Formalitatati Privind Aprobarea Si Modificarea Planurlui de Reorganizaredocx

=== Formalitatati privind aprobarea si modificarea planurlui de reorganizare ===

Introducere

Cap.1 – Reglementare – scurta comparație intre legea 85/2006 si Codul insolventei (Legea 85/2014)

In luna iunie 2014, a fost adoptata Legea privind procedurile de prevenire a insolventei si de insolventa, cunoscuta sub denumirea de Codul insolventei. Legea reunește o parte din reglementările in domeniu, anume procedurile de prevenire a insolventei, respectiv mandatul ad-hoc si concordatul preventiv, procedura insolventei si insolventa transfrontaliera.

Conform Av. Arin Octav Stănescu, Președintele Uniunii Naționale a Practicienilor in Insolventa din Romania, necesitatea adoptării unei noi legi consta atât in nevoia amendării si corelării legii existente, la nivel intrinsec, Legea 85/2006, cat si in vederea corelării acesteia cu diversele acte normative privind insolventa, aspecte sesizate in timp, după 2006, in diverse analize efectuate de către experți ai Ministerului Justiției si ai Băncii Mondiale, reprezentanți ai Uniunii Naționale a Practicienilor in Insolventa din Romania în consorțiul de specialiști, precum si de către unii practicieni în insolventa sau chiar de către judecători-sindici.

Av. Simona Maria Milos , susține ca noua construcție normativa a Legii 85/2006 își are drept cauza anumite realități juridice, sociale si umane care au caracterizat perioada de aplicare a legii mai sus menționate.

Analiza lucida si rațională a realităților din practica în privința modului de aplicare a procedurilor – atât cele de prevenire a insolvenței, cât si cele de insolvență, a evidențiat percepția generală asupra derulării funcționale si utile a procedurii:

– procedurile de prevenire a insolvenței (respectiv mandatul ad-hoc si concordatul preventiv) nu aveau o aplicare funcționala, cazurile finalizate cu succes fiind doar excepții izolate;

– în cadrul procedurilor de insolvență se raportau dezechilibre importante între interesele participanților la procedură, debitorul fiind considerat a deține prea multe mecanisme de manipulare a procedurii.

In acest sens, o explicație posibila a rarității cazurilor de succes din practica preventiva a insolventei – mandatul ad-hoc sau concordatul preventiv – se găsește la nivelul mentalității sociale colective, anume că în România nu există încă o cultură a unor astfel de negocieri de prevenție sub tutela justiției, creditorii fiind mai degrabă reticenți si suspicioși în a încuraja sau a se implica în astfel de proceduri.

In ceea ce privește procedurile de insolvență, datorita dificultăților de recuperare a creanțelor, creditorii au dezvoltat suspiciuni, considerând debitorul ca acționând cu rea-credință. Realitatea a demonstrat că aceste suspiciuni pot fi întemeiate în anumite cazuri, pentru că mecanismele Legii nr. 85/2006 permiteau o ștergere controlată a unor datorii, prin „jocul“ categoriilor formate prin planul de reorganizare.

Însă printre cele mai grave probleme sesizate de către specialiștii in domeniul in cursul analizei aplicării in practica a procedurii de insolventa au fost:

– intrarea voluntară în procedura de insolvență de către debitor, deși existau cereri de deschidere a procedurii formulate de către creditori, cu scopul – pe termen scurt sau nu numai – al desemnării unui anumit practician în insolvență;

– prelungirea excesivă a perioadei de observație, urmare a tergiversării soluționării contestațiilor la tabelul preliminar, existând în practică situații în care perioada de observație a durat si 5 ani;

– insuficienta transparență a anumitor acte procedurale, creditorii sau administratorul special neavând întotdeauna acces la dosarul cauzei pentru o consultare efectivă si eficientă;

– manipularea votului în privința planului de reorganizare, prin care se reușea, prin raportare la cele cinci categorii posibile, „forțarea” unui vot de aprobare, deși creditorii în discuție dețineau un procent nesemnificativ al masei credale;

– reducerile sau chiar eliminările de creanțe prin intermediul unui plan de reorganizare confirmat erau ireversibile, chiar în ipoteza eșuării acestuia;

– insuficienta reglementare în privința regimului juridic al creanțelor curente si al protecției drepturilor acestor creditori, din perspectiva plății sau al implicării în procedură, mai ales în perioada de observație.

In aceste condiții, era necesara o revizuire a reglementarilor in domeniul insolventei si o raliere a acestora la normele europene, evidențiind contextul aderării României la Uniunea Europeana.

Considerând faptul că, înainte de toate, dreptul este reflexie a conștiinței sociale, Codul Insolvenței a încercat realizarea unei construcții legislative unitare a conceptelor deja existente, urmărind maniera în care acestea trebuiau să evolueze în realitatea practică, socială și umană actuală.
În al doilea rând, Codul Insolvenței a încercat introducerea la nivelul normei juridice a unei jurisprudențe recomandabile, care a reușit, de-a lungul perioadei de aplicare a Legii nr. 85/2006 , să statueze soluții corecte, juste și echitabile.
În al treilea rând, Codul Insolvenței a preluat, adaptat și implementat normele de buna practica la nivel internațional în materie de insolvență, în special recomandările Băncii Mondiale, Comisiei Europene și Ghidul legislativ UNCITRAL în materie de insolvență.
Caracterul unitar al Legii 85/2014 s-a fundamentat in jurul celor 13 principii fundamentale de drept, inspirate din surse primare sau derivate, ce trebuie înțelese în mod dinamic, pentru că ele se regăsesc pe întreg cuprinsul Codului Insolvenței, la nivelul noilor reguli si concepte

procedurale. Necesitatea edictării unor astfel de principii, ca norme fundamentale, care guvernează si subordonează normele subsecvente, derivă din unitatea logică a ordinii de drept, insolvența nefiind o excepție în această materie.

….. principiile????

§ Diferențe intre insolventa, reorganizare si faliment

Încercând să înlăture semnul egalității între insolvență și închiderea activității, Legea nr. 85/2014 precizează încă de la art. 2 că „scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia”.

Aceeași teză este reluată, de această dată cu valoare de principiu, art. 4 pct. 2 statuând regula acordării unei șanse debitorilor de redresare eficientă și efectivă a afacerii, fie prin intermediul procedurilor de prevenire a insolvenței, fie prin procedura de reorganizare judiciară. Prin urmare, orice debitor are dreptul la a doua șansă, deschiderea procedurii de faliment necesitând a fi demarată doar după epuizarea soluțiilor care permit reorganizarea.

