Forma în vigoare la data de 28 iunie 2016 [605748]

Forma în vigoare la data de 28 iunie 2016
CODUL CIVIL
adoptat prin Legea Nr. 287 din 17 iulie 2009

Republicat*)
Cuprins

Titlu document
Titlul preliminar – Despre legea civila
Cartea I – Despre persoane
Cartea a II-a – Despre familie
Cartea a III-a – Despre bunuri
Cartea a IV-a – Despre mostenire si liberalitati
Cartea a V-a – Despre obligatii
Cartea a VI-a -Despre prescriptia extinctiva, decadere, calculul termenelor
Cartea a VII-a – Dispozitii de drept international privat
Dispozitii finale
Nota
Publicat în: Baza de date "EUROLEX"
*) Notă:
Text realizat la G&G CONSULTING, Departamentul juridic (D.A.)
Cuprinde toate modificările aduse actului oficial publicate în M.Of., inclusiv cele
prevăzute în:
O.U.G. Nr. 1/03.02.2016 Publicată în M.Of. Nr. 85/04.02.2016
Articolele care au suferit modificări sunt marcate cu albastru în Cuprins.
**) Note importante:
1. Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de
intrarea în vigoare a Codului civil nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de
legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. (a se
vedea art. 3 din Legea nr. 71/2011)
2. La data intrării în vigoare a Codului civil, actele juridice nule, anulabile sau afectate
de alte cauze de ineficacitate, prevăzute de Codul civil din 1864, precum și de alte acte
normative, rămân supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori,
după caz, eficace potrivit Codului civil. (a se vedea art. 4 din Legea nr. 71/2011)
3. Dispozițiile Codului civil se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz,
produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute

după intrarea sa în vigoare. Dispozițiile Codului civil sunt aplicabile și efectelor viitoare ale
situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea și
capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din
raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de
vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a
se vedea art. 5 din Legea nr. 71/2011)
4. Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010, referirea din cuprinsul Codului civil
la hotărârea definitivă se va înțelege ca fiind făcută la hotărârea irevocabilă. (a se
vedea art. 222 din Legea nr. 71/2011)
***) Republicat în temeiul art. 218 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409
din 10 iunie 2011.
Legea nr. 287/2009 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24
iulie 2009, a fost modificată prin Legea nr. 71/2011 și rectificată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 427 din 17 iunie 2011 și în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
489 din 8 iulie 2011.
Titlul preliminar
Despre legea civilă*)
*) Dispozițiile de punere în aplicare a titlului preliminar sunt cuprinse în art. 8 din Legea nr.
71/2011.
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 1 – Izvoarele dreptului civil
(1) Sunt izvoare ale dreptului civil legea, uzanțele și principiile generale ale dreptului.
(2) În cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanțele, iar în lipsa acestora, dispozițiile legale
privitoare la situații asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziții, principiile generale ale
dreptului.
(3) În materiile reglementate prin lege, uzanțele se aplică numai în măsura în care legea trimite
în mod expres la acestea.
(4) Numai uzanțele conforme ordinii publice și bunelor moravuri sunt recunoscute ca izvoare
de drept.
(5) Partea interesată trebuie să facă dovada existenței și a conținutului uzanțelor. Uzanțele
publicate în culegeri elaborate de către entitățile sau organismele autorizate în domeniu se
prezumă că există, până la proba contrară.
(6) În sensul prezentului cod, prin uzanțe se înțelege obiceiul (cutuma) și uzurile profesionale.
Art. 2 – Obiectul și conținutul Codului civil
(1) Dispozițiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale
dintre persoane, ca subiecte de drept civil.
(2) Prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun
pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispozițiilor sale.
Art. 3 – Aplicarea generală a Codului civil

(1) Dispozițiile prezentului cod se aplică și raporturilor dintre profesioniști, precum și
raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil.
(2) Sunt considerați profesioniști *) toți cei care exploatează o întreprindere.
(3) Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai
multe persoane, a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori
înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
_____________
*) Noțiunea "profesionist" include categoriile de comerciant, întreprinzător, operator
economic, precum și orice alte persoane autorizate să desfășoare activități economice sau
profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a
Codului civil. (a se vedea art. 8 din Legea nr. 71/2011)
Art. 4 – Aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privind drepturile omului
(1) În materiile reglementate de prezentul cod, dispozițiile privind drepturile și libertățile
persoanelor vor fi interpretate și aplicate în concordanță cu Constitu ț ia, Declara ț ia Universală a
Drepturilor Omului, pactele și celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, și prezentul cod, au prioritate reglementările
internaționale, cu excepția cazului în care prezentul cod conține dispoziții mai favorabile.
Art. 5 – Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene
În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în
mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părților.
Cap. II
Aplicarea legii civile
Art. 6 – Aplicarea în timp a legii civile
(1) Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă.
(2) Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în
vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la
data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.
(3) Actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data intrării în
vigoare a legii noi sunt supuse dispozițiilor legii vechi, neputând fi considerate valabile ori, după
caz, eficace potrivit dispozițiilor legii noi.
(4) Prescripțiile, decăderile și uzucapiunile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a
legii noi sunt în întregime supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.
(5) Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse
ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în
vigoare.
(6) Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice
născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din
căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv
regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă
după intrarea în vigoare a legii noi.
_____________
*) Recursuri în interesul legii:
– Decizia nr. 1/2014, Decizia nr. 5/2013, Decizia nr. 53/2007 și Decizia nr. 6/1999.

Art. 7 – Teritorialitatea legii civile
(1) Actele normative adoptate de autoritățile și instituțiile publice centrale se aplică pe întreg
teritoriul țării, afară de cazul în care se prevede altfel.
(2) Actele normative adoptate, în condițiile legii, de autoritățile și instituțiile administrației
publice locale se aplică numai în raza lor de competență teritorială.
Art. 8 – Extrateritorialitatea legii civile
În cazul raporturilor juridice cu element de extraneitate, determinarea legii civile aplicabile se
face ținându-se seama de normele de drept internațional privat cuprinse în cartea a VII-a din
prezentul cod.
Cap. III
Interpretarea și efectele legii civile
Art. 9 – Interpretarea legii
(1) Cel care a adoptat norma civilă este competent să facă și interpretarea ei oficială.
(2) Norma interpretativă produce efecte numai pentru viitor.
(3) Interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus
judecății.
Art. 10 – Interzicerea analogiei
Legile care derogă de la o dispoziție generală, care restrâng exercițiul unor drepturi civile sau
care prevăd sancțiuni civile se aplică numai în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege.
Art. 11 – Respectarea ordinii publice și a bunelor moravuri
Nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri.
Art. 12 – Libertatea de a dispune
(1) Oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă legea nu prevede în mod expres altfel.
(2) Nimeni nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil.
Art. 13 – Renunțarea la drept
Renunțarea la un drept nu se prezumă.
Art. 14 – Buna-credință
(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute
obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri.
(2) Buna-credință se prezumă până la proba contrară.
Art. 15 – Abuzul de drept
Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod
excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe.
Art. 16 – Vinovăția
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, persoana răspunde numai pentru faptele sale săvârșite
cu intenție sau din culpă.
(2) Fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește
producerea lui prin intermediul faptei, fie, deși nu îl urmărește, acceptă posibilitatea producerii
acestui rezultat.
(3) Fapta este săvârșită din culpă când autorul fie prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce, fie nu prevede rezultatul faptei, deși trebuia să
îl prevadă. Culpa este gravă atunci când autorul a acționat cu o neglijență sau imprudență pe care
nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese.

(4) Atunci când legea condiționează efectele juridice ale unei fapte de săvârșirea sa din culpă,
condiția este îndeplinită și dacă fapta a fost săvârșită cu intenție.
Art. 17 – Eroarea comună și invincibilă
(1) Nimeni nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuși.
(2) Cu toate acestea, când cineva, împărtășind o credință comună și invincibilă, a considerat că
o persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanța judecătorească, ținând
seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în această stare va produce, față de cel
aflat în eroare, aceleași efecte ca și când ar fi valabil, afară de cazul în care desființarea lui nu i-
ar cauza niciun prejudiciu.
(3) Eroarea comună și invincibilă nu se prezumă.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu sunt aplicabile în materie de carte funciară și nici în alte
materii în care legea reglementează un sistem de publicitate.
Cap. IV*)
Publicitatea drepturilor, a actelor și a faptelor juridice
*) Existența unui litigiu sau înscrierea lui în registrele publice prevăzute de lege nu împiedică
efectuarea formalităților de publicitate. (a se vedea art. 8 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 18 – Obiectul publicității și modalitățile de realizare
(1) Drepturile, actele și faptele privitoare la starea și capacitatea persoanelor, cele în legătură
cu bunurile care aparțin acestora, precum și orice alte raporturi juridice sunt supuse publicității în
cazurile expres prevăzute de lege.
(2) Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanții Reale
Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului cod și arhivă, prin registrul comerțului, precum și
prin alte forme de publicitate prevăzute de lege.
Art. 19 – Condițiile de publicitate
(1) Procedura și condițiile de publicitate se stabilesc prin lege.
(2) Îndeplinirea formalității de publicitate poate fi cerută de orice persoană, chiar dacă este
lipsită de capacitatea de exercițiu.
(3) Orice renunțare sau restrângere a dreptului de a îndeplini o formalitate de publicitate,
precum și orice clauză penală sau altă sancțiune stipulată pentru a împiedica exercitarea acestui
drept sunt considerate nescrise.
(4) Nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul supus publicității,
dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită.
Art. 20 – Efectele publicității
(1) Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum și a oricărui alt
raport juridic supus publicității, stabilește rangul acestora și, dacă legea prevede în mod expres,
condiționează constituirea sau efectele lor juridice.
(2) Între părți sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz, drepturile, actele
sau faptele juridice, precum și orice alte raporturi juridice produc efecte depline, chiar dacă nu au
fost îndeplinite formalitățile de publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
(3) Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la publicitate. Cu toate
acestea, în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege, ea poate produce efecte achizitive în
favoarea terților dobânditori de bună-credință.
(4) Publicitatea nu întrerupe cursul prescripției extinctive, afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.

Art. 21 – Prezumțiile
(1) Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se prezumă că el există, cât
timp nu a fost radiat sau modificat în condițiile legii.
(2) În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu există.
Art. 22 – Lipsa publicității. Sancțiuni
(1) Dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era prevăzută de lege cu
caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte raporturi juridice supuse publicității sunt
inopozabile terților, afară de cazul în care se dovedește că aceștia le-au cunoscut pe altă cale.
(2) Atunci când legea prevede că simpla cunoaștere de fapt nu suplinește lipsa de publicitate,
absența acesteia poate fi invocată de orice persoană interesată, inclusiv de terțul care a cunoscut,
pe altă cale, dreptul, actul, faptul sau raportul juridic supus publicității.
(3) În toate cazurile însă, simpla cunoaștere a dreptului, actului, faptului sau raportului juridic
nu suplinește lipsa de publicitate față de alte persoane decât terțul care, în fapt, le-a cunoscut.
Art. 23 – Concursul dintre formele de publicitate
Dacă un drept, act, fapt sau orice raport juridic este supus în același timp unor formalități de
publicitate diferite, neefectuarea unei cerințe de publicitate nu este acoperită de îndeplinirea
alteia.
Art. 24 – Consultarea registrelor publice
Orice persoană, chiar fără a justifica un interes, poate, în condițiile legii, să consulte registrele
publice privitoare la un drept, act, fapt sau o anumită situație juridică și să obțină extrase sau
copii certificate de pe acestea.
Cartea I
Despre persoane*)
*) Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții I sunt cuprinse în art. 13 – 19 din
Legea nr. 71/2011.
Titlul I
Dispoziții generale
Art. 25 – Subiectele de drept civil
(1) Subiectele de drept civil sunt persoanele fizice și persoanele juridice.
(2) Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi și de obligații civile.
(3) Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege,
este titulară de drepturi și de obligații civile.
Art. 26 – Recunoașterea drepturilor și libertăților civile
Drepturile și libertățile civile ale persoanelor fizice, precum și drepturile și libertățile civile ale
persoanelor juridice sunt ocrotite și garantate de lege.
Art. 27 – Cetățenii străini și apatrizii
(1) Cetățenii străini și apatrizii sunt asimilați, în condițiile legii, cu cetățenii români, în ceea ce
privește drepturile și libertățile lor civile.
(2) Asimilarea se aplică în mod corespunzător și persoanelor juridice străine.
Art. 28 – Capacitatea civilă
(1) Capacitatea civilă este recunoscută tuturor persoanelor.
(2) Orice persoană are capacitate de folosință și, cu excepția cazurilor prevăzute de lege,
capacitate de exercițiu.

Art. 29 – Limitele capacității civile
(1) Nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de folosință sau lipsit, în tot sau în parte, de
capacitatea de exercițiu, decât în cazurile și condițiile expres prevăzute de lege.
(2) Nimeni nu poate renunța, în tot sau în parte, la capacitatea de folosință sau la capacitatea
de exercițiu.
Art. 30 – Egalitatea în fața legii civile
Rasa, culoarea, naționalitatea, originea etnică, limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea
sexuală, opinia, convingerile personale, apartenența politică, sindicală, la o categorie socială ori
la o categorie defavorizată, averea, originea socială, gradul de cultură, precum și orice altă
situație similară nu au nicio influență asupra capacității civile.
Art. 31 – Patrimoniul. Mase patrimoniale și patrimonii de afectațiune
(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include
toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia.
(2) Acesta poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectațiuni numai în cazurile și condițiile
prevăzute de lege.
(3) Patrimoniile de afectațiune sunt masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit
dispozițiilor titlului IV al cărții a III-a, cele afectate exercitării unei profesii autorizate, precum și
alte patrimonii determinate potrivit legii.
Art. 32 – Transferul intrapatrimonial
(1) În caz de diviziune sau afectațiune, transferul drepturilor și obligațiilor dintr-o masă
patrimonială în alta, în cadrul aceluiași patrimoniu, se face cu respectarea condițiilor prevăzute
de lege și fără a prejudicia drepturile creditorilor asupra fiecărei mase patrimoniale.
(2) În toate cazurile prevăzute la alin. (1), transferul drepturilor și obligațiilor dintr-o masă
patrimonială în alta nu constituie o înstrăinare.
Art. 33 – Patrimoniul profesional individual
(1) Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii
autorizate se stabilește prin actul încheiat de titular, cu respectarea condițiilor de formă și de
publicitate prevăzute de lege.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și în cazul măririi sau micșorării
patrimoniului profesional individual.
(3) Lichidarea patrimoniului profesional individual se face în conformitate cu dispozițiile art.
1.941 – 1.948, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Titlul II
Persoana fizică
Cap. I
Capacitatea civilă a persoanei fizice
Secțiunea 1
Capacitatea de folosință
Art. 34 – Noțiune
Capacitatea de folosință este aptitudinea persoanei de a avea drepturi și obligații civile.
Art. 35 – Durata capacității de folosință
Capacitatea de folosință începe la nașterea persoanei și încetează odată cu moartea acesteia.
Art. 36 – Drepturile copilului conceput

Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu.
Dispozițiile art. 412 referitoare la timpul legal al concepțiunii sunt aplicabile.
Secțiunea a 2-a
Capacitatea de exercițiu
Art. 37 – Noțiune
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a încheia singură acte juridice civile.
Art. 38 – Începutul capacității de exercițiu
(1) Capacitatea de exercițiu deplină începe la data când persoana devine majoră.
(2) Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de 18 ani.
Art. 39 – Situația minorului căsătorit
(1) Minorul dobândește, prin căsătorie, capacitatea deplină de exercițiu.
(2) În cazul în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credință la încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exercițiu.
Art. 40*) – Capacitatea de exercițiu anticipată
Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate recunoaște minorului care a împlinit vârsta
de 16 ani capacitatea deplină de exercițiu. În acest scop, vor fi ascultați și părinții sau tutorele
minorului, luându-se, când este cazul, și avizul consiliului de familie.
_____________
*) A se vedea Cerere pentru recunoașterea capacității de exercițiu anticipată (emanciparea
minorului care a împlinit 16 ani)
Art. 41 – Capacitatea de exercițiu restrânsă
(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă.
(2) Actele juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta,
cu încuviințarea părinților sau, după caz, a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu
autorizarea instanței de tutelă. Încuviințarea sau autorizarea poate fi dată, cel mai târziu, în
momentul încheierii actului.
(3) Cu toate acestea, minorul cu capacitate de exercițiu restrânsă poate face singur acte de
conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază, precum și acte de dispoziție de mică
valoare, cu caracter curent și care se execută la data încheierii lor.
Art. 42 – Regimul unor acte ale minorului
(1) Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive
ori referitoare la profesia sa, cu încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și cu respectarea
dispozițiilor legii speciale, dacă este cazul.
(2) În acest caz, minorul exercită singur drepturile și execută tot astfel obligațiile izvorâte din
aceste acte și poate dispune singur de veniturile dobândite.
Art. 43 – Lipsa capacității de exercițiu
(1) În afara altor cazuri prevăzute de lege, nu au capacitate de exercițiu:
a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;
b) interzisul judecătoresc.
(2) Pentru cei care nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se încheie, în numele acestora,
de reprezentanții lor legali, în condițiile prevăzute de lege. Dispozițiile art. 42 alin. (1) sunt
aplicabile în mod corespunzător.

(3) Cu toate acestea, persoana lipsită de capacitatea de exercițiu poate încheia singură actele
anume prevăzute de lege, actele de conservare, precum și actele de dispoziție de mică valoare, cu
caracter curent și care se execută la momentul încheierii lor.
(4) Actele pe care minorul le poate încheia singur pot fi făcute și de reprezentantul său legal,
afară de cazul în care legea ar dispune altfel sau natura actului nu i-ar permite acest lucru.
Art. 44 – Sancțiune
(1) Actele făcute de persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă, altele decât cele prevăzute la art. 41 alin. (3) și la art. 43 alin. (3), precum și actele
făcute de tutore fără autorizarea instanței de tutelă, atunci când această autorizare este cerută de
lege, sunt anulabile, chiar fără dovedirea unui prejudiciu.
(2) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă poate invoca și
singur, în apărare, anulabilitatea actului pentru incapacitatea sa rezultată din minoritate ori din
punerea sub interdicție judecătorească.
Art. 45 – Frauda comisă de incapabil
Simpla declarație că este capabil să contracteze, făcută de cel lipsit de capacitate de exercițiu
sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, nu înlătură anulabilitatea actului. Dacă însă a folosit
manopere dolosive, instanța, la cererea părții induse în eroare, poate menține contractul atunci
când apreciază că aceasta ar constitui o sancțiune civilă adecvată.
Art. 46 – Regimul nulității
(1) Persoanele capabile de a contracta nu pot opune minorului sau celui pus sub interdicție
judecătorească incapacitatea acestuia.
(2) Acțiunea în anulare poate fi exercitată de reprezentantul legal, de minorul care a împlinit
vârsta de 14 ani, precum și de ocrotitorul legal.
(3) Atunci când actul s-a încheiat fără autorizarea instanței de tutelă, necesară potrivit legii,
aceasta va sesiza procurorul în vederea exercitării acțiunii în anulare.
Art. 47 – Limitele obligației de restituire
Persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu este
obligată la restituire decât în limita folosului realizat. Dispozițiile art. 1.635 – 1.649 se aplică în
mod corespunzător.
Art. 48 – Confirmarea actului anulabil
Minorul devenit major poate confirma actul făcut singur în timpul minorității, atunci când el
trebuia să fie reprezentat sau asistat. După descărcarea tutorelui, el poate, de asemenea, să
confirme actul făcut de tutorele său fără respectarea tuturor formalităților cerute pentru
încheierea lui valabilă. În timpul minorității, confirmarea actului anulabil se poate face numai în
condițiile art. 1.263 și 1.264.
Secțiunea a 3-a
Declararea judecătorească a morții
Art. 49 – Cazul general
(1) În cazul în care o persoană este dispărută și există indicii că a încetat din viață, aceasta
poate fi declarată moartă prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane interesate,
dacă au trecut cel puțin 2 ani de la data primirii ultimelor informații sau indicii din care rezultă că
era în viață.
(2) Dacă data primirii ultimelor informații sau indicii despre cel dispărut nu se poate stabili cu
exactitate, termenul prevăzut în alin. (1) se socotește de la sfârșitul lunii în care s-au primit

ultimele informații sau indicii, iar în cazul în care nu se poate stabili nici luna, de la sfârșitul
anului calendaristic.
Art. 50 – Cazuri speciale
(1) Cel dispărut în împrejurări deosebite, cum sunt inundațiile, cutremurul, catastrofa de cale
ferată ori aeriană, naufragiul, în cursul unor fapte de război sau într-o altă împrejurare
asemănătoare, ce îndreptățește a se presupune decesul, poate fi declarat mort, dacă au trecut cel
puțin 6 luni de la data împrejurării în care a avut loc dispariția.
(2) Dacă ziua în care a intervenit împrejurarea când a avut loc dispariția nu poate fi stabilită,
sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile art. 49 alin. (2).
(3) Atunci când este sigur că decesul s-a produs, deși cadavrul nu poate fi găsit sau identificat,
moartea poate fi declarată prin hotărâre judecătorească, fără a se aștepta împlinirea vreunui
termen de la dispariție.
Art. 51 – Procedura de declarare a morții
Soluționarea cererii de declarare a morții se face potrivit dispozițiilor Codului de
procedur ă civil ă.
Art. 52 – Data prezumată a morții celui dispărut
(1) Cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă
definitivă a stabilit-o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că
cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții.
(2) În lipsa unor indicii îndestulătoare, se va stabili că cel declarat mort a încetat din viață în
ultima oră a celei din urmă zile a termenului prevăzut de art. 49 sau 50, după caz.
(3) Instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor alin. (1) și
(2), dacă se dovedește că nu era posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În
acest caz, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.
Art. 53 – Prezumție
Cel dispărut este socotit a fi în viață, dacă nu a intervenit o hotărâre declarativă de moarte
rămasă definitivă.
Art. 54 – Anularea hotărârii de declarare a morții
(1) Dacă cel declarat mort este în viață, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a
declarat moartea.
(2) Cel care a fost declarat mort poate cere, după anularea hotărârii declarative de moarte,
înapoierea bunurilor sale în natură, iar dacă aceasta nu este cu putință, restituirea lor prin
echivalent. Cu toate acestea, dobânditorul cu titlu oneros nu este obligat să le înapoieze decât
dacă, sub rezerva dispozițiilor în materie de carte funciară, se va face dovada că la data
dobândirii știa ori trebuia să știe că persoana declarată moartă este în viață.
Art. 55 – Descoperirea certificatului de deces
Orice persoană interesată poate cere oricând anularea hotărârii declarative de moarte, în cazul
în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.
Art. 56 – Plata făcută moștenitorilor aparenți
Plata făcută moștenitorilor legali sau legatarilor unei persoane, care reapare ulterior hotărârii
declarative de moarte, este valabilă și liberatorie, dacă a fost făcută înainte de radierea din
registrul de stare civilă a mențiunii privitoare la deces, cu excepția cazului în care cel care a făcut
plata a cunoscut faptul că persoana declarată moartă este în viață.
Art. 57 – Drepturile moștenitorului aparent

Moștenitorul aparent care află că persoana care a fost declarată decedată prin hotărâre
judecătorească este în viață păstrează posesia bunurilor și dobândește fructele acestora, cât timp
cel reapărut nu solicită restituirea lor.
Cap. II
Respectul datorat ființei umane și drepturilor ei inerente
Secțiunea 1
Dispoziții comune
Art. 58*) – Drepturi ale personalității
(1) Orice persoană are dreptul la viață, la sănătate, la integritate fizică și psihică, la demnitate,
la propria imagine, la respectarea vieții private, precum și alte asemenea drepturi recunoscute de
lege.
(2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.
_____________
*) Drepturile personalității sunt supuse legii în vigoare la data exercitării lor.
Orice atingere adusă drepturilor personalității este supusă legii în vigoare la data săvârșirii
acesteia. (a se vedea art. 13 din Legea nr. 71/2011)
Art. 59 – Atributele de identificare
Orice persoană are dreptul la nume, la domiciliu, la reședință, precum și la o stare civilă,
dobândite în condițiile legii.
Art. 60 – Dreptul de a dispune de sine însuși
Persoana fizică are dreptul să dispună de sine însăși, dacă nu încalcă drepturile și libertățile
altora, ordinea publică sau bunele moravuri.
Secțiunea a 2-a
Drepturile la viață, la sănătate și la integritate ale persoanei fizice
Art. 61 – Garantarea drepturilor inerente ființei umane
(1) Viața, sănătatea și integritatea fizică și psihică a oricărei persoane sunt garantate și ocrotite
în mod egal de lege.
(2) Interesul și binele ființei umane trebuie să primeze asupra interesului unic al societății sau
al științei.
Art. 62 – Interzicerea practicii eugenice
(1) Nimeni nu poate aduce atingere speciei umane.
(2) Este interzisă orice practică eugenică prin care se tinde la organizarea selecției persoanelor.
Art. 63 – Intervențiile asupra caracterelor genetice
(1) Sunt interzise orice intervenții medicale asupra caracterelor genetice având drept scop
modificarea descendenței persoanei, cu excepția celor care privesc prevenirea și tratamentul
maladiilor genetice.
(2) Este interzisă orice intervenție având drept scop crearea unei ființe umane genetic identice
unei alte ființe umane vii sau moarte, precum și crearea de embrioni umani în scopuri de
cercetare.
(3) Utilizarea tehnicilor de reproducere umană asistată medical nu este admisă pentru alegerea
sexului viitorului copil decât în scopul evitării unei boli ereditare grave legate de sexul acestuia.

Art. 64 – Inviolabilitatea corpului uman
(1) Corpul uman este inviolabil.
(2) Orice persoană are dreptul la integritatea sa fizică și psihică. Nu se poate aduce atingere
integrității ființei umane decât în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege.
Art. 65 – Examenul caracteristicilor genetice
(1) Examenul caracteristicilor genetice ale unei persoane nu poate fi întreprins decât în scopuri
medicale sau de cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.
(2) Identificarea unei persoane pe baza amprentelor sale genetice nu poate fi efectuată decât în
cadrul unei proceduri judiciare civile sau penale, după caz, sau în scopuri medicale ori de
cercetare științifică, efectuate în condițiile legii.
Art. 66 – Interzicerea unor acte patrimoniale
Orice acte care au ca obiect conferirea unei valori patrimoniale corpului uman, elementelor
sau produselor sale sunt lovite de nulitate absolută, cu excepția cazurilor expres prevăzute de
lege.
Art. 67 – Intervențiile medicale asupra unei persoane
Nicio persoană nu poate fi supusă experiențelor, testelor, prelevărilor, tratamentelor sau altor
intervenții în scop terapeutic ori în scop de cercetare științifică decât în cazurile și în condițiile
expres și limitativ prevăzute de lege.
Art. 68 – Prelevarea și transplantul de la persoanele în viață
(1) Prelevarea și transplantul de organe, țesuturi și celule de origine umană de la donatori în
viață se fac exclusiv în cazurile și condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris, liber, prealabil și
expres al acestora și numai după ce au fost informați, în prealabil, asupra riscurilor intervenției.
În toate cazurile, donatorul poate reveni asupra consimțământului dat, până în momentul
prelevării.
(2) Se interzice prelevarea de organe, țesuturi și celule de origine umană de la minori, precum
și de la persoanele aflate în viață, lipsite de discernământ din cauza unui handicap mintal, unei
tulburări mintale grave sau dintr-un alt motiv similar, în afara cazurilor expres prevăzute de lege.
Art. 69 – Sesizarea instanței judecătorești
La cererea persoanei interesate, instanța poate lua toate măsurile necesare pentru a împiedica
sau a face să înceteze orice atingere ilicită adusă integrității corpului uman, precum și pentru a
dispune repararea, în condițiile prevăzute la art. 252 – 256, a daunelor materiale și morale
suferite.
Secțiunea a 3-a
Respectul vieții private și al demnității persoanei umane
Art. 70 – Dreptul la libera exprimare
(1) Orice persoană are dreptul la libera exprimare.
(2) Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art.
75.
Art. 71 – Dreptul la viața privată
(1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private.
(2) Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în
domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor
prevăzute la art. 75.

(3) Este, de asemenea, interzisă utilizarea, în orice mod, a corespondenței, manuscriselor sau a
altor documente personale, precum și a informațiilor din viața privată a unei persoane, fără
acordul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Art. 72 – Dreptul la demnitate
(1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale.
(2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul
acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.
Art. 73 – Dreptul la propria imagine
(1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.
(2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice
reproducerea, în orice mod, a înfățișării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei
asemenea reproduceri. Dispozițiile art. 75 rămân aplicabile.
Art. 74 – Atingeri aduse vieții private
Sub rezerva aplicării dispozițiilor art. 75, pot fi considerate ca atingeri aduse vieții private:
a) intrarea sau rămânerea fără drept în locuință sau luarea din aceasta a oricărui obiect fără
acordul celui care o ocupă în mod legal;
b) interceptarea fără drept a unei convorbiri private, săvârșită prin orice mijloace tehnice, sau
utilizarea, în cunoștință de cauză, a unei asemenea interceptări;
c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spațiu privat, fără
acordul acesteia;
d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spațiu privat, fără acordul celui care îl
ocupă în mod legal;
e) ținerea vieții private sub observație, prin orice mijloace, în afară de cazurile prevăzute
expres de lege;
f) difuzarea de știri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind viața
intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;
g) difuzarea de materiale conținând imagini privind o persoană aflată la tratament în unitățile
de asistență medicală, precum și a datelor cu caracter personal privind starea de sănătate,
problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanțe în legătură cu boala și cu alte
diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în cauză, iar în cazul în care
aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al persoanelor îndreptățite;
h) utilizarea, cu rea-credință, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă persoană;
i) difuzarea sau utilizarea corespondenței, manuscriselor ori a altor documente personale,
inclusiv a datelor privind domiciliul, reședința, precum și numerele de telefon ale unei persoane
sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea îi aparțin sau care, după
caz, are dreptul de a dispune de ele.
Art. 75 – Limite
(1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt
permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care
România este parte.
(2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea
pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a
drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.
Art. 76*) – Prezumția de consimțământ
Când însuși cel la care se referă o informație sau un material le pune la dispoziția unei
persoane fizice ori persoane juridice despre care are cunoștință că își desfășoară activitatea în

domeniul informării publicului, consimțământul pentru utilizarea acestora este prezumat, nefiind
necesar un acord scris.
_____________
*) Dispozițiile art. 76 din Codul civil nu se aplică în cazul în care punerea la dispoziție a
informației sau a materialului s-a făcut anterior datei intrării în vigoare a Codului civil, chiar
dacă utilizarea informației ori a materialului se realizează după această dată. (a se vedea art.
14 din Legea nr. 71/2011)
Art. 77 – Prelucrarea datelor personale
Orice prelucrare a datelor cu caracter personal, prin mijloace automate sau neautomate, se
poate face numai în cazurile și condițiile prevăzute de legea specială.
Secțiunea a 4-a
Respectul datorat persoanei și după decesul său
Art. 78*) – Respectul datorat persoanei decedate
Persoanei decedate i se datorează respect cu privire la memoria sa, precum și cu privire la
corpul său.
_____________
*) Dispozițiile art. 78 din Codul civil sunt aplicabile și în privința persoanelor decedate
anterior datei intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 15 din Legea nr. 71/2011)
Art. 79*) – Interzicerea atingerii memoriei persoanei decedate
Memoria persoanei decedate este protejată în aceleași condiții ca și imaginea și reputația
persoanei aflate în viață.
_____________
*) Dispozițiile art. 79 din Codul civil sunt aplicabile și în privința persoanelor decedate
anterior datei intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 15 din Legea nr. 71/2011)
Art. 80*) – Respectarea voinței persoanei decedate
(1) Orice persoană poate determina felul propriilor funeralii și poate dispune cu privire la
corpul său după moarte. În cazul celor lipsiți de capacitate de exercițiu sau al celor cu capacitate
de exercițiu restrânsă este necesar și consimțământul scris al părinților sau, după caz, al tutorelui.
(2) În lipsa unei opțiuni exprese a persoanei decedate, va fi respectată, în ordine, voința
soțului, părinților, descendenților, rudelor în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv,
legatarilor universali sau cu titlu universal ori dispoziția primarului comunei, orașului,
municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a avut loc decesul.
În toate cazurile se va ține seama de apartenența confesională a persoanei decedate.
_____________
*) Dispozițiile art. 80 din Codul civil sunt aplicabile și în privința persoanelor decedate
anterior datei intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 15 din Legea nr. 71/2011)
Art. 81*) – Prelevarea de la persoanele decedate
Prelevarea de organe, țesuturi și celule umane, în scop terapeutic sau științific, de la
persoanele decedate se efectuează numai în condițiile prevăzute de lege, cu acordul scris,
exprimat în timpul vieții, al persoanei decedate sau, în lipsa acestuia, cu acordul scris, liber,

prealabil și expres dat, în ordine, de soțul supraviețuitor, de părinți, de descendenți ori, în sfârșit,
de rudele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
_____________
*) Dispozițiile art. 81 din Codul civil sunt aplicabile și în privința persoanelor decedate
anterior datei intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 15 din Legea nr. 71/2011)
Cap. III
Identificarea persoanei fizice
Secțiunea 1
Numele
Art. 82 – Dreptul la nume
Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit, potrivit legii.
Art. 83 – Structura numelui
Numele cuprinde numele de familie și prenumele.
Art. 84 – Dobândirea numelui
(1) Numele de familie se dobândește prin efectul filiației și poate fi modificat prin efectul
schimbării stării civile, în condițiile prevăzute de lege.
(2) Prenumele se stabilește la data înregistrării nașterii, pe baza declarației de naștere. Este
interzisă înregistrarea de către ofițerul de stare civilă a prenumelor indecente, ridicole și a altora
asemenea, de natură a afecta ordinea publică și bunele moravuri ori interesele copilului, după
caz.
(3) Numele de familie și prenumele copilului găsit, născut din părinți necunoscuți, precum și
cele ale copilului care este părăsit de către mamă în spital, iar identitatea acesteia nu a fost
stabilită în termenul prevăzut de lege, se stabilesc prin dispoziția primarului comunei, orașului,
municipiului sau al sectorului municipiului București în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul
ori, după caz, s-a constatat părăsirea lui, în condițiile legii speciale.
Art. 85 – Schimbarea numelui pe cale administrativă
Cetățenii români pot obține, în condițiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de
familie și a prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.
Secțiunea a 2-a
Domiciliul și reședința
Art. 86 – Dreptul la domiciliu și reședință
(1) Cetățenii români au dreptul să își stabilească ori să își schimbe, în mod liber, domiciliul
sau reședința, în țară sau în străinătate, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, o persoană fizică nu poate să aibă în același timp decât
un singur domiciliu și o singură reședință, chiar și atunci când deține mai multe locuințe.
Art. 87 – Domiciliul
Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este
acolo unde aceasta declară că își are locuința principală.
Art. 88 – Reședința
Reședința persoanei fizice este în locul unde își are locuința secundară.
Art. 89 – Stabilirea și schimbarea domiciliului
(1) Stabilirea sau schimbarea domiciliului se face cu respectarea dispozițiilor legii speciale.

(2) Stabilirea sau schimbarea domiciliului nu operează decât atunci când cel care ocupă sau se
mută într-un anumit loc a făcut-o cu intenția de a avea acolo locuința principală.
(3) Dovada intenției rezultă din declarațiile persoanei făcute la organele administrative
competente să opereze stabilirea sau schimbarea domiciliului, iar în lipsa acestor declarații, din
orice alte împrejurări de fapt.
Art. 90 – Prezumția de domiciliu
(1) Reședința va fi considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut.
(2) În lipsă de reședință, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului
domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaște, la locul unde acea persoană se găsește.
Art. 91 – Dovada
(1) Dovada domiciliului și a reședinței se face cu mențiunile cuprinse în cartea de identitate.
(2) În lipsa acestor mențiuni ori atunci când acestea nu corespund realității, stabilirea sau
schimbarea domiciliului ori a reședinței nu va putea fi opusă altor persoane.
(3) Dispozițiile alin. (2) nu se aplică în cazul în care domiciliul sau reședința a fost cunoscută
prin alte mijloace de cel căruia i se opune.
Art. 92 – Domiciliul minorului și al celui pus sub interdicție judecătorească
(1) Domiciliul minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exercițiu în condițiile
prevăzute de lege este la părinții săi sau la acela dintre părinți la care el locuiește în mod
statornic.
(2) În cazul în care părinții au domicilii separate și nu se înțeleg la care dintre ei va avea
domiciliul copilul, instanța de tutelă, ascultându-i pe părinți, precum și pe copil, dacă acesta a
împlinit vârsta de 10 ani, va decide ținând seama de interesele copilului. Până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești, minorul este prezumat că are domiciliul la părintele la care
locuiește în mod statornic.
(3) Prin excepție, în situațiile prevăzute de lege, domiciliul minorului poate fi la bunici, la alte
rude ori persoane de încredere, cu consimțământul acestora. De asemenea, domiciliul minorului
poate fi și la o instituție de ocrotire.
(4) Domiciliul minorului, în cazul în care numai unul dintre părinții săi îl reprezintă ori în
cazul în care se află sub tutelă, precum și domiciliul persoanei puse sub interdicție
judecătorească este la reprezentantul legal.
Art. 93 – Cazuri speciale
Domiciliul copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinților săi și supus unor
măsuri de protecție specială, în cazurile prevăzute de lege, se află la instituția, la familia sau la
persoanele cărora le-a fost dat în plasament.
Art. 94 – Domiciliul persoanei puse sub curatelă
În cazul în care s-a instituit o curatelă asupra bunurilor celui care a dispărut, acesta are
domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îl reprezinte.
Art. 95 – Domiciliul la curatorul special
Dacă a fost numit un curator special pentru administrarea bunurilor succesorale, cei chemați la
moștenire au domiciliul la curator, în măsura în care acesta este îndreptățit să îi reprezinte.
Art. 96 – Domiciliul profesional
Cel care exploatează o întreprindere are domiciliul și la locul acelei întreprinderi, în tot ceea ce
privește obligațiile patrimoniale ce s-au născut sau urmează a se executa în acel loc.
Art. 97 – Domiciliul ales
(1) Părțile unui act juridic pot să aleagă un domiciliu în vederea exercitării drepturilor sau a
executării obligațiilor născute din acel act.

(2) Alegerea domiciliului nu se prezumă, ci trebuie făcută în scris.
Secțiunea a 3-a
Actele de stare civilă
Art. 98 – Starea civilă
Starea civilă este dreptul persoanei de a se individualiza, în familie și societate, prin calitățile
strict personale care decurg din actele și faptele de stare civilă.
Art. 99 – Dovada stării civile
(1) Starea civilă se dovedește prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii,
în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
(2) Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada, până la înscrierea în fals,
pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și, până la proba
contrară, pentru celelalte mențiuni.
(3) Hotărârea judecătorească dată cu privire la starea civilă a unei persoane este opozabilă
oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul.
(4) Dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit o anumită stare civilă a unei persoane, iar
printr-o hotărâre judecătorească ulterioară este admisă o acțiune prin care s-a contestat starea
civilă astfel stabilită, prima hotărâre își pierde efectele la data rămânerii definitive a celei de a
doua hotărâri.
Art. 100 – Anularea, completarea, modificarea sau rectificarea actelor de stare civilă
(1) Anularea, completarea sau modificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe
acestea se poate face numai în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive.
(2) Rectificarea actelor de stare civilă și a mențiunilor înscrise pe marginea acestora se poate
face, din oficiu sau la cerere, numai în temeiul dispoziției primarului de la primăria care are în
păstrare actul de stare civilă.
(3) Starea civilă poate fi modificată în baza unei hotărâri de anulare, completare sau
modificare a unui act de stare civilă numai dacă a fost formulată și o acțiune de modificare a
stării civile, admisă printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă.
(4) Hotărârea judecătorească prin care se dispune anularea, completarea sau modificarea unui
act de stare civilă, precum și înregistrarea făcută în temeiul unei asemenea hotărâri sunt
opozabile oricărei alte persoane cât timp printr-o nouă hotărâre nu s-a stabilit contrariul. Actul
administrativ prin care s-a dispus rectificarea unui act de stare civilă, precum și înregistrarea
făcută în baza lui sunt opozabile oricărei persoane până la proba contrară.
Art. 101 – Înscrierea mențiunilor pe actul de stare civilă
Anularea, completarea, modificarea și rectificarea unui act de stare civilă sau a unei mențiuni
înscrise pe acesta, dispuse prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă ori, după caz, prin
dispoziție a primarului, se înscriu numai prin mențiune pe actul de stare civilă corespunzător. În
acest scop, hotărârea judecătorească rămasă definitivă se comunică de îndată, din oficiu, de către
instanța care s-a pronunțat ultima asupra fondului.
Art. 102 – Actele întocmite de un ofițer de stare civilă necompetent
Actele de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public atribuțiile de
ofițer de stare civilă, cu respectarea tuturor prevederilor legale, sunt valabile, chiar dacă acea
persoană nu avea această calitate, afară de cazul în care beneficiarii acestor acte au cunoscut, în
momentul întocmirii lor, lipsa acestei calități.
Art. 103 – Alte mijloace de dovadă a stării civile

Starea civilă se poate dovedi, înaintea instanței judecătorești, prin orice mijloace de probă,
dacă:
a) nu au existat registre de stare civilă;
b) registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte;
c) nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de
pe actul de stare civilă;
d) întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
Titlul III
Ocrotirea persoanei fizice
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 104 – Interesul persoanei ocrotite
(1) Orice măsură de ocrotire a persoanei fizice se stabilește numai în interesul acesteia.
(2) La luarea unei măsuri de ocrotire trebuie să se țină seama de posibilitatea persoanei fizice
de a-și exercita drepturile și de a-și îndeplini obligațiile cu privire la persoana și bunurile sale.
Art. 105 – Persoanele ocrotite
Sunt supuși unor măsuri speciale de ocrotire minorii și cei care, deși capabili, din cauza
bătrâneții, a bolii sau a altor motive prevăzute de lege nu pot să își administreze bunurile și nici
să își apere interesele în condiții corespunzătoare.
Art. 106 – Măsurile de ocrotire
(1) Ocrotirea minorului se realizează prin părinți, prin instituirea tutelei, prin darea în
plasament sau, după caz, prin alte măsuri de protecție specială anume prevăzute de lege.
(2) Ocrotirea majorului are loc prin punerea sub interdicție judecătorească sau prin instituirea
curatelei, în condițiile prevăzute de prezentul cod.
Art. 107 – Instanța de tutelă
(1) Procedurile prevăzute de prezentul cod privind ocrotirea persoanei fizice sunt de
competența instanței de tutelă și de familie stabilite potrivit legii, denumită în
continuare instanța de tutelă.
(2) În toate cazurile, instanța de tutelă soluționează de îndată aceste cereri.
Art. 108 – Ocrotirea persoanei prin tutelă
(1) Ocrotirea persoanei fizice prin tutelă se realizează de către tutore, desemnat sau numit, în
condițiile prezentului cod, precum și de către consiliul de familie, ca organ consultativ.
(2) Consiliul de familie poate fi constituit de către instanța de tutelă numai la cererea
persoanelor interesate.
(3) În cazul în care nu se constituie consiliul de familie, atribuțiile acestuia vor fi exercitate de
către instanța de tutelă.
Art. 109 – Ocrotirea persoanei prin curatelă
Ocrotirea persoanei fizice prin curatelă are loc numai în cazurile și condițiile prevăzute de
lege.
Cap. II*)
Tutela minorului

*) Persoanele aflate la data intrării în vigoare a Codului civil sub tutelă, curatelă, interdicție
sau alte măsuri de ocrotire sunt supuse, în ceea ce privește capacitatea lor, dispozițiilor Codului
civil. (a se vedea art. 16 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Deschiderea tutelei
Art. 110 – Cazurile de instituire
Tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți,
decăzuți din exercițiul drepturilor părintești sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii
drepturilor părintești, puși sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătorește
morți, precum și în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăște că este în interesul
minorului instituirea unei tutele.
Art. 111 – Persoanele obligate să înștiințeze instanța de tutelă
Au obligația ca, de îndată ce află de existența unui minor lipsit de îngrijire părintească în
cazurile prevăzute la art. 110, să înștiințeze instanța de tutelă:
a) persoanele apropiate minorului, precum și administratorii și locatarii casei în care locuiește
minorul;
b) serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor, cu prilejul înregistrării morții
unei persoane, precum și notarul public, cu prilejul deschiderii unei proceduri succesorale;
c) instanțele judecătorești, cu prilejul condamnării la pedeapsa penală a interzicerii drepturilor
părintești;
d) organele administrației publice locale, instituțiile de ocrotire, precum și orice altă persoană.
Secțiunea a 2-a
Tutorele
Art. 112 – Persoana care poate fi numită tutore
(1) Poate fi tutore o persoană fizică sau soțul și soția, împreună, dacă nu se află în vreunul
dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de prezentul cod.
(2) În cazul în care în situația prevăzută la art. 110 se află mai mulți minori care sunt frați sau
surori, se numește, de regulă, un singur tutore.
Art. 113 – Persoanele care nu pot fi numite tutore
(1) Nu poate fi tutore:
a) minorul, persoana pusă sub interdicție judecătorească sau cel pus sub curatelă;
b) cel decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau declarat incapabil de a fi tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exercițiul unor drepturi civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre
judecătorească, precum și cel cu rele purtări reținute ca atare de către o instanță judecătorească;
d) cel care, exercitând o tutelă, a fost îndepărtat din aceasta în condițiile art. 158;
e) cel aflat în stare de insolvabilitate;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu cele ale minorului, nu ar putea îndeplini sarcina
tutelei;
g) cel înlăturat prin înscris autentic sau prin testament de către părintele care exercita singur, în
momentul morții, autoritatea părintească.
(2) Dacă una dintre împrejurările prevăzute la alin. (1) survine sau este descoperită în timpul
tutelei, tutorele va fi îndepărtat, respectându-se aceeași procedură ca și la numirea lui.
Art. 114 – Desemnarea tutorelui de către părinte

(1) Părintele poate desemna, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în formă
autentică, ori, după caz, prin testament, persoana care urmează a fi numită tutore al copiilor săi.
(2) Desemnarea făcută de părintele care în momentul morții era decăzut din drepturile
părintești sau pus sub interdicție judecătorească este lipsită de efecte.
(3) Desemnarea făcută în condițiile prezentului articol poate fi revocată oricând de către
părinte, chiar și printr-un înscris sub semnătură privată.
(4) Înscrisul prin care se revocă persoana desemnată pentru a fi numită tutore se va înscrie în
registrul prevăzut la art. 1.046 sau la art. 2.033, după caz.
(5) Notarul public sau instanța de tutelă, după caz, are obligația să verifice la registrele
prevăzute la alin. (4) dacă persoana desemnată pentru a fi tutore nu a fost revocată.
Art. 115 – Desemnarea mai multor tutori
În cazul în care au fost desemnate mai multe persoane ca tutore, fără vreo preferință, ori există
mai multe rude, afini sau prieteni ai familiei minorului în stare să îndeplinească sarcinile tutelei
și care își exprimă dorința de a fi tutore, instanța de tutelă va hotărî ținând seama de condițiile lor
materiale, precum și de garanțiile morale necesare dezvoltării armonioase a minorului.
Art. 116 – Măsuri provizorii
(1) Cel chemat la tutelă în conformitate cu dispozițiile art. 114 nu poate fi înlăturat de către
instanță fără acordul său decât dacă se află în vreunul dintre cazurile prevăzute la art. 113 sau
dacă prin numirea sa interesele minorului ar fi periclitate.
(2) În cazul în care cel chemat la tutelă este numai temporar împiedicat în exercitarea
atribuțiilor ce i-au fost conferite, instanța de tutelă, după încetarea împiedicării, îl numește tutore
la cererea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la deschiderea tutelei. Până atunci, instanța
desemnează un tutore provizoriu.
(3) După trecerea celor 6 luni, dacă persoana desemnată nu a cerut numirea sa ca tutore, cel
numit provizoriu tutore rămâne să îndeplinească în continuare sarcinile tutelei până la numirea
unui tutore în condițiile art. 118.
Art. 117 – Garanții
La numirea sau, după caz, în timpul tutelei, instanța de tutelă poate hotărî, din oficiu sau la
cererea consiliului de familie, ca tutorele să dea garanții reale sau personale, dacă interesele
minorului cer o astfel de măsură. În acest caz, ea stabilește potrivit cu împrejurările felul și
întinderea garanțiilor.
Art. 118 – Numirea tutorelui de către instanța de tutelă
În lipsa unui tutore desemnat, instanța de tutelă numește cu prioritate ca tutore, dacă nu se
opun motive întemeiate, o rudă sau un afin ori un prieten al familiei minorului, în stare să
îndeplinească această sarcină, ținând seama, după caz, de relațiile personale, de apropierea
domiciliilor, de condițiile materiale și de garanțiile morale pe care le prezintă cel chemat la
tutelă.
Art. 119 – Procedura de numire
(1) Numirea tutorelui se face, cu acordul acestuia, de către instanța de tutelă în camera de
consiliu, prin încheiere definitivă. Atunci când desemnarea tutorelui s-a făcut prin contract de
mandat, cel desemnat tutore nu poate refuza numirea decât pentru motivele prevăzute la art. 120
alin. (2).
(2) Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.
(3) În lipsa unui tutore desemnat, dacă instanța de tutelă a constituit consiliul de familie,
numirea tutorelui se face, potrivit alin. (1), cu consultarea consiliului de familie.

