Forma Pluralitatii Constituite de Infractori

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA ȘI FORMELE PLURALITĂȚII DE INFRACTORI

1.1 Aspecte generale privind pluralitatea de infractori

1.2 Formele pluralității de infractori

1.2.1 Pluralitatea naturală

1.2.2 Pluralitatea constituită

1.2.3 Pluralitatea ocazională sau participația penală…

CAPITOLUL II

PARTICIPAȚIA PENALĂ

2.1 Aspecte generale privind participația penală

2.2 Autoratul. Noțiune și condiții

2.3 Coautoratul. Noțiune și condiții

2.4 Instigarea

2.5 Complicitatea

2.6 Participația improprie

2.7 Tratamentul penal al participației

CAPITOLUL III

CRIMA ORGANIZATĂ. FORMA PLURALITĂȚII CONSTITUITE DE INFRACTORI

3.1 Aspecte criminologice privind crima organizată

3.2 Conceptul de crimă organizată

3.3 Domeniile de acțiune ale crimei organizate

3.4 Evoluția crimelor organizate

3.4.1.Mafia

3.4.2 Traficul de droguri

3.4.3 Traficul de arme, materiale explozibile

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Evoluția societăților contemporane arată faptul că deși s-au intensificat măsurile și intervențiile instituțiilor specializate de control social împotriva faptelor de delicvență și criminalitate, în multe țări se constată o recrudescență și o multiplicare a delictelor comise cu violență și agresivitate precum și a celor din domeniul economic și financiar-bancare, fraudă, șantaj, mită și corupție.

Reprezentând o problemă socială a cărei modalitate de manifestare și soluționare interesează atât factorii de control social (poliție, justiție, administrație) cât și opinia publică. Asemenea de delicte și crime comise prin violență și corupție tind să devină deosebit de intense și periculoase pentru stabilitatea și securitatea instituțiilor, grupurilor și indivizilor fiind asociată de multe ori cu cele de crimă organizată, terorism și violență instituționalizată, specifice” subculturilor” violenței și crimei profesionalizate.

Deși cauzele violenței și crimei organizate sunt greu de identificat și explicat datorită existenței unor diferențe sensibile în ceea ce privește amploarea și intensitatea lor de la o țară la alta; majoritatea specialiștilor și cercetătorilor consideră că sursele acestor fenomene rezidă în perpetuarea unor structuri politice, economice și normative deficitare, în menținerea și accentuarea discrepanțelor sociale și economice dintre indivizi, grupuri și comunități și intensificarea conflictelor și tensiunilor sociale și etnice.

Dificultățile întâlnite în definirea actelor și crimelor comise prin violență sunt determinate atât de varietatea formelor de violență și crimă violentă întâlnite în diverse societăți cât și de diferențele în ceea ce privește sancționarea și pedepsirea acestora, mai ales că, de multe ori, violența acoperă o gamă largă de comportamente individuale și sociale ce țin de propria lor etiologie.

Totodată, aprecierea și definirea violenței se face în funcție de anumite criterii istorice, culturale și normative, de ordinea socială existentă la un moment dat într-o anumită societate, de anumite interese politice și sociale, dar și în funcție de anumite criterii și contexte subiective și accidentale, care sunt însă relative spațial și temporal (atât de la o societatea la alta cât și de la o perioadă la alta).

Violența nu constituie totuși, un fenomen nou, apariția și evoluția ei fiind strâns legată de evoluția indivizilor, grupurilor, organizațiilor și societăților umane.

Pentru acest motiv unii cercetători și specialiști consideră că violența reprezintă o permanență umană, fiind intens legată de esența umană și de funcționarea societății.

Ea este amplificată în prezent de acte de terorism și crimă organizată, comise cu scopul de a inspira frică, spaimă și groază în rândul opiniei publice, dar și o serie de delicte și crime, ce atentează drepturile și libertățile individului (omoruri, asasinate, violuri, jafuri, agresiuni fizice). Alături de violența primitivă, ocazională, pasională sau utilitară se constată amplificarea și proliferarea violenței raționale, specifică crimei organizate și organizațiilor criminale profesioniste.

Asistăm la o așa numită” internaționalizare” a violenței și crimei organizate la nivelul unor societăți, state și națiuni prin apariția și proliferarea unor noi tipuri de delicte și crime, ce transgresează și interpenetrează noi forme de prevenire, combatere și neutralizare a violenței și crimei organizate la nivel național și internațional.

Dezvăluirea cauzelor fenomenului infracțional nu poate fi realizată decât printr-o cercetare care să exploateze toate laturile acestui fenomen. Sunt necesare în acest sens investigații cu caracter sociologic, psihologic, juridic, psihiatric, biologic și antropologic.

Afirmarea caracterului complex biopsihosociolegal al criminalității și înlăturarea, prin acest concept, a susținerilor biologizante, psihoenergizante, corespunde realității obiective și reprezintă una din premisele majore necesare cercetărilor criminologice fundamentale în scopuri profilactice.

CAPITOLUL I

NOȚIUNEA ȘI FORMELE PLURALITĂȚII DE INFRACTORI

Noțiunea de infractor reține, conceptual, definiția dată în mod obișnuit, persoanei care comite o infracțiune, adică o faptă care prezintă pericol social, săvârșită cu vinovăție și prevăzută de legea penală, conform prevederilor art. 17, alin. 1 – Cod Penal.

Legislația penală, reține, alături de termenul de „infractor”, și conceptul de „făptuitor”, care acoperă o sferă mai largă, și anume se referă la persoana care comite o faptă penală, fără a distinge dacă este sau nu trasă la răspundere penală.

Deși Codul Penal nu distinge, doctrina reține o serie de clasificări, după criterii mai mult sau mai puțin obiective. Unele din acestea se referă la clasificarea după vârstă a infractorului, respectiv infractor minor și major, după sex, infractor bărbat și infractor femeie, după momentul săvârșirii infracțiunii, infractor primar (care nu a mai comis alte infracțiuni) și infractor recidivist etc.

Activitatea infracțională, ca orice activitate umană, poate fi săvârșită atât de o singură persoană, cât și în asociere, prin eforturi conjugate. Astfel, pluralitatea de infractori constituie situația în care două sau mai multe persoane participă, prin acțiuni sau inacțiuni, la comiterea aceleiași infracțiuni. Este necesară, în acest sens, realizarea distincției între pluralitate de infractori, înțelegând prin aceasta mai multe persoane care dau curs aceleiași rezoluții infracționale, și pluralitatea de infracțiuni, la care un singur infractor comite mai multe infracțiuni.

1.1 Aspecte generale privind pluralitatea de infractori

Orice activitate umană poate fi realizată fie prin efortul unei singure persoane, fie prin eforturile conjugate ale mai multor persoane; în acest din urmă caz există o pluralitate de făptuitori. Aceeași alternativă este realizabilă și în sfera activităților infracționale adică în cazul săvârșirii de fapte care potrivit legii penale, constituie infracțiune, pluralitatea de făptuitori devenind în acest caz o pluralitate de infractori.

Noțiunea de “pluralitate” în sens tehnic implică mereu o corelație între anumite entități multiple și o anumită entitate singulară, aceasta din urmă constituind elementul de joncțiune, de asociere a entităților multiple și deci factorul comun al pluralității respective.

În cazul pluralității de infractori entitatea singură constă în faptă săvârșită, adică mai mulți făptuitori au săvârșit laolaltă o singură faptă. Nu există pluralitate de infractori, atunci când mai multe persoane au săvârșit fiecare în parte o altă faptă (infracțiune), chiar dacă între acestea ar exista o oarecare conexitate.

Legătura organică între diferitele contribuții la săvârșirea faptei unice de către persoanele care alcătuiesc o pluralitate de făptuitori este reprezentată de voința acestor persoane de a realiza împreună o anumită infracțiune.

Voința este comună chiar dacă există deosebiri din punctul de vedere al modului în care s-a produs psihic determinarea voinței fiecăruia (previziuni, motiv, scop etc.). Oricare ar fi forma pluralității de infractori, aceasta se caracterizează prin două trăsături esențiale pe de o parte prezenta mai multor făptuitori; pe de altă parte existența unei singure fapte.

Așadar, oricât de mulți făptuitori ar alcătui pluralitatea, numărul acestora nu schimbă caracterul unitar al faptei săvârșite. Această unitate obiectivă, fiind trăsătură reală, se răsfrânge asupra tuturor participanților sub aspectul calificării faptei, al determinării timpului și locului săvârșirii acesteia, al urmărilor sale.

Așadar această unitate obiectivă a faptei nu aduce atingere situației subiective proprii a fiecăreia dintre persoanele care alcătuiesc pluralitatea de făptuitori. Din această cauză temeiurile răspunderii penale vor fi cercetate și constatate separat, în raport cu fiecare persoană.

În cadrul pluralității de făptuitori contribuția fiecărei persoane are caracterul de antecedent cauzal în procesul care a dus la realizarea faptei săvârșite.

Pluralitatea de făptuitori se caracterizează și prin amplificarea și complexitatea procesului cauzal, contribuția fiecărui făptuitor antrenându-se într-o măsură mai mare sau mai mică, în conținutul raportului de cauzalitate a faptei comise.

Consecința principală – fapta săvârșită își află cauza în activitatea globală a tuturor făptuitorilor, deși tratamentul juridic, regimul sancționator al acestora trebuie să fie pe planul individualizării legale, similare, diferențierile trebuind să apară cu ocazia individualizării judiciare, în concret.

Urmează ca toate cauzele obiective (reale) care au ca efect excluderea sau înlăturarea răspunderii penale vor apărea deopotrivă și similar pentru toți făptuitorii.

În ceea ce privește structura pluralității de infractori deosebim două lături: una subiectivă și cealaltă obiectivă datorită faptului că infracțiunea reprezintă elementul unificâtor al pluralității, iar aceasta cuprinde întotdeauna în structura sa aceste două laturi.

Cunoașterea aspectului obiectiv servește la constatarea existenței pluralității de făptuitori și a contribuției fiecăruia dintre aceștia, iar analiza aspectului subiectiv (psihic) este necesară pentru caracterizarea juridică a pluralității și pentru justa evaluare a situației fiecăruia dintre făptuitorii ce o alcătuiesc.

În cercetarea aspectului obiectiv al pluralității de infractori trebuie să se pornească de la realitatea de fapt – fapta săvârșită – pentru a se ajunge la caracterizarea acesteia pe plan juridic.

Realitatea de fapt este că mai multe persoane au contribuit la realizarea unei fapte, ca această realitate să fie considerată o pluralitate de făptuitori este necesară intervenția aspectului subiectiv sub forma voinței comune de a realiza acea faptă. Fără această voință de a coopera nu va exista pluralitate de făptuitori ci o pluralitate de activități distincte.

În sfârșit, pentru că pluralitatea de făptuitori să aibă relevanță juridică în raport cu legea penală și să poată fi, eventual, calificată pluralitate de infractori, trebuie ca fapta săvârșită, de către mai mulți făptuitori să fie o faptă prevăzută de legea penală. Această împrejurare atribuie doar relevanță penală pluralității, pentru caracterizarea juridică a pluralității de făptuitori, este necesar să fie cercetat cel de-al doilea aspect al pluralității, aspectul subiectiv.

Astfel o faptă, deși prevăzută de legea penală, nu constituie infracțiune decât dacă a fost săvârșită cu vinovăție și anume cu acea formă de vinovăție prevăzută pentru fapta respectivă.

De asemenea în analiza aspectului subiectiv apare o înfiltrare a aspectului obiectiv deoarece pentru a constata existența vinovăției trebuie să fie confruntat actul de conștiință (atitudinea psihică) a făptuitorului cu fapta la care acesta a înțeles să contribuie, pentru a afla, în ce măsură făptuitorul a prevăzut sau a putut și trebuit să prevadă rezultatul, urmărea imediată a acelei fapte.

Pentru caracterizarea pluralității de făptuitori ca o pluralitate de infractori trebuie, în cercetarea aspectuluia penală. Această împrejurare atribuie doar relevanță penală pluralității, pentru caracterizarea juridică a pluralității de făptuitori, este necesar să fie cercetat cel de-al doilea aspect al pluralității, aspectul subiectiv.

Astfel o faptă, deși prevăzută de legea penală, nu constituie infracțiune decât dacă a fost săvârșită cu vinovăție și anume cu acea formă de vinovăție prevăzută pentru fapta respectivă.

De asemenea în analiza aspectului subiectiv apare o înfiltrare a aspectului obiectiv deoarece pentru a constata existența vinovăției trebuie să fie confruntat actul de conștiință (atitudinea psihică) a făptuitorului cu fapta la care acesta a înțeles să contribuie, pentru a afla, în ce măsură făptuitorul a prevăzut sau a putut și trebuit să prevadă rezultatul, urmărea imediată a acelei fapte.

Pentru caracterizarea pluralității de făptuitori ca o pluralitate de infractori trebuie, în cercetarea aspectului subiectiv al pluralității să se examineze dacă nu cumva vinovăția, aparent existentă este negată de prezența vreunei cauze care înlătură caracterul penal al faptei, caz în care fapta săvârșită; deși prevăzută de legea penală, neconstituind infracțiune pentru făptuitorul care a acționat sub înrâurirea acelei cauze implicit exclude caracterizarea de pluralitate de infractori în privința acestuia.

Pe baza cercetărilor făcute cu privire la cele două laturi ale structurii pluralității de infractori se ajunge la constatarea că fapta săvârșită este prevăzută de legea penală și că toți sau parte dintre făptuitori au lucrat cu vinovăție; deci este vorba de o pluralitate de infractori.

Urmează calificarea formei în care se încadrează pluralitatea de infractori: naturală, constituită, ocazională. Aceasta este calificarea de ansamblu care va fi urmată de calificarea specială în raport de felul contribuției adusă la săvârșirea faptei de către fiecare dintre făptuitori în privința cărora s-a stabilit existenta vinovăției.

Sub aspect criminologic, pluralitatea de infractori se caracterizează prin pericolul social sporit pe care îl prezintă cooperarea mai multor persoane la săvârșirea infracțiunii. Această cooperare, mărește curajul și sporește forța de acțiune a infractorilor, mărește posibilitatea de a ascunde urmele infracțiuni, de sustragere a infractorilor de la răspunderea penală.

De aceea pluralitatea de infractori, ca formă de criminalitate colectivă ridică probleme specifice privind prevenirea și combaterea ei. Pe planul dreptului, pluralitatea de infractori juștifică și face necesară, în general o reacțiune mai severă față de faptele săvârșite în astfel de condiții.

1.2 Formele pluralității de infractori

1.2.1 Pluralitatea naturală

Pluralitatea naturală apare atunci când se săvârșește o infracțiune care prin natura ei nu poate fi săvârșită decât de două sau mai multe persoane. Aparțin acestei categorii infracțiunile de subminare a puterii de stat (art.162 C.pen.), incestul (art.337 C.pen.), bigamia (art.376 C.pen.), încăierarea (art.198 C.pen.).

La aceste infracțiuni se cere ca toate persoanele să coopereze cu vinovăție la săvârșirea infracțiunii. Pluralitatea naturală de infractori nu este reglementată prin norme cu caracter general. Faptele cu pluralitatea naturală de subiecți activi sunt special incriminate ca atare, în condițiile specifice fiecărei infracțiuni.

Ceea ce este caracteristic pluralității naturale de infractori e faptul că fiecare participant la săvârșirea faptei este privit ca autor al infracțiuni, alături de ceilalți făptuitori și răspunde de rezultatul produs.

Pluralitatea naturală de infractori are că specific considerarea că autor a fiecărui participant și drept urmare răspunderea penală a fiecăruia se stabilește în funcție de rezultatul produs.

Nu este de esența pluralității naturale, atât în cazul infracțiunilor bilaterale cât și a celor ce presupun cooperarea mai multor persoane la săvârșirea faptei ca toți făptuitorii să fie infractori, adică să răspundă penal, fiind suficient, așa cum am arătat mai sus ca unul dintre făptuitori să acționeze cu vinovăție, (spre ex.: va exista infracțiunea de bigamie și în cazul în care unul din subiecții infracțiunii săvârșește faptă fără vinovăție, fiind în eroare, cu privire la starea civilă a celuilalt, ori în cazul celorlalte infracțiunii bilaterale când unul dintre subiecți este constrâns și sub imperiul acestei constrângeri săvârșește fapta).

1.2.2 Pluralitatea constituită

Este forma pluralității de infractori, ce presupune gruparea mai multor persoane pentru săvârșirea de infracțiuni. Prin asocierea mai multor persoane în vederea comiterii de infracțiuni se realizează pluralitatea constituită, care datorită scopului ei antisocial este incriminată ca infracțiune de sine stătătoare.

Pluralitatea constituită nu este reglementată în partea generală a codului penal ci în partea specială, gruparea mai multor persoane devine infracțiune și prin aceasta sunt evidențiate condițiile pluralității constituite de infractori.

Prin dispozițiile care incriminează constituirea unui grup infracțional organizat (art. 367 Cp.) sunt prevăzute condițiile cu privire la gruparea de persoane, la scopul urmărit – săvârșirea de infracțiuni – la organizarea acesteia de durată pentru a reprezenta o infracțiune, pentru a realiza pluralitatea constituită.

În practica judiciară s-a decis că simpla conlucrare între inculpați pentru a găsi persoane dispuse să meargă într-o altă țară pentru a se prostitua nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de asociere pentru săvârșirea de infracțiuni în concurs cu infracțiunea de proxenetism (art. 213 Cp.), deoarece conlucrarea lor nu s-a realizat pe baza unei înțelegeri de a lucra o perioadă de timp, conform unui plan bine stabilit, cu atribuții pentru fiecare făptuitor.

Pluralitatea constituită există indiferent dacă s-au săvârșit sau nu fapte infracționale dintre cele care și le-au propus cei care s-au constituit. Pluralitatea constituită constă în simplul fapt, incriminat prin lege, de a alcătui, a forma o grupare de persoane în vederea săvârșirii de infracțiuni.

În această situație săvârșirea faptei penale de către mai multe persoane se realizează prin însăși acordul fraudulos care a intervenit între acele persoane, deci înainte de a se fi săvârșit vreuna dintre infracțiunile pe care asociații și le-au propus să le săvârșească.

Potrivit dispozițiilor legii săvârșirea vreuneia din infracțiunile care intră în scopul asocierii sau grupării infractorilor, dă naștere unui concurs de infracțiuni între această și infracțiunea de complot și asociere pentru săvârșirea de infracțiuni.

Pentru că infracțiunea de pluralitate constituită să ia ființă se cere, potrivit normei de incriminare, să existe: o grupare de persoane, o organizare specială a acesteia și un program infracțional ce urmează să fie realizat de membrii grupului. Această pluralitate este creată prin voința legiuitorului fiindcă scopul urmărit de cei care s-au asociat prezintă un mare pericol social.

În literatura juridică s-a pus accent pe ideea că lupta împotriva fenomenului infracțional trebuie să lovească în manifestările acestuia chiar în forma lor embrionară, pentru că pericolul latent pe care-l prezintă aceste manifestări să fie împiedicat de a evolua către un rău efectiv.