Capitolul 1. Reorganizarea judiciara – noțiune, scop, instrument juridic

Noțiune

Conform articolului 5, punctul 54 din Legea 85/2014, reorganizarea judiciara reprezintă procedura ce se aplică debitorului in dificultate financiara, așa cum este definit la art. 5, pct.27, în vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanțelor. Procedura de reorganizare judiciara presupune întocmirea, aprobarea, implementarea și respectarea unui plan, numit plan de reorganizare, care poate să prevadă, nelimitativ, împreună sau separat: 

a) restructurarea operațională și/sau financiară a debitorului;

b) restructurarea corporativă prin modificarea structurii de capital social; 

c) restrângerea activității prin lichidarea parțială sau totala unor bunuri din averea debitorului.

1.2. Caracterele procedurii de reorganizare judiciara

Caracter judiciar: potrivit legii, procedura de reorganizare se realizează de către instanța judecătorească, judecătorul-sindic, administratorul judiciar, lichidatorul, adunarea creditorilor si comitetul creditorilor. Fiecare participant are atribuții stabilite de lege. Prin caracterul sau judiciar, procedura reorganizării asigura satisfacerea interesele creditorilor, dar si protecția debitorului.

Caracterul colectiv: se urmărește satisfacerea intereselor tuturor creditorilor comerciantului debitor aflat in dificultate. Toți creditorii ale căror creanțe sunt anterioare datei de încetare a plaților, cu excepția salariaților, vor depune declarația de creanțe in adunarea creditorilor. Procedura de reorganizare judiciara asigura satisfacerea tuturor creditorilor care vin in concurs, in condițiile stabilite de lege. Prin caracterul sau colectiv, procedura reorganizării judiciare, se deosebește de procedura executării silite, care este o procedura individuala.

Caracterul general si unitar: regulile după care se realizează reorganizarea activității debitorului, se aplica tuturor bunurilor din patrimoniul acestuia.

Caracterul unitar este desemnat de faptul ca debitorul este supus unei singure proceduri la care participa toți creditorii, procedura ce se desfășoară sub tutela instanței competente.

Caracterul general: procedura reorganizării judiciare se aplica oricărui comerciant aflat in încetare de plăti, indiferent de dimensiunea activității sale.

1.3. Condiții ale reorganizării judiciare

Pentru a se aplica procedura de reorganizare juridica este necesara îndeplinirea cumulativa a următoarelor condiții:

– debitorul sa aibă calitatea de comerciant in condițiile legii,

– debitorul sa se afle in stare de încetare de plăti a căror rambursare sa nu o poată respecta,

– sa existe o cerere prealabila înaintată tribunalului prin care se solicita aplicarea procedurii prevăzute de lege.

a)     Calitatea de comerciant a debitorului.

Art.2, pct.1 din Legea 85/2014 prevede faptul ca procedurile de insolventa se aplica profesioniștilor, așa cum sunt definiți in art. 3 alin.2 din Codul civil, exceptând pe cei care exercita profesii liberale, precum si pe aceia a căror insolventa este prevăzută in reglementari speciale. Cu alte cuvinte, debitorul, organizat in condițiile legii, trebuie sa exercite fapte de comerț, in nume propriu, ca o profesie si sa aibă autorizație administrativa, iar datoriile sale sa aibă cauza comerciala.

b)     Debitorul sa se afle in stare de încetare a plăților.

Starea de încetare a plaților scadente ca element definitoriu al insolvenței, face referire la obligațiile care au ca obiect plata unor sume de bani. Este de reținut faptul ca datoriile debitorului pot fi de natură comercială, civilă, fiscală, salariată etc., importantă fiind neplata datoriilor constând în sume de bani, și nu natura juridică a acestora.

Pentru ca datoriile sa atragă starea de insolvență, acestea trebuie să fie certe, lichide și exigibile. Doar neplata acestor datorii justifică aplicarea procedurii insolvenței:

– datoriile sunt certe când existența lor este neîndoielnică și rezultă dintr-un titlu executoriu ori din alte înscrisuri care emană ori sunt recunoscute de către debitor;

– datoriile sunt lichide atunci când cuantumul lor este determinat ;

– datoriile sunt exigibile când au ajuns la scadență și pot fi valorificate.

Încetarea plăților de către debitor poarta denumirea de insolventa comerciala. Aceasta se deosebește de insolvabilitatea precum si de simpla neplata a datoriilor scadente, insolvabilitatea denotând o stare deficitara a patrimoniului debitorului concretizata in depășirea valorica a elementelor active de către elementele pasive si având drept consecință imposibilitatea pentru creditorii acestuia de a obține plata datoriilor ajunse la scadenta.

Constatarea încetării plaților se poate face prin examinarea actelor pe care debitorul comerciant este obligat sa le depună la tribunal odată cu cererea prin care se solicita procedura reorganizării.

c)      Cererile introductive.

Pe lângă calitatea de comerciant a debitorului si starea de încetare a plății, legea mai prevede ca pentru aplicarea procedurii de reorganizare sa existe o cerere prealabila din partea unuia dintre participanții la procesul de insolventa, prin care sa se solicite acest lucru.

Pot introduce astfel de cereri debitorul in dificultatea financiara, creditorii ale căror creanțe sunt certe, lichide si exigibile.

+ procedura generala

+ procedura simplificata

Scop

Încă din articolul 2 al Legii 85/2014 este subliniat scopul acesteia:

„Scopul prezentei legi este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului, cu acordarea, atunci când este posibil, a șansei de redresare a activității acestuia.”

Spre deosebire de reglementările anterioare, prezenta lege a insolventei instituie caracterul pozitiv al acestei proceduri, care devine un instrument legislativ puternic si benefic in plan economic. Principala modalitate de realizare a acestui scop, in concepția moderna a legii, este reorganizarea debitorului si menținerea societății in viața comerciala, cu toate consecințele sociale si economice care decurg din aceasta.