(4) Încheierea de numire se comunică în scris tutorelui și se afișează la sediul instanței de
tutelă și la primăria de la domiciliul minorului.
(5) Drepturile și îndatoririle tutorelui încep de la data comunicării încheierii de numire.
(6) Între timp, instanța de tutelă poate lua măsuri provizorii cerute de interesele minorului,
putând chiar să numească un curator special.
Art. 120 – Refuzul continuării tutelei
(1) Cel numit tutore este dator să continue îndeplinirea sarcinilor tutelei.
(2) Poate refuza continuarea tutelei:
a) cel care are vârsta de 60 de ani împliniți;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de 8 ani;
c) cel care crește și educă 2 sau mai mulți copii;
d) cel care, din cauza bolii, a infirmității, a felului activităților desfășurate, a depărtării
domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte motive întemeiate, nu ar mai
putea să îndeplinească această sarcină.
Art. 121 – Înlocuirea tutorelui
Dacă vreuna dintre împrejurările prevăzute la art. 120 alin. (2) survine în timpul tutelei,
tutorele poate cere să fie înlocuit. Cererea de înlocuire se adresează instanței de tutelă, care va
hotărî de urgență. Până la soluționarea cererii sale de înlocuire, el este obligat să continue
exercitarea atribuțiilor.
Art. 122 – Caracterul personal al tutelei
(1) Tutela este o sarcină personală.
(2) Cu toate acestea, instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie, poate, ținând seama de
mărimea și compunerea patrimoniului minorului, să decidă ca administrarea patrimoniului ori
doar a unei părți a acestuia să fie încredințată, potrivit legii, unei persoane fizice sau persoane
juridice specializate.
Art. 123 – Gratuitatea tutelei
(1) Tutela este o sarcină gratuită.
(2) Cu toate acestea, tutorele poate fi îndreptățit, pe perioada exercitării sarcinilor tutelei, la o
remunerație al cărei cuantum va fi stabilit de instanța de tutelă, cu avizul consiliului de familie,
ținând seama de munca depusă în administrarea averii și de starea materială a minorului și a
tutorelui, dar nu mai mult de 10% din veniturile produse de bunurile minorului. Instanța de
tutelă, cu avizul consiliului de familie, va putea modifica sau suprima această remunerație,
potrivit împrejurărilor.
Secțiunea a 3-a*)
Consiliul de familie
*) Dispozițiile privitoare la consiliul de familie se aplică tutelei și curatelei instituite după
intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 17 din Legea nr. 71/2011)
Art. 124 – Rolul consiliului de familie
(1) Consiliul de familie se poate constitui pentru a supraveghea modul în care tutorele își
exercită drepturile și își îndeplinește îndatoririle cu privire la persoana și bunurile minorului.
(2) În cazul ocrotirii minorului prin părinți, prin darea în plasament sau, după caz, prin alte
măsuri de protecție specială prevăzute de lege nu se va institui consiliul de familie.
Art. 125 – Membrii consiliului de familie

(1) Instanța de tutelă poate constitui un consiliu de familie, compus din 3 rude sau afini, ținând
seama de gradul de rudenie și de relațiile personale cu familia minorului. În lipsă de rude sau
afini pot fi numite și alte persoane care au avut legături de prietenie cu părinții minorului sau
care manifestă interes pentru situația acestuia.
(2) Soțul și soția nu pot fi, împreună, membri ai aceluiași consiliu de familie.
(3) În aceleași condiții, instanța de tutelă numește și 2 supleanți.
(4) Tutorele nu poate fi membru în consiliul de familie.
Art. 126 – Alte dispoziții aplicabile consiliului de familie
Dispozițiile art. 113, art. 120 alin. (1) și alin. (2) lit. d), art. 121 și 147 se aplică în mod
corespunzător și membrilor consiliului de familie.
Art. 127 – Modificarea consiliului de familie
În afară de cazul prevăzut la art. 131, alcătuirea consiliului de familie nu se poate modifica în
timpul tutelei, afară numai dacă interesele minorului ar cere o asemenea schimbare sau dacă, prin
moartea ori dispariția unuia dintre membri, ar fi necesară completarea.
Art. 128 – Constituirea consiliului de familie
(1) În vederea constituirii consiliului de familie, persoanele care îndeplinesc condițiile pentru a
fi membri sunt convocate la domiciliul minorului de către instanța de tutelă, din oficiu sau la
sesizarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 14 ani, a tutorelui desemnat, a oricăror altor
persoane care au cunoștință despre situația minorului.
(2) Numirea membrilor consiliului de familie se face cu acordul acestora.
(3) Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat în condițiile art. 264.
Art. 129 – Funcționarea consiliului de familie
(1) Consiliul de familie este convocat cu cel puțin 10 zile înainte de data întrunirii de către
tutore, din propria inițiativă sau la cererea oricăruia dintre membrii acestuia, a minorului care a
împlinit vârsta de 14 ani sau a instanței de tutelă. Cu acordul tuturor membrilor consiliului de
familie, convocarea se poate face și mai devreme de împlinirea termenului de 10 zile dinainte de
data întrunirii. În toate cazurile, prezența tuturor membrilor consiliului de familie acoperă
neregularitatea convocării.
(2) Cei convocați sunt obligați să se prezinte personal la locul indicat în actul de convocare. În
cazul în care aceștia nu se pot prezenta, ei pot fi reprezentați de persoane care sunt rude sau afini
cu părinții minorului, dacă aceste persoane nu sunt desemnate sau convocate în nume propriu ca
membri ai consiliului de familie. Soții se pot reprezenta reciproc.
(3) Ședințele consiliului de familie se țin la domiciliul minorului. În cazul în care convocarea a
fost făcută la solicitarea instanței de tutelă, ședința se ține la sediul acesteia.
Art. 130 – Atribuții
(1) Consiliul de familie dă avize consultative, la solicitarea tutorelui sau a instanței de tutelă, și
ia decizii, în cazurile prevăzute de lege. Avizele consultative și deciziile se iau în mod valabil cu
votul majorității membrilor săi, consiliul fiind prezidat de persoana cea mai înaintată în vârstă.
(2) La luarea deciziilor, minorul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi ascultat, dispozițiile art.
264 fiind aplicabile în mod corespunzător.
(3) Deciziile consiliului de familie vor fi motivate și consemnate într-un registru special
constituit, care se ține de unul dintre membrii consiliului, desemnat în acest scop de instanța de
tutelă.
(4) Actele încheiate de tutore în lipsa avizului consultativ sunt anulabile. Încheierea actului cu
nerespectarea avizului atrage numai răspunderea tutorelui. Dispozițiile art. 155 sunt aplicabile în
mod corespunzător.

Art. 131 – Înlocuirea consiliului de familie
Tutorele poate cere instituirea unui nou consiliu, dacă în plângerile formulate potrivit
prezentului cod instanța a hotărât de cel puțin două ori, în mod definitiv, împotriva deciziilor
consiliului de familie.
Art. 132 – Imposibilitatea constituirii consiliului de familie
Dacă în cazul prevăzut la art. 131 nu este posibilă constituirea unui nou consiliu, ca și în cazul
contrarietății de interese dintre minor și toți membrii consiliului de familie și supleanți, tutorele
poate cere instanței de tutelă autorizația de a exercita singur tutela.
Secțiunea a 4-a
Exercitarea tutelei
§1. Dispoziții generale
Art. 133 – Exercitarea tutelei în interesul minorului
Tutela se exercită numai în interesul minorului atât în ceea ce privește persoana, cât și bunurile
acestuia.
Art. 134 – Conținutul tutelei
(1) Tutorele are îndatorirea de a îngriji de minor.
(2) El este obligat să asigure îngrijirea minorului, sănătatea și dezvoltarea lui fizică și mentală,
educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu aptitudinile lui.
Art. 135 – Tutela exercitată de ambii soți
(1) În cazul în care tutori sunt 2 soți, aceștia răspund împreună pentru exercitarea atribuțiilor
tutelei. Dispozițiile privind autoritatea părintească sunt aplicabile în mod corespunzător.
(2) În cazul în care unul dintre soți introduce acțiunea de divorț, instanța, din oficiu, va
înștiința instanța de tutelă pentru a dispune cu privire la exercitarea tutelei.
§2. Exercitarea tutelei cu privire la persoana minorului
Art. 136 – Avizul consiliului de familie
Măsurile privind persoana minorului se iau de către tutore, cu avizul consiliului de familie, cu
excepția măsurilor care au caracter curent.
Art. 137 – Domiciliul minorului
(1) Minorul pus sub tutelă are domiciliul la tutore. Numai cu autorizarea instanței de tutelă
minorul poate avea și o reședință.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), tutorele poate încuviința ca minorul să aibă o
reședință determinată de educarea și pregătirea sa profesională. În acest caz, instanța de tutelă va
fi de îndată încunoștințată de tutore.
Art. 138 – Felul învățăturii sau al pregătirii profesionale
(1) Felul învățăturii sau al pregătirii profesionale pe care minorul care nu a împlinit vârsta de
14 ani o primea la data instituirii tutelei nu poate fi schimbat de acesta decât cu încuviințarea
instanței de tutelă.
(2) Instanța de tutelă nu poate, împotriva voinței minorului care a împlinit vârsta de 14 ani, să
schimbe felul învățăturii acestuia, hotărâtă de părinți sau pe care minorul o primea la data
instituirii tutelei.
Art. 139 – Ascultarea minorului care a împlinit vârsta de 10 ani

Instanța de tutelă nu poate hotărî fără ascultarea minorului, dacă acesta a împlinit vârsta de 10
ani, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.
§3. Exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului
Art. 140 – Inventarul bunurilor minorului
(1) După numirea tutorelui și în prezența acestuia și a membrilor consiliului de familie, un
delegat al instanței de tutelă va verifica la fața locului toate bunurile minorului, întocmind un
inventar, care va fi supus aprobării instanței de tutelă. Inventarul bunurilor minorului va începe
să fie întocmit în maximum 10 zile de la numirea tutorelui de către instanța de tutelă.
(2) Cu prilejul inventarierii, tutorele și membrii consiliului de familie sunt ținuți să declare în
scris, la întrebarea expresă a delegatului instanței de tutelă, creanțele, datoriile sau alte pretenții
pe care le au față de minor. Declarațiile vor fi consemnate în procesul-verbal de inventariere.
(3) Tutorele sau membrii consiliului de familie care, cunoscând creanțele sau pretențiile
proprii față de minori, nu le-au declarat, deși au fost somați să le declare, sunt prezumați că au
renunțat la ele. Dacă tutorele sau membrii consiliului de familie nu declară datoriile pe care le au
față de minor, deși au fost somați să le declare, pot fi îndepărtați din funcție.
(4) Creanțele pe care le au asupra minorului tutorele sau vreunul dintre membrii consiliului de
familie, soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile acestora pot fi plătite voluntar numai
cu autorizarea instanței de tutelă.
Art. 141 – Actele făcute în lipsa inventarului
Înainte de întocmirea inventarului, tutorele nu poate face, în numele minorului, decât acte de
conservare și acte de administrare ce nu suferă întârziere.
Art. 142 – Administrarea bunurilor minorului
(1) Tutorele are îndatorirea de a administra cu bună-credință bunurile minorului. În acest scop,
tutorele acționează în calitate de administrator însărcinat cu simpla administrare a bunurilor
minorului, dispozițiile titlului V din cartea a III-a aplicându-se în mod corespunzător, afară de
cazul în care prin prezentul capitol se dispune altfel.
(2) Nu sunt supuse administrării bunurile dobândite de minor cu titlu gratuit decât dacă
testatorul sau donatorul a stipulat altfel. Aceste bunuri sunt administrate de curatorul ori de cel
desemnat prin actul de dispoziție sau, după caz, numit de către instanța de tutelă.
Art. 143 – Reprezentarea minorului
Tutorele are îndatorirea de a-l reprezenta pe minor în actele juridice, dar numai până când
acesta împlinește vârsta de 14 ani.
Art. 144 – Regimul juridic al actelor de dispoziție
(1) Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donații și nici să garanteze obligația altuia.
Fac excepție darurile obișnuite, potrivite cu starea materială a minorului.
(2) Tutorele nu poate, fără avizul consiliului de familie și autorizarea instanței de tutelă, să
facă acte de înstrăinare, împărțeală, ipotecare ori de grevare cu alte sarcini reale a bunurilor
minorului, să renunțe la drepturile patrimoniale ale acestuia, precum și să încheie în mod valabil
orice alte acte ce depășesc dreptul de administrare.
(3) Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la alin. (1) și (2) sunt anulabile. În
aceste cazuri, acțiunea în anulare poate fi exercitată de tutore, de consiliul de familie sau de
oricare membru al acestuia, precum și de către procuror, din oficiu sau la sesizarea instanței de
tutelă.

(4) Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără avizul consiliului de familie și fără
autorizarea instanței de tutelă, bunurile supuse pieirii, degradării, alterării ori deprecierii, precum
și cele devenite nefolositoare pentru minor.
Art. 145 – Autorizarea instanței de tutelă
(1) Instanța de tutelă acordă tutorelui autorizarea numai dacă actul răspunde unei nevoi sau
prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.
(2) Autorizarea se va da pentru fiecare act în parte, stabilindu-se, când este cazul, condițiile de
încheiere a actului.
(3) În caz de vânzare, autorizarea va arăta dacă vânzarea se va face prin acordul părților, prin
licitație publică sau în alt mod.
(4) În toate cazurile, instanța de tutelă poate indica tutorelui modul în care se întrebuințează
sumele de bani obținute.
Art. 146 – Încuviințarea și autorizarea actelor minorului care a împlinit vârsta de 14 ani
(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie actele juridice cu încuviințarea scrisă a
tutorelui sau, după caz, a curatorului.
(2) Dacă actul pe care minorul care a împlinit vârsta de 14 ani urmează să îl încheie face parte
dintre acelea pe care tutorele nu le poate face decât cu autorizarea instanței de tutelă și cu avizul
consiliului de familie, va fi necesară atât autorizarea acesteia, cât și avizul consiliului de familie.
(3) Minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale,
și nici să garanteze obligația altuia.
(4) Actele făcute cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) – (3) sunt anulabile, dispozițiile art. 144
alin. (3) fiind aplicabile în mod corespunzător.
Art. 147 – Interzicerea unor acte juridice
(1) Este interzisă, sub sancțiunea nulității relative, încheierea de acte juridice între tutore sau
soțul, o rudă în linie dreaptă ori frații sau surorile tutorelui, pe de o parte, și minor, pe de altă
parte.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre persoanele prevăzute la alin. (1) poate cumpăra la licitație
publică un bun al minorului, dacă are o garanție reală asupra acestui bun ori îl deține în
coproprietate cu minorul, după caz.
Art. 148 – Suma anuală necesară pentru întreținerea minorului
(1) Consiliul de familie stabilește suma anuală necesară pentru întreținerea minorului și
administrarea bunurilor sale și poate modifica, potrivit împrejurărilor, această sumă. Decizia
consiliului de familie se aduce la cunoștință, de îndată, instanței de tutelă.
(2) Cheltuielile necesare pentru întreținerea minorului și administrarea bunurilor sale se
acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile minorului nu sunt îndestulătoare,
instanța de tutelă va dispune vânzarea bunurilor minorului, prin acordul părților sau prin licitație
publică.
(3) Obiectele ce au valoare afectivă pentru familia minorului sau pentru minor nu vor fi
vândute decât în mod excepțional.
(4) Dacă minorul este lipsit de bunuri și nu are părinți sau alte rude care sunt obligate prin lege
să îi acorde întreținere ori aceasta nu este suficientă, minorul are dreptul la asistență socială, în
condițiile legii.
Art. 149 – Constituirea de depozite bancare
(1) Sumele de bani care depășesc nevoile întreținerii minorului și ale administrării bunurilor
sale, precum și instrumentele financiare se depun, pe numele minorului, la o instituție de credit
indicată de consiliul de familie, în termen de cel mult 5 zile de la data încasării lor.

(2) Tutorele poate dispune de aceste sume și instrumente financiare numai cu autorizarea
prealabilă a instanței de tutelă, cu excepția operațiunilor prevăzute la alin. (3).
(3) Cu toate acestea, el nu va putea folosi, în niciun caz, sumele de bani și instrumentele
financiare prevăzute la alin. (1) pentru încheierea, pe numele minorului, a unor tranzacții pe piața
de capital, chiar dacă ar fi obținut autorizarea instanței de tutelă.
(4) Tutorele poate depune la o instituție de credit și sumele necesare întreținerii, tot pe numele
minorului. Acestea se trec într-un cont separat și pot fi ridicate de tutore, fără autorizarea
instanței de tutelă.
Art. 150 – Cazurile de numire a curatorului special
(1) Ori de câte ori între tutore și minor se ivesc interese contrare, care nu sunt dintre cele ce
trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, instanța de tutelă va numi un curator special.
(2) De asemenea, dacă din cauza bolii sau din alte motive tutorele este împiedicat să
îndeplinească un anumit act în numele minorului pe care îl reprezintă sau ale cărui acte le
încuviințează, instanța de tutelă va numi un curator special.
(3) Pentru motive temeinice, în cadrul procedurilor succesorale, notarul public, la cererea
oricărei persoane interesate sau din oficiu, poate numi provizoriu un curator special, care va fi
validat ori, după caz, înlocuit de către instanța de tutelă.
Secțiunea a 5-a
Controlul exercitării tutelei
Art. 151 – Controlul instanței de tutelă
(1) Instanța de tutelă va efectua un control efectiv și continuu asupra modului în care tutorele
și consiliul de familie își îndeplinesc atribuțiile cu privire la minor și bunurile acestuia.
(2) În îndeplinirea activității de control, instanța de tutelă va putea cere colaborarea
autorităților administrației publice, a instituțiilor și serviciilor publice specializate pentru
protecția copilului sau a instituțiilor de ocrotire, după caz.
Art. 152 – Darea de seamă
(1) Tutorele este dator să prezinte anual instanței de tutelă o dare de seamă despre modul cum
s-a îngrijit de minor, precum și despre administrarea bunurilor acestuia.
(2) Darea de seamă se va prezenta instanței de tutelă în termen de 30 de zile de la sfârșitul
anului calendaristic.
(3) Dacă averea minorului este de mică însemnătate, instanța de tutelă poate să autorizeze ca
darea de seamă privind administrarea bunurilor minorului să se facă pe termene mai lungi, care
nu vor depăși însă 3 ani.
(4) În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea instanței de tutelă, să dea
oricând dări de seamă despre felul cum s-a îngrijit de minor, precum și despre administrarea
bunurilor acestuia.
Art. 153 – Descărcarea tutorelui
Instanța de tutelă va verifica socotelile privitoare la veniturile minorului și la cheltuielile
făcute cu întreținerea acestuia și cu administrarea bunurilor sale și, dacă sunt corect întocmite și
corespund realității, va da descărcare tutorelui.
Art. 154 – Interzicerea dispensei de a da socoteală
Dispensa de a da socoteală acordată de părinți sau de o persoană care ar fi făcut minorului o
liberalitate este considerată ca nescrisă.
Art. 155 – Plângerea împotriva tutorelui

(1) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, consiliul de familie, oricare membru al acestuia,
precum și toți cei prevăzuți la art. 111 pot face plângere la instanța de tutelă cu privire la actele
sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.
(2) Plângerea se soluționează de urgență, prin încheiere executorie, de către instanța de tutelă,
cu citarea părților și a membrilor consiliului de familie. Minorul care a împlinit vârsta de 10 ani
va fi ascultat, dacă instanța de tutelă consideră că este necesar.
Secțiunea a 6-a
Încetarea tutelei
Art. 156 – Cazurile de încetare
(1) Tutela încetează în cazul în care nu se mai menține situația care a dus la instituirea tutelei,
precum și în cazul morții minorului.
(2) Funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, prin îndepărtarea de la sarcina tutelei sau
prin înlocuirea tutorelui.
Art. 157 – Moartea tutorelui
(1) În cazul morții tutorelui, moștenitorii săi sau orice altă persoană dintre cele prevăzute la
art. 111 au datoria de a înștiința, de îndată, instanța de tutelă.
(2) Până la numirea unui nou tutore, moștenitorii vor prelua sarcinile tutelei. Dacă sunt mai
mulți moștenitori, aceștia pot desemna, prin procură specială, pe unul dintre ei să îndeplinească
în mod provizoriu sarcinile tutelei.
(3) Dacă moștenitorii sunt minori, înștiințarea instanței de tutelă se poate face de orice
persoană interesată, precum și de cele prevăzute la art. 111. În acest caz, moștenitorii tutorelui nu
vor prelua sarcinile tutelei, ci instanța de tutelă va numi de urgență un curator special, care poate
fi executorul testamentar.
Art. 158 – Îndepărtarea tutorelui
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, tutorele este îndepărtat dacă săvârșește un abuz, o
neglijență gravă sau alte fapte care îl fac nedemn de a fi tutore, precum și dacă nu își îndeplinește
în mod corespunzător sarcina.
Art. 159 – Numirea curatorului special
Până la preluarea funcției de către noul tutore, în cazurile prevăzute la art. 157 și 158, instanța
de tutelă poate numi un curator special.
Art. 160 – Darea de seamă generală
(1) La încetarea din orice cauză a tutelei, tutorele sau, după caz, moștenitorii acestuia sunt
datori ca, în termen de cel mult 30 de zile, să prezinte instanței de tutelă o dare de seamă
generală. Tutorele are aceeași îndatorire și în caz de îndepărtare de la tutelă.
(2) Dacă funcția tutorelui încetează prin moartea acestuia, darea de seamă generală va fi
întocmită de moștenitorii săi majori sau, în caz de incapacitate a tuturor moștenitorilor, de
reprezentantul lor legal, în termen de cel mult 30 de zile de la data acceptării moștenirii sau, după
caz, de la data solicitării de către instanța de tutelă. În cazul în care nu există moștenitori ori
aceștia sunt în imposibilitate de a acționa, darea de seamă generală va fi întocmită de către un
curator special, numit de instanța de tutelă, în termenul stabilit de aceasta.
(3) Darea de seamă generală va trebui să cuprindă situațiile veniturilor și cheltuielilor pe
ultimii ani, să indice activul și pasivul, precum și stadiul în care se află procesele minorului.
(4) Instanța de tutelă îl poate constrânge pe cel obligat să facă darea de seamă generală,
potrivit dispozițiilor art. 163.
Art. 161 – Predarea bunurilor

Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz, fostului minor,
moștenitorilor acestuia sau noului tutore de către tutore, moștenitorii acestuia sau reprezentantul
lor legal ori, în lipsă, de curatorul special numit potrivit dispozițiilor art. 160 alin. (2).
Art. 162 – Descărcarea de gestiune
(1) După predarea bunurilor, verificarea socotelilor și aprobarea lor, instanța de tutelă va da
tutorelui descărcare de gestiunea sa.
(2) Chiar dacă instanța de tutelă a dat tutorelui descărcare de gestiune, acesta răspunde pentru
prejudiciul cauzat din culpa sa.
(3) Tutorele care înlocuiește un alt tutore are obligația să ceară acestuia, chiar și după
descărcarea de gestiune, repararea prejudiciilor pe care le-a cauzat minorului din culpa sa, sub
sancțiunea de a fi obligat el însuși de a repara aceste prejudicii.
Art. 163 – Amenda civilă
(1) În cazul refuzului de a continua sarcina tutelei, în alte cazuri decât cele prevăzute la art.
120 alin. (2), tutorele poate fi sancționat cu amendă civilă, în folosul statului, care nu poate
depăși valoarea unui salariu minim pe economie. Amenda poate fi repetată de cel mult 3 ori, la
interval de câte 7 zile, după care se va numi un alt tutore.
(2) De asemenea, dacă tutorele, din culpa sa, îndeplinește defectuos sarcina tutelei, va fi
obligat la plata unei amenzi civile, în folosul statului, care nu poate depăși 3 salarii medii pe
economie.
(3) Amenda civilă se aplică de către instanța de tutelă, prin încheiere executorie.
Cap. III*)
Ocrotirea interzisului judecătoresc
*) Persoanele aflate la data intrării în vigoare a Codului civil sub tutelă, curatelă, interdicție
sau alte măsuri de ocrotire sunt supuse, în ceea ce privește capacitatea lor, dispozițiilor Codului
civil. (a se vedea art. 16 din Legea nr. 71/2011)
Art. 164 – Condiții
(1) Persoana care nu are discernământul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza
alienației ori debilității mintale *), va fi pusă sub interdicție judecătorească.
(2) Pot fi puși sub interdicție judecătorească și minorii cu capacitate de exercițiu restrânsă.
_____________
*) În sensul Codului civil, precum și al legislației civile în vigoare, prin expresiile alienație
mintală sau debilitate mintală se înțelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină
incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-
juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile. (a se vedea art.
211 din Legea nr. 71/2011)
Art. 165 – Persoanele care pot cere punerea sub interdicție
Interdicția poate fi cerută de persoanele prevăzute la art. 111, care este aplicabil în mod
corespunzător.
Art. 166 – Desemnarea tutorelui
Orice persoană care are capacitatea deplină de exercițiu poate desemna prin act unilateral sau
contract de mandat, încheiate în formă autentică, persoana care urmează a fi numită tutore pentru
a se îngriji de persoana și bunurile sale în cazul în care ar fi pusă sub interdicție judecătorească.
Dispozițiile art. 114 alin. (3) – (5) se aplică în mod corespunzător.

Art. 167 – Numirea unui curator special
În caz de nevoie și până la soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească,
instanța de tutelă poate numi un curator special pentru îngrijirea și reprezentarea celui a cărui
interdicție a fost cerută, precum și pentru administrarea bunurilor acestuia.
Art. 168 – Procedura
Soluționarea cererii de punere sub interdicție judecătorească se face potrivit
dispozițiilor Codului de procedur ă civil ă.
Art. 169 – Opozabilitatea interdicției
(1) Interdicția își produce efectele de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
(2) Cu toate acestea, lipsa de capacitate a celui interzis nu poate fi opusă unei terțe persoane
decât de la data îndeplinirii formalităților de publicitate prevăzute de Codul de procedură civilă,
afară numai dacă cel de-al treilea a cunoscut punerea sub interdicție pe altă cale.
Art. 170 – Numirea tutorelui
Prin hotărârea de punere sub interdicție, instanța de tutelă numește, de îndată, un tutore pentru
ocrotirea celui pus sub interdicție judecătorească. Dispozițiile art. 114 – 120 se aplică în mod
corespunzător.
Art. 171 – Aplicarea regulilor de la tutelă
Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică și în cazul
tutelei celui pus sub interdicție judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel.
Art. 172 – Actele încheiate de cel pus sub interdicție judecătorească
Actele juridice încheiate de persoana pusă sub interdicție judecătorească, altele decât cele
prevăzute la art. 43 alin. (3), sunt anulabile, chiar dacă la data încheierii lor aceasta ar fi avut
discernământ.
Art. 173 – Înlocuirea tutorelui
(1) Tutorele celui pus sub interdicție judecătorească este în drept să ceară înlocuirea sa după 3
ani de la numire.
(2) Pentru motive temeinice tutorele poate cere înlocuirea sa și înaintea împlinirii termenului
de 3 ani.
Art. 174 – Obligațiile tutorelui
(1) Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdicție judecătorească, spre a-i grăbi
vindecarea și a-i îmbunătăți condițiile de viață. În acest scop, se vor întrebuința veniturile și, la
nevoie, toate bunurile celui pus sub interdicție judecătorească.
(2) Instanța de tutelă, luând avizul consiliului de familie și consultând un medic de
specialitate, va hotărî, ținând seama de împrejurări, dacă cel pus sub interdicție judecătorească va
fi îngrijit la locuința lui sau într-o instituție sanitară.
(3) Când cel pus sub interdicție judecătorească este căsătorit, va fi ascultat și soțul acestuia.
Art. 175 – Liberalitățile primite de descendenții interzisului judecătoresc
Din bunurile celui pus sub interdicție judecătorească, descendenții acestuia pot fi gratificați de
către tutore, cu avizul consiliului de familie și cu autorizarea instanței de tutelă, fără însă să se
poată da scutire de raport.
Art. 176 – Minorul pus sub interdicție judecătorească
(1) Minorul care, la data punerii sub interdicție judecătorească, se afla sub ocrotirea părinților
rămâne sub această ocrotire până la data când devine major, fără a i se numi un tutore.
Dispozițiile art. 174 sunt aplicabile și situației prevăzute în prezentul alineat.
(2) Dacă la data când minorul devine major acesta se află încă sub interdicție judecătorească,
instanța de tutelă numește un tutore.

(3) În cazul în care, la data punerii sub interdicție judecătorească, minorul se afla sub tutelă,
instanța de tutelă va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina tutelei sau dacă
trebuie numit un nou tutore.
Art. 177 – Ridicarea interdicției judecătorești
(1) Dacă au încetat cauzele care au provocat interdicția, instanța judecătorească va pronunța
ridicarea ei.
(2) Cererea se poate introduce de cel pus sub interdicție judecătorească, de tutore, precum și
de persoanele sau instituțiile prevăzute la art. 111.
(3) Hotărârea prin care se pronunță ridicarea interdicției judecătorești își produce efectele de la
data când a rămas definitivă.
(4) Cu toate acestea, încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă decât
în condițiile prevăzute la art. 169 alin. (2), care se aplică în mod corespunzător.
Cap. IV*)
Curatela
*) Persoanele aflate la data intrării în vigoare a Codului civil sub tutelă, curatelă, interdicție
sau alte măsuri de ocrotire sunt supuse, în ceea ce privește capacitatea lor, dispozițiilor Codului
civil. (a se vedea art. 16 din Legea nr. 71/2011)
Art. 178 – Cazuri de instituire
În afară de cazurile prevăzute de lege, instanța de tutelă poate institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrâneții, a bolii sau a unei infirmități fizice, o persoană, deși capabilă, nu
poate, personal, să își administreze bunurile sau să își apere interesele în condiții corespunzătoare
și, din motive temeinice, nu își poate numi un reprezentant sau un administrator;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană, deși capabilă, nu poate, nici personal,
nici prin reprezentant, să ia măsurile necesare în cazuri a căror rezolvare nu suferă amânare;
c) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la domiciliu, nu a lăsat un
mandatar sau un administrator general;
d) dacă o persoană a dispărut fără a exista informații despre ea și nu a lăsat un mandatar sau un
administrator general.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. XXXVII/2007
Art. 179 – Competența instanței de tutelă
Instanța de tutelă competentă este:
a) în cazul prevăzut la art. 178 lit. a), instanța de la domiciliul persoanei reprezentate;
b) în cazul prevăzut la art. 178 lit. b), fie instanța de la domiciliul persoanei reprezentate, fie
instanța de la locul unde trebuie luate măsurile urgente;
c) în cazurile prevăzute la art. 178 lit. c) sau d), instanța de la ultimul domiciliu din țară al
celui lipsă ori al celui dispărut.
Art. 180 – Persoana care poate fi numită curator
(1) Poate fi numită curator orice persoană fizică având deplină capacitate de exercițiu și care
este în măsură să îndeplinească această sarcină.
(2) Când cel interesat a desemnat, prin act unilateral sau prin contract de mandat, încheiate în
formă autentică, o persoană care să fie numită curator, aceasta va fi numită cu prioritate.

Numirea poate fi înlăturată numai pentru motive temeinice, dispozițiile art. 114 – 120 aplicându-
se în mod corespunzător.
Art. 181 – Efectele curatelei
În cazurile prevăzute la art. 178, instituirea curatelei nu aduce nicio atingere capacității celui
pe care curatorul îl reprezintă.
Art. 182 – Procedura de instituire
(1) Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi reprezentat, a soțului său, a
rudelor sau a celor prevăzuți la art. 111.
(2) Curatela nu se poate institui decât cu consimțământul celui reprezentat, în afară de cazurile
în care consimțământul nu poate fi dat.
(3) Numirea curatorului se face de instanța de tutelă, cu acordul celui desemnat, printr-o
încheiere care se comunică în scris curatorului și se afișează la sediul instanței de tutelă, precum
și la primăria de la domiciliul celui reprezentat.
Art. 183 – Conținutul curatelei
(1) În cazurile în care se instituie curatela, se aplică regulile de la mandat, cu excepția cazului
în care, la cererea persoanei interesate ori din oficiu, instanța de tutelă va hotărî că se impune
învestirea curatorului cu drepturile și obligațiile unui administrator însărcinat cu simpla
administrare a bunurilor altuia.
(2) Dacă sunt aplicabile regulile de la mandat, instanța de tutelă poate stabili limitele
mandatului și poate da instrucțiuni curatorului, în locul celui reprezentat, în toate cazurile în care
acesta din urmă nu este în măsură să o facă.
Art. 184 – Înlocuirea curatorului
(1) Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după 3 ani de la numire.
(2) Pentru motive temeinice curatorul poate cere înlocuirea sa și înaintea împlinirii termenului
de 3 ani.
Art. 185 – Încetarea curatelei
Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei, aceasta va fi ridicată de instanța
de tutelă la cererea curatorului, a celui reprezentat sau a celor prevăzuți la art. 111.
Art. 186*) – Dispoziții speciale
Dispozițiile prezentului capitol nu se aplică și curatorului special prevăzut la art. 150, 159 și
167. În aceste din urmă cazuri, drepturile și obligațiile stabilite de lege în sarcina tutorelui se
aplică, în mod corespunzător, și curatorului special.
_____________
*) Dispozițiile art. 186 din Codul civil se aplică și în cazurile prevăzute la art. 119 alin. (6),
art. 142 alin. (2) și art. 160 alin. (2) din Codul civil. (a se vedea art. 17 1 din Legea nr. 71/2011)
Titlul IV
Persoana juridică
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 187 – Elementele constitutive
Orice persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare și un patrimoniu propriu,
afectat realizării unui anumit scop licit și moral, în acord cu interesul general.
Art. 188 – Calitatea de persoană juridică

Sunt persoane juridice entitățile prevăzute de lege, precum și orice alte organizații legal
înființate care, deși nu sunt declarate de lege persoane juridice, îndeplinesc toate condițiile
prevăzute la art. 187.
Art. 189 – Categorii de persoane juridice
Persoanele juridice sunt de drept public sau de drept privat.
Art. 190 – Persoana juridică de drept privat
Persoanele juridice de drept privat se pot constitui, în mod liber, în una dintre formele
prevăzute de lege.
Art. 191 – Persoana juridică de drept public
(1) Persoanele juridice de drept public se înființează prin lege.
(2) Prin excepție de la dispozițiile alin. (1), în cazurile anume prevăzute de lege, persoanele
juridice de drept public se pot înființa prin acte ale autorităților administrației publice centrale
sau locale ori prin alte moduri prevăzute de lege.
Art. 192*) – Regimul juridic aplicabil
Persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care fac
parte, precum și celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel.
_____________
*) Dispozițiile Codului civil privitoare la regimul juridic general aplicabil persoanelor
juridice se aplică și persoanelor juridice în ființă la data intrării sale în vigoare, însă numai în
măsura în care prin legile aplicabile fiecărei persoane juridice nu se prevede altfel. (a se
vedea art. 18 din Legea nr. 71/2011)
Art. 193 – Efectele personalității juridice
(1) Persoana juridică participă în nume propriu la circuitul civil și răspunde pentru obligațiile
asumate cu bunurile proprii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2) Nimeni nu poate invoca împotriva unei persoane de bună-credință calitatea de subiect de
drept a unei persoane juridice, dacă prin aceasta se urmărește ascunderea unei fraude, a unui
abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii publice.
Cap. II
Înființarea persoanei juridice
Secțiunea 1
Dispoziții comune
Art. 194 – Modurile de înființare
(1) Persoana juridică se înființează:
a) prin actul de înființare al organului competent, în cazul autorităților și al instituțiilor
publice, al unităților administrativ-teritoriale, precum și al operatorilor economici care se
constituie de către stat sau de către unitățile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de
înființare trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituția publică este
persoană juridică;
b) prin actul de înființare al celor care o constituie, autorizat, în condițiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
(2) Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înființare se înțelege actul de constituire a
persoanei juridice și, după caz, statutul acesteia.
Art. 195 – Durata persoanei juridice

Persoana juridică se înființează pe durată nedeterminată, dacă prin lege, actul de constituire
sau statut nu se prevede altfel.
Secțiunea a 2-a
Nulitatea persoanei juridice
Art. 196 – Cauzele de nulitate
(1) Nulitatea unei persoane juridice poate fi constatată sau, după caz, declarată de instanța
judecătorească numai atunci când:
a) lipsește actul de înființare sau nu a fost încheiat în forma autentică în situațiile anume
prevăzute de lege;
b) toți fondatorii sau asociații au fost, potrivit legii, incapabili, la data înființării persoanei
juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor moravuri;
d) lipsește autorizația administrativă necesară pentru înființarea acesteia;
e) actul de înființare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de activitate;
f) actul de înființare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale asociaților ori capitalul social
subscris și vărsat;
g) s-au încălcat dispozițiile legale privind patrimoniul inițial sau capitalul social minim,
subscris și vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociați prevăzut de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziții legale imperative prevăzute sub sancțiunea nulității actului
de înființare a persoanei juridice.
(2) Nerespectarea dispozițiilor alin. (1) lit. a), c) – g) se sancționează cu nulitatea absolută.
Art. 197 – Aspectele speciale privind regimul nulității
(1) Nulitatea relativă a persoanei juridice poate fi invocată în termen de un an de la data
înregistrării sau înființării acesteia, după caz.
(2) Nulitatea absolută sau relativă a persoanei juridice se acoperă în toate cazurile, dacă, până
la închiderea dezbaterilor în fața primei instanțe de judecată, cauza de nulitate a fost înlăturată.
Art. 198 – Efectele nulității
(1) De la data la care hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității a devenit
definitivă, persoana juridică încetează fără efect retroactiv și intră în lichidare.
(2) Prin hotărârea judecătorească de constatare sau declarare a nulității se numesc și
lichidatorii.
(3) Hotărârea judecătorească definitivă se comunică, din oficiu, spre a fi notată în toate
registrele publice în care persoana juridică a fost înregistrată sau, după caz, menționată.
(4) În toate cazurile, fondatorii sau asociații răspund, în condițiile legii, pentru obligațiile
persoanei juridice care s-au născut în sarcina acesteia de la data înființării ei și până la data
notării în registrele publice a hotărârii judecătorești prevăzute la alin. (3).
Art. 199 – Regimul actelor juridice încheiate cu terții
(1) Constatarea sau, după caz, declararea nulității nu aduce atingere actelor încheiate anterior
în numele persoanei juridice de către organele de administrare, direct sau prin reprezentare, după
caz.
(2) Nici persoana juridică și nici fondatorii sau asociații nu pot opune terților nulitatea
acesteia, în afară de cazul în care se dovedește că aceștia cunoșteau cauza de nulitate la
momentul încheierii actului.

Secțiunea a 3-a
Înregistrarea persoanei juridice
Art. 200 – Înregistrarea persoanei juridice
(1) Persoanele juridice sunt supuse înregistrării, dacă legile care le sunt aplicabile prevăd
această înregistrare.
(2) Prin înregistrare se înțelege înscrierea, înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate
de publicitate prevăzută de lege, făcută în scopul dobândirii personalității juridice sau al luării în
evidență a persoanelor juridice legal înființate, după caz.
(3) Înregistrarea se face la cerere sau, în cazurile anume prevăzute de lege, din oficiu.
Art. 201 – Obligația de verificare a documentelor publicate
Persoana juridică este obligată să verifice identitatea dintre textul actului constitutiv sau al
statutului și textul depus la registrul public și cel apărut într-o publicație oficială. În caz de
neconcordanță, terții pot opune persoanei juridice oricare dintre aceste texte, în afară de cazul în
care se face dovada că ei cunoșteau textul depus la registru.
Art. 202 – Lipsa înregistrării
(1) Dacă înregistrarea persoanei juridice are caracter constitutiv, persoana juridică nu se
consideră legal înființată cât timp înregistrarea nu a fost efectuată.
(2) Dacă însă înregistrarea este cerută numai pentru opozabilitate față de terți, actele sau
faptele juridice făcute în numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat
publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terților, în afară de cazul în care se
face dovada că aceștia cunoșteau că publicitatea nu a fost îndeplinită.
Art. 203 – Răspunderea pentru neefectuarea formalităților de înregistrare
Fondatorii, reprezentanții persoanei juridice supuse înregistrării, precum și primii membri ai
organelor de conducere, de administrare și de control ale acesteia răspund nelimitat și solidar
pentru prejudiciul cauzat prin neîndeplinirea formalităților de înregistrare a persoanei juridice,
dacă aceste formalități trebuiau să fie cerute de aceste persoane.
Art. 204 – Înregistrarea modificărilor aduse actului de înființare
Dispozițiile art. 200 – 203 sunt aplicabile și în cazul înregistrării modificărilor aduse actului de
înființare a persoanei juridice, realizate cu respectarea condițiilor prevăzute de lege sau de actul
de înființare a acesteia, după caz.
Cap. III
Capacitatea civilă a persoanei juridice
Secțiunea 1
Capacitatea de folosință a persoanei juridice
Art. 205 – Data dobândirii capacității de folosință
(1) Persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi și
obligații de la data înregistrării lor.
(2) Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi și obligații, după caz, potrivit
art. 194, de la data actului de înființare, de la data autorizării constituirii lor sau de la data
îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) pot, chiar de la data actului de
înființare, să dobândească drepturi și să își asume obligații, însă numai în măsura necesară pentru
ca persoana juridică să ia ființă în mod valabil.