Însă în practică judiciară aplicarea dispozițiilor legale care reglementează pluralitatea constituită întimpina dificultăți. Prin existența unei asocieri o condiție minimă o reprezintă înțelegerea stabilită între membrii grupului de a acționa împreună, cu alte cuvinte dorința de a se alătura grupării ce se alcătuiește ori este alcătuită; unită cu știința că se urmărește o acțiune ilicită comună.

Pentru caracterizarea faptei ca fiind o pluralitate constituită mai sunt necesare două aspecte: elementul programatic – infracțiunile pe care gruparea și le-a propus să le săvârșească și durata asocierii.

Pentru existența pluralității constituite nu este șuficient ca mai multe persoane să lucreze în înțelegere pentru simpla realizare a unei infracțiuni, ci se cere o asociere de natură să dureze în timp, cu o anumită coeziune, determinată de un obiectiv comun, de o concepție unică și de o disciplină statornică între membrii grupării.

Se poate spune că săvârșirea unei infracțiuni de către mai multe persoane împreună nu implică existența unei pluralității constituite, după cum și asocierea poate avea o existentă autonomă. Însă de câte ori realizarea unei infracțiuni de către mai multe persoane împreună reprezintă – realizarea scopului unei asocieri de infractori în prealabil constituită – ne aflăm în fața unui concurs real de infracțiuni.

1.2.3 Pluralitatea ocazională sau participația penală este forma pluralității de infractori în care, la comiterea faptei prevăzută de legea penală participă un număr mai mare de persoane decât era necesar. Așadar la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală au participat un număr mai mare de persoane decât era necesar potrivit naturii faptei.

Aceasta înseamnă că dacă o faptă putea fi comisă de o singură persoană datorită naturii ei, la săvârșire au participat două sau mai multe persoane, iar dacă potrivit naturii ei fapta putea fi comisă de două persoane la săvârșirea ei au participat trei sau mai multe.

Prin această caracteristică se subliniază posibilitatea existenței unei pluralități ocazionale la o pluralitate naturală și la o pluralitate constituită de infractori.

Existența unei pluralități ocazionale la o pluralitate constituită este controversată în literatura juridică. Se susține că pluralitatea ocazională ar fi posibilă numai la săvârșirea infracțiunilor ce și le-au propus cei care s-au constituit.

Nu este posibilă participația penală la constituire, când prin actele de sprijinire, înlesnire a unei pluralități constituite, se intră într-o astfel de pluralitate constituită. Într-o altă opinie, „participația penală este posibilă în cazul depășirii numărului de făptuitori necesari pentru existența pluralității constituite.

Spre deosebire de pluralitatea naturală și de pluralitatea constituită, în cazul pluralității ocazionale de infractori fiecare participant este considerat că a contribuit cu o parte la săvârșirea infracțiunii și va răspunde penal în funcție de contribuția adusă la săvârșirea infracțiunii.

CAPITOLUL II

PARTICIPAȚIA PENALĂ

2.1 Aspecte generale privind participația penală

Participația penală sau pluralitatea ocazională de infractori desemnează situația în care la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală au participat mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii acelei fapte.

Participația penală există atunci când sunt îndeplinite condițiile:

A) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, faptă ce poate fi consumată ori rămasă în faza de tentativă pedepsibilă.

B) la comiterea faptei să-și fi adus contribuția mai multe persoane decât era necesar potrivit naturii faptei. Este îndeplinită această condiție și atunci când numai unul dintre făptuitori acționează cu intenție și îndeplinește condițiile generale pentru a fi subiect activ al infracțiunii (infractor).

Contribuția făptuitorilor la săvârșirea faptei poate fi prin acte de executare directă și nemijlocită – de autor ori prin înlesnire, sprijinire materială și morală – de complicesau de determinare la săvârșirea infracțiunii – de instigator. În orice modalitate în care participanții își aduc contribuția la săvârșirea faptei este îndeplinită condiția privind cooperarea mai multor persoane la comiterea faptei.

C) o altă condiție a participației penale privește legătura subiectivă între participanți, mai precis, toți participanții trebuie să fie animați de aceeași voință comună de a săvârși fapta prevăzută de legea penală.

D) în sfârșit, existența participației este condiționată de calificarea faptei comise prin contribuția mai multor persoane ca infracțiune. Aceasta presupune că fapta să fie săvârșită de către cel puțin unul dintre participanți cu vinovăția cerută de lege.

Felurile participației penale

În literatura juridică de specialitate și în legislație se face deosebire între diferite genuri și feluri de participație penală folosindu-se diferite criterii:

A. După criteriul atitudinii psihice fața de rezultatul faptei comise cu voința comună de a coopera se disting: participația proprie și participația improprie.

Participația proprie se mai numește și participația propriu-zisă sau perfectă și se caracterizează prin aceea că toți participanții la săvârșirea infracțiunii acționează cu aceeași formă a vinovăției – intenție sau culpă. În literatura juridică se susține că există participație proprie și atunci când toți participanții acționează din culpă la comiterea unei infracțiuni, dar numai prin acte de executare directă și nemijlocită, deci prin acte de coautorat.

Participația improprie sau imperfectă se caracterizează prin aceea că participanții nu acționează cu aceeași formă a vinovăției: unii cu intenție și alții din culpă sau unii cu intenție și alții fără vinovăție.

Cele două forme ale participației, proprie și improprie sunt consacrate în codul penal român, în practică cel mai adesea, separate, dar nimic nu împiedică coexistența lor în cazul săvârșirii unei singure infracțiuni, (spre exemplu: la comiterea unei infracțiuni își aduc contribuția mai mulți participanți care acționează cu forme diferite de vinovăție).

B. După natura contribuției participanților la comiterea infracțiunii se face deosebirea între:

activitatea de executare directă și nemijlocită a faptei – activitate specifică autorului și coautorilor;

activitatea de determinare la comiterea unei fapte – activitate proprie instigatorului;

activitate de înlesnire, de ajutare la săvârșirea faptei – activitate de complice.
Aceste forme de participație sunt importante și au căpătat reglementare amănunțită în legislația penală.

C. După importanța contribuției participanților la săvârșirea faptei și producerea rezultatului se face deosebire între forme principale de participație și forme secundare de participație.

Participația este principală când prin contribuția participantului se realizează conținutul infracțiunii. Este contribuție specifică autorilor și coautorilor.

Participația este secundară când contribuțiile participanților nu se înscriu în realizarea acțiunii sau inacțiunii ce reprezintă fapta incriminată. Este contribuția specifică instigatorilor și complicilor. Această împărțire este importantă fiindcă este unanim admis în doctrina penală și în practica judiciară că formele principale ale participației absorb pe cele secundare.

Sunt considerate forme principale de participație: coautoratul față de celelalte forme de participație (respectiv instigarea și complicitatea) și instigarea față de complicitate.

Participarea unei persoane la săvârșirea unei infracțiuni nu poate fi calificată și instigare și coautorat ci numai coautorat, chiar dacă contribuțiile sale puteau fi calificate atât instigare cât și coautorat.

Tot astfel s-a decis în practica judiciară că participarea la săvârșirea aceleiași infracțiuni prin două activități deosebite, una specifică instigării, iar cealaltă complicității, nu constituie un concurs de infracțiuni, ci se pedepsește numai potrivit textului de lege care sancționează forma de participație principală a instigării (sub C.M.), care absoarbe pe cea secundară a complicității.

2.2 Autoratul. Noțiune și condiții

 Autoratul este formă de participație penală în care o persoană săvârșește prin acte de executare fapta prevăzută de legea penală.

Când o persoană săvârșește singură, direct și nemijlocit o infracțiune pentru care a luat singur hotărârea infracțională și nu a fost sprijinit la executarea infracțiunii de nici o persoană, este autorulacelei infracțiuni. Nu se poate susține că el a săvârșit fapta în autorat.

Autoratul, ca formă de participație presupune cooperarea și a altor persoane la comiterea infracțiunii în calitate de instigatori, de complici. Autoratul este formă de participație esențială și necesară, fără de care nu pot exista celelalte forme de participație: instigarea și complicitatea.

2.3 Coautoratul. Noțiune și condiții

Coautoratul este formă de participație în care, la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, și-au adus contribuția în mod nemijlocit două sau mai multe persoane.

Coautoratul nu presupune existența și a altor participanți – instigatori, complici – dar nici nu îi exclude, fiind deci deopotrivă posibilă participația sub fonna coautoratului fără alți participanți cât și atunci când alături de coautori la săvârșirea aceleiași infracțiuni și-au adus contribuția și alți participanți – instigatori și complici.

Condițiile coautoratului

A) Coautoratul presupune contribuția a cel puțin două persoane la comiterea faptei, contribuții ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracțiunii. Activitățile coautorilor de executare nemijlocită a infracțiunii nu trebuie să fie identice, ci să se completeze într-o activitate unică.

În mod constant s-a decis în practica judiciară că sunt acte de coautorat loviturile aplicate de mai multe persoane victimei, în cadrul unei hotărâri infracționale comune, de omor, chiar dacă nu toate au fost mortale.

Tot acte de executare – de coautorat – s-a decis în practica judiciară, sunt și cele prin care se contribuie indirect la comiterea faptei, cum sunt actele prin care se face imposibilă rezistența, apărarea victimei, care obstaculează energiile ce tind să combată producerea rezultatului.

În cazul infracțiunii complexe, coautoratul se poate realiza prin acte de executare diferite, corespunzător acțiunilor ce constituie elementul material al laturii obiective al acestei infracțiuni. Vor fi deci, coautori ai infracțiunii complexe de tâlhărie, doi participanți care și-au împărțit rolurile în comiterea faptei: unul din inculpați a amenințat cu cuțitul, iar celălalt a deposedat victima de bunurile ce le avea asupra sa.

Contribuția coautorilor la săvârșirea infracțiunii poate fi concomitentă sau succesivă. Sub acest aspect se poate susține că nu influențează existența coautoratului momentul când își aduc contribuțiile coautorii la săvârșirea faptei.

B) Sub raport subiectiv coautoratul ca formă a participației proprii presupune săvârșirea actelor de executare de către toți participanții cu aceeași formă de vinovăție: fie intenția, fie culpă. În literatura juridică se susține și opinia că în cazul infracțiunilor din culpă nu poate exista coautorat, făptuitorii care acționează din culpă sunt autori ai unor infracțiuni distincte.

Infracțiuni ce nu pot fi comise în coautorat

După elementul material al infracțiunii, nu pot fi comise în coautorat infracțiunile ce presupun in-acțiunea, când obligația de a îndeplini o acțiune, o activitate de a ieși din pasivitate, este personală.

Nu pot fi comise în coautorat infracțiunile ce presupun un subiect calificat (gestionar, funcționar), decât dacă făptuitorii au calitatea cerută de lege. În astfel de situații când contribuția tuturor participanților este realizată prin acte de executare directă, fapta va fi încadrată după calitatea subiectului calificat, iar ceilalți participanți neavând calitatea cerută de lege vor fi considerați complici.

Coautoratul nu este posibil nici în cazul infracțiunilor ce se comit în persona propria, (spre ex.: mărturia mincinoasă, dezertarea, vagabondajul, contaminarea venerică, violul ș.a.). Caracteristică pentru astfel de infracțiuni este împrejurarea că acțiunea tipică, în materialitatea ei, nu poate fi comisă decât de o singură persoană în același timp. Infracțiunile care nu permit coautoratul ca formă a participației penale, permit însă celelalte forme de participație – instigarea și complicitatea, care de altfel, nu cunosc restrângeri.

2.4 Instigarea

Instigarea este forma participației penale ce constă în faptă de determinare cu intenție, prin orice mijloace de către o persoană numită instigator a altei persoane numită instigat, să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

Instigatorului îi aparține hotărârea de a săvârși o infracțiune, hotărâre pe care o transmite altei persoane numită instigat, care va săvârși infracțiunea.

Datorită aspectului că hotărârea de a săvârși infracțiunea aparține instigatorului, acesta mai este denumit și autor moral al infracțiunii spre a-l deosebi de instigat care este autorul material al infracțiunii.

Pentru existența instigării ca formă a participației penale se cer îndeplinite condițiile:

A) Efectuarea unei activități de determinare din partea unei ersoane, instigator, față de o altă persoană numită instigat. Determinarea presupune o operație de transplantare, de inoculare în conștiința instigatului a hotărârii de a săvârși o faptă prevăzută de legea penală.

Determinarea presupune și însușirea hotărârii de a săvârși fapta prevăzută de legea penală de către instigat. Dacă în urma activității de instigare nu s-a reușit să se determine instigatul să-și însușească hotărârea de a săvârși infracțiunea, nu va exista o instigare perfectă ci o instigare fără efect sau neizbutită1, nu se va realiza de altfel nici condiția participației penale.

Mijloacele prin care se obține determinarea instigatorului pot fi dintre cele mai diverse, de la rugăminți, îndemnuri, promisiuni, oferire de cadouri, până la constrângerea acestuia.

Instigarea fiind posibilă la toate faptele prevăzute de legea penală, înseamnă că și activitatea de determinare nu cunoaște restrângeri cu privire la nici o infracțiune.

Activitatea de determinare trebuie să se situeze în timp anterior luării hotărârii de a săvârși fapta de către autor.

Când activitatea de determinare la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală are loc față de o persoană care luase deja hotărârea să săvârșească acea infracțiune se realizează o complicitate morală, o întărire a hotărârii infracționale luate anterior.

B) Activitatea de determinare să privească săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală. Nu este îndeplinită această condiție când determinarea privește pe un instigat, care nu are calitatea cerută de lege pentru comiterea faptei la care este determinat, (spre ex.: nu va fi o determinare la comiterea infracțiunii de dezertare, dacă instigatul nu are calitatea cerută de lege – de militar). Determinarea trebuie să privească săvârșirea unei fapte concrete prevăzută
De legea penală și să se facă în așa fel încât instigatul să înțeleagă intenția instigatorului.

C) Instigatorul să acționeze cu intenție. Activitatea de determinare se desfășoară deci, sub raport subiectiv, numai cu intenție, atât directă cât și indirectă.

Comiterea faptei și de către instigat cu intenție, realizează condițiile unei instigări proprii sau perfecte, iar când instigatul săvârșește fapta din culpă sau fără vinovăție sunt realizate condițiile unei instigări improprii sau imperfecte.

D) Instigatul să fi săvârșit fapta la care a fost instigat ori să fi realizat cel puțin o tentativă pedepsibilă. Condiția este îndeplinită și atunci când instigatul a început săvârșirea faptei la care a fost determinat, dar ulterior s-a desistat sau a împiedicat producerea rezultatului.

Dacă instigatul nu a trecut la săvârșirea faptei, atunci nu este îndeplinită condiția ce o analizăm și nu se realizează forma de participație a instigării, iar activitatea instigatorului poate îmbrăca forma unei infracțiuni distincte. Instigarea poate îmbrăca diferite forme în funcție de vinovăția cu care instigatul săvârșește fapta, în funcție de modul și mijloacele folosite de instigator, în funcție de persoanele instigate sau care instigă, în funcție de rezultatul obținut în activitatea de determinare ș.a.

Instigare proprie și instigare improprie.

După forma de vinovăție cu care instigatul (autorul) săvârșește fapta se disting:

A) instigare proprie sau perfectă ce se caracterizează prin realizarea unei concordanțe sub raport subiectiv între instigator și instigat, în care cu alte cuvinte și instigatul săvârșește faptă cu intenție;

B) instigare improprie sau imperfectă este caracterizată prin lipsa coeziunii psihice între instigator și instigat. Instigatul săvârșește fapta din culpă sau chiar fără vinovăție (art. 16 Cp.).

Instigare simplă și instigare calificată

După mijloacele folosite de instigator pentru determinarea instigatului să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală se disting:

A) instigarea simplă, când mijloacele de determinare sunt simple, obișnuite, ca de ex.: rugăminți, îndemnuri etc;

B) instigarea calificată, când pentru determinarea instigatului se folosesc mijloace deosebite ca: oferirea de daruri, exercitarea de presiuni etc.

Unitate și pluralitate de instigatori

După numărul persoanelor ce desfășoară activitatea de instigare se disting:

A) instigarea cu un singur instigator;

B) coinstigarea care presupune cooperarea mai multor persoane la determinarea unei sau unor persoane să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală. Coinstigarea poate fi făcută concomitent sau succesiv. Când coinstigarea este făcută succesiv, trebuiește dovedit că toți instigatorii au avut în intenție determinarea instigatului să săvârșească aceeași faptă prevăzută de legea penală.

Consider că nu vor fi îndeplinite condițiile unei coinstigări când activitatea de determinare are loc succesiv, iar instigatul a luat hotărârea de a săvârși infracțiunea după ce a fost determinat de primul instigator fiindcă activitatea celorlalți nu mai are rol în determinare ci doar în întărirea hotărârii infracționale – activitate specifică complicelui.

Dacă mai mulți instigatori, fără a se cunoaște, desfășoară separat activități de determinare asupra aceleiași persoane se realizează un concurs de instigări.

Instigare individuală și instigare colectivă 

După numărul persoanelor față de care se desfășoară activitatea de instigare se disting:

A) instigarea individuală când activitatea de determinare se desfășoară asupra unei persoane sau asupra mai multor persoane determinate;

B) instigarea colectivă ce se caracterizează prin instigarea unui număr nedeterminat de persoane să săvârșească o infracțiune sau infracțiuni. Datorită caracterului său periculos, dedus din modul de realizare, instigarea colectivă este incriminată distinct ca infracțiune de sine stătătoare sub denumirea de instigare publică și apologia infracțiunilor.

Deci instigarea colectivă nu mai reprezintă o formă de participație ce ar fi condiționată de săvârșirea de către instigat a infracțiunii fapt consumat ori cel puțin a unei tentative pedepsibile.

Instigare imediată și instigare mediată 

După modul de acțiune al instigatorului pentru determinarea instigatului la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală se disting:

A) instigarea imediată în care instigatorul se adresează nemijlocit instigatorului pentru determinarea acestuia la săvârșirea infracțiunii;

B) instigarea mediată, când determinarea are loc prin intermediul altei persoane. Dacă mediatorul transmite hotărârea infracțională și se limitează doar la acest rol el devine complice la săvârșirea infracțiunii, iar când la determinarea instigatului, mediatorul are și o contribuție personală el devine coinstigator.

 Instigare evidentă și instigare ascunsă 

După modul deschis ori ascuns în care acționează instigatorul pentru determinarea instigatului să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală, instigarea poate fi:

A) instigare evidentă sau deschisă sau explicită în care instigatorul expune deschis scopul său, de a-1 convinge la săvârșirea faptei pe instigat;

B) instigare insidioasă sau ascunsă când instigatorul nu dă în vileag rolul său, când obține determinarea instigatului, fără ca acesta să realizeze caracterul infracțional al faptei sale, la care a fost determinat.

Instigare izbutită și instigare neizbutită

După rezultatul obținut în determinarea instigatului la săvârșirea faptei prevăzută de legea penală se disting:

A) instigarea cu efect pozitiv, reușită, când instigatorul a reușit să determine pe instigat să accepte hotărârea de a săvârși infracțiunea;

B) instigarea cu efect negativ, în care instigatorul nu a reușit să determine pe instigat să ia hotărârea de a săvârși infracțiunea. În această situație nu sunt îndeplinite condițiile instigării, iar persoana care a încercat determinarea nu este un participant.

