primele epistole („corpus paulinum”). Cu toate acestea, gruparea evangheliilor nu poate fi plasată mult în urma epistolelor. Iată opinia lui F.F. Bruce în această privință: „Cele patru evanghelii par să fi fost strânse într-o singură colecție la o dată foarte timpurie; probabil foarte curând după ce fusese scrisă evanghelia lui Ioan. Această colecție de patru era cunoscută sub numele ei original, de «evanghelia», la singular, și nu „«evangheliile» la plural; era o singură evanghelie, povestită de patru persoane diferite și distinse între ele … Cam prin anul 115 d.Hr. Ignatius, episcopul Antiohiei, menționează «Evanghelia» ca fiind o scriere autoritativă, și, întrucât el însuși cunoștea mai mult decât una din cele patru, e posibil ca prin cuvântul «Evanghelia», înțelegea întreaga colecție a celor patru evanghelii, care circulau sub numele acesta”.
Problema evangheliilor care, dintr-un motiv sau altul, au fost considerate nevrednice de a fi puse pe picior de egalitate cu cele patru cunoscute în mod obișnuit, o vom aborda mai târziu, într-un subcapitol separat.
Abordând perioada dintre anii 95-118 d.Hr. din istoria creștinismului, „New Testament Dictionary” afirmă că „avem trei mari mărturii din această perioadă timpurie. Clement din Roma, Ignațiu și Polycarp, toți au scris între anii 95-118 d.Hr. Ei prezintă citate sau aluzii evidente care demonstrează că ei cunoșteau și foloseau aproape toate cărțile Noului Testament, cu excepția scrierii lui Luca, Coloseni, Filimon, 2 Petru, 2 și 3 Ioan, Iuda și Apocalipsa … Clement chiar clarifică inspirația paulină”.
Să amintim succint mărturia celor trei părinți apostolici:
Clement din Roma, episcop al Romei între anii 90-99 d.Hr., a fost considerat drept unul dintre primii urmași ai apostolului Pavel. În jurul anului 96 d.Hr., motivat fiind de o tulburare în sânul bisericii din Corint, Clement redactează „Epistola I către Corinteni”, epistolă pe care unii au considerat-o canonică. Valoarea scrierii acesteia este dată de faptul că ea este, potrivit opiniei lui E. Cairns „cea mai veche scriere creștină în afară de cărțile Noului Testament”. Scrierea lui Clement dovedește că acesta era bine familiarizat cu lucrarea lui Pavel.
Ignatius. Potrivit afirmației lui Ieronim, Ignatius a fost unul din ucenicii lui Ioan, în Efes, care a ajuns episcop în Antiohia din Siria. Arestat de autorități, el a fost trimis la Roma și martirizat din cauza credinței sale. În timpul călătoriei sale, Ignatius a redactat șapte scrisori care au ajuns până la noi (patru au fost redactate în Smyrna, iar trei au fost redactate în Troa. În aceste scrisori, el folosește citate din evanghelii, din 1 Petru și din 1 Ioan. Unii cercetători datează cele șapte scrisori ale lui Ignatius, în jurul anului 110 d.Hr.
Polycarp (70-155 d.Hr.) este un episcop din Smyrna, autorul unei epistole către filipeni (datată în anul 110 d.Hr.). Iată ce spunea E. Cairns despre această epistolă: „În această scrisoare Polycarp nu prezintă multă originalitate deoarece citează des, direct și indirect din Vechiul și Noul Testament, dând informații multe luate de la apostoli mai ales de la Ioan … În jur de șaizeci de citate din Noul Testament, din care treizeci și patru din scrierile lui Pavel, dovedesc că Polycarp cunoștea epistola lui Pavel către Filipeni, și alte epistole, cât și alte scrieri din Noul Testament”.
5.4. Etapa alcătuirii primelor liste oficiale
Am arătat mai sus că al începutul secolului II d.Hr. deja circulau în cadrul comunităților creștine cel puțin două colecții de scrieri: una conținea evanghelii iar cealaltă conținea, cu mici excepții, scrierile pauline. Aceste liste însă nu aveau un caracter oficial, ci exprimau mai degrabă puncte de vedere individuale sau ale unor grupuri restrânse.
Prima încercare de a elabora o listă oficială, despre care avem informații clare, îi aparține lui Marcion, și a fost datată în jurul anului 140 d.Hr., la Roma. Originar din Singapore, Marcion este considerat drept eretic. În prima parte a vieții el fusese activ în Asia Mică, după care s-a stabilit la Roma. Neputând să îmbine armonios învățătura Vechiului Testament cu cea a scrierilor apostolice, Marcion a decis să respingă atât Vechiul Testament cât și acele scrieri nou-testamentale care păreau să fie fundamentate pe Vechiul Testament. Drept urmare, canonul întocmit și promovat de Marcion conținea o singură evanghelie (inspirată din cea a lui Luca) și zece epistole pauline (omițând Evrei și epistolele pastorale), care constituiau „Apostolos”.
Se pare că lista lui Marcion, reprezentând nu opinia oficială a comunităților creștine, ci mai degrabă o deviere intenționată și calculată a acestuia, a constituit o provocare pentru Biserică; aceasta s-a văzut nevoită să contracareze elaborând propria listă, diferită de cea a lui Marcion.
Chiar dacă lista elaborată de Marcion a stârnit o reacție din partea Bisericii, ea are o mare importanță documentară pentru noi. M.C. Tenney spune că „prin faptul că oponenții lui au sărit în apărarea cărților pe care el le-a respins, avem dovada că aceste cărți erau considerate ca având autoritate. Irineu l-a atacat, iar Tertulian a scris cinci cărți împotriva ereziilor lui. Canonul arbitrar stabilit de Marcion a arătat că: (1) cărțile pe care le-a inclus el erau considerate ca indiscutabil autentice; (2) cărțile pe care le-a respins, erau socotite canonice de marea majoritate”.
Este necesar să mai precizăm aici faptul că Biserica nu a preluat de la Marcion ideea de a întocmi o listă fixă a cărților acceptate; ideea aceasta o avea deja deoarece o preluase din formarea listei cărților Vechiului Testament. De la Marcion, Biserica a preluat numai impulsul de a întocmi această listă.
Potrivit opiniei lui Oscar Cullmann „prima listă de care dispunem și care reprezintă un studiu evoluat al Canonului, datează neîndoielnic, din a doua jumătate a secolului II. Ea a fost descoperită de către bibliotecarul Muratori (mort în 1750) la biblioteca ambroziană din Milano”. Lista respectivă a fost dată publicității în anul 1740.
Acest document a fost numit „Canonul Muratorian” în onoarea istoricului și arhivarului care l-a descoperit pentru prima oară. Manuscrisul în sine este un fragment (îi lipsește începutul) și nu este mai vechi de secolul al șaptelea, dar conținutul a fost alcătuit în jurul anului 170 d.Hr. Prima carte menționată este Evanghelia lui Luca dar ea este indicată ca Evanghelia a treia. M.C. Tenney spune următoarele: „este aproape sigur că în această listă Evanghelia după Luca, a fost precedată de cele scrise de Matei și Marcu”. Autorul acestui document mai include următoarele cărți: Evanghelia după Ioan, Faptele apostolilor, 1 și 2 Corinteni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, Galateni, 1 și 2 Tesaloniceni, Romani, Filimon, Tit, 1 și 2 Timotei, Iuda, 2 și 3 Ioan și Apocalipsa. Sunt considerate inacceptabile sau omise Epistola lui Iacov, Epistola către Evrei și Epistolele lui Petru, de asemenea Epistolele lui Pavel către laodiceni și alexandrini. Se pare că el a mai avut îndoieli și cu privire la Apocalipsa lui Petru. Este surprinzător faptul că este inclusă și scrierea „Înțelepciunea lui Solomon”.
Canonul Muratorian are o mare importanță documentară deoarece dovedește faptul că la data alcătuirii lui exista un concept cuprinzător despre Canon.
Tot în a doua jumătate a secolului al doilea creștin, putem menționa mărturia lui Irineu, episcop de Lyon. El era originar din Asia Mică, și a fost elevul lui Polycarp, ucenicul lui Ioan. În jurul anului 180 d.Hr., Irineu devine episcop de Lyon, în Galia. În lucrarea intitulată „Împotriva ereziilor”, Irineu atestă recunoașterea canonicității celor patru Evanghelii, a cărții Faptele apostolilor, a epistolelor către Romani, 1 și 2 Corinteni, Galateni, Efeseni, Filipeni, Coloseni, 1 și 2 Tesaloniceni, 1și 2 Timotei, Tit, 1 Petru, 1 Ioan și Apocalipsa. Din scrierile lui Irineu devine clar faptul că la vremea respectivă ideea existenței celor patru Evanghelii „devenise atât de axiomatică pentru întreaga creștinătate, încât se putea vorbi despre ea ca despre un fapt stabilit, tot atât de evident, natural și inevitabil ca și cele patru puncte cardinale”.