Instrument

Planul de reorganizare, potrivit spiritului Legii nr. 85/2014, este instrumentul juridic reglementat in sensul satisfacerii scopului reorganizării judiciare, anume menținerea debitoarei in viața comerciala si sociala, cu efectul menținerii serviciilor debitorului pe piață. Totodată, acceptarea planului de reorganizare si implementarea acestuia in sensul in care a fost întocmit, sub controlul organelor judiciare, duce la protejarea intereselor creditorilor, care au o șansă in plus la realizarea creanțelor lor. Aceasta pentru ca, in concepția moderna a legii, este mult mai probabil ca o afacere funcțională sa producă resursele necesare acoperirii pasivului, decât lichidarea averii debitoarei aflate in faliment. Argumentele care pledează in favoarea acoperirii pasivului societății prin reorganizarea activității acesteia sunt accentuate cu atât mai mult in actualul context economic caracterizat printr-o acuta criza de lichidități si scăderea semnificativa a puterii de cumpărare a populației, cu consecințe asupra întregii economii si asupra agenților economici care activează in tara noastră.

Capitolul 2. Noțiunea, natura juridica, elaborarea, obiectul si durata planului de reorganizare

2.1 Noțiunea

Planul de reorganizare este elementul central al procedurii de reorganizare judiciara care, in principal, cuprinde programul de plata al creanțelor. Conform art.5 pct. 53, prin program de plata al creanțelor se înțelege tabelul de creanțe cuprins in planul de reorganizare si care este alcătuit prin raportare la tabelul definitiv de creanțe si la fluxurile de numerar aferente planului de reorganizare si care cuprinde:

– cuantumul sumelor datorate creditorilor conform tabelului definitiv de creanțe pe care debitorul se obliga sa le plătească,

– termenele la care debitorul se obliga sa plătească aceste sume.

2.2 Natura juridica

Legea 85/2014 reglementează definitoriu reorganizarea judiciara ce se aplica debitorului, persoana juridica, in vederea stingerii datoriilor acestuia, conform programului de plata al creanțelor, acesta presupunând întocmirea, aprobarea, implementarea si respectarea unui plan.

Astfel, planul de reorganizare este considerat a fi un act juridic multilateral, având o natura complexa: contractuala, jurisdicțională si legala.

Alta opinie considera planul de reorganizare judiciara a fi „un instrument juridico-economic elaborat cu anticipație, cuprinzând o suita ordonata de operațiuni de natura juridica, economica si sociala, destinate sa conducă la restructurarea si continuarea activării debitorului si plata pasivului acestuia, sau daca acest lucru nu este posibil, lichidarea prin vânzarea averii debitorului in mod ordonat, parțial sau total, ca ansamblu in stare de funcționare, pentru a obține valoarea maxima.”

Natura juridica a planului de reorganizare are o tripla valenta: contractuala, juridica, legala.

Natura contractuala a planului de reorganizare rezulta din faptul ca planul este propus de anumite persoane îndreptățite – in primul rând de debitor – si acceptat de creditori, in adunarea creditorilor, prin exprimarea votului. Judecătorul-sindic are posibilitatea de a accepta sau de a respinge planul, in funcție de îndeplinirea sau neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, fără a-l putea modifica. Astfel, planul poate fi considerat ca o forma speciala de tranzacție, ce se supune legii insolventei. Faptul ca legea prevede anumite condiții de forma si de fond in vederea obținerii si darii acordului din partea creditorilor, nu reprezintă o negare a caracterului contractual, guvernat de acordul de voință al parților, al planului de reorganizare.

Natura judiciara a planului de reorganizare este data de faptul ca acesta este acceptat in prealabil de creditori, iar apoi este confirmat de judecătorul-sindic.

Natura legala a planului de reorganizare rezida in faptul ca legea reglementează efectele acestuia fata de creditori si debitor. Legea prevede ca judecătorul sindic confirma prin hotărâre planul acceptat de creditori, cu respectarea prevederilor legale. Judecătorul-sindic nu poate modifica planul de reorganizare, ci poate doar sa-l confirme sau sa-l respingă, in funcție de îndeplinirea condițiilor legale privind exprimarea acordului parților.

2.3 Elaborarea planului de reorganizare judiciara

In cazul in care se propune continuarea activității, planul de reorganizare va indica perspectivele de redresare in raport cu posibilitățile si specificul activității debitorului, cu mijloacele financiare disponibile si cu cererea pieței fata de oferta debitorului si va cuprinde masuri concordante cu ordinea publica, inclusiv in ceea ce privește modalitatea de selecție, desemnare si înlocuire a administratorilor si a directorilor.

Planul de reorganizare va cuprinde in mod obligatoriu programul de plata a creanțelor.

După cum am arătat in capitolul 1, procedura de reorganizare judiciara presupune întocmirea, aprobarea, implementarea si respectarea planului de reorganizare care poată sa prevadă împreună sau separat:

restructurarea corporativa prin modificarea structurii de capital social

Majorarea capitalului social reprezintă o sursa financiara externa importanta pentru redresarea unei persoane juridice aflate in dificultatea financiara. Sumele aportate la capital nu sunt purtătoare de dobânzi, penalități si nici nu pot fi cerute înapoi de către cei care le-au vărsat, aceștia având dreptul la beneficii conform legii, respectiv dividende. Aportul de capital poate fi făcut nu doar in sume bănești, ci si in alte bunuri mobile si imobile.

Restructurarea operațională sau financiara a debitorului

Aceasta presupune schimbarea managementului, a strategiilor de marketing sau a activității debitorului. Restructurarea financiara reprezintă modificarea parametrilor de ordin bănesc in care își derulează activitatea debitorul, prin reducerea cheltuielilor si optimizarea raporturilor de venituri si încasări. Este considerata a fi restructurare operațională si atragere a altor surse de finanțare, exceptând majorarea de capital.

Restrângerea activității prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului. Astfel, cu sumele obținute din vânzarea bunurilor, se vor putea acoperi datoriile debitorului.

Combinarea masurilor anterior expuse, in funcție de nevoile persoanei juridice aflate in dificultate financiara. Spre exemplu, modificarea structurii de capital social poate fi corelata cu restrângerea activității prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului.

Planul de reorganizare trebuie sa fie realist, si sa aibă șanse obiective de realizare.

Pornind de la scopul legii, anume acoperirea pasivului debitorului insolvent, legea prevede ca planul de reorganizare sa cuprinde in mod obligatoriu programul de plata al creanțelor.

Programul de plata al creanțelor trebuie sa cuprindă cuantumul sumelor pe care debitorul se obliga sa le plătească creditorilor, cat si termenele la care acesta urmează sa plătească sumele stipulate.