În cazul instigării cu efect pozitiv se pot distinge diferite stadii ale realizării activității instigatului. Când instigatul a săvârșit fapta la care a fost instigat, sunt îndeplinite condițiile unei instigări perfecte, reușite.

Când instigatul a început săvârșirea faptei, dar s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului – sunt realizate condițiile instigării dar consecințele juridice ale activității instigatorului și instigatului sunt diferite. Instigatul va beneficia de cauza de impunitate a desistării și împiedicării producerii rezultatului.

Când instigatorul a reușit să-1 determine pe instigat să ia hotărârea de a săvârși infracțiunea, dar ulterior acesta s-a răzgândit și nu a trecut la săvârșirea faptei ori a trecut la săvârșirea faptei și a realizat doar o tentativă nepedepsibilă, nu sunt realizate condițiile participației deoarece nu s-a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Fapta instigatorului este o infracțiune de sine stătătoare și pedepsită după aceleași reguli și sub aceeași denumire de instigare neurmată de executare.

2.5 Complicitatea

 Complicitatea este forma participației penale ce constă în faptă unei persoane care cu intenție înlesnește sau ajută în orice mod la comiterea unei fapte prevăzută de legea penală ori promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe infractor, chiar dacă, după săvârșirea faptei, promisiunea nu este îndeplinită.

Spre deosebire de celelalte forme de participație – coautorat și instigare – complicitatea reprezintă o contribuție indirectă, mediată la săvârșirea infracțiunii, de aceea este considerată formă de participație secundară în raport cu celelalte.

 Condițiile complicității

A) Fiind formă de participație secundară, complicitatea presupune drept condiție de bază a existenței sale comiterea de către autor a unei fapte prevăzute de legea penală. Este îndeplinită condiția și atunci când autorul a săvârșit doar o tentativă pedepsibilă.

B) O altă condiție privește săvârșirea de către complice a unor activități menite să înlesnească, să ajute, pe autor la săvârșirea infracțiunii.

Activitatea complicelui, potrivit legii penale, poate consta atât în ajutor sau înlesnire la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, cât și în promisiunea de tăinuire a bunurilor provenite din infracțiune ori de favorizare a infractorului.

Contribuțiile complicelui la săvârșirea infracțiunii de către autor sunt mediate, prin ele nu se realizează elementul material al infracțiunii.

În literatura juridică de specialitate se face deosebire între contribuțiile complicelui care constau în activități de înlesnire sau de ajutor la săvârșirea infracțiunii ori de promisiune de tăinuire sau favorizare a infractorului, ca momente distincte în raport de săvârșirea infracțiunii.

„Înlesnirea” privește activitățile complicelui desfășurate anterior comiterii infracțiunii care se situează în faza de pregătire a săvârșirii infracțiunii, înlesnirea poate consta atât în activități materiale de procurare a mijloacelor, a instrumentelor, adaptarea acestora pentru săvârșirea infracțiunii ca de ex.: procurarea armei, a cuțitului, a cheilor ce vor fi folosite etc, cât și în activități ce reprezintă o contribuție morală că: procurarea de informații cu privire la locul și timpul unde urmează să fie săvârșită infracțiunea, întărirea hotărârii infracționale prin sfaturi etc.

„Ajutorul” dat de complice privește activitățile desfășurate de acesta în timpul executării faptei de către autor, ajutor ce poate consta în oferirea armei cu care se săvârșește infracțiunea, deschiderea unei uși prin care autorul poate fugi de la locul faptei, îndemnul de a continua săvârșirea faptei, asigurarea pazei pentru a da alarma în caz de descoperire a faptei.

„Promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului” are loc înainte de comiterea infracțiunii sau cel mai târziu până în momentul comiterii infracțiunii și reprezintă o încurajare a autorului în comiterea faptei, indiferent dacă promisiunea se realizează sau nu.

Neîndeplinirea de către complice a promisiunii de tăinuire a bunurilor sau
De favorizare a infractorului, nu înlătură caracterul de complicitate al promisiunii făcute și care a reprezentat pentru autor o încurajare, o întărire a hotărârii de a comite infracțiunea.

În literatura de specialitate s-a susținut corect că reprezintă o promisiune de tăinuire sau favorizare și deci – complicitate – promisiunea de nedenunțare făcută de persoana care potrivit legii, ar avea obligația să denunțe săvârșirea faptei, deoarece și prin aceasta se încurajează, într-un fel autorul să comită infracțiunea pentru care luase hotărârea.

C) în sfârșit, o ultimă condiție de existență a complicității privește săvârșirea actelor de ajutor sau de înlesnire numai cu intenție directă, indirectă sau chiar intenție depășită. Participarea sub forma complicității este posibilă în cazul infracțiunilor praeterintenționate dacă se dovedește că în raport de rezultatul mai grav, complicele a avut o poziție subiectivă similară, aceleia a autorului.

Vinovăția sub forma intenției este necesară pentru existența complicității numai pentru complice nu și pentru autorul infracțiunii care poate săvârși fapta atât cu intenție, în acest caz complicitatea este proprie sau perfectă, cât și din culpă sau fără vinovăție, când participația este improprie sau imperfectă.

Felurile complicității 

Complicitatea poate fi de mai multe feluri care se diferențiază în raport cu natura ajutorului dat la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală, după modul și momentul în care se acordă sprijinul, după aspectul dinamic al contribuției complicelui, după forma de vinovăție cu care autorul sprijinit de complice, săvârșește fapta.

După aceste criterii complicitatea cunoaște ca modalități:

A) complicitatea materială și morală;

B) complicitate prin ajutorare sau înlesnire ori prin promisiune de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului;

C) complicitatea la pregătirea și la executarea faptei;

D) complicitate nemijlocită și imediată;

E) complicitate prin acțiune și prin inacțiune;

F) complicitate proprie și improprie.

Complicitate materială și complicitate morală. După natura ajutorului dat la săvârșirea infracțiunii complicitatea poate fi: materială și morală.

A) Complicitatea materială constă în realizarea de acte de sprijin material ca: procurarea de instrumente, de mijloace, adaptarea instrumentelor sau mijloacelor pentru săvârșirea infracțiunii, înlăturare de obstacole etc.

B) Complicitatea morală constă în acte de sprijin moral, în vederea realizării laturii subiective a infracțiunii ca: promisiunea de tăinuire a bunurilor și de favorizare a infractorului, procurarea de date, informații cu privire la locul, timpul unde urmează să fie săvârșită infracțiunea întărirea și menținerea hotărârii infracționale etc.

Complicitate prin înlesnire sau ajutor la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și complicitate prin promisiunea de tăinuire a bunurilor sau de favorizare a infractorului. Aceste modalități reprezintă contribuții ale complicelui la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală ce se diferențiază între ele după natura contribuției, momentul în care se realizează contribuția.

Complicitate prin acte de pregătire și complicitate prin acte de executare. După momentul în care se acordă ajutorul la comiterea infracțiunii complicitatea poate fi:

A) Complicitate la pregătirea infracțiunii și privește activitățile complicelui pentru pregătirea infracțiunii, acte care pot fi la rândul lor de natură morală sau materială. Complicitatea la pregătirea infracțiunii mai este cunoscută și sub denumirea de complicitate anterioară.

B) Complicitate la executarea infracțiunii privește actele executate de complice prin care se dă sprijin autorului, în momentul săvârșirii infracțiunii ca de ex.: încurajarea infractorului, deschiderea unei uși, oferirea unei arme etc. Când contribuția complicelui privește ajutorul dat la executarea infracțiunii, complicitatea se mai numește și concomitentă.

Complicitate nemijlocită și complicitate mediată. După modul direct sau indirect în care se realizează contribuția complicelui la săvârșirea infracțiunii se disting:

A) complicitatea nemijlocită în care complicele acordă sprijin direct autorului;

B) complicitatea mediată când sprijinul este dat prin intermediul altui participant (instigator sau alt complice).

Complicitate prin acțiune și complicitate prin inacțiune. După aspectul dinamic al contribuției complicelui la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală se disting:

A) complicitatea prin acțiune (comisivă), când complicele acordă ajutor prin acțiune ca de ex.: adună informații, oferă instrumente etc;

B) complicitate prin inacțiune, când ajutorul complicelui constă în neîndeplinirea unor obligații legale ca: neînchiderea unei ferestre prin care autorul să pătrundă într-o încăpere pentru a fura ș.a.

Complicitate proprie și complicitate improprie. După forma de vinovăție cu care autorul săvârșește fapta, complicitatea poate fi:

A) proprie, când autorul săvârșește faptă cu intenție, când se realizează coeziunea psihică între complice și autor;

B) improprie, când autorul săvârșește fapta din culpă sau fără vinovăție.

2.6 Participația improprie

  Participația improprie sau imperfectă este acea formă a participației penale la care persoanele care săvârșesc cu voință comună o faptă prevăzută de legea penală nu acționează toate cu aceeași formă de vinovăție.

În cazul participației improprii contribuțiile participanților la omiterea infracțiunii sunt realizate sub diferite forme de vinovăție, unii acționează din intenție, alții din culpă iar alții chiar fără vinovăție.

Participația improprie este posibilă la toate formele de participație, adică
Poate exista sub forma coautoratului, a instigării și a complicității.

Spre deosebire de participația proprie în care participanții acționau cu intenție – iar în cazul coautoratului și din culpă – în cazul participației improprii din intenție acționează obligator instigatorulsau complicele, iar autorul poate acționa din culpă sau fără vinovăție.

Reglementarea în legislația penală română a participației improprii este o reflectare a concepției realiste, științifice, din doctrină, potrivit cu care unitatea în raport cu care se apreciază contribuțiile mai multor persoane este fapta prevăzută de legea penală, la săvârșirea căreia participanții pot acționa cu intenție, alții din culpă și alții fără vinovăție.

Prin reglementarea participației improprii s-au dat soluții diferitelor situații ivite în practică, înlăturându-se totodată ficțiunile la care s-a recurs în doctrina penală a „autorului mediat” pentru a face posibilă sancționarea instigatorului care a determinat cu intenție pe instigat să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală iar acesta a săvârșit faptă fără vinovăție.

Teza „autorului mediat”, a autorului de la distanță, a autorului de mână lungă (longa manus) cum mai este cunoscută în doctrina penală, presupune în esență considerarea că autor mediat al infracțiunii pe instigatorul care determină cu intenție pe o altă persoană să săvârșească o infracțiune și care săvârșește acea faptă, dar fără vinovăție fiind: iresponsabil, minor sub 14 ani, în stare de beție accidentală completă ori în eroare de fapt. Cum fapta nu era infracțiune în raport cu autorul ei și instigatorul nu putea fi participant decât la o infracțiune, s-a propus soluția că instigatorul să fie considerat autorul mediat, care s-a folosit de autorul adevărat ca de un instrument. Această teorie a „autorului mediat” are și inconveniente în cazul instigării la o infracțiune ce presupune un subiect calificat (rudă, soț) și care ar săvârși faptă fără vinovăție, (spre ex.: instigarea unui iresponsabil să comită un incest și dacă incestul s-a săvârșit ar urma să fie considerat autor mediat instigatorul care nu se află în raporturi de rudenie cu persoanele respective).

Modalitățile participației improprii. După natura contribuției la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală și în raport cu vinovăția celui care își aduce contribuția se pot distinge următoarele modalități ale participației im proprii:

A) modalitatea intenție și culpă în care contribuția participantului este dată cu intenție la fapta săvârșită de autor din culpă;

B) modalitatea intenție și lipsă de vinovăție în care contribuția participantului este dată cu intenție la fapta săvârșită de autor fără vinovăție;

C) modalitatea culpă și intenție în care contribuția participantului este din culpă la fapta săvârșită de autor cu intenție;

D) modalitatea lipsă de vinovăție și intenție în care contribuția participantului este fară vinovăție la fapta săvârșită de autor cu intenție.

În legislația penală au fost reținute numai primele două ca forme de participație, iar ultimele două sunt de cele mai multe ori lipsite de semnificație juridică, iar alteori găsindu-și rezolvare în cadrul altor instituții de drept penal, fară a fi considerate forme de participație.

Modalitatea intenție și culpă. În această modalitate, participația improprie, constă potrivit dispozițiilor art. 16 al. 1 Cp., în determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod cu intenție, la săvârșirea din culpă de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală.

După cum lesne se poate observa, activitățile de determinare sunt specifice instigării, iar cele de înlesnire sau ajutare sunt specifice complicității și se desfășoară cu intenție, iar autorul săvârșește fapta din culpă.

Participația improprie în această formă îmbracă două forme: instigare improprie și complicitate improprie.

Modalitatea coautoratului în care unii coautori au acționat cu intenție și alții din culpă nu are nevoie de reglementare, deoarece fiecare autor răspunde pentru fapta sa, potrivit cu vinovăția sa.

Dacă fapta săvârșită de autor nu este incriminată când este săvârșită din culpă, participația improprie nu este înlăturată, ci doar autorul nu se pedepsește, instigatorul și complicele se pedepsesc cu pedeapsa prevăzută pentru infracțiunea intenționată la care și-au adus contribuția, [spre ex.: determinarea, înlesnirea ori ajutarea unei persoane să comită o violare de domiciliu și dacă autorul comite această faptă din culpă, fapta acestuia (autorului), nu este infracțiune fiindcă violarea de domiciliu se comite numai cu intenție].

Modalitatea intenție și lipsă de vinovăție. În această modalitate participația improprie constă potrivit dispozițiilor art. 16 al. Cp. În determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție.

Și în această modalitate a participației improprii ca de altfel în orice formă de participație instigatorul și complicele își aduc contribuția la săvârșirea faptei cu intenție, dar autorul comite fapte fără vinovăție, găsindu-se în acel moment în eroare de fapt ori sub imperiul unei constrângeri fizice sau morale ori în stare de beție accidentală completă sau făptuitorul era minor.

Determinarea, înlesnirea, ajutarea în orice mod la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, cu intenție, de către persoane care săvârșesc fapta unele cu intenție, altele din culpă, iar altele fără vinovăție, realizează atât forma participației proprii când autorii au acționat cu intenție, cât și forma participației improprii, când autorul ori autorii au acționat din culpă ori fără inovație.

2.7 Tratamentul penal al participației

Stabilirea sistemului de sancționare a participanților la săvârșirea unei infracțiuni a format obiect de controversă în literatura juridică, generată de preponderența, care ar trebui acordată aspectului subiectiv său obiectiv, al contribuției participantului la săvârșirea acesteia. Într-o opinie considerând preponderent criteriul subiectiv adică coeziunea subiectivă dintre participanții care au urmărit realizarea aceleiași fapte, aceluiași țel, s-a susținut necesitatea parificării pedepselor participanților, adică toți participanții indiferent de felul contribuției (autori, instigatori, complici), să fie sancționați cu aceeași pedeapsă prevăzută de lege.

Parificarea pedepselor participanților nu înseamnă aplicarea aceleiași pedepse pentru toți ci doar între aceleași limite – maxim special și minim special prevăzute de lege.

S-a reproșat sistemului parificării că nu ține seama de realitate, fiindcă realizarea sub raport subiectiv a infracțiunii nu este de aceeași intensitate în cadrul diferitelor contribuții ale participanților. Mai mult, sistemul parificării nu oferă soluții în cazul participației improprii când elementul subiectiv este diferit de participanți.

În altă opinie, dându-se preponderență elementului obiectiv material al participației, deosebirii cantitative și calitative ale contribuțiilor participanților, s-a susținut sistemul diversificării sancțiunilor pentru participanți. Diversificarea pedepselor pentru participanți urmează a se face pornind de la pedeapsă prevăzută de lege pentru autor.

S-a reproșat, printre altele, sistemului diversificării, că pornește de la o bază formală în ierarhizarea contribuțiilor la săvârșirea infracțiunilor care în abstract poate fi justificată, dar în cazuri concrete se dovedește nerealistă.

Dintre sistemele preconizate în literatura juridică și cunoscute în legislațiile penale, în codul român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor cu corectivul diferențierii sancțiunilor în funcție de contribuțiile aduse la săvârșirea infracțiunii.

Pentru sancționarea participanților la săvârșirea unei fapte, cu aceeași formă a vinovăției, în codul penal român a fost consacrat sistemul parificării pedepselor, adică toți participanții vor fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea comisă de autor.

Ținând seama că la săvârșirea unei infracțiuni, contribuțiile participanților sub raport obiectiv sunt totuși distincte, prin lege s-a prevăzut obligativitatea ca la stabilirea pedepsei să se aibă în vedere contribuția participanților la săvârșirea infracțiunii și criteriile generale de individualizare.

Luarea în considerare a contribuției participanților la săvârșirea infracțiunii cu ocazia stabilirii pedepsei concrete de către instanța judecătorească nu apare numai ca o consecință a individualizării pedepselor ci și o obligație expresă, care prevăd stabilirea pedepsei în caz de participație.

Aplicarea pedepsei în cazul coautoratului. Parificarea pedepselor pentru participanți nu presupune nici chiar în cazul coautoratului aplicarea aceleiași pedepse pentru toți autorii.

Aplicarea pedepsei în cazul instigării. Intre limitele de pedeapsă (minim și maxim) prevăzute de lege pentru autor se stabilește pedeapsa pentru instigator și de contribuția acestuia la săvârșirea faptei.

Pedeapsa pentru complice urmează a se stabili între limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea respectivă, ținându-se seama de contribuția acestuia la săvârșirea infracțiunii și de criteriile generale de individualizare a pedepsei.

Deși în general contribuția complicelui la săvârșirea infracțiunii este mai mică decât a autorului sau a instigatorului acesta nu ar justifica prevederea unui tratament penal mai blând pentru acesta (complice) fiindcă în realitate se pot ivi situații în care activitatea complicelui poate apare ca deosebit de periculoasă, când aplicarea unei pedepse aspre, mai mari decât pentru autor este necesară, (spre ex.: complicele prezent la săvârșirea unui omor, fără înțelegere anterioară strecoară în mâna unui minor cuțitul cu care acesta ucide victima).

Circumstanțele personale și circumstanțele reale.

Circumstanțele sunt împrejurările în care are loc comiterea faptei prevăzute de lege, împrejurări ce constau în stări, situații, întâmplări, calități, însușiri și orice alte date ale realității sau date susceptibile să particularizeze fapta sau pe făptuitor.

După cum circumstanțele privesc fapta sau pe făptuitor, se clasifică în circumstanțe reale și circumstanțe personale.

Împărțirea circumstanțelor în reale și personale este importantă în stabilirea pedepsei pentru participanți la săvârșirea unei infracțiuni.

Circumstanțele privitoare la persoana unui participant nu se răsfrâng asupra celorlalți, iar circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra participanților numai în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut. Cum în legislație nu sunt prevăzute care anume împrejurări sunt circumstanțe reale și care sunt personale, această sarcină a revenit științei juridice penale.

 Circumstanțele personale, s-a subliniat în doctrina penală, privesc făptuitorul și pot fi în legătură cu atitudinea psihică a acestuia față de fapta prevăzută de legea penală la care a contribuit, situație în care circumstanțele personale sunt subiective. Dacă circumstanțele personale privesc particularitățile personalității articipantului aceste circumstanțe sunt de individualizare.