(4) Fondatorii, asociații, reprezentanții și orice alte persoane care au lucrat în numele unei
persoane juridice în curs de constituire răspund nelimitat și solidar față de terți pentru actele
juridice încheiate în contul acesteia cu încălcarea dispozițiilor alin. (3), în afară de cazul în care
persoana juridică nou-creată, după ce a dobândit personalitate juridică, le-a preluat asupra sa.
Actele astfel preluate sunt considerate a fi ale persoanei juridice încă de la data încheierii lor și
produc efecte depline.
Art. 206 – Conținutul capacității de folosință
(1) Persoana juridică poate avea orice drepturi și obligații civile, afară de acelea care, prin
natura lor sau potrivit legii, nu pot aparține decât persoanei fizice.
(2) Persoanele juridice fără scop lucrativ pot avea doar acele drepturi și obligații civile care
sunt necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut.
(3) Actul juridic încheiat cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) și (2) este lovit de nulitate
absolută.
Art. 207 – Desfășurarea activităților autorizate
(1) În cazul activităților care trebuie autorizate de organele competente, dreptul de a desfășura
asemenea activități se naște numai din momentul obținerii autorizației respective, dacă prin lege
nu se prevede altfel.
(2) Actele și operațiunile săvârșite fără autorizațiile prevăzute de lege sunt lovite de nulitate
absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund nelimitat și solidar pentru toate prejudiciile
cauzate, independent de aplicarea altor sancțiuni prevăzute de lege.
Art. 208 – Capacitatea de a primi liberalități
Prin excepție de la prevederile art. 205 alin. (3) și dacă prin lege nu se dispune altfel, orice
persoană juridică poate primi liberalități în condițiile dreptului comun, de la data actului de
înființare sau, în cazul fundațiilor testamentare, din momentul deschiderii moștenirii testatorului,
chiar și în cazul în care liberalitățile nu sunt necesare pentru ca persoana juridică să ia ființă în
mod legal.
Secțiunea a 2-a
Capacitatea de exercițiu și funcționarea persoanei juridice
§1. Capacitatea de exercițiu
Art. 209 – Data dobândirii capacității de exercițiu
(1) Persoana juridică își exercită drepturile și își îndeplinește obligațiile prin organele sale de
administrare, de la data constituirii lor.
(2) Au calitatea de organe de administrare, în sensul alin. (1), persoanele fizice sau persoanele
juridice care, prin lege, actul de constituire sau statut, sunt desemnate să acționeze, în raporturile
cu terții, individual sau colectiv, în numele și pe seama persoanei juridice.
(3) Raporturile dintre persoana juridică și cei care alcătuiesc organele sale de administrare sunt
supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, actul de
constituire sau statut.
Art. 210 – Lipsa organelor de administrare
(1) Până la data constituirii organelor de administrare, exercitarea drepturilor și îndeplinirea
obligațiilor care privesc persoana juridică se fac de către fondatori ori de către persoanele fizice
sau persoanele juridice desemnate în acest scop.
(2) Actele juridice încheiate de către fondatori sau de către persoanele desemnate cu depășirea
puterilor conferite potrivit legii, actului de constituire ori statutului, pentru înființarea persoanei

juridice, precum și actele încheiate de alte persoane nedesemnate obligă persoana juridică în
condițiile gestiunii de afaceri.
(3) Cel care contractează pentru persoana juridică rămâne personal ținut față de terți dacă
aceasta nu se înființează ori dacă nu își asumă obligația contractată, în afara cazului când prin
contract a fost exonerat de această obligație.
Art. 211 – Incapacități și incompatibilități
(1) Nu pot face parte din organele de administrare și de control ale persoanei juridice
incapabilii, cei cu capacitate de exercițiu restrânsă, cei decăzuți din dreptul de a exercita o
funcție în cadrul acestor organe, precum și cei declarați prin lege sau prin actul de constituire
incompatibili să ocupe o astfel de funcție.
(2) Actele încheiate cu încălcarea dispozițiilor alin. (1) sunt anulabile. Acestea nu pot fi
anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din aceste organe sunt incapabile ori
incompatibile, după caz, sau pentru că acestea au fost numite cu încălcarea dispozițiilor legale ori
statutare, dacă nu s-a produs o vătămare.
§2. Funcționarea persoanei juridice
Art. 212 – Actele emise de organele persoanei juridice
(1) Hotărârile și deciziile luate de organele de conducere și administrare în condițiile legii,
actului de constituire sau statutului sunt obligatorii chiar pentru cei care nu au luat parte la
deliberare sau au votat împotrivă.
(2) Față de terți hotărârile și deciziile luate în condițiile legii, ale actului de constituire sau ale
statutului produc efecte numai de la data publicării lor, în cazurile și condițiile prevăzute de lege,
în afară de cazul în care se face dovada că aceștia le-au cunoscut pe altă cale.
Art. 213 – Obligațiile membrilor organelor de administrare
Membrii organelor de administrare ale unei persoane juridice trebuie să acționeze în interesul
acesteia, cu prudența și diligența cerute unui bun proprietar.
Art. 214 – Separarea patrimoniilor
(1) Membrii organelor de administrare au obligația să asigure și să mențină separația dintre
patrimoniul persoanei juridice și propriul lor patrimoniu.
(2) Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terți, după caz, bunurile persoanei
juridice ori informațiile pe care le obțin în virtutea funcției lor, afară de cazul în care ar fi
autorizați în acest scop de către cei care i-au numit.
Art. 215 – Contrarietatea de interese
(1) Este anulabil actul juridic încheiat în frauda intereselor persoanei juridice de un membru al
organelor de administrare, dacă acesta din urmă, soțul, ascendenții sau descendenții lui, rudele în
linie colaterală sau afinii săi, până la gradul al patrulea inclusiv, aveau vreun interes să se încheie
acel act și dacă partea cealaltă a cunoscut sau trebuia să cunoască acest lucru.
(2) Atunci când cel care face parte din organele de administrare ale persoanei juridice ori una
dintre persoanele prevăzute la alin. (1) are interes într-o problemă supusă hotărârii acestor
organe, trebuie să înștiințeze persoana juridică și să nu ia parte la nicio deliberare privitoare la
aceasta. În caz contrar, el răspunde pentru daunele cauzate persoanei juridice, dacă fără votul lui
nu s-ar fi putut obține majoritatea cerută.
Art. 216 – Nulitatea actelor emise de organele persoanei juridice
(1) Hotărârile și deciziile contrare legii, actului de constituire ori statutului pot fi atacate în
justiție de oricare dintre membrii organelor de conducere sau de administrare care nu au
participat la deliberare ori care au votat împotrivă și au cerut să se insereze aceasta în procesul-

verbal de ședință, în termen de 15 zile de la data când li s-a comunicat copia de pe hotărârea sau
decizia respectivă ori de la data când a avut loc ședința, după caz.
(2) Administratorii nu pot însă ataca hotărârea privitoare la revocarea lor din funcție. Ei au
numai dreptul de a fi despăgubiți, dacă revocarea a fost nejustificată sau intempestivă și au
suferit astfel un prejudiciu.
(3) Cererea de anulare se soluționează în camera de consiliu de către instanța competentă în
circumscripția căreia persoana juridică își are sediul, în contradictoriu cu persoana juridică în
cauză, reprezentată prin administratori. Hotărârea instanței este supusă numai apelului.
(4) Dacă hotărârea este atacată de toți administratorii, persoana juridică este reprezentată în
justiție de persoana desemnată de președintele instanței dintre membrii persoanei juridice, care
va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până când organul de conducere competent,
convocat în acest scop, va alege o altă persoană.
(5) Hotărârea definitivă de anulare va fi menționată în registrul public în care este înregistrată
persoana juridică, fiind opozabilă de la această dată față de orice persoană, inclusiv față de
membrii acelei persoane juridice.
(6) Dacă se invocă motive de nulitate absolută, dreptul la acțiunea în constatarea nulității este
imprescriptibil, iar cererea poate fi formulată de orice persoană interesată. Dispozițiile alin. (3) –
(5) rămân aplicabile.
(7) Prevederile prezentului articol se aplică în măsura în care prin legi speciale nu se dispune
altfel.
Art. 217 – Suspendarea actelor atacate
(1) Odată cu intentarea acțiunii în anulare, reclamantul poate cere instanței, pe cale de
ordonanță președințială, suspendarea executării actelor atacate.
(2) Pentru a încuviința suspendarea, instanța îl poate obliga pe reclamant să depună o cauțiune,
în condițiile legii.
Art. 218 – Participarea la circuitul civil
(1) Actele juridice făcute de organele de administrare ale persoanei juridice, în limitele
puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice înseși.
(2) În raporturile cu terții, persoana juridică este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă
aceste acte depășesc puterea de reprezentare conferită prin actul de constituire sau statut, în afară
de cazul în care ea dovedește că terții o cunoșteau la data încheierii actului. Simpla publicare a
actului de constituire sau a statutului persoanei juridice nu constituie dovada cunoașterii acestui
fapt.
(3) Clauzele sau dispozițiile actului de constituire ori ale statutului, precum și hotărârile
organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile conferite exclusiv de
lege acestor organe sunt considerate nescrise, chiar dacă au fost publicate.
Art. 219 – Răspunderea pentru fapte juridice
(1) Faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana
juridică, însă numai dacă ele au legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
(2) Faptele ilicite atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față
de persoana juridică, cât și față de terți.
Art. 220 – Răspunderea membrilor organelor persoanei juridice
(1) Acțiunea în răspundere împotriva administratorilor, cenzorilor, directorilor și a altor
persoane care au acționat în calitate de membri ai organelor persoanei juridice, pentru
prejudiciile cauzate persoanei juridice de către aceștia prin încălcarea îndatoririlor stabilite în

sarcina lor, aparține, în numele persoanei juridice, organului de conducere competent, care va
decide cu majoritatea cerută de lege, iar în lipsă, cu majoritatea cerută de prevederile statutare.
(2) Hotărârea poate fi luată chiar dacă problema răspunderii persoanelor prevăzute la alin. (1)
nu figurează pe ordinea de zi.
(3) Organul de conducere competent desemnează cu aceeași majoritate persoana însărcinată să
exercite acțiunea în justiție.
(4) Dacă s-a hotărât introducerea acțiunii în răspundere împotriva administratorilor, mandatul
acestora încetează de drept și organul de conducere competent va proceda la înlocuirea lor.
(5) În cazul în care acțiunea se introduce împotriva directorilor angajați în baza unui alt
contract decât a unui contract individual de muncă, aceștia sunt suspendați de drept din funcție
până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești.
§3. Dispoziții speciale
Art. 221 – Răspunderea persoanelor juridice de drept public
Dacă prin lege nu se dispune altfel, persoanele juridice de drept public sunt obligate pentru
faptele licite sau ilicite ale organelor lor, în aceleași condiții ca persoanele juridice de drept
privat.
Art. 222 – Independența patrimonială
Persoana juridică având în subordine o altă persoană juridică nu răspunde pentru neexecutarea
obligațiilor acesteia din urmă și nici persoana juridică subordonată nu răspunde pentru persoana
juridică față de care este subordonată, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Art. 223 – Statul și unitățile administrativ-teritoriale
(1) În raporturile civile în care se prezintă nemijlocit, în nume propriu, ca titular de drepturi și
obligații, statul participă prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazul în care legea stabilește
un alt organ în acest sens.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și unităților administrativ-
teritoriale care participă la raporturile civile în nume propriu, prin organele prevăzute de lege.
Art. 224 – Răspunderea civilă a statului și a unităților administrativ-teritoriale
(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, statul nu răspunde decât în mod subsidiar pentru
obligațiile organelor, autorităților și instituțiilor publice care sunt persoane juridice și niciuna
dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligațiile statului.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și unităților administrativ-
teritoriale care nu răspund decât în mod subsidiar pentru obligațiile organelor, instituțiilor și
serviciilor publice din subordinea acestora atunci când acestea au personalitate juridică.
Cap. IV
Identificarea persoanei juridice
Art. 225 – Naționalitatea persoanei juridice
Sunt de naționalitate română toate persoanele juridice al căror sediu, potrivit actului de
constituire sau statutului, este stabilit în România.
Art. 226 – Denumirea persoanei juridice
(1) Persoana juridică poartă denumirea stabilită, în condițiile legii, prin actul de constituire sau
prin statut.
(2) Odată cu înregistrarea persoanei juridice se vor trece în registrul public denumirea ei și
celelalte atribute de identificare.

Art. 227 – Sediul persoanei juridice
(1) Sediul persoanei juridice se stabilește potrivit actului de constituire sau statutului.
(2) În funcție de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe sedii cu caracter
secundar pentru sucursalele, reprezentanțele sale teritoriale și punctele de lucru. Dispozițiile art.
97 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 228 – Schimbarea denumirii și sediului
Persoana juridică poate să își schimbe denumirea sau sediul, în condițiile prevăzute de lege.
Art. 229 – Dovada denumirii și sediului
(1) În raporturile cu terții, dovada denumirii și a sediului persoanei juridice se face cu
mențiunile înscrise în registrele de publicitate sau de evidență prevăzute de lege pentru persoana
juridică respectivă.
(2) În lipsa acestor mențiuni, stabilirea sau schimbarea denumirii și a sediului nu va putea fi
opusă altor persoane.
Art. 230 – Alte atribute de identificare
În funcție de specificul obiectului de activitate, persoana juridică mai poate avea și alte
atribute de identificare, cum sunt numărul de înregistrare în registrul comerțului sau într-un alt
registru public, codul unic de înregistrare și alte elemente de identificare, în condițiile legii.
Art. 231 – Mențiuni obligatorii
Toate documentele, indiferent de formă, care emană de la persoana juridică trebuie să
cuprindă denumirea și sediul, precum și alte atribute de identificare, în cazurile prevăzute de
lege, sub sancțiunea plății de daune-interese persoanei prejudiciate.
Cap. V
Reorganizarea persoanei juridice
Art. 232 – Noțiune
Reorganizarea persoanei juridice este operațiunea juridică în care pot fi implicate una sau mai
multe persoane juridice și care are ca efecte înființarea, modificarea ori încetarea acestora.
Art. 233 – Modurile de reorganizare
(1) Reorganizarea persoanei juridice se realizează prin fuziune, prin divizare sau prin
transformare.
(2) Reorganizarea se face cu respectarea condițiilor prevăzute pentru dobândirea personalității
juridice, în afară de cazurile în care prin lege, actul de constituire sau statut se dispune altfel.
Art. 234 – Fuziunea
Fuziunea se face prin absorbția unei persoane juridice de către o altă persoană juridică sau prin
contopirea mai multor persoane juridice pentru a alcătui o persoană juridică nouă.
Art. 235 – Efectele fuziunii
(1) În cazul absorbției, drepturile și obligațiile persoanei juridice absorbite se transferă în
patrimoniul persoanei juridice care o absoarbe.
(2) În cazul contopirii persoanelor juridice, drepturile și obligațiile acestora se transferă în
patrimoniul persoanei juridice nou-înființate.
Art. 236 – Divizarea
(1) Divizarea poate fi totală sau parțială.
(2) Divizarea totală se face prin împărțirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice între
două sau mai multe persoane juridice care există deja sau care se înființează prin divizare.

(3) Divizarea parțială constă în desprinderea unei părți din patrimoniul unei persoane juridice,
care continuă să existe, și în transmiterea acestei părți către una sau mai multe persoane juridice
care există sau care se înființează în acest mod.
Art. 237 – Efectele divizării
(1) Patrimoniul persoanei juridice care a încetat de a avea ființă prin divizare se împarte în
mod egal între persoanele juridice dobânditoare, dacă prin actul ce a dispus divizarea nu s-a
stabilit o altă proporție.
(2) În cazul divizării parțiale, când o parte din patrimoniul unei persoane juridice se desprinde
și se transmite unei singure persoane juridice deja existente sau care se înființează în acest mod,
reducerea patrimoniului persoanei juridice divizate este proporțională cu partea transmisă.
(3) În cazul în care partea desprinsă se transmite mai multor persoane juridice deja existente
sau care se înființează în acest mod, împărțirea patrimoniului între persoana juridică față de care
s-a făcut desprinderea și persoanele juridice dobânditoare se va face potrivit dispozițiilor alin.
(2), iar între persoanele juridice dobânditoare, împărțirea părții desprinse se va face potrivit
dispozițiilor alin. (1), ce se vor aplica în mod corespunzător.
Art. 238 – Întinderea răspunderii în caz de divizare
(1) În cazul divizării, fiecare dintre persoanele juridice dobânditoare va răspunde:
a) pentru obligațiile legate de bunurile care formează obiectul drepturilor dobândite sau
păstrate integral;
b) pentru celelalte obligații ale persoanei juridice divizate, proporțional cu valoarea drepturilor
dobândite sau păstrate, socotită după scăderea obligațiilor prevăzute la lit. a).
(2) Dacă o persoană juridică înființată în condițiile art. 194 alin. (1) lit. a) este supusă divizării,
prin actul de reorganizare se va putea stabili și un alt mod de repartizare a obligațiilor decât acela
prevăzut în prezentul articol.
Art. 239 – Repartizarea contractelor în caz de divizare
În caz de divizare, contractele se vor repartiza, cu respectarea dispozițiilor art. 206 alin. (2),
art. 237 și 238, astfel încât executarea fiecăruia dintre ele să se facă în întregime de către o
singură persoană juridică dobânditoare, afară numai dacă aceasta nu este cu putință.
Art. 240 – Încetarea unor contracte
(1) În cazul contractelor încheiate în considerarea calității persoanei juridice supuse
reorganizării, acestea nu își încetează efectele, cu excepția cazului în care părțile au stipulat
expres contrariul sau menținerea ori repartizarea contractului este condiționată de acordul părții
interesate.
(2) Dacă menținerea sau repartizarea contractului este condiționată de acordul părții interesate,
aceasta va fi notificată sau, după caz, înștiințată prin scrisoare recomandată, cu confirmare de
primire, pentru a-și da ori nu consimțământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea
notificării sau înștiințării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de menținere
sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare.
Art. 241 – Transformarea persoanei juridice
(1) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de lege, atunci când o
persoană juridică își încetează existența, concomitent cu înființarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice.
(2) În cazul transformării, drepturile și obligațiile persoanei juridice care și-a încetat existența
se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înființate, cu excepția cazului în care prin actul
prin care s-a dispus transformarea se prevede altfel. În aceste din urmă cazuri, dispozițiile art.
239, 240 și 243 rămân aplicabile.

Art. 242 – Data transmiterii drepturilor și obligațiilor
(1) În cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării, transmiterea drepturilor și
obligațiilor se realizează atât între părți, cât și față de terți, numai prin înregistrarea operațiunii și
de la data acesteia.
(2) În ceea ce privește celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării, transmiterea
drepturilor și obligațiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1), se realizează atât între părți, cât și față
de terți, numai pe data aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanțului contabil
întocmit în vederea predării-primirii, a evidenței și a repartizării tuturor contractelor în curs de
executare, precum și a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege.
(3) În cazul bunurilor imobile care fac obiectul transmisiunii, dreptul de proprietate și celelalte
drepturi reale se dobândesc numai prin înscrierea în cartea funciară, în baza actului de
reorganizare încheiat în formă autentică sau, după caz, a actului administrativ prin care s-a dispus
reorganizarea, în ambele situații însoțit, dacă este cazul, de certificatul de înregistrare a persoanei
juridice nou-înființate.
Art. 243 – Opoziții
(1) Actele prin care s-a hotărât reorganizarea pot fi atacate, dacă prin lege nu se dispune altfel,
prin opoziție, de către creditori și orice alte persoane interesate, în termen de 30 de zile de la data
când au luat cunoștință de aprobarea reorganizării, dar nu mai târziu de un an de la data
publicării acesteia, sau, după caz, de la data aprobării acesteia de către organul competent,
potrivit legii.
(2) Opoziția suspendă executarea față de oponenți până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătorești, în afară de cazul în care persoana juridică debitoare face dovada executării
obligațiilor sau oferă garanții acceptate de creditori ori încheie cu aceștia un acord pentru plata
datoriilor.
(3) Opoziția se judecă în camera de consiliu, cu citarea părților, de către instanța competentă.
(4) Hotărârea pronunțată asupra opoziției este supusă numai apelului.
Cap. VI
Încetarea persoanei juridice
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 244 – Modurile de încetare
Persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune,
divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul
constitutiv sau de lege.
Secțiunea a 2-a
Dizolvarea persoanei juridice
Art. 245 – Dizolvarea persoanelor juridice de drept privat
Persoanele juridice de drept privat se dizolvă:
a) dacă termenul pentru care au fost constituite s-a împlinit;
b) dacă scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinit;
c) dacă scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuințate pentru realizarea acestuia au
devenit contrare legii sau ordinii publice ori dacă ele urmăresc un alt scop decât cel declarat;

d) prin hotărârea organelor competente ale acestora;
e) prin orice alt mod prevăzut de lege, actul de constituire sau statut.
Art. 246 – Dizolvarea persoanelor juridice de drept public
Persoanele juridice de drept public se dizolvă numai în cazurile și în condițiile anume
prevăzute de lege.
Art. 247 – Opoziții
În cazul în care persoana juridică se dizolvă prin hotărârea organului competent, creditorii sau
orice alte persoane interesate pot face opoziție, dispozițiile art. 243 aplicându-se în mod
corespunzător.
Art. 248 – Lichidarea
(1) Prin efectul dizolvării persoana juridică intră în lichidare în vederea valorificării activului
și a plății pasivului.
(2) Persoana juridică își păstrează capacitatea civilă pentru operațiunile necesare lichidării
până la finalizarea acesteia.
(3) Dacă încetarea persoanei juridice are loc prin fuziune, transformare sau prin divizare
totală, nu se declanșează procedura lichidării.
Art. 249 – Destinația bunurilor rămase după lichidare
(1) Oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice rămase după lichidare vor primi
destinația stabilită în actul de constituire sau statut ori destinația stabilită în hotărârea organului
competent luată înainte de dizolvare.
(2) În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori în lipsa unei hotărâri
luate în condițiile alin. (1), precum și în cazul în care prevederea sau hotărârea este contrară legii
sau ordinii publice, la propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de
instanța competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane juridice cu scop identic
sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel. Atunci când există mai multe astfel de
persoane juridice, lichidatorul propune cel puțin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se
atribuie prin tragere la sorți.
(3) În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele prevăzute la art. 245 lit.
d), precum și în cazul în care nicio persoană juridică nu este de acord cu preluarea bunurilor
rămase după lichidare în condițiile alin. (2), acestea vor trece în proprietatea comunei, orașului
sau municipiului în a cărui rază teritorială se află bunurile.
(4) În toate cazurile, transmiterea dreptului de proprietate asupra bunurilor rămase după
lichidare are loc la data preluării lor de către beneficiari, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Procesul-verbal de predare-primire și hotărârea judecătorească rămasă definitivă, în cazurile
prevăzute la alin. (2) ori (3), constituie titlu de proprietate sau, după caz, pot servi drept temei
juridic pentru intabularea în cartea funciară. În cazul bunurilor imobile, dispozițiile art. 1.244 și
cele în materie de carte funciară rămân aplicabile.
Secțiunea a 3-a
Dispoziții speciale
Art. 250 – Desființarea unor persoane juridice
(1) Persoanele juridice înființate de către autoritățile publice centrale sau locale, nesupuse
dizolvării, pot fi desființate prin hotărârea organului care le-a înființat.
(2) În acest caz, dacă organul competent nu a dispus altfel, drepturile și obligațiile persoanei
juridice desființate se transferă persoanei juridice dobânditoare, proporțional cu valoarea
bunurilor transmise acesteia, ținându-se însă seama și de natura obligațiilor respective.

Art. 251 – Data încetării personalității juridice
(1) Persoanele juridice supuse înregistrării încetează la data radierii din registrele în care au
fost înscrise.
(2) Celelalte persoane juridice încetează la data actului prin care s-a dispus încetarea sau, după
caz, la data îndeplinirii oricărei alte cerințe prevăzute de lege.
Titlul V
Apărarea drepturilor nepatrimoniale
Art. 252*) – Ocrotirea personalității umane
Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața,
sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de
conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.
_____________
*) Dispozițiile art. 252 din Codul civil se aplică faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a
acestuia. (a se vedea art. 19 din Legea nr. 71/2011)
Art. 253*) – Mijloace de apărare
(1) Persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere
oricând instanței:
a) interzicerea săvârșirii faptei ilicite, dacă aceasta este iminentă;
b) încetarea încălcării și interzicerea pentru viitor, dacă aceasta durează încă;
c) constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), în cazul încălcării drepturilor nepatrimoniale prin
exercitarea dreptului la libera exprimare, instanța poate dispune numai măsurile prevăzute la alin.
(1) lit. b) și c).
(3) Totodată, cel care a suferit o încălcare a unor asemenea drepturi poate cere instanței să îl
oblige pe autorul faptei să îndeplinească orice măsuri socotite necesare de către instanță spre a
ajunge la restabilirea dreptului atins, cum sunt:
a) obligarea autorului, pe cheltuiala sa, la publicarea hotărârii de condamnare;
b) orice alte măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru repararea prejudiciului
cauzat.
(4) De asemenea, persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație
patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este
imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În aceste cazuri, dreptul la acțiune este supus
prescripției extinctive.
_____________
*) Dispozițiile art. 253 din Codul civil se aplică faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a
acestuia. (a se vedea art. 19 din Legea nr. 71/2011)
Art. 254*) – Apărarea dreptului la nume
(1) Cel al cărui nume este contestat poate să ceară instanței judecătorești recunoașterea
dreptului său la acel nume.
(2) De asemenea, cel care este lezat prin uzurparea, în tot sau în parte, a numelui său poate să
ceară oricând instanței judecătorești să dispună încetarea acestei atingeri nelegitime.
(3) Dispozițiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, și apărării dreptului la
pseudonim, ales în condițiile legii.

_____________
*) Dispozițiile art. 254 din Codul civil se aplică faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a
acestuia. (a se vedea art. 19 din Legea nr. 71/2011)
Art. 255*) – Măsuri provizorii
(1) Dacă persoana care se consideră lezată face dovada credibilă că drepturile sale
nepatrimoniale fac obiectul unei acțiuni ilicite, actuale sau iminente și că această acțiune riscă să
îi cauzeze un prejudiciu greu de reparat, poate să ceară instanței judecătorești luarea unor măsuri
provizorii.
(2) Instanța judecătorească poate să dispună în special:
a) interzicerea încălcării sau încetarea ei provizorie;
b) luarea măsurilor necesare pentru a asigura conservarea probelor.
(3) În cazul prejudiciilor aduse prin mijloacele presei scrise sau audiovizuale, instanța
judecătorească nu poate să dispună încetarea, cu titlu provizoriu, a acțiunii prejudiciabile decât
dacă prejudiciile cauzate reclamantului sunt grave, dacă acțiunea nu este în mod evident
justificată, potrivit art. 75, și dacă măsura luată de instanță nu apare ca fiind disproporționată în
raport cu prejudiciile cauzate. Dispozițiile art. 253 alin. (2) rămân aplicabile.
(4) Instanța soluționează cererea potrivit dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială,
care se aplică în mod corespunzător. În cazul în care cererea este formulată înainte de
introducerea acțiunii de fond, prin hotărârea prin care s-a dispus măsura provizorie se va fixa și
termenul în care acțiunea în fond trebuie să fie introdusă, sub sancțiunea încetării de drept a
acelei măsuri. Dispozițiile alin. (6) sunt aplicabile.
(5) Dacă măsurile luate sunt de natură să producă un prejudiciu părții adverse, instanța îl poate
obliga pe reclamant să dea o cauțiune în cuantumul fixat de aceasta, sub sancțiunea încetării de
drept a măsurii dispuse.
(6) Măsurile luate potrivit prezentului articol anterior introducerii acțiunii în justiție pentru
apărarea dreptului nepatrimonial încălcat încetează de drept, dacă reclamantul nu a sesizat
instanța în termenul fixat de aceasta, dar nu mai târziu de 30 de zile de la luarea acestora.
(7) Reclamantul este ținut să repare, la cererea părții interesate, prejudiciul cauzat prin
măsurile provizorii luate, dacă acțiunea de fond este respinsă ca neîntemeiată. Cu toate acestea,
dacă reclamantul nu a fost în culpă ori a avut o culpă ușoară, instanța, în raport cu circumstanțele
concrete, poate fie să refuze obligarea sa la despăgubirile cerute de partea adversă, fie să dispună
reducerea acestora.
(8) Dacă partea adversă nu solicită daune-interese, instanța va dispune eliberarea cauțiunii, la
cererea reclamantului, prin hotărâre dată cu citarea părților. Cererea se judecă potrivit
dispozițiilor privitoare la ordonanța președințială, care se aplică în mod corespunzător. În cazul
în care pârâtul se opune la eliberarea cauțiunii, instanța va fixa un termen în vederea introducerii
acțiunii de fond, care nu poate fi mai lung de 30 de zile de la data pronunțării hotărârii, sub
sancțiunea încetării de drept a măsurii de indisponibilizare a sumei depuse cu titlu de cauțiune.
_____________
*) Dispozițiile art. 255 din Codul civil se aplică faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a
acestuia. (a se vedea art. 19 din Legea nr. 71/2011)
Art. 256*) – Decesul titularului dreptului nepatrimonial
(1) Acțiunea pentru restabilirea dreptului nepatrimonial încălcat poate fi continuată sau
pornită, după moartea persoanei vătămate, de către soțul supraviețuitor, de oricare dintre rudele

în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum și de oricare dintre rudele sale colaterale până la
gradul al patrulea inclusiv.
(2) Acțiunea pentru restabilirea integrității memoriei unei persoane decedate poate fi pornită
de cei prevăzuți la alin. (1).
_____________
*) Dispozițiile art. 256 din Codul civil se aplică faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a
acestuia. (a se vedea art. 19 din Legea nr. 71/2011)
Art. 257*) – Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice
Dispozițiile prezentului titlu se aplică prin asemănare și drepturilor nepatrimoniale ale
persoanelor juridice.
_____________
*) Dispozițiile art. 257 din Codul civil se aplică faptelor săvârșite după intrarea în vigoare a
acestuia. (a se vedea art. 19 din Legea nr. 71/2011)
Cartea a II-a
Despre familie*)
*) Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a II-a sunt cuprinse în art. 24 – 51 din
Legea nr. 71/2011.
Titlul I
Dispoziții generale
Art. 258 – Familia
(1) Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimțită între soți, pe egalitatea acestora, precum
și pe dreptul și îndatorirea părinților de a asigura creșterea și educarea copiilor lor.
(2) Familia are dreptul la ocrotire din partea societății și a statului.
(3) Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice și sociale, încheierea căsătoriei,
precum și dezvoltarea și consolidarea familiei.
(4) În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie.
Art. 259 – Căsătoria
(1) Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile
legii.
(2) Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie.
(3) Celebrarea religioasă a căsătoriei poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile.
(4) Condițiile de încheiere și cauzele de nulitate ale căsătoriei se stabilesc prin prezentul cod.
(5) Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea judecătorească a morții unuia dintre
soți.
(6) Căsătoria poate fi desfăcută prin divorț, în condițiile legii.
Art. 260 – Egalitatea în drepturi a copiilor
Copiii din afara căsătoriei sunt egali în fața legii cu cei din căsătorie, precum și cu cei adoptați.
Art. 261 – Îndatorirea părinților
Părinții sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de creștere și educare a copiilor lor minori.
Art. 262 – Relațiile dintre părinți și copii
(1) Copilul nu poate fi separat de părinții săi fără încuviințarea acestora, cu excepția cazurilor
prevăzute de lege.

(2) Copilul care nu locuiește la părinții săi sau, după caz, la unul dintre ei are dreptul de a avea
legături personale cu aceștia. Exercițiul acestui drept nu poate fi limitat decât în condițiile
prevăzute de lege, pentru motive temeinice, luând în considerare interesul superior al copilului.
Art. 263 – Principiul interesului superior al copilului
(1) Orice măsură privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea
interesului superior al copilului.
(2) Pentru rezolvarea cererilor care se referă la copii, autoritățile competente sunt datoare să
dea toate îndrumările necesare pentru ca părțile să recurgă la metodele de soluționare a
conflictelor pe cale amiabilă.
(3) Procedurile referitoare la relațiile dintre părinți și copii trebuie să garanteze că dorințele și
interesele părinților referitoare la copii pot fi aduse la cunoștința autorităților și că acestea țin
cont de ele în hotărârile pe care le iau.
(4) Procedurile privitoare la copii trebuie să se desfășoare într-un timp rezonabil, astfel încât
interesul superior al copilului și relațiile de familie să nu fie afectate.
(5) În sensul prevederilor legale privind protecția copilului, prin copil se înțelege persoana
care nu a împlinit vârsta de 18 ani și nici nu a dobândit capacitatea deplină de exercițiu, potrivit
legii.
Art. 264 – Ascultarea copilului
(1) În procedurile administrative sau judiciare care îl privesc, ascultarea copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie. Cu toate acestea, poate fi ascultat și copilul care nu a
împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru este necesar
pentru soluționarea cauzei.
(2) Dreptul de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere și a primi orice
informație, potrivit cu vârsta sa, de a-și exprima opinia și de a fi informat asupra consecințelor pe
care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum și asupra consecințelor oricărei decizii
care îl privește.
(3) Orice copil poate cere să fie ascultat, potrivit prevederilor alin. (1) și (2). Respingerea
cererii de către autoritatea competentă trebuie motivată.
(4) Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta și cu gradul său de
maturitate.
(5) Dispozițiile legale speciale privind consimțământul sau prezența copilului, în procedurile
care îl privesc, precum și prevederile referitoare la desemnarea de către instanță a unui
reprezentant în caz de conflict de interese rămân aplicabile.
Art. 265 – Instanța competentă
Toate măsurile date prin prezenta carte în competența instanței judecătorești, toate litigiile
privind aplicarea dispozițiilor prezentei cărți, precum și măsurile de ocrotire a copilului
prevăzute în legi speciale sunt de competența instanței de tutelă. Dispozițiile art. 107 sunt
aplicabile în mod corespunzător.
Titlul II
Căsătoria
Cap. I*)
Logodna
*) Dispozițiile privind logodna sunt aplicabile numai în cazul în care aceasta a fost încheiată
după data intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 24 din Legea nr. 71/2011)

Art. 266 – Încheierea logodnei
(1) Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
(2) Dispozițiile privind condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei sunt aplicabile în mod
corespunzător, cu excepția avizului medical și a autorizării instanței de tutelă.
(3) Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc
de probă.
(4) Încheierea căsătoriei nu este condiționată de încheierea logodnei.
(5) Logodna se poate încheia doar între bărbat și femeie.
Art. 267 – Ruperea logodnei
(1) Logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.
(2) Clauza penală stipulată pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă.
(3) Ruperea logodnei nu este supusă niciunei formalități și poate fi dovedită cu orice mijloc de
probă.
Art. 268*) – Restituirea darurilor
(1) În cazul ruperii logodnei, sunt supuse restituirii darurile pe care logodnicii le-au primit în
considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, cu excepția darurilor
obișnuite.
(2) Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putință, în măsura
îmbogățirii.
(3) Obligația de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia dintre logodnici.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune pentru restituirea darurilor primite în cazul ruperii logodnei
Art. 269 – Răspunderea pentru ruperea logodnei
(1)*) Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri pentru cheltuielile
făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu împrejurările,
precum și pentru orice alte prejudicii cauzate.
(2)**) Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna poate fi obligată la
despăgubiri în condițiile alin. (1).
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea
căsătoriei, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate, în cazul ruperii logodnei în mod abuziv
**) A se vedea Ac ț iune în despăgubiri pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea
căsătoriei, precum și pentru orice alte prejudicii cauzate, în cazul determinării, în mod culpabil, a
ruperii logodnei
Art. 270 – Termenul de prescripție
Dreptul la acțiune întemeiat pe dispozițiile art. 268 și 269 se prescrie într-un an de la ruperea
logodnei.
Cap. II*)
Încheierea căsătoriei
*) Validitatea căsătoriei încheiate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil se
stabilește potrivit dispozițiilor legii în vigoare la data încheierii ei. Cu toate acestea, în cazul în
care, după intrarea în vigoare a Codului civil, a intervenit un fapt care, potrivit dispozițiilor

acestuia, acoperă nulitatea, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai poate fi
anulată după intrarea în vigoare a Codului civil. În cazul în care faptul prin care se acoperă
nulitatea presupune curgerea unui termen, căsătoria nu mai poate fi constatată nulă sau nu mai
poate fi anulată după trecerea acelui termen de la data intrării în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 25 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Condițiile de fond pentru încheierea căsătoriei
Art. 271 – Consimțământul la căsătorie
Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora.
Art. 272 – Vârsta matrimonială
(1) Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani.
(2)*) Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în
temeiul unui aviz medical, cu încuviințarea părinților săi sau, după caz, a tutorelui și cu
autorizarea instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care
unul dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei
divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.
(3) Dacă unul dintre părinți este decedat sau se află în imposibilitate de a-și manifesta voința,
încuviințarea celuilalt părinte este suficientă.
(4) De asemenea, în condițiile art. 398, este suficientă încuviințarea părintelui care exercită
autoritatea părintească.
(5) Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară
încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.
_____________
*) A se vedea Cerere pentru autorizarea căsătoriei minorului care a împlinit vârsta de 16 ani
Art. 273 – Bigamia
Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită.
Art. 274 – Interzicerea căsătoriei între rude
(1) Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie
colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
(2) Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea
poate fi autorizată de instanța de tutelă în a cărei circumscripție își are domiciliul cel care cere
încuviințarea. Instanța se va putea pronunța pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.
(3) În cazul adopției, dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile atât între cei care au devenit
rude prin adopție, cât și între cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopției.
Art. 275*) – Interzicerea căsătoriei între tutore și persoana minoră
Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră care se află sub tutela sa.
_____________
*) Existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei numai în cazul
căsătoriilor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 26 din Legea nr.
71/2011)
Art. 276 – Alienația și debilitatea mintală *)
Este interzis să se căsătorească alienatul mintal și debilul mintal.
_____________

*) În sensul Codului civil, precum și al legislației civile în vigoare, prin expresiile alienație
mintală sau debilitate mintală se înțelege o boală psihică ori un handicap psihic ce determină
incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind consecințele social-
juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile. (a se vedea art.
211 din Legea nr. 71/2011)
Art. 277 – Interzicerea sau echivalarea unor forme de conviețuire cu căsătoria
(1) Este interzisă căsătoria dintre persoane de același sex.
(2) Căsătoriile dintre persoane de același sex încheiate sau contractate în străinătate fie de
cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în România.
(3) Parteneriatele civile dintre persoane de sex opus sau de același sex încheiate sau
contractate în străinătate fie de cetățeni români, fie de cetățeni străini nu sunt recunoscute în
România.
(4) Dispozițiile legale privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor
membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European rămân aplicabile.
Secțiunea a 2-a
Formalitățile pentru încheierea căsătoriei
Art. 278 – Comunicarea stării de sănătate
Căsătoria nu se încheie dacă viitorii soți nu declară că și-au comunicat reciproc starea sănătății
lor. Dispozițiile legale prin care este oprită căsătoria celor care suferă de anumite boli rămân
aplicabile.
Art. 279 – Locul încheierii căsătoriei
(1) Căsătoria se celebrează de către ofițerul de stare civilă, la sediul primăriei.
(2) Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de
stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au
reședința viitorii soți, cu obligativitatea înștiințării primăriei de domiciliu sau de reședință a
viitorilor soți, în vederea publicării.
Art. 280 – Declarația de căsătorie
(1) Cei care vor să se căsătorească vor face personal declarația de căsătorie, potrivit legii, la
primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
(2) În cazurile prevăzute de lege, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului
primăriei.
(3) Atunci când viitorul soț este minor, părinții sau, după caz, tutorele vor face personal o
declarație prin care încuviințează încheierea căsătoriei. Dispozițiile art. 272 alin. (5) rămân
aplicabile.
(4) Dacă unul dintre viitorii soți, părinții sau tutorele nu se află în localitatea unde urmează a
se încheia căsătoria, ei pot face declarația la primăria în a cărei rază teritorială își au domiciliul
sau reședința, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia
căsătoria.
Art. 281 – Conținutul declarației de căsătorie
(1) În declarația de căsătorie, viitorii soți vor arăta că nu există niciun impediment legal la
căsătorie și vor menționa numele de familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei, precum și
regimul matrimonial ales.
(2) Odată cu declarația de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege pentru încheierea
căsătoriei.

Art. 282 – Alegerea numelui de familie
Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia
dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soț poate să își păstreze numele de dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Art. 283 – Publicitatea declarației de căsătorie
(1) În aceeași zi cu primirea declarației de căsătorie, ofițerul de stare civilă dispune publicarea
acesteia, prin afișarea în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei și pe pagina de
internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria și, după caz, la sediul primăriei unde
celălalt soț își are domiciliul sau reședința.
(2) Extrasul din declarația de căsătorie cuprinde, în mod obligatoriu: data afișării, datele de
stare civilă ale viitorilor soți și, după caz, încuviințarea părinților sau a tutorelui, precum și
înștiințarea că orice persoană poate face opoziție la căsătorie, în termen de 10 zile de la data
afișării.
(3) Căsătoria se încheie după 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie, termen în care se
cuprind atât data afișării, cât și data încheierii căsătoriei.
(4) Primarul municipiului, al sectorului municipiului București, al orașului sau al comunei
unde urmează a se încheia căsătoria poate să încuviințeze, pentru motive temeinice, încheierea
căsătoriei înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. (3).
Art. 284 – Reînnoirea declarației de căsătorie
În cazul în care căsătoria nu s-a încheiat în termen de 30 de zile de la data afișării declarației
de căsătorie sau dacă viitorii soți doresc să modifice declarația inițială, trebuie să se facă o nouă
declarație de căsătorie și să se dispună publicarea acesteia.
Art. 285 – Opoziția la căsătorie
(1) Orice persoană poate face opoziție la căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă
alte cerințe ale legii nu sunt îndeplinite.
(2) Opoziția la căsătorie se face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care se întemeiază.
Art. 286 – Refuzul celebrării căsătoriei
Ofițerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza verificărilor pe care este
obligat să le efectueze, a opozițiilor primite sau a informațiilor pe care le deține, în măsura în
care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege.
Art. 287 – Celebrarea căsătoriei
(1) Viitorii soți sunt obligați să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-și da
consimțământul la căsătorie în mod public, în prezența a 2 martori, în fața ofițerului de stare
civilă.
(2) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute de lege, ofițerul de stare civilă poate celebra
căsătoria și în afara sediului serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor, cu
respectarea celorlalte condiții menționate la alin. (1).
(3) Persoanele care aparțin minorităților naționale pot solicita celebrarea căsătoriei în limba lor
maternă, cu condiția ca ofițerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această
limbă.
Art. 288 – Martorii la căsătorie
(1) Martorii atestă faptul că soții și-au exprimat consimțământul potrivit art. 287.
(2) Nu pot fi martori la încheierea căsătoriei incapabilii, precum și cei care din cauza unei
deficiențe psihice sau fizice nu sunt apți să ateste faptele prevăzute la alin. (1).
(3) Martorii pot fi și rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soți.
Art. 289 – Momentul încheierii căsătoriei

Căsătoria este încheiată în momentul în care, după ce ia consimțământul fiecăruia dintre
viitorii soți, ofițerul de stare civilă îi declară căsătoriți.
Cap. III
Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
Art. 290 – Actul de căsătorie
După încheierea căsătoriei, ofițerul de stare civilă întocmește, de îndată, în registrul actelor de
stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către soți, de cei 2 martori și de către ofițerul
de stare civilă.
Art. 291 – Formalitățile privind regimul matrimonial
Ofițerul de stare civilă face mențiune pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El
are obligația ca, din oficiu și de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art. 334 alin. (1),
precum și, după caz, notarului public care a autentificat convenția matrimonială o copie de pe
actul de căsătorie.
Art. 292 – Dovada căsătoriei
(1) Căsătoria se dovedește cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza
acestuia.
(2) Cu toate acestea, în situațiile prevăzute de lege, căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc
de probă.
Cap. IV
Nulitatea căsătoriei
Secțiunea 1
Nulitatea absolută a căsătoriei
Art. 293*) – Cazurile de nulitate absolută
(1) Este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute la
art. 271, 273, 274, 276 și art. 287 alin. (1).
(2) În cazul în care soțul unei persoane declarate moarte s-a recăsătorit și, după aceasta,
hotărârea declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă, dacă soțul celui
declarat mort a fost de bună-credință. Prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii
noii căsătorii.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în constatarea nulității absolute a căsătoriei
Art. 294 – Lipsa vârstei matrimoniale
(1) Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate
absolută.
(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătorești, ambii soți au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas
însărcinată.
Art. 295 – Căsătoria fictivă
(1) Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate
absolută.