Hippolit din Roma, un contemporan de-al lui Irineu, în scrierile sale care s-au mai păstrat până la noi, citează majoritatea cărților Noului Testament, vorbind în mod explicit despre două testamente și despre patru evanghelii. Referirea la „Păstorul” de Hermes, ca la o scriere de dată recentă, ne permite să datăm cu aproximație, scrierile lui Hippolit, în jurul anilor 170-210 d.Hr. Fragmentul păstrat ne oferă o listă a scrierilor Noului Testament, împreună cu o descriere a originii și a conținutului lor. Hippolit recunoaște drept canonice următoarele cărți: cele patru Evanghelii, epistolele pauline, unele din epistolele catolice, Faptele apostolilor și Apocalipsa lui Ioan. Sunt incluse ca și cărți canonice „Apocalipsa lui Petru” (deși nu sunt incluse epistolele lui Petru) și „Înțelepciunea lui Solomon”.
De asemenea Tertulian, Clement din Alexandria și Origen, au citat frecvent în scrierile lor, din majoritatea cărților Noului Testament. Această stare de lucruri atestă că la sfârșitul secolului al doilea și începutul secolului al treilea, ideea de canon era deja destul de clară și structura canonului era aproape complet stabilită. Mai rămâneau de discutat anumite cărți, puține la număr, asupra cărora comunitățile creștine încă mai aveau rezerve.
Carl F. Henry sugerează că „primul lucru care trebuie observat în cazul unei treceri în revistă obiective, este un consens remarcabil de larg prin care Biserica primară a distins un grup particular și limitat de scrieri, de toate celelalte producții literare, oricât de edificatoare ar fi fost acestea, și le-a primit ca pe niște texte de o inspirație și o autoritate divină”.
În ceea ce privește consensul asupra conținutului principal al Canonului Noului Testament, trebuie să mai remarcăm faptul că doar asupra a două cărți, comunitățile creștine din Apus și cele din Răsărit nu împărtășeau aceeași convingere: cele din Apus nu acceptau Epistola către evrei, iar cele din Răsărit aveau rezerve asupra Apocalipsei, fiindcă promovau și sprijineau idei mileniste. De asemenea, și problema limbajului și a stilului cărții Apocalipsa, diferea mult de celelalte scrieri ale lui Ioan, și acest aspect i-a făcut pe unii să aibă rețineri în a recunoaște canonicitatea Apocalipsei. Explicația diferențelor respective este aceea că în insula Patmos Ioan nu ar mai fi avut timpul necesar pentru a se ocupa de redactarea mai îngrijită și nici nu a avut la dispoziție vreun scrib.
Putem spune că, după toate acestea, lista cărților canonice ale Noului Testament a rămas până astăzi așa cum a fost ea ratificată la sfârșitul secolului IV al erei creștine la Conciliul despre care am vorbit mai sus. În privința Canonului Noului Testament există un consens general în bisericile ortodoxe, romano-catolice, protestante și neoprotestante, chiar dacă anumiți reprezentanți de seamă ai teologiei literale au mai pus în discuție paternitatea vreuneia dintre scrieri, data redactării ei sau caracterul ei inspirat.
Canonul Siriac
În bisericile creștine de limbă siriacă, dezvoltarea canonului Noului Testament a cunoscut un proces istoric diferit. Prima scriere cunoscută aici, cu excepția Vechiului Testament, se pare că a fost o scriere apocrifă intitulată „Evanghelia după evrei”. Aceasta a influențat întrucâtva „Diatessaronul” lui Tațian.
Tațian (născut probabil în Siria în jurul anului 110 d.Hr.) era un fost elev al lui Iustin, care ne-a lăsat două scrieri importante: „Cuvânt către greci” în a doua jumătate a secolului al II-lea, și „Diatessaronul”, o încercare de armonizare a Evangheliilor (unii o datează în jurul anului 170 d.Hr.). în prima lucrare amintită aici, Tațian citează apologetic din majoritatea epistolelor pauline, cea de a doua dovedind o bună cunoaștere a celor patru Evanghelii.
Despre “Diatessaron”-ul lui Tațian informațiile au fost sumare și indirecte, ele fiind traduceri din textul sirian. În anul 1957, studiindu-se un pergament din colecția A. Chester Beaty, a fost identificată o porțiune amplă dintr-un comentariu original (redactat probabil pe la jumătatea secolului al II-lea) asupra “Diatesaron”-ului.
Tațian a început lucrarea sa cu Ioan 1:1-5 și se pare că a finalizat cu Ioan 21:25. Materialul i-a fost furnizat de cele patru Evanghelii dar sunt înserate pe alocuri și unele materiale extra-canonice, care nu afectează adevărul fundamental. Meritul lucrării acesteia este acela de a fi atestat supremația celor patru Evanghelii canonice asupra celor necanonice aflate în circulație în vremea respectivă.
„Diatessaronul” lui Tațian rămâne forma preferată a evangheliei în bisericile din Siria. Se pare că această lucrare a fost compusă la Roma și nu este sigur dacă în original a fost redactată în limba greacă sau siriacă. Totuși atunci când Tațian s-a întors de la Roma, lucrarea lui, tradusă în siriacă a fost dăruită creștinilor de aici.
În secolul IV d.Hr., apare versiunea „Peshitta”. Aceasta conține cele patru evanghelii, epistolele lui Pavel, Faptele apostolilor, Iacov, 1 Petru și 1 Ioan; Peshitta era, din punct de vedere al conținutului, un nou pas în procesul alinierii Canonului Siriac la cel grec. Se poate remarca faptul că Peshitta, la data apariției sale, era echivalentul Canonului grec acceptat cu un secol înainte de către comunitățile creștine de limbă greacă sau latină.
Evoluția versiunilor ulterioare ale Canonului Siriac dovedesc un proces prin care ajunge să fie asimilat în Canonul folosit în comunitățile creștine de limbă greacă.
5.5. Istoria Canonului Noului Testament în secolul al III-lea
De mare importanță în studiul acestei perioada din istoria formării Canonului, sunt părerile marilor dascăli ai școlilor catehetice din Alexandria și Cezareea. Unul dintre aceștia este Clement din Alexandria. Născut în Aleno, după anul 150 d.Hr. ocupă între anii 190-202 d.Hr. locul de conducător al școlii din Alexandria.
Lucrarea intitulată „Stromata” (sau „Diverse”) dezvăluie cultura generală vastă a lui Clement, și în mod special în domeniul literaturii păgâne a timpului său. „Din multe Evanghelii existente, recunoaște canonicitatea numai la patru. Alături de acestea stau Epistolele pauline, între care este amintită și epistola către Evrei. Îndeosebi apreciază epistolele pastorale”. Clement mai citează și din „Epistola lui Barnaba” și din „Didahii” însă niciodată nu le situează pe picior de egalitate cu scrierile Noului Testament, făcând o distincție clară între literatura canonică și ce necanonică.
Urmașul lui Clement la conducerea școlii catehetice din Alexandria, este marele cărturar creștin Origen. Născut în 183 d.Hr. într-o familie creștină, Origen a devenit curând un scriitor foarte prolific. Din multele lui scrieri, vom aminti aici doar pe cea intitulată „De principiis”, în care el declară că scrierile canonice nu sunt un produs al spiritului omenesc, ci o operă a Duhului Sfânt. Iată lista scrierilor pe care le considera drept canonice: patru Evanghelii, Faptele apostolilor, toate epistolele pauline, 1 Ioan, 1 și 2 Petru și Apocalipsa. Origen recunoaște că unii se îndoiesc de canonicitatea epistolelor 2 și 3 Ioan, Iacov și Iuda.
O altă mărturie provenind din secolul III d.Hr. este oferită de Tertulian (160-220 d.Hr.) originar din Cartagina. În vremea lui se mai păstrau încă manuscrisele originale ale epistolelor. În scrierile lui Tertulian sunt consemnate aproximativ 1800 de citate din cărțile Noului Testament. De asemenea Tertulian spune despre Scripturile creștine că ele sunt „Noul Testament”. Între cărțile Noului Testament, el acceptă cele patru Evanghelii, Faptele apostolilor, cele treisprezece epistole pauline (lipsește epistola către Evrei), amintește de 1 Ioan, 1 Petru, Iacov, Iuda și Apocalipsa. Pe autorii acestor cărți Tertulian îi consideră inspirați de Dumnezeu.
Aceeași viziune asupra Canonului o împărtășește și Ciprian (200-258 d.Hr.) despre care cunoaștem că erau unul din exponenții școlii Cartagineze, și un adept al lui Tertulian, pe care îl numea „Învățătorul”.
Secolul al treilea nu a adus modificări substanțiale în structura canonului Noului Testament, aceasta dovedind că ideea de canon bine definit este puternic înrădăcinată și structura generală a acestuia este stabilită ferm; o singură problemă majoră se mai cerea a fi rezolvată, aceea a cărților controversate. Trebuie totuși să remarcăm faptul că nimeni nu s-a grăbit să considere aceste cărți drept apocrife.