Împărțirea circumstanțelor personale în subiective și de individualizare are importanță deoarece circumstanțele de individualizare pot intra în conținutul legal al infracțiunii și își pierd calitatea de circumstanțe personale, devin element constitutiv al infracțiunii și sub acest aspect radiază (se răsfrâng) față de toți participanții, în măsura în care le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

 Circumstanțele reale sunt legate de împrejurări anterioare, concomitente sau posterioare săvârșirii faptei și privesc conținutul atenuat sau agravat al faptei legat de mijloacele folosite, de împrejurările de loc, de timp în care fapta s-a săvârșit, de rezultatul produs. Necunoașterea circumstanței reale de către un participant are drept efect neproducerea agravării răspunderii penale ca urmare a acestei circumstanțe. Comiterea de către autor a unei infracțiuni mai grave decât cea la care a fost instigat sau la care a fost sprijinit, va atrage răspunderea penală a instigatorului și complicelui la infracțiunea realizată, numai în măsura în care rezultatul mai grav a fost prevăzut de aceștia. Dacă însă, autorul comite o faptă mai puțin gravă decât cea la care a fost instigat, ori sprijinit, de această împrejurare reală vor profita toți.

Când autorul comite o altă faptă decât cea la care a fost instigat ori sprijinit de un complice, această împrejurare nu se răsfrânge asupra participanților deoarece nu s-a realizat de fapt o participație. În acest caz instigatorul va răspunde eventual pentru fapta de instigare neurmată de executare.

  După cum se știe existența instigării ca formă de participație este condiționată de executarea faptei ori realizarea unei tentative pedepsibile de către autorul infracțiunii și există două situații distincte și anume: a) instigarea neurmată de un început de executare și b) instigarea neurmată de o executare pedepsibilă.

În prima situație instigatul deși determinat să săvârșească o faptă prevăzută de legea penală nu trece la executare (se răzgândește) ori începe executarea și realizează o tentativă nepedepsibilă.

Într-o astfel de situație nu sunt îndeplinite condițiile participației – nu s-a comis o faptă prevăzută de legea penală. Instigatorul însă va fi pedepsit pentru activitatea lui, dar nu ca participant ci ca autor al unei infracțiuni diferite.

Întrucât instigatorul devine autor al unei fapte asemănătoare, eventualii complici ai acestuia vor fi trași la răspundere penală, după regulile participației penale.

În cea de a doua situație când instigatorul a început executarea și s-a desistat ori a împiedicat producerea rezultatului sunt realizate condițiile instigării. Instigatul nu va fi pedepsit pentru că beneficiază de impunitate (desistarea și împiedicarea producerii rezultatului), dar instigatorul va fi pedepsit ca participant cu o pedeapsă cuprinsă între minimul special prevăzut pentru infracțiunea la care s-a instigat și minimul general. Dacă pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață atunci se aplică pedeapsa închisorii de la 2 ani la 10 ani.

Sancționarea actelor de instigare neurmate de executare are loc numai dacă infracțiunea la care s-a instigat este sancționată cu o pedeapsă mai mare de 2 ani, dacă este, cu alte cuvinte o infracțiune de o anumită gravitate.

Dacă prin actele executate de autor până în momentul desistării sau al împiedicării producerii rezultatului se realizează conținutul unei alte infracțiuni, răspunderea penală atât a instigatorului, cât și a instigatului urmează să se stabilească după regula parificării pentru infracțiunea realizată chiar dacă sancțiunea prevăzută pentru infracțiunea la care s-a instigat este închisoarea de 2 ani sau mai mică.

Pedeapsa în cazul participației improprii. În cazul participației improprii modalitatea intenție și culpă pentru sancționarea participanților s-a consacrat sistemul diversificării pedepselor.

Întrucât instigatorul și complicele contribuie cu intenție la săvârșirea faptei urmează să fie sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție, iar autorul deoarece a comis fapta din culpă va fi sancționat cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă din culpă.

Dacă fapta săvârșită din culpă nu este incriminată autorul nu va fi pedepsit.

În modalitatea intenție și lipsa de vinovăție a participației improprii instigatorul și complicele care au contribuit cu intenție la săvârșirea faptei prevăzute de legea penală vor fi sancționați cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea intenționată. Deci, va fi același tratament ca în cazul participației improprii modalitatea intenție și culpă.

Deoarece autorul a acționat fără vinovăție, el nu va fi tras la răspundere penală – lipsind temeiul acesteia, săvârșirea unei infracțiuni (art. 15 Cp.).

Și în cazul participației improprii sunt incidente privitoare la circumstanțele reale și personale, privitoare la instigarea neurmată de executare și cele privitoare la împiedicarea de către participant a săvârșirii faptei.

CAPITOLUL III

CRIMA ORGANIZATĂ. FORMA PLURALITĂȚII CONSTITUITE DE INFRACTORI

3.1 Aspecte criminologice privind crima organizată

Crima organizată, acest flagel contemporan cu implicații profunde în toată lumea, necesită un antidot pe măsură pe care avem obligația să-l descoperim și să-l folosim atât în combatere, cât și în profilaxie.

Nu există un model unic la organizațiile criminale, acestea variind ca formă, norme de conduită, experiență, specializare în activitatea infracțională, arie de operare, tactici și mecanisme de apărare, drept pentru care și lupta de prevenire și combatere a acestora presupune un grad sporit de complexitate.

Crima organizată poate fi percepută ca un produs social „pătruns în viața
Noastră socială și politică”, ce izvorăște din tendința diferitelor grupuri de a folosi
Criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială1 și chiar de acaparare a puterii2.

Această teorie dezvoltată de A.J. Ianni și Daniel Bell, afirmă că la baza crimei
Organizate se află un proces social. De exemplu în America, explică D. Bell, crima organizată este modul în care grupurile de emigranți sărăcite se ridică deasupra condiției de ghetou și acționează pentru evitarea opresiunii și a discriminărilor.

Într-o teorie similară, denumită teoria transmisiunii culturale, Edwin Sutherland argumentează comportamentul criminal ca fiind deprins, învățat, iar acest fapt implică ceva mai mult decât simpla imitare. Cei ce devin criminali cunosc o asemenea evoluție, atât datorită contactului lor permanent cu cei care încalcă legea, cât și datorită relativei lor izolări de cei care respectă legea.

Sociologii au arătat că anumite zone, medii, „hrănesc” (încurajează) delicvența devenind terenuri propice pentru bande și structuri ale crimei organizate. Acolo unde nu există alternativă, succesul și bunăstarea traficanților de droguri și a altor infractori
Implicați în activități criminale, constituiau modele demne de urmat pentru tineri.

Sursa crimei organizate își găsește astfel locul în destrămarea și proastă funcționare a sistemului (înțelegând sistemul în ansamblul său), ceea ce a făcut ca, după schimbările survenite în fostele state totalitare, crima organizată să se dezvolte cu mare repeziciune, surclasând structurile de drept, spulberând circuitele bancare, acaparând clasa politică, reușind să intimideze ori să copleșească sistemul represiv.

În opinia majorității cercetărilor, crima organizată, ca fenomen, este o creație a
Ultimelor secole și a apărut în diverse puncte de pe glob (S.U.A., China, Japonia, Italia) în condiții anumite și având cauze specifice de ordin istoric și social, sub
Diverse denumiri: mafia, yakuza, triade etc. Aceste organizații criminale au abordat
Criminalitatea ca modalitate de obținere a unor profituri ridicate prin săvârșirea unor
Infracțiuni specifice cum sunt: prostituția, jocurile de noroc, traficul de stupefiante, de
Persoane, de arme, contrabandă, spălarea banilor etc.

Potrivit opiniei formulate de F. Alder, crima organizată s-a manifestat totuși
Cu mult înaintea acestei perioade, așa cum vom prezenta în capitolul următor, chiar
Dacă nu s-au folosit denumiri specifice. În acest sens sunt exemplificate existența
Traficului ilegal cu sclavi sau a uneia din cele mai vechi infracțiuni ce a dăinuit de la
Începuturile navigației și până astăzi, și anume pirateria.

De asemenea, se poate aprecia că o serie de fapte și grupări specifice crimei organizate au fost nu numai tolerate de state ce au obținut profituri uriașe în decursul timpului, dar structurile sociale s-au și implicat în comiterea și organizarea lor, fiind ulterior scăpate de sub control. Spre exemplu, politica economică desfășurată timp de peste trei secole de Compania engleză a Indiilor occidentale, a făcut din China o adevărată națiune de opiomani și a dus la declanșarea celor două războaie ale opiului.

Astfel, la sfârșitul secolului XVIII-lea, o treime din populația masculină a Chinei era consumatoare de opiu. Pentru a stopa consumul opiului autoritățile chineze au somat pe toți negustorii străini să-și aducă stocurile de opiu pentru a fi distruse, englezii protestând atunci când cele 1400 tone de opiu ce le aparțineau au fost aruncate la Canton în apele fluviului.

În cadrul acestei tendințe globalizarea s-a extins și în sfera criminalității. Deschiderea granițelor a însemnat nu doar creșterea cooperării economice, culturale și politice dintre state ci, coroborate cu instabilitatea economică și slăbirea controlului la frontieră, a dus și la creșterea criminalității. A apărut astfel criminalitatea organizată la nivel transnațional și transcontinental.

Această tipologie a infracționalității și-a îndreptat atenția spre anumite domenii, favorizate de climatul globalizării cum ar fi: traficul de stupefiante, traficul ilicit de arme, de materiale nucleare, terorismul, traficul de persoane, prostituția, pedofilia, spălarea banilor, furtul și contrabandă de mașini scumpe, furtul și contrabandă cu obiecte din
Patrimoniul național, răpirea oamenilor de afaceri și vedetelor în scopul răscumpărării, corupția din companiile multinaționale, pirateria maritimă și aeriană etc. Crima organizată a îmbrăcat un aspect mondializat, aducând atingere siguranței publice și siguranței naționale, tulburând bună desfășurare a activității organismelor economice, politice și sociale.

De la o zi la alta formele de manifestare a criminalității organizate s-au diversificat, acestea trecând de la domenii tradiționale, cum sunt jocurile de noroc, camăta și prostituția, la traficul internațional de autoturisme furate, traficul cu opera de artă și obiecte arheologice furate, fraudă cu cărți de credit, comerțul cu animale și păsări rare etc., ajungându-se la organizarea activității infracționale după modelul companiilor legale (sectoare de preluare, producție, transport, valorificare, protecție).

Organizațiile criminale sunt implicate tot mai mult în practici ilicite de dumping și înregistrarea unor pierderi fictive, operațiuni realizate deseori cu complicitatea unor funcționari corupți. O situație de noutate, exploatată de crimă organizată, o constituie scăderea ofertei mondiale de organe umane pentru transplant.

Ca urmare, s-a dezvoltat o piață neagră cu astfel de organe care exploatează sărăcia, îndeosebi în țările slab dezvoltate, iar progresele înregistrate în tehnicile de transplant a organelor prelevate sunt de natură a spori această activitate atât de sumbră.

Fața nevăzută a profiturilor ilicite, realizate prin spălarea banilor cunoaște mijloace din ce în ce mai sofisticate, iar sumele uriașe obținute sunt valorificate de cartelurile criminale pentru a ține sub control importante instituții financiar-bancare, sau instituții economico-sociale, creându-se de multe ori adevărate monopoluri prin înlăturarea concurenței.

Prin corupție, arma cea mai uzitată, crima organizată, urcă spre vârfurile societății, cuprinzând instituții vitale ale statului, punând în pericol siguranța națională.

Așadar, în opinia majorității experților criminologi, magistrați, polițiști și chiar politologi, unul dintre pericolele majore pentru societatea umană îl reprezintă criminalitatea organizată. Fenomenul a căpătat proporții îngrijorătoare și este unanim recunoscut că, în prezent, rețelele de crimă organizată se extind dincolo de frontierele naționale, exploatând legăturile etnice, culturale și istorice pe tot globul.

Grupurile criminale organizate au început să devină tot mai sofisticate, folosindu-și profitul, puterea și influența pentru a-și izola și proteja ierarhia de orice tentativă de
Descoperire și tragere la răspundere penală.

În concluzie, prin act de crimă organizată se înțelege orice act infracțional săvârșit de un membru al unei organizații sau asociații ori al grupului constituit în condițiile amintite mai sus, dacă acel act a fost comis în folosul organizației sau asociației ori grupului din care acesta face parte.

Este considerat, de asemenea, act de crimă organizată, actul săvârșit de către o persoană fizică care, deși nu face parte din organizația, asociația sau grupul constituit în condițiile de mai sus, prin activitatea sa ajută ori înlesnește comiterea faptei.

3.2 Conceptul de crimă organizată

Criminalitatea ca fenomen juridic desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, incriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem de drept penal determinat, concret – istoric.

Criminalitatea nu este numai un fenomen juridic ci și unul socio – uman, desemnând ansamblul comportamentelor umane interzise de legea penală săvârșite într-un teritoriu național, într-o perioadă determinată.

Definirea noțiunii de crimă organizată și mai ales delimitarea acesteia în structura de ansamblu a criminalității, au constituit și constituie subiectul a numeroase studii ale specialiștilor în domeniu.

În ultimul timp crima organizată, prin modul său de structurare, flexibilitate și capacitate de înfiltrare în zonele vitale ale societății – politic și economic – reprezintă un pericol direct și actual, o sfidare la adresa societății mondiale.

În concepția specialiștilor din țările unde crima organizată are rădăcini adânci și se manifestă permanent în viața cotidiană, aceasta este definită prin existența unor grupuri de infractori structurate în ideea înfăptuirii unor activități ilegale conspirative, având drept scop obținerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate.

Într-o altă concepție mai sintetică, termenul de crimă organizată semnifică activitățile infracționale ale unor grupuri constituite pe principii conspirative, în scopul obținerii unor importante venituri ilicite.

Arsenalul complex al acestor grupuri organizate de infractori cuprinde, în diferite proporții, folosirea violenței, șantajul, escrocarea forței de muncă traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de persoane, prostituția, contrafacerea și plasarea mijloacelor de plată false, contrabandă, evaziunea fiscală, coruperea oficialităților publice, și chiar acțiuni aparent legale, dar cu urmări delictuoase, toate acestea în scopul acumulării unor venituri substanțiale pe care apoi le canalizează în reluarea activității infracționale la niveluri superioare, cu un grad de pericol social mai ridicat, inclusiv pentru a penetra și controla organismele puterii și administrației statului.

Un moment important în studiul științific al crimei organizate îl reprezintă anul 1950, când Senatul american a înființat un comitet special de investigare a crimei organizate. Acest comitet a oferit date de mare credibilitate asupra existenței și activității unui cartel al crimei cunoscut sub denumirea de “Mafia” ale cărei ramificății se întindeau în¸aa toate marile orașe ale S.U.A. Datele furnizate de acest comitet se bazau pe informațiile poliției și F.B.I.

Caracteristicile crimei organizate.

Organizată ca formă de asociere pentru comiterea de infracțiuni se deosebesc acțiunile unor indivizi care ocazional se asociează pentru a săvârși anumite fapte că este concepută până la cele mai mici detalii în ceea ce privește rolul celor ce o înfăptuiesc, fiind caracterizată printr-un pericol social foarte mare.

Datorită efectelor sale, crima organizată constituie un “cancer” perfid care secătuiește puterea societății; amenință stabilitatea guvernării, determină creșterea taxelor ce se aplică bunurilor de larg consum, periclitează siguranța individuală și colectivă, poate controla sindicatele și înfluența deciziile politice prin înfiltrare în activitatea acestora.

În varianta clasică a crimei organizate pot fi deosebite o serie de trăsături caracteristice astfel:

“Familiile” criminale dispun de o structură și organizare formală oarecum birocratică. Astfel la cel mai înalt nivel este boss-ul (capo) apoi consilierul și adjunctul pe treapta imediat următoare, iar pe a treia treaptă a ierarhiei se găsesc locotenenții, fiecare acționând pe o anumită direcție (jocuri de noroc, camătă etc.). Acești locotenenți au în subordine soldați.

În concluzie se poate spune că structura se caracterizează prin ierarhie strictă și autoritate. Deci, crima organizată implică coordonarea unui număr de persoane în planificarea și executarea actelor ilegale ori în scopul realizării unor obiective licite prin orice mijloace (șantaj, corupție, violență etc.).

Discreția și legea tăcerii “sunt calități indispensabile unui măfiot. Considerați a fi "oameni de onoare", ei riscă să fie eliminați în caz de trădare. Datorită faptului că în ultimii ani un număr mare de măfioți, unii foarte importanți, au fost oferiți justiției, iar unii dintre aceștia s-au “pocăit”, regulă conspirativității s-a întărit și mai mult. Aceasta a avut ca urmare limitarea ¸ numărului de legături între membrii rețelei la minim, cât și circulația informațiilor în interiorul acesteia.

Ermetismul se manifestă și la recrutarea de noi membrii ai organizației prin aplicarea unei severități sporite. Aceste măsuri au în principal scop îngreunarea la maxim a acțiunilor de penetrare în cadrul organizației și de descoperire a activităților ilicite desfășurate de către organele statului, flexibilitate, rapiditate și capacitate de infiltrare.

Rezistența în timp a organizațiilor măfiote, dezvoltarea acestora și “succesul” lor se datorează extraordinarei capacități de adaptare atât în privința domeniilor preferate de acțiune cât și la condițiile concrete social – politice și istorice din țările în care s-au constituit.

Pornind din zone minore ale economicului, crima organizată, a ajuns să coordoneze în cea mai mare parte traficul de stupefiante la nivel mondial, traficul cu arme, muniții, material exploziv, domenii mai noi ca traficul cu material radioactiv, cu floră și faună protejată etc. De asemenea a ajuns să fie proprietatea unor bănci, a unor societăți importante de holding, să se implice în afaceri de spălare a banilor, în criminalitatea informatică și multe alte domenii.

În scopul realizări obiectivelor proprii, structurile crimei organizate s-au înfiltrat în piețele legate de capital și nu în ultimul rând, în clasa politică, în justiție și poliție. Caracterul transnațional ca o consecință directă a trăsăturilor anterioare și a globalizării societății umane.

Dorința de integrare economică internațională, deschiderea largă a frontierelor, elaborarea unei legislații extrem de permisive factorului extern, slabă dezvoltare economică, instabilitatea politică și corupția din țările sărace, au creeat spații excepționale pentru expansiunea și mondializarea crimei organizate.

Orientarea spre obținerea de profit este o trăsătura esențială în activitatea crimei organizate. Profitul este realizat prin menținerea monopolului asupra unor bunuri și servicii ilicite, diferite forme de tarife și forme moderne de criminalitate, precum frauda bancară, falșificarea de titluri de credit și criminalitatea informatică.

Utilizarea forței pentru atingerea obiectivelor propuse sfidarea, șantajul, corupția și violența sunt orientate în două direcții principale:

A). În primul rând a menține disciplina în cadrul propriei structuri.

Recrutul pătruns în “familie” a învățat “codul onoarei” și legea tăcerii. Indiscrețiile, pălăvrăgeala ori tăcerea sunt pedepsite de regulă, prin eliminarea fizică în toate structurile crimei organizate: Mafia, La Cosa Nostra, Triade, etc.

B). În al doilea rând pentru a pedepsi pe cei care se împotrivesc într-un fel sau altul nu se supun cerințelor și intereselor măfiote sau care acționează împotriva lor. Sunt celebre cazurile în care personalități ale luptei contra măfiei ca de exemplu Dalla Chiesa și judecătorul Giovanni Falcone au fost eliminați de aceste organizații criminale. Există un cod comportamental nescris, dar foarte sever și respectat de toți membrii organizației.