(2) Cu toate acestea, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori
au trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.
Art. 296 – Persoanele care pot invoca nulitatea absolută
Orice persoană interesată poate introduce acțiunea în constatarea nulității absolute a căsătoriei.
Cu toate acestea, procurorul nu poate introduce acțiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei,
cu excepția cazului în care ar acționa pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor
puse sub interdicție.
Secțiunea a 2-a
Nulitatea relativă a căsătoriei
Art. 297 – Lipsa încuviințărilor cerute de lege
(1) Este anulabilă căsătoria încheiată fără încuviințările sau autorizarea prevăzute la art. 272
alin. (2), (4) și (5).
(2) Anulabilitatea poate fi invocată numai de cel a cărui încuviințare era necesară. Dispozițiile
art. 46 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 298 – Viciile de consimțământ
(1) Căsătoria poate fi anulată la cererea soțului al cărui consimțământ a fost viciat prin eroare,
prin dol sau prin violență.
(2) Eroarea constituie viciu de consimțământ numai atunci când privește identitatea fizică a
viitorului soț.
Art. 299 – Lipsa discernământului
Este anulabilă căsătoria încheiată de persoana lipsită vremelnic de discernământ.
Art. 300*) – Existența tutelei
Căsătoria încheiată între tutore și persoana minoră aflată sub tutela sa este anulabilă.
_____________
*) Existența tutelei constituie cauză de nulitate relativă a căsătoriei numai în cazul
căsătoriilor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 26 din Legea nr.
71/2011)
Art. 301 – Termenul de prescripție
(1) Anularea căsătoriei poate fi cerută în termen de 6 luni.
(2) În cazul prevăzut la art. 297, termenul curge de la data la care cei a căror încuviințare sau
autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat cunoștință de aceasta.
(3) În cazul nulității pentru vicii de consimțământ ori pentru lipsa discernământului, termenul
curge de la data încetării violenței sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut dolul,
eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului.
(4) În cazul prevăzut la art. 300, termenul curge de la data încheierii căsătoriei.
Art. 302 – Caracterul personal al acțiunii
Dreptul la acțiunea în anulare nu se transmite moștenitorilor. Cu toate acestea, dacă acțiunea a
fost pornită de către unul dintre soți, ea poate fi continuată de către oricare dintre moștenitorii
săi.
Art. 303 – Acoperirea nulității
(1) În cazurile prevăzute la art. 272 alin. (2), (4) și (5), anulabilitatea căsătoriei se acoperă
dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, s-au obținut încuviințările și
autorizarea cerute de lege.

(2) Căsătoria nu poate fi anulată dacă soții au conviețuit timp de 6 luni de la data încetării
violenței sau de la data descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăților mintale.
(3) În toate cazurile, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soți au împlinit
vârsta de 18 ani sau dacă soția a născut ori a rămas însărcinată.
Secțiunea a 3-a
Efectele nulității căsătoriei
Art. 304 – Căsătoria putativă
(1) Soțul de bună-credință la încheierea unei căsătorii nule sau anulate păstrează, până la data
când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situația unui soț dintr-o căsătorie valabilă.
(2) În situația prevăzută la alin. (1), raporturile patrimoniale dintre foștii soți sunt supuse, prin
asemănare, dispozițiilor privitoare la divorț.
Art. 305 – Situația copiilor
(1) Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privința copiilor, care păstrează situația de copii
din căsătorie.
(2) În ceea ce privește drepturile și obligațiile dintre părinți și copii se aplică, prin asemănare,
dispozițiile privitoare la divorț.
Art. 306 – Opozabilitatea hotărârii judecătorești
(1) Hotărârea judecătorească de constatare a nulității sau de anulare a căsătoriei este opozabilă
terțelor persoane, în condițiile legii. Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(2) Nulitatea căsătoriei nu poate fi opusă unei terțe persoane împotriva unui act încheiat
anterior de aceasta cu unul dintre soți, în afară de cazul în care au fost îndeplinite formalitățile de
publicitate prevăzute de lege cu privire la acțiunea în constatarea nulității ori în anulare sau terțul
a cunoscut, pe altă cale, înainte de încheierea actului, cauza de nulitate a căsătoriei. Dispozițiile
art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător și publicității acțiunii în constatarea
nulității sau în anularea căsătoriei.
Cap. V*)
Drepturile și îndatoririle personale ale soților
*) Indiferent de data încheierii căsătoriei, în ceea ce privește relațiile lor personale și
patrimoniale, soții sunt supuși dispozițiilor Codului civil, de la data intrării sale în vigoare. (a se
vedea art. 27 din Legea nr. 71/2011)
Art. 307 – Reglementarea raporturilor personale dintre soți
Dispozițiile prezentului capitol se aplică raporturilor personale dintre soți, oricare ar fi regimul
lor matrimonial.
Art. 308 – Luarea deciziilor de către soți
Soții hotărăsc de comun acord în tot ceea ce privește căsătoria.
Art. 309 – Îndatoririle soților
(1) Soții își datorează reciproc respect, fidelitate și sprijin moral.
(2) Ei au îndatorirea de a locui împreună. Pentru motive temeinice, ei pot hotărî să locuiască
separat.
Art. 310 – Independența soților

Un soț nu are dreptul să cenzureze corespondența, relațiile sociale sau alegerea profesiei
celuilalt soț.
Art. 311 – Schimbarea numelui de familie
(1) Soții sunt obligați să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei.
(2) Dacă soții au convenit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun și l-au declarat
potrivit dispozițiilor art. 281, unul dintre soți nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale
administrativă decât cu consimțământul celuilalt soț.
Cap. VI*)
Drepturile și obligațiile patrimoniale ale soților
*) Indiferent de data încheierii căsătoriei, în ceea ce privește relațiile lor personale și
patrimoniale, soții sunt supuși dispozițiilor Codului civil, de la data intrării sale în vigoare. (a se
vedea art. 27 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Dispoziții comune
§1. Despre regimul matrimonial în general
Art. 312 – Regimurile matrimoniale
(1) Viitorii soți pot alege ca regim matrimonial: comunitatea legală, separația de bunuri sau
comunitatea convențională.
(2) Indiferent de regimul matrimonial ales, nu se poate deroga de la dispozițiile prezentei
secțiuni, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Art. 313 – Efectele regimului matrimonial
(1) Între soți, regimul matrimonial produce efecte numai din ziua încheierii căsătoriei.
(2) Față de terți, regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii formalităților de
publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceștia l-au cunoscut pe altă cale.
(3) Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții
de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.
Art. 314 – Mandatul convențional
Un soț poate să dea mandat celuilalt soț să îl reprezinte pentru exercitarea drepturilor pe care
le are potrivit regimului matrimonial.
Art. 315 – Mandatul judiciar
(1)*) În cazul în care unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și manifesta voința, celălalt
soț poate cere instanței de tutelă încuviințarea de a-l reprezenta pentru exercitarea drepturilor pe
care le are potrivit regimului matrimonial. Prin hotărârea pronunțată se stabilesc condițiile,
limitele și perioada de valabilitate a acestui mandat.
_____________
*) Dispozițiile art. 315 alin. (1) din Codul civil sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor
încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă imposibilitatea unuia dintre soți de
a-și manifesta voința intervine sau se menține și după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 28 din Legea nr. 71/2011)

(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, mandatul încetează atunci când soțul reprezentat nu
se mai află în situația prevăzută la alin. (1) sau când este numit un tutore ori, după caz, un
curator.
(3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 316*) – Actele de dispoziție care pun în pericol grav interesele familiei
(1) În mod excepțional, dacă unul dintre soți încheie acte juridice prin care pune în pericol
grav interesele familiei, celălalt soț poate cere instanței de tutelă ca, pentru o durată determinată,
dreptul de a dispune de anumite bunuri să poată fi exercitat numai cu consimțământul său expres.
Durata acestei măsuri poate fi prelungită, fără însă a se depăși în total 2 ani. Hotărârea de
încuviințare a măsurii se comunică în vederea efectuării formalităților de publicitate imobiliară
sau mobiliară, după caz.
(2) Actele încheiate cu nerespectarea hotărârii judecătorești sunt anulabile. Dreptul la acțiune
se prescrie în termen de un an, care începe să curgă de la data când soțul vătămat a luat
cunoștință de existența actului.
(3) Dispozițiile art. 346 și 347 sunt aplicabile în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 316 din Codul civil sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data
intrării în vigoare a Codului civil, dacă actele juridice care pun în pericol grav interesele
familiei sunt săvârșite de unul dintre soți după această dată. (a se vedea art. 29 din Legea nr.
71/2011)
**) A se vedea Ac ț iune pentru limitarea puterilor unuia dintre soți, în cazul încheierii de către
acesta a unor acte juridice prin care pune în pericol grav interesele familiei
Art. 317 – Independența patrimonială a soților
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, fiecare soț poate să încheie orice acte juridice cu
celălalt soț sau cu terțe persoane.
(2) Fiecare soț poate să facă singur, fără consimțământul celuilalt, depozite bancare, precum și
orice alte operațiuni în legătură cu acestea.
(3) În raport cu instituția de credit, soțul titular al contului are, chiar și după desfacerea sau
încetarea căsătoriei, dreptul de a dispune de fondurile depuse, dacă prin hotărâre judecătorească
executorie nu s-a decis altfel.
Art. 318 – Dreptul la informare
(1) Fiecare soț poate să îi ceară celuilalt să îl informeze cu privire la bunurile, veniturile și
datoriile sale, iar în caz de refuz nejustificat se poate adresa instanței de tutelă.
(2) Instanța poate să îl oblige pe soțul celui care a sesizat-o sau pe orice terț să furnizeze
informațiile cerute și să depună probele necesare în acest sens.
(3) Terții pot să refuze furnizarea informațiilor cerute atunci când, potrivit legii, refuzul este
justificat de păstrarea secretului profesional.
(4) Atunci când informațiile solicitate de un soț pot fi obținute, potrivit legii, numai la cererea
celuilalt soț, refuzul acestuia de a le solicita naște prezumția relativă că susținerile soțului
reclamant sunt adevărate.
Art. 319 – Încetarea regimului matrimonial
(1) Regimul matrimonial încetează prin constatarea nulității, anularea, desfacerea sau încetarea
căsătoriei.
(2) În timpul căsătoriei, regimul matrimonial poate fi modificat, în condițiile legii.
Art. 320 – Lichidarea regimului matrimonial

În caz de încetare sau de schimbare, regimul matrimonial se lichidează potrivit legii, prin bună
învoială sau, în caz de neînțelegere, pe cale judiciară. Hotărârea judecătorească definitivă sau,
după caz, înscrisul întocmit în formă autentică notarială constituie act de lichidare.
§2. Locuința familiei
Art. 321 – Noțiune
(1) Locuința familiei este locuința comună a soților sau, în lipsă, locuința soțului la care se află
copiii.
(2) Oricare dintre soți poate cere notarea în cartea funciară, în condițiile legii, a unui imobil ca
locuință a familiei, chiar dacă nu este proprietarul imobilului.
Art. 322*) – Regimul unor acte juridice
(1) Fără consimțământul scris al celuilalt soț, niciunul dintre soți, chiar dacă este proprietar
exclusiv, nu poate dispune de drepturile asupra locuinței familiei și nici nu poate încheia acte
prin care ar fi afectată folosința acesteia.
(2) De asemenea, un soț nu poate deplasa din locuință bunurile ce mobilează sau decorează
locuința familiei și nu poate dispune de acestea fără consimțământul scris al celuilalt soț.
(3) În cazul în care consimțământul este refuzat fără un motiv legitim, celălalt soț poate să
sesizeze instanța de tutelă, pentru ca aceasta să autorizeze încheierea actului.
(4) Soțul care nu și-a dat consimțământul la încheierea actului poate cere anularea lui în
termen de un an de la data la care a luat cunoștință despre acesta, dar nu mai târziu de un an de la
data încetării regimului matrimonial.
(5) În lipsa notării locuinței familiei în cartea funciară, soțul care nu și-a dat consimțământul
nu poate cere anularea actului, ci numai daune-interese de la celălalt soț, cu excepția cazului în
care terțul dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuință a familiei.
(6) Dispozițiile alin. (5) se aplică în mod corespunzător actelor încheiate cu încălcarea
prevederilor alin. (2).
_____________
*) Dispozițiile art. 322 din Codul civil sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data
intrării în vigoare a Codului civil, dacă actele de dispoziție asupra locuinței familiei ori asupra
bunurilor care mobilează sau decorează locuința familiei ori deplasarea acestora din locuință
au intervenit după această dată. (a se vedea art. 30 din Legea nr. 71/2011)
Art. 323*) – Drepturile soților asupra locuinței închiriate
(1) În cazul în care locuința este deținută în temeiul unui contract de închiriere, fiecare soț are
un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este titularul contractului ori contractul
este încheiat înainte de căsătorie.
(2) Dispozițiile art. 322 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) În caz de deces al unuia dintre soți, soțul supraviețuitor continuă exercitarea dreptului său
locativ, dacă nu renunță în mod expres la acesta, în termenul prevăzut la art. 1.834.
_____________
*) Dispozițiile art. 323 din Codul civil sunt aplicabile contractelor de închiriere încheiate
după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 31 din Legea nr. 71/2011)
Art. 324*) – Atribuirea beneficiului contractului de închiriere
(1) La desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și
aceștia nu se înțeleg, beneficiul contractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând

seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de
posibilitățile locative proprii ale foștilor soți.
(2) Soțul căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere este dator să plătească
celuilalt soț o indemnizație pentru acoperirea cheltuielilor de instalare într-o altă locuință, cu
excepția cazului în care divorțul a fost pronunțat din culpa exclusivă a acestuia din urmă. Dacă
există bunuri comune, indemnizația se poate imputa, la partaj, asupra cotei cuvenite soțului
căruia i s-a atribuit beneficiul contractului de închiriere.
(3) Atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face cu citarea locatorului și produce
efecte față de acesta de la data când hotărârea judecătorească a rămas definitivă.
(4) Prevederile alin. (1) – (3) se aplică în mod similar și în cazul în care bunul este proprietatea
comună a celor 2 soți, atribuirea beneficiului locuinței conjugale producând efecte până la data
rămânerii definitive a hotărârii de partaj.
_____________
*) Dispozițiile art. 324 din Codul civil sunt aplicabile și în cazul căsătoriilor în ființă la data
intrării în vigoare a Codului civil, dacă atribuirea beneficiului contractului de închiriere se face
după această dată. (a se vedea art. 32 din Legea nr. 71/2011)
**) A se vedea Ac ț iune pentru atribuirea provizorie a beneficiului folosinței locuinței familiei
(ordonanță președințială)
Ac ț iune privind partajarea bunurilor comune
§3. Cheltuielile căsătoriei
Art. 325 – Contribuția soților
(1) Soții sunt obligați să își acorde sprijin material reciproc.
(2) Ei sunt obligați să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei,
dacă prin convenție matrimonială nu s-a prevăzut altfel.
(3) Orice convenție care prevede că suportarea cheltuielilor căsătoriei revine doar unuia dintre
soți este considerată nescrisă.
Art. 326 – Munca în gospodărie
Munca oricăruia dintre soți în gospodărie și pentru creșterea copiilor reprezintă o contribuție la
cheltuielile căsătoriei.
Art. 327 – Veniturile din profesie
Fiecare soț este liber să exercite o profesie și să dispună, în condițiile legii, de veniturile
încasate, cu respectarea obligațiilor ce îi revin privind cheltuielile căsătoriei.
Art. 328 – Dreptul la compensație
Soțul care a participat efectiv la activitatea profesională a celuilalt soț poate obține o
compensație, în măsura îmbogățirii acestuia din urmă, dacă participarea sa a depășit limitele
obligației de sprijin material și ale obligației de a contribui la cheltuielile căsătoriei.
§4. Alegerea regimului matrimonial
Art. 329 – Convenția matrimonială
Alegerea unui alt regim matrimonial decât cel al comunității legale se face prin încheierea unei
convenții matrimoniale.
Art. 330 – Încheierea convenției matrimoniale

(1) Sub sancțiunea nulității absolute, convenția matrimonială se încheie prin înscris
autentificat de notarul public, cu consimțământul tuturor părților, exprimat personal sau prin
mandatar cu procură autentică, specială și având conținut predeterminat.
(2) Convenția matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data
încheierii căsătoriei.
(3) Convenția încheiată în timpul căsătoriei produce efecte de la data prevăzută de părți sau, în
lipsă, de la data încheierii ei.
Art. 331 – Simulația convenției matrimoniale
Actul secret, prin care se alege un alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial
pentru care sunt îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute de lege, produce efecte numai
între soți și nu poate fi opus terților de bună-credință.
Art. 332 – Obiectul convenției matrimoniale
(1) Prin convenția matrimonială nu se poate deroga, sub sancțiunea nulității absolute, de la
dispozițiile legale privind regimul matrimonial ales decât în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) De asemenea, convenția matrimonială nu poate aduce atingere egalității dintre soți,
autorității părintești sau devoluțiunii succesorale legale.
Art. 333 – Clauza de preciput
(1) Prin convenție matrimonială se poate stipula ca soțul supraviețuitor să preia fără plată,
înainte de partajul moștenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deținute în devălmășie
sau în coproprietate. Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soți sau
numai în favoarea unuia dintre ei.
(2) Clauza de preciput nu este supusă raportului donațiilor, ci numai reducțiunii, în condițiile
art. 1.096 alin. (1) și (2).
(3) Clauza de preciput nu aduce nicio atingere dreptului creditorilor comuni de a urmări, chiar
înainte de încetarea comunității, bunurile ce fac obiectul clauzei.
(4) Clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea încetează în timpul vieții
soților, când soțul beneficiar a decedat înaintea soțului dispunător ori când aceștia au decedat în
același timp sau când bunurile care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor
comuni.
(5) Executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă acest lucru nu este posibil, prin
echivalent.
Art. 334 – Publicitatea convenției matrimoniale
(1) Pentru a fi opozabile terților, convențiile matrimoniale se înscriu în Registrul național
notarial al regimurilor matrimoniale, organizat potrivit legii.
(2) După autentificarea convenției matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei
de pe actul căsătoriei, potrivit art. 291, notarul public expediază, din oficiu, un exemplar al
convenției la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a avut loc
celebrarea căsătoriei, pentru a se face mențiune pe actul de căsătorie, la registrul menționat la
alin. (1), precum și la celelalte registre de publicitate, în condițiile alin. (4).
(3) Dispozițiile alin. (2) nu exclud dreptul oricăruia dintre soți de a solicita îndeplinirea
formalităților de publicitate.
(4) Ținând seama de natura bunurilor, convențiile matrimoniale se vor nota în cartea funciară,
se vor înscrie în registrul comerțului, precum și în alte registre de publicitate prevăzute de lege.
În toate aceste cazuri, neîndeplinirea formalităților de publicitate speciale nu poate fi acoperită
prin înscrierea făcută în registrul menționat la alin. (1).

(5) Orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta registrul menționat
la alin. (1) și poate solicita, în condițiile legii, eliberarea de extrase certificate.
Art. 335 – Inopozabilitatea convenției matrimoniale
(1) Convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele încheiate de aceștia
cu unul dintre soți, decât dacă au fost îndeplinite formalitățile de publicitate prevăzute la art. 334
sau dacă terții au cunoscut-o pe altă cale.
(2) De asemenea, convenția matrimonială nu poate fi opusă terților cu privire la actele
încheiate de aceștia cu oricare dintre soți înainte de încheierea căsătoriei.
Art. 336 – Modificarea convenției matrimoniale
Convenția matrimonială poate fi modificată înainte de încheierea căsătoriei, cu respectarea
condițiilor prevăzute la art. 330 și 332. Dispozițiile art. 334 și 335 sunt aplicabile.
Art. 337 – Încheierea convenției matrimoniale de către minor
(1) Minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate încheia sau modifica o convenție
matrimonială numai cu încuviințarea ocrotitorului său legal și cu autorizarea instanței de tutelă.
(2) În lipsa încuviințării sau a autorizării prevăzute la alin. (1), convenția încheiată de minor
poate fi anulată în condițiile art. 46, care se aplică în mod corespunzător.
(3) Acțiunea în anulare nu poate fi formulată dacă a trecut un an de la încheierea căsătoriei.
Art. 338 – Nulitatea convenției matrimoniale
În cazul în care convenția matrimonială este nulă sau anulată, între soți se aplică regimul
comunității legale, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
Secțiunea a 2-a
Regimul comunității legale
Art. 339 – Bunurile comune
Bunurile dobândite în timpul regimului comunității legale de oricare dintre soți sunt, de la data
dobândirii lor, bunuri comune în devălmășie ale soților.
Art. 340*) – Bunurile proprii
Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soț:
a) bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, dacă nu sunt elemente ale unui fond
de comerț care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor
distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare,
schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;
f) indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral adus
unuia dintre soți;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul
dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii.
_____________
*) Dispozițiile art. 340 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost
dobândit bunul intervine după această dată. (a se vedea art. 33 din Legea nr. 71/2011)

Art. 341*) – Veniturile din muncă și cele asimilate acestora
Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale
și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală
sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind
încasarea lor devine scadentă în timpul comunității.
_____________
*) Dispozițiile art. 341 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a fost
dobândit bunul intervine după această dată. (a se vedea art. 33 din Legea nr. 71/2011)
Art. 342 – Regimul juridic al bunurilor proprii
Fiecare soț poate folosi, administra și dispune liber de bunurile sale proprii, în condițiile legii.
Art. 343 – Dovada bunurilor soților
(1) Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.
(2) Dovada că un bun este propriu se poate face între soți prin orice mijloc de probă. În cazul
prevăzut la art. 340 lit. a), dovada se face în condițiile legii.
(3) Pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se
întocmește un inventar de către notarul public sau sub semnătură privată, dacă părțile convin
astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la proba contrară, că bunurile sunt comune.
Art. 344 – Formalitățile de publicitate
Oricare dintre soți poate cere să se facă mențiune în cartea funciară ori, după caz, în alte
registre de publicitate prevăzute de lege despre apartenența unui bun la comunitate.
Art. 345*) – Actele de conservare, de folosință și de administrare
(1) Fiecare soț are dreptul de a folosi bunul comun fără consimțământul expres al celuilalt soț.
Cu toate acestea, schimbarea destinației bunului comun nu se poate face decât prin acordul
soților.
(2) De asemenea, fiecare soț poate încheia singur acte de conservare, acte de administrare cu
privire la oricare dintre bunurile comune, precum și acte de dobândire a bunurilor comune.
(3) Dispozițiile art. 322 rămân aplicabile.
(4) În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de bunuri au fost prejudiciate printr-
un act juridic, soțul care nu a participat la încheierea actului nu poate pretinde decât daune-
interese de la celălalt soț, fără a fi afectate drepturile dobândite de terții de bună-credință.
_____________
*) Dispozițiile art. 345 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit
după această dată. (a se vedea art. 34 din Legea nr. 71/2011)
Art. 346*) – Actele de înstrăinare și de grevare
(1) Actele de înstrăinare sau de grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu
pot fi încheiate decât cu acordul ambilor soți.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre soți poate dispune singur, cu titlu oneros, de bunurile
mobile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor formalități de
publicitate. Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
(3) Sunt, de asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obișnuite.
_____________

*) Dispozițiile art. 346 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit
după această dată. (a se vedea art. 34 din Legea nr. 71/2011)
Art. 347*) – Nulitatea relativă
(1) Actul încheiat fără consimțământul expres al celuilalt soț, atunci când el este necesar
potrivit legii, este anulabil.
(2) Terțul dobânditor care a depus diligența necesară pentru a se informa cu privire la natura
bunului este apărat de efectele nulității. Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
_____________
*) Dispozițiile art. 347 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit
după această dată. (a se vedea art. 34 din Legea nr. 71/2011)
Art. 348*) – Aportul de bunuri comune
Bunurile comune pot face obiectul unui aport la societăți, asociații sau fundații, în condițiile
legii.
_____________
*) Dispozițiile art. 348 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit
după această dată. (a se vedea art. 34 din Legea nr. 71/2011)
Art. 349*) – Regimul aporturilor
(1) Sub sancțiunea prevăzută la art. 347, niciunul dintre soți nu poate singur, fără
consimțământul scris al celuilalt soț, să dispună de bunurile comune ca aport la o societate sau
pentru dobândirea de părți sociale ori, după caz, de acțiuni. În cazul societăților comerciale ale
căror acțiuni sunt tranzacționate pe o piață reglementată, soțul care nu și-a dat consimțământul
scris la întrebuințarea bunurilor comune nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soț,
fără a fi afectate drepturile dobândite de terți.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută soțului care a aportat
bunul comun, dar părțile sociale sau acțiunile sunt bunuri comune. Soțul asociat exercită singur
drepturile ce decurg din această calitate și poate realiza singur transferul părților sociale ori, după
caz, al acțiunilor deținute.
(3) Calitatea de asociat poate fi recunoscută și celuilalt soț, dacă acesta și-a exprimat voința în
acest sens. În acest caz, fiecare dintre soți are calitatea de asociat pentru părțile sociale sau
acțiunile atribuite în schimbul a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenție, soții nu au
stipulat alte cote-părți. Părțile sociale sau acțiunile ce revin fiecăruia dintre soți sunt bunuri
proprii.
_____________
*) Dispozițiile art. 349 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit
după această dată. (a se vedea art. 34 din Legea nr. 71/2011)
Art. 350*) – Dispoziții testamentare
Fiecare soț poate dispune prin legat de partea ce i s-ar cuveni, la încetarea căsătoriei, din
comunitatea de bunuri.
_____________

*) Dispozițiile art. 350 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă actul sau faptul juridic cu privire la un bun comun a intervenit
după această dată. (a se vedea art. 34 din Legea nr. 71/2011)
Art. 351*) – Datoriile comune ale soților
Soții răspund cu bunurile comune pentru:
a) obligațiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea bunurilor
comune;
b) obligațiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligațiile asumate de oricare dintre soți pentru acoperirea cheltuielilor obișnuite ale
căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însușirea, de către unul dintre soți, a bunurilor aparținând
unui terț, în măsura în care, prin aceasta, au sporit bunurile comune ale soților.
_____________
*) Dispozițiile art. 351 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă datoria s-a născut după această dată. (a se vedea art. 35 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 352*) – Răspunderea subsidiară pentru datoriile comune
(1) În măsura în care obligațiile comune nu au fost acoperite prin urmărirea bunurilor comune,
soții răspund solidar, cu bunurile proprii. În acest caz, cel care a plătit datoria comună se subrogă
în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate
dacă lichidarea s-ar face la data plății datoriei.
(2) Soțul care a plătit datoria comună în condițiile alin. (1) are un drept de retenție asupra
bunurilor celuilalt soț până la acoperirea integrală a creanțelor pe care acesta i le datorează.
_____________
*) Dispozițiile art. 352 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă datoria s-a născut după această dată. (a se vedea art. 35 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 353*) – Urmărirea bunurilor comune
(1) Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai unuia dintre soți.
(2) Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale soțului debitor, creditorul său
personal poate cere partajul bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea
creanței sale.
(3) Bunurile astfel împărțite devin bunuri proprii.
_____________
*) Dispozițiile art. 353 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă datoria s-a născut după această dată. (a se vedea art. 35 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 354*) – Urmărirea veniturilor din profesie
Veniturile din muncă ale unui soț, precum și cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru
datoriile comune asumate de către celălalt soț, cu excepția celor prevăzute la art. 351 lit. c).
_____________

*) Dispozițiile art. 354 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă datoria s-a născut după această dată. (a se vedea art. 35 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 355 – Lichidarea regimului comunității
(1) La încetarea comunității, aceasta se lichidează prin hotărâre judecătorească sau act autentic
notarial.
(2) Până la finalizarea lichidării, comunitatea subzistă atât în privința bunurilor, cât și în
privința obligațiilor.
(3) Când comunitatea încetează prin decesul unuia dintre soți, lichidarea se face între soțul
supraviețuitor și moștenitorii soțului decedat. În acest caz, obligațiile soțului decedat se divid
între moștenitori proporțional cu cotele ce le revin din moștenire.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. VIII/2000
Art. 356 – Efectele încetării regimului comunității
Dacă regimul comunității de bunuri încetează prin desfacerea căsătoriei, foștii soți rămân
coproprietari în devălmășie asupra bunurilor comune până la stabilirea cotei-părți ce revine
fiecăruia.
Art. 357 – Lichidarea comunității. Partajul
(1) În cadrul lichidării comunității, fiecare dintre soți preia bunurile sale proprii, după care se
va proceda la partajul bunurilor comune și la regularizarea datoriilor.
(2) În acest scop, se determină mai întâi cota-parte ce revine fiecărui soț, pe baza contribuției
sale atât la dobândirea bunurilor comune, cât și la îndeplinirea obligațiilor comune. Până la proba
contrară, se prezumă că soții au avut o contribuție egală.
(3) Dispozițiile art. 364 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
Art. 358*) – Partajul în timpul regimului comunității
(1) În timpul regimului comunității, bunurile comune pot fi împărțite, în tot sau în parte, prin
act încheiat în formă autentică notarială, în caz de bună învoială, ori pe cale judecătorească, în
caz de neînțelegere.
(2) Prevederile art. 357 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) Bunurile atribuite fiecărui soț prin partaj devin bunuri proprii, iar bunurile neîmpărțite
rămân bunuri comune.
(4) Regimul comunității nu încetează decât în condițiile legii, chiar dacă toate bunurile
comune au fost împărțite potrivit acestui articol.
_____________
*) Dispozițiile art. 358 din Codul civil sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării
în vigoare a Codului civil, dacă actul de împărțire a bunurilor comune se încheie după această
dată. În cazul cererilor de împărțire a bunurilor comune aflate în curs de judecată în primă
instanță la data intrării în vigoare a Codului civil, instanța de judecată poate dispune
împărțirea bunurilor comune în timpul căsătoriei, fără a mai fi necesară examinarea motivelor
temeinice. (a se vedea art. 36 din Legea nr. 71/2011)
Art. 359 – Convențiile contrare regimului comunității legale
Orice convenție contrară dispozițiilor prezentei secțiuni este lovită de nulitate absolută, în
măsura în care nu este compatibilă cu regimul comunității convenționale.

Secțiunea a 3-a
Regimul separației de bunuri
Art. 360 – Regimul bunurilor
(1) Fiecare dintre soți este proprietar exclusiv în privința bunurilor dobândite înainte de
încheierea căsătoriei, precum și a celor pe care le dobândește în nume propriu după această dată.
(2) Prin convenție matrimonială, părțile pot stipula clauze privind lichidarea acestui regim în
funcție de masa de bunuri achiziționate de fiecare dintre soți în timpul căsătoriei, în baza căreia
se va calcula creanța de participare. Dacă părțile nu au convenit altfel, creanța de participare
reprezintă jumătate din diferența valorică dintre cele două mase de achiziții nete și va fi datorată
de către soțul a cărui masă de achiziții nete este mai mare, putând fi plătită în bani sau în natură.
Art. 361 – Inventarul bunurilor mobile
(1) La adoptarea acestui regim, notarul public întocmește un inventar al bunurilor mobile
proprii, indiferent de modul lor de dobândire.
(2) Se poate întocmi un inventar și pentru bunurile mobile dobândite în timpul separației de
bunuri.
(3) În toate cazurile, pentru opozabilitate față de terți, inventarul se anexează la convenția
matrimonială, supunându-se acelorași formalități de publicitate ca și convenția matrimonială.
(4) În lipsa inventarului se prezumă, până la proba contrară, că dreptul de proprietate exclusivă
aparține soțului posesor.
(5) Dacă bunul a fost dobândit printr-un act juridic supus, potrivit legii, unei condiții de formă
pentru validitate ori unor cerințe de publicitate, dreptul de proprietate exclusivă nu se poate
dovedi decât prin înscrisul care îndeplinește formele cerute de lege.
Art. 362 – Bunurile proprietate comună pe cote-părți
(1) Bunurile dobândite împreună de soți aparțin acestora în proprietate comună pe cote-părți,
în condițiile legii.
(2) Dovada coproprietății se face în condițiile art. 361, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 363 – Folosința bunurilor celuilalt soț
(1) Soțul care se folosește de bunurile celuilalt soț fără împotrivirea acestuia din urmă are
obligațiile unui uzufructuar, cu excepția celor prevăzute la art. 723, 726 și 727. El este dator să
restituie numai fructele existente la data solicitării lor de către celălalt soț sau, după caz, la data
încetării ori schimbării regimului matrimonial.
(2) Dacă unul dintre soți încheie singur un act prin care dobândește un bun, folosindu-se, în tot
sau în parte, de bunuri aparținând celuilalt soț, acesta din urmă poate alege, în proporția bunurilor
proprii folosite fără acordul său, între a reclama pentru sine proprietatea bunului achiziționat și a
pretinde daune-interese de la soțul dobânditor. Proprietatea nu poate fi însă reclamată decât
înainte ca soțul dobânditor să dispună de bunul dobândit, cu excepția cazului în care terțul
dobânditor a cunoscut că bunul a fost achiziționat de către soțul vânzător prin valorificarea
bunurilor celuilalt soț.
Art. 364 – Răspunderea pentru obligațiile personale
(1) Niciunul dintre soți nu poate fi ținut de obligațiile născute din acte săvârșite de celălalt soț.
(2) Cu toate acestea, soții răspund solidar pentru obligațiile asumate de oricare dintre ei pentru
acoperirea cheltuielilor obișnuite ale căsătoriei și a celor legate de creșterea și educarea copiilor.
Art. 365 – Dreptul de retenție
La încetarea regimului separației de bunuri, fiecare dintre soți are un drept de retenție asupra
bunurilor celuilalt până la acoperirea integrală a datoriilor pe care le au unul față de celălalt.

Secțiunea a 4-a
Regimul comunității convenționale
Art. 366 – Domeniul de aplicare
Regimul comunității convenționale se aplică atunci când, în condițiile și limitele prevăzute în
prezenta secțiune, se derogă, prin convenție matrimonială, de la dispozițiile privind regimul
comunității legale.
Art. 367 – Obiectul convenției matrimoniale
În cazul în care se adoptă comunitatea convențională, convenția matrimonială se poate referi la
unul sau mai multe dintre următoarele aspecte:
a) includerea în comunitate, în tot ori în parte, a bunurilor dobândite sau a datoriilor proprii
născute înainte ori după încheierea căsătoriei, cu excepția bunurilor prevăzute la art. 340 lit. b) și
c);
b) restrângerea comunității la bunurile sau datoriile anume determinate în convenția
matrimonială, indiferent dacă sunt dobândite ori, după caz, născute înainte sau în timpul
căsătoriei, cu excepția obligațiilor prevăzute la art. 351 lit. c);
c) obligativitatea acordului ambilor soți pentru încheierea anumitor acte de administrare; în
acest caz, dacă unul dintre soți se află în imposibilitate de a-și exprima voința sau se opune în
mod abuziv, celălalt soț poate să încheie singur actul, însă numai cu încuviințarea prealabilă a
instanței de tutelă;
d) includerea clauzei de preciput; executarea clauzei de preciput se face în natură sau, dacă
acest lucru nu este posibil, prin echivalent, din valoarea activului net al comunității;
e) modalități privind lichidarea comunității convenționale.
Art. 368 – Alte dispoziții aplicabile
În măsura în care prin convenție matrimonială nu se prevede altfel, regimul juridic al
comunității convenționale se completează cu dispozițiile legale privind regimul comunității
legale.
Secțiunea a 5-a
Modificarea regimului matrimonial
§1. Modificarea convențională
Art. 369*) – Condiții
(1) După cel puțin un an de la încheierea căsătoriei, soții pot, ori de câte ori doresc, să
înlocuiască regimul matrimonial existent cu un alt regim matrimonial ori să îl modifice, cu
respectarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea convențiilor matrimoniale.
(2) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 sunt aplicabile în mod corespunzător.
(3) Creditorii prejudiciați prin schimbarea sau lichidarea regimului matrimonial pot formula
acțiunea revocatorie în termen de un an de la data la care au fost îndeplinite formalitățile de
publicitate sau, după caz, de când au luat cunoștință mai înainte de aceste împrejurări pe altă
cale.
(4) Creditorii prevăzuți la alin. (3) pot invoca oricând, pe cale de excepție, inopozabilitatea
modificării sau lichidării regimului matrimonial făcute în frauda intereselor lor.
_____________

*) Dispozițiile art. 369 din Codul civil privind modificarea convențională a regimului
matrimonial sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil. (a
se vedea art. 37 din Legea nr. 71/2011)
§2. Modificarea judiciară
Art. 370*) – Separația judiciară de bunuri
(1) Dacă regimul matrimonial al soților este cel al comunității legale sau convenționale,
instanța, la cererea unuia dintre soți, poate pronunța separația de bunuri, atunci când celălalt soț
încheie acte care pun în pericol interesele patrimoniale ale familiei.
(2) Totodată, instanța va face aplicarea dispozițiilor art. 357.
(3) Dispozițiile art. 291, 334, 335 și 361 se aplică în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 370 din Codul civil privind separația judiciară de bunuri sunt aplicabile și
căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actele prin care se pun în
pericol interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soți după această dată.
(a se vedea art. 38 din Legea nr. 71/2011)
**) A se vedea Ac ț iune pentru modificarea judiciară a regimului matrimonial al comunității
legale sau convenționale de bunuri, prin instituirea separației de bunuri și lichidarea comunității
prin partaj
Art. 371*) – Efectele între soți
(1) Separația de bunuri pronunțată de către instanță face ca regimul matrimonial anterior să
înceteze, iar soților li se aplică regimul matrimonial prevăzut la art. 360 – 365.
(2) Între soți, efectele separației se produc de la data formulării cererii, cu excepția cazului în
care instanța, la cererea oricăruia dintre ei, dispune ca aceste efecte să li se aplice de la data
despărțirii în fapt.
_____________
*) Dispozițiile art. 371 din Codul civil privind separația judiciară de bunuri sunt aplicabile și
căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actele prin care se pun în
pericol interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soți după această dată.
(a se vedea art. 38 din Legea nr. 71/2011)
Art. 372*) – Efectele față de terți
(1) Creditorii soților nu pot cere separația de bunuri, dar pot interveni în cauză.
(2) Dispozițiile art. 369 alin. (3) și (4) se aplică în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 372 din Codul civil privind separația judiciară de bunuri sunt aplicabile și
căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a Codului civil, dacă actele prin care se pun în
pericol interesele patrimoniale ale familiei sunt încheiate de unul dintre soți după această dată.
(a se vedea art. 38 din Legea nr. 71/2011)
Cap. VII*)
Desfacerea căsătoriei
*) Dispozițiile Codului civil privind divorțul se aplică fără a se deosebi între căsătoriile
încheiate înainte sau după intrarea sa în vigoare.

Divorțul pronunțat anterior intrării în vigoare a Codului civil produce efectele stabilite de
legea în vigoare la data când s-a pronunțat hotărârea rămasă irevocabilă. (a se vedea art.
39 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Cazurile de divorț
§1. Dispoziții generale
Art. 373 – Motive de divorț
Divorțul poate avea loc:
a)*) prin acordul soților, la cererea ambilor soți sau a unuia dintre soți acceptată de celălalt soț;
b)**) atunci când, din cauza unor motive temeinice, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și
continuarea căsătoriei nu mai este posibilă;
c)***) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani;
d)****) la cererea aceluia dintre soți a cărui stare de sănătate face imposibilă continuarea
căsătoriei.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune de divorț prin acordul soților
**) A se vedea Ac ț iune de divorț din culpă, pentru motive temeinice
***) A se vedea Ac ț iune de divorț din culpa exclusivă a reclamantului (după o separare în fapt
care a durat cel puțin 2 ani)
****) A se vedea Ac ț iune de divorț din cauza stării sănătății unui soț
§2.*) Divorțul prin acordul soților pe cale judiciară
*) În cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța
poate să dispună divorțul prin acordul soților, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.
373 lit. a) și art. 374 din Codul civil. (a se vedea art. 40 din Legea nr. 71/2011)
Art. 374*) – Condiții
(1) Divorțul prin acordul soților poate fi pronunțat indiferent de durata căsătoriei și indiferent
dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie.
(2) Divorțul prin acordul soților nu poate fi admis dacă unul dintre soți este pus sub interdicție.
(3) Instanța este obligată să verifice existența consimțământului liber și neviciat al fiecărui soț.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune de divorț prin acordul soților
§3.*) Divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau prin procedură notarială
*) Dispozițiile Codului civil privind divorțul prin acordul soților pe cale administrativă sau
prin procedură notarială sunt aplicabile și căsătoriilor în ființă la data intrării în vigoare a
Codului civil. (a se vedea art. 41 din Legea nr. 71/2011)
Art. 375 – Condiții
(1) Dacă soții sunt de acord cu divorțul și nu au copii minori, născuți din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptați, ofițerul de stare civilă ori notarul public de la locul căsătoriei sau al

ultimei locuințe comune a soților poate constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților,
eliberându-le un certificat de divorț, potrivit legii.
(2) Divorțul prin acordul soților poate fi constatat de notarul public și în cazul în care există
copii minori născuți din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptați, dacă soții convin asupra
tuturor aspectelor referitoare la numele de familie pe care să îl poarte după divorț, exercitarea
autorității părintești de către ambii părinți, stabilirea locuinței copiilor după divorț, modalitatea
de păstrare a legăturilor personale dintre părintele separat și fiecare dintre copii, precum și
stabilirea contribuției părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire
profesională a copiilor. Dacă din raportul de anchetă socială rezultă că acordul soților privind
exercitarea în comun a autorității părintești sau cel privind stabilirea locuinței copiilor nu este în
interesul copilului, sunt aplicabile prevederile art. 376 alin. (5).
(3) Dispozițiile art. 374 alin. (2) sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 376 – Procedura
(1) Cererea de divorț se depune de soți împreună. Ofițerul de stare civilă sau notarul public
înregistrează cererea și le acordă un termen de reflecție de 30 de zile.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), cererea de divorț se poate depune la notarul public
și prin mandatar cu procură autentică.
(3) La expirarea acestui termen, soții se prezintă personal, iar ofițerul de stare civilă sau, după
caz, notarul public verifică dacă soții stăruie să divorțeze și dacă, în acest sens, consimțământul
lor este liber și neviciat.
(4) Dacă soții stăruie în divorț, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul public eliberează
certificatul de divorț fără să facă vreo mențiune cu privire la culpa soților.
(5) Dispozițiile art. 383 alin. (1) și (3) se aplică în mod corespunzător. Dacă soții nu se înțeleg
asupra numelui de familie pe care să îl poarte după divorț ori, în cazul prevăzut la art. 375 alin.
(2), asupra exercitării în comun a drepturilor părintești, ofițerul de stare civilă sau, după caz,
notarul public emite o dispoziție de respingere a cererii de divorț și îndrumă soții să se adreseze
instanței de judecată, potrivit prevederilor art. 374.
(6) Soluționarea cererilor privind alte efecte ale divorțului asupra cărora soții nu se înțeleg este
de competența instanței judecătorești.
Art. 377 – Mențiunea în actul de căsătorie
(1) Când cererea de divorț este depusă la primăria unde s-a încheiat căsătoria, ofițerul de stare
civilă, după emiterea certificatului de divorț, face cuvenita mențiune în actul de căsătorie.
(2) În cazul depunerii cererii la primăria în a cărei rază teritorială soții au avut ultima locuință
comună, ofițerul de stare civilă emite certificatul de divorț și înaintează, de îndată, o copie
certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat căsătoria, spre a se face mențiune în
actul de căsătorie.
(3) În cazul constatării divorțului de către notarul public, acesta emite certificatul de divorț și
înaintează, de îndată, o copie certificată de pe acesta la primăria locului unde s-a încheiat
căsătoria, spre a se face mențiune în actul de căsătorie.
Art. 378 – Refuzul ofițerului de stare civilă sau notarului public
(1) Dacă nu sunt îndeplinite condițiile art. 375, ofițerul de stare civilă sau, după caz, notarul
public respinge cererea de divorț.
(2) Împotriva refuzului ofițerului de stare civilă sau notarului public nu există cale de atac, dar
soții se pot adresa cu cererea de divorț instanței de judecată, pentru a dispune desfacerea
căsătoriei prin acordul lor sau în baza unui alt temei prevăzut de lege.