De mare folos pentru cunoașterea poziției bisericilor din această vreme față de canon, ne sunt scrierile lui Eusebiu de Cezareea. El „face distincție între cărțile recunoscute (homologoumena), controversate (antilegomena) și cărțile neautentice (nottia). În prima categorie sunt puse cele patru Evanghelii, Faptele apostolilor, Epistolele lui Pavel, 1 Petru și 1 Ioan și (după părerea unora) Apocalipsa lui Ioan; în a doua categorie sunt puse (ca și cărți controversate dar cunoscute de cei mai mulți) Iacov, 2 Petru, 2 și 3 Ioan; în a treia categorie sunt Faptele lui Pavel, Păstorul, Apocalipsa lui Petru, Epistola lui Barnaba, Didache, Evanghelia după Evrei și (după părerea unora) Apocalipsa lui Ioan”.
Trebuie să mai facem precizarea că datele furnizate de Eusebiu cu privire la extensiunea Canonului sunt rezultatul unor cercetări istorice începând cu finalul primului secol creștin.
Dionisie, cel care l-a urmat pe Origen la conducerea Școlii alexandrine (și care avea să ajungă mai târziu episcop al Alexandriei) a fost implicat într-o dispută cu episcopul Nepos din Arsinoe. Acesta din urmă atacă școala alexandrină contestând acesteia corectitudinea interpretării alegorice a unor pasaje din Apocalipsa, și pretinzând o interpretare literală a pasajelor respective. Reacția pozitivă pe care a provocat-o scrisoarea lui Nepos în unele cercuri creștine, îl dezorientează pe Dionisie. Acesta declar, la un moment dat, Apocalipsa ca fiind o carte necanonică. Atitudinea lui Dionisie generează discuții lungi asupra canonicității Apocalipsei, discuții care au durat aproape un secol. Din această cauză se pare că mulți scriitori bisericești s-au temut s-o mai amintească între cărțile canonice sau să mai citeze din ea.
Ceea ce a făcut episcopul Dionisie în Răsărit, se întâmplă și în Apus: la Roma, preotul Caius declară cartea Apocalipsei ca fiind direct apocrifă.
5.6. Istoria Canonului Noului Testament în secolul IV
Secolul IV al erei creștine a fost un secol important în viața comunităților creștine, aducând schimbări profunde. Dacă Marcel Simon se considera îndreptățit să afirme că anul 70 d.Hr. este anul „cel mai decisiv, în viața Bisericii, după arătările lui Isus Hristos cel Înviat din morți” , putem spune că schimbările aduse de secolul IV în viața Bisericii au fost determinante pentru creștinismul multor veacuri care au urmat.
În ceea ce privește Canonul Noului Testament, acum i-au fost fixate limitele pe care i le cunoaștem astăzi, atât în partea apuseană cât și în partea răsăriteană a creștinătății, însă acest lucru s-a petrecut în a doua jumătate a secolului.
Cea mai de seamă mărturie asupra acestei perioade (începutul secolului IV d.Hr.) ne este oferită tot de Eusebiu de Cezareea. El declară că apostolicitatea unei cărți este criteriul principal al canonicității ei. Asupra Apocalipsei, Eusebiu are încă oarecare rețineri motivate prin faptul că Eusebiu nu era de acord cu chilianismul, iar Apocalipsa sprijinea această concepție.
O altă mărturie, datată în anul 348 d.Hr., aproape egală ca importanță cu cea a lui Eusebiu, este cea a lui Chiril al Ierusalimului. Din Canonul recunoscut de el lipsește doar Apocalipsa.
Atanasie (295-373 d.Hr.) cel care avea să fie considerat principalul exponent al doctrinei ortodoxe, a avut marele merit de a fi declarat pentru întâia oară, oficial, ceea ce marea majoritate a comunităților creștine recunoscuse tacit: lista completă a cărților considerate canonice. Lista indicată de Atanasie avea exact aceeași configurație pe care o are Canonul actual al Noului Testament. În anul 367 d.Hr. Atanasie redactează așa numita „Scrisoare sărbătorească” (sau „Epistola festivă” 39) în care, după ce enumeră cele douăzeci și șapte de scrieri canonice, le declară categoric „izvoarele mântuirii”.
Totuși pentru rezolvarea definitivă a problemei Canonului Noului Testament, este convocat în anul 360 d.Hr. un conciliu local la Laodicea (după unii autori data exactă ar fi 363 d.Hr.). Acesta a fost primul Conciliu l-a care s-a introdus în discuție problema Canonului. Reprezentanții comunităților creștine din regiunea Frigia, au declarat în anul al cincizecilea canon al acestui Conciliu, că numai cărțile considerate canonice ale Noului Testament să fie citite în cadrul serviciilor bisericești. Canonul al șaizecilea, care conținea o listă definitivă a acestor cărți, se presupune că nu ar fi autentic și nu poate fi citat ca o hotărâre autentică a acestui Conciliu.
Oricum, hotărârea Conciliului de la Laodicea, precum și lista prezentată de Atanasie, a exercitat o mare influență nu numai în partea răsăriteană ci și în Apus.
Augustin, episcop de Hippona a avut un rol important în convocarea a două Concilii în care, între alte lucruri abordate era și problema Canonului Noului Testament. Primul dintre cele două s-a ținut la Hippona, în anul 393 d.Hr. iar cel de-al doilea a fost în Cartagina în anul 397 d.Hr. La ambele Concilii, toate cele douăzeci și șapte de cărți ale Noului Testament sunt declarate canonice.
Din acest moment, se poate considera că problema atât de delicată a Canonului Noului Testament și-a aflat rezolvarea. Atât partea răsăriteană cât și cea apuseană a creștinătății au acceptat fără rezerve toate cărțile canonice. Începând din secolul V d.Hr. nu a mai apărut vreo problemă semnificativă în ceea ce privește Canonul Noului Testament, până în secolul XVI, la Reformă.
5.7. Canonul Noului Testament în vremea Reformei
Reforma a fost un alt moment de importanță maximă în istoria creștinismului. Debutând la începutul secolului XVI, ea a însemnat, între altele, și schimbări profunde în gândirea creștină. Gândirea teologică a fost marcată de accentul mare pus pe cunoașterea Scripturii de către fiecare creștin în parte.
Deși Reforma nu a provocat schimbări în Canonul Noului Testament, unii dintre reformatori au luat în discuție problema scrierilor canonice. Karlstadt, Luther, Schemnitz, Zwingli, Calvin, Menno Simmons, sunt câțiva dintre ei și opinia lor a influențat concepțiile teologice din veacul imediat următor.
Karlstadt, de pildă, a contestat autoritatea apostolică a Epistolei către Evrei, a Epistolei lui Iacov, 2 Petru, 2 și 3 Ioan, Iuda și a Apocalipsei. Schemnitz le consideră pe acestea direct apocrife. Zwingli are îndoieli asupra Apocalipsei (totuși adepții lui Zwingli recunosc canonicitatea tuturor cărților Noului Testament). Calvin și adepții săi de asemenea, recunosc canonicitatea lor.
În ceea ce-l privește pe Luther, este bine cunoscută atitudinea hristocentrică radicală a acestuia. Timothy George afirmă următoarele: „Disprețul lui Luther față de Epistola lui Iacov este bine cunoscut și ilustrează comentarea lui asupra lui Hristos, drept adevărul și cel mai potrivit centru al Scripturii. Luther, citindu-l pe Iacov prin ochii lui Pavel, a considerat că teologia lui Iacov despre har, are lacune … Cu toate acestea, Luther nu a scos pur și simplu Epistola lui Iacov din Canon. El a pus-o împreună cu Epistola către Evrei, Iuda și Apocalipsa (și Erasmus avea unele îndoieli despre canonicitatea lor) la sfârșitul Bibliei sale, ca un fel de legătură între cărțile apocrife, pe care le-a respins cu hotărâre, și adevăratele cărți de referință, care îl proclamă pe Hristos cu mai multă claritate”.
Tot aici trebuie să menționăm și concepția lui Menno Simmons, considerat drept cel mai important conducător al grupării anabaptiste din cadrul Reformei radicale. Pentru Menno, Noul Testament era mai important decât Vechiul Testament, el citând de aproape trei ori mai mult din Noul Testament decât din cel vechi.
6. Apocrifele Noului Testament
6.1. Definirea cărților apocrife, necanonice, deuterocanonice
Termenul „apocrife” este derivat din termenul grecesc „apocryphos” (format din „apo” și din verbul „kryptein” – a ascunde) care de obicei a fost tradus prin termenul „ascuns”. Acest termen a fost folosit în legătură cu cărțile care nu au fost considerate vrednice a fi incluse în Canonul Scripturii. Primul care a numit acest grup de scrieri creștine „Apocrypha” se pare că a fost Ieronim, în secolul IV d.Hr.
Unii cercetători au fost de părere că termenul grecesc „apocryphos” are legătură cu expresia ebraică „sepharim genuzim” (cărți ascunse). Această expresie desemna cărțile de cult ebraice care, în urma unei întrebuințări îndelungate, din cauza uzurii lor avansate, erau retrase din uzul sinagogal, și depozitate (ascunse) într-o clădire (genizah) aflată în vecinătatea sinagogii. „Totuși originea termenului «apocryphos» – susține C. Bădiliță – nu pare legată de sinagogă, ci de gnosticism. Gnosticii credeau că doar inițiații, cei capabili să înțeleagă în profunzime, dincolo de litera profană a textului, aveau acces la aceste texte «ascunse»”.