Supraviețuirea unei structuri criminale este deficită dacă comportamentul membrilor săi nu este previzibil și în conformitate cu așteptările celorlalți membrii ai familiei.

Regulile de conduită ajută la uniformizarea conduitelor individuale, la stabilirea previzibilității. Sancțiunile pentru încălcarea acestora ajută la menținerea statusului și în ultimă instanță la supraviețuirea “familiei”. Deși nu există dovezi clare ale acestui cod de conduită prin combinarea și analiza¸ datelor obținute pe diferite căi s-a prezentat un cod al “familiei” care ar cuprinde următoarele reguli:

1. "Fii loial organizației și membrilor ei!"

2. "Nu te amesteca în problemele celorlalți!"

3. "Nu fii trădător!"

4. "Fii rațional!"

5. "Fii membru al echipei!"

6. "Nu te angaja în luptă dacă nu poți învinge!"

7. "Respectați cosa și pe cei bătrâni!"

3.3 Domeniile de acțiune ale crimei organizate

Întreaga activitate a organizațiilor crimei se remarcă prin faptul că aceasta are un caracter secret și bine organizat, realizând un impact social deosebit de negativ. Pornind de la o clasificare pe care o face Interpolul a organizațiilor criminale se pot determina și principalele domenii de acțiune ale crimei organizate.

Familiile măfiei, constituite pe structuri ierarhice stricte, norme interne de disciplină, un cod de conduită și o mare diversitate de activități ilicite (“familiile” italiene), cartelurile columbiene ale drogurilor, bandele de motocicliști, etc.

Organizațiile profesionale ale căror membrii se specializează în una sau cel mult două tipuri de activități criminale (laboratoare clandestine de fabricare drogurilor, imprimerii clandestine pentru contrafacerea sau falșificarea monedelor, furtul și traficul de mașini de lux furate, răpiri de persoane pentru răscumpărare etc.).

Organizații criminale constituite pe criterii etnice, care sunt de regulă, rezultatul unor împrejurări specifice precum închiderea granițelor ori circulația severă peste frontiere, severitatea excesivă a procedurilor de imigrare, expansiunea geografică. În asemenea situații se află grupurile criminale chineze (triade), grupurile jamaicane și altele.

Organizații teroriste internaționale care practică asasinatul, deturnarea de avioane, atentatele cu bombă, răpirea de persoane sub diferite motivații politice, militare, religioase și rasiale.

Organizații criminale de dată recentă care sunt specializate în spălarea și reciclarea banilor și în criminalitatea informatică. Aceste organizații au o clientelă bogată compusă din cei care vor să “curețe” banii obținuți pe căi ilicite, din cei care vor să se sustragă de la plata taxelor și impozitelor și alții, care au de ascuns diferite sume de bani obținuți pe alte căi decât cele legale. Se poate spune că nu există aproape nici un domeniu de activitate fără că diferite organizații criminale să se implice, desfășurând activități ilicite în scopul obținerii de profituri.

În această perioadă crima organizată a luat o amploare deosebită datorită unei multitudini de factori, iar lupta împotriva organizațiilor criminale devine din ce în ce mai dificâlă pentru că nu se pot stabili cu exactitate limitele și domeniile în care acest fenomen este implicat.

3.4 Evoluția crimelor organizate

La început de mileniu comunitatea internaționala își manifesta constant îngrijorarea față de amploarea fără precedent pe care a luat-o criminalitatea organizată, fenomen ce tinde să erodeze sistemul economic și să afecteze instituțiile fundamentale ale statului de drept.

Criminalitatea organizată poate fi percepută ca un proces social „pătruns în viața noastră socială și politica”, ce izvorăște din tendința diferitelor grupuri de a folosi criminalitatea ca mijloc de mobilitate socială și chiar de acaparare a puterii.

Germenii acestui flagel sunt de găsit în anumite zone ale societății unde nu exista alternativă, hrănind astfel delicventa și devenind, totodată, medii propice pentru asociațiile criminale.

În opinia mea, originile crimei organizate (chiar dacă pentru această trăsătura caracteristică a lumii contemporane nu s-au utilizat denumiri specifice) trebuie căutate în timpuri îndepărtate. În acest sens, sunt exemplificate, în doctrina existenta traficului ilegal de sclavi sau a pirateriei.

Despre organizarea primelor grupuri criminale pe teritoriul Italiei, legenda povestește de trei cavaleri spanioli Osso, Mastrosso și Carcagnosso, tăind, probabil la sfârșitul anului 1400 până în anul 1450, care au făcut parte din Garduna, o sectă fondată la Toledo, în 1412, care se deda la recuperări, șantaje, sechestrări de persoane, în scopul obținerii de răscumpărare și biruri.

Conform legendei, Osso, Mastrosso și Carcagnosso, au venit în Italia debarcând pe insula Favignona. După o muncă de aproximativ 30 de ani, au constituit o asociație care s-a divizat succesiv, în trei trunchiuri, denumite Mafia în Sicilia, Camorra în zona napoletana și Ndragheta în Calabria.

Pe scena crimei organizate contemporane, au apărut ulterior: cartelurile columbiene; corporațiile cubaneze; organizațiile tong; yacuza japoneza, crima organizată vietnameză; grupurile israelite; grupurile rusești; Mafia din Balcani; Noua Mafie Siciliană.

Revoluțiile din centrul și estul Europei, greșelile tranziției, globalizarea, criza de autoritate statală, criza morală, diversificarea planurilor în care se desfășoară confruntările de interese la nivel de grup, trusturi, concerne, state etc, extinderea accesului la informație la care se adaugă problemele legate de limitele resurselor, tehnologiilor, polarizarea sărăciei au constituit și constituie un teren și mediu propice proliferării crimei organizate, inclusiv internaționalizării acesteia și totodată permit ca fenomenul să se dezvolte cu mare repeziciune, aproape la vedere, să surclaseze structurile de drept, să spulbere circuitele bancare, să acapareze clasa politica, să intimideze ori să copleșească sistemul represiv, să domine și să conducă societatea.

În societatea contemporană, activitățile de crimă organizată cunosc o diversificare fără precedent, astfel încât planeta este confruntată cu cel puțin următoarele 10 plăgi: comerțul cu droguri, fraudă, traficul de arme, contrafacerea și pirateria, contrabandă cu țigări, prostituția, emigrarea ilegală, furtul de mașini, traficul ilegal de deșeuri și în sfârșit, terorismul.

La cumpăna celor două milenii, cartelurile crimei organizate constituie stadiul suprem și esența lumii capitaliste, funcționând în afara oricăror transparente și într-o clandestinitate aproape perfectă.

Spectrul crimei organizate bântuie Peninsula Iberică, Spania constituind țară europeană cu cele mai multe confiscări de stupefiante și precursori. Numeroasele așezări turistice din această țară sunt alese de diverse mafii internaționale pentru operațiile de spălare a banilor.

În Germania, numărul infracțiunilor grave, ai căror autori aparțin unor asociații renumite ale crimei organizate (Camorra, Mafia, Mafia Rusească, P.K.K. din Kurdistan, Cartelul Columbian Cali, Cartelul Medellin), cunoaște o proporție îngrijorătoare. Pe piața drogurilor legăturile internaționale sunt cu Olanda și Turcia, iar în ceea ce privește traficul de mașini furate acesta își are sorgintea în Polonia și Cehia. Furtul în bande organizate este comis în cea mai mare parte de țigani romani, „Garda” și alte bande romanești fiind specializate mai ales în atacul caselor de bani (din birourile de poștă, case de economii sau industriale situate în sate sau orașele mici). Traficul de arme și produse nucleare este comis tot mai des de persoane venite din fosta U.R.S.S., iar traficul de țigări este organizat de vietnamezi.

În Austria, Biroul de Interne estimează anual ca o proporție de 30-35 % din totalul infracțiunilor sunt comise de grupurile crimei organizate în care se află numeroși cetățeni străini, specializați pe tipologii criminale după cum urmează: spargeri – infractori din fosta Iugoslavie, tâlharii – infractori romani, infracțiuni economice (spălare de bani) cu infractori din grupurile Mafiei rusești.

În Grecia, crima organizată are forme specifice de manifestare: terorism, trafic și consum de droguri, apariția sindicatelor gangsterilor și ucigașilor, asociații de asasini, răpiri mafiote pentru obținerea de bani, bandele „nașilor” (asigurarea de „protecție” sub presiune pentru sume fabuloase, a proprietarilor de stabilimente, baruri, cazinouri etc.), spălarea banilor, fraude împotriva intereselor Comunităților Europene.

În Japonia, potrivit estimărilor făcute de Agenția Naționala de Poliție, asociațiile Boryakudan obțin anual un venit de peste 1.300 miliarde de yeni din jocuri de noroc, escrocherii, prostituție, distribuire narcotice, frauda bancară și produse falsificate.

Pentru grupurile criminale străine, Polonia reprezintă spațiul unde se reglează conturile sau o țară de tranzit pentru contrabandă (stupefiante – țigări, substanțe radioactive, mașini furate, emigrări ilegale).

Comparată metaforic cu o „caracatița”, flagelul crimei organizate și-a înfipt astfel, tentaculele în întreaga lume contemporană.

3.4.1.Mafia

Ce este de fapt Mafia?

 Într-o primă opinie universal acceptată, Mafia ar reprezenta o organizație secretă, constituită în anul 1282, în timpul unei revolte denumită "Viespile Siciliene" îndreptata împotriva ocupanților francezi.

Astfel, termenul de Mafia ar corespunde prescurtării de la "Morte Alla Francia, Italia Anela" (Moarte Franței, striga Italia). Pentru a rezista invadatorilor și pentru a organiza lupta de rezistență, un grup de sicilieni a inițiat un nucleu care apăra comunitatea, pedepsea tâlharii și răufăcătorii, ignorând legea străină.

De-a lungul timpului, această organizație, această organizație secretă a evoluat negativ, degenerând în criminalitate și violență.

Conform altor opinii, la jumătatea secolului trecut, originile Mafiei, ca și ale Camorrei, s-ar afla la începutul secolului al-XIV-lea. Ne găsim în fața unor mici întreprinzători care folosesc forța – chiar și pe cea colectiva – pentru a delimita și apăra spații de activitate, în primul rând în fața celor de pe aceiași treaptă cu ei, și apoi în fața oricui altcineva.

Capacitatea de folosire a violenței este o calitate profesională, ceea ce îi apropie de păstori, de paznicii de terenuri, de un întreg univers popular dispus să folosească orice mijloace pentru a supraviețui sau pentru a urca o treaptă pe scara socială.

Din acest grup care începe să se formeze în interiorul Siciliei se va desprinde primul nucleu al structurii "familia". Aceasta s-a transformat în cursul secolului al XIX, într-o clasă conducătoare, datorită afacerilor pe care le practica, o lume care își va baza exercitarea puterii pe afișarea prestigiului și al bogăției. Dar această putere pare condiționată de deținerea unei forțe militare mai mult sau mai puțin ostentative, necesară pentru supravegherea forței de muncă, cât și pentru gestionarea afacerilor, precum și pentru siguranța persoanelor importante expuse pericolului răpirilor.

Aici apare un alt nivel de comportament mafiot. Pentru a-și afirma propria lege, "familia" prefera să folosească o poliție privată, formată din oameni dispuși să facă pentru stăpânii lor, treburile "murdare" sau să însărcineze în acest scop delicvenți dați în urmărire, cu care au fost stabilite relații de "patronage". și unii și alți sunt numiți "mafioți" de către contemporani. 

În numeroase regiuni, aristocrații și burghezii, familii și partide se obișnuiesc să-și rezolve conflictele prin forța armelor. Într-o oarecare măsură, aceste conflicte par gândite pentru a permite clasei conducătoare vechi sau noi să înarmeze, să folosească și să mențină sub control ceea ce sursele actuale numesc pătura "răufăcătorilor". Violența servește drept mijloc pentru clădirea dacă nu a unei noi civilizații, cel puțin a noi echilibre politice și sociale.

Termenul și conceptul de Mafie apar abia la sfârșitul "tulburării" numite RISORGIMENTO. După anul '65, funcționarii de dreapta îi numesc "mafioți" pe tâlhari și pe cei ce se sustrag de la executarea stagiului militar, pe cei ce se opun ordinii politice și sociale, pe capii partidelor municipale și pe micii delicvenți din sate și orașe.

Termenul "camerrista" stă alături de celălalt, fără a se repezi în mod special la caracterul regional. Uneori termenul "camorra" se referă la organizații criminale urbane, pe când "mafia" pare să indice un fenomen de tip rural.

Într-o accepțiune foarte răspândită în prezent, Mafia, ar corespunde criminalității regionale siciliene, Camora, ar corespunde criminalității regionale Campania. Pentru simetrie, mass-media au introdus recent un termen pentru criminalitatea calabreză, cel de N'drangheta.

Formulările obișnuite alătura delicventa comună cu cea organizată și cu o elită criminală originară din Sicilia occidentală pe care ne-am obișnuit să o numim cu titulatura să Cosa Nostra. Putem adăuga și alte termene prezente în lume: mafia americană, considerată ca derivând direct din cea siciliana dar care în realitate nu are același caracter rigid, regional, apoi mafia chineză, cea columbiană, rusească, etc.

Termenul capăta accepțiuni mai largi. El se poate referi la influența acelor asociații secrete și indică un strâns raport între politica, afaceri, criminalitate, ilegalitate sau corupție, susținere a anumitor politicieni, înșelătorii electorale, incapacitatea de a aplica legea în mod imparțial.

Mafia este apreciată drept cea mai puternică organizație criminală, nu numai datorită numărului mare de membri, ci mai ales ca urmare a structurii sale și a capacității ei de a dezvolta strategii unitare, în ciuda articulației complexe a rețelei sale operaționale.

Prin caracteristicile sale, Mafia este singura organizație criminală italiană care oferă un model criminal valabil la nivel internațional.

Dificultățile întâmpinate în delimitarea subiectului au determinat literatura să-l reducă la contextele economice și culturale, subliniind, ca de obicei, caracterul ierarhic al caesteia.

Primi analiști ai problemei, imediat după 1860, au considerat ca mediul sicilian era puternic afectat de arhaism. și totuși la o sută de ani după aceasta, deși contextul s-a modificat în toate elementele sale, ne aflamînca în fața a feea ce numim "Mafia" și încercam să înțelegem cum cum anume a supraviețuit modernizării acest fenomen tipic în aparență pentru un univers tradițional.

Chiar și rapoartele comisiei antimafia se referă la un trecut de peste o sută de ani sau fac apel la istoriografie care descrie studiul ultimilor două secole ca fiind o societate semifeudală, eminamente agrara și latifundiara, imobilă din punct de vedere economic și social, traversată de un singur val de înoire, mișcarea țărănească, contestată de clasele conducătoare și de mafie, aparatil lor militar.

În istoria interpretărilor mafiei, a luptei împotriva acesteia revine în mod ciclic ideea conform căreia modernismul (reforma agrara, industralizarea, școlarizarea, instaurarea unor obiceiuri sexuale libere) ar trebui să distrugă fenomenul împreuna cu spoiala sa de cultură, schema care a făcut obiectul propagandei stângii în ani de după război și reluata cu unele instrumentalizari de aproape toată lumea, cu scopul de a abține mai multe fonduri, mai multe posibilități de administrare a resurselor etc.

Mulți au crezut că mafia va dispărea atunci când în interiorul pustiu al insulei se va fi auzit fluieratul locomotivei, după acesta se va vorbi de zgomotul avionului de bip-ul computerului.

Progresul economic nu intra neapărat în contradicție cu fenomenul de tip mafiot, nici termenul imobilitate nu poate fenomenul și contextul acestuia. Cu ani în urmă, mafia latifundara a secolului trecut era considerată nu atât ca o expresie a puterii baronilor, cât un instrument al grupului social intermediar al celor care închiriau (vătafi) și care pe parcursul dezagregării de durata a economiei și a puterii feudale, dezvolta o capacitate de intimidare exercitată ascendent și descendent cu ierarhia socială.

Mai mult chiar mafioții care par să reprezinte cel mai bine modelul tradițional mediază transferul de terenuri de la proprietari la țărani, supraveghează mișcările colective de după cele două războaie mondiale nu sunt gardieni, ciciocli ai feudei, cu un rol inimaginabil dincolo de procesele de modernizare politică și socială ale sec. XX.

Teza conform căreia tipul de coerciție extra-legala numit mafia ar servi pentru asigurarea subordonări țăranilor se dovedește ineficienta.

De ce contextul economic, social și politic la care se face referire este cel latifundiar? Este vorba de considerare fenomenului ca un reziduu mai mult sau mai puțin feudal. Se poate înregistra însa compatibilitatea dintre mafie și dezagregarea posesiunilor latifundiare, dintre mafie și gradul ridicat de integrare pe bogatele piețe internaționale și chiar transoceanice.

Deseori ne aflam în fața unor sectoare și a unor momente de dinamism economico-social.

În multe din aceste cazuri, mafioții desfășoară activități legale, ale căror monopol este garantat de violență, prin tehnici care merg de la intimidarea verbală la cea fizica, ajungând până la eliminarea rivalilor, a trădătorilor, a martorilor.

Criminalitatea comună oferă nu doar o bază de recrutare pentru familiile mafiote, ci constituie însăși rațiunea existenței acestora. Încă din perioada bourbonica se înregistrează practica ambiguă a "compozițiilor" tratate între victima și autorul delictului mediate de înalți exponenți ai delicventei, profesioniști sau capi, care răpeau ordinii legale puterea de a pedepsi crimele, experienta larg răspândită chiar și în zilele noastre. Așa cum în sec. XIX amenințarea bandiților era folosită pentru ai convinge pe proprietari să încredințeze mafioților paza propriilor terenuri, astăzi comercianții sunt determinați de riscul unui jaf sau al extorcării, să plătească" asigurarea mafiotă.

Mafia reprezintă întotdeauna un aparat al ordinii dar ea presupune și o dezordine socială și criminală ce trebuie ținută sub control.

Ne referim nu doar la același termen ci la același subiect, în ceea ce privește atât trecutul cât și prezentul. Întâlnim însa și discontinuități evidente dintre care cea mai gravă este răspândirea geografică a organizațiilor de tip mafiot. Chiar și în zonele tradiționale "infectate" problema continuității istorice se pune în mod diferit..

Mafia siciliană rămâne de peste o sută de ani în lumina reflectoarelor, chiar dacă s-ar putea demonstra că fenomenele indicate sub acest nume au întotdeauna un grad ridicat de omogenitate.

Camorra este prezentă în anumite momente de timp și s-ar putea spune cu o serie de flash-uri perioada de după unificare. Același lucru este valagil pentru Calabria și pentru fenomenul numit "picciolteria", apărut pe neașteptate și reprimat în mod brutal la începutul secolului XX.

Aceste considerații pun sub semnul întrebării teoria care considera comportamentul mafiot o consecință directă a culturii sicliene (în sens antropologic), cultura care ar fi caracterizată de neîncrederea în organele statului și deci de obiceiul de a-și face singură dreptate, de simțul onoarei, susținerea politică, caracterul familiar care sustrage individul de la perceperea responsabilității sale față de o societate mai largă decât cea primară.