(3) Pentru repararea prejudiciului prin refuzul abuziv al ofițerului de stare civilă sau notarului
public de a constata desfacerea căsătoriei prin acordul soților și de a emite certificatul de divorț,
oricare dintre soți se poate adresa, pe cale separată, instanței competente.
§4. Divorțul din culpă
Art. 379 – Condiții
(1)*) În cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește
culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele administrate
rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă
numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în totalitate reclamantului, sunt
aplicabile prevederile art. 388.
(2)**) În ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului
reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se
pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților.
____________
*) În aplicarea art. 379 alin. (1) din Codul civil, divorțul se poate pronunța, în ipoteza
prevăzută la art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soți, dacă instanța stabilește
culpa soțului pârât în destrămarea căsătoriei. (a se vedea art. 42 din Legea nr. 71/2011)
*) A se vedea Ac ț iune de divorț din culpă, pentru motive temeinice
**) A se vedea Ac ț iune de divorț din culpa exclusivă a reclamantului (după o separare în fapt
care a durat cel puțin 2 ani)
Art. 380 – Continuarea acțiunii de divorț
(1) În situația prevăzută la art. 379 alin. (1), dacă soțul reclamant decedează în timpul
procesului, moștenitorii săi pot continua acțiunea de divorț.
(2) Acțiunea continuată de moștenitori este admisă numai dacă instanța constată culpa
exclusivă a soțului pârât.
§5. Divorțul din cauza stării sănătății unui soț
Art. 381 – Condițiile divorțului
În cazul prevăzut la art. 373 lit. d), desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune
despre culpa soților.
Secțiunea a 2-a
Efectele divorțului
§1. Data desfacerii căsătoriei
Art. 382 – Data desfacerii căsătoriei
(1) Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunțat divorțul a rămas
definitivă.
(2)*) Prin excepție, dacă acțiunea de divorț este continuată de moștenitorii soțului reclamant,
potrivit art. 380, căsătoria se socotește desfăcută la data decesului.
(3) În cazul prevăzut de art. 375, căsătoria este desfăcută pe data eliberării certificatului de
divorț.

_____________
*) Pentru o reglementare diferită, a se vedea art. 926 alin. (4) Cod procedură civilă care
stabilește ca dată de la care căsătoria este desfăcută, în cazul în care acțiunea este continuată de
moștenitorii soțului reclamant, data introducerii cererii de divorț.
§2. Efectele divorțului cu privire la raporturile nepatrimoniale dintre soți
Art. 383 – Numele de familie după căsătorie
(1) La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot conveni să păstreze numele purtat în timpul
căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere prin hotărârea de divorț.
(2) Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți sau de interesul superior
al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei,
chiar în lipsa unei înțelegeri între ei.
(3) Dacă nu a intervenit o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre
foștii soți poartă numele dinaintea căsătoriei.
Art. 384 – Drepturile soțului divorțat
(1) Divorțul este considerat pronunțat împotriva soțului din a cărui culpă exclusivă s-a
desfăcut căsătoria.
(2) Soțul împotriva căruia a fost pronunțat divorțul pierde drepturile pe care legea sau
convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia.
(3) Aceste drepturi nu sunt pierdute în cazul culpei comune sau al divorțului prin acordul
soților.
§3. Efectele divorțului cu privire la raporturile patrimoniale dintre soți
I. Efecte cu privire la regimul matrimonial
Art. 385*) – Încetarea regimului matrimonial
(1) În cazul divorțului, regimul matrimonial încetează între soți la data introducerii cererii de
divorț.
(2) Cu toate acestea, oricare dintre soți sau amândoi, împreună, în cazul divorțului prin acordul
lor, pot cere instanței de divorț să constate că regimul matrimonial a încetat de la data separației
în fapt.
(3) Prevederile acestui articol se aplică în mod corespunzător și în cazul divorțului prevăzut de
art. 375.
_____________
*) Dispozițiile art. 385 din Codul civil privind încetarea regimului matrimonial se aplică
numai în cazul divorțului care intervine după data intrării în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 43 din Legea nr. 71/2011)
Art. 386*) – Actele încheiate în frauda celuilalt soț
(1) Actele menționate la art. 346 alin. (2), precum și actele din care se nasc obligații în sarcina
comunității, încheiate de unul dintre soți după data introducerii cererii de divorț sunt anulabile,
dacă au fost făcute în frauda celuilalt soț.
(2) Dispozițiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile.
_____________
*) Dispozițiile art. 386 din Codul civil sunt aplicabile numai în cazul în care cererea de divorț
este introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil, iar actele juridice sunt încheiate de un

soț în frauda celuilalt soț după data introducerii cererii de divorț. (a se vedea art. 44 din Legea
nr. 71/2011)
Art. 387 – Opozabilitatea față de terți
(1) Hotărârea judecătorească prin care s-a pronunțat divorțul și, după caz, certificatul de divorț
prevăzut la art. 375 sunt opozabile față de terți, în condițiile legii.
(2) Dispozițiile art. 291, 334 și 335 sunt aplicabile în mod corespunzător, inclusiv în cazul
prevăzut la art. 375.
II. Dreptul la despăgubiri
Art. 388*) – Acordarea despăgubirilor
Distinct de dreptul la prestația compensatorie prevăzut la art. 390, soțul nevinovat, care suferă
un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei, poate cere soțului vinovat să îl despăgubească. Instanța
de tutelă soluționează cererea prin hotărârea de divorț.
_____________
*) Dispozițiile art. 388 din Codul civil sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din
Codul civil, dacă divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la
art. 373 lit. c) din Codul civil, dacă divorțul s-a pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului.
(a se vedea alin. 2 al art. 42 din Legea nr. 71/2011)
Dispozițiile art. 388 din Codul civil privind acordarea despăgubirilor sunt aplicabile în cazul
în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art.
45 din Legea nr. 71/2011)
III. Obligația de întreținere între foștii soți
Art. 389*) – Obligația de întreținere
(1) Prin desfacerea căsătoriei, obligația de întreținere între soți încetează.
(2) Soțul divorțat are dreptul la întreținere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacități
de muncă survenite înainte de căsătorie ori în timpul căsătoriei. El are drept la întreținere și
atunci când incapacitatea se ivește în decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă
incapacitatea este cauzată de o împrejurare în legătură cu căsătoria.
(3) Întreținerea datorată potrivit dispozițiilor alin. (2) se stabilește până la o pătrime din venitul
net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale și cu starea de nevoie a creditorului.
Această întreținere, împreună cu întreținerea datorată copiilor, nu va putea depăși jumătate din
venitul net al celui obligat la plată.
(4) Când divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a unuia dintre soți, acesta nu beneficiază
de prevederile alin. (2) și (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei.
(5) În afara altor cazuri prevăzute de lege, obligația de întreținere încetează prin recăsătorirea
celui îndreptățit.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune pentru stabilirea obligației de întreținere între foștii soți
IV. Prestația compensatorie
Art. 390*) – Condițiile prestației compensatorii
(1) În cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant
poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru
semnificativ pe care divorțul l-ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită.

(2) Prestația compensatorie se poate acorda numai în cazul în care căsătoria a durat cel puțin
20 de ani.
(3) Soțul care solicită prestația compensatorie nu poate cere de la fostul său soț și pensie de
întreținere, în condițiile art. 389.
____________
*) Dispozițiile art. 390 din Codul civil privind acordarea prestației compensatorii sunt
aplicabile în cazul în care motivele de divorț s-au ivit după intrarea în vigoare a Codului civil.
(a se vedea art. 45 din Legea nr. 71/2011)
Art. 391 – Stabilirea prestației compensatorii
(1) Prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsătoriei.
(2) La stabilirea prestației compensatorii se ține seama atât de resursele soțului care o solicită,
cât și de mijloacele celuilalt soț din momentul divorțului, de efectele pe care le are sau le va avea
lichidarea regimului matrimonial, precum și de orice alte împrejurări previzibile de natură să le
modifice, cum ar fi vârsta și starea de sănătate a soților, contribuția la creșterea copiilor minori
pe care a avut-o și urmează să o aibă fiecare soț, pregătirea profesională, posibilitatea de a
desfășura o activitate producătoare de venituri și altele asemenea.
Art. 392 – Forma prestației compensatorii
(1) Prestația compensatorie poate fi stabilită în bani, sub forma unei sume globale sau a unei
rente viagere, ori în natură, sub forma uzufructului asupra unor bunuri mobile sau imobile care
aparțin debitorului.
(2) Renta poate fi stabilită într-o cotă procentuală din venitul debitorului sau într-o sumă de
bani determinată.
(3) Renta și uzufructul se pot constitui pe toată durata vieții celui care solicită prestația
compensatorie sau pentru o perioadă mai scurtă, care se stabilește prin hotărârea de divorț.
Art. 393 – Garanții
Instanța, la cererea soțului creditor, îl poate obliga pe soțul debitor să constituie o garanție
reală sau să dea cauțiune pentru a asigura executarea rentei.
Art. 394*) – Modificarea prestației compensatorii
(1) Instanța poate mări sau micșora prestația compensatorie, dacă se modifică, în mod
semnificativ, mijloacele debitorului și resursele creditorului.
(2) În cazul în care prestația compensatorie constă într-o sumă de bani, aceasta se indexează de
drept, trimestrial, în funcție de rata inflației.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în modificarea prestației compensatorii acordate soțului nevinovat
pentru desfacerea căsătoriei
Art. 395 – Încetarea prestației compensatorii
Prestația compensatorie încetează prin decesul unuia dintre soți, prin recăsătorirea soțului
creditor, precum și atunci când acesta obține resurse de natură să îi asigure condiții de viață
asemănătoare celor din timpul căsătoriei.
§4. Efectele divorțului cu privire la raporturile dintre părinți și copiii lor minori
Art. 396 – Raporturile dintre părinții divorțați și copiii lor minori
(1) Instanța de tutelă hotărăște, odată cu pronunțarea divorțului, asupra raporturilor dintre
părinții divorțați și copiii lor minori, ținând seama de interesul superior al copiilor, de concluziile

raportului de anchetă psihosocială, precum și, dacă este cazul, de învoiala părinților, pe care îi
ascultă.
(2) Dispozițiile art. 264 sunt aplicabile.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 4/2013
Art. 397 – Exercitarea autorității părintești de către ambii părinți
După divorț, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinți, afară de cazul în care
instanța decide altfel.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 4/2013
Art. 398 – Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte
(1) Dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al copilului, instanța
hotărăște ca autoritatea părintească să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.
(2) Celălalt părinte păstrează dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a
copilului, precum și dreptul de a consimți la adopția acestuia.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 4/2013
Art. 399 – Exercitarea autorității părintești de către alte persoane
(1) În mod excepțional, instanța de tutelă poate hotărî plasamentul copilului la o rudă sau la o
altă familie ori persoană, cu consimțământul acestora, sau într-o instituție de ocrotire. Acestea
exercită drepturile și îndatoririle care revin părinților cu privire la persoana copilului.
(2) Instanța stabilește dacă drepturile cu privire la bunurile copilului se exercită de către părinți
în comun sau de către unul dintre ei.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 4/2013
Art. 400 – Locuința copilului după divorț
(1) În lipsa înțelegerii dintre părinți sau dacă aceasta este contrară interesului superior al
copilului, instanța de tutelă stabilește, odată cu pronunțarea divorțului, locuința copilului minor
la părintele cu care locuiește în mod statornic.
(2) Dacă până la divorț copilul a locuit cu ambii părinți, instanța îi stabilește locuința la unul
dintre ei, ținând seama de interesul său superior.
(3) În mod excepțional, și numai dacă este în interesul superior al copilului, instanța poate
stabili locuința acestuia la bunici sau la alte rude ori persoane, cu consimțământul acestora, ori la
o instituție de ocrotire. Acestea exercită supravegherea copilului și îndeplinesc toate actele
obișnuite privind sănătatea, educația și învățătura sa.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 4/2013

Art. 401*) – Drepturile părintelui separat de copil
(1) În cazurile prevăzute la art. 400, părintele sau, după caz, părinții separați de copilul lor au
dreptul de a avea legături personale cu acesta.
(2) În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă decide cu privire la modalitățile de
exercitare a acestui drept. Ascultarea copilului este obligatorie, art. 264 fiind aplicabil.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 4/2013
**) A se vedea Ac ț iune pentru încuviințarea legăturilor personale cu minorul
Art. 402 – Stabilirea contribuției părinților
(1) Instanța de tutelă, prin hotărârea de divorț, stabilește contribuția fiecărui părinte la
cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copiilor.
(2) Dispozițiile titlului V privind obligația de întreținere se aplică în mod corespunzător.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 4/2013
Art. 403*) – Modificarea măsurilor luate cu privire la copil
În cazul schimbării împrejurărilor, instanța de tutelă poate modifica măsurile cu privire la
drepturile și îndatoririle părinților divorțați față de copiii lor minori, la cererea oricăruia dintre
părinți sau a unui alt membru de familie, a copilului, a instituției de ocrotire, a instituției publice
specializate pentru protecția copilului sau a procurorului.
_____________
*) Dispozițiile hotărârilor judecătorești privitoare la relațiile personale și patrimoniale dintre
copii și părinții lor divorțați înainte de intrarea în vigoare a Codului civil pot fi modificate
potrivit dispozițiilor art. 403 din Codul civil. (a se vedea art. 46 din Legea nr. 71/2011)
**) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 4/2013
Art. 404 – Raporturile dintre părinți și copiii lor minori în alte cazuri
În cazul prevăzut la art. 293 alin. (2), instanța hotărăște asupra raporturilor dintre părinți și
copiii lor minori, dispozițiile art. 396 – 403 fiind aplicabile în mod corespunzător.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 4/2013
Titlul III
Rudenia
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 405 – Noțiune
(1) Rudenia firească este legătura bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană
sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
(2) Rudenia civilă este legătura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.

Art. 406 – Rudenia în linie dreaptă sau colaterală
(1) Rudenia este în linie dreaptă în cazul descendenței unei persoane dintr-o altă persoană și
poate fi ascendentă sau descendentă.
(2) Rudenia este în linie colaterală atunci când rezultă din faptul că mai multe persoane au un
ascendent comun.
(3) Gradul de rudenie se stabilește astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul nașterilor: astfel, copiii și părinții sunt rude de gradul întâi,
nepoții și bunicii sunt rude de gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul nașterilor, urcând de la una dintre rude până la ascendentul
comun și coborând de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, frații sunt rude de gradul al doilea,
unchiul sau mătușa și nepotul, de gradul al treilea, verii primari, de gradul al patrulea.
Art. 407 – Afinitatea
(1) Afinitatea este legătura dintre un soț și rudele celuilalt soț.
(2) Rudele soțului sunt, în aceeași linie și același grad, afinii celuilalt soț.
Cap. II*)
Filiația
*) Stabilirea filiației, tăgăduirea paternității sau orice altă acțiune privitoare la filiație este
supusă dispozițiilor Codului civil și produce efectele prevăzute de acesta numai în cazul copiilor
născuți după intrarea lui în vigoare. (a se vedea art. 47 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Stabilirea filiației
§1. Dispoziții generale
Art. 408 – Modurile de stabilire a filiației
(1)*) Filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii; ea se poate stabili și prin recunoaștere sau
prin hotărâre judecătorească.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în stabilirea filiației copilului față de mamă
(2) Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate.
(3)*) Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin hotărâre
judecătorească, după caz.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei
Art. 409 – Dovada filiației
(1) Filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu
certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia.
(2) În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de
căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare
civilă corespunzătoare.
Art. 410 – Posesia de stat

(1) Posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și
familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele
împrejurări:
a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu-se de creșterea și
educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;
b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile
publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;
c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.
(2) Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.
Art. 411 – Posesia de stat conformă cu actul de naștere
(1) Nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din
actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta.
(2) Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat
conformă cu actul său de naștere.
(3) Cu toate acestea, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că a avut loc o
substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o altă femeie decât aceea care
l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiații cu orice mijloc de probă.
Art. 412 – Timpul legal al concepțiunii
(1) Intervalul de timp cuprins între a trei suta și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului
este timpul legal al concepțiunii. El se calculează zi cu zi.
(2) Prin mijloace de probă științifice se poate face dovada concepțiunii copilului într-o
anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara acestui interval.
Art. 413 – Domeniul de aplicare
Dispozițiile prezentului capitol referitoare la copil sunt aplicabile și persoanei majore a cărei
filiație este cercetată.
§2. Prezumția de paternitate
Art. 414 – Prezumția de paternitate
(1) Copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.
(2) Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
§3. Recunoașterea copilului
Art. 415 – Felurile recunoașterii
(1) Dacă nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în
registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți, mama îl poate recunoaște pe copil.
(2) Copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său.
(3) După moartea copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat descendenți firești.
Art. 416 – Formele recunoașterii
(1) Recunoașterea poate fi făcută prin declarație la serviciul public comunitar local de evidență
a persoanelor, prin înscris autentic sau prin testament.
(2) Dacă recunoașterea este făcută prin înscris autentic, o copie a acestuia este trimisă din
oficiu serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor competent, pentru a se face
mențiunea corespunzătoare în registrele de stare civilă.
(3) Recunoașterea, chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă.
Art. 417 – Recunoașterea de către minorul necăsătorit

Minorul necăsătorit îl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la
momentul recunoașterii.
Art. 418 – Nulitatea absolută a recunoașterii
Recunoașterea este lovită de nulitate absolută dacă:
a) a fost recunoscut un copil a cărui filiație, stabilită potrivit legii, nu a fost înlăturată. Cu toate
acestea, dacă filiația anterioară a fost înlăturată prin hotărâre judecătorească, recunoașterea este
valabilă;
b) a fost făcută după decesul copilului, iar acesta nu a lăsat descendenți firești;
c) a fost făcută în alte forme decât cele prevăzute de lege.
Art. 419 – Nulitatea relativă a recunoașterii
(1) Recunoașterea poate fi anulată pentru eroare, dol sau violență.
(2) Prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data încetării violenței ori, după caz, a
descoperirii erorii sau dolului.
Art. 420*) – Contestarea recunoașterii de filiație
(1) Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricând și de orice
persoană interesată.
(2) Dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de copilul recunoscut sau de
descendenții acestuia, dovada filiației este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor
săi.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în contestarea recunoașterii de paternitate
§4. Acțiuni privind filiația
I. Contestarea filiației
Art. 421 – Acțiunea în contestația filiației
(1) Orice persoană interesată poate contesta oricând, prin acțiune în justiție, filiația stabilită
printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat.
(2) În acest caz, filiația se dovedește prin certificatul medical constatator al nașterii, prin
expertiza medico-legală de stabilire a filiației sau, în lipsa certificatului ori în cazul
imposibilității efectuării expertizei, prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat.
(3) Cu toate acestea, dovada filiației nu se face prin martori decât în cazul prevăzut la art. 411
alin. (3) sau atunci când există înscrisuri care fac demnă de crezare acțiunea formulată.
II. Acțiunea în stabilirea filiației față de mamă
Art. 422*) – Acțiunea în stabilirea maternității
În cazul în care, din orice motiv, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin
certificatul constatator al nașterii ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul constatator al nașterii, filiația față de mamă se poate stabili printr-o acțiune în
stabilirea maternității, în cadrul căreia pot fi administrate orice mijloace de probă.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în stabilirea filiației copilului față de mamă
Art. 423 – Regimul juridic al acțiunii în stabilirea maternității
(1) Dreptul la acțiunea în stabilirea filiației față de mamă aparține copilului și se pornește, în
numele acestuia, de către reprezentantul său legal.

(2) Acțiunea poate să fie pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în
condițiile legii.
(3) Acțiunea poate fi introdusă și împotriva moștenitorilor pretinsei mame.
(4) Dreptul la acțiune este imprescriptibil.
(5) Dacă însă copilul a decedat înainte de a introduce acțiunea, moștenitorii săi pot să o
introducă în termen de un an de la data decesului.
III. Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei
Art. 424*) – Stabilirea paternității prin hotărâre judecătorească
Dacă tatăl din afara căsătoriei nu îl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia se poate stabili
prin hotărâre judecătorească.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei
Art. 425 – Acțiunea în stabilirea paternității
(1) Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține copilului și se pornește în
numele lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul lui legal.
(2) Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii copilului, în condițiile legii.
(3) Acțiunea în stabilirea paternității poate fi pornită și împotriva moștenitorilor pretinsului
tată.
Art. 426 – Prezumția filiației față de pretinsul tată
(1) Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu mama copilului
în perioada timpului legal al concepțiunii.
(2) Prezumția este înlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să îl fi conceput
pe copil.
Art. 427 – Termenul de prescripție
(1) Dreptul la acțiunea în stabilirea paternității nu se prescrie în timpul vieții copilului.
(2) Dispozițiile art. 423 alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
Art. 428 – Despăgubiri
(1) Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:
a) cheltuielile nașterii și ale lehuziei;
b) cheltuielile făcute cu întreținerea ei în timpul sarcinii și în perioada de lehuzie.
(2) Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar și atunci când copilul s-a născut mort sau a
murit înainte de pronunțarea hotărârii privind stabilirea paternității.
(3) Dreptul la acțiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la nașterea copilului.
(4) Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat și acțiune pentru stabilirea
paternității.
(5) În afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama și moștenitorii ei au dreptul la
despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.
IV. Acțiuni privind filiația față de tatăl din căsătorie
Art. 429*) – Acțiunea în tăgada paternității
(1) Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de soțul mamei, de mamă, de tatăl biologic,
precum și de copil. Ea poate fi pornită sau, după caz, continuată și de moștenitorii acestora, în
condițiile legii.
(2) Acțiunea se introduce de către soțul mamei împotriva copilului; când acesta este decedat,
acțiunea se pornește împotriva mamei sale și, dacă este cazul, a altor moștenitori ai săi.

(3) Dacă soțul este pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un
curator numit de instanța judecătorească.
(4) Mama sau copilul poate introduce acțiunea împotriva soțului. Dacă acesta este decedat,
acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor lui.
(5) Tatăl biologic poate introduce acțiunea împotriva soțului mamei și a copilului. Dacă
aceștia sunt decedați, acțiunea se pornește împotriva moștenitorilor.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în tăgada paternității
Art. 430 – Tăgada paternității de către soțul mamei
(1) Soțul mamei poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 3 ani, care curge
fie de la data la care soțul a cunoscut că este prezumat tată al copilului, fie de la o dată ulterioară,
când a aflat că prezumția nu corespunde realității.
(2) Termenul nu curge împotriva soțului pus sub interdicție judecătorească și, chiar dacă
acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data
ridicării interdicției.
(3) Dacă soțul a murit înainte de împlinirea termenului menționat la alin. (1), fără a porni
acțiunea, aceasta poate fi pornită de către moștenitori în termen de un an de la data decesului.
Art. 431 – Tăgada paternității de către mamă
(1) Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită de către mamă în termen de 3 ani de la data
nașterii copilului.
(2) Dispozițiile art. 429 alin. (3) și art. 430 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 432 – Tăgada paternității de către pretinsul tată biologic
(1) Acțiunea în tăgada paternității introdusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi
admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil.
(2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții tatălui biologic. Dacă acesta a decedat,
acțiunea poate fi formulată de moștenitorii săi în termen de cel mult un an de la data decesului.
(3) Dispozițiile art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 433 – Tăgada paternității de către copil și de către moștenitori
(1) Acțiunea în tăgada paternității se pornește de copil, în timpul minorității sale, prin
reprezentantul său legal.
(2) Dreptul la acțiune nu se prescrie în timpul vieții copilului.
(3) Dispozițiile art. 423 alin. (5) și art. 429 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Art. 434*) – Contestarea filiației față de tatăl din căsătorie
Orice persoană interesată poate cere, oricând, instanței să constate că nu sunt întrunite
condițiile pentru ca prezumția de paternitate să se aplice unui copil înregistrat în actele de stare
civilă ca fiind născut din căsătorie.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie
V. Dispoziții comune privind acțiunile referitoare la filiație
Art. 435 – Filiația legal stabilită
(1) Atât timp cât o legătură de filiație legal stabilită nu a fost contestată în justiție, nu se poate
stabili, pe nicio cale, o altă filiație.
(2) Dispozițiile art. 99 alin. (4) rămân aplicabile.
Art. 436 – Citarea părinților și a copilului

Părinții și copilul vor fi citați în toate cauzele referitoare la filiație, chiar și atunci când nu au
calitatea de reclamant sau de pârât.
Art. 437 – Inadmisibilitatea renunțării
(1) În acțiunile privitoare la filiație nu se poate renunța la drept.
(2) De asemenea, cel care introduce o acțiune privitoare la filiație în numele unui copil sau al
unei persoane puse sub interdicție judecătorească, precum și copilul minor care a introdus singur,
potrivit legii, o astfel de acțiune nu pot renunța la judecarea ei.
Art. 438 – Situația copilului
(1) Prin hotărârea de admitere a acțiunii instanța se pronunță și cu privire la stabilirea numelui
copilului, exercitarea autorității părintești și obligația părinților de a-l întreține pe copil.
(2) În cazul în care admite o acțiune în contestarea filiației, instanța poate stabili, dacă este
cazul, modul în care copilul păstrează legături personale cu acela care l-a crescut.
Art. 439 – Acțiunea formulată în caz de moștenire vacantă
În cazul în care, potrivit legii, o acțiune privitoare la filiație poate fi pornită împotriva
moștenitorilor, iar moștenirea este vacantă, acțiunea poate fi introdusă împotriva comunei,
orașului sau, după caz, municipiului de la locul deschiderii moștenirii. Citarea în proces a
renunțătorilor, dacă există, este obligatorie.
Art. 440 – Efectele stabilirii filiației asupra unui proces penal
În cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiație care nu este
legal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunțată înainte de rămânerea definitivă a hotărârii
civile privitoare la raportul de filiație.
Secțiunea a 2-a
Reproducerea umană asistată medical cu terț donator
Art. 441 – Regimul filiației
(1) Reproducerea umană asistată medical cu terț donator nu determină nicio legătură de filiație
între copil și donator.
(2) În acest caz, nicio acțiune în răspundere nu poate fi pornită împotriva donatorului.
(3) Părinți, în sensul dat de prezenta secțiune, nu pot fi decât un bărbat și o femeie sau o
femeie singură.
Art. 442 – Condiții
(1) Părinții care, pentru a avea un copil, doresc să recurgă la reproducerea asistată medical cu
terț donator trebuie să își dea consimțământul în prealabil, în condiții care să asigure deplina
confidențialitate, în fața unui notar public care să le explice, în mod expres, consecințele actului
lor cu privire la filiație.
(2) Consimțământul rămâne fără efect în cazul decesului, al formulării unei cereri de divorț
sau al separației în fapt, survenite anterior momentului concepțiunii realizate în cadrul
reproducerii umane asistate medical. El poate fi revocat oricând, în scris, inclusiv în fața
medicului chemat să asigure asistența pentru reproducerea cu terț donator.
Art. 443 – Contestarea filiației
(1) Nimeni nu poate contesta filiația copilului pentru motive ce țin de reproducerea asistată
medical și nici copilul astfel născut nu poate contesta filiația sa.
(2) Cu toate acestea, soțul mamei poate tăgădui paternitatea copilului, în condițiile legii, dacă
nu a consimțit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terț donator.
(3) În cazul în care copilul nu a fost conceput în acest mod, dispozițiile privind tăgăduirea
paternității rămân aplicabile.

Art. 444 – Răspunderea tatălui
Cel care, după ce a consimțit la reproducerea asistată medical cu terț donator, nu recunoaște
copilul astfel născut în afara căsătoriei răspunde față de mamă și față de copil. În acest caz,
paternitatea copilului este stabilită pe cale judecătorească în condițiile art. 411 și 423.
Art. 445 – Confidențialitatea informațiilor
(1) Orice informații privind reproducerea umană asistată medical sunt confidențiale.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care, în lipsa unor astfel de informații, există riscul unui
prejudiciu grav pentru sănătatea unei persoane astfel concepute sau a descendenților acesteia,
instanța poate autoriza transmiterea lor, în mod confidențial, medicului sau autorităților
competente.
(3) De asemenea, oricare dintre descendenții persoanei astfel concepute poate să se prevaleze
de acest drept, dacă faptul de a fi privat de informațiile pe care le cere poate să prejudicieze grav
sănătatea sa ori pe cea a unei persoane care îi este apropiată.
Art. 446 – Raporturile dintre tată și copil
Tatăl are aceleași drepturi și obligații față de copilul născut prin reproducere asistată medical
cu terț donator ca și față de un copil născut prin concepțiune naturală.
Art. 447 – Reguli aplicabile
Reproducerea umană asistată medical cu terț donator, regimul său juridic, asigurarea
confidențialității informațiilor care țin de aceasta, precum și modul de transmitere a lor se
stabilesc prin lege specială.
Secțiunea a 3-a
Situația legală a copilului
Art. 448 – Egalitatea în drepturi a copiilor
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare
părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și aceea a unui copil din căsătorie.
Art. 449 – Numele copilului din căsătorie
(1) Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinților săi.
(2) Dacă părinții nu au un nume comun, copilul ia numele unuia dintre ei sau numele lor
reunite. În acest caz numele copilului se stabilește prin acordul părinților și se declară, odată cu
nașterea copilului, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor.
(3) În lipsa acordului părinților, instanța de tutelă hotărăște și comunică de îndată hotărârea
rămasă definitivă la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor unde a fost
înregistrată nașterea.
Art. 450 – Numele copilului din afara căsătoriei
(1) Copilul din afara căsătoriei ia numele de familie al aceluia dintre părinți față de care filiația
a fost mai întâi stabilită.
(2)*) În cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, copilul, prin
acordul părinților, poate lua numele de familie al părintelui față de care și-a stabilit filiația
ulterior sau numele reunite ale acestora. Noul nume de familie al copilului se declară de către
părinți, împreună, la serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor la care a fost
înregistrată nașterea. În lipsa acordului părinților se aplică dispozițiile art. 449 alin. (3).
(3) În cazul în care copilul și-a stabilit filiația în același timp față de ambii părinți, se aplică în
mod corespunzător dispozițiile art. 449 alin. (2) și (3).
_____________

*) A se vedea Ac ț iune privind încuviințarea purtării de către copilul din afara căsătoriei a
numelui tatălui
Cap. III*)
Adopția
*) Adopțiile încuviințate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil rămân supuse, în ceea
ce privește validitatea lor, legii în vigoare la data când au fost încuviințate. (a se vedea art.
49 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 451 – Noțiune
Adopția este operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și
adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
Art. 452 – Principiile adopției
Adopția este supusă cumulativ următoarelor principii:
a) interesul superior al copilului;
b) necesitatea de a asigura creșterea și educarea copilului într-un mediu familial;
c) continuitatea creșterii și educării copilului, ținându-se seama de originea sa etnică,
lingvistică, religioasă și culturală;
d) celeritatea în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura adopției.
Art. 453*) – Adopția internațională
Condițiile și procedura adopției internaționale, ca și efectele acesteia asupra cetățeniei
copilului se stabilesc prin lege specială.
_____________
*) A se vedea Cerere de încuviințare a adopției internaționale
Art. 454*) – Procedura adopției
(1) Adopția se încuviințează de către instanța de tutelă, dacă este în interesul superior al
copilului și sunt îndeplinite toate celelalte condiții prevăzute de lege.
(2) Procedura adopției este reglementată prin lege specială.
_____________
*) A se vedea Cerere de deschidere a procedurii adopției interne
Cerere de încuviințare a adopției interne
Cerere de încredințare în vederea adopției
Secțiunea a 2-a
Condițiile de fond ale adopției
§1. Persoanele care pot fi adoptate
Art. 455*) – Vârsta adoptatului
(1) Copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacității depline de exercițiu.
(2) Cu toate acestea, poate fi adoptată, în condițiile legii, și persoana care a dobândit capacitate
deplină de exercițiu, dacă a fost crescută în timpul minorității de către cel care dorește să o
adopte.

_____________
*) Dispozițiile art. 455 din Codul civil sunt aplicabile și în cazul în care minorul dobândește
capacitate de exercițiu anticipată, potrivit art. 40 din Codul civil. (a se vedea art. 48 din Legea
nr. 71/2011)
Art. 456 – Pluralitatea de adoptați – frați și surori
Adopția fraților, indiferent de sex, de către persoane sau familii diferite se poate face numai
dacă acest lucru este în interesul lor superior.
Art. 457 – Interzicerea adopției între frați
Adopția între frați, indiferent de sex, este interzisă.
Art. 458 – Situația soților
Adopția a 2 soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare, precum și
adopția între soți sau foști soți sunt interzise.
§2. Persoanele care pot adopta
Art. 459 – Capacitatea și starea de sănătate
Persoanele care nu au capacitate deplină de exercițiu, precum și persoanele cu boli psihice și
handicap mintal nu pot adopta.
Art. 460 – Diferența de vârstă
(1) Adoptatorul trebuie să fie cu cel puțin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul.
(2) Pentru motive temeinice, instanța de tutelă poate încuviința adopția chiar dacă diferența de
vârstă dintre adoptat și adoptator este mai mică decât 18 ani, dar nu mai puțin de 16 ani.
Art. 461 – Condițiile morale și materiale
(1) Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să îndeplinească garanțiile morale și condițiile
materiale necesare creșterii, educării și dezvoltării armonioase a copilului.
(2) Îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1) se atestă de către autoritățile competente,
potrivit legii speciale.
Art. 462 – Adopția simultană sau succesivă
(1) Două persoane nu pot adopta împreună, nici simultan și nici succesiv, cu excepția cazului
în care sunt soț și soție.
(2) Cu toate acestea, o nouă adopție poate fi încuviințată atunci când:
a) adoptatorul sau soții adoptatori au decedat; în acest caz, adopția anterioară se consideră
desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de încuviințare a noii adopții;
b) adopția anterioară a încetat din orice alt motiv.
(3) Două persoane de același sex nu pot adopta împreună.
§3. Consimțământul la adopție
Art. 463 – Persoanele care consimt la adopție
(1) Pentru încheierea unei adopții este necesar consimțământul următoarelor persoane:
a) părinții firești ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinți firești sunt decedați,
necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii;
b) adoptatul care a împlinit 10 ani;
c) adoptatorul sau, după caz, soții din familia adoptatoare, când aceștia adoptă împreună;
d) soțul celui care adoptă, cu excepția cazului în care lipsa discernământului îl pune în
imposibilitatea de a-și manifesta voința.

(2) Nu este valabil consimțământul dat în considerarea promisiunii sau obținerii efective a
unor foloase, indiferent de natura acestora.
Art. 464 – Situații speciale privind consimțământul părinților
(1) Dacă unul dintre părinții firești este necunoscut, mort, declarat mort, precum și dacă se
află, din orice motiv, în imposibilitate de a-și manifesta voința, consimțământul celuilalt părinte
este îndestulător. Când ambii părinți se află în una dintre aceste situații, adopția se poate încheia
fără consimțământul lor.
(2) Părintele sau părinții decăzuți din exercițiul drepturilor părintești ori cărora li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părintești păstrează dreptul de a consimți la adopția copilului. În
aceste cazuri, consimțământul celui care exercită autoritatea părintească este și el obligatoriu.
(3) Persoana căsătorită care a adoptat un copil trebuie să consimtă la adopția aceluiași copil de
către soțul său. Consimțământul părinților firești nu mai este necesar în acest caz.
Art. 465 – Libertatea consimțământului părinților
Părinții firești ai copilului sau, după caz, tutorele trebuie să consimtă la adopție în mod liber,
necondiționat și numai după ce au fost informați în mod corespunzător asupra consecințelor
adopției, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului cu familia sa de origine.
Art. 466 – Darea și revocarea consimțământului părinților
(1) Consimțământul la adopție al părinților firești sau, după caz, al tutorelui poate fi dat numai
după trecerea unui termen de 60 de zile de la data nașterii copilului.
(2) Consimțământul dat în condițiile alin. (1) poate fi revocat în termen de 30 de zile de la data
exprimării lui.
Art. 467 – Refuzul părinților de a-și da consimțământul
În mod excepțional, instanța de tutelă poate trece peste refuzul părinților firești sau, după caz,
al tutorelui de a consimți la adopție, dacă se dovedește, cu orice mijloc de probă, că acesta este
abuziv și instanța apreciază că adopția este în interesul superior al copilului, ținând seama și de
opinia acestuia, dată în condițiile legii, cu motivarea expresă a hotărârii în această privință.
Art. 468 – Condițiile exprimării consimțământului
Condițiile în care își exprimă consimțământul persoanele chemate să consimtă la adopție sunt
reglementate prin lege specială.
Secțiunea a 3-a
Efectele adopției
Art. 469 – Data adopției
Adopția produce efecte de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost
încuviințată.
Art. 470 – Efectele asupra rudeniei
(1) Prin adopție se stabilesc filiația dintre adoptat și cel care adoptă, precum și legături de
rudenie între adoptat și rudele adoptatorului.
(2) Raporturile de rudenie încetează între adoptat și descendenții săi, pe de o parte, și părinții
firești și rudele acestora, pe de altă parte.
(3) Când adoptator este soțul părintelui firesc sau adoptiv, legăturile de rudenie ale adoptatului
încetează numai în raport cu părintele firesc și rudele părintelui firesc care nu este căsătorit cu
adoptatorul.
Art. 471 – Raporturile dintre adoptator și adoptat
(1) Adoptatorul are față de copilul adoptat drepturile și îndatoririle părintelui față de copilul
său firesc.

(2) În cazul în care cel care adoptă este soțul părintelui firesc al adoptatului, drepturile și
îndatoririle părintești se exercită de către adoptator și părintele firesc căsătorit cu acesta.
(3) Adoptatul are față de adoptator drepturile și îndatoririle pe care le are orice persoană față
de părinții săi firești.
Art. 472 – Decăderea adoptatorului din exercițiul drepturilor părintești
Dacă adoptatorul este decăzut din exercițiul drepturilor părintești, instanța de tutelă, ținând
seama de interesul superior al copilului, poate să instituie tutela sau una dintre măsurile de
protecție prevăzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind
aplicabile.
Art. 473 – Numele adoptatului
(1) Copilul adoptat dobândește prin adopție numele de familie al celui care adoptă.
(2) Dacă adopția se face de către 2 soți ori de către soțul care adoptă copilul celuilalt soț, iar
soții au nume comun, copilul adoptat poartă acest nume. În cazul în care soții nu au nume de
familie comun, ei sunt obligați să declare instanței care încuviințează adopția numele pe care
acesta urmează să îl poarte. Dacă soții nu se înțeleg, hotărăște instanța. Dispozițiile art. 264
rămân aplicabile.
(3) Pentru motive temeinice, instanța, încuviințând adopția, la cererea adoptatorului sau a
familiei adoptatoare și cu consimțământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate
dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat.
(4) În cazul adopției unei persoane căsătorite, care poartă un nume comun cu celălalt soț, soțul
adoptat poate lua numele adoptatorului, cu consimțământul celuilalt soț, dat în fața instanței care
încuviințează adopția.
(5) Pe baza hotărârii definitive de încuviințare a adopției, serviciul public comunitar local de
evidență a persoanelor competent întocmește, în condițiile legii, un nou act de naștere al
copilului, în care adoptatorii vor fi trecuți ca fiind părinții săi firești. Vechiul act de naștere se
păstrează, menționându-se pe marginea acestuia întocmirea noului act.
Art. 474 – Informațiile cu privire la adopție
Informațiile cu privire la adopție sunt confidențiale. Modul în care adoptatul este informat cu
privire la adopție și la familia sa de origine, precum și regimul juridic general al informațiilor
privind adopția se stabilesc prin lege specială.
Secțiunea a 4-a
Încetarea adopției
Art. 475*) – Încetarea adopției
Adopția încetează prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulității sale.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în constatarea nulității absolute sau, după caz, în anularea adopției
Art. 476 – Desfacerea adopției
(1) Adopția este desfăcută de drept în cazul prevăzut la art. 462 alin. (2) lit. a).
(2) De asemenea, adopția poate fi desfăcută în cazul în care față de adoptat este necesară
luarea unei măsuri de protecție prevăzute de lege, dacă desfacerea adopției este în interesul
superior al copilului. În acest caz, adopția se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a
hotărârii judecătorești prin care se dispune măsura de protecție, în condițiile legii.
Art. 477 – Desfacerea adopției la cererea adoptatorului

(1) Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă
adoptatul a atentat la viața lor sau a ascendenților ori descendenților lor, precum și atunci când
adoptatul s-a făcut vinovat față de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă
de libertate de cel puțin 2 ani.
(2) Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopția poate fi desfăcută la
cererea celor care ar fi venit la moștenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia.
(3) Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatorului numai după ce adoptatul a dobândit
capacitate deplină de exercițiu, în condițiile legii, chiar dacă faptele au fost săvârșite anterior
acestei date.
Art. 478 – Desfacerea adopției la cererea adoptatului
Adopția poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul s-a făcut vinovat față de
adoptat de faptele prevăzute la art. 477.
Art. 479*) – Anularea adopției
(1) Adopția poate fi anulată la cererea oricărei persoane chemate să consimtă la încheierea ei
și al cărei consimțământ a fost viciat prin eroare asupra identității adoptatului, dol sau violență.
(2) Acțiunea poate fi formulată în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori
de la data încetării violenței, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopției.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în constatarea nulității absolute sau, după caz, în anularea adopției
Art. 480*) – Nulitatea absolută a adopției
(1) Sunt nule adopția fictivă, precum și cea încheiată cu încălcarea condițiilor de formă sau de
fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancționează cu nulitatea relativă.
(2) Adopția este fictivă dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului
superior al copilului.
(3) Acțiunea în constatarea nulității adopției poate fi formulată de orice persoană interesată.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune în constatarea nulității absolute sau, după caz, în anularea adopției
Art. 481 – Menținerea adopției
Instanța poate respinge cererea privind nulitatea dacă menținerea adopției este în interesul
celui adoptat. Acesta este întotdeauna ascultat, dispozițiile art. 264 aplicându-se în mod
corespunzător.
Art. 482 – Efectele încetării adopției
(1) La încetarea adopției, părinții firești ai copilului redobândesc drepturile și îndatoririle
părintești, cu excepția cazului când instanța hotărăște că este în interesul superior al copilului să
instituie tutela sau o altă măsură de protecție a copilului, în condițiile legii.
(2) De asemenea, adoptatul redobândește numele de familie și, după caz, prenumele avut
înainte de încuviințarea adopției. Cu toate acestea, pentru motive temeinice, instanța poate
încuviința ca acesta să păstreze numele dobândit prin adopție.
(3) Adoptatul este întotdeauna ascultat în condițiile art. 264.
Titlul IV
Autoritatea părintească
Cap. I
Dispoziții generale

Art. 483 – Autoritatea părintească
(1) Autoritatea părintească este ansamblul de drepturi și îndatoriri care privesc atât persoana,
cât și bunurile copilului și aparțin în mod egal ambilor părinți.
(2) Părinții exercită autoritatea părintească numai în interesul superior al copilului, cu
respectul datorat persoanei acestuia, și îl asociază pe copil la toate deciziile care îl privesc, ținând
cont de vârsta și de gradul său de maturitate.
(3) Ambii părinți răspund pentru creșterea copiilor lor minori.
Art. 484 – Durata autorității părintești
Autoritatea părintească se exercită până la data când copilul dobândește capacitatea deplină de
exercițiu.
Art. 485 – Îndatorirea de respect
Copilul datorează respect părinților săi indiferent de vârsta sa.
Art. 486 – Neînțelegerile dintre părinți
Ori de câte ori există neînțelegeri între părinți cu privire la exercițiul drepturilor sau la
îndeplinirea îndatoririlor părintești, instanța de tutelă, după ce îi ascultă pe părinți și luând în
considerare concluziile raportului referitor la ancheta psihosocială, hotărăște potrivit interesului
superior al copilului. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.
Cap. II
Drepturile și îndatoririle părintești
Art. 487 – Conținutul autorității părintești
Părinții au dreptul și îndatorirea de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui
fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit
propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului
orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le
recunoaște acestuia.
Art. 488 – Îndatoririle specifice
(1) Părinții au îndatorirea de a crește copilul în condiții care să asigure dezvoltarea sa fizică,
mentală, spirituală, morală și socială în mod armonios.
(2) În acest scop, părinții sunt obligați:
a) să coopereze cu copilul și să îi respecte viața intimă, privată și demnitatea;
b) să prezinte și să permită informarea și lămurirea copilului despre toate actele și faptele care
l-ar putea afecta și să ia în considerare opinia acestuia;
c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea și realizarea drepturilor copilului;
d) să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice cu atribuții în domeniul îngrijirii,
educării și formării profesionale a copilului.
Art. 489 – Măsurile disciplinare
Măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinți decât cu respectarea demnității copilului. Sunt
interzise luarea unor măsuri, precum și aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta
dezvoltarea fizică, psihică sau starea emoțională a copilului.
Art. 490 – Drepturile părintelui minor
(1) Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai drepturile și îndatoririle
părintești cu privire la persoana copilului.
(2) Drepturile și îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin tutorelui sau, după caz, altei
persoane, în condițiile legii.