Termenele de lichidare a pasivului pentru fiecare creditor constituie termenele de plata a datoriilor debitorului, in totalitate sau eșalonat, fata de fiecare creditor, in mod individual. Astfel, rezulta ca legea da libertate persoanelor care sunt îndreptățite sa propună un plan d reorganizare sa cuprindă in acesta, inclusiv termene de plata eșalonate, cu condiția sa nu depășească termenul de 3 ani prevăzut in legea 85/2014. In același timp, termenele de plata stabilite prin contracte – inclusiv de credit sau de leasing – pot fi menținute prin plan, chiar daca depășesc perioada de 3 ani. Aceste termene pot fi si prelungite, cu acordul expres al creditorilor, daca inițial erau mai scurte de 3 ani. După realizarea tuturor obligațiilor prevăzute in plan si închiderea procedurii de reorganizare, aceste plăți vor continua conform contractelor din care rezulta.

Programul de plata a creanțelor devine titlu executoriu pentru debitor prin confirmarea planului si reprezintă indicatorul principal fata de care administratorul judiciar raportează cu privire la buna implementare si derulare a planului de reorganizare. După cum am menționat anterior, programul de plata al creanțelor trebuie sa cuprindă cuantumul sumelor ce urmează a fi plătite de debitor, cu respectarea anumitor reguli:

respectarea prevederilor referitoare la creanțele garantate, in sensul ca nici un creditor nu poate primi mai mult decât cuantumul creanței prevăzute in tabel;

nici un creditor nu poate primi mai puțin decât ar primi in cazul falimentului;

toți creditorii dintr-o grupa sunt îndreptățiți la același procent de recuperare din valoarea absoluta recunoscuta creanței.

Termenele la care debitorul urmează sa plătească sumele menționate si acceptate.

Conform art. 133, pct. (4), planul de reorganizare va trebui sa cuprindă:

Categoriile de creanțe care nu sunt defavorizate, așa cum sunt ele definite in textul legii,

Tratamentul categoriilor de creanțe defavorizate,

Daca si in ce măsură debitorul, membrii grupului de interes economic, asociații din societățile in nume colectiv si asociații comanditați din societățile in comandita vor fi descărcați de răspundere,

Ce despăgubiri urmează a fi oferite titularilor tuturor categoriilor de creanțe, in comparație cu valoarea estimata ce ar putea fi primita in caz de faliment,

Modalitatea de plata a creanțelor curente.

In principal, planul de reorganizare trebuie sa conțină informații privind debitorul, managementul acestuia si principalii săi acționari, prezentarea activului, evaluarea patrimoniului, sursele de finanțare pe perioada reorganizării, previziunea situațiilor financiar si programul de plata al creanțelor in aceasta perioada. Planul care nu conține programul de plata a creanțelor, masuri concrete pentru aplicarea sa, plan de afaceri care sa prevadă surse de finanțare ale reorganizării si fluxuri financiare, nu poate fi admis. „Planul care conține exclusiv considerente teoretice, neînsoțite de masuri concrete de punere in aplicare, nu poate forma convingerea judecătorului-sindic asupra viabilității sale”.

Legea prevede expres categoriile de persoane ce pot propune un plan de reorganizare, anume debitorul, administratorul judiciar si creditorii.

Debitorul poate propune un plan de reorganizare cu aprobarea adunării generale a acționarilor/asociaților și cu condiția manifestării intenției de reorganizare prin cererea introductivă. Planul poate fi propus de debitor în termen de 30 de zile de la afișarea tabelului definitiv de creanțe, cu condiția formulării intenției de reorganizare potrivit art. 67, alin. (1), lit. g), daca procedura a fost intentata de acesta, si in termenul prevăzut la art. 74, in cazul in care procedura a fost declanșată de unul sau mai mulți creditori.

„Nu poate propune un plan de reorganizare debitorul care, intr-un interval de 5 ani anterior formulării cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite in baza prezentei legi si nici debitorul care, el însuși, administratorii, directorii si/sau acționarii/asociații/asociații comanditari ai acestuia care dețin controlul asupra sa, au fost condamnați definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate contra patrimoniului, de corupție si de serviciu, de fals, precum si pentru infracțiunile prevăzute de Legea nr. 22/1969, cu modificările ulterioare, Legea nr. 31/1990, republicata, cu modificările si completările ulterioare, Legea contabilității nr. 82/1991, republicata, cu modificările si completările ulterioare, Legea concurentei nr. 21/1996, republicata, Legea nr. 78/2000, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 656/2002, republicata, cu modificările ulterioare, Legea nr. 571/2003, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, cu modificările si completările ulterioare, si infracțiunile prevăzute de prezenta lege, in ultimii 5 ani anterior deschiderii procedurii”

Examinând situația economică a debitorului, administratorul judiciar cunoaște situația patrimonială, fiind astfel în măsură să propună un plan de reorganizare.

Administratorul judiciar poate propune un plan de reorganizare de la data desemnării sale și până la împlinirea unui termen de 30 de zile de la data afișării tabelului definitiv de creanțe, cu condiția să-și fi manifestat această intenție până la votarea raportului practicianului in insolventa privind cauzele insolventei, prevăzut la art. 97 alin. (1) din Lege.

Legea prevede in art. 132, alin.(1), lit. c), ca planul de reorganizare poate fi propus de unul sau mai mulți creditori, deținând împreună cel puțin 20% din valoarea totala a creanțelor din tabelul definitiv de creanțe, in termen de 30 de zile de la publicarea acestuia; administratorul judiciar este obligat sa pună la dispoziția acestora informațiile necesare pentru redactarea planului. Astfel, debitorul, prin administrator special, sau administratorul judiciar, in măsura in care acesta din urma le deține, daca dreptul de administrare i-a fost ridicat debitorului, au obligația ca, in termen de maximum 10 zile de la primirea solicitării, sa pună la dispoziția creditorului actele si informațiile prevăzute de art. 67 alin. (1) lit. a), b) si e), actualizate conform depunerii tabelului definitiv de creanțe. Se va pune la dispoziția creditorului si lista tuturor creanțelor născute in timpul procedurii, precum si orice alte documente solicitate, care sunt utile pentru redactarea planului de reorganizare.