Nu se intenționează să se înlăture elementul cultural din explicarea acestui fenomen social. Trebuie să se distingă fenomenul de contextul sau, analizâd modul în care mafia își însușește codurile culturale, le instrumentalizeaza, la modifica, le transformă într-un adeziv pentru propria rezistenta; să nu uităm de refuzul conceptului de impersonalitate a legii și a statului de drept față de polițiști și de colaboratorii acestora, sentimente larg răspândite țăranii, burghezii și aristocrații din Sicilia secolelor XIX și XX, dar folosite de mafie în funcție de propriile scopuri.

Acestea se reflecta uneori asupra unei mafii moderate, protectoare, liniștitoare și tradiționale promovate chiar de mafioți sau de apărătorii acestora în interiorul sau în afara tribunalului, de politicieni interesați de apărarea "bunului nume" al Siciliei, de magistrați neatenți.

Mafia ar fi un obicei, un comportament, o tradiție și nu o organizație. Unii analiști susțin că rețeaua relațiilor de rudenie, clientela și prietenie a diferiților capi ai mafiei ar fi de ajuns pentru a schița structura grupului mafiot. Acesta ar fi o formă prin care se exprima înrudirea, prietenia afacerile. Grupul mafiot ar reprezenta o microstructură instabilă și nesupusa formalizărilor impuse de legăturile asociative.

Totuși la granița dintre secolele XIX și XX doi polițiști criminaliști, Giussepe Alougi și Antonio Cutrera, suprapuneau peste analiza mentalității insulare (onoarea, complicitatea), cea a asociațiilor mafiote care începeau să fie descoperite: organizații mari, puternice, bine structurate, capabile să-și promoveze operațiunile pe termen lung și pe spații mari, nevoite să se diferențieze de restul societății prin jurăminte și ritualuri de afiliere complexe.

Până acum, grupările mafiote au fost considerate niște monoide, fără uși sau ferestre. Dar pentru a menține relațiile cu mediul politic și cu instituțiile acestora, pentru a controla traficul, dar mai ales pentru a îndeplini funcția de control și dirijare a criminalității, acestea trebuie să fie conectate între ele, astfel sporește complexitatea structurii lor organizatorice.

Fascinată de contextul lor rural și "primitiv" literatura recentă a ignorat aproape complet elementele primordiale considerate ca fiind centrul infecției scoase în evidență de multe lucrări din secolul XIX. Cultura (1900) afirma că "aici, în capitala insulei siciliene și câmpia să carbonizata își are sediul adevărata mafie, mafia legendară, mafia marilor procese pentru crimă care prin delictele sale a instaurat teroarea, inițiind astfel istoria criminalității siciliene".

Mai întâi experiențele și sectoarele de intervenție apoi locurile și grupurile, în fine organizarea. Inserarea într-un lanț migratoriu transoceanic, practicarea unui comerț pe distanțe mari au creat o mentalitate și o capacitate adecvate pentru contrabandă cu diferite mărfuri și droguri. Mafioții știu să creeze contracte externe necesare pentru efectuarea acestui trafic.

Toate aceste experiențe se adauga unei structuri organizatorice, care din una teritoriala, se extinde în în spațiu și timp, oferind noi spații și puteri pentru noi oportunități de profit, expansiune coraborata și cu o rezistență deconcertanta a grupurilor familiale și criminale, a ariilor de influența, în unele din acestea puterea familiilor durând de mai bine de un secol, secol în care totul s-a schimbat în economie, în societate, în politică, iar modalitățile de împărțire a teritoriului sunt asemănătoare acelora ce au fi putut fi individualizate și menționate încă de la începutul secolului XIX.

Totuși, toate aceste elemente ale organizațiilor de tip mafiot nu oferă o stabilitate globală, cu o conducere omnipotenta. Diferitele grupuri, se afla în permanență în relații de conflict major, din motive derivalitate și de ierarhie, de aici și luptele care, în mod ciclic, redesenează echilibrele. Organele conducătoare sunt la rândul lor instabile, amenințate de pericolul destrămării datorat conflictelor interne, rămânând mult timp inoperante, însăși raza teritorială a autorității lor se definește în funcție de împrejurări. În alte părți tendințele de centralizare încă mai puțin pronunțate.

Toate aceste grupări criminale, care, deși ca tradiție și în ciuda conflictelor dintre diverse grupuri ce au măcinat constant structurile organizatorice ale acestora, au continuat să se dezvolte dea lungul anilor, ajunând să influențeze viața politică, mass-media, administrația publică, justiția și economia afectând în mod serios bazele ordinii sociale.

Odată cu mărirea numărului de membri și sporirea mijloacelor financiare de care dispuneau, dar mai ales odată cu extinderea zonei de influența în mediul urban, asociațiile mafiote italiene au obținut supremația și controlul formelor cele mai periculoase ale criminalității, depășind de mult granițele regionale tradiționale: Cosa Nostra, Camora în Campania și N'drangheta în Calabria.

Cartelurile columbiene

Într-o țară săraca și subdezvoltata cum este Columbia cu o economia în declin, o inflație ridicată și o sărăcie masivă, activitatea organizațiilor criminale nu putea decât să înflorească în aceste condiții, sumele mari de bani câștigate astfel asigurându-le, pe lângă un lux exorbitant, și posibilitatea de a câștiga influenta în rândurile politicienilor.

Ca și organizația mafiotă Cosa Nostra, "familiile" mafiote din Columbia săvârșesc o gamă largă de activități criminale pentru a-și menține câștigurile la nivelurile cele mai înalte și a-și păstra influenta câștigată.

Ca și "familiile" mafiote italiene și americane, organizațiile columbiene se impun prin disciplina și violenta, doar că sunt considerate mult mai radicale, mai violente și fără milă.

Organizațiile columbiene poartă denumirea de CARTELURI. Un cartel este constituit dintr-o rețea complexă de grupuri și celule care sunt formate din 10-30 de persoane care acționează independent, astfel că prinderea unui "grup" nu va afecta întreaga structură.

A) Dintre organizațiile columbiene, CARTELUL CALI este considerat cel mai influent în domeniul traficului de droguri din emisfera vestică, fiind în ultima perioadă o prezenta importanță și pe piața din S.U.A.

Cartelul a obținut și menține monopolul general al cocainei prin supravegherea culturilor și recoltelor de frunze de coca din Bolivia, Peru dar și distribuirea cocainei în orașele americane.

Din datele obținute până în prezent, 75% din cocaina care intra în S.U.A. provine de la cartelul Cali, care o transportă cu avioanele cartelului prin nordul Columbiei, Peru. El Salvador sau Nicaragua, spre Guatelmala sau Mexic, de unde este purtată de mașini la destinație. În ceea ce privește toate aceste operațiuni, Cartelul Cali cooperează îndeaproape cu organizația mexicană Juan Garcia Abrego.

O altă cale des folosită de cartel este cea amritima prin utilizarea unor nave sub pavilion canadian, olandez, român s.a., care de regulă folosesc rute ocolitoare pentru derutarea autorităților.

Activități criminale ale cartelului Cali au fost identificate atât în S.U.A. cât și în alte state din America centrala dar și în Italia și Spania.

B) O altă organizație criminală considerată cea mai bine pusă la punct este cartelul Medellin care mulți ani a deținut supremația în traficul de droguri, dar datorită loviturilor dure primite din partea autorităților columbiene în ultimii ani au cedat primul loc cartelului Cali.

Din punct de vedere istoric, cartelul este o uniune de organizații criminale specializate în traficul de droguri și are reședința la Medellin, cele mai bogate și puternice fiind grupările conduse de Pablo Escobar-Gavivia (PEGO) și Jose Luis Ochoa (OVO).

Aceste organizații se ocupa cu traficul de cocaină folosind chiar o metodă nouă pentru trecerea drogului peste graniță, ce consta în integrarea sub formă lichidă sau semilichida a acestuia într-o masă de plastic sau de cauciuc, care este apoi prelucrata într-o matriță luând apoi diferite forme.

În ultimul timp cartelul Medellin face eforturi deosebite pentru a pătrunde și pe piețele din Europa, aici prețul fiind de două trei ori mai mare decât în S.U.A., însa întâmpina destul de multe greutăți deoarece și pe bătrânul continent cartelul Cali deține 80% din piața cocainei.

C) În afara celor două carteluri descrise până acum, în Columbia acționează numeroase organizații independente pe coasta de nor a Columbiei, însa nici una nu are o organizare asemănătoare celor două mari carteluri și nu adera la structurile acestora ele fiind constituite ad-hoc, între ele neexistând legături permanente, rareori lucrând împreuna.

În ultimii ani și-au dezvoltat legăturile cu mafia siciliană efectuând tot mai multe livrări cocaina către Italia.

Combaterea acestor organizații are loc cu multă violență, astfel ca incursiunile împotriva cartelurilor se fac de către armata columbiană și de cea a Statelor Unite care au misiuni de distrugere a laboratoarelor clandestine din jungla columbiană. Poliția columbiană face arestări masive de membri și sechestrară a tone de droguri dar toate acestea se lovesc de bariera corupției politice și legislative la nivel statal din Columbia.

Mafia rusă

După prăbușirea comunismului în Europa Centrală și de Est, autoritățile din fostul lagăr comunist au fost nevoite să se confrunte cu o escaladare a infracțiunilor fără precedent. În această parte a Europei au apărut grupări criminale organizate în stil mafiot, care vor deveni în scurt timp organizațiile care vor domina Europa și S.U.A. sau Canada. Majoritatea țărilor au pe teritoriul lor organizații mafiote autohtone sau străine.

În Rusia organizațiile mafiote s-au dezvoltat cel mai rapid dintre toate țările est-europene. Conform informațiilor date de autoritățile ruse, pe teritoriul Rusiei există aproximativ 5700 de bande criminale având circa 250000 de membri, dintre acre 3500 fiind organizate în stil mafiot.

Poliția definește organizația criminală ca fiind un grup stabil ierarhizat s organizat într-o structură cu cel puțin două nivele (conducerea și execuția).

În timp ce în Europa de Vest și în America se poate vorbii de familiile mafiote, în Rusia, grupurile mafiote nu sunt așa de bine organizate ca și în străinătate, ele se constituie mai ales pe criterii etnice: ruși, cazaci, ucraineni, georgieni, armeni și alții. Mafioții sunt numiți de către populație "ciurki". Sunt în general tineri care au practicat sportul de performanță sau au fost căliți în lagăre de muncă, iar cei mai mulți provin din armată. Exista o ura imensa între bande în special între cele cecene și georgiene.

Crima organizată din Rusia este structurata pe cinci mari categorii de asociații criminale:

    -"pseudo-antreprenorii" care au apărut în anul 1988 și se acupa cu afacerile financiare, inclusiv cu pomparea fondurilor guvernamentale în conturile societăților comerciale și impunerea profiturilor ilicite din vânzarea resurselor naturale, prin folosirea licențelor eliberate de funcționari corupți.

    -"gangsterii"- scot profit prin comiterea actelor de " racketing" (rackeții), furturi prin efracție, jafuri, șantaje, controlul traficului de droguri, jocuri de noroc și prostituție.

    -"jefuitorii" sunt grupări devenite foarte active după 1991 acționând în domeniul sectorului public său privat al statului prin devalizarea sau însușirea unor bunuri a acestuia, mai ales în comerțul cu amănuntul, privatizarea proprietății statului, vânzarea de materii prime, metale rare, lemn, mobila etc.

    -"corupții" reprezintă grupuri de persoane oficiale, angajate în organele puterii de stat, ale administrației și justiției, care acordă organizațiilor criminale avantaje ilegale, beneficiind la rândul lor de sume mari de bani.

    -"coordonarea" reprezintă elita lumii interlope respectiv "nașii" care asigura conducerea activităților ilegale.

O sursă principală de venit sunt drogurile. Datorită războiului din Yugoslavia, celebra "ruta balcanica" trece prin Rusia și Ucraina și organizații ruse se ocupa acum de introducerea drogurilor în occident.

Există zone întinse în Rusia și unele state din C.S.I. unde culturile de canabis și de mac sunt păzite de adevărate armate de mercenari, majoritatea foști soldați în Europa de Est sau Afganistan.

Cert și trist este ca drogul este deja fixat în aceste regiuni, iar lumea interlopă autohtona este considerată apta, oricând din punct de vedere financiar, să participe intens la traficul de droguri.

Furturile și tâlhăriile reprezintă împreuna aproximativ 60% din infracțiunile înregistrate în Rusia, majoritatea bunurilor sustrase sunt vândute apoi unor organizații mafiote care la vând apoi în statele C.S.I.

O activitate specifica mafiei ruse vizează locuințele aflate în sectorul particular, constând în faptul că pensionarii bătrâni sau singuri sau persoanele sărace lipsite de apărare sunt amenințate, tracasate, lovite, forțate să-și vândă apartamentele sau casele la prețuri derizorii, unor mafioți, în special cazaci și armeni. În unele cazuri în care victimele au opus rezistență, acestea au fost ucise. O astfel de practică este întâlnita și în Italia unde un "nas" are obligația ca în perioada în care este la conducera organizației să aducă la averea familiei noi terenuri. Dar în Italia este vorba de terenuri și nu de casele oamenilor, aceste fapt arată cruzismul și cinismul mafiei ruse.

Cea mai extinsă activitate mafiotă din Rusia este perceperea taxei de protecție în sectorul privat al economiei. Rackeții forțează patronii sau antreprenorii să plătească o anumită sumă pentru a se "asigură" împotriva atacurilor altor bande mafiote. Suma perceputa este un procent din încasări, aceste încasări ale societăților, altele decât cele din domeniul public, ar trebui să fie confidențiale, dar prin mituirea unor funcționari, mafia afla cifra de afaceri a societăților. Este unul din motivele pentru care societățile țin o evidentă contabilă dubla. Dacă nu plătești riști ca localul să îți ia foc de la o sticlă incendiara sau un membru al familiei să îți fie schilodit sau omorât.

Mafia controlează prostituția și traficul de carne vie din Rusia și din C.S.I. Organizațiile mafiote vând prostituate prin adevărate filiale care se întind pe aproape toată Europa, Turcia, Cipru, Grecia, Italia, Franta, Germania și mai nou în Ucraina și România, sunt piețe de desfacere pentru proxeneții ruși și ceceni.

Proxeneții ruși se remarca prin cruzime și bestialitatea de care dau dovadă: o prostituată de 16 ani a fost torturată și apoi înecata într-o găleată cu apă pentru că a nesocotit ordinele unui proxenet. Se remarca creșterea alarmantă a prostituatelor de lux, conform unor date recente dintr-o statistică se pare că prostituția de lux se afla printre primele locuri în topul meseriilor preferate de adolescentele din C.S.I.

Traficul de mașini furate este foarte rentabil pentru mafie, doar la retragerea militarilor din fosta R.D.G. au fost introduse cu ajutorul acestora și al vameșilor corupți peste 10000 de autoturisme.

Mafia rusă se ocupa și cu asasinatele la comandă. O parte dintre foștii combatanți din Afganistan au devenit gărzi de corp, dar mai mulți au început să lucreze pentru mafie și să facă ceea ce știu ei mai bine, să ucidă. Au devenit victime ale acestor ucigași plătiți mai mulți oameni de afaceri, bancheri sau capi ai crimei organizate.

Datorită reformei bancare din 1987 au apărut cel puțin 2300 de bănci comerciale. Conform datelor furnizate de Ministerul de Interne rus, se pare că 35% dintre bănci aparțin mafiei care se folosește de acestea pentru spălarea banilor murdari și investirea lor în afaceri bancare sau economice din alte țări. Dintre toate grupurile se evidențiază mafia rusă, georgiana și cea cecena.

Mafia rusă este sigur cea mai puternică organizație din C.S.I., ea este implicată în toate activitățile ilegale și are avantajul că are puternice legături în străinătate, spre deosebire de celelalte mafii care nu dispun de relații internaționale.

Orașele Moscova și St. Petersburg, ural Ekaterinburg, orașele din Estul îndepărtat ca Vladivostok și chiar orașele din îndepărtata Siberie sunt încontinuu teatrele unor confruntări armate între bande care se soldează cu zeci și sute de morți.

Organizațiile criminale ruso-fono au puternice legături în Germania, S.U.A., Canada și mai nou în America de Sud și Australia. În Germania mafia rusă are o puternică influenta iar manifestările ei au îngrozit prin violență și cruzime populația orașelor germane. Se ocupa cu extorcare de fonduri, prostituție, trafic de droguri și de mașini. Berlinul este deja capitala crimei organizate europene, pe teritoriul său acționează puternic mafia rusească în colaborare cu grupările poloneze, române, turce și vietnameze, din unele surse se vehiculează că în Berlin aceasta mafie mixtă cu componenta preponderent est europeană ar dispune de un capital de câteva miliarde de mărci.

"Duritatea luptei împotriva mafiei ruse este arătată și de numărul mare de polițiști uciși, în anul 1996 au fost peste 176; o altă categorie puternic implicată în lupta contra ciurkilor este cea a ziariștilor. Au fost uciși în 1996 peste 14 ziariști, pentru că obținuseră materiale compromițătoare despre unele grupări mafiote."

Un handicap pentru poliție este și faptul că mafia rusă deține un impresionant arsenal, mare parte provine din depozitele Armatei Roșii, dar și din S.U.A. și Canada. Împotriva unor mafioți periculoși se recurge de cele mai multe ori la folosirea forțelor O.M.O.N. o unitate specială a poliției.

Aceste unități sunt formate din foști sportivi de performanță sau ofițeri care au luptat în Afganistan, soarta a făcut ca unii dintre ei să fie în slujba mafiei și alții în slujba poliției.

Mafia chineză

Sunt considerate cele mai vechi societăți criminale asiatice. La început au fost grupuri de rezistenta împotriva dinastiei chineze care a condus China la începutul secolului al XVII-lea, având ca scop protejarea populației sărace de asuprirea claselor bogate și răsturnarea de la putere a dinastiei Manchu.

Membrii triadelor s-au refugiat în Hong Kong. Anul 1919 părea a fi un an de glorie pentru organizație deoarece a căzut dinastia Manchu și s-a format republica China, dar autoritățile comuniste care au acaparat puterea nu au fost de acord cu existența unor organizații secrete chineze care în anumite regiuni aveau o mai mare autoritate ca statul.

Cuvântul "triada" este un termen englezesc folosit încă de la începutul dominației engleze asupra unor porturi și teritorii chineze, el reprezentând emblema sacră a acestor organizații respectiv triunghiul cu cele trei mari puteri de bază: aerul, omul și pământul. 

După 1912 "triadele" s-au dezvoltat foarte mult în Hong Kong unde se estimează că există în jur de 50-55 de organizații, cu un număr de cel puțin câteva zeci de mii de membri. Alt loc unde organizația s-a dezvoltat puternic este Taiwanul, unde se estimează că ar exista 700 de bande organizate în șase mari sindicate, în 1984 numărul membrilor depășea 15000 de oameni; cel mai puternic sindicat al crimei taiwane este "United Bambo".

Organizațiile chineze conduc și crima organizată din Vietnam, Thailanda, Laos, Birmania, Filipine, Macao și Malaysia.

Triadele au o organizare tipic asiatic, toate gradele din triada au un cod numeric, de la cel mai mic număr la cel mai mare.