Același autor subliniază că termenul „apocryphos” are trei semnificații diferite:
ascuns – ezoterismul practicat de gnostici intră în conflict cu mesajul clar, deschis, exoteric predicat de Isus. Se știe că majoritatea plăsmuitorilor de texte apocrife proveneau din medii considerate eretice (gnosticism, docetism, ebionism, etc.);
fals (sau document de proveniență suspectă) – autorii lor le considerau sacre și aveau tendința de a le ascunde pentru a nu cădea în mâinile unor neinițiați, care le-ar fi înțeles apoi le-ar fi răspândit greșit;
necanonic – acest sens se referă la caracterul nenormativ al acestor texte. Ele nu-și găseau locul în spațiul liturgic, în Biserică și erau folosite (parte din ele, desigur) doar ca lectură personală.
Termenul „necanonice” se referă la scrieri cu caracter religios care au fost considerate adaosuri la unele cărți canonice. Ele au un conținut religios și moral, și au fost „acceptate în traducerea greacă a Septuagintei, pe lângă cărțile canonice, din dorința evreilor alexandrini și a celor din diaspora, de a avea într-o singură colecție cărțile lor sfinte”.
Aceste scrieri necanonice sunt împărțite în scrieri cu caracter istoric (Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea a treia a lui Ezdra, și cărțile Macabeilor), scrieri cu caracter profetic (Cartea lui Baruh și Epistola lui Ieremia) și scrieri poetice (Înțelepciunea lui Solomon și Înțelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah).
R.T. Beckwith, vorbind despre trecerea de la Canonul evreiesc al Vechiului Testament la cel creștin, susține că în scrierile părinților bisericești se face referire atât la Canonul lărgit cât și la Canonul îngust. „Canonul lărgit cuprinde cărțile dinainte de vremea lui Hristos, care erau citite și apreciate în general în Biserică (inclusiv Apocrifele) iar Canonul îngust este limitat la cărțile din Biblia ebraică, despre care unii învățați cum sunt Melito, Origen, Epitanius și Ieronim au insistat că numai aceasta este inspirată”.
Termenul „deuterocanonice” se referă la acele scrieri apocrife care au fost introduse în Canonul Vechiului Testament, au fost numite „necanonice” iar apoi, pentru a justifica includerea lor în Canon, au fost numite astfel. Catolicii și ortodocșii au creat termenul de „deuterocanonice” (sau cărți canonice de mâna a doua).
Potrivit lui Ioan M. Stoian în această categorie sunt incluse următoarele scrieri: Cartea lui Baruh, Cartea lui Tobit, Cartea Iuditei, Cartea Înțelepciunii lui Solomon, Eclesiasticul (sau Cartea înțelepciunii lui Isus, fiul lui Sirah), unele părți din cărțile lui David și Cartea Esterei.
6.2. Scrieri patristice incluse greșit în
Canonul Noului Testament
Istoricii Bisericii creștine împart de obicei scriitorii creștini din primele două secole, în trei categorii distincte: părinții post-apostolici, apologeții și polemiștii. Scrierile lor sunt foarte importante în ceea ce privește umplerea golului de cunoștințe istorice despre perioada în care au trăit și au scris ei.
Operele literare ale celor dintâi au fost numite scrieri patristice. Din această categorie de scriitori creștini putem aminti pe Barnaba, Clement din Roma, Ignațiu, Policarp, Hermas, Papias, autorii necunoscuți ai Epistolei către Diognetus și ai cărții „Didache”. Earle Cairns, referindu-se la ei, spune că „în scrierile lor apar anumite caracteristici bine definite. Ei exprimă, într-un mod nepretențios și simplu, o credință sinceră și pietate. Scrierile lor evidențiază faptul că ei nu prea cunoșteau filozofia păgână care poate fi observată în scrierile lui Origen sau Clement din Alexandria … Edificarea practică și pastorală a Bisericii era obiectivul major al scrierilor lor”.
Dintre lucrările patristice putem aminti: Prima și a doua epistolă a lui Clement din Roma, către Corinteni, cele șapte scrisori ale lui Ignațiu către bisericile din Asia, Epistola lui Policarp către filipeni, Epistola lui Barnaba (cunoscută și sub numele „Pseudo-Barnaba”) Epistola către Diognetus, Interpretările cuvintelor Domnului (scrisă de Papias), Păstorul lui Hermas, Didache (sau învățătura celor doisprezece apostoli), etc. Dintre acestea, unele s-au bucurat de o atât de mare apreciere în sânul comunităților creștine încât, pentru o vreme au fost considerate drept „Scripturi” și au fost temporar incluse în Canonul în formare.
a) Păstorul lui Hermas
Această scriere are un caracter evident simbolic și a fost redactată de către fratele lui Pius, episcopul Romei. Scopul bine evidențiat al acestei lucrări a fost moral și practic: chemarea la pocăință. Potrivit opiniei istoricilor creștini lucrarea a fost redactată în jurul anului 150 d.Hr. (există și indicii care sugerează chiar o datare mai veche).
Valoarea spirituală a acestei cărți este amplificată și de faptul că autorul ei a încercat să clarifice o idee – evident controversată – în legată cu păcatul înfăptuit după botezul în apă: „păcatul comis după botez nu este în mod necesar, un păcat de neiertat”.
b) Didache (sau învățătura celor doisprezece apostoli)
Această lucrare a fost elaborată de un autor necunoscut, și este considerată a fi un manual de învățătură bisericească. Asupra datării ei s-au formulat mai multe opinii diferite: unii au propus cu aproximație anul 150 d.Hr., alții au sugerat o dată mult mai timpurie (chiar anul 60 d.Hr.); în sfârșit au existat și opinii că ar fi fost redactată pe la sfârșitul secolului I și apoi a fost revizuită.
Lucrarea aceasta se compune din patru secțiuni bine definite: prima parte (6 capitole) tratează moralitatea vieții creștine în contrast cu faptele celor din lume (Calea Morții). Partea a doua (cuprinzând următoarele patru capitole) conține discuții despre probleme liturgice ca: botezul, postul, comuniunea, etc. Partea a treia abordează pe parcursul a 5 capitole, problema deosebirii profeților falși de cei adevărați. Partea ultimă (ultimul capitol) subliniază nevoia de a veghea în vederea venirii Domnului.
Didache conține citate din „Predica de pe munte” și din rugăciunea „Tatăl nostru”. Istoricul Earle Cairns este de părere că „Didache este în mod clar importantă prin faptul că prezintă un tablou al vieții în Biserica primară între anii 95 și 150”.
c) Epistola lui Barnaba (sau „Pseudo-Barnaba)
În mod incorect această lucrare i-a fost atribuită lui Barnaba, cel despre care se vorbește în Noul Testament, și de aceea a primit și denumirea de „Pseudo-Barnaba”. Dovezile indică totuși spre un alt autor. Data aproximativă a redactării se consideră a fi anul 130 d.Hr. și se pare că autorul ar fi un creștin din Alexandria.
Scopul pentru care a fost redactată această scriere, a fost acela de a-i ajuta pe noii convertiți în disputa lor cu cei care încearcă să le impună și respectarea preceptelor Legii. McDowell și Wilson arată că „scriitorul epistolei se împotrivește puternic celor care voiau să ceară creștinilor să țină Legea Vechiului Testament, însă acuză că iudaizatorii nu interpretează corect Legea și profeții”.
Având în vedere scopul menționat, este explicabil caracterul puternic anti-iudaic al scrierii, precum și exegeza alegorică forțată.
d. Prima epistolă a lui Clement din Roma
În unele scrieri creștine care apar la începutul secolului III și care se referă direct sau indirect la Canon, se consideră că alături de cele trei scrieri anterioare, este scripturală și Prima epistolă a lui Clement (în Codexul Sinaiticus și în Codexul Alexandrinus, spre exemplu).
Această scriere a fost datată în jurul anului 95 d.Hr. Autorul ei, Clement (episcop al Romei) a fost un martor ocular al tranziției de la conducerea prin apostolii Domnului, la conducerea exercitată de ucenicii apostolilor.
Atunci când a redactat această lucrare, Clement aveau un scop precis: acela de a aplana un conflict izbucnit în biserica din Corint (unii creștini erau revoltați împotriva prezbiterilor locali). El îi îndeamnă pe creștinii din Corint să caute virtuți creștine cum ar fi dragostea, pocăința și umilința. Îndemnul final are în vedere unitatea Bisericii. Earle Cairns consideră că „această scrisoare este valoroasă pentru informațiile pe care le oferă în legătură cu poziția înaltă a episcopilor sau prezbiterilor în Biserica de la sfârșitul primului secol. Ascultarea de episcop este garanția practică a unității creștine”.