Jurisprudență: In ceea ce privește administratorul special, așa cum este definit in art.5, lin.(3), putem evidenția jurisprudențial (Curtea de Apel Pitești, secția comerciala, decizie număr 489/2008) cazul lipsei de legitimitate a acestuia. Administratorul special are puterea de a reprezenta pe debitor in procedura insolventei, numai cu condiția ca judecătorul-sindic sa nu-i fi ridicat debitorului dreptul de administrare. Daca i s-a ridicat acest drept, administratorul special poate doar reprezenta legal interesele acționarilor/asociaților. Însă, pana la ridicarea dreptului de administrare, administratorul special poate sa exprime intenția de reorganizare a societății si sa depună un plan de reorganizare. Ulterior momentului de ridicare a dreptului de administrare al debitorului, administratorul special nu mai are dreptul de a formula acțiuni in numele societății, inclusiv de a propune un plan de reorganizare si de a formula cerere de reorganizare a societății pe baza planului de reorganizare depus de el, acesta nemaiavând calitatea de a sta in justiție in numele debitorului.

In cadrul cererii privind deschiderea procedurii insolventei, creditorii vor face declarația prevăzând eventuala intenție de a participa la eventuala reorganizare a debitorului, caz in care va trebui sa precizeze modalitățile prin care înțelege sa se implice in reorganizare.

Termenul pentru propunerea unui plan de reorganizare este de 30 de zile de la data deschiderii procedurii. Este un termen de decădere si nu unul de prescripție extinctiva a dreptului la acțiune.

Jurisprudența: Curtea de Apel București, secția a IV-a civila, decizie nr. 66/2007, a statuat in jurisprudență privind nedepunerea in termen a planului de reorganizare, după cum urmează: Potrivit art. 132 alin. (1) lit. a) debitoarea poate depune un plan de reorganizare cu acordul adunării generale a acționarilor, in termen de 30 de zile de la afișarea tabelului definitiv de creanțe, cu condiția exprimării intenției de reorganizare in termen de 30 de zile de la data deschiderii procedurii. Cum debitoarea nu si-a exprimat intenția reorganizării, si nici nu a depus un plan de reorganizare in termenul legal, aceasta este decăzută din dreptul de a depune un plan de organizare si, ca urmare, din dispoziția judecătorului-sindic se trece la faliment.

In consecință, nedepunerea unui plan de reorganizare, nerespectarea termenelor prevăzute de lege, precum si depunerea unui plan de către un subiect fără calitate, conduce la decăderea părților respective din dreptul de a depune un plan sau inadmisibilitatea acestuia duce la trecerea, prin dispoziția judecătorului-sindic, la faliment.

Planul are ca obiect restructurarea si continuarea activității debitorului, fie lichidarea unor bunuri din averea acestuia, fie o combinație a celor doua variante de reorganizare.

In ceea ce privește executarea planului de reorganizare, acesta nu se poate întinde pe o perioada mai mare de 3 ani de la data confirmării planului. Termenele de plata stabilite prin orice tip de contract, inclusiv leasing, pot fi menținute, chiar daca depășesc termenul de 3 ani. In același timp, cu acordul expres al creditorilor, termenele pot fi prelungite, daca inițial acestea erau mai scurte de 3 ani. După realizarea tuturor obligațiilor din plan, si închiderea procedurii de reorganizare, plățile menționate vor continua conform stipulărilor inițiale din contractele încheiate.

Potrivit legii, planul de reorganizare indica perspectivele de redresare in raport cu posibilitățile si specificul activității debitorului, cu mijloacele financiare disponibile si cu cererea pieței fata de oferta debitorului si va cuprinde masuri concordante cu ordinea publica, inclusiv in ceea ce privește modalitatea de selecție, desemnare si înlocuire a administratorilor si directorilor. Scopul general al reorganizării este salvarea debitorului insolvent si menținerea acestuia in circuitul economic, iar scopul imediat îl constituie acoperirea pasivului debitorului.

Capitolul 3. Formalități privind aprobarea si modificarea planului de reorganizare

3.1. Depunerea planului de reorganizare

Primul aspect ce trebuie lămurit in acest sens este stabilirea persoanelor ce pot depune un plan de reorganizare, precum si condițiile ce trebuie îndeplinite. Un alt aspect important este acela de a stabili termenele in care persoanele trebuie sa depună planul de reorganizare.

Art. 132 alin. (1) din legea insolventei prevede care sunt persoanele care pot depune planul de reorganizare precum si condițiile pe care acestea trebuie sa le îndeplinească.

Astfel, aceste persoane sunt: debitorul, administratorul judiciar si unul sau mai mulți creditori.

Pentru ca debitorul sa poată depune un plan de reorganizare, trebuie îndeplinite următoarele condiții:

– sa existe aprobarea adunării generale a acționarilor/ asociaților;

– in cazul in care procedura a fost declanșată de debitor, acesta trebuie sa-si fi manifestat intenția de reorganizare conform art. 67 alin. (1) lit. g) din legea insolventei;

– in cazul in care procedura a fost deschisa la cererea unuia sau mai multor creditori, debitorul poate propune un plan numai in cazul in care nu a contestat ca ar fi in stare de insolventa si își exprima intenția de a-si reorganiza activitatea.

In ceea ce privește posibilitatea debitorului de a depune un plan de reorganizare, trebuie avute in vedere stipulațiile legii in aceasta privință, anume ca „nu poate propune un plan de reorganizare debitorul care, intr-un interval de 5 ani anterior formulării cererilor introductive, a mai fost subiect al procedurii instituite in baza prezentei legi si nici debitorul care, el însuși, administratorii, directorii si/sau acționarii/asociații/asociații comanditari ai acestuia care dețin controlul asupra sa, au fost condamnați definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni intenționate contra patrimoniului, de corupție si de serviciu, de fals, precum si pentru infracțiunile prevăzute de Legea nr. 22/1969, cu modificările ulterioare, Legea nr. 31/1990, republicata, cu modificările si completările ulterioare, Legea contabilității nr. 82/1991, republicata, cu modificările si completările ulterioare, Legea concurentei nr. 21/1996, republicata, Legea nr. 78/2000, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 656/2002, republicata, cu modificările ulterioare, Legea nr. 571/2003, cu modificările si completările ulterioare, Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale, cu modificările si completările ulterioare, si infracțiunile prevăzute de prezenta lege, in ultimii 5 ani anterior deschiderii procedurii”

In ceea ce privește administratorul judiciar, singura condiție pe care legea o impune pentru ca acesta sa propună un plan de reorganizare este aceea de a-si fi manifestat intenția pana la votarea raportului prevăzut la art. 97 alin.(2) din lege. Practic, prin raportul asupra cauzelor si împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolventa a debitorului, administratorul judiciar trebuie sa arate daca activitatea debitorului poate fi redresata pe baza unui plan de reorganizare.