 "Cea mai importantă sarcina a unui Red Pole este de a apăra și a răzbuna pe membrii triadei atunci când aceștia sunt atacați de o grupare rivală. Sunt folosiți pentru a elimina sau a înspăimânta pe adversari, vestiții "hit-man" oameni care nu ezita să ucidă pe nimeni, și care pot organiza asasinate pe tot globul."

Soldații sunt majoritatea adolescenți care provin din familii sărace și care intra în triada deoarece este cea mai ușoară formă de procurare a banilor din Asia. La început executa un fel de ucenicie care constă din bătăi, amenințări, violuri la comandă. Dacă prezintă calități criminale el va depune jurământul de intrare în bandă.

 Intrarea într-o astfel de organizație este urmată întotdeauna de un jurământ de credință față de triadă. În timp acest jurământ a suferit modificări, mai de mult el dura trei zile, acum jurământul este depus în câteva ore.

Jurământul debutează cu câteva întrebări cheie care evidențiază loialitatea noului triad fata de organizație, aceste întrebări se pun în fața templului Taoist.

Între triada exista numeroase lupte pentru a stăpâni teritoriul și a realiza venituri și mai mari. Crimele comise de mafia chineză sunt groaznice deoarece mafioții folosesc în lupta mai ale satâre și toporiști, un mod tipic organizaților chineze.

Mafia chineză este implicată în toate activitățile crimei organizate, veniturile ei fiind de miliarde de dolari.

Principala activitate este traficul de droguri, ea controlează aproape 85% din traficul de heroină mondial. Se bucura de o autoritate indiscutabilă în țările producătoare de heroină.

Un domeniu tradițional al triadelor este prostituția, ca și în cazul drogurilor, prostituția este monopol al mafiei chineze în toată Asia și mai nou S.U.A și Europa.

 Mafia chineză s-a specializat mai nou și în traficul de mâna de lucru ilegală. Se scot mai mulți bani ca din alte domenii. De obicei imigranții plătesc în jur de 5000 10000 de dolari pentru a ajunge în America, Canada, Europa sau Australia. Avantajul este ca toate țările asiatice sunt controlate de triade și deci numărul de imigranți este mai mare.

Se scot profituri uriașe și din executarea unor falsuri. Mafioții chinezi executa cea mare gama de falsuri de Rolex-uri, și genți Gucci, la cărți de credit și CD-uri false care invadează lumea și care au creat mari tensiuni diplomatice între S.U.A. și China cu privire la protejarea dreptului de autor.

O notă specifica în tabloul infracțional în țara noastră, cu riscuri de a se amplifica periculos pe principii de tip "MAFIA" o reprezintă cetățenii chinezi, veniți în România după 1990.

Din radiografierea a 150 cazuri, ce au fost reclamate la Poliție până în anul 1997, în care au fost implicați cetățeni chinezi, atât ca autori cât și ca victime, rezulta că o mare parte dintre aceștia au venit în România pentru diverse scopuri și interese ilicite.

Mafia româna

Deși în România de astăzi infracționalitatea a atins cote alarmante și ea este desfășurată în mod organizat și constant, pe tipare bine definite, asemenea unei afaceri legitime puse la punct cu atenție și care deseori nu se confrunta nici măcar cu inspecțiile financiare, lucrurile nu au stat dintotdeauna așa în țara noastră.

O analiză de suprafață a cifrelor comparative privind starea infracțională din care rezultă o creștere a criminalității de 4-5 ori în 1995 față de 1989 ar putea duce la concluzia că societatea post decembrista a creat condiții optime de manifestare a comportamentului infracțional, iar societatea anterioară a fost una bazată pe lege și ordine socială. Deși adevărul este ca în perioada de dinaintea lui 1989 "cifra neagră" a criminalității era mai mare decât cea de astăzi, deoarece unele fapte penale nu erau reclamate, iar multe infracțiuni nu erau înregistrate în evidențele operative, controlul statului și partidului asupra tuturor sectoarelor de activitate, circulația redusă a oamenilor peste graniță, controlul amănunțit al acestora și al mărfurilor care intrau în țara au constituit o piedică în calea organizării unor rețele infracționale.

Dacă în anii '80, România era considerată o țară aflată în ruta de rezervă a traficului drogurilor, în prezent, România este inclusă în ruta de trafic a drogurilor și chiar a devenit un teritoriu de stocare, livrare și consum de droguri.

Dictatura imprimase o anumită teamă în rândul activiștilor de partid încât, chiar dacă aceștia încălcau legea o făceau în limitele unui beneficiu minim (țigări, cafea, băuturi fine). De foarte puține ori aceștia erau atrași în cadrul unor grupuri organizate de infractori.

Singurul domeniu în care se poate afirma că s-au format nuclee ale crimei organizate înainte de 1989 este cel economic. Acest fenomen se accentuează după 1980 ca urmare a adâncirii crizei sistemului comunist.

Specula devenise o profesie rentabilă în condițiile unei lipse grave de produse agroalimentare. Aceasta a fost practicata din ce în ce mai organizat de grupuri tot mai numeroase cu structuri ierarhizate și cu legături în domeniul aprovizionării, desfacerii, și chiar în administrația publică locală.

Totuși, nu este greu să ne imaginăm ce anume implica, înainte de 1990, hotărârea că niciun membru al PCR să nu poată fi cercetat fără aprobarea primului secretar, dacă persoana avea o funcție importantă fiind necesară chiar aprobarea Comitetului Central.

Deschiderea granitelor după 1989 a creat posibilitatea că România să devină teritoriu preferat pentru tranzitarea drogurilor din Orient sau America Latină către țările din Europa de Vest. Tot mai mulți cetățeni romani au fost atrași în organizații de tip mafiot, existând informații ca o parte din "banii murdari" rezultați din traficul internațional de droguri este "spălată" în România.

Exista date care certifica existenta activității subterane a traficanților de narcotice prin piețe de desfacere a drogurilor ușoare în rândul elevilor și tinerilor cu afecțiuni psihice care din consumatori devin distribuitori siguri. De asemenea, o caracteristică a crimei organizate din România o reprezintă contrafacerea, promovarea și plasarea în circuitul financiar a unor valute liber convertibile. O altă latură a crimei organizate din România o constituie traficul de autoturisme furate din țările occidentale și vândute în Orient sau în fostele state sovietice. Această activitate infracțională aduce un profit foarte mare într-un timp foarte scurt, fiind încurajată de taxele mari la import pentru autoturisme.

Organizațiile criminale străine cauta legături cu infractorii autohtoni și cu oamenii de afaceri dispuși la compromisuri privind actele de contrabamda, prostituție, proxenetism, penetrarea sistemului financiar bancar, spălarea banilor, escrocarea forței de muncă și multe altele. Această realitate este întregită de amploarea fără precedent a actelor de corupție în rândul unui număr tot mai mare de persoane aflate în funcții înalte în toate sferele de activitate.

O altă grupare criminală cu implicații directe în peisajul infracțional din țara noastră o reprezintă unii "chinezi rezidenți" în România. Comunitățile chinezești delincvente sunt foarte greu de pătruns și din cauză că în rândul lor sunt folosite peste 1000 de dialecte, ceea ce face imposibilă interceptarea convorbirilor telefonice sau luarea unor măsuri operative.

Până în prezent au fost cercetați aproape 300 de cetățeni chinezi organizați în grupuri infracționale, comportamentul lor fiind de o cruzime feroce prin săvârșirea de omoruri, tâlharii, șantaje. 

Din informațiile oferite de organismele specializate în combaterea crimei organizate atât pe plan intern cât și internațional s-a ajuns la concluzia că se urmărește formarea la București a unei comunități chinezești puternice care să controleze în stil mafiot tranzacțiile unor oameni de afaceri din China, Taiwan, Hong-Kong, în atenție fiind și orașele Constantă, Timișoara, Cluj-Napoca și Iași.

În același context se remarca prezența activa în sfera marii criminalități a unor cetățeni arabi și turci. Infractorii de origine musulmană sunt implicați în rețele complexe de trafic de droguri, trafic cu autoturisme furate, tâlharii, jafuri armate, fapte de mare violenta.

Un loc aparte în peisajul infracțional în România îl ocupa membrii organizației kurde PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan). Organizația cuprinde aproximativ 10.000 de membrii, 15.000 de susținători înarmați și circa 60 – 70.000 de luptători de guerilla ocazionali.

3.4.2 Traficul de droguri

În ultimii ani, flagelul drogurilor reprezintă fenomenul cel mai complex, profund și tragic al lumii contemporane, în condițiile în care, anual, miliarde de dolari și sute de mii de oameni sunt angrenați în acest mariaj al morții numit "Traficul și consumul ilicit de droguri".

În perspectiva anilor viitori, amploarea acestui fenomen este deosebit de îngrijorătoare și datorită faptului ca nu exista o statistică clară și precisă a producției, traficului, consumului și numărului celor decedați din cauza drogurilor.

Criminalitatea creată de droguri, prin consecințele sale de ordin social, economic, medical, cultural și politic cauzează prejudicii considerabile nu numai intereselor de stat, dar și celor ale societății, ale multor persoane particulare, atentează la viață și sănătatea cetățenilor, influențează în mod demoralizator asupra conștiinței și comportamentului oamenilor.

Îngrijorarea specialiștilor în materie (medici, psihologi, sociologi, profesori, ziariști, funcționari din diferite organisme statale, specialiști cooptați în organizații neguvernamentale) este alimentată, în primul rând, de mondializarea crescânda a acestei problematici și de ștergerea, tot mai rapidă, a distincției, existente într-o recentă anterioritate, între țările producătoare, consumatoare și de tranzit.

Una dintre cele mai importante noțiuni în ceea ce privește drogul, este însăși definirea conceptului.

Din punct de vedere etimologic, drog, este un cuvânt de origine olandeză – droog.

O primă definiție a drogului, ce se regăsește și în Dicționarul Explicativ Român este: „drogul reprezintă acea substanță de origine vegetală, animală sau minerală, care se întrebuințează la prepararea unor medicamente și ca stupefiant”.

Drogul a fost definit de către Jenică Drăgan ca fiind „orice substanțăutilizată în terapeutică, datorită unor proprietăți curative, dar al cărei efect este câteodată, incert și nociv pentru organismul uman”. Totuși această definiție este mult prea vagă, generalizând medicamentele.

Drogurile, așa cum sunt ele definite reprezintă substanțe ori produse naturale, de sinteză sau de semisinteză, care consumate irațional, atunci când nu constituie tratament în baza unei prescripții medicale, conduc fără îndoială la o dependență sigură a consumatorului față de ele.

În toată lumea aceste substanțe sunt supuse unui regim strict, fiind supuse controlului internațional. Gama acestor substanțe este deosebit de largă, dar totuși câteva dintre ele apar mai des decât altele în traficul ilicit.

Opiul sau opimul – este latexul uscat, obținut prin incizarea capsulelor încă verzi ale macului opiaceu (Papaver somniferum). Are o culoare negricioasă, miros caracteristic și gust amar. Aceste caracteristici îl fac ușor de identificat, iar mirosul specific și pătrunzător permite depistarea drogului cu ajutorul câinilor special antrenați.

De aceea în traficul ilicit se recurge la disimulare prin ambalarea opiului în cutii metalice închise ermetic, folii de plastic, pânză etc.

Ceea ce a început ca o contrabandă măruntă de cocaină a înflorit în ultimii treizeci de ani într-un imperiu multi-national al drogului.

Traficanții de astăzi au suficient capital sub control încât să construiască echipamente sofisticate de contrabandă și laboratoare ultradotate, să își achiziționeze insule sau submarine dotate cu tehnologie de ultima oră, de tipul celui descoperit de autoritățile columbiene în urmă cu câțiva ani. Traficanții columbieni de cocaină au angajat ingineri experți din Rusia și din SUA pentru a contribui la proiectarea submarinului care se pare că a servit la transportarea în secret a mari cantități de cocaină în Statele Unite.

Totuși, telurile traficanților au fost mult mai modeste la începuturi. La mijlocul anilor '70, traficanții de marijuana din America de Sud au început să exporte în SUA mici cantități de cocaină ascunse în serviete. Pe atunci, drogul putea fi procesat contra sumei de 1.500 dolari/kilogram în laboratoare ascunse în jungla și putea fi vândut pe străzile din America chiar și cu 50.000 dolari/kilogramul. La un asemenea profit, nu este greu de justificat dezvoltarea explozivă a afacerilor.

Cifrele impresionante au atras în afacerea cocainei un amestec interesant de personaje. Jose Gonzalo Rodriguez Gacha, care avea rădăcini în comerțul oarecum întunecos al smaraldelor din Columbia, frații Ochoa, care proveneau dintr-o respectabilă familie posesoare de ferme și herghelii și violentul lider Pablo Escobar, un tâlhar de strada care gândise afacerea criminală ce urmă a fi cunoscută sub denumirea de Cartelul Medellin, sunt unele dintre cele mai prolifice nume din frivola lume a cartelurilor sud-americane.

Medellin

Cartelul Medellin a fost o rețea organizată de contrabandiști și furnizori de droguri, originară din orașul columbian Medellin. Cartelul a operat în Columbia, Bolivia, Peru, America Centrală și Statele Unite, dar și în Canada și chiar pe teritoriul Europei în perioada anilor '70 – '80. A fost înființat și condus de Pablo Escobar împreună cu frații Ochoa Jorge Luis, Juan David și Fabio. În timpul perioadei sale de aur, cartelul incasa zilnic mai mult de 60 milioane dolari. Suma totală de bani produși de Medellin s-a ridicat la zeci de miliarde și, posibil, chiar la sute de miliarde de dolari pe perioada întregii sale existențe, conform unor estimări. Cartelul Medellin a dispus de grupări formate în special din americani, canadieni și europeni, organizate pentru singurul rol de a transporta încărcături de cocaină destinate SUA, Europa și Canada. 

Multe grupuri au fost depistate de către agenții federali și informatori. Odată ce autoritățile deveneau conștiente de "activitățile dubioase" ale unui grup, acesta era imediat pus sub supreavegherea Forțelor Federale de Luptă contra Narcoticelor.

Se strângeau dovezi care erau prezentate Înaltei Curți, rezultând capete de acuzare, retinerei și sentințe, pentru cei condamnați. Totuși, numărul liderilor cartelurilor sud-americane luați în custodie ca rezultat al acestor operațiuni a fost foarte mic. Mai ales ne-columbieni, colaboratori ai cartelurilor, erau "fructe" ale operațiunilor. Cei mai mulți columbieni luați în catare, la fel ca și cei citați la tribunale, trăiau și stăteau în Columbia sau își luau zborul înainte că acuzațiile să fie se transforme în arestări. Totuși, înainte de 1993, cei mai mulți, dacă nu chiar toți fugarii din carteluri au fost întemnițați sau vânați și împușcați de către Poliția Națională Columbiană, antrenată și asistata de unități ale Delta Force și ale CIA.

Poate cea mai mare amenințare pentru cartelurile columbiene și pentru toți traficanții din AmericaLatina a fost adoptarea unui tratat de extrădare intre Statele Unite și Columbia. Acesta i-a permisstatului sud-american să extrădeze în SUA orice cetățean suspectat de trafic cu droguri și să îi inițieze acolo un proces pentru crimele sale. Aceasta a fost o problemă majoră pentru carteluri deoarece traficanții de droguri aveau brusc un acces foarte limitat la puterea lor locală și la influența în SUA, iar un proces acolo, unde judecătorii nu erau cumpărați, ar fi condus cel mai probabil la închisoare.

Printre susținătorii fervenți ai tratatului de extrădare s-au numărat ministrul columbian al justiției Rodrigo Lara Bonilla, ofițerul de poliție Jaime Ramirez și numeroși judecători ai Curții Supreme. Totuși, cartelurile au început să se zvârcolească în prinsoare și au început să exercite presiuni dure asupra acestor susținători împotriva cauzei lor. Atunci când atacurile împotriva poliției au început să producă pierderi majore în rândul autorităților, reacția acestora din urmă i-a forțat chiar pe unii dintre cei mai importanți lorzi ai drogurilor să părăsească Columbia și să comande de la distanța membrilor eliminarea sustinatorilor-cheie ai tratatului de extrădare.

Cartelurile au emis chiar și amenințări cu moartea asupra judecătorilor Curții Supreme, cerându-le să renunțe la tratat. Amenințările au fost ignorate. Puțin mai târziu, 35 membri ai grupului de guerilă M-19 înarmați masiv au asaltat clădirea Curții Supreme, conducând la asedierea Palatului Justiției în noiembrie 1985. Armata și poliția au încercat să salveze ostatecii, dar operațiunea s-a sfârșit tragic, mulți dintre aceștia fiind uciși în schimburile de focuri. 

Unii au pretins că în spatele atentatului se aflau chiar cartelurile, care încercau să intimideze Curtea Supremă. Această problemă a continuat să fie dezbătuta mulți ani în Columbia.

La 18 august 1989, cartelul Medellin l-a ucis pe candidatul la președinție Luis Carlos Galan și a declarat "război total și absolut" împotriva guvernului columbian, căutând să oprească eventuala extrădare a membrilor săi. Strategia a constat în terorizarea populației civile și încolțirea guvernului. Cartelul a condus sute de atacuri teroriste împotriva tintelor civile și guvernamentale. Ca măsura de indimidare, cartelul a coordonat mai multe asasinate în toată țara. Escobar și asociații săi au făcut foarte clar faptul că oricine va sta împotriva lor va fi ucis împreună cu întreaga sa familie. Se estimează că aproximativ 3.500 de oameni au fost uciși în perioada de asasinate a cartelului Medellin, număr ce include peste 500 de ofițeri de poliție.

Violentele exercitate în numele cartelului au condus la luarea să directă în catare, nu numai de competiție, Cartelul Cali, cât și de propriile "influente întunecoase", care au dus la înflorirea inițială a imperiului mafiot. Oficialii guvernamentali și militari corupți care se aflau cândva pe statele de plată ale Medellinului au fost influențați (din interiorul și din afara Columbiei) spre susținerea ridicării Cartelului Cali și a prăbușirii Cartelului Medellin la sfârșitul anilor '80, culminând cu asasinarea lui Pablo Escobar în 1993. Mulți membri ai Cartelului, inclusiv Escobar, au fost vânați și uciși de Poliția Națională Columbiană. Odată ce majoritatea membrilor au fost uciși sau întemnițați, Cartelul Medellin, cândva cel mai puternic și mai temut din întreaga lume, a dispărut.

Parte din prăbușirea cartelului Medellin s-a datorat principalilor sai rivali din orașul columbian Cali, frații Rodriguez Orejuela și Santacruz Londono. Cei din Cali erau mai subtili și mai puțin "zgomotoși" decât omologii lor din Medellin. Ei și-au coordonat contrabandă ca pe o afacere sofisticată, reinvestindu-și în liniște profiturile în afaceri legitime, pe care le-au dus apoi pe culmile succesului. Cartelul Cali a început să atace cartelul Medellin – și mai ales pe Pablo Escopar – pe măsură ce rivalitatea lor a devenit mai violentă. Au format în cele din urmă chiar organizația criminală PEPEȘ (Oamenii Împotriva lui Pablo Escobar), care îi vâna în special casele acestuia, afacerile și locotenenții. Cartelul Cali a început, de asemenea, să alimenteze poliția columbiană și parchetul cu informații privitoare la acțiunile și la depozitele lui Pablo Escobar. Până în 1993, Escobar rămăsese singur și fugar pentru viața lui atunci când poliția din Columbia a reușit să îi dea de urmă.