Aceste scrieri patristice s-au bucurat temporar de statutul scriptural sau canonic, fiind citite în cadrul serviciilor de închinare din biserici, probabil începând de pe la sfârșitul secolului al II-lea creștin (lipsa unor informații exacte ne împiedică să avansăm o dată concretă; putem aminti doar faptul că Hippolit din Roma, un contemporan de-al lui Irineu, citează în scrierile sale majoritatea cărților Noului Testament, amintind și „Păstorul lui Hermas”.
Oricum, putem observa că durata includerii în Canonul Noului Testament a fost scurtă. Din nefericire, aceste scrieri de edificare au fost neglijate de către comunitățile creștine, de-a lungul secolelor următoare, în prezent ele bucurându-se doar de atenția istoricilor creștini și mai puțin de cea a creștinilor „de rând”.
6.3. Scrieri apocrife gnostice cu pretenții canonice
Dacă apocrifele Vechiului Testament au generat numeroase discuții în lumea religioasă iudaică, cele ale Noului Testament au necesitat o abordare mai atentă, pe de o parte datorită numărului mare de scrieri, iar pe de altă parte datorită faptului că erau semnate multe dintre ele cu numele unor apostoli.
Vorbind despre apocrife în general, se impun trei observații preliminare:
Apocrifele Vechiului Testament nu au fost considerate drept autoritative, nici de Isus, nici de apostolii Lui. În scrierile Noului Testament apare o singură referire la o apocrifă a Vechiului Testament: este vorba despre scrierea lui Iuda, care citează din Cartea lui Enoh.
Chiar dacă evanghelicii de azi nu le acordă o importanță oarecare, ele nu sunt totuși lipsite totalmente de valoare. Multe dintre ele au o valoare istorică prin informațiile pe care ni le oferă. Altele au o anumită importanță spirituală. Carl H. Henry spune că „unele din bisericile din primele veacuri ale creștinismului, au permis ca anumite lucrări apocrife să fie citate pentru edificare și le-au recomandat catehumenilor pentru studiu”.
Atitudinea de respingere pe care o adoptă evanghelicii față de scrierile considerate apocrife, nu este așadar justificată. Ele nu pot constituii o sursă de autoritate spirituală însă nu le putem desconsidera valoarea.
Există diferențe izbitoare între scrierile apocrife și cele considerate canonice. Cităm din nou opinia lui Carl H. Henry care declară că „diferența dintre cărțile canonice și alte cărți este de așa natură, încât cei mai mulți dintre cercetători vor găsi că este mai ușor să fie redus canonul, decât să fie lărgit. Motivul nu se găsește numai în prăpastia temporal-istorică ce separă scrierile apostolice de cele post-apostolice, ci și, mai ales, în diferența de calitate a conținutului”.
Numărul scrierilor apocrife ale Noului Testament, este greu de indicat cu precizie. Considerăm drept apocrife ale Noului Testament acele scrieri necanonice atribuite lui Isus sau apostolilor, cât și pe cele care au pretenția că dau informații extracanonice despre Isus sau apostoli.
Chiar și după o asemenea delimitare, mai rămâne o cantitate imensă de literatură, păstrată parțial în limba greacă și latină, dar nu puține sunt lucrările păstrate în etiopiană, siriană, coptă, arabă, slavă, etc. Unele lucrări despre care se știe că au avut o mare influență, au fost pierdute; informații despre ele aflăm din alte scrieri care conțin citate de-ale acestora. Alte lucrări apocrife importante sau păstrat doar fragmentar. Arheologia încă mai scoate la iveală noi descoperiri, multe dintre ele fiind foarte importante pentru istoria creștinismului timpuriu.
În sensul acesta, Elaine Pagels arată că „… descoperirile de la Nag-hammadi dezvăluie că gnosticismul valentinian – cea mai influentă și mai sofisticată formă de învățământ gnostic și, de departe, cea mai amenințătoare pentru biserică – diferă în mod esențial, de dualism. Tema unicității lui Dumnezeu, domină secțiunea introductivă a Tratatului tripartit, un tratat valentinian de la Nag-Hammadi, care descrie originea tuturor ființelor”.
Cele mai importante dintre scrierile apocrife, se pare că au fost scrise în secolul II și scopul acestor a fost fie acela de a-și sprijini ideile eretice, fie acela de a umple anumite goluri din viața lui Isus sau a apostolilor. Unele dintre ele sunt numite „pseudo-epigrafe” din cauză că autorii lor au semnat cu numele vreunuia dintre apostoli. Așa este cazul Evangheliei lui Petru (scrisă după cât se pare, în sprijinul doctrinei docetice anti-ebraice), al Evangheliei lui Toma (care descrie viața lui Isus de la vârsta de 5 ani și până la doisprezece ani), al Evangheliei lui Pseudo-Matei (care abundă în minuni pe care le-ar fi făcut Isus în copilărie), etc. Henry H. Halley apreciază că numai numărul evangheliilor apocrife depășește cincizeci de scrisori.
Există mai multe motive pentru care aceste scrieri (unele chiar emițând pretenții la includerea în Canon) au fost considerate inacceptabile de către Biserica Primară:
abundă în inexactități și anacronisme geografice și istorice;
învață doctrine false și încurajează practici care vin în contradicție cu Scriptura inspirată;
sunt lipsite de elemente distinctive care conferă Scripturilor caracterul divin.
În general literatura apocrifă poate fi încadrată într-una din formele literare consacrate ale scrierilor Noului Testament: evanghelii, fapte, epistole sau literatură cu caracter apocaliptic. Asemănarea dintre scrierile canonice și cele apocrife se limitează doar la formă, în ceea ce privește conținutul existând deosebiri evidente. Să le prezentăm pe rând.
6.3.1. Evangheliile apocrife
Tratarea evangheliilor apocrife ar presupune un spațiu mult mai mare decât cadrul limitat al acestei lucrări; totuși, vom putea spune că ele sunt clasate în trei categorii:
Evangheliile iudeo-creștine
Datate în prima jumătate a secolului al II-lea, aceste evanghelii sunt produsul comunității evreiești creștine. Se pare că au fost redactate pentru a se păstra tradițiile, dar marea lor majoritate sunt pierdute, iar din altele au fost păstrate doar fragmente mici. În această categorie de scrieri apocrife putem aminti: Evanghelia evreilor, Evanghelia egiptenilor, Evanghelia ebioniților (sau Evanghelia celor doisprezece Apostoli). Unii mai includ aici și Evanghelia lui Petru, dar, deși este datată în jurul anului 130 d.Hr. aceasta se pare că nu provine din cercurile iudeo-creștine. Un fragment din Evanghelia lui Petru a fost descoperit în 1886 la Akmim, în Egiptul Superior.
Evangheliile gnostice
Acestea sunt datate, de obicei, în a doua jumătate a secolului al II-lea și sunt produse în cercurile gnostice (numele acestea derivă de la cuvântul grecesc “gnosis” tradus de regulă prin “cunoaștere”. Dar gnosis nu este în primul rând, cunoașterea rațională: gnosis înseamnă cunoașterea dobândită prin observație sau experiență. O traducere mai precisă ar fi “introspecție” deoarece gnosis implică un proces intuitiv de autocunoaștere). Multe dintre ele ne sunt cunoscute grație descoperirilor arheologice de la Nag Hamadi și reprezintă traduceri în limba coptă. Dintre Evangheliile gnostice putem aminti: Evanghelia adevărului, Evanghelia lui Filip, Evanghelia lui Toma, etc.
„Evanghelia Maria”, una din puținele cunoscute înainte de descoperirile de la Nag-Hammadi, susține sau interpretează aparițiile învierii lui Isus, ca viziuni avute în vise sau transe extatice.
Elaine Paigels afirmă că „… scrierile gnostice inversează adesea tiparul evangheliilor Noului Testament. În loc să povestească viața lui Isus, biografic, de la naștere până la moarte, relatările gnostice încep de la celălalt capăt – cu povestiri despre Hristosul spiritual care li se arată discipolilor”.
Un alt aspect semnificativ al evangheliilor gnostice este acela că interpretează învierea în diferite moduri. Unele susțin că persoana care are experiența învierii nu îl întâlnește pe Isus revenit fizic la viață; mai degrabă el se întâlnește cu Hristos la un nivel spiritual. Aceasta se poate întâmpla în vise, transe extatice, viziuni, sau în momente de iluminare spirituală. Spre exemplu “Evanghelia Mariei”, una din puținele scrieri gnostice cunoscute înainte de descoperirile de la Nag-Hammadi, interpretează apariția lui Isus după înviere, ca viziuni avute de discipoli în vise sau transe extatice.
În „Evanghelia lui Toma” întâlnim multe versete comune evangheliilor lui Matei, Marcu, Luca și Ioan, dar tot aici întâlnim și cuvinte atribuite lui Isus dar care în mod evident nu au fost rostite de Isus. Se pare că în original a fost scrisă în limba greacă, apoi a fost tradusă în limba coptă.