In ceea ce-i privește pe creditori, legea impune următoarele condiții pentru ca acesta/ aceștia sa poată propune un plan de reorganizare, si anume:

– sa-si fi manifestat intenția de a depune un plan de reorganizare pana la votarea raportului cu privire la cauzele care au dus la apariția stării de insolventa;

– sa dețină, singur sau împreună cu alți creditori care doresc sa propună un plan, cel puțin 20% din valoarea total a creanțelor cuprinsa in tabelul definitiv de creanțe.

Pentru toate categoriile de persoane care pot propune un plan de reorganizare, legea a instituit un termen unic si anume 30 de zile de la data afișării tabelului definitiv de creanțe.

Conform art. 132 alin. (2) din legea insolventei, la cererea oricărei persoane interesate, judecătorul sindic poate prelungi, pentru motive temeinice, termenul de 30 de zile prevăzut pentru depunerea planului.

Singura posibilitate de a depune un plan de reorganizare după expirarea termenului de 30 de zile consta in formularea unei cereri de repunere in termen, in temeiul art. 186 alin. (1) Cod de procedura civila, bineînțeles in ipoteza in care partea poate dovedi ca a fost împiedicată sa depună planul printr-o împrejurare mai presus de voința sa, iar planul a fost depus in 15 zile de la data la care a încetat împiedicarea, conform art.186 alin. (2), Codul de procedura civila .

3.2 Comunicarea si publicitatea planului de reorganizare judiciara

Planul de reorganizare va fi depus in copie la grefa tribunalului si la Registrul Comerțului, după caz, Registrul Societăților Agricole, fiind comunicat debitorului prin administratorul special, administratorul judiciar si comitetului creditorilor si comitetului asociaților/ acționarilor.

Administratorul judiciar va publica in termen de 5 zile de la depunerea planului un anunț referitor la acest plan in Buletinul Procedurilor de Insolventa, cu menționarea datei la care se va vota, faptul ca se poate vota si prin corespondenta, precum si a datei de confirmare a planului. Ședința adunării creditorilor pentru votarea planului trebuie sa se tina in termen de 20 pana la 30 de zile de la publicarea anunțului.

„Art. 137.

(1) Administratorul judiciar va publica in termen de 5 zile de la depunerea planului un anunț referitor la acesta in Buletinul Procedurilor de Insolventa, cu indicarea celui care l-a propus, a datei când se va vota cu privire la plan in adunarea creditorilor, precum si a faptului ca este permisa votarea prin corespondenta;

(2) ședința adunării creditorilor in care se va exprima votul asupra planului de reorganizare se va tine in termen de 20-30 de zile de la publicarea anunțului. Planul de reorganizare, inclusiv anexele, se va transmite persoanelor prevăzute la art. 136 in format electronic, scanat, prin grija administratorului judiciar, prin e-mail sau prin postare pe site-ul acestuia;

(3) Creditorii cu titluri de valoare la purtător vor trebui sa depună originalele la administrator cu cel puțin 5 zile înainte de data fixata pentru exprimarea votului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a vota;

(4) Din momentul publicării, toate părțile interesate vor fi socotite ca au cunoștință de plan si de data de exprimare a votului. in toate cazurile, debitorul va asigura posibilitatea consultării planului la sediul sau, pe cheltuiala solicitantului.”

3.3 Votarea planului de reorganizare de către creditori

Votul pozitiv al creditorilor față de planul de reorganizare are un rol esențial pentru demersul de intrare a debitorului în procedura reorganizării. Votul negativ din partea creditorilor împiedică confirmarea acestuia de către judecătorul sindic (art.139 din Legea nr.85/2014). Consecința neconfirmării planului în condițiile expirării termenului de propunere este trecerea la faliment.

Clasele de creanțe ce pot participa la votarea planuluisunt:

• Clasa creditorilor cu creanțe care beneficiază de drepturi de preferință, așa cum sunt definite in art. 5 alin. (15) din legea insolventei;

• Clasa creditorilor cu creanțe salariale, așa cum sunt definite in art. 5 alin. (18) din legea insolventei;

• Clasa creditorilor cu creanțe bugetare, așa cum sunt definite in art. 5 alin. (14) din legea insolventei;

• Clasa creanțelor creditorilor indispensabili, așa cum sunt definiți in art. 5 alin. (23) din legea insolventei;

• Clasa creditorilor chirografari, așa cum sunt definiți in art. 5 alin. (22) din legea insolventei.

Exista câteva reguli în procedura de votare a planului, si anume:

• Fiecare creanță beneficiază de un drept de vot;

• Titularul creanței își exercită votul în categoria de creanțe din care face parte creanța respectivă;

• Majoritatea impusă pentru aprobarea planului: majoritatea absolută jumătate plus una dintre categoriile de creanțe menționate la art. 138 alin. (3);

• Condiție suplimentară: minimum una dintre categoriile defavorizate (dacă acestea există) să accepte planul.

Confirmarea unui plan de reorganizare împiedică propunerea, admiterea, votarea sau confirmarea oricărui alt plan, acest lucru rezultant din unicitatea planului de reorganizare.

Jurisprudență: Decizia numărul 884/2012, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civil. Plan de reorganizare judiciara aprobat de creditori. Vot necondiționat.

Faptul ca creditorul majoritar si-a rezervat dreptul de a solicita anumite masuri necesare pentru amendarea planului, in condițiile legii, nu determina nevalabilitatea votului, nefiind in prezenta unui vot necondiționat, întrucât, pentru a fi in cea din urma ipoteza este imperios necesar ca votul creditorului sa fie afectat de o conditie. Modificarea planului de reorganizare se poate face oricand pe parcursul procedurii, cu respectarea conditiilor de vot si confirmare prevazute de lege. Daca legiuitorul permite modificarea, oricând, in conditiile statuate, iar creditorul majoritar, cu ocazia votului neconditionat exprimat in favoarea planului, a aratat ca isi rezerva dreptul de solicitare a amendarii planului, nu se poate vorbi de un vot conditionat, care ar fi nevalabil, respectivul creditor subliniind doar faptul ca isi rezerva un drept conferit de lege.

Decizia numărul 431/2013, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civil. Cerere de anulare a hotărârii adunării creditorilor prin care a fost aprobat planul de reorganizare judiciara.