Cali

Cartelul Cali este, probabil, cel mai controversat și discutat sindicat al drogurilor din timpurile recente, cu sediul în orașul Cali din Columbia și cel mai mare cartel al cocainei din întreaga lume. Acest cartel este responsabil pentru mai mult de 60% din cantitatea totală de cocaină introdusă în America. Atunci când drogurile nu sunt transportate pe calea aerului sau cu barca în SUA, ele sunt trecute pe la granița cu Mexicul. Unii cred că este mai ușor să transfere drogurile la sol decât să riște un transport aerian sau maritim. Cartelul Cali este implicat în industria drogurilor pe tot parcursul acesteia și în tot ceea ce ea implica. Startul cocainei rezita în plantă de coca. Cartelurile cresc sau cumpără această plantă de la crescătorii locali din Peru, Bolivia, Ecuador și Columbia astfel încât să o poate rafina mai târziu în foarte puternicul drog numit "cocaina".

Cartelul Cali a adoptat tehnicile grupărilor teroriste prin separarea în celule, fiecare dintre acestea știind foarte puține despre celelalte piese din angrenaj. Au angajat înadins avocați renumiți pentru a putea studia mișcările parchetului și ale procurorilor din SUA. Au început să folosesca tehnologia ca pe un instrument comun în afacerea lor, angajând și antrenând ingineri de top pentru a le proiecta echipamanete de comunicații care să nu poată fi interceptate. Și afacerea lor a înflorit și a prosperat. Atunci când consumul de cocaină din SUA a început să scadă, cartelurile sud-americane au început să transporte din ce în ce mai multă în Europa și în Asia. Se crede despre liderii lor că poseda domenii uriașe în Columbia și zeci de afaceri legitime de mare succes. 

Liderii cartelului Cali au fost afaceriști inteligenți și au investit masiv în protecția politică. În ultimii zece ani, atât fostul președinte columbian Ernesto Samper cât și sute de congresmeni și senatori au fost acuzați că au acceptat finanțarea campaniilor lor electorale de către frații Rodriguez Orejuala. Unii dintre liderii Cali au fost în cele din urmă prinși.

Au fost arestați la jumătatea anilor '90 și își executa în prezent sentințele de zece până la 15 ani de închisoare. Mulți experți sunt de părere că aceștia chiar au stabilit un aranjament cu guvernul columbian să nu îi extrădeze în pușcăriile din Statele Unite. Agenții Parchetului cred că aceștia își conduc în continuare imperiul din celulele lor personale.

Locotenenții mai tineri ai acestor lideri au început însă să realizeze că marile organizații au devenit mai vulnerabile la atacurile autorităților americane și columbiene.

Au format, ca atare, grupuri mai mici și mai ușor de controlat și au început să-și compartimenteze responsabilitățile.

Un grup doar făcea contrabandă cu droguri din Columbia în Mexic. Alt grup controla laboratoarele din junglă. Altul se preocupă de transportarea frunzelor de coca din câmpuri în laboratoare. Sunt cunoscute legături clare intre grupurile columbiene de guerilla marxista și comerțul de cocaină. 

Guerilele protejează câmpurile și laboratoarele din Columbia în schimbul unor taxe mari pe care traficanții le achita fata de organizație. În schimb, grupările paramilitare columbiene de aripa dreaptă sunt de asemenea bănuite că ar controla câmpurile, laboratoarele și unele dintre rutele de contrabandă. Situația a fost dezastruoasa pentru Columbia – ambele părți ale unui război civil în plină desfășurare reușind să facă profituri uriașe de pe urma industriei de droguri, care au fost apoi transformate în armament pentru și mai multe lupte.

Parchetul și poliția din Columbia cred că există în prezent mai mult de 300 de organizații active care fac trafic și contrabandă pe teritoriul statului sud-american. Cocaină este transportata către fiecare națiune industrializată a lumii, iar profiturile se mențin încă extrem de ridicate.

3.4.3 Traficul de arme, materiale explozibile

Dezvoltarea pieței globale a drogurilor s-a făcut în paralel cu acele ale traficului ilegal de arme, muniții, materiale explosive și, în ultimul timp, radioactive, ale guvernelor, mișcărilor de rezistență, formațiunilor de guerilă, trupelor de mercenari din lumea a treia, prin intermediul comercianților, oamenilor de afaceri și¸ serviciilor secrete, care obțin profituri considerabile în urma acestor tranzacții. Aceasta este o oportunitate pentru structurile crimei organizate de a se interfera și a-și folosi rețelele, locuri secrete de depozitare și¸ proprii specialiști, pentru a obține câștiguri enorme.

Numai în perioada 1970-1984, exporturile ilegale de armament au crescut de la 6 la peste 40 miliarde dolari, profiturile obținute fiind comparabile cu c ele obținute din comerțul ilicit cu stupefiante.

Apariția unor conflicte armate, la început în Asia și¸ America Latină, mai apoi în Orientul Apropiat și Africa au determinat escaladarea rapidă a industriei de armament și¸ în paralel, a piețelor ilegale, mai ales, de materiale de război.

Restricțiile severe și embargourile asupra vânzărilor de armament impuse în ultima perioadă concomitent cu sistemele de autorizare și control asupra mișcărilor de material de război adoptate în țările producătoare, au dat naștere unei tendințe tot mai accentuate de eludare a acestora, tendința transformată în prezent, într-o puternică impresionare a tranzacțiilor ilegale și dezvoltării pieței ilicite de armament.

Pe lângă cei trei mari exportatori de arme S.U.A., U.R.S.S. și Anglia, în ultimii ani alți trei mari producători Franta, Germania și Italia, joacă un rol deosebit de important pe piața licita și ilicita a materialelor de război, competiția devenind tot mai dura pe măsură ce în tabăra furnizoare și-au făcut apariția tari ca India, China, Brazilia și multe alte state din Europa, inclusiv din fostul bloc socialist.

Unul dintre factorii cheie, responsabil pentru creșterea tranzacțiilor de armament este faptul ca guvernanții și elitele politice ale Lumii a treia care au venit la putere, au început să-și construiască propria mașinărie militară caracterizată prin introducerea tehnologiei de război sofisticată și adaptarea unui sistem de securitate cât mai bine pus la punct.

De cele mai multe ori, chiar după venirea la putere, guvernele naționale au fost confruntate cu mișcări interne de forță și chiar conflicte cu statele din jur, pe motive etnice, religioase sau teritoriale, fiind nevoite să recurgă deseori la forța pentru a se impune, fapte ce a ridicat mult cererea permanentă de arme.

În felul acesta, cele peste 450 confruntări între statele neeuropene, îndeosebi pe teritoriul Africii, Orientului Mijlociu și¸ Americii latine, ce au avut loc în ultimele două decenii au determinat un aflux de armament și tehnologie militară, fiind dezvoltată o necunoscută și nebănuita piața ilegală, un adevărat rai pentru comercializare și traficanții veroși. Astfel, numai războiul dintre Irak și Iran a ocazionat o cerere de echipament militar în valoare de aproape 100 milioane de dolari, cerere ce a fost onorată cu furnituri ale industriilor militare din 40 de tari din care o parte au reprezentat-o tranzacțiile ilegale.

Traficul ilegal cu arme și muniții a luat o amploare deosebită în perioada post – comunista (după anul 1990) în multe din statele din estul Europei, îndeosebi cele desprinse din U.R.S.S., fiind create condiții favorabile sustragerilor și comercializării de arme și muniții din depozitele armatelor naționale.

În acest sens este edificatoare situația din armata rusă, care s-a confruntat și se confrunta cu o stare de indisciplina dezastruoasă și mai ales cu pierderea poziției deosebit de influențe din societate, concomitent cu compromiterea ei ca urmare a incopetentei manifestate în acțiunile militare desfășurate în Afganistan și Cecenia.

Datorită acestor cauze mulți conducători din armata se simt frustrați, confruntați fiind și cu scăderea drastică a veniturilor salariale fapt pentru care se simt îndreptățiți să-și îmbunătățească situația financiară prin manopere dolosive.

Asemenea persoane cu funcții de comandă și chiar structuri din armata rusă, acționează asemănător crimei organizate, fiind edificator în acest sens un raport al procuraturii militare ruse, care atrăgea atenția ca multe cadre de marca ale armatei sunt implicate în activități economice ilegale. Elocvent este exemplul grupului de armate care a staționat în Germania până în 1994 și a înregistrat pierderi estimate la peste 60 milioane dolari, datorate în principal vânzărilor de armament și tehnica militară pe piața neagră, afaceri asemănătoare fiind înregistrate și pe teritoriul altor state că Ungaria și chiar Republica Moldova.

Însa la acest sfârșit de secol XX, se prefigurează un nou trafic mai periculos chiar decât traficul cu droguri și cel cu arme, acesta fiind reprezentat de comerțul și contrabandă cu materiale radioactive. Deja unele czuri au fost descoperite în Polonia, Ungaria și¸ România, dar campioana ramânme tot Rusia.

Astfel în această tară care dispune de importante cantități de material radioactiv, datorită faptului că resursele materiale sunt reduse fondurile mici alocate energiei nucleare și cercetării se creează un pericol potențial deoarece mulți angajați din domenii recurg chiar la sustrageri de material nuclear pentru a-și completa veniturile.

Pericolul deosebit consta în faptul că tari cu regimuri dictatoriale sau care duc o politică de înarmare, precum Iracul, Libia, Coreea de Nord și Pakistanul pot procura foarte ușor materiale radioactive pe orice căi pentru constituirea de bombe atomice nefiind exclusa nici posibilitatea ca organizații criminale să fie tentate să confecționeze arme nucleare, îndeosebi pentru amenințare ori șantaj.

Traficul cu asemenea materiale se desfășoară pe axa Est-Vest și a luat amploare în urma desființării fostei Uniuni Sovietice, pe fondul slăbirii excesive a mecanismelor de control într-o serie de domenii de activitate, inclusiv cel nuclear.

În căutarea de cumpărători a unor astfel de produse, organizațiile criminale ruse au sprijinit constituirea, pe teritoriul României, a unor rețele de inițiere a afacerilor pentru cumpărători pe relația Germania, S.U.A., țările islamice, îndeosebi Iran și Libia.

În același timp, unii cetățeni romani, realizând ce câștiguri pot obține din tranzacțiile ilegale în acest domeniu, s-au integrat foarte repede în mediul comercianților de materiale strategice și substanțe radioactive, desfășurând activități infracționale în acest sens.

În perioada 1990-1999 au fost depistate 53 grupuri organizate cu 120 de membrii care au traficat: 11 focoase pentru rachete sol-aer și 10 proiectile tip OFZ, 175 diferite arme de foc, 2.806 cartușe, precum și alte 14 grupări infracționale din care făceau parte 34 membrii ce au traficat peste 340 kg de mercur și peste 300 kg de combustibil nuclear.

Producând sume uriașe de bani procesele și activitățile ilicite prezentate anterior au trebuit interferate și chiar integrate în cadrul general al finanței internaționale contemporane.

Inevitabil, orice acțiune ilicită de anvergura care își propune câștiguri maxime și continuitate în operațiunile întreprinse, va atinge punctul critic în momentul în care se va încerca integrarea acestuia în circuitul financiar-bancar. De aici rezulta interesul deosebit pe care crima organizată îl manifesta pentru a-și asigura controlul asupra instituțiilor financiar-bancare, mai ales la nivelul de decizie al acestora.

CONCLUZII

În lucrarea prezentă am încercat realizarea unei “fresce” a acestor organizații criminale mondiale. Lucrarea prezintă organizațiile criminale din toate punctele de vedere, astfel încât am încercat să surprind rădăcinile pe care acestea le au în istorie precum și să dezvolte prezentarea acestora în ceea ce privește codurile comportamentale, caracteristici, domenii de acțiune ale acestor “giganți ai violenței”.

Pentru a aduce mai multă lumină, am realizat prezentarea acestora și dezvoltarea lor la nivel mondial și mai ales a Mafiei sub toate aspectele, asupra formării acestor grupări mafiote, a structurii, a dezvoltării acestora, a “legilor” interne care domnesc în cadrul acestor organizații;” legi” fără de care Mafia n-ar fi reușit impunerea la o scară așa de mare precum și implicarea ei prin violență în viața socială, economică și politică a statelor unde s-a dezvoltat.

Pentru o înțelegere mai bună a pericolului violenței care domnește astăzi, am încercat prezentarea ultimului “flagel” care lovește societatea contemporană și care poate fi privit tot din prisma organizațiilor criminale, adică “terorismul” care putem spune că a atins și a întrecut chiar caracterul violent al mafiei în zilele noastre.

Organizațiile criminale ale secolului nostru sunt asemenea unor “industriași” care însă sau dezvoltat prin violență, prin înșelăciune, prin crimă deci prin moduri ilegale care contravin bunei dezvoltări a vieții mondiale.

Ceea ce este înfricoșător este faptul, că acest “virus” a atins cote maxime atât în lume cât și în țara noastră considerată un “pionier”, în ceea ce privește organizații criminale de tip mafiot.

România putem spune că a devenit o “piață” de viitor pentru Mafie. Organizațiile mafiote române se disting prin amplitudinea violenței cu care se săvârșesc actele criminale uneori mult mai dură decât în țările unde activitatea criminală mafiotă este bine dezvoltată.

România fiind o țară de tranziție reprezintă terenul prielnic pentru activități mafiote, legislația statului român având carențe în ceea ce privește combaterea unor asemenea grupări mafiote.

În ceea ce privește legea, două aspecte interesează în mod deosebit:

existența discriminărilor necesare în legea penală

politica penală în domeniul analizat

La nivelul politici penale în acest domeniu mai sunt obiective de realizat:

A) Adoptarea standardelor internaționale în materia sancționării corupției, a crimei organizate și “spălării banilor”.

– Înăsprirea sancțiunilor penale

– Aderarea la organele Comunității Europene implică în mod necesar și armonizarea legislativă

B) Crearea cadrului instituțional corespunzător scopului preconizat.

Este necesar ca și în România să se înființeze un organism interdepartamental puternic format din polițiști, finanțiști și procurori, care să aibă drept de control nelimitat și să pună ordine în acest domeniu.

Se impune de urgență înființarea unui Institut Național De Criminologie care să abordeze cu prioritate marile probleme ale criminalistici din perioada de tranziție.

Perfecționarea sistemului judiciar de prevenire, descoperire și combatere a manifestărilor infracționale.

Combaterea organizațiilor criminale va cuprinde:

promulgarea și aplicarea de urgență a unor modificări ale Codului Penal și a Codului De Procedură Penală.

incriminare indivizilor cu infracțiuni prin simpla apartenența la grupările mafiote

adoptarea unei legislații ferme financiar bancare aptă de a stopa fenomene ca: fraudă și reciclarea banilor.

crearea și întărirea unor brigăzi antimafia în poliție.

modernizarea și dotarea corespunzătoare a unității de luptă antipatie.

adaptarea unei legislații corespunzătoare în ceea ce privește traficul de droguri.

colaborarea dintre organele de combatere a organizațiilor mafiote din toată lumea.

Pentru a combate organizațiile criminale trebuie să se îmbunătățească condițiile de trai ale populației. Acestea reprezentând izvoare ale organizațiilor criminale. Întrebarea care se pune este dacă vor dispărea vreodată organizațiile criminale, ceea ce nu va fi posibil datorită interpenetrării acesteia în viața de zi cu zi și racolarea din ce în ce a mai multor indivizi tineri în rândurile organizației, indivizi care se bucură de câștiguri financiare rapide și totodată de renumele pe care și-l fac.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Boroi, Drept penal partea generală, Editura Ch Beck, 2010;

Anastasiu Crisu, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român aspecte de drept comparat, Editura Tipo Aktis;

Constantin Mitache, Cristian Mitrache” Drept penal român”, București 2014;

Ilie Pascu, Drept penal general, Editura Hamangiu, București, 2007;

Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Hotca, Ioan Chiș, maxim Dobrinoiu, Noul cod penal comentat vol. I, Editura Universul Juridic 2012;

Lavinia Valeria Refterache, Drept penal general, Editura Universul Juridic București 2010;

Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghiță Mateut, Constantin Butiuc, Codul Penal comentat partea generală vol. I, Editura Hamangiu 2007;

Mihail Udroiu “Drept penal, partea generală”, Editura Ch Beck, 2014

Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlau, Raluca Morosanu, Georgiana Tudor, Daniel Atasiei, Corina Voicu, Cristinel Ghigheci, Victor Văduvă, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriță, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu 2014;

Teodorescu Vasile, Constantin Sima, Ion Ristea, Ioana Vasiu, Adina Vlasceanu, Alexandru Boroi, Bogdan Nicoale Bulai, Costică Bulai, Danes Ștefan, Constantin Duvac, Ketty Guiu, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Ioan Molnar, Explicațiile preliminare ale noul cod penal vol. II, Editura Hamangiu, 2011;

Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Ruxandra Raducanu, Anda Crisu-Ciocinta,

Sebastian Raduletu, Mihai Dunea, Noul cod penal comentat pe articole, Editura Hamangiu 2014;

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Boroi, Drept penal partea generală, Editura Ch Beck, 2010;

Anastasiu Crisu, Tratamentul infractorului minor în dreptul penal și dreptul procesual penal român aspecte de drept comparat, Editura Tipo Aktis;

Constantin Mitache, Cristian Mitrache” Drept penal român”, București 2014;

Ilie Pascu, Drept penal general, Editura Hamangiu, București, 2007;

Ilie Pascu, Traian Dima, Costică Păun, Mirela Gorunescu, Vasile Dobrinoiu, Mihai Hotca, Ioan Chiș, maxim Dobrinoiu, Noul cod penal comentat vol. I, Editura Universul Juridic 2012;

Lavinia Valeria Refterache, Drept penal general, Editura Universul Juridic București 2010;

Matei Basarab, Viorel Pasca, Gheorghiță Mateut, Constantin Butiuc, Codul Penal comentat partea generală vol. I, Editura Hamangiu 2007;

Mihail Udroiu “Drept penal, partea generală”, Editura Ch Beck, 2014

Nicolae Volonciu, Andreea Simona Uzlau, Raluca Morosanu, Georgiana Tudor, Daniel Atasiei, Corina Voicu, Cristinel Ghigheci, Victor Văduvă, Teodor-Viorel Gheorghe, Cătălin Mihai Chiriță, Noul Cod de procedură penală comentat, Editura Hamangiu 2014;

Teodorescu Vasile, Constantin Sima, Ion Ristea, Ioana Vasiu, Adina Vlasceanu, Alexandru Boroi, Bogdan Nicoale Bulai, Costică Bulai, Danes Ștefan, Constantin Duvac, Ketty Guiu, Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Ioan Molnar, Explicațiile preliminare ale noul cod penal vol. II, Editura Hamangiu, 2011;

Tudorel Toader, Maria-Ioana Michinici, Ruxandra Raducanu, Anda Crisu-Ciocinta,

Sebastian Raduletu, Mihai Dunea, Noul cod penal comentat pe articole, Editura Hamangiu 2014;