„Evanghelia adevărului” este atribuită prin tradiție, lui Valentinus, un preot și învățător gnostic, originar din Egipt dar care a trăit în Roma pe la mijlocul secolului al II-lea. Terminologia acestei scrieri este tipică școlii valentiniene, și face aluzie la majoritatea cărților Noului Testament într-un mod care sugerează recunoașterea autorității spirituale a acestora. Unii cercetători presupun că Valentinus ar fi redactat-o înainte de ruptura lui de biserica creștină din Roma.
„Evanghelia lui Filip” se evidențiază prin doctrina ei sacramentală dezvoltată într-un mod neobișnuit și prin limbajul considerat de unii chiar respingător. Autorul acestei scrieri dovedește de asemenea un interes deplasat până la obsesie față de repudierea sexuală.
Evangheliile – ficțiune
Sub acest nume sunt grupate acele evanghelii apocrife care nu au fost redactate nici în cercurile gnostice, nici în cercurile iudeo-creștine. Scopul nedeclarat pentru care au fost redactate aceste scrieri, a fost acela de a umple golurile din viața Domnului Isus. Rezultat al curiozității populare și al imaginației, aceste evanghelii sunt datate între secolele al II-lea și al IV-lea al erei noastre și tratează preponderent copilăria și adolescența lui Isus.
Din această categorie de evanghelii putem aminti: Protoevanghelia lui Iacov (finalul secolului al II-lea), Evanghelia lui Iosif, Evanghelia lui Pesudo-Toma (secolul al V-lea), Evanghelia după Pseudo-Matei (secolul al VI-lea). Un lucru pe care aceste scrieri îl au în comun este acela că vorbesc despre șederea lui Isus în Tibet, în India, în Iran sau într-un alt loc unde ar fi avut ocazia să se familiarizeze cu practicile oculte atât de răspândite în Orientul Mijlociu.
O trăsătură comună a tuturor scrierilor apocrife cu caracter evanghelic este redactarea lor la o dată prea târzie pentru a putea fi incluse în canonul Noului Testament (presupunând că nu ar mai exista și diferențele de concepție). Iată ce afirmă despre ele Michel Quesnel: „supuse unui examen critic, evangheliile apocrife ale căror texte ne-au parvenit, se dovedesc a fi redactate cel mai devreme în decursul secolului al II-lea. Nu este exclus deloc ca ele să fie ecoul unor tradiții mai vechi, dar în ansamblu, putem spune mai degrabă că sunt mai puțin demne de încredere din punct de vedere istoric, decât cele patru evanghelii păstrate în Noul Testament”.
6.3.2. Faptele apocrife
Se cunosc cinci scrieri mai reprezentative din această categorie, dar numărul lor este cu siguranță mult mai mare. Cele cinci, pe care le vom aminti în continuare, au fost grupate de către Manicheeni într-o singură culegere, dar se consideră că aceștia le-au moștenit de la surse gnostice. Ca perioadă probabilă a redactării lor, aceste scrieri sunt datate între anii 150-260 d.Hr.
Faptele lui Ioan
Cea mai timpurie din grupul celor cinci (150-160 d.Hr.). Această scriere este considerată și cea mai liberală. Descrie minuni ale lui Ioan dar și predici ale acestuia, într-un mod care lasă impresia că Ioan însuși își relatează istorisirile. Lucrarea aceasta promovează idealuri ascetice și cuprinde prima menționare a împărtășaniei pentru cei morți.
Faptele lui Pavel
Aproape la fel de timpurie ca lucrarea anterioară (imediat după anul 160 d.Hr.), această scriere are ca autor, un prezbiter necunoscut nouă; el a scris probabil din admirație față de „apostolul neamurilor”. „Faptele lui Pavel” are trei secțiuni distincte:
Faptele lui Pavel și ale Theclei;
O corespondență suplimentară a apostolului cu creștinii din Corint;
Martirajul lui Pavel.
Faptele lui Petru
Scrierea aceasta pare redactată ulterior „Faptelor lui Pavel” însă nu după finalul secolului II. Se cunosc două versiuni, una în limba coptă și una în limba latină, între ele existând și similitudini dar și deosebiri. Conținutul, începând cu un ultim discurs ținut de Pavel în fața creștinilor din Roma, tratează lucrarea lui Petru la Roma, și sugerează că lucrarea lui Petru o completează pe cea a lui Pavel.
Faptele lui Toma
Lucrarea acesta este datată la începutul secolului al III-lea, și este un produs al creștinătății siriace din Edessa. Potrivit acestei scrieri, apostolii au decis să împartă lumea prin tragere la sorți. Toma zis și „Geamănul” a fost numit să evanghelizeze India. Ajuns acolo, se spune că el ar fi avut un succes deosebit (chiar convertirea regelui Gundaphar) dar în cele din urmă Toma a ajuns să fie martirizat.
Lucrarea „Faptele lui Toma” există în versiune completă în limba siriacă și în greacă.
Faptele lui Andrei
Este cea mai târzie dintre cele cinci amintite aici (datează probabil din jurul anului 260 d.Hr.) dar și cea mai fragmentară. „Faptele lui Andrei” dovedește legături strânse cu „Faptele lui Ioan” și are un caracter gnostic și ascetic. Ea descrie predica lui Andrei printre canibali; în partea finală, ca un material adăugat din altă sursă, descrie martirajul din Grecia. Eusebiu de Cezareea o consideră gnostică.
6.3.3. Epistolele apocrife
Există mai multe scrieri care pot fi grupate sub acest nume generic. Dintre ele, cele mai importante sunt considerate următoarele: „A treia epistolă către Corinteni”, „Epistola apostolilor” (Dicționarul biblic afirmă că este „… o serie de viziuni apocaliptice de la începutul secolului al II-lea, turnate în forma unei adrese în numele tuturor apostolilor, pentru a exprima o învățătură de după înviere, a lui Hristos” ); o altă lucrare din această categorie este „Corespondența dintre Hristos și regele Abgar” (originalul era în siriacă iar Eusebiu o traduce pentru întâia oară); „Corespondența lui Pavel cu Seneca” (o încercare de a-l introduce pe Pavel în lista autorilor acceptați în cercurile cititorilor aleși; „Epistola către Laodicieni” (la aceasta ca și la Epistola către Alexandrineni se fac referiri în alte scrieri ale vremii dar nu avem nici o urmă a acestora); „Scrisoarea lui Lentulus”, etc.
6.3.4. Apocalipsele apocrife
Din literatura apocaliptică apocrifă a Noului Testament probabil cea mai cunoscută este „Apocalipsa lui Petru” despre care Dicționarul biblic afirmă că „este singura lucrare apocrifă despre care există dovezi pozitive că a avut un statut cvasicanonic pentru o perioadă de timp … dar ea nu s-a bucurat niciodată de o acceptare generală, iar canonicitatea ei nu a constituit o problemă reală în zilele lui Eusebiu”.
Au mai existat în circulație mai multe Apocalipse gnostice ale lui Pavel. Origen a cunoscut una dintre acestea, care a fost inspirată din 2 Corinteni 12:2. O singură versiune a acestora s-a mai păstrat. Descoperirile arheologice de la Nag Hammadi conțin și patru scrieri cu caracter apocaliptic: una a lui Pavel, două ale lui Iacov și una a lui Adam. Toate aceste scrieri conțin învățături cu caracter gnostic.
6.3.5. Alte scrieri apocrife
Au existat scrieri apocrife care n-au putut fi încadrate în nici una din categoriile anterioare. Aici putem aminti „Predicile lui Petru” (fragmente, cele mai multe păstrate de Clement din Alexandria); „Omiliile lui Clement” și „Recunoașterea lui Clement” (dovedesc unele legături cu „Predicile lui Petru”); „Apocrifa lui Ioan” (cunoscută și în descoperirile de la Nag-Hammadi); „Apocrifa lui Iacov” (concepută sub forma unui discurs adresat lui Petru și lui Iacov) la care se mai pot adăuga unele scrieri gnostice considerate „obscure și bizare” din secolul al II-lea și al III-lea.
În acest sens, Elaine Pagels afirmă că unele din „sursele descoperite la Nag-Hammadi descriu tehnici de disciplină spirituală. Zostrianos, cel mai lung dintre textele bibliotecii de la Nag-Hammadi, povestește cum a ajuns un maestru spiritual la iluminare, trasând în mod implicit, un program pentru alții care să-l urmeze”.
Să mai amintim aici și scrierea cunoscută sub numele de „Pistis Sofia”, primul dintre textele gnostice cunoscute. El a fost descoperit în secolul al XIII-lea de un medic englez și conține 356 de pagini scrise de mână. Se consideră că influența sa creștină este foarte slabă.
6.4. Motivele care au generat scrierile apocrife
Chiar dacă marea majoritate a scrierilor apocrife au apărut în secolul II și III, redactarea unor scrieri de acest gen a început încă din vremurile apostolice. În secolul al II-lea literatura apocrifă a cunoscut apogeul, luând un avânt considerabil mai ales în Egipt și în Siria. Există câteva motive care au determinat această abundență de scrieri apocrife:
Conservarea tradiției creștine
Unele comunități creștine au simțit nevoia de a consemna în scris cuvintele care erau atribuite lui Isus dar nu erau cuprinse în Evangheliile canonice. De-a lungul vremii unele cuvântări ale lui Isus au fost denaturate atât de mult încât au ajuns să fie aproape de nerecunoscut.