Art. 491 – Religia copilului
(1) Părinții îndrumă copilul, potrivit propriilor convingeri, în alegerea unei religii, în condițiile
legii, ținând seama de opinia, vârsta și de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga
să adere la o anumită religie sau la un anumit cult religios.
(2) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are dreptul să își aleagă liber confesiunea
religioasă.
Art. 492 – Numele copilului
Părinții aleg prenumele și, când este cazul, numele de familie al copilului, în condițiile legii.
Art. 493 – Supravegherea copilului
Părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor.
Art. 494 – Relațiile sociale ale copilului
Părinții sau reprezentanții legali ai copilului pot, numai în baza unor motive temeinice, să
împiedice corespondența și legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani.
Neînțelegerile se soluționează de către instanța de tutelă, cu ascultarea copilului, în condițiile art.
264.
Art. 495*) – Înapoierea copilului de la alte persoane
(1) Părinții pot cere oricând instanței de tutelă înapoierea copilului de la orice persoană care îl
ține fără drept.
(2) Instanța de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit contrară
interesului superior al copilului.
(3) Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune privind înapoierea copilului minor de la alte persoane
Art. 496 – Locuința copilului
(1) Copilul minor locuiește la părinții săi.
(2) Dacă părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili, de comun acord, locuința copilului.
(3) În caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare
concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe părinți și pe copil, dacă a
împlinit vârsta de 10 ani. Dispozițiile art. 264 rămân aplicabile.
(4) Locuința copilului, stabilită potrivit prezentului articol, nu poate fi schimbată fără acordul
părinților decât în cazurile prevăzute expres de lege.
(5) Părintele la care copilul nu locuiește în mod statornic are dreptul de a avea legături
personale cu minorul, la locuința acestuia. Instanța de tutelă poate limita exercițiul acestui drept,
dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
Art. 497 – Schimbarea locuinței copilului
(1) Dacă afectează exercițiul autorității sau al unor drepturi părintești, schimbarea locuinței
copilului, împreună cu părintele la care locuiește, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al
celuilalt părinte.
(2)*) În caz de neînțelegere între părinți, hotărăște instanța de tutelă potrivit interesului superior
al copilului, luând în considerare concluziile raportului de anchetă psihosocială și ascultându-i pe
părinți. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind aplicabile.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune pentru schimbarea locuinței minorului, în lipsa acordului celuilalt
părinte
Art. 498 – Schimbarea felului învățăturii ori al pregătirii profesionale

(1) Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate cere părinților să își schimbe felul învățăturii
sau al pregătirii profesionale ori locuința necesară desăvârșirii învățăturii ori pregătirii sale
profesionale.
(2) Dacă părinții se opun, copilul poate sesiza instanța de tutelă, iar aceasta hotărăște pe baza
raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind
aplicabile.
Art. 499*) – Obligația de întreținere
(1) Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea întreținere copilului lor minor, asigurându-i
cele necesare traiului, precum și educația, învățătura și pregătirea sa profesională.
(2) Dacă minorul are un venit propriu care nu este îndestulător, părinții au obligația de a-i
asigura condițiile necesare pentru creșterea, educarea și pregătirea sa profesională.
(3)**) Părinții sunt obligați să îl întrețină pe copilul devenit major, dacă se află în continuarea
studiilor, până la terminarea acestora, dar fără a depăși vârsta de 26 de ani.
(4) În caz de neînțelegere, întinderea obligației de întreținere, felul și modalitățile executării,
precum și contribuția fiecăruia dintre părinți se stabilesc de instanța de tutelă pe baza raportului
de anchetă psihosocială.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune pentru stabilirea obligației legale de întreținere (copil minor)
**) A se vedea Ac ț iune pentru stabilirea obligației legale de întreținere (copil major, aflat în
continuarea studiilor, dar numai până cel mai târziu la împlinirea vârstei de 26 de ani)
Art. 500 – Independența patrimonială
Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului și nici copilul asupra bunurilor
părintelui, în afară de dreptul la moștenire și la întreținere.
Art. 501 – Administrarea bunurilor copilului
(1) Părinții au dreptul și îndatorirea de a administra bunurile copilului lor minor, precum și de
a-l reprezenta în actele juridice civile ori de a-i încuviința aceste acte, după caz.
(2) După împlinirea vârstei de 14 ani minorul își exercită drepturile și își execută obligațiile
singur, în condițiile legii, însă numai cu încuviințarea părinților și, după caz, a instanței de tutelă.
Art. 502 – Alte dispoziții aplicabile
(1) Drepturile și îndatoririle părinților cu privire la bunurile copilului sunt aceleași cu cele ale
tutorelui, dispozițiile care reglementează tutela fiind aplicabile în mod corespunzător.
(2) Cu toate acestea, nu se întocmește inventarul prevăzut la art. 140, în cazul în care copilul
nu are alte bunuri decât cele de uz personal.
Cap. III
Exercitarea autorității părintești
Art. 503 – Modul de exercitare a autorității părintești
(1) Părinții exercită împreună și în mod egal autoritatea părintească.
(2)*) Față de terții de bună-credință, oricare dintre părinți, care îndeplinește singur un act curent
pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea îndatoririlor părintești, este prezumat că are și
consimțământul celuilalt părinte.
_____________
*) Dispozițiile art. 503 alin. (2) din Codul civil privind prezumția de mandat tacit reciproc
între părinți sunt aplicabile în cazul actelor curente încheiate de unul dintre părinți, după
intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 50 din Legea nr. 71/2011)

Art. 504 – Exercitarea autorității părintești în caz de divorț
Dacă părinții sunt divorțați, autoritatea părintească se exercită potrivit dispozițiilor referitoare
la efectele divorțului în raporturile dintre părinți și copii.
Art. 505*) – Copilul din afara căsătoriei
(1) În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită concomitent sau, după
caz, succesiv față de ambii părinți, autoritatea părintească se exercită în comun și în mod egal de
către părinți, dacă aceștia conviețuiesc.
(2) Dacă părinții copilului din afara căsătoriei nu conviețuiesc, modul de exercitare a
autorității părintești se stabilește de către instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare
dispozițiile privitoare la divorț.
(3) Instanța sesizată cu o cerere privind stabilirea filiației este obligată să dispună asupra
modului de exercitare a autorității părintești, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile
privitoare la divorț.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune pentru stabilirea modalității de exercitare a autorității părintești și a
locuinței copilului din afara căsătoriei sau (după caz) pentru modificarea acestor aspecte
Art. 506 – Învoiala părinților
Cu încuviințarea instanței de tutelă părinții se pot înțelege cu privire la exercitarea autorității
părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat
interesul superior al acestuia. Ascultarea copilului este obligatorie, dispozițiile art. 264 fiind
aplicabile.
Art. 507 – Exercitarea autorității părintești de către un singur părinte
Dacă unul dintre părinți este decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub
interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau dacă, din orice motiv, se află în
neputință de a-și exprima voința, celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească.
Cap. IV
Decăderea din exercițiul drepturilor părintești
Art. 508 – Condiții
(1) Instanța de tutelă, la cererea autorităților administrației publice cu atribuții în domeniul
protecției copilului, poate pronunța decăderea din exercițiul drepturilor părintești dacă părintele
pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia,
prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijența gravă în
îndeplinirea obligațiilor părintești ori prin atingerea gravă a interesului superior al copilului.
(2) Cererea se judecă de urgență, cu citarea părinților și pe baza raportului de anchetă
psihosocială. Participarea procurorului este obligatorie.
Art. 509 – Întinderea decăderii
(1) Decăderea din exercițiul drepturilor părintești este totală și se întinde asupra tuturor
copiilor născuți la data pronunțării hotărârii.
(2) Cu toate acestea, instanța poate dispune decăderea numai cu privire la anumite drepturi
părintești ori la anumiți copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt primejduite creșterea,
educarea, învățătura și pregătirea profesională a copiilor.
Art. 510 – Obligația de întreținere

Decăderea din exercițiul drepturilor părintești nu scutește părintele de obligația sa de a da
întreținere copilului.
Art. 511 – Instituirea tutelei
În cazul în care, după decăderea din exercițiul drepturilor părintești, copilul se află în situația
de a fi lipsit de îngrijirea ambilor părinți, se instituie tutela.
Art. 512 – Redarea exercițiului drepturilor părintești
(1) Instanța redă părintelui exercițiul drepturilor părintești, dacă au încetat împrejurările care
au dus la decăderea din exercițiul acestora și dacă părintele nu mai pune în pericol viața,
sănătatea și dezvoltarea copilului.
(2) Până la soluționarea cererii, instanța poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu
copilul, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
Titlul V
Obligația de întreținere
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 513 – Caracterul legal al obligației de întreținere
Obligația de întreținere există numai între persoanele prevăzute de lege. Ea se datorează numai
dacă sunt întrunite condițiile cerute de lege.
Art. 514 – Caracterul personal al obligației de întreținere
(1) Obligația de întreținere are caracter personal.
(2) Ea se stinge prin moartea debitorului sau a creditorului obligației de întreținere, dacă prin
lege nu se prevede altfel.
(3) Dreptul la întreținere nu poate fi cedat și nu poate fi urmărit decât în condițiile prevăzute
de lege.
Art. 515 – Inadmisibilitatea renunțării la întreținere
Nimeni nu poate renunța pentru viitor la dreptul său la întreținere.
Cap. II
Persoanele între care există obligația de întreținere și ordinea în care aceasta se
datorează
Art. 516 – Subiectele obligației de întreținere
(1) Obligația de întreținere există între soț și soție, rudele în linie dreaptă, între frați și surori,
precum și între celelalte persoane anume prevăzute de lege.
(2) Dispozițiile alin. (1) privind obligația de întreținere între rudele în linie dreaptă, precum și
între frați și surori sunt aplicabile și în cazul adopției.
(3) Obligația de întreținere există între foștii soți, în condițiile prevăzute de lege.
Art. 517 – Întreținerea copilului de către soțul părintelui său
(1) Soțul care a contribuit la întreținerea copilului celuilalt soț este obligat să presteze
întreținere copilului cât timp acesta este minor, însă numai dacă părinții săi firești au murit, sunt
dispăruți ori sunt în nevoie.
(2) La rândul său, copilul poate fi obligat să dea întreținere celui care l-a întreținut astfel timp
de 10 ani.
Art. 518 – Obligația de întreținere aparținând moștenitorilor

(1) Moștenitorii persoanei care a fost obligată la întreținerea unui minor sau care i-a dat
întreținere fără a avea obligația legală sunt ținuți, în măsura valorii bunurilor moștenite, să
continue întreținerea, dacă părinții minorului au murit, sunt dispăruți sau sunt în nevoie, însă
numai cât timp cel întreținut este minor.
(2) În cazul în care sunt mai mulți moștenitori, obligația este solidară, fiecare dintre ei
contribuind la întreținerea minorului proporțional cu valoarea bunurilor moștenite.
Art. 519 – Ordinea de plată a întreținerii
Întreținerea se datorează în ordinea următoare:
a) soții și foștii soți își datorează întreținere înaintea celorlalți obligați;
b) descendentul este obligat la întreținere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulți
descendenți sau mai mulți ascendenți, cel în grad mai apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c) frații și surorile își datorează întreținere după părinți, însă înaintea bunicilor.
Art. 520 – Întreținerea în cazul desfacerii adopției
După încetarea adopției, adoptatul poate cere întreținere numai de la rudele sale firești sau,
după caz, de la soțul său.
Art. 521 – Pluralitatea de debitori
(1) În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute la art. 516 sunt obligate să întrețină
aceeași persoană, ele vor contribui la plata întreținerii, proporțional cu mijloacele pe care le au.
(2) Dacă părintele are drept la întreținere de la mai mulți copii, el poate, în caz de urgență, să
pornească acțiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întreținerea se poate
întoarce împotriva celorlalți obligați pentru partea fiecăruia.
Art. 522 – Obligația subsidiară
În cazul în care cel obligat în primul rând la întreținere nu are mijloace îndestulătoare pentru a
acoperi nevoile celui care o cere, instanța de tutelă le poate obliga pe celelalte persoane
îndatorate la întreținere să o completeze, în ordinea stabilită la art. 519.
Art. 523 – Divizibilitatea întreținerii
Când cel obligat nu poate presta, în același timp, întreținere tuturor celor îndreptățiți să o
ceară, instanța de tutelă, ținând seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie
ca întreținerea să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întreținerea să se împartă între mai
multe sau toate persoanele îndreptățite să o ceară. În acest caz, instanța hotărăște, totodată, modul
în care se împarte întreținerea între persoanele care urmează a o primi.
Cap. III
Condițiile obligației de întreținere
Art. 524 – Creditorul întreținerii
Are drept la întreținere numai cel care se află în nevoie, neputându-se întreține din munca sau
din bunurile sale.
Art. 525*) – Dreptul la întreținere al minorului
(1) Minorul care cere întreținere de la părinții săi se află în nevoie dacă nu se poate întreține
din munca sa, chiar dacă ar avea bunuri.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care părinții n-ar putea presta întreținerea fără a-și primejdui
propria lor existență, instanța de tutelă poate încuviința ca întreținerea să se asigure prin
valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepția celor de strictă necesitate.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune pentru stabilirea obligației legale de întreținere (copil minor)

Art. 526 – Comportamentul necorespunzător
(1) Nu poate pretinde întreținere acela care s-a făcut vinovat față de cel obligat la întreținere de
fapte grave, contrare legii sau bunelor moravuri.
(2) Acela care se află în stare de nevoie din culpa sa poate cere numai întreținerea de strictă
necesitate.
Art. 527 – Debitorul întreținerii
(1) Poate fi obligat la întreținere numai cel care are mijloacele pentru a o plăti sau are
posibilitatea de a dobândi aceste mijloace.
(2) La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreținerea se ține seama de veniturile și
bunurile acestuia, precum și de posibilitățile de realizare a acestora; de asemenea, vor fi avute în
vedere celelalte obligații ale sale.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 21/2015
Art. 528 – Dovada stării de nevoie
Starea de nevoie a persoanei îndreptățite la întreținere, precum și mijloacele celui care
datorează întreținere pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
Cap. IV
Stabilirea și executarea obligației de întreținere
Art. 529 – Cuantumul întreținerii
(1) Întreținerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere și cu mijloacele celui care
urmează a o plăti.
(2) Când întreținerea este datorată de părinte, ea se stabilește până la o pătrime din venitul său
lunar net pentru un copil, o treime pentru 2 copii și o jumătate pentru 3 sau mai mulți copii.
(3) Cuantumul întreținerii datorate copiilor, împreună cu întreținerea datorată altor persoane,
potrivit legii, nu poate depăși jumătate din venitul net lunar al celui obligat.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 21/2015
Art. 530 – Modalitățile de executare
(1) Obligația de întreținere se execută în natură, prin asigurarea celor necesare traiului și, după
caz, a cheltuielilor pentru educare, învățătură și pregătire profesională.
(2)*) Dacă obligația de întreținere nu se execută de bunăvoie, în natură, instanța de tutelă
dispune executarea ei prin plata unei pensii de întreținere, stabilită în bani.
(3)*) Pensia de întreținere se poate stabili sub forma unei sume fixe sau într-o cotă procentuală
din venitul net lunar al celui care datorează întreținere. Dispozițiile art. 529 alin. (2) și (3) rămân
aplicabile.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune pentru stabilirea obligației legale de întreținere (drept comun)
Art. 531*) – Modificarea și încetarea pensiei de întreținere

(1) Dacă se ivește o schimbare în ceea ce privește mijloacele celui care prestează întreținerea
și nevoia celui care o primește, instanța de tutelă, potrivit împrejurărilor, poate mări sau micșora
pensia de întreținere sau poate hotărî încetarea plății ei.
(2) Pensia de întreținere stabilită într-o sumă fixă se indexează de drept, trimestrial, în funcție
de rata inflației.
_____________
*) Dispozițiile art. 531 din Codul civil privind modificarea și încetarea pensiei de întreținere
sunt aplicabile și în cazul pensiilor de întreținere stabilite prin hotărâre judecătorească anterior
intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 51 din Legea nr. 71/2011)
**) A se vedea Ac ț iune pentru majorarea prestației periodice stabilite în temeiul obligației
legale de întreținere (majorarea pensiei de întreținere)
Ac ț iune pentru sistarea/reducerea prestației periodice stabilite în temeiul
obligației legale de întreținere (sistarea/reducerea pensiei de întreținere)
Art. 532 – Data de la care se datorează pensia de întreținere
(1) Pensia de întreținere se datorează de la data cererii de chemare în judecată.
(2) Cu toate acestea, pensia poate fi acordată și pentru o perioadă anterioară, dacă introducerea
cererii de chemare în judecată a fost întârziată din culpa debitorului.
Art. 533 – Plata pensiei de întreținere
(1) Pensia de întreținere se plătește în rate periodice, la termenele convenite de părți sau, în
lipsa acordului lor, la cele stabilite prin hotărâre judecătorească.
(2) Chiar dacă creditorul întreținerii a decedat în perioada corespunzătoare unei rate,
întreținerea este datorată în întregime pentru acea perioadă.
(3) De asemenea, părțile pot conveni sau, dacă sunt motive temeinice, instanța de tutelă poate
hotărî ca întreținerea să se execute prin plata anticipată a unei sume globale care să acopere
nevoile de întreținere ale celui îndreptățit pe o perioadă mai îndelungată sau pe întreaga perioadă
în care se datorează întreținerea, în măsura în care debitorul întreținerii are mijloacele necesare
acoperirii acestei obligații.
Art. 534*) – Restituirea întreținerii nedatorate
Dacă, din orice motiv, se dovedește că întreținerea prestată, de bunăvoie sau ca urmare a unei
hotărâri judecătorești, nu era datorată, cel care a executat obligația poate să ceară restituirea de la
cel care a primit-o sau de la cel care avea, în realitate, obligația să o presteze, în acest din urmă
caz, pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză.
_____________
*) A se vedea Ac ț iune privind restituirea întreținerii nedatorate
Cartea a III-a
Despre bunuri*)
*) Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a III-a sunt cuprinse în art. 55 – 82 din
Legea nr. 71/2011.
Titlul I
Bunurile și drepturile reale în general
Cap. I

Despre bunuri în general
Secțiunea 1
Despre distincția bunurilor
Art. 535 – Noțiune
Sunt bunuri lucrurile, corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept
patrimonial.
Art. 536 – Bunurile mobile și imobile
Bunurile sunt mobile sau imobile.
Art. 537 – Bunurile imobile
Sunt imobile terenurile, izvoarele și cursurile de apă, plantațiile prinse în rădăcini,
construcțiile și orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter permanent, platformele și alte
instalații de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul continental, precum și tot ceea
ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent.
Art. 538 – Bunurile care rămân sau devin imobile
(1) Rămân bunuri imobile materialele separate în mod provizoriu de un imobil, pentru a fi din
nou întrebuințate, atât timp cât sunt păstrate în aceeași formă, precum și părțile integrante ale
unui imobil care sunt temporar detașate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi reintegrate.
(2) Materialele aduse pentru a fi întrebuințate în locul celor vechi devin bunuri imobile din
momentul în care au dobândit această destinație.
Art. 539 – Bunurile mobile
(1) Bunurile pe care legea nu le consideră imobile sunt bunuri mobile.
(2) Sunt bunuri mobile și undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum și energia de
orice fel produse, captate și transmise, în condițiile legii, de orice persoană și puse în serviciul
său, indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora.
Art. 540 – Bunurile mobile prin anticipație
(1) Bogățiile de orice natură ale solului și subsolului, fructele neculese încă, plantațiile și
construcțiile încorporate în sol devin mobile prin anticipație, atunci când, prin voința părților,
sunt privite în natura lor individuală în vederea detașării lor.
(2) Pentru opozabilitate față de terți, este necesară notarea în cartea funciară.
Art. 541 – Universalitatea de fapt
(1) Constituie o universalitate de fapt ansamblul bunurilor care aparțin aceleiași persoane și au
o destinație comună stabilită prin voința acesteia sau prin lege.
(2) Bunurile care alcătuiesc universalitatea de fapt pot, împreună sau separat, să facă obiectul
unor acte sau raporturi juridice distincte.
Art. 542 – Regulile aplicabile drepturilor purtând asupra bunurilor
(1) Dacă nu se prevede altfel, sunt supuse regulilor referitoare la bunurile imobile și drepturile
reale asupra acestora.
(2) Celelalte drepturi patrimoniale sunt supuse, în limitele prevăzute de lege, regulilor
referitoare la bunurile mobile.
Art. 543 – Bunurile fungibile și bunurile nefungibile
(1) Bunurile sunt fungibile sau nefungibile.
(2) Sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau greutate, astfel încât pot fi
înlocuite unele prin altele în executarea unei obligații.
(3) Prin act juridic, un bun fungibil prin natura sa poate fi considerat ca nefungibil.
Art. 544 – Bunurile consumptibile și bunurile neconsumptibile

(1) Bunurile sunt consumptibile sau neconsumptibile.
(2) Sunt consumptibile bunurile mobile a căror întrebuințare obișnuită implică înstrăinarea sau
consumarea substanței.
(3) Un bun consumptibil prin natura sa poate deveni neconsumptibil dacă, prin act juridic, i se
schimbă întrebuințarea.
Art. 545 – Bunurile divizibile și bunurile indivizibile
(1) Bunurile sunt divizibile sau indivizibile.
(2) Bunurile care nu pot fi împărțite în natură fără a li se schimba destinația sunt bunuri
indivizibile.
(3) Prin act juridic, un bun divizibil prin natura lui poate fi considerat indivizibil.
Art. 546 – Bunurile principale și bunurile accesorii
(1) Bunul care a fost destinat, în mod stabil și exclusiv, întrebuințării economice a altui bun
este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.
(2) Destinația comună poate să fie stabilită numai de proprietarul ambelor bunuri.
(3) Dacă nu se prevede altfel, bunul accesoriu urmează situația juridică a bunului principal,
inclusiv în caz de înstrăinare sau de grevare a bunului principal.
(4) Încetarea calității de bun accesoriu nu poate fi însă opusă unui terț care a dobândit anterior
drepturi privitoare la bunul principal.
(5) Separarea temporară a unui bun accesoriu de bunul principal nu îi înlătură această calitate.
(6) Drepturile unui terț privitoare la un bun nu pot fi încălcate prin transformarea acestuia în
bun accesoriu.
Secțiunea a 2-a
Produsele bunurilor
Art. 547 – Produsele bunurilor
Produsele bunurilor sunt fructele și productele.
Art. 548 – Fructele
(1) Fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua
substanța acestuia. Fructele sunt: naturale, industriale și civile. Fructele civile se numesc și
venituri.
(2) Fructele naturale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute fără intervenția
omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producția și sporul animalelor.
(3) Fructele industriale sunt produsele directe și periodice ale unui bun, obținute ca rezultat al
intervenției omului, cum ar fi recoltele de orice fel.
(4) Fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă persoană în
virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor și dividendele.
Art. 549 – Productele
Productele sunt produsele obținute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanței
acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră și altele asemenea.
Art. 550 – Dobândirea fructelor și a productelor
(1) Fructele și productele se cuvin proprietarului, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(2) Dreptul de proprietate asupra fructelor naturale și industriale se dobândește la data
separării de bunul care le-a produs.
(3) Dreptul de proprietate asupra fructelor civile se dobândește zi cu zi.
(4) Cel care, fără acordul proprietarului, avansează cheltuielile necesare pentru producerea și
perceperea fructelor sau productelor poate cere restituirea cheltuielilor.

(5) În acest caz, produsele sau contravaloarea acestora pot fi reținute până la restituirea
cheltuielilor. Cu toate acestea, proprietarul poate cere obligarea posesorului la predarea
produselor ori a contravalorii acestora dacă furnizează o garanție îndestulătoare.
Cap. II
Drepturile reale în general
Art. 551 – Drepturile reale
Sunt drepturi reale:
1. dreptul de proprietate;
2. dreptul de superficie;
3. dreptul de uzufruct;
4. dreptul de uz;
5. dreptul de abitație;
6. dreptul de servitute;
7. dreptul de administrare;
8. dreptul de concesiune;
9. dreptul de folosință;
10. drepturile reale de garanție;
11. alte drepturi cărora legea le recunoaște acest caracter.
Art. 552 – Formele de proprietate
Proprietatea este publică sau privată.
Art. 553 – Proprietatea privată
(1) Sunt obiect al proprietății private toate bunurile de uz sau de interes privat aparținând
persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care
alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale.
(2)*) Moștenirile vacante se constată prin certificat de vacanță succesorală și intră în domeniul
privat al comunei, orașului sau municipiului, după caz, fără înscriere în cartea funciară. Imobilele
cu privire la care s-a renunțat la dreptul de proprietate conform art. 562 alin. (2) se dobândesc,
fără înscriere în cartea funciară, de comună, oraș sau municipiu, după caz, și intră în domeniul
privat al acestora prin hotărârea consiliului local.
_____________
*) Dispozițiile art. 553 alin. (2) din Codul civil se aplică numai moștenirilor deschise după
intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 55 din Legea nr. 71/2011)
(3) Moștenirile vacante și imobilele menționate la alin. (2), aflate în străinătate, se cuvin
statului român.
(4) Bunurile obiect al proprietății private, indiferent de titular, sunt și rămân în circuitul civil,
dacă prin lege nu se dispune altfel. Ele pot fi înstrăinate, pot face obiectul unei urmăriri silite și
pot fi dobândite prin orice mod prevăzut de lege.
Art. 554 – Proprietatea publică
(1) Bunurile statului și ale unităților administrativ-teritoriale care, prin natura lor sau prin
declarația legii, sunt de uz sau de interes public formează obiectul proprietății publice, însă
numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile aplicabile dreptului de proprietate privată
se aplică și dreptului de proprietate publică, însă numai în măsura în care sunt compatibile cu
acesta din urmă.

Titlul II
Proprietatea privată
Cap. I
Dispoziții generale
Secțiunea 1
Conținutul, întinderea și stingerea dreptului de proprietate privată
Art. 555 – Conținutul dreptului de proprietate privată
(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod
exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.
(2) În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și
dezmembrăminte, după caz.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 33/2008
Art. 556 – Limitele exercitării dreptului de proprietate privată
(1) Dreptul de proprietate poate fi exercitat în limitele materiale ale obiectului său. Acestea
sunt limitele corporale ale bunului care formează obiectul dreptului de proprietate, cu îngrădirile
stabilite prin lege.
(2) Prin lege poate fi limitată exercitarea atributelor dreptului de proprietate.
(3) Exercitarea dreptului de proprietate poate fi limitată și prin voința proprietarului, cu
excepțiile prevăzute de lege.
Art. 557 – Dobândirea dreptului de proprietate
(1) Dreptul de proprietate se poate dobândi, în condițiile legii, prin convenție, moștenire legală
sau testamentară, accesiune, uzucapiune, ca efect al posesiei de bună-credință în cazul bunurilor
mobile și al fructelor, prin ocupațiune, tradițiune, precum și prin hotărâre judecătorească, atunci
când ea este translativă de proprietate prin ea însăși.
(2) În cazurile prevăzute de lege, proprietatea se poate dobândi prin efectul unui act
administrativ.
(3) Prin lege se pot reglementa și alte moduri de dobândire a dreptului de proprietate.
(4)*) Cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege, în cazul bunurilor imobile dreptul de
proprietate se dobândește prin înscriere în cartea funciară, cu respectarea dispozițiilor prevăzute
la art. 888.
_____________
*) Dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul
înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru
pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților
funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a
publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Până
la data respectivă, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi
reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate față de terți. (a se vedea art. 56 din Legea nr. 71/2011)

Art. 558 – Riscul pieirii bunului
Proprietarul suportă riscul pieirii bunului, dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau
dacă prin lege nu se dispune altfel.
Art. 559 – Întinderea dreptului de proprietate asupra terenurilor
(1) Proprietatea terenului se întinde și asupra subsolului și a spațiului de deasupra terenului, cu
respectarea limitelor legale.
(2) Proprietarul poate face, deasupra și în subsolul terenului, toate construcțiile, plantațiile și
lucrările pe care le găsește de cuviință, în afară de excepțiile stabilite de lege, și poate trage din
ele toate foloasele pe care acestea le-ar produce. El este ținut să respecte, în condițiile și în
limitele determinate de lege, drepturile terților asupra resurselor minerale ale subsolului,
izvoarelor și apelor subterane, lucrărilor și instalațiilor subterane și altora asemenea.
(3) Apele de suprafață și albiile acestora aparțin proprietarului terenului pe care se formează
sau curg, în condițiile prevăzute de lege. Proprietarul unui teren are, de asemenea, dreptul de a
apropria și de a utiliza, în condițiile legii, apa izvoarelor și a lacurilor aflate pe terenul respectiv,
apa freatică, precum și apele pluviale.
Art. 560 – Obligația de grănițuire
Proprietarii terenurilor învecinate sunt obligați să contribuie la grănițuire prin reconstituirea
hotarului și fixarea semnelor corespunzătoare, suportând, în mod egal, cheltuielile ocazionate de
aceasta.
Art. 561 – Dreptul de îngrădire
Orice proprietar poate să își îngrădească proprietatea, suportând, în condițiile legii, cheltuielile
ocazionate.
Art. 562 – Stingerea dreptului de proprietate
(1) Dreptul de proprietate privată se stinge prin pieirea bunului, dar nu se stinge prin neuz. El
poate fi însă dobândit de altul prin uzucapiune sau într-un alt mod, în cazurile și condițiile anume
determinate de lege.
(2) Proprietarul poate abandona bunul său mobil sau poate renunța, prin declarație autentică, la
dreptul de proprietate asupra bunului imobil, înscris în cartea funciară. Dreptul se stinge în
momentul părăsirii bunului mobil, iar dacă bunul este imobil, prin înscrierea în cartea funciară,
în condițiile legii, a declarației de renunțare.
(3) Exproprierea se poate face numai pentru o cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii,
cu justă și prealabilă despăgubire, fixată de comun acord între proprietar și expropriator. În caz
de divergență asupra cuantumului despăgubirilor, acesta se stabilește pe cale judecătorească.
(4) Nu pot fi supuse confiscării decât bunurile destinate sau folosite pentru săvârșirea unei
infracțiuni ori contravenții sau cele rezultate din acestea.
Secțiunea a 2-a
Apărarea dreptului de proprietate privată
Art. 563 – Acțiunea în revendicare
(1) Proprietarul unui bun are dreptul de a-l revendica de la posesor sau de la o altă persoană
care îl deține fără drept. El are, de asemenea, dreptul la despăgubiri, dacă este cazul.
(2) Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin
lege se dispune altfel.
(3) Dreptul de proprietate dobândit cu bună-credință, în condițiile legii, este pe deplin
recunoscut.

(4) Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea în revendicare este opozabilă și
poate fi executată și împotriva terțului dobânditor, în condițiile Codului de procedur ă civil ă.
Art. 564 – Acțiunea negatorie
(1) Proprietarul poate intenta acțiunea negatorie contra oricărei persoane care pretinde că este
titularul vreunui drept real, altul decât cel de proprietate, asupra bunului său.
(2) Dreptul la acțiunea negatorie este imprescriptibil.
Art. 565*) – Proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară
În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dovada dreptului de proprietate se face cu
extrasul de carte funciară.
_____________
*) Dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul
înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru
pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților
funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a
publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Până
la data respectivă, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi
reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate față de terți. (a se vedea art. 56 din Legea nr. 71/2011)
Art. 566 – Efectele admiterii acțiunii în revendicare
(1) Pârâtul va fi obligat la restituirea bunului sau la despăgubiri dacă bunul a pierit din culpa
sa ori a fost înstrăinat. În aceleași condiții, pârâtul va fi obligat la restituirea productelor sau a
contravalorii acestora. În toate cazurile, despăgubirile vor fi evaluate în raport cu momentul
restituirii.
(2) Posesorul de rea-credință sau detentorul precar va fi obligat, la cerere, și la restituirea
fructelor produse de bun până la înapoierea acestuia către proprietar.
(3) Proprietarul poate fi obligat, la cerere, să restituie posesorului cheltuielile necesare pe care
acesta le-a făcut.
(4) Cheltuielile utile se restituie, la cerere, în limita sporului de valoare, dacă prin lege nu se
prevede altfel.
(5) De asemenea, proprietarul va putea fi obligat, la cerere, la restituirea cheltuielilor necesare
pentru producerea și culegerea fructelor sau a productelor.
(6) Pârâtul are un drept de retenție asupra produselor până la restituirea cheltuielilor făcute
pentru producerea și culegerea acestora, cu excepția cazului în care proprietarul furnizează
pârâtului o garanție îndestulătoare.
(7) Dreptul de retenție nu poate fi exercitat în niciun caz asupra bunului frugifer sau când
intrarea în stăpânirea materială a bunului s-a făcut prin violență ori fraudă sau când produsele
sunt bunuri perisabile ori sunt supuse, ca urmare a trecerii unei perioade scurte de timp, unei
scăderi semnificative a valorii lor.
(8) Proprietarul nu este dator să acopere cheltuielile voluptuare. Posesorul are dreptul de a-și
însuși lucrările efectuate cu aceste cheltuieli numai dacă prin aceasta bunul nu se deteriorează.
(9) Dispozițiile alin. (3), (4) și (8) se aplică numai în acele situații în care cheltuielile nu se
concretizează într-o lucrare nouă, caz în care sunt incidente dispozițiile corespunzătoare din
materia accesiunii imobiliare artificiale.
Cap. II
Accesiunea

Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 567 – Dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune
Prin accesiune, proprietarul unui bun devine proprietarul a tot ce se alipește cu bunul ori se
încorporează în acesta, dacă legea nu prevede altfel.
Art. 568 – Formele accesiunii
Accesiunea este naturală, când unirea sau încorporarea este urmarea unui eveniment natural,
ori artificială, când rezultă din fapta proprietarului ori a unei alte persoane.
Secțiunea a 2-a
Accesiunea imobiliară naturală
Art. 569 – Aluviunile
Adăugirile de teren la malurile apelor curgătoare revin proprietarului fondului riveran, numai
dacă ele se formează treptat.
Art. 570 – Terenul lăsat de apele curgătoare
Proprietarul fondului riveran dobândește, de asemenea, terenul lăsat de apele curgătoare care
s-au retras treptat de la țărmul respectiv.
Art. 571 – Terenul lăsat de apele stătătoare
(1) Proprietarul terenului înconjurat de heleșteie, iazuri, canale și alte asemenea ape stătătoare
nu devine proprietarul terenurilor apărute prin scăderea temporară a acestor ape sub înălțimea de
scurgere.
(2) Tot astfel, proprietarul acestor ape nu dobândește niciun drept asupra terenului acoperit ca
urmare a unor revărsări sporadice.
Art. 572 – Avulsiunea
Proprietarul terenului de la care o apă curgătoare a smuls brusc o porțiune de mal din teren,
alipind-o la terenul altui proprietar riveran, nu pierde dreptul de proprietate asupra părții
desprinse dacă o revendică în termen de un an de la data faptului.
Art. 573 – Albiile râurilor, insulele și prundișurile
(1) Albiile râurilor aparțin proprietarilor riverani, cu excepția acelora care, potrivit legii, fac
obiectul proprietății publice.
(2) Insulele și prundișurile care nu sunt în legătură cu terenurile având malul la nivelul mediu
al apei revin proprietarului albiei.
(3) Dacă insula aparține proprietarilor riverani și trece peste jumătatea apei, fiecare dintre ei
are dreptul de proprietate asupra părții de insulă ce se întinde spre el pornind de la jumătatea
apei.
Art. 574 – Dreptul de proprietate asupra insulelor nou-formate
În cazul în care o apă curgătoare, formându-și un braț nou, înconjoară terenul unui proprietar
riveran, el rămâne proprietar asupra insulei astfel create.
Art. 575 – Albiile părăsite de apele curgătoare
Albia părăsită de o apă curgătoare care și-a format un nou curs va avea regimul juridic stabilit
în legea specială.
Art. 576*) – Accesiunea naturală asupra animalelor

(1) Animalele domestice rătăcite pe terenul altuia îi revin acestuia din urmă dacă proprietarul
nu le revendică în termen de 30 de zile de la data declarației făcute la primărie de către
proprietarul terenului.
(2) Porumbeii, iepurii, peștii și alte asemenea animale care trec pe fondul altui proprietar
aparțin acestuia cât timp rămân pe fond, cu excepția cazului în care trecerea a fost provocată prin
fraudă sau prin artificii.
(3) Roiul de albine trecut pe terenul altuia revine proprietarului acestuia numai dacă
proprietarul roiului nu îl urmărește sau încetează să îl urmărească timp de două zile.
_____________
*) Dispozițiile art. 576 din Codul civil se aplică situațiilor născute după intrarea în vigoare a
Codului civil. (a se vedea art. 57 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 3-a*)
Accesiunea imobiliară artificială
*) În toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept
de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în
vigoare la data începerii lucrării.
Până la îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, ori de
câte ori proprietarul imobilului are un drept de opțiune, el dobândește dreptul de proprietate
asupra lucrării începute după intrarea în vigoare a Codului civil de la data cererii de chemare
în judecată prin care a solicitat recunoașterea dreptului său de proprietate asupra lucrării, dacă
acțiunea a fost admisă. (a se vedea art. 58 din Legea nr. 71/2011)
§1. Dispoziții comune
Art. 577 – Dobândirea lucrării de către proprietarul imobilului
(1) Construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări efectuate asupra unui imobil, denumite în
continuare lucrări, revin proprietarului acelui imobil dacă prin lege sau act juridic nu se prevede
altfel.
(2) Când lucrarea este realizată de proprietarul imobilului cu materialele sale sau cu
materialele altuia, dreptul de proprietate asupra lucrării se naște în favoarea proprietarului
imobilului din momentul începerii lucrării, pe măsura realizării ei, dacă prin lege sau act juridic
nu se prevede altfel.
Art. 578 – Categoriile de lucrări
(1) Lucrările pot fi autonome sau adăugate, cu caracter durabil sau provizoriu.
(2) Lucrările autonome sunt construcțiile, plantațiile și orice alte lucrări cu caracter de sine
stătător realizate asupra unui imobil.
(3) Lucrările adăugate nu au caracter de sine stătător. Ele pot fi:
a) necesare, atunci când în lipsa acestora imobilul ar pieri sau s-ar deteriora;
b) utile, atunci când sporesc valoarea economică a imobilului;
c) voluptuare, atunci când sunt făcute pentru simpla plăcere a celui care le-a realizat, fără a
spori valoarea economică a imobilului.
Art. 579 – Prezumțiile în favoarea proprietarului imobilului
(1) Orice lucrare este prezumată a fi făcută de proprietarul imobilului, cu cheltuiala sa și că
este a lui, până la proba contrară.

(2) Proba contrară se poate face când s-a constituit un drept de superficie, când proprietarul
imobilului nu și-a intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute
de lege.
§2. Realizarea lucrării cu materialele altuia
Art. 580 – Regimul juridic
(1) În cazul în care a realizat lucrarea cu materialele altuia, proprietarul imobilului devine
proprietarul lucrării, neputând fi obligat la desființarea acesteia și nici la restituirea materialelor
întrebuințate.
(2) Proprietarul materialelor are numai dreptul la contravaloarea materialelor, precum și la
repararea, în condițiile legii, a oricăror alte prejudicii cauzate.
§3. Realizarea unei lucrări autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia
Art. 581 – Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu bună-credință
În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este de
bună-credință, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, plătind,
la alegerea sa, autorului lucrării fie valoarea materialelor și a manoperei, fie sporul de valoare
adus imobilului prin efectuarea lucrării; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care
acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Art. 582 – Lucrările autonome cu caracter durabil efectuate cu rea-credință
(1) În cazul în care autorul lucrării autonome cu caracter durabil asupra imobilului altuia este
de rea-credință, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să ceară instanței să dispună înscrierea sa în cartea funciară ca proprietar al lucrării, cu
plata, la alegerea sa, către autorul lucrării, a jumătate din valoarea materialelor și a manoperei ori
din sporul de valoare adus imobilului; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia; sau
c) să ceară obligarea autorului lucrării să cumpere imobilul la valoarea de circulație pe care
acesta ar fi avut-o dacă lucrarea nu s-ar fi efectuat.
(2) Desființarea lucrării se face, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, pe cheltuiala
autorului acesteia, care este ținut totodată să repare orice prejudicii cauzate, inclusiv pentru lipsa
de folosință.
§4. Realizarea unei lucrări adăugate cu caracter durabil asupra imobilului altuia
Art. 583 – Lucrările adăugate necesare
(1) Proprietarul imobilului dobândește dreptul de proprietate asupra lucrării adăugate necesare
din momentul efectuării acesteia, plătind autorului cheltuielile rezonabile făcute de acesta, chiar
dacă imobilul nu mai există.
(2) În cazul în care lucrarea a fost efectuată cu rea-credință, din suma datorată de proprietarul
imobilului se va putea deduce valoarea fructelor imobilului diminuată cu costurile necesare
obținerii acestora.
Art. 584 – Lucrările adăugate utile

(1) În cazul în care autorul lucrării utile este de bună-credință, proprietarul imobilului devine
proprietarul lucrării din momentul efectuării acesteia, cu plata, la alegerea sa:
a) a valorii materialelor și a manoperei; sau
b) a sporului de valoare adus imobilului.
(2) În cazul în care autorul lucrării utile este de rea-credință, proprietarul imobilului are
dreptul:
a) să devină proprietarul lucrării, în funcție de regimul acesteia, cu sau fără înscriere în cartea
funciară, după caz, plătind, la alegerea sa, autorului lucrării fie jumătate din valoarea materialelor
și a manoperei, fie jumătate din sporul de valoare adus imobilului; sau
b) să ceară obligarea autorului lucrării la desființarea acesteia, cu repunerea imobilului în
situația anterioară și plata de daune-interese.
(3) În ambele cazuri, când valoarea lucrării este considerabilă, proprietarul imobilului poate
cere obligarea autorului să îl cumpere la valoarea de circulație pe care imobilul ar fi avut-o dacă
lucrarea nu s-ar fi efectuat.
Art. 585 – Lucrările adăugate voluptuare
(1) În cazul lucrării voluptuare, proprietarul imobilului are dreptul:
a) să devină proprietarul lucrării, fără înscriere în cartea funciară și fără nicio obligație către
autorul lucrării;
b) să ceară obligarea autorului de rea-credință al lucrării la desființarea acesteia, cu readucerea
imobilului în situația anterioară și plata de daune-interese.
(2) Autorul de bună-credință al lucrării poate să o ridice înainte de restituirea imobilului către
proprietar, cu condiția de a readuce imobilul în situația anterioară.
§5. Înțelesul unor termeni
Art. 586 – Buna-credință a autorului lucrării
(1) Autorul lucrării este de bună-credință dacă se întemeiază fie pe cuprinsul cărții funciare în
care, la data realizării lucrării, era înscris ca proprietar al imobilului, fie pe un mod de dobândire
nesupus înscrierii în cartea funciară, dacă, în ambele cazuri, nu rezulta din cartea funciară și nu a
cunoscut pe nicio altă cale viciul titlului său.
(2) Cu toate acestea, nu poate invoca buna-credință cel care construiește în lipsa sau cu
nerespectarea autorizațiilor cerute de lege.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și autorului lucrării care se întemeiază pe un
drept de superficie sau pe orice alt drept care, potrivit legii, îi permite, realizând o lucrare asupra
imobilului altuia, să devină proprietarul acesteia.
§6. Dispoziții speciale
Art. 587 – Lucrările realizate parțial asupra imobilului autorului
(1) În cazul lucrării cu caracter durabil realizate cu bună-credință parțial asupra imobilului
autorului și parțial pe terenul proprietarului vecin, acesta din urmă poate cere înscrierea într-o
nouă carte funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor asupra imobilului rezultat,
incluzând terenul aferent, în raport cu valoarea contribuției fiecăruia.
(2) Dacă lucrarea a fost realizată cu rea-credință, proprietarul terenului vecin poate opta între a
cere ridicarea lucrării de pe teren, cu obligarea autorului acesteia la plata de daune-interese, dacă
este cazul, și a cere înscrierea în cartea funciară a unui drept de coproprietate al vecinilor. La

stabilirea cotelor-părți se va ține seama de valoarea terenului proprietarului vecin și de jumătate
din valoarea contribuției autorului lucrării.
(3) În caz de neînțelegere între părți, instanța de judecată va stabili valoarea contribuției
fiecăreia la imobilul rezultat, respectiv a cotelor-părți din dreptul de proprietate.
Art. 588 – Lucrările provizorii
Când lucrarea are caracter provizoriu, în absența unei înțelegeri contrare, autorul ei va fi
obligat să o desființeze, cu respectarea dispozițiilor legale în materie, și, dacă este de rea-
credință, să plătească despăgubiri pentru prejudiciile cauzate, inclusiv pentru lipsa de folosință.
Art. 589 – Înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară
Ori de câte ori dobândirea dreptului de proprietate, exclusivă sau pe cote-părți, este
condiționată, potrivit reglementărilor din prezenta secțiune, de înscrierea în cartea funciară,
înscrierea se face în temeiul convenției părților, încheiată în formă autentică, sau, după caz, al
hotărârii judecătorești.
Art. 590 – Dreptul autorului lucrării la ridicarea materialelor
(1) Până la data încheierii convenției sau a introducerii acțiunii de către cel îndreptățit la
înscrierea în cartea funciară, autorul lucrării își poate ridica materialele.
(2) Dacă lucrarea a fost efectuată cu rea-credință, autorul acesteia va putea fi obligat, dacă este
cazul, la plata de daune-interese.
Art. 591 – Regulile privind exercitarea dreptului autorului lucrării la indemnizație
(1) Prescripția dreptului la acțiune al autorului lucrării privind plata indemnizației nu curge cât
timp el este lăsat de proprietar să dețină imobilul.
(2) Autorul lucrării de bună-credință are un drept de ipotecă legală asupra imobilului pentru
plata indemnizației și poate cere înscrierea dreptului de ipotecă în baza convenției încheiate în
formă autentică sau a unei hotărâri judecătorești, potrivit dispozițiilor art. 589.
Art. 592 – Regulile privind obligarea autorului lucrării la cumpărarea imobilului
(1) Ori de câte ori proprietarul optează pentru obligarea autorului lucrării la cumpărarea
imobilului, în absența înțelegerii părților, proprietarul poate cere instanței judecătorești stabilirea
prețului și pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract de vânzare-cumpărare.
(2) Proprietarul inițial al imobilului are un drept de ipotecă legală asupra acestuia pentru plata
prețului de către autorul lucrării.
Art. 593 – Pasivitatea proprietarului pe durata realizării lucrării
Autorul de rea-credință al lucrării nu poate să opună proprietarului terenului pasivitatea pe
care ar fi vădit-o pe durata realizării lucrării.
Art. 594 – Autorul lucrării care folosește materialele altuia
Dacă nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru dobândirea bunurilor mobile prin posesia de
bună-credință, cel care realizează o lucrare asupra imobilului altuia folosind materialele unui terț
este obligat la plata contravalorii materialelor, precum și la repararea, în condițiile legii, a
oricăror alte prejudicii cauzate.
Art. 595 – Stabilirea indemnizației sau a despăgubirii
Ori de câte ori, în aplicarea unei dispoziții din prezenta secțiune, instanța este învestită să
stabilească întinderea indemnizației sau a despăgubirii, ea va ține seama de valoarea de circulație
a bunului calculată la data hotărârii judecătorești.
Art. 596 – Cazurile speciale de accesiune
(1) Titularul dreptului de superficie ori al altui drept real asupra imobilului altuia care îi
permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil va avea, în caz

de accesiune, în mod corespunzător, drepturile și obligațiile reglementate pentru proprietarul
imobilului, dacă nu s-a prevăzut altfel în momentul constituirii dreptului real.
(2) Dispozițiile art. 582 și art. 587 alin. (2) se aplică, în mod corespunzător, și lucrărilor
autonome cu caracter durabil efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care
nu îi permite să dobândească proprietatea asupra lucrării realizate asupra acelui imobil.
(3) Pentru lucrările adăugate efectuate de titularul unui drept real asupra imobilului altuia care
nu îi permite să dobândească proprietatea lucrării realizate asupra acelui imobil se aplică, în mod
corespunzător, dispozițiile art. 716, în lipsa unei prevederi contrare.
Art. 597 – Lucrările efectuate de un detentor precar
Lucrările făcute de un detentor precar sunt supuse, în mod corespunzător, regulilor aplicabile
autorului de rea-credință.
Secțiunea a 4-a
Accesiunea mobiliară
Art. 598 – Accesiunea mobiliară
(1) Bunul mobil produs cu materialele altuia aparține celui care l-a confecționat sau, după caz,
proprietarului materialelor, în funcție de raportul dintre manoperă și valoarea materialelor,
determinat la data confecționării bunului.
(2) Proprietarul bunului datorează despăgubiri egale cu valoarea manoperei sau, după caz, cu
valoarea materialelor.
Art. 599 – Raportul dintre valoarea manoperei și valoarea materialelor
În toate cazurile în care valoarea materialelor este egală cu manopera sau există o diferență
nesemnificativă, proprietatea asupra bunului este comună și se exercită în condițiile secțiunii a 2-
a a cap. IV din prezentul titlu.
Art. 600 – Unirea a două bunuri mobile
În cazul în care se unesc două bunuri mobile având proprietari diferiți, fiecare poate pretinde
separarea bunurilor dacă prin aceasta celălalt proprietar nu ar suferi un prejudiciu mai mare de o
zecime din valoarea bunului său.
Art. 601 – Regulile aplicabile în cazul imposibilității de separare a bunurilor unite
Dacă nu se poate obține separarea bunurilor mobile unite sunt aplicabile, în mod
corespunzător, dispozițiile art. 598 și 599.
Cap. III
Limitele juridice ale dreptului de proprietate privată
Secțiunea 1
Limite legale
§1. Dispoziții comune
Art. 602*) – Interesul public și interesul privat
(1) Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes
privat.
(2) Limitele legale în interes privat pot fi modificate ori desființate temporar prin acordul
părților. Pentru opozabilitate față de terți este necesară îndeplinirea formalităților de publicitate
prevăzute de lege.