Hotărârea adunării creditorilor poate fi desființata de judecătorul sindic doar pentru condiții de nelegalitate. In formularea depusa, criticile contestatoarei însumează doar nemulțumirile acesteia fata de maniera in care societatea debitoare a înțeles sa propună creditorilor aprobarea restructurării activității sale economice prin continuarea activității comerciale, concomitent cu acoperirea pasivului potrivit programului de plata al creanțelor aprobat de creditori. Aceste aprecieri negative cu privire la posibilitatea debitoarei de a conduce, implementa si finaliza planul de reorganizare, au fost deja exprimate de parte, prin votul negativ dat cu ocazia ședinței adunării generale a creditorilor, când recurenta a votat împotriva planului, ele vizând, in fapt, partea comerciala a planului.

– confirmarea planului de judecătorul sindic

– modificarea planului

Decretul 1346/2000 – sinteza de reformulat

Acest regulament stabilește un cadru comun pentru procedurile de insolvență din Uniunea Europeană (UE). Scopul demersurilor armonizate privind procedurile de insolvență este de a evita transferul activelor sau al procedurilor juridice dintr-o țară din UE în alta în scopul de a obține o poziție juridică mai avantajoasă în detrimentul creditorilor (alegerea forului „după bunul plac”).

Trebuie menționat că un sfert din cazurile de insolvență din UE sunt asociate întârzierilor la plată.

Evitarea transferului activelor sau procedurilor judiciare dintr-o țară din UE în alta

Cazurile de insolvență cu implicații transfrontaliere afectează funcționarea corespunzătoare a pieței interne. În scopul dezvoltării unor proceduri mai uniforme care să descurajeze părțile să transfere active sau proceduri judiciare dintr-o țară din UE în alta pentru a obține o poziție juridică mai favorabilă, soluțiile propuse se bazează pe principiul procedurilor cu acoperire universală. În același timp, acestea permit în continuare deschiderea de proceduri secundare pe teritoriul țării UE în cauză.

Regulamentul se aplică „procedurilor colective ce iau naștere în contextul insolvenței debitorului care au ca urmare desistarea parțială sau totală a acestuia și desemnarea unui lichidator”. El se aplică în mod egal tuturor procedurilor, indiferent dacă debitorul este o persoană fizică sau juridică, un comerciant sau o persoană particulară. Un „lichidator” este o persoană sau un organism care administrează sau lichidează activele de care a fost desistat un debitor sau care supraveghează administrarea afacerilor acestuia. Anexa C a regulamentului enumeră persoanele sau organismele autorizate să exercite această funcție în fiecare țară din UE.

Regulamentul nu se aplică însă procedurilor de insolvență care privesc:

societățile de asigurare;

instituțiile de credit;

societățile de investiții care furnizează servicii ce implică deținerea de fonduri sau valori mobiliare ale terților;

organismele de plasament colectiv.

Determinarea instanțelor competente și a legislației aplicabile

Regulamentul definește conceptul de „curte” ca organism judiciar sau alt organism competent care este autorizat conform legislației naționale să deschidă proceduri. Instanțele competente să deschidă proceduri principale sunt cele din țara UE în care debitorul își are centrul intereselor principale. Acesta este, în mod normal, locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care poate fi confirmat de către terți. În cazul unei companii sau al unei persoane juridice, acesta este locul în care își are sediul, dacă nu există dovezi contrarii. În cazul unei persoane fizice, în principiu, acesta este locul în care își are domiciliul profesional sau locul unde locuiește în mod obișnuit.

Procedurile secundare (enumerate în Anexa B) pot fi deschise ulterior într-o altă țară din UE, dacă debitorul are un sediu pe teritoriul acesteia. Prin „sediu” se înțelege orice loc în care debitorul exercită în mod netranzitoriu o activitate economică cu mijloace umane și bunuri. Efectele procedurilor de lichidare trebuie limitate la acele active ale debitorului care se află pe teritoriul respectiv. Deschiderea procedurilor de acest tip poate fi solicitată de lichidatorul procedurii principale sau de către alte persoane sau autorități, în conformitate cu legislația țării în care se solicită deschiderea procedurilor. În unele cazuri, procedurile teritoriale de acest tip se pot deschide în mod independent înaintea procedurii principale, dacă creditorii locali și creditorii sediului local solicită acest lucru sau atunci când nu se poate deschide procedura principală conform legislației țării UE în care debitorul își are centrul intereselor. Aceste proceduri vor deveni însă proceduri secundare în momentul în care se deschid procedurile principale.

Legislația țării UE în care este deschisă procedura de insolvență determină toate termenele procedurii respective: condițiile pentru deschiderea, desfășurarea și închiderea acesteia. De asemenea, legislația determină norme practice, cum ar fi definirea debitorilor și a activelor, puterile debitorului, respectiv ale lichidatorului, efectele procedurii asupra contractelor, asupra creditorilor individuali, creanțele etc.

Există prevederi în întreaga UE care garantează drepturile reale ale terților, dreptul unui creditor de a solicita o compensare și dreptul unui vânzător, pe baza rezervării drepturilor de proprietate neafectate de deschiderea procedurilor. Drepturile asupra proprietății imobiliare sunt reglementate exclusiv de legea țării UE în care este situată proprietatea. Tot astfel, contractele de muncă și rapoartele de muncă, precum și drepturile și obligațiile participanților la un sistem de plată sau decontare ori la o piață financiară sunt reglementate exclusiv de legea statului membru aplicabilă acelui sistem sau acelei piețe (pentru mai multe detalii, a se vedea directiva privind caracterul definitiv al plății în sistemele de plată și al plății în operațiunile cu titluri de valoare).

Recunoașterea procedurii de insolvență

Deciziile luate de instanța competentă în procedura principală vor fi recunoscute imediat în alte țări din UE, fără controale suplimentare, cu excepția:

cazurilor în care efectele recunoașterii respective ar fi contrare politicii publice a țării;

hotărârilor care ar putea duce la o limitare a libertății personale sau a secretului corespondenței.

Totuși, restricțiile privind drepturile creditorilor (o suspendare a plății sau o remitere de datorie) sunt posibile numai dacă aceștia și-au dat acordul.

Dacă o curte dintr-o țară a UE decide să deschidă procedura de insolvență, decizia va fi recunoscută în toate celelalte țări ale UE, chiar dacă debitorul nu ar putea fi subiectul unor asemenea proceduri în celelalte țări. Efectele deciziei sunt cele prevăzute de legea țării în care este deschisă procedura și se sting în cazul în care se deschid proceduri secundare într-o altă țară din UE.