În mod similar „este posibil să fi dăinuit amintiri despre viața și moartea apostolilor” iar dorința creștinilor de a păstra și a transmite mai departe asemenea amintiri se pare că a avut un rol important în producerea atâtor scrieri apocrife.
Susținerea unor principii insuficient evidențiate în cărțile Noului Testament
În opinia autorilor scrierilor apocrife, anumite principii nu sunt suficient de clar enunțate. Unii dintre acești autori au fost probabil sinceri în intenția lor, chiar dacă uneori au promovat principii care au deviat de la învățătura sănătoasă a apostolilor; alții în mod conștient, deliberat au căutat să promulge un grup de doctrine care să suplimenteze sau chiar să înlocuiască doctrinele din cărțile canonice. Putem considera că „acestea au fost în principal, roadele a două mari mișcări reacționare din secolul al II-lea: gnosticismul și montanismul”.
Unii istorici creștini sunt de părere că putem considera creștinismul de orientare gnostică drept una din formele alternative ale creștinismului timpuriu, și că creștinismul considerat azi “ortodox” s-a impus asupra celui “gnostic”, aceasta s-ar datora numai sprijinului politic de care primul a avut parte, în special după edictul lui Constantin cel Mare, în 313 d.Hr.
Scriitorii gnostici împărțeau convingerea potrivit căreia invenția creativă originală este dovada maturității spirituale. Cel ce nu făcea altceva decât să respecte cuvintele învățătorului său, era considerat imatur. Însă adesea invențiile creative aduceau modificări inacceptabile ale doctrinei creștine.
Spre exemplu „Evanghelia adevărului”, care este o meditație în termeni gnostici care selectează, modifică și interpretează într-o direcție sectară anumite doctrine creștine.
Atunci când apostolii au dispărut rând pe rând, atenția comunității creștine s-a îndreptat în mod firesc spre scrierile acestora. Aceste scrieri se bucurau de recunoașterea autorității apostolice. Prin urmare, orice scriere care promova învățături diferite, trebuia să facă dovada caracterului ei apostolic, și nu o putea face altfel decât pretinzând că provine de la vreun apostol. Iată ce afirmă Dicționarul biblic „Aceasta se făcea de obicei prin pretinderea unei tradiții secrete din partea unui apostol, sau de la Domnul printr-un apostol, fie ca un supliment la tradiția fățișă a Evangheliilor, sau ca o rectificare”.
Cercurile gnostice creștine erau oarecum nevoite să arate că își derivau cunoașterea dintr-o sursă apostolică, iar pentru acest scop, literatura apocrifă a reprezentat o soluție acceptabilă.
Impulsul literar
Acest impuls avea la bază dorința de a satisface curiozitatea cu privire la subiecte despre care scrierile Noului Testament nu spun nimic. Acest motiv a generat scrierile apocrife care tratează anii mai puțini cunoscuți din copilăria lui Isus, viața fecioarei Maria, epistola către Laodicieni. Ca o caracteristică generală, putem spune că aceste scrieri abundă în minuni și în fapte ieșite din comun.
O analiză a acestor scrieri ar pune în lumină subiectele care au preocupat comunitățile religioase din secolele al II-lea și al III-lea, deoarece aceste scrieri pot fi considerate drept răspunsul la preocupările respective.
Cei care au făcut cel mai mult uz de această formă de literatură, au fost învățătorii eretici.
7. Rezultatele cercetărilor recente privind
Canonul Noului Testament
Nu avem pretenția că am făcut o cercetare științifică propriuzisă, cu rezultate originale proprii, ci considerăm că am făcut un studiu și o analiză privind cercetarea științifică recentă în problematica formării Canonului Noului Testament și credem că putem reformula și sistematiza acum rezultatele acestei cercetări întreprinse de specialiștii autorizați, așa cum apar ele din studiul nostru.
7.1. Critica rezultatelor cercetării teologice liberale și neoliberale a
problemelor privind formarea Canonului Noului Testament
7.1.1. Eșecul perspectivei liberalismului teologic asupra formării
Canonului Noului Testament
Renunțarea la perspectiva creștină privind revelația, inspirația și autoritatea Canonului Noului Testament nu a fost justificată de rezultate credibile obținute prin critica biblică, istorică și filologică. Cercetătorii evanghelici au demontat cu succes ipotezele antibiblice privind formarea Canonului Noului Testament fiindcă nu aveau bază istorică și filologică autentică.
Cercetătorii liberali au ajuns într-un impas teologic deoarece în final concluziile lor iau deplasat în sfera filozofiei și moralei seculare.
7.1.2. Eșecul rezultatelor cercetării neoliberale cu privire la
problemele Canonului Noului Testament
Neo-ortodoxismul a încercat să revină în spațiul creștinismului părăsit de liberalismul teologic și în acest scop a proclamat iarăși o formă de autoritate a Canonului Noului Testament și chiar o formă de revelație fiindcă se pretindea că în spațiul scriptural are loc o întâlnire personală între om și Dumnezeu dar aceste încercări au fost compromise de refuzul de a accepta inspirația divină a Canonului Noului Testament.
În final s-a ajuns la o serie de contradicții, apartenența unor scrieri la Canonul Noului Testament fiind puse în discuție, de pildă: epistolele pastorale ale lui Pavel, în final, nu se înțelege din poziția neo-ortodoxă care scrieri au autoritate și în ce măsură au autoritate.
7.2. Îmbunătățirea rezultatelor cercetării Canonului Noului Testament din perspectiva Evanghelică
Cercetătorii evanghelici, care la început se aflau pe o poziție de respingere totală a criticii biblice, au înțeles că nu este cazul să respingă întreaga critică biblică fiindcă ea poate fi folosită împotriva adversarilor credinței evanghelice.
Critica istorică și literară sau introducerea biblică a fost unilateral asociată cu negarea Bibliei, fiindcă, de fapt, este vorba de studiul atent al cadrului istoric al fiecărei cărți a Bibliei. Critica textuală urmărește, de fapt, studierea textului pentru a vedea dacă este cel care provine de la scriitorul despre care se afirmă că a redactat textul. Critica textuală a ajuns la concluzia că textul Bibliei este de un grad înalt de acuratețe, astfel încât putem fi siguri că dispunem de textele autentice ale scriitorilor Bibliei. De aceea Canonul Noului Testament nu poate fi pus sub semnul întrebării nici de cel mai radical critic. Dușmanii Bibliei au fost nevoiți să se retragă din sfera criticii textuale, în sfera criticii istorice și literale, dar și în acest domeniu cercetătorii evanghelici au obținut rezultatele zdrobitoare dovedind de pildă că Evanghelia după Ioan nu a fost scrisă sub influența gnostică și că stilul literal a cărui creație a fost atribuită gnosticilor apare încă în scrierile de la Marea Moartă. Se poate afirma că în critica istorică și literală s-au obținut victorii spectaculoase ale cercetătorilor evanghelici.
În prezent cercetătorii seculari înclină să accepte, de pildă, rezultatele lui Carsten Thiede și Matthew D’Ancon care, folosind un text descoperit de Charles Huleott, au reușit să demonstreze științific folosind metodele științei seculare că autorii evangheliilor au fost contemporani cu Isus Hristos și că Evangheliile datează dinainte de anul 60 d.Hr.
7.3. Concluziile studiului
Concluziile studiului nostru pot fi formulate în esență astfel:
Canonul Noului Testament este inspirat de Duhul Sfânt și stă la baza revelației lui Dumnezeu în Scripturile Noului Testament, garantând autoritatea acestor Scripturi.
Alcătuirea Canonului Noului Testament a fost un proces istoric dirijat de Duhul Sfânt în care au fost puși în acțiune factorii istorici și s-au impus criterii de selecție specifice.
Desfășurarea procesului de identificare a Canonului Noului Testament a cunoscut multe piedici care au la origine forțele întunericului, deși ele s-au manifestat prin oameni, prin erezii și prin religii false.
Elaborarea completă și corectă a Canonului Noului Testament a fost o victorie a Bisericii sub inspirația Duhului Sfânt, dar Canonul Noului Testament nu face parte din tradiția bisericească fiind, de fapt, opus acestei tradiții, care încearcă să cucerească Biblia.
Canonul Noului Testament a fost repus în discuție în perioada Marii Reforme Protestante care a afirmat autoritatea acestuia, chiar dacă un reformator ca Luther a avut ezitări în problemele referitoare la Canonul Noului Testament.
Canonul Noului Testament a fost repus în discuție de liberalismul și neo-liberalismul teologic, însă a ieșit consolidat din această dezbatere, întrucât cercetătorii evanghelici recenți au folosit chiar metodele criticii textuale, literale și istorice pentru a demonstra validitatea Canonului Noului Testament.
Bibliografie
Master Study Bible, New American Standard, Holman Bible Publisher, Nashvile TN, 1981.