_____________
*) Dispozițiile art. 602 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 603*) – Regulile privind protecția mediului și buna vecinătate
Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecția mediului și asigurarea
bunei vecinătăți, precum și la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului.
_____________
*) Dispozițiile art. 603 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
§2. Folosirea apelor
Art. 604*) – Regulile privind curgerea firească a apelor
(1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica în niciun fel curgerea firească a apelor
provenite de pe fondul superior.
(2) Dacă această curgere cauzează prejudicii fondului inferior, proprietarul acestuia poate cere
autorizarea justiției spre a face pe fondul său lucrările necesare schimbării direcției apelor,
suportând toate cheltuielile ocazionate.
(3) La rândul său, proprietarul fondului superior este obligat să nu efectueze nicio lucrare de
natură să agraveze situația fondului inferior.
_____________
*) Dispozițiile art. 604 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 605*) – Regulile privind curgerea provocată a apelor
(1) Proprietarul fondului inferior nu poate împiedica nici curgerea provocată de proprietarul
fondului superior sau de alte persoane, așa cum este cazul apelor care țâșnesc pe acest din urmă
fond datorită unor lucrări subterane întreprinse de proprietarul acestuia, al apelor provenite din
secarea terenurilor mlăștinoase, al apelor folosite într-un scop casnic, agricol sau industrial, însă
numai dacă această curgere precedă vărsarea într-un curs de apă sau într-un șanț.
(2) În acest caz, proprietarul fondului superior este obligat să aleagă calea și mijloacele de
scurgere de natură să aducă prejudicii minime fondului inferior, rămânând dator la plata unei
despăgubiri juste și prealabile către proprietarul acestui din urmă fond.
(3) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică atunci când pe fondul inferior se află o
construcție, împreună cu grădina și curtea aferentă, sau un cimitir.
_____________
*) Dispozițiile art. 605 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 606*) – Cheltuielile referitoare la irigații
(1) Proprietarul care vrea să folosească pentru irigarea terenului său apele naturale și artificiale
de care poate dispune în mod efectiv are dreptul ca, pe cheltuiala sa exclusivă, să facă pe terenul
riveranului opus lucrările necesare pentru captarea apei.
(2) Dispozițiile art. 605 alin. (2) și (3) se aplică în mod corespunzător.
_____________

*) Dispozițiile art. 606 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 607*) – Obligația proprietarului căruia îi prisosește apa
(1) Proprietarul căruia îi prisosește apa pentru necesitățile curente este obligat ca, în schimbul
unei juste și prealabile compensații, să ofere acest surplus pentru proprietarul care nu și-ar putea
procura apa necesară pentru fondul său decât cu o cheltuială excesivă.
(2) Proprietarul nu poate fi scutit de obligația prevăzută la alin. (1) pretinzând că ar putea
acorda surplusului de apă o altă destinație decât satisfacerea necesităților curente. El poate însă
cere despăgubiri suplimentare proprietarului aflat în nevoie, cu condiția de a dovedi existența
reală a destinației pretinse.
_____________
*) Dispozițiile art. 607 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 608*) – Întrebuințarea izvoarelor
(1) Proprietarul poate acorda orice întrebuințare izvorului ce ar exista pe fondul său, sub
rezerva de a nu aduce atingere drepturilor dobândite de proprietarul fondului inferior.
(2) Proprietarul fondului pe care se află izvorul nu poate să îi schimbe cursul dacă prin această
schimbare ar lipsi locuitorii unei localități de apa necesară pentru satisfacerea nevoilor curente.
_____________
*) Dispozițiile art. 608 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 609*) – Despăgubirile datorate proprietarului fondului pe care se află izvorul
(1) Proprietarul fondului pe care se află izvorul poate cere repararea prejudiciilor cauzate de
persoana care, prin lucrările efectuate, a secat, a micșorat ori a alterat apele sale.
(2) Dacă starea de fapt o permite, proprietarul fondului poate pretinde restabilirea situației
anterioare atunci când apa era indispensabilă pentru exploatarea fondului său.
(3) În cazul în care izvorul se întinde pe două fonduri învecinate, dispozițiile alin. (1) și (2) se
aplică în mod corespunzător, ținând seama de întinderea izvorului pe fiecare fond.
_____________
*) Dispozițiile art. 609 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 610*) – Regulile speciale privind folosirea apelor
Dispozițiile prezentului paragraf se completează cu reglementările speciale în materia
regimului apelor.
_____________
*) Dispozițiile art. 610 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
§3. Picătura streșinii
Art. 611*) – Picătura streșinii
Proprietarul este obligat să își facă streașina casei sale astfel încât apele provenind de la ploi să
nu se scurgă pe fondul proprietarului vecin.

_____________
*) Dispozițiile art. 611 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
§4. Distanța și lucrările intermediare cerute pentru anumite construcții, lucrări și
plantații
Art. 612*) – Distanța minimă în construcții
Orice construcții, lucrări sau plantații se pot face de către proprietarul fondului numai cu
respectarea unei distanțe minime de 60 de cm față de linia de hotar, dacă nu se prevede altfel prin
lege sau prin regulamentul de urbanism, astfel încât să nu se aducă atingere drepturilor
proprietarului vecin. Orice derogare de la distanța minimă se poate face prin acordul părților
exprimat printr-un înscris autentic.
_____________
*) Dispozițiile art. 612 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 613*) – Distanța minimă pentru arbori
(1) În lipsa unor dispoziții cuprinse în lege, regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului,
arborii trebuie sădiți la o distanță de cel puțin 2 metri de linia de hotar, cu excepția acelora mai
mici de 2 metri, a plantațiilor și a gardurilor vii.
(2) În caz de nerespectare a distanței, proprietarul vecin este îndreptățit să ceară scoaterea ori,
după caz, tăierea, la înălțimea cuvenită, a arborilor, plantațiilor ori a gardurilor vii, pe cheltuiala
proprietarului fondului pe care acestea sunt ridicate.
(3) Proprietarul fondului peste care se întind rădăcinile sau ramurile arborilor aparținând
proprietarului vecin are dreptul de a le tăia, precum și dreptul de a păstra fructele căzute în mod
natural pe fondul său.
_____________
*) Dispozițiile art. 613 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
§5. Vederea asupra proprietății vecinului
Art. 614*) – Fereastra sau deschiderea în zidul comun
Nu este permis să se facă fereastră sau deschidere în zidul comun decât cu acordul
proprietarilor.
_____________
*) Dispozițiile art. 614 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 615*) – Distanța minimă pentru fereastra de vedere
(1) Este obligatorie păstrarea unei distanțe de cel puțin 2 metri între fondul, îngrădit sau
neîngrădit, aparținând proprietarului vecin și fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea
lucrări ce ar fi orientate către acest fond.
(2) Fereastra pentru vedere, balconul ori alte asemenea lucrări neparalele cu linia de hotar spre
fondul învecinat sunt interzise la o distanță mai mică de un metru.

(3) Distanța se calculează de la punctul cel mai apropiat de linia de hotar, existent pe fața
zidului în care s-a deschis vederea sau, după caz, pe linia exterioară a balconului, până la linia de
hotar. Distanța, și în cazul lucrărilor neparalele, se măsoară tot perpendicular, de la punctul cel
mai apropiat al lucrării de linia de hotar și până la această linie.
_____________
*) Dispozițiile art. 615 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 616*) – Fereastra de lumină
Dispozițiile art. 615 nu exclud dreptul proprietarului de a-și deschide, fără limită de distanță,
ferestre de lumină dacă sunt astfel construite încât să împiedice vederea spre fondul învecinat.
_____________
*) Dispozițiile art. 616 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
§6. Dreptul de trecere
Art. 617*) – Dreptul de trecere
(1) Proprietarul fondului care este lipsit de acces la calea publică are dreptul să i să permită
trecerea pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului propriu.
(2) Trecerea trebuie să se facă în condiții de natură să aducă o minimă stânjenire exercitării
dreptului de proprietate asupra fondului ce are acces la calea publică; în cazul în care mai multe
fonduri vecine au acces la calea publică, trecerea se va face pe fondul căruia i s-ar aduce cele mai
puține prejudicii.
(3) Dreptul de trecere este imprescriptibil. El se stinge în momentul în care fondul dominant
dobândește un alt acces la calea publică.
_____________
*) Dispozițiile art. 617 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 618*) – Exercitarea dreptului de trecere în situații speciale
(1) Dacă lipsa accesului provine din vânzare, schimb, partaj sau dintr-un alt act juridic,
trecerea nu va putea fi cerută decât celor care au dobândit partea de teren pe care se făcea
anterior trecerea.
(2) Când lipsa accesului este imputabilă proprietarului care pretinde trecerea, aceasta poate fi
stabilită numai cu consimțământul proprietarului fondului care are acces la calea publică și cu
plata dublului despăgubirii.
_____________
*) Dispozițiile art. 618 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 619*) – Întinderea și modul de stabilire a dreptului de trecere
Întinderea și modul de exercitare a dreptului de trecere sunt determinate prin înțelegerea
părților, prin hotărâre judecătorească sau printr-o folosință continuă pe timp de 10 ani.
_____________
*) Dispozițiile art. 619 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)

Art. 620*) – Prescripția acțiunii în despăgubire și restituirea despăgubirii încasate
(1) Termenul de prescripție pentru dreptul la acțiunea în despăgubire pe care o are proprietarul
fondului aservit împotriva proprietarului fondului dominant începe să curgă din momentul
stabilirii dreptului de trecere.
(2) În cazul în care încetează dreptul de trecere, proprietarul fondului aservit este dator să
restituie despăgubirea încasată, cu deducerea pagubei suferite în raport cu durata efectivă a
dreptului de trecere.
_____________
*) Dispozițiile art. 620 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
§7. Alte limite legale
Art. 621*) – Dreptul de trecere pentru utilități
(1) Proprietarul este obligat să permită trecerea prin fondul său a rețelelor edilitare ce
deservesc fonduri învecinate sau din aceeași zonă, de natura conductelor de apă, gaz sau altele
asemenea, a canalelor și a cablurilor electrice, subterane ori aeriene, după caz, precum și a
oricăror alte instalații sau materiale cu același scop.
(2) Această obligație subzistă numai pentru situația în care trecerea prin altă parte ar fi
imposibilă, periculoasă sau foarte costisitoare.
(3) În toate cazurile, proprietarul are dreptul la plata unei despăgubiri juste. Dacă este vorba
despre utilități noi, despăgubirea trebuie să fie și prealabilă.
(4) Clădirile, curțile și grădinile acestora sunt exceptate de la acest drept de trecere, dacă ea are
ca obiect conducte și canale subterane, în cazul în care acestea sunt utilități noi.
_____________
*) Dispozițiile art. 621 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 622*) – Dreptul de trecere pentru efectuarea unor lucrări
(1) De asemenea, proprietarul este obligat să permită folosirea fondului său pentru efectuarea
unor lucrări necesare fondului învecinat, precum și accesul vecinului pe terenul său pentru
tăierea crengilor și culegerea fructelor, în schimbul unei despăgubiri, dacă este cazul.
(2) Dispozițiile art. 621 alin. (2) sunt aplicabile.
_____________
*) Dispozițiile art. 622 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 623*) – Dreptul de trecere pentru reintrarea în posesie
(1) Proprietarul unui fond nu poate împiedica accesul altuia pentru a redobândi posesia unui
bun al său, ajuns întâmplător pe fondul respectiv, dacă a fost înștiințat în prealabil.
(2) În toate cazurile, proprietarul fondului are dreptul la o justă despăgubire pentru prejudiciile
ocazionate de reintrarea în posesie, precum și pentru cele pe care bunul le-a cauzat fondului.
_____________
*) Dispozițiile art. 623 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)

Art. 624*) – Starea de necesitate
(1) În cazul în care o persoană a folosit sau a distrus un bun al altuia pentru a se apăra pe sine
ori pe altul de un pericol iminent, proprietarul bunului are dreptul să ceară o despăgubire
echitabilă numai de la cel care a fost salvat.
(2) Nu poate pretinde nicio despăgubire proprietarul care a provocat sau a favorizat apariția
pericolului.
_____________
*) Dispozițiile art. 624 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Art. 625*) – Reguli speciale
Îngrădirile cuprinse în prezenta secțiune se completează cu dispozițiile legilor speciale privind
regimul juridic al anumitor bunuri, cum ar fi terenurile și construcțiile de orice fel, pădurile,
bunurile din patrimoniul național-cultural, bunurile sacre ale cultelor religioase, precum și altele
asemenea.
_____________
*) Dispozițiile art. 625 din Codul civil nu se aplică situațiilor juridice născute anterior
intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 59 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 2-a
Limite convenționale
Art. 626 – Limitarea dreptului de proprietate prin acte juridice
Proprietarul poate să consimtă la limitarea dreptului său prin acte juridice, dacă nu încalcă
ordinea publică și bunele moravuri.
Art. 627*) – Clauza de inalienabilitate. Condiții. Domeniu de aplicare
(1) Prin convenție sau testament se poate interzice înstrăinarea unui bun, însă numai pentru o
durată de cel mult 49 de ani și dacă există un interes serios și legitim. Termenul începe să curgă
de la data dobândirii bunului.
(2) Dobânditorul poate fi autorizat de către instanță să dispună de bun dacă interesul care a
justificat clauza de inalienabilitate a bunului a dispărut sau dacă un interes superior o impune.
(3) Nulitatea clauzei de inalienabilitate stipulate într-un contract atrage nulitatea întregului
contract dacă a fost determinantă la încheierea acestuia. În contractele cu titlu oneros, caracterul
determinant se prezumă, până la proba contrară.
(4)**) Clauza de inalienabilitate este subînțeleasă în convențiile din care se naște obligația de a
transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată sau determinabilă.
(5) Transmiterea bunului pe cale de succesiune nu poate fi oprită prin stipularea
inalienabilității.
_____________
*) Valabilitatea și efectele juridice ale clauzei de inalienabilitate instituite prin convenție sunt
guvernate de legea în vigoare la momentul încheierii convenției.
Valabilitatea clauzei de inalienabilitate instituite prin testament este guvernată de legea în
vigoare la data încheierii acestuia, iar efectele clauzei sunt guvernate de legea în vigoare la
data deschiderii succesiunii. (a se vedea art. 60 din Legea nr. 71/2011)
**) În categoria convențiilor prevăzute de art. 627 alin. (4) din Codul civil, din care se naște
obligația de a transmite în viitor proprietatea către o persoană determinată ori determinabilă,
intră și antecontractele având ca obiect transmiterea în viitor, prin încheierea de contracte, a

dreptului de proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, după caz, dacă prin lege nu se
prevede altfel. (a se vedea art. 60 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 628 – Condiții de opozabilitate
(1) Clauza de inalienabilitate nu poate fi invocată împotriva dobânditorilor bunului sau a
creditorilor proprietarului care s-a obligat să nu înstrăineze decât dacă este valabilă și
îndeplinește condițiile de opozabilitate.
(2) Pentru opozabilitate, clauza de inalienabilitate trebuie să fie supusă formalităților de
publicitate prevăzute de lege, dacă este cazul.
(3) În cazul bunurilor mobile, sunt aplicabile, în mod corespunzător, regulile prevăzute pentru
dobândirea proprietății prin posesia de bună-credință.
(4) În cazul în care clauza de inalienabilitate a fost prevăzută într-un contract cu titlu gratuit,
ea este opozabilă și creditorilor anteriori ai dobânditorului.
(5) Neîndeplinirea condițiilor de opozabilitate nu îl lipsește pe beneficiarul clauzei de
inalienabilitate de dreptul de a pretinde daune-interese proprietarului care nu se conformează
acestei obligații.
Art. 629 – Sancțiunile pentru nerespectarea clauzei de inalienabilitate
(1) Înstrăinătorul poate să ceară rezoluțiunea contractului în cazul încălcării clauzei de
inalienabilitate de către dobânditor.
(2) Atât înstrăinătorul, cât și terțul, dacă inalienabilitatea s-a stipulat în favoarea acestuia, pot
să ceară anularea actului de înstrăinare subsecvent încheiat cu nerespectarea clauzei.
(3) Nu pot fi supuse urmăririi bunurile pentru care s-a stipulat inalienabilitatea, cât timp clauza
produce efecte, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Secțiunea a 3-a
Limite judiciare
Art. 630*) – Depășirea inconvenientelor normale ale vecinătății
(1) Dacă proprietarul cauzează, prin exercitarea dreptului său, inconveniente mai mari decât
cele normale în relațiile de vecinătate, instanța de judecată poate, din considerente de echitate, să
îl oblige la despăgubiri în folosul celui vătămat, precum și la restabilirea situației anterioare
atunci când acest lucru este posibil.
(2) În cazul în care prejudiciul cauzat ar fi minor în raport cu necesitatea sau utilitatea
desfășurării activității prejudiciabile de către proprietar, instanța va putea încuviința desfășurarea
acelei activități. Cel prejudiciat va avea însă dreptul la despăgubiri.
(3) Dacă prejudiciul este iminent sau foarte probabil, instanța poate să încuviințeze, pe cale de
ordonanță președințială, măsurile necesare pentru prevenirea pagubei.
_____________
*) Dispozițiile art. 630 din Codul civil se aplică numai inconvenientelor cauzate după data
intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 61 din Legea nr. 71/2011)
Cap. IV
Proprietatea comună
Secțiunea 1
Dispoziții generale

Art. 631 – Noțiune
Dispozițiile prezentului capitol se aplică ori de câte ori, în temeiul unui act juridic sau al altui
mod de dobândire prevăzut de lege, dreptul de proprietate privată are 2 sau mai mulți titulari.
Art. 632 – Formele proprietății comune
(1) Formele proprietății comune sunt următoarele:
a) proprietatea pe cote-părți (coproprietatea);
b) proprietatea în devălmășie (devălmășia).
(2) Coproprietatea poate fi obișnuită sau forțată.
(3) Coproprietatea forțată nu poate înceta prin partaj judiciar.
Art. 633 – Prezumția de coproprietate
Dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba contrară.
Secțiunea a 2-a
Coproprietatea obișnuită
Art. 634 – Întinderea cotelor-părți
(1) Fiecare coproprietar este titularul exclusiv al unei cote-părți din dreptul de proprietate și
poate dispune în mod liber de aceasta în lipsă de stipulație contrară.
(2) Cotele-părți sunt prezumate a fi egale, până la proba contrară. Dacă bunul a fost dobândit
prin act juridic, proba contrară nu se va putea face decât prin înscrisuri.
Art. 635 – Repartizarea beneficiilor și a sarcinilor între coproprietari
Coproprietarii vor împărți beneficiile și vor suporta sarcinile coproprietății, proporțional cu
cota lor parte din drept.
Art. 636 – Exercitarea în comun a dreptului de folosință
(1) Fiecare coproprietar are dreptul de a folosi bunul comun în măsura în care nu schimbă
destinația și nu aduce atingere drepturilor celorlalți coproprietari.
(2) Cel care, împotriva voinței celorlalți proprietari, exercită în mod exclusiv folosința bunului
comun poate fi obligat la despăgubiri.
Art. 637 – Fructele bunului comun
Fructele produse de bunul comun se cuvin tuturor coproprietarilor, proporțional cu cota lor
parte din drept.
Art. 638 – Dreptul la restituirea cheltuielilor
(1) Coproprietarul care a suportat singur cheltuielile producerii sau culegerii fructelor are
dreptul la restituirea acestor cheltuieli de către coproprietari, în proporție cu cotele lor părți.
(2) Fructele naturale sau fructele industriale ale bunului comun însușite de un coproprietar fac
parte din masa partajabilă cât timp ele nu au fost consumate ori înstrăinate sau nu au pierit și pot
fi identificate distinct. În caz contrar, coproprietarul interesat are dreptul la despăgubiri, cu
excepția cazului în care fructele au pierit în mod fortuit. Dreptul la acțiunea în despăgubiri este
supus prescripției, potrivit dreptului comun.
(3) Dreptul de a reclama fructele civile ale bunului comun însușite de un coproprietar este
supus prescripției, potrivit dreptului comun.
Art. 639 – Modul de folosire a bunului comun
Modul de folosire a bunului comun se stabilește prin acordul coproprietarilor, iar în caz de
neînțelegere, prin hotărâre judecătorească.
Art. 640 – Actele de conservare
Fiecare coproprietar poate să facă acte de conservare cu privire la bunul comun fără acordul
celorlalți coproprietari.

Art. 641*) – Actele de administrare și de dispoziție
(1) Actele de administrare, precum încheierea sau denunțarea unor contracte de locațiune,
cesiunile de venituri imobiliare și altele asemenea, cu privire la bunul comun pot fi făcute numai
cu acordul coproprietarilor ce dețin majoritatea cotelor-părți.
(2) Actele de administrare care limitează în mod substanțial posibilitatea unui coproprietar de
a folosi bunul comun în raport cu cota sa parte ori care impun acestuia o sarcină excesivă prin
raportare la cota sa parte sau la cheltuielile suportate de către ceilalți coproprietari nu vor putea fi
efectuate decât cu acordul acestuia.
(3) Coproprietarul sau coproprietarii interesați pot cere instanței să suplinească acordul
coproprietarului aflat în imposibilitate de a-și exprima voința sau care se opune în mod abuziv la
efectuarea unui act de administrare indispensabil menținerii utilității sau valorii bunului.
(4) Orice acte juridice de dispoziție cu privire la bunul comun, actele de folosință cu titlu
gratuit, cesiunile de venituri imobiliare și locațiunile încheiate pe termen mai mare de 3 ani,
precum și actele care urmăresc exclusiv înfrumusețarea bunului nu se pot încheia decât cu
acordul tuturor coproprietarilor. Orice act juridic cu titlu gratuit va fi considerat act de dispoziție.
_____________
*) Dispozițiile art. 641 din Codul civil se aplică numai actelor juridice încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 62 din Legea nr. 71/2011)
Art. 642 – Sancțiunile
(1) Actele juridice făcute cu nerespectarea regulilor prevăzute la art. 641 sunt inopozabile
coproprietarului care nu a consimțit, expres ori tacit, la încheierea actului.
(2) Coproprietarului vătămat i se recunoaște dreptul ca, înainte de partaj, să exercite acțiunile
posesorii împotriva terțului care ar fi intrat în posesia bunului comun în urma încheierii actului.
În acest caz, restituirea posesiei bunului se va face în folosul tuturor coproprietarilor, cu daune-
interese, dacă este cazul, în sarcina celor care au participat la încheierea actului.
Art. 643*) – Acțiunile în justiție
(1) Fiecare coproprietar poate sta singur în justiție, indiferent de calitatea procesuală, în orice
acțiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acțiunii în revendicare.
(2) Hotărârile judecătorești pronunțate în folosul coproprietății profită tuturor coproprietarilor.
Hotărârile judecătorești potrivnice unui coproprietar nu sunt opozabile celorlalți coproprietari.
(3) Când acțiunea nu este introdusă de toți coproprietarii, pârâtul poate cere instanței de
judecată introducerea în cauză a celorlalți coproprietari în calitate de reclamanți, în termenul și
condițiile prevăzute în Codul de procedur ă civil ă pentru chemarea în judecată a altor persoane.
_____________
*) Dispozițiile art. 643 alin. (1) și (2) din Codul civil se aplică și în cazurile în care hotărârea
judecătorească nu a rămas definitivă până la data intrării în vigoare a Codului civil, iar cele ale
art. 643 alin. (3) se aplică și în situațiile în care pricina nu a fost soluționată în primă instanță
până la data intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 63 din Legea nr. 71/2011)
Art. 644 – Contractele de administrare a coproprietății
(1) Se poate deroga de la dispozițiile art. 635, 636, 641 și art. 642 alin. (1) printr-un contract
de administrare a coproprietății încheiat cu acordul tuturor coproprietarilor.
(2) În cazul în care oricare dintre coproprietari denunță contractul de administrare, acesta își
încetează existența, rămânând aplicabile regulile din prezenta secțiune.

(3) În cazul în care, printre bunurile aflate în coproprietate, se află și bunuri imobile,
contractele de administrare a coproprietății și declarațiile de denunțare a acestora vor fi notate în
cartea funciară, la cererea oricăruia dintre coproprietari.
Art. 645 – Regulile aplicabile în cazul cotitularilor altor drepturi reale
Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător și în cazul exercitării împreună,
de către două sau mai multe persoane, a unui alt drept real principal.
Secțiunea a 3-a
Coproprietatea forțată
§1. Dispoziții comune
Art. 646 – Cazurile de coproprietate forțată
Se află în coproprietate forțată:
1. bunurile prevăzute la art. 649, 660, 687 și 1.141;
2. bunurile comune necesare sau utile pentru folosirea a două imobile vecine, situate pe linia
de hotar între acestea, cum ar fi potecile, fântânile, drumurile și izvoarele;
3. bunurile comune afectate utilizării a două sau a mai multor fonduri, cum ar fi o centrală
termică sau alte instalații care deservesc două sau mai multe clădiri, un drum comun într-un
cartier de locuințe sau alte asemenea bunuri;
4. orice alt bun comun prevăzut de lege.
Art. 647 – Regimul juridic general
(1) Fiecare coproprietar poate exercita folosința bunului comun, cu condiția să respecte
destinația acestuia și să permită exercitarea folosinței de către ceilalți coproprietari.
(2) Când bunul comun are caracter accesoriu în raport cu un bun principal, fiecare coproprietar
poate să dispună cu privire la cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului comun
numai odată cu exercitarea dreptului de dispoziție asupra bunului principal.
(3) Cheltuielile pentru întreținerea și conservarea bunului comun se suportă în mod
proporțional cu cota-parte din drept a fiecărui coproprietar. Când bunul comun are caracter
accesoriu, în absența unei convenții contrare, cota-parte din drept a fiecărui coproprietar se
stabilește în funcție de întinderea bunului principal.
§2. Coproprietatea asupra părților comune din clădirile cu mai multe etaje sau
apartamente
I. Părțile comune
Art. 648 – Noțiune
(1) Dacă într-o clădire sau într-un ansamblu rezidențial există spații cu destinație de locuință
sau cu altă destinație având proprietari diferiți, părțile din clădire care, fiind destinate
întrebuințării spațiilor respective, nu pot fi folosite decât în comun sunt obiectul unui drept de
coproprietate forțată.
(2) Părțile comune sunt bunuri accesorii în raport cu spațiile locative, care constituie bunurile
principale în sensul art. 546.
Art. 649 – Părțile comune
(1) Sunt considerate părți comune, în măsura în care prin lege ori prin act juridic nu se prevede
altfel:

a) terenul pe care se află clădirea, compus atât din suprafața construită, cât și din cea
neconstruită necesară, potrivit naturii sau destinației construcției, pentru a asigura exploatarea
normală a acesteia; pentru eventuala suprafață excedentară proprietarii sunt titularii unei
coproprietăți obișnuite;
b) fundația, curtea interioară, structura, structura de rezistență, pereții perimetrali și
despărțitori dintre proprietăți și/sau spațiile comune, acoperișul, terasele, scările și casa scărilor,
holurile, pivnițele și subsolurile necompartimentate, rezervoarele de apă, centralele termice
proprii și ascensoarele;
c) instalațiile de apă și canalizare, electrice, de telecomunicații, de încălzire și de gaze de la
branșament/racord până la punctul de distribuție către părțile aflate în proprietate exclusivă,
canalele pluviale, paratrăsnetele, antenele colective, precum și alte asemenea părți;
d) alte bunuri care, potrivit legii sau voinței părților, sunt în folosință comună.
(2) Coșurile de fum și de aerisire, precum și spațiile pentru spălătorii și uscătorii sunt
considerate părți comune exclusiv pentru coproprietarii care utilizează aceste utilități în
conformitate cu proiectul clădirii.
Art. 650 – Atribuirea în folosință exclusivă a părților comune
(1) Părțile comune pot fi atribuite coproprietarilor în folosință exclusivă numai dacă prin
aceasta nu sunt lezate drepturile celorlalți coproprietari.
(2) Decizia de atribuire în folosință exclusivă trebuie adoptată cu o majoritate de două treimi
din numărul coproprietarilor și al cotelor-părți. În clădirile unde sunt constituite asociații de
proprietari, decizia se adoptă de către adunarea generală, cu aceeași majoritate.
Art. 651 – Actele juridice privind cotele-părți
Cota-parte din dreptul de proprietate asupra părților comune are caracter accesoriu în raport cu
dreptul de proprietate asupra spațiului din clădire care constituie bunul principal; înstrăinarea sau
ipotecarea cotei-părți nu se va putea face decât odată cu dreptul asupra spațiului care constituie
bunul principal.
Art. 652 – Stabilirea cotelor-părți
În lipsa unei stipulații contrare existente în titlurile de proprietate, cotele-părți se stabilesc prin
raportarea suprafeței utile a fiecărui spațiu locativ la totalul suprafeței utile a spațiilor locative
din clădire.
II. Drepturile și obligațiile coproprietarilor
Art. 653 – Exercitarea dreptului de folosință
Fiecare coproprietar poate folosi, în condițiile acordului de asociere, atât spațiul care constituie
bunul principal, cât și părțile comune, fără a aduce atingere drepturilor celorlalți proprietari și
fără a schimba destinația clădirii. În lipsa acordului de asociere, dispozițiile art. 647 rămân
aplicabile.
Art. 654 – Cheltuielile legate de întreținerea, repararea și exploatarea părților comune
(1) În lipsa unor prevederi legale sau înțelegeri contrare, fiecare coproprietar suportă
cheltuielile legate de întreținerea, repararea și exploatarea părților comune, în proporție cu cota
sa parte.
(2) Cu toate acestea, cheltuielile legate de părțile comune folosite exclusiv de către unii dintre
coproprietari cad în sarcina acestora din urmă.
Art. 655 – Obligația de conservare a clădirii
Proprietarul este obligat să asigure întreținerea spațiului care constituie bunul principal, astfel
încât clădirea să se păstreze în stare bună.
Art. 656 – Obligația de a permite accesul în spațiile care constituie bunurile principale

(1) Coproprietarii sunt obligați să permită accesul în spațiile care constituie bunuri principale
pentru efectuarea lucrărilor necesare conservării clădirii și întreținerii părților comune.
(2) În această situație, pentru prejudiciile cauzate, ei vor fi despăgubiți de către asociația de
proprietari sau, după caz, de către proprietarul în interesul căruia au fost efectuate lucrările.
Art. 657 – Regulile aplicabile în cazul distrugerii clădirii
(1) În cazul în care clădirea a fost distrusă în întregime ori într-o proporție mai mare de
jumătate din valoarea ei, orice coproprietar poate, în lipsa unei înțelegeri contrare, să solicite
vânzarea la licitație publică a terenului și a materialelor de construcție care au rezultat.
(2) În caz de distrugere a unei părți mai mici decât cea prevăzută la alin. (1), coproprietarii vor
contribui la refacerea părților comune, proporțional cu cotele-părți. Dacă unul sau mai mulți
coproprietari refuză sau nu pot să participe la refacere, ei sunt obligați să cedeze celorlalți
coproprietari cotele lor părți din dreptul de proprietate. Prețul se stabilește de părți ori, în caz de
neînțelegere, de către instanța judecătorească.
Art. 658 – Încetarea destinației folosinței comune
(1) Încetarea destinației de folosință comună pentru părțile comune din clădirile cu mai multe
etaje sau apartamente se poate hotărî cu acordul tuturor coproprietarilor.
(2) În cazul încetării destinației de folosință comună în condițiile alin. (1), devin aplicabile
dispozițiile privitoare la coproprietatea obișnuită.
(3) Imobilul, respectiv partea din imobil care rezultă din încetarea destinației folosinței
comune se înscrie în mod corespunzător în cartea funciară pe baza documentației cadastrale
întocmite în acest scop.
III. Asociația de proprietari
Art. 659 – Constituirea asociațiilor de proprietari
În cazul clădirilor cu mai multe etaje ori apartamente sau în cazul ansamblurilor rezidențiale
formate din locuințe individuale, amplasate izolat, înșiruit sau cuplat, în care există proprietăți
comune și proprietăți individuale, se constituie asociația de proprietari, care se organizează și
funcționează în condițiile legii.
§3. Coproprietatea asupra despărțiturilor comune
Art. 660*) – Prezumția de coproprietate asupra despărțiturilor comune
(1) Zidul, șanțul, precum și orice altă despărțitură între două fonduri sunt prezumate a fi în
proprietatea comună a vecinilor, dacă nu rezultă contrariul din titlul de proprietate, dintr-un semn
de necomunitate ori dacă proprietatea comună nu a devenit proprietate exclusivă prin
uzucapiune, în condițiile legii.
(2) Dispozițiile art. 651 sunt aplicabile în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 660 din Codul civil se aplică situațiilor juridice născute după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 64 din Legea nr. 71/2011)
Art. 661*) – Semnele de necomunitate
(1) Există semn de necomunitate a zidului atunci când culmea acestuia este dreaptă și
perpendiculară spre un fond și înclinată spre celălalt fond. Zidul este prezumat a fi în proprietatea
exclusivă a proprietarului fondului către care este înclinată coama zidului.

(2) Există semn de necomunitate a șanțului atunci când pământul este aruncat ori înălțat
exclusiv pe o parte a șanțului. Șanțul este prezumat a fi în proprietatea exclusivă a proprietarului
fondului pe care este aruncat pământul.
(3) Vor fi considerate semne de necomunitate orice alte semne care fac să se prezume că zidul
a fost construit exclusiv de unul dintre proprietari.
_____________
*) Dispozițiile art. 661 din Codul civil se aplică situațiilor juridice născute după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 64 din Legea nr. 71/2011)
Art. 662*) – Obligația de construire a despărțiturilor comune
(1) Oricare dintre vecini îi poate obliga pe proprietarii fondurilor învecinate să contribuie la
construirea unei despărțituri comune.
(2) În lipsa unor dispoziții legale, a regulilor de urbanism sau a obiceiului locului, înălțimea
zidului comun se stabilește de părți, dar fără a depăși 2 metri, socotindu-se și coama zidului.
_____________
*) Dispozițiile art. 662 din Codul civil se aplică situațiilor juridice născute după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 64 din Legea nr. 71/2011)
Art. 663*) – Cheltuielile de întreținere și reparare a despărțiturilor comune
(1) Coproprietarii sunt ținuți să suporte cheltuielile ocazionate de întreținerea și repararea
despărțiturii comune, proporțional cu dreptul fiecăruia.
(2) Cu toate acestea, fiecare coproprietar poate să nu participe la cheltuielile de întreținere și
reparare, renunțând la dreptul său de proprietate asupra despărțiturii comune, dispozițiile în
materie de carte funciară fiind aplicabile. Coproprietarul nu va putea fi apărat de a participa la
cheltuieli, în cazul în care are o construcție sprijinită de zidul comun ori în cazul în care trage un
alt folos din exploatarea despărțiturii comune.
_____________
*) Dispozițiile art. 663 din Codul civil se aplică situațiilor juridice născute după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 64 din Legea nr. 71/2011)
Art. 664*) – Construcțiile și instalațiile aflate în legătură cu zidul comun
(1) Oricare dintre coproprietari are dreptul să sprijine construcții ori să instaleze grinzi în zidul
comun cu obligația de a lăsa 6 centimetri spre celălalt coproprietar și fără a afecta dreptul
acestuia de a sprijini construcțiile sale ori de a instala propriile grinzi în zidul comun.
(2) Un coproprietar va avea dreptul de a scurta grinzile puse de vecinul său până în jumătatea
zidului, în cazul în care ar dori să instaleze el însuși grinzi ori să construiască un coș de fum în
același loc.
_____________
*) Dispozițiile art. 664 din Codul civil se aplică situațiilor juridice născute după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 64 din Legea nr. 71/2011)
Art. 665*) – Înălțarea zidului comun
(1) Oricare dintre coproprietari poate să înalțe zidul, cu îndatorirea de a suporta singur
cheltuielile de înălțare peste limita zidului comun, precum și cheltuielile de reparare a părții
comune a zidului ca urmare a înălțării acestuia.

(2) În cazul în care zidul nu poate rezista înălțării, proprietarul care dorește să facă această
înălțare este dator să reconstruiască zidul în întregime luând din fondul său suprafața pentru a
asigura grosimea necesară zidului nou-ridicat.
(3) Vecinul care nu a contribuit la înălțare poate dobândi coproprietatea, plătind jumătate din
valoarea actualizată a materialelor și manoperei folosite, precum și, dacă este cazul, jumătate din
valoarea terenului întrebuințat pentru îngroșarea zidului.
_____________
*) Dispozițiile art. 665 din Codul civil se aplică situațiilor juridice născute după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 64 din Legea nr. 71/2011)
Art. 666*) – Dobândirea coproprietății asupra despărțiturilor
Vecinul care nu a contribuit la realizarea despărțiturii comune poate dobândi un drept de
coproprietate asupra despărțiturii, plătind jumătate din valoarea actualizată a materialelor și
manoperei folosite și, după caz, jumătate din valoarea terenului pe care despărțitura a fost
construită. Dispozițiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
_____________
*) Dispozițiile art. 666 din Codul civil se aplică situațiilor juridice născute după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 64 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 4-a
Proprietatea comună în devălmășie
Art. 667*) – Proprietatea comună în devălmășie
Există proprietate în devălmășie atunci când, prin efectul legii sau în temeiul unui act juridic,
dreptul de proprietate aparține concomitent mai multor persoane fără ca vreuna dintre acestea să
fie titularul unei cote-părți determinate din dreptul de proprietate asupra bunului sau bunurilor
comune.
_____________
*) Dispozițiile art. 667 din Codul civil se aplică numai actelor juridice încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 65 din Legea nr. 71/2011)
Art. 668*) – Regulile aplicabile proprietății devălmașe
(1) Dacă se naște prin efectul legii, proprietatea în devălmășie este supusă dispozițiilor acelei
legi care se completează, în mod corespunzător, cu cele privind regimul comunității legale.
(2) În cazul în care izvorul proprietății în devălmășie este un act juridic, dispozițiile privitoare
la regimul comunității legale se aplică în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 668 din Codul civil se aplică numai actelor juridice încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 65 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 5-a
Partajul
Art. 669*) – Imprescriptibilitatea acțiunii de partaj
Încetarea coproprietății prin partaj poate fi cerută oricând, afară de cazul în care partajul a fost
suspendat prin lege, act juridic ori hotărâre judecătorească.
_____________

*) Dispozițiile art. 669 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 669 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 670*) – Felurile partajului
Partajul poate fi făcut prin bună învoială sau prin hotărâre judecătorească, în condițiile legii.
_____________
*) Dispozițiile art. 670 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 670 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 671*) – Împărțeala părților comune ale clădirilor
(1) Partajul este inadmisibil în cazurile prevăzute de secțiunile a 3-a și a 4-a din prezentul
capitol, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, partajul poate fi cerut în cazul părților comune din clădirile cu mai multe
etaje sau apartamente atunci când aceste părți încetează de a mai fi destinate folosinței comune.
(3) În cazul proprietății periodice și în celelalte cazuri de coproprietate forțată, partajul este
posibil numai prin bună învoială.
_____________
*) Dispozițiile art. 671 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 671 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 672*) – Convențiile privitoare la suspendarea partajului
Convențiile privind suspendarea partajului nu pot fi încheiate pentru o perioadă mai mare de 5
ani. În cazul imobilelor, convențiile trebuie încheiate în formă autentică și supuse formalităților
de publicitate prevăzute de lege.
_____________
*) Dispozițiile art. 672 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 672 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 673*) – Suspendarea pronunțării partajului prin hotărâre judecătorească
Instanța sesizată cu cererea de partaj poate suspenda pronunțarea partajului, pentru cel mult un
an, pentru a nu se aduce prejudicii grave intereselor celorlalți coproprietari. Dacă pericolul
acestor prejudicii este înlăturat înainte de împlinirea termenului, instanța, la cererea părții
interesate, va reveni asupra măsurii.
_____________

*) Dispozițiile art. 673 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 673 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 674*) – Condițiile speciale privind capacitatea de exercițiu
Dacă un coproprietar este lipsit de capacitate de exercițiu ori are capacitate de exercițiu
restrânsă, partajul va putea fi făcut prin bună învoială numai cu autorizarea instanței de tutelă,
precum și, dacă este cazul, a ocrotitorului legal.
_____________
*) Dispozițiile art. 674 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 674 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 675*) – Inadmisibilitatea partajului în cazul uzucapiunii
Partajul poate fi cerut chiar atunci când unul dintre coproprietari a folosit exclusiv bunul, afară
de cazul când acesta l-a uzucapat, în condițiile legii.
_____________
*) Dispozițiile art. 675 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 675 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 676*) – Regulile privitoare la modul de împărțire
(1) Partajul bunurilor comune se va face în natură, proporțional cu cota-parte a fiecărui
coproprietar.
(2) Dacă bunul este indivizibil ori nu este comod partajabil în natură, partajul se va face în
unul dintre următoarele moduri:
a) atribuirea întregului bun, în schimbul unei sulte, în favoarea unuia ori a mai multor
coproprietari, la cererea acestora;
b) vânzarea bunului în modul stabilit de coproprietari ori, în caz de neînțelegere, la licitație
publică, în condițiile legii, și distribuirea prețului către coproprietari proporțional cu cota-parte a
fiecăruia dintre ei.
_____________
*) Dispozițiile art. 676 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 676 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 677*) – Datoriile născute în legătură cu bunul comun
(1) Oricare dintre coproprietari poate cere stingerea datoriilor născute în legătură cu
coproprietatea și care sunt scadente ori devin scadente în cursul anului în care are loc partajul.

(2) Suma necesară pentru stingerea acestor obligații va fi preluată, în lipsa unei stipulații
contrare, din prețul vânzării bunului comun cu ocazia partajului și va fi suportată de către
coproprietari proporțional cu cota-parte a fiecăruia.
_____________
*) Dispozițiile art. 677 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 677 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 678*) – Executarea silită privitoare la bunul comun
(1) Creditorii unui coproprietar pot urmări silit cota lui parte din dreptul asupra bunului comun
sau pot cere instanței împărțeala bunului, caz în care urmărirea se va face asupra părții de bun
sau, după caz, asupra sumei de bani cuvenite debitorului.
(2) În cazul vânzării silite a unei cote-părți din dreptul de proprietate asupra unui bun,
executorul judecătoresc îi va notifica pe ceilalți coproprietari cu cel puțin două săptămâni înainte
de data stabilită pentru vânzare, înștiințându-i despre ziua, ora și locul licitației. La preț egal,
coproprietarii vor fi preferați la adjudecarea cotei-părți.
(3) Creditorii care au un drept de garanție asupra bunului comun ori cei a căror creanță s-a
născut în legătură cu conservarea sau administrarea acestuia au dreptul să urmărească silit bunul,
în mâinile oricui s-ar găsi, atât înainte, cât și după partaj.
(4) Convențiile de suspendare a împărțelii pot fi opuse creditorilor numai dacă, înainte de
nașterea creanțelor, au dobândit dată certă în cazul bunurilor mobile sau au fost autentificate în
cazul bunurilor imobile și s-au îndeplinit formalitățile de publicitate prevăzute de lege, dacă este
cazul.
_____________
*) Dispozițiile art. 678 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 678 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 679*) – Drepturile creditorilor personali ai coproprietarului
(1) Creditorii personali ai unui coproprietar vor putea, de asemenea, să intervină, pe cheltuiala
lor, în partajul cerut de coproprietari ori de un alt creditor. Ei nu pot însă să atace un partaj
efectuat, afară numai dacă acesta s-a făcut în lipsa lor și fără să se țină seama de opoziția pe care
au făcut-o, precum și în cazurile când partajul a fost simulat ori s-a făcut astfel încât creditorii nu
au putut să intervină în proces.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul creditorilor care au un drept de garanție
asupra bunului comun ori al celor a căror creanță s-a născut în legătură cu conservarea sau
administrarea acestuia.
_____________
*) Dispozițiile art. 679 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 679 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)

Art. 680*) – Efectele juridice ale partajului
(1) Fiecare coproprietar devine proprietarul exclusiv al bunurilor sau, după caz, al sumelor de
bani ce i-au fost atribuite numai cu începere de la data stabilită în actul de partaj, dar nu mai
devreme de data încheierii actului, în cazul împărțelii voluntare, sau, după caz, de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești.
(2) În cazul imobilelor, efectele juridice ale partajului se produc numai dacă actul de partaj
încheiat în formă autentică sau hotărârea judecătorească rămasă definitivă, după caz, au fost
înscrise în cartea funciară.
_____________
*) Dispozițiile art. 680 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 680 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 681*) – Opozabilitatea unor acte juridice
Actele încheiate, în condițiile legii, de un coproprietar cu privire la bunul comun rămân
valabile și sunt opozabile celui căruia i-a fost atribuit bunul în urma partajului.
_____________
*) Dispozițiile art. 681 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 681 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 682*) – Strămutarea garanțiilor
Garanțiile constituite de un coproprietar asupra cotei sale părți se strămută de drept asupra
bunului atribuit acestuia sau, după caz, a sumelor de bani care i-au fost atribuite prin partaj.
_____________
*) Dispozițiile art. 682 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 682 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 683*) – Garanția pentru evicțiune și vicii ascunse
(1) Coproprietarii își datorează, în limita cotelor-părți, garanție pentru evicțiune și vicii
ascunse, dispozițiile legale privitoare la obligația de garanție a vânzătorului aplicându-se în mod
corespunzător.
(2) Fiecare este obligat să îl despăgubească pe coproprietarul prejudiciat prin efectul evicțiunii
sau al viciului ascuns. Dacă unul dintre coproprietari este insolvabil, partea datorată de acesta se
va suporta, proporțional, de către ceilalți coproprietari, inclusiv de coproprietarul prejudiciat.
(3) Coproprietarii nu datorează garanție dacă prejudiciul este urmarea faptei săvârșite de un alt
coproprietar sau dacă au fost scutiți prin actul de partaj.
_____________

*) Dispozițiile art. 683 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 683 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 684*) – Desființarea partajului
(1) Partajul prin bună învoială poate fi desființat pentru aceleași cauze ca și contractele.
(2) Partajul făcut fără participarea tuturor coproprietarilor este lovit de nulitate absolută.
(3) Partajul este însă valabil chiar dacă nu cuprinde toate bunurile comune; pentru bunurile
omise se poate face oricând un partaj suplimentar.
_____________
*) Dispozițiile art. 684 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 684 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 685*) – Înstrăinarea bunurilor atribuite
Nu poate invoca nulitatea relativă a partajului prin bună învoială coproprietarul care,
cunoscând cauza de nulitate, înstrăinează în tot sau în parte bunurile atribuite.
_____________
*) Dispozițiile art. 685 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 685 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Art. 686*) – Regulile aplicabile bunurilor aflate în coproprietate și în devălmășie
Prevederile prezentei secțiuni sunt aplicabile bunurilor aflate în coproprietate, indiferent de
izvorul său, precum și celor aflate în devălmășie.
_____________
*) Dispozițiile art. 686 din Codul civil sunt aplicabile convențiilor de partaj încheiate după
intrarea în vigoare a Codului civil.
De asemenea, dispozițiile art. 686 din Codul civil se aplică și partajului judiciar, atunci când
cererea de chemare în judecată a fost introdusă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 66 din Legea nr. 71/2011)
Cap. V
Proprietatea periodică
Art. 687*) – Proprietatea periodică
Dispozițiile prezentului capitol se aplică, în absența unei reglementări speciale, ori de câte ori
mai multe persoane exercită succesiv și repetitiv atributul folosinței specific dreptului de
proprietate asupra unui bun mobil sau imobil, în intervale de timp determinate, egale sau inegale.
_____________

*) Dispozițiile art. 687 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor cuprinse în Ordonan ț a de
urgen ță a Guvernului nr. 14/2011 pentru protecția consumatorilor la încheierea și executarea
contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe o perioadă determinată a unuia sau a
mai multor spații de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor beneficii
pentru produsele de vacanță, a contractelor de revânzare, precum și a contractelor de schimb.
(a se vedea art. 67 din Legea nr. 71/2011)
Art. 688*) – Temeiul proprietății periodice
Proprietatea periodică se naște în temeiul unui act juridic, dispozițiile în materie de carte
funciară aplicându-se în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 688 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor cuprinse în Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 14/2011 pentru protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spații de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor
beneficii pentru produsele de vacanță, a contractelor de revânzare, precum și a contractelor de
schimb. (a se vedea art. 67 din Legea nr. 71/2011)
Art. 689*) – Valabilitatea actelor încheiate de coproprietar
(1) În privința intervalului de timp ce îi revine, orice coproprietar poate încheia, în condițiile
legii, acte precum închirierea, vânzarea, ipotecarea și altele asemenea.
(2) Actele de administrare sau de dispoziție privind cota-parte din dreptul de proprietate
aferentă unui alt interval de timp sunt inopozabile titularului cotei-părți respective. Dispozițiile
art. 642 alin. (2) și art. 643 se aplică în mod corespunzător.
(3) În raporturile cu terții cocontractanți de bună-credință, actele de administrare sau de
dispoziție menționate la alin. (2) sunt anulabile.
_____________
*) Dispozițiile art. 689 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor cuprinse în Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 14/2011 pentru protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spații de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor
beneficii pentru produsele de vacanță, a contractelor de revânzare, precum și a contractelor de
schimb. (a se vedea art. 67 din Legea nr. 71/2011)
Art. 690*) – Drepturile și obligațiile coproprietarilor
(1) Fiecare coproprietar este obligat să facă toate actele de conservare, în așa fel încât să nu
împiedice ori să nu îngreuneze exercitarea drepturilor celorlalți coproprietari. Pentru reparațiile
mari, coproprietarul care avansează cheltuielile necesare are dreptul la despăgubiri în raport cu
valoarea drepturilor celorlalți coproprietari.
(2) Actele prin care se consumă în tot sau în parte substanța bunului pot fi făcute numai cu
acordul celorlalți coproprietari.
(3) La încetarea intervalului, coproprietarul este dator să predea bunul coproprietarului
îndreptățit să îl folosească în următorul interval.
(4) Coproprietarii pot încheia un contract de administrare, dispozițiile art. 644 alin. (2)
aplicându-se în mod corespunzător.
_____________

*) Dispozițiile art. 690 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor cuprinse în Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 14/2011 pentru protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spații de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor
beneficii pentru produsele de vacanță, a contractelor de revânzare, precum și a contractelor de
schimb. (a se vedea art. 67 din Legea nr. 71/2011)
Art. 691*) – Obligația de despăgubire și excluderea
(1) Nerespectarea obligațiilor prevăzute în prezentul capitol atrage plata de despăgubiri.
(2) În cazul în care unul dintre coproprietari tulbură în mod grav exercitarea proprietății
periodice, acesta va putea fi exclus, prin hotărâre judecătorească, la cererea coproprietarului
vătămat.
(3) Excluderea va putea fi dispusă numai dacă unul dintre ceilalți coproprietari sau un terț
cumpără cota-parte a celui exclus.
(4) În acest scop, se va pronunța, mai întâi, o încheiere de admitere în principiu a cererii de
excludere, prin care se va stabili că sunt îndeplinite condițiile excluderii, încheiere care va putea
fi atacată cu recurs pe cale separată.
(5) După rămânerea definitivă a încheierii de admitere în principiu, în absența înțelegerii
părților, se va stabili prețul vânzării silite pe bază de expertiză. După consemnarea prețului la
instituția de credit stabilită de instanță, se va pronunța hotărârea care va ține loc de contract de
vânzare-cumpărare.
(6) După rămânerea definitivă a acestei hotărâri, dobânditorul își va putea înscrie dreptul în
cartea funciară, iar transmițătorul va putea să ridice suma consemnată la instituția de credit
stabilită de instanță.
_____________
*) Dispozițiile art. 691 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor cuprinse în Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 14/2011 pentru protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spații de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor
beneficii pentru produsele de vacanță, a contractelor de revânzare, precum și a contractelor de
schimb. (a se vedea art. 67 din Legea nr. 71/2011)
Art. 692*) – Încetarea proprietății periodice
Proprietatea periodică încetează prin radiere din cartea funciară în temeiul dobândirii de către
o singură persoană a tuturor cotelor-părți din dreptul de proprietate periodică, precum și în alte
cazuri prevăzute de lege.
_____________
*) Dispozițiile art. 692 din Codul civil nu aduc atingere prevederilor cuprinse în Ordonanța
de urgență a Guvernului nr. 14/2011 pentru protecția consumatorilor la încheierea și
executarea contractelor privind dobândirea dreptului de folosință pe o perioadă determinată a
unuia sau a mai multor spații de cazare, a contractelor pe termen lung privind dobândirea unor
beneficii pentru produsele de vacanță, a contractelor de revânzare, precum și a contractelor de
schimb. (a se vedea art. 67 din Legea nr. 71/2011)
Titlul III
Dezmembrămintele dreptului de proprietate privată

Cap. I
Superficia
Art. 693*) – Noțiune
(1) Superficia este dreptul de a avea sau de a edifica o construcție pe terenul altuia, deasupra
ori în subsolul acelui teren, asupra căruia superficiarul dobândește un drept de folosință.
(2) Dreptul de superficie se dobândește în temeiul unui act juridic, precum și prin uzucapiune
sau prin alt mod prevăzut de lege. Dispozițiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
(3) Superficia se poate înscrie și în temeiul unui act juridic prin care proprietarul întregului
fond a transmis exclusiv construcția ori a transmis terenul și construcția, în mod separat, către
două persoane, chiar dacă nu s-a stipulat expres constituirea superficiei.
(4) În situația în care s-a construit pe terenul altuia, superficia se poate înscrie pe baza
renunțării proprietarului terenului la dreptul de a invoca accesiunea, în favoarea constructorului.
De asemenea, ea se poate înscrie în favoarea unui terț pe baza cesiunii dreptului de a invoca
accesiunea.
_____________
*) Dispozițiile art. 693 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Art. 694*) – Durata dreptului de superficie
Dreptul de superficie se poate constitui pe o durată de cel mult 99 de ani. La împlinirea
termenului, dreptul de superficie poate fi reînnoit.
_____________
*) Dispozițiile art. 694 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Art. 695*) – Întinderea și exercitarea dreptului de superficie
(1) Dreptul de superficie se exercită în limitele și în condițiile actului constitutiv. În lipsa unei
stipulații contrare, exercitarea dreptului de superficie este delimitată de suprafața de teren pe care
urmează să se construiască și de cea necesară exploatării construcției sau, după caz, de suprafața
de teren aferentă și de cea necesară exploatării construcției edificate.
(2) În cazul prevăzut la art. 693 alin. (3), în absența unei stipulații contrare, titularul dreptului
de superficie nu poate modifica structura construcției. El o poate însă demola, dar cu obligația de
a o reconstrui în forma inițială.
(3) În cazul în care superficiarul modifică structura construcției, proprietarul terenului poate să
ceară, în termen de 3 ani, încetarea dreptului de superficie sau repunerea în situația anterioară. În
al doilea caz, curgerea termenului de prescripție de 3 ani este suspendată până la expirarea
duratei superficiei.
(4) Titularul poate dispune în mod liber de dreptul său. Cât timp construcția există, dreptul de
folosință asupra terenului se poate înstrăina ori ipoteca numai odată cu dreptul de proprietate
asupra construcției.
_____________
*) Dispozițiile art. 695 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Art. 696*) – Acțiunea confesorie de superficie

(1) Acțiunea confesorie de superficie poate fi intentată împotriva oricărei persoane care
împiedică exercitarea dreptului, chiar și a proprietarului terenului.
(2) Dreptul la acțiune este imprescriptibil.
_____________
*) Dispozițiile art. 696 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Art. 697*) – Evaluarea prestației superficiarului
(1) În cazul în care superficia s-a constituit cu titlu oneros, dacă părțile nu au prevăzut alte
modalități de plată a prestației de către superficiar, titularul dreptului de superficie datorează, sub
formă de rate lunare, o sumă egală cu chiria stabilită pe piața liberă, ținând seama de natura
terenului, de destinația construcției în cazul în care aceasta există, de zona în care se află terenul,
precum și de orice alte criterii de determinare a contravalorii folosinței.
(2) În caz de neînțelegere între părți, suma datorată proprietarului terenului va fi stabilită pe
cale judecătorească.
_____________
*) Dispozițiile art. 697 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Art. 698*) – Cazurile de încetare a superficiei
Dreptul de superficie se stinge prin radierea din cartea funciară, pentru una dintre următoarele
cauze:
a) la expirarea termenului;
b) prin consolidare, dacă terenul și construcția devin proprietatea aceleiași persoane;
c) prin pieirea construcției, dacă există stipulație expresă în acest sens;
d) în alte cazuri prevăzute de lege.
_____________
*) Dispozițiile art. 698 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Art. 699*) – Efectele încetării superficiei prin expirarea termenului
(1) În cazul prevăzut la art. 698 lit. a), în absența unei stipulații contrare, proprietarul terenului
dobândește dreptul de proprietate asupra construcției edificate de superficiar prin accesiune, cu
obligația de a plăti valoarea de circulație a acesteia de la data expirării termenului.
(2) Când construcția nu exista în momentul constituirii dreptului de superficie, iar valoarea
acesteia este egală sau mai mare decât aceea a terenului, proprietarul terenului poate cere
obligarea constructorului să cumpere terenul la valoarea de circulație pe care acesta ar fi avut-o
dacă nu ar fi existat construcția. Constructorul poate refuza să cumpere terenul dacă ridică, pe
cheltuiala sa, construcția clădită pe teren și repune terenul în situația anterioară.
(3) În absența unei înțelegeri contrare încheiate cu proprietarul terenului, dezmembrămintele
consimțite de superficiar se sting în momentul încetării dreptului de superficie. Ipotecile care
grevează dreptul de superficie se strămută de drept asupra sumei primite de la proprietarul
terenului în cazul prevăzut la alin. (1), se extind de drept asupra terenului în cazul prevăzut la
alin. (2) teza I sau se strămută de drept asupra materialelor în cazul prevăzut la alin. (2) teza a II-
a.
(4) Ipotecile constituite cu privire la teren pe durata existenței superficiei nu se extind cu
privire la întregul imobil în momentul încetării dreptului de superficie în cazul prevăzut la alin.

(1). Ele se strămută de drept asupra sumei de bani primite de proprietarul terenului în cazul
prevăzut la alin. (2) teza I sau se extind de drept cu privire la întregul teren în cazul prevăzut la
alin. (2) teza a II-a.
_____________
*) Dispozițiile art. 699 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Art. 700*) – Efectele încetării superficiei prin consolidare
(1) În cazul în care dreptul de superficie s-a stins prin consolidare, în absența unei stipulații
contrare, dezmembrămintele consimțite de superficiar se mențin pe durata pentru care au fost
constituite, dar nu mai târziu de împlinirea termenului inițial al superficiei.
(2) Ipotecile născute pe durata existenței superficiei se mențin fiecare în funcție de obiectul
asupra căruia s-au constituit.
_____________
*) Dispozițiile art. 700 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Art. 701*) – Efectele încetării superficiei prin pieirea construcției
(1) În cazul stingerii dreptului de superficie prin pieirea construcției, drepturile reale care
grevează dreptul de superficie se sting, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Ipotecile născute cu privire la nuda proprietate asupra terenului pe durata existenței
dreptului de superficie se mențin asupra dreptului de proprietate reîntregit.
_____________
*) Dispozițiile art. 701 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Art. 702*) – Alte dispoziții aplicabile
Dispozițiile prezentului capitol sunt aplicabile și în cazul plantațiilor, precum și al altor lucrări
autonome cu caracter durabil.
_____________
*) Dispozițiile art. 702 din Codul civil nu se aplică drepturilor de superficie constituite
înaintea intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 68 din Legea nr. 71/2011)
Cap. II*)
Uzufructul
*) Drepturile de uzufruct în ființă și după intrarea în vigoare a Codului civil se exercită
potrivit dispozițiilor acestuia, dacă nu se prevede altfel prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea
în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil. (a se vedea art. 69 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 703 – Noțiune
Uzufructul este dreptul de a folosi bunul altei persoane și de a culege fructele acestuia,
întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța.
Art. 704 – Constituirea uzufructului

(1) Uzufructul se poate constitui prin act juridic, uzucapiune sau alte moduri prevăzute de
lege, dispozițiile în materie de carte funciară fiind aplicabile.
(2) Uzufructul se poate constitui numai în favoarea unei persoane existente.
Art. 705 – Acțiunea confesorie de uzufruct
Dispozițiile art. 696 alin. (1) se aplică uzufructului în mod corespunzător.
Art. 706 – Obiectul uzufructului
Pot fi date în uzufruct orice bunuri mobile sau imobile, corporale ori incorporale, inclusiv o
masă patrimonială, o universalitate de fapt ori o cotă-parte din acestea.
Art. 707 – Accesoriile bunurilor ce formează obiectul uzufructului
Uzufructul poartă asupra tuturor accesoriilor bunului dat în uzufruct, precum și asupra a tot ce
se unește sau se încorporează în acesta.
Art. 708 – Durata uzufructului
(1) Uzufructul în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager.
(2) Uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea durata de cel mult 30 de
ani. Atunci când este constituit cu depășirea acestui termen, uzufructul se reduce de drept la 30
de ani.
(3) Dacă nu s-a prevăzut durata uzufructului, se prezumă că este viager sau, după caz, că este
constituit pe o durată de 30 de ani.
(4) Uzufructul constituit până la data la care o altă persoană va ajunge la o anumită vârstă
durează până la acea dată, chiar dacă acea persoană ar muri înainte de împlinirea vârstei stabilite.
Secțiunea a 2-a
Drepturile și obligațiile uzufructuarului și ale nudului proprietar
§1. Drepturile uzufructuarului și ale nudului proprietar
Art. 709 – Drepturile uzufructuarului
În lipsă de stipulație contrară, uzufructuarul are folosința exclusivă a bunului, inclusiv dreptul
de a culege fructele acestuia.
Art. 710 – Fructele naturale și industriale
Fructele naturale și industriale percepute după constituirea uzufructului aparțin
uzufructuarului, iar cele percepute după stingerea uzufructului revin nudului proprietar, fără a
putea pretinde unul altuia despăgubiri pentru cheltuielile ocazionate de producerea lor.
Art. 711 – Fructele civile
Fructele civile se cuvin uzufructuarului proporțional cu durata uzufructului, dreptul de a le
pretinde dobândindu-se zi cu zi.
Art. 712 – Cvasiuzufructul
Dacă uzufructul cuprinde, printre altele, și bunuri consumptibile, cum ar fi bani, grâne,
băuturi, uzufructuarul are dreptul de a dispune de ele, însă cu obligația de a restitui bunuri de
aceeași cantitate, calitate și valoare sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor la data
stingerii uzufructului.
Art. 713 – Uzufructul asupra bunurilor neconsumptibile
(1) Dacă uzufructul poartă asupra unor bunuri care, fără a fi consumptibile, se uzează ca
urmare a utilizării lor, uzufructuarul are dreptul de a le folosi ca un bun proprietar și potrivit
destinației lor.
(2) În acest caz, el nu va fi obligat să le restituie decât în starea în care se vor afla la data
stingerii uzufructului.

(3) Uzufructuarul poate să dispună, ca un bun proprietar, de bunurile care, fără a fi
consumptibile, se deteriorează rapid prin utilizare. În acest caz, la sfârșitul uzufructului,
uzufructuarul va restitui valoarea pe care ar fi avut-o bunul la această din urmă dată.
Art. 714*) – Cesiunea uzufructului
(1) În absența unei prevederi contrare, uzufructuarul poate ceda dreptul său unei alte persoane
fără acordul nudului proprietar, dispozițiile în materie de carte funciară fiind aplicabile.
(2) Uzufructuarul rămâne dator exclusiv față de nudul proprietar numai pentru obligațiile
născute înainte de cesiune. Până la notificarea cesiunii, uzufructuarul și cesionarul răspund
solidar pentru îndeplinirea tuturor obligațiilor față de nudul proprietar.
(3) După notificarea cesiunii, cesionarul este dator față de nudul proprietar pentru toate
obligațiile născute după notificarea cesiunii. În acest caz, uzufructuarului i se aplică, în mod
corespunzător, dispozițiile legale din materia fideiusiunii.
(4) După cesiune, dreptul de uzufruct continuă, după caz, până la împlinirea termenului inițial
sau până la decesul uzufructuarului inițial.
_____________
*) Dispozițiile art. 714 din Codul civil se aplică indiferent de data constituirii uzufructului. În
cazul uzufructului constituit prin convenție încheiată anterior intrării în vigoare a Codului civil,
acesta este și rămâne incesibil, mai puțin în cazul în care părțile convin altfel. (a se vedea art.
70 din Legea nr. 71/2011)
Art. 715 – Contractele de locațiune
(1) Uzufructuarul are dreptul de a închiria sau, după caz, de a arenda bunul primit în uzufruct.
(2)*) Locațiunile de imobile încheiate de uzufructuar, înscrise în cartea funciară, sunt opozabile
proprietarului sau moștenitorilor acestuia, după stingerea uzufructului prin decesul sau, după caz,
încetarea existenței juridice a uzufructuarului, până la împlinirea termenului lor, dar nu mai mult
de 3 ani de la încetarea uzufructului.
(3)*) Reînnoirile de închirieri de imobile sau de arendări făcute de uzufructuar și înscrise în
cartea funciară înainte de expirarea contractelor inițiale sunt opozabile proprietarului și
moștenitorilor săi pe o perioadă de cel mult 6 luni ori, după caz, de un an, dacă la data stingerii
uzufructului nu au fost puse în executare. În niciun caz, locațiunile nu pot dura mai mult de 3 ani
de la data stingerii uzufructului.
(4)*) În cazul în care uzufructul s-a stins prin expirarea termenului, locațiunile încetează, în
toate cazurile, odată cu stingerea uzufructului.
_____________
*) Dispozițiile art. 715 alin. (2) – (4) din Codul civil se aplică numai în cazurile în care
încheierea sau reînnoirea contractelor de locațiune ori de arendare are loc după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 71 din Legea nr. 71/2011)
Art. 716 – Lucrările și îmbunătățirile
(1) La încetarea uzufructului, uzufructuarul nu poate pretinde vreo despăgubire pentru
lucrările adăugate unui bun imobil, cu excepția celor necesare, sau pentru îmbunătățirile aduse
unui bun mobil, chiar atunci când prin acestea s-a sporit valoarea bunului.
(2) Dacă lucrările sau îmbunătățirile au fost făcute fără încuviințarea proprietarului, acesta
poate cere obligarea uzufructuarului la ridicarea lor și la readucerea bunului în starea în care i-a
fost încredințat.
(3) Uzufructuarul va putea cere o indemnizație echitabilă pentru lucrările necesare adăugate.
De asemenea, el va putea cere o indemnizație echitabilă și pentru celelalte lucrări adăugate sau

pentru îmbunătățirile făcute cu încuviințarea proprietarului, dacă prin acestea s-a sporit valoarea
bunului.
(4) În cazul lucrărilor autonome făcute de uzufructuar asupra unui bun imobil, vor fi
aplicabile, în mod corespunzător, în lipsă de stipulație sau dispoziție legală contrară, dispozițiile
din materia accesiunii imobiliare artificiale.
Art. 717 – Exploatarea pădurilor tinere
(1) Dacă uzufructul cuprinde păduri tinere destinate de proprietarul lor unor tăieri periodice,
uzufructuarul este dator să păstreze ordinea și câtimea tăierii, potrivit regulilor stabilite de
proprietar în conformitate cu dispozițiile legale, fără ca uzufructuarul să poată pretinde vreo
despăgubire pentru părțile lăsate netăiate în timpul uzufructului.
(2) Arborii care se scot din pepiniere fără degradarea acestora nu fac parte din uzufruct decât
cu obligația uzufructuarului de a se conforma dispozițiilor legale în ce privește înlocuirea lor.
Art. 718 – Exploatarea pădurilor înalte
(1) Uzufructuarul poate, conformându-se dispozițiilor legale și folosinței obișnuite a
proprietarului, să exploateze părțile de păduri înalte care au fost destinate tăierii regulate, fie că
aceste tăieri se fac periodic pe o întindere de pământ determinată, fie că se fac numai pentru un
număr de arbori aleși pe toată suprafața fondului.
(2) În celelalte cazuri, uzufructuarul nu poate tăia arborii înalți; va putea însă întrebuința,
pentru a face reparațiile la care este obligat, arbori căzuți accidental; în acest scop poate chiar să
taie arborii trebuincioși, cu îndatorirea însă de a constata, în prezența nudului proprietar, această
trebuință.
Art. 719 – Alte drepturi ale uzufructuarului asupra pădurilor ce fac obiectul uzufructului
Uzufructuarul poate lua din păduri araci pentru vii; poate, de asemenea, lua produsele anuale
sau periodice ale arborilor, cu respectarea folosinței obișnuite a proprietarului, în limitele
dispozițiilor legale.
Art. 720 – Dreptul asupra pomilor fructiferi
Pomii fructiferi ce se usucă și cei căzuți accidental se cuvin uzufructuarului cu îndatorirea de
a-i înlocui cu alții.
Art. 721 – Dreptul asupra carierelor de piatră și de nisip aflate în exploatare
În condițiile legii, uzufructuarul se folosește întocmai ca nudul proprietar de carierele de piatră
și de nisip ce sunt în exploatare la constituirea dreptului de uzufruct.
Art. 722 – Situația carierelor de piatră și de nisip nedeschise și a comorilor
Uzufructuarul nu are niciun drept asupra carierelor nedeschise încă și nici asupra comorii ce s-
ar putea descoperi în timpul uzufructului.
§2. Obligațiile uzufructuarului și ale nudului proprietar
Art. 723 – Inventarierea bunurilor
(1) Uzufructuarul preia bunurile în starea în care se află la data constituirii uzufructului; acesta
nu va putea intra însă în posesia lor decât după inventarierea bunurilor mobile și constatarea
stării în care se află imobilele, cu excepția cazului în care uzufructul unui bun mobil este
dobândit prin uzucapiune.
(2) Inventarul se întocmește numai în prezența nudului proprietar ori după notificarea acestuia.
Art. 724 – Respectarea destinației bunurilor
În exercitarea dreptului său, uzufructuarul este ținut să respecte destinația dată bunurilor de
nudul proprietar, cu excepția cazului în care se asigură o creștere a valorii bunului sau cel puțin
nu se prejudiciază în niciun fel interesele proprietarului.

Art. 725 – Răspunderea uzufructuarului pentru prejudicii
Uzufructuarul este obligat să îl despăgubească pe nudul proprietar pentru orice prejudiciu
cauzat prin folosirea necorespunzătoare a bunurilor date în uzufruct.
Art. 726 – Constituirea garanției pentru îndeplinirea obligațiilor uzufructuarului
(1) În lipsa unei stipulații contrare, uzufructuarul este obligat să depună o garanție pentru
îndeplinirea obligațiilor sale.
(2) Sunt scutiți să depună garanție vânzătorul și donatorul care și-au rezervat dreptul de
uzufruct.
(3) În cazul în care uzufructuarul este scutit de garanție, instanța poate dispune depunerea unei
garanții sau luarea unei măsuri conservatorii atunci când uzufructuarul, prin fapta sa ori prin
starea de insolvabilitate în care se află, pune în pericol drepturile nudului proprietar.
Art. 727 – Numirea administratorului
(1) Dacă uzufructuarul nu poate oferi o garanție, instanța, la cererea nudului proprietar, va
numi un administrator al imobilelor și va dispune ca fructele civile încasate și sumele ce
reprezintă contravaloarea fructelor naturale și industriale percepute să fie depuse la o instituție de
credit aleasă de părți. În acest caz, uzufructuarul va încasa numai dobânzile aferente.
(2) Nudul proprietar poate cere vânzarea bunurilor ce se uzează prin folosință și depunerea
sumelor la o instituție de credit aleasă de părți. Dobânzile produse în cursul uzufructului revin
uzufructuarului.
(3) Cu toate acestea, uzufructuarul va putea cere să îi fie lăsate o parte din bunurile mobile
necesare folosinței sale sau familiei sale, cu obligația de a le restitui la stingerea uzufructului.
Art. 728 – Întârzierea în depunerea garanției
Întârzierea în depunerea garanției nu afectează dreptul uzufructuarului de a percepe fructele
care i se cuvin de la data constituirii uzufructului.
Art. 729 – Modul de suportare a reparațiilor de către uzufructuar și nudul proprietar
(1) Uzufructuarul este obligat să efectueze reparațiile de întreținere a bunului.
(2) Reparațiile mari sunt în sarcina nudului proprietar.
(3) Sunt reparații mari acelea ce au ca obiect o parte importantă din bun și care implică o
cheltuială excepțională, cum ar fi cele referitoare la consolidarea ori reabilitarea construcțiilor
privind structura de rezistență, zidurile interioare și/sau exterioare, acoperișul, instalațiile
electrice, termice ori sanitare aferente acestora, la înlocuirea sau repararea motorului ori
caroseriei unui automobil sau a unui sistem electronic în ansamblul său.
(4) Reparațiile mari sunt în sarcina uzufructuarului atunci când sunt determinate de
neefectuarea reparațiilor de întreținere.
Art. 730 – Efectuarea reparațiilor mari
(1) Uzufructuarul este obligat să îl înștiințeze pe nudul proprietar despre necesitatea
reparațiilor mari.
(2) Atunci când nudul proprietar nu efectuează la timp reparațiile mari, uzufructuarul le poate
face pe cheltuiala sa, nudul proprietar fiind obligat să restituie contravaloarea lor până la sfârșitul
anului în curs, actualizată la data plății.
Art. 731 – Distrugerile datorate vechimii ori cazului fortuit
Uzufructuarul și nudul proprietar nu sunt obligați să reconstruiască ceea ce s-a distrus datorită
vechimii ori dintr-un caz fortuit.
Art. 732 – Uzufructul cu titlu particular
Uzufructuarul cu titlu particular nu este obligat la plata datoriilor pentru care fondul este
ipotecat, iar dacă le va plăti, are acțiune contra nudului proprietar.

Art. 733 – Suportarea sarcinilor și a cheltuielilor în caz de litigiu
(1) Uzufructuarul suportă toate sarcinile și cheltuielile ocazionate de litigiile privind folosința
bunului, culegerea fructelor ori încasarea veniturilor.
(2) Dacă bunul este asigurat, pe durata uzufructului primele de asigurare sunt plătite de
uzufructuar.
Art. 734 – Înștiințarea nudului proprietar
Uzufructuarul este obligat să aducă de îndată la cunoștința nudului proprietar orice uzurpare a
fondului și orice contestare a dreptului de proprietate, sub sancțiunea obligării la plata de daune-
interese.
Art. 735 – Suportarea sarcinilor și a cheltuielilor proprietății
(1) Cheltuielile și sarcinile proprietății revin nudului proprietar.
(2) Atunci când sarcinile și cheltuielile proprietarului au fost suportate de uzufructuar, nudul
proprietar este obligat la rambursarea acestora, iar când uzufructul este cu titlu oneros, nudul
proprietar datorează acestuia și dobânda legală.
Art. 736 – Obligațiile în caz de pieire a turmei
(1) Dacă turma dată în uzufruct a pierit în întregime din cauze neimputabile uzufructuarului,
acesta va restitui numai pieile ori valoarea acestora.
(2) Dacă turma nu a pierit în întregime, uzufructuarul este obligat să înlocuiască animalele
pierite cu cele de prăsilă.
§3. Dispoziții speciale
Art. 737 – Opozabilitatea uzufructului asupra creanțelor
Uzufructul asupra unei creanțe este opozabil terților în aceleași condiții ca și cesiunea de
creanță și cu îndeplinirea formalităților de publicitate prevăzute de lege.
Art. 738 – Drepturile și obligațiile în cazul uzufructului asupra creanțelor
(1) Uzufructuarul are dreptul să încaseze capitalul și să perceapă dobânzile creanței și să
îndeplinească toate actele necesare pentru conservarea ori încasarea dobânzilor. Titularul
dreptului de creanță poate face toate actele de dispoziție care nu aduc atingere drepturilor
uzufructuarului.
(2) După plata creanței, uzufructul continuă asupra capitalului, cu obligația uzufructuarului de
a-l restitui creditorului la stingerea uzufructului.
(3) Uzufructuarul suportă toate cheltuielile și sarcinile referitoare la dobânzi.
Art. 739 – Uzufructul rentei viagere
Uzufructuarul rentei viagere are dreptul de a percepe, pe durata uzufructului său, veniturile
dobândite zi cu zi. Acesta va fi obligat numai la restituirea veniturilor încasate cu anticipație.
Art. 740 – Dreptul de a spori capitalul
(1) Dreptul de a spori capitalul care face obiectul uzufructului, cum ar fi cel de a dobândi
valori mobiliare, aparține nudului proprietar, iar uzufructuarul are numai dreptul de a exercita
uzufructul asupra bunurilor astfel dobândite.
(2) Dacă nudul proprietar cedează dreptul său, bunul dobândit în urma înstrăinării este predat
uzufructuarului, care va da socoteală la sfârșitul uzufructului.
Art. 741 – Dreptul de vot
(1) Dreptul de vot aferent unei acțiuni sau altei valori mobiliare, unei părți indivize, unei cote-
părți din dreptul de proprietate sau oricărui alt bun aparține uzufructuarului.
(2) Cu toate acestea, aparține nudului proprietar votul care are ca efect modificarea substanței
bunului principal, cum ar fi capitalul social sau bunul deținut în coproprietate, ori schimbarea

destinației acestui bun sau încetarea societății, reorganizarea ori încetarea persoanei juridice sau,
după caz, a unei întreprinderi.
(3) Repartizarea exercitării dreptului de vot în alte condiții decât cele prevăzute la alin. (1) și
(2) nu este opozabilă terților, afară de cazul în care aceștia au cunoscut-o în mod expres.
Art. 742 – Dreptul la dividende
Dividendele a căror distribuire a fost aprobată, în condițiile legii, de adunarea generală în
timpul uzufructului se cuvin uzufructuarului de la data stabilită prin hotărârea adunării generale.
Art. 743 – Obligația nudului proprietar de a restitui sumele avansate de uzufructuar
(1) Dacă uzufructuarul universal ori cu titlu universal plătește datoriile aferente masei
patrimoniale sau părții din masa patrimonială date în uzufruct, nudul proprietar trebuie să
restituie sumele avansate, la stingerea uzufructului, fără nicio dobândă.
(2) În cazul în care uzufructuarul nu plătește datoriile prevăzute la alin. (1), nudul proprietar
poate, la alegere, să le plătească el însuși sau să vândă o parte suficientă din bunurile date în
uzufruct. Dacă însă nudul proprietar plătește aceste datorii, uzufructuarul datorează dobânzi pe
toata durata uzufructului.
(3) Legatarul uzufructului universal ori cu titlu universal este obligat să achite, în proporție cu
obiectul uzufructului și fără niciun drept de restituire, legatele cu titlu particular având ca obiect
obligații de întreținere sau, după caz, rente viagere.
Art. 744 – Dreptul creditorilor asupra bunurilor uzufructului
Dacă plata datoriilor nu se va face în modul prevăzut la art. 743, creditorii pot să urmărească
bunurile date în uzufruct.
Art. 745 – Uzufructul fondului de comerț
În lipsă de stipulație contrară, uzufructuarul unui fond de comerț nu poate să dispună de
bunurile ce îl compun. În situația în care dispune de aceste bunuri are obligația de a le înlocui cu
altele similare și de valoare egală.
Secțiunea a 3-a
Stingerea uzufructului
Art. 746 – Cazurile de stingere a uzufructului
(1) Uzufructul se stinge pe cale principală prin:
a) moartea uzufructuarului ori, după caz, încetarea personalității juridice;
b) ajungerea la termen;
c) consolidare, atunci când calitatea de uzufructuar și de nud proprietar se întrunesc în aceeași
persoană;
d) renunțarea la uzufruct;
e)*) neuzul timp de 10 ani sau, după caz, timp de 2 ani în cazul uzufructului unei creanțe.
_____________
*) Dispozițiile art. 746 alin. (1) lit. e) din Codul civil se aplică drepturilor de uzufruct
constituite ulterior intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 72 din Legea nr. 71/2011)
(2) Uzufructul se stinge prin decesul ori, după caz, încetarea existenței juridice a
uzufructuarului chiar dacă termenul nu s-a împlinit.
(3) În cazul imobilelor sunt aplicabile dispozițiile în materie de carte funciară.
Art. 747*) – Stingerea uzufructului în caz de abuz de folosință
(1) Uzufructul poate înceta la cererea nudului proprietar atunci când uzufructuarul abuzează de
folosința bunului, aduce stricăciuni acestuia ori îl lasă să se degradeze.

(2) Creditorii uzufructuarului pot interveni în proces pentru conservarea drepturilor lor; ei se
pot angaja să repare stricăciunile și pot oferi garanții pentru viitor.
(3) Instanța poate dispune, după împrejurări, fie stingerea uzufructului, fie preluarea folosinței
bunului de către nudul proprietar, cu obligația acestuia de a plăti uzufructuarului o rentă pe
durata uzufructului. Când bunul este imobil, pentru garantarea rentei, instanța poate dispune
înscrierea unei ipoteci în cartea funciară.
_____________
*) Dispozițiile art. 747 din Codul civil sunt aplicabile și în cazul uzufructului constituit
anterior intrării în vigoare a Codului civil, dacă abuzul de folosință este săvârșit ulterior acestei
date. (a se vedea art. 73 din Legea nr. 71/2011)
Art. 748 – Stingerea uzufructului în caz de pieire a bunului
(1) Uzufructul se stinge în cazul în care bunul a fost distrus în întregime dintr-un caz fortuit.
Când bunul a fost distrus în parte, uzufructul continuă asupra părții rămase.
(2)*) În toate cazurile, uzufructul va continua asupra despăgubirii plătite de terț sau, după caz,
asupra indemnizației de asigurare, dacă aceasta nu este folosită pentru repararea bunului.
Dispozițiile art. 712 se aplică în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 748 alin. (2) din Codul civil se aplică în toate cazurile în care bunul a fost
distrus ulterior intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 74 din Legea nr. 71/2011)
Cap. III
Uzul și abitația
Art. 749 – Dreptul de uz
Uzul este dreptul unei persoane de a folosi lucrul altuia și de a-i culege fructele naturale și
industriale numai pentru nevoile proprii și ale familiei sale.
Art. 750 – Dreptul de abitație
Titularul dreptului de abitație are dreptul de a locui în locuința nudului proprietar împreună cu
soțul și copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau nu avea copii la data la care s-a constituit
abitația, precum și cu părinții ori alte persoane aflate în întreținere.
Art. 751 – Constituirea uzului și a abitației
Uzul și abitația se constituie în temeiul unui act juridic sau prin alte moduri prevăzute de lege.
Art. 752 – Limitele dreptului de uz și abitație
Dreptul de uz ori de abitație nu poate fi cedat, iar bunul ce face obiectul acestor drepturi nu
poate fi închiriat sau, după caz, arendat.
Art. 753 – Obligația uzuarului și a titularului dreptului de abitație
(1) Dacă titularul dreptului de uz sau de abitație este îndreptățit să perceapă toate fructele
naturale și industriale produse de bun ori, după caz, să ocupe întreaga locuință, este dator să
plătească toate cheltuielile de cultură și reparațiile de întreținere întocmai ca și uzufructuarul.
(2) Dacă titularul dreptului de uz sau de abitație nu este îndreptățit să perceapă decât o parte
din fructe ori să ocupe decât o parte din locuință, va suporta cheltuielile de cultură sau de
întreținere în proporție cu partea de care se folosește.
Art. 754 – Alte dispoziții aplicabile
Dispozițiile prezentului capitol se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la
uzufruct.

Cap. IV
Servituțile
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 755 – Noțiune
(1) Servitutea este sarcina care grevează un imobil, pentru uzul sau utilitatea imobilului unui
alt proprietar.
(2) Utilitatea rezultă din destinația economică a fondului dominant sau constă într-o sporire a
confortului acestuia.
Art. 756 – Constituirea servituții
Servitutea se poate constitui în temeiul unui act juridic ori prin uzucapiune, dispozițiile în
materie de carte funciară rămânând aplicabile.
Art. 757 – Acțiunea confesorie de servitute
Dispozițiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Art. 758 – Constituirea servituții în vederea utilității viitoare
Servitutea se poate constitui în vederea unei utilități viitoare a fondului dominant.
Art. 759 – Obligațiile în sarcina proprietarului fondului aservit
(1) Prin actul de constituire se pot impune în sarcina proprietarului fondului aservit anumite
obligații pentru asigurarea uzului și utilității fondului dominant.
(2) În acest caz, sub condiția notării în cartea funciară, obligația se transmite dobânditorilor
subsecvenți ai fondului aservit.
Art. 760 – Servituțile aparente și neaparente
(1) Servituțile sunt aparente sau neaparente.
(2) Servituțile aparente sunt acelea a căror existență este atestată de un semn vizibil de
servitute, cum ar fi o ușă, o fereastră, un apeduct.
(3) Servituțile neaparente sunt acelea a căror existență nu este atestată de vreun semn vizibil
de servitute, cum ar fi servitutea de a nu construi ori de a nu construi peste o anumită înălțime.
Art. 761 – Servituțile continue și necontinue
(1) Servituțile sunt continue sau necontinue.
(2) Servituțile continue sunt acelea al căror exercițiu este sau poate fi continuu fără a fi necesar
faptul actual al omului, cum ar fi servitutea de vedere ori servitutea de a nu construi.
(3) Servituțile necontinue sunt acelea pentru a căror existență este necesar faptul actual al
omului, cum ar fi servitutea de trecere cu piciorul ori cu mijloace de