Lichidatorul desemnat de o instanță competentă poate acționa în celelalte țări ale UE conform puterilor cu care este învestit prin legea țării UE în care este deschisă procedura, respectând însă legea țării pe al cărei teritoriu acționează. În special, acesta poate dispune transferarea activelor debitorului și poate să exercite orice acțiune revocatorie care este în interesul creditorilor, în cazul în care activele au fost transferate din țara în care a fost deschisă procedura principală după deschiderea procedurii, supuse drepturilor reale ale terților sau rezervei titlului de proprietate.

Un creditor cu domiciliul în UE care obține satisfacerea totală sau parțială a creanței sale asupra activelor aparținând debitorului trebuie să restituie lichidatorului ceea ce a obținut (respectându-se drepturile reale sau rezerva titlului de proprietate). Se întocmește un cont consolidat al dividendelor pentru Uniune, pentru a avea certitudinea acordării de dividende echivalente creditorilor.

Se pot lua măsuri de publicare în orice țară a UE la solicitarea lichidatorului (publicarea deciziei prin care se deschide procedura de insolvență și/sau a înscrierii într-un registru public). Publicarea poate fi obligatorie, dar, în orice caz, ea nu este o condiție preliminară pentru recunoașterea procedurilor din străinătate.

Dacă o persoană în cauză nu are cunoștință despre deschiderea procedurii, se poate considera că persoana respectivă a acționat de bună credință dacă a efectuat o plată către debitor în loc de lichidator într-o altă țară a UE. Dacă se efectuează o asemenea plată înainte de publicarea deciziei prin care se deschide procedura, se consideră că persoana în cauză nu a avut cunoștință despre deschiderea procedurii. Pe de altă parte, dacă se efectuează o plată după publicarea deciziei, se presupune că persoana în cauză a avut cunoștință, dacă nu există dovezi contrare.

Limitarea aplicabilității regulamentului

Regulamentul nu se aplică:

Danemarcei;

oricărei țări din UE în care acesta este ireconciliabil cu obligațiile privind lichidarea ce rezultă dintr-o convenție încheiată de țara respectivă și una sau mai multe țări terțe, înainte de intrarea sa în vigoare;

Regatului Unit, în măsura în care regulamentul este ireconciliabil cu înțelegeri existente cu țările din Commonwealth.

Regulamentul se aplică procedurilor de insolvență deschise după intrarea sa în vigoare în data de 31 mai 2002. El înlocuiește convențiile bilaterale și multilaterale existente între două sau mai multe țări din UE.

Context

Lichidarea companiilor insolvente, concordatele și procedurile analoage nu sunt vizate de Convenția de la Bruxelles din 1968. S-au desfășurat lucrări la diferite niveluri începând din 1963, în vederea formulării unui instrument comunitar în acest domeniu. În 23 noiembrie 1995 a fost încheiată o convenție privind procedurile de insolvență. Totuși, această convenție nu a putut intra în vigoare, pentru că una dintre țările UE nu a semnat-o în intervalul de timp stabilit.

Tratatul de la Amsterdam, semnat în data de 2 octombrie 1997, stabilește noi prevederi pentru cooperarea în materie civilă. Pe această bază a fost adoptat prezentul regulament privind procedurile de insolvență

CONCLUZII

Corelare directa intre succesul unei afaceri si existenta unui plan de etica viabil in interiorul firmei

Complexitatea și opacitatea piețelor financiare care au generat criza economică, au servit drept un semnal de alarmă foarte serios cu privire la prejudiciile pe care lipsa de transparență le poate cauza companiilor. Această experiență nefavorabila la nivel mondial, a determinat o recunoașterea pe scara larga a importanței pe care buna guvernare a unei tari – posibilă doar în absența corupției – o are pentru dezvoltarea economică. Din acest motiv, este necesara o alta modalitate de gândire, pentru a rezolvarea blocajului actual de paradigmă privind responsabilitatea socială.

In acest context, angajamentul sectorului de afaceri în promovarea si susținerea afacerilor curate s-a dovedit a fi singura soluție atât pentru protejarea cât și pentru extinderea companiilor pe alte piețe. Profitul sustenabil și încrederea clienților, furnizorilor și partenerilor se pot obține prin oferta transparentă și responsabilă de bunuri și servicii adresata societății. Și în România, ca si in alte tari europene cu o economie de piață stabila, mediul de afaceri a fost puternic afectat de criza financiară, care a impus nu doar nevoia regândirii in profunzime a modului de funcționare a întregului sistem financiar, dar și un deficit alarmant de integritate si verticalitate, dovedindu-se, în cele din urmă, a fi unul din factorii de bază ai situației economice, politice si sociale din România.

În contextul dezechilibrului cauzat de criza economica mondiala, capitalul social aferent unei companii, încrederea care îi este acordată de clienți, furnizori, și de societate la modul general, este primordial pentru a susținerea unui nivel optim de performanță financiară. Acest capital social are doua elemente de care depinde in mare măsură, unul fiind climatul economic din țara unde își desfășoară activitatea, iar celălalt, poate chiar într-o măsură mai mare, de climatul de integritate din organizație. Cu cât percepția despre acționarii sau angajații unei companii este negativa, cu atât încrederea în acea companie scade.

In acest sens, un studiu efectuat de Transparency International Romania arata ca cifra de afaceri a unei companii stabile ce derulează o activitate sustenabila, este direct influențată de gradul de integritate si etica impus la nivel organizațional. Astfel, cu cat cifra de afaceri a companiilor este mai mare, cu atât implementarea unui cod de etica este mai probabila. Altfel spus, companiile interesate de o performanta financiara stabila pe termen lung, cu tendințe de creștere continua, vor încerca întotdeauna sa-si protejeze investițiile si performanta.

In continuarea celor menționate anterior, am putea spune ca printre efectele crizei economice globale asupra economiei românești se numără si scăderea semnificativa a numărului de companii noi si creșterea numărului celor aflate in situație de insolventa. Există în acest sens o corelație puternică între creșterea nivelului de dificultate în derularea cu succes a afacerilor și exploatarea breșelor legislative sau încălcarea prevederilor locale pentru a obține o creștere a ratei de profitabilitate a companiei sau personală, contrar intențiilor legiuitorului.