Achimescu Nicolae, Istoria și filozofia religiei la popoarele antice, editura Tehno Press, Iași, 2000.
Aebi Ernst, Scurtă introducere biblică, editura Lumina Lumii, sine loco, sine anno.
Aland Barbara, Aland Kurt et Ali (editors), The Greek New Testament, editura Deutsche Biblegesellschaft United Bibble Societies, Stuttgard, 1993.
Alexander H. John, Apocalipsa verset cu verset, editura Agape, Făgăraș, 1979.
Andreiescu Valeriu, Istoria gândirii creștine, curs, editura Institutului Teologic Penticostal, București
Andreiescu Valeriu, Istoria creștinismului, curs, editura Institutului Teologic Penticostal, București, 2000.
Bădiliță Constantin, Evangheliile apocrife, ed. a II-a, editura Polirom, Iași, 1999.
Boice, J. Montagmery, Fundamente ale credinței creștine, editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 2000.
Bota, M. Ioan, Istoria Bisericii Universale și a Bisericii Românești, editura Viața Creștină, Cluj-Napoca, 1994.
Brânzei Daniel (editors), Biblia cu explicații, editura T.G.S. International, Berlin, Ohio, 1994.
Brânzei Daniel, Identitate creștină în istorie, ediția II, editura Multimedia, Arad, 1998.
Bria Ioan, Dicționar de teologie ortodoxă, editura I.B. și de Misiune al B.O.R., București, 1994.
Brown Colin, Filozofia și credința creștină, editura Cartea Creștină, Oradea, 2000.
Bruce, F.F., Documente care stau la baza Noului Testament, sine editore, sine loco, sine anno.
Bruce, F.F., The New Testament documents. Are they realible?, editura Grand Rapids, USA, 1960.
Cairns E. Earle, Creștinismul de-a lungul secolelor, editura SMR, Weaton, Illinois, 1993.
Carson, D.A., Douglas J., Moo Moris, An Introduction to the New Testament,
Chadwick Hanry, The Early Church, Pengiun Books, Harmondsworth (UK), 1981.
Cullmann Oscar, Noul Testament, editura Humanitas, București, 1993.
Cullmann Oscar, The Early Church, editura SCM Press, Illinois, 1956.
Dawley Tim, The History of Christianity, Lion Publishing, Berkhamsted (UK), 1992.
Douglas J.D., Dicționar biblic, editura Cartea Creștină, Oradea, 1995.
Drummond A. Lewis, Mesajul crucii, editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 2001.
Dupu Constantin, O istorie a bisericii creștine, vol. I, editura Metonoia, Timișoara, 1993.
Erickson J. Millard, Teologie creștină, editura Cartea Creștină, Oradea, 1998.
Fecioru D., Scrierile părinților apostolici,
Fee D. Gordon, Douglas Stuart, Biblia ca literatură, editura Logos, Cluj-Napoca, 1995.
Flaviu Iosif, Scrierile lui Iosif Flaviu, vol. III,
Frendd C.H.W., The Early Church from the beginnings to 46 t, S.C.M. Press LTD, London, 1994.
Gangel O. Kenneth, Benson S. Warren, Educația creștină: istoria și filozofia ei, editura Cartea Creștină, Oradea, 1994.
Geisler Norman, Nix E. William, A general introduction to the Bible, editura Moody Press, Chicago, 1968.
Gonzales L. Justo, A History of Christian Thought, Simon and Schuster, New York, 1968.
Goodspeed J.E., Canon of the New Testament, în The Interpreter’s Bible, vol. I, sine anno.
Halley H. Henry, Manual biblic, editura Door of Hope, ediția a II-a, Oradea, 1995.
Harrison F. Everet, Introduction to the New Testament, editura Grand Rapids, USA, 1960.
Henry F. Carol, Dumnezeu, revelație și autoritate, vol. IV, editura Cartea Creștină, Oradea, 1999.
Hertling Ludwing, Istoria Bisericii Catolice, editura Ars Longa, Iași, 1998.
Keller Werner, Biblia are totuși dreptate, sine editore, sine loco, sine anno.
Klotsche H.E., The History of Christian Doctrine, Baker Bookhouse, Grand Rapids, Michigan, 1979.
MacDonald William, Comentar la Noul Testament, editura Christliche Literatur, Verbertung E.V., Posttach, 1998.
Machen J. Gresham, The New Testament: An introductiona to its Literature and History, editura Grand Rapids, USA, 1947.
McDowel Josh, Wilson Bill, El a umblat printre noi, editura S.M.R., Oradea, 1994.
McDowell Josh, Mărturii care cer un verdict, editura S.M.R. Wheaton, Illinois, USA; 1992.
Menzie William, Horton M. Stanley, Doctrine biblice. O perspectivă penticostală, editura Life Publishers România, 1999.
Metzger Bruce, The New Testament; its background, grouth and content, editura Abingdon Press, New York, 1965.
Meștereagă Emil, Hermeneutica, curs, editura Institutului Teologic Penticostal, București, 2000.
Mircea Ioan, Dicționar al Noului Testament, editura I.B.M. al B.O.R., București, 1995.
Negoiță Athanase, Noul Testament și manuscrisele de la Qumran, editura Sthephanus, București, 1993.
Oglice Mia, Oglice Costel, Biblia Internațională de Studiu inductiv, versiunea D. Cornilescu, editura Vida Life Publishers International, Chattanooga, T.N. USA, 1994.
Pache René, Kuen Alfred, Dicționar biblic, editura Sthephanus, București, vol. I, 1995, vol. II 1996, vol. III 1998.
Pagels Elaine, Evangheliile gnostice, editura Herald, București, 1999.
Popovici Euseviu, Istoria Bisericească Universală și Statistică Bisericească, Tipografia Cărților Bisericești, București, vol. I, 1925, vol. II 1926, vol. II 1927, vol. IV 1928.
Quen Alfred, 66 în una, editura Casa Literaturii Creștine, București, 1997.
Quesnel Michel, Istoria evangheliilor, editura Enciclopedică, București, 1997.
Rămureanu Ioan, Istoria Bisericească Universală, editura I.B.M. al B.O.R., București, 1992.
Rămureanu Ioan, Șesan M., Bodogol T, Istoria Bisericii Universale, vol. I (1-1054), editura I.B.M. al B.O.R., București, 1987.
Ratzinger Josef, Catehismul Bisericii Catolice, Editura Arhiepiscopia Romano-Catolică, București, 1993.
Ryrie Charles, Teologie elementară, editura Agape, Făgăraș, 1998.
Scott F.F., The literature of the New Testament, editura Columbia University Press, New York, 1932.
Simon Marcel, Primii creștini, editura Pol Mark, București, 1998.
Souter Alexander, The Text and Canon of the New Testament, editura C.S.C. Wiliams, Illinois, USA, 1954.
Stăniloaie Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, editura I.B.M. al B.O.R., București, vol. I 1996, vol. II-III 1997.
Stagg Frank, Teologia Noului Testament, editura Gnosis, București, 1999.
Stamp C. Donald, Biblia de studiu pentru o viață deplină, versiunea D. Cornilescu, editura Life, București, 1996.
Stoian M. Ioan, Dicționar religios, editura Garamond, București, 1994.
Stott R.W. John, Să înțelegem Biblia, editura Romanian Aid Found, Oradea, 1993.
Șandru Trandafir, Doctrine biblice, editura Institutului Teologic Penticostal, București, 1989.
Talpoș Vasile, Propovăduirea Cuvântului lui Dumnezeu, editura Lumina Lumii, sine loco, 1994.
Talpoș Vasile, Studiu introductiv în Legea, istoria și poezia Vechiului Testament, editura Didactică și Pedagogică, București, 1999.
Tenney C. Merrill, Privire de ansamblu asupra Noului Testament, sine editore, sine loco, 1998.
Thiessen C.H., Prelegeri de teologie sistematică, editura Wm. B. Erdmans Publishing Company, USA, 1979.
Tillich Paul, A History of Cristian Thought, Somon and Schuster, New York, 1968.
Timoty George, Teologia reformatorilor, editura Institutului Biblic Emanuel, Oradea, 1998.
Todoran Isidor, Zăgrean Ioan, Dogmatica ortodoxă, editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2000.
Truța Ionel, Doctrine biblice, editura Candela, Arad, 1996.
Vasilescu Emilian, Istoria religiilor, editura Didactică și Pedagogică, București, 1998.
Zodhiates Spiros, The Hebrew-Greek key study Bible, King James version, editura AMG Publishers, Chattanooga, TN USA, 1992.
Sine autore, Studiu al Noului Testament, manual pentru seminariile teologice ortodoxe, editura I.B.M. al B.O.R., București, 1974.
Sine autore, The New International Dictionary of the Bible, editura Zondervan Publising House, USA, 1996.
Walvood F. John, Apocalipsa, editura Multimedia, Arad, 2001.
Walker Williston, A History of the Christian Church, Charles Scribner’s Sons, New York, 1970.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Formarea Canonului Noului Testament (ID: 167349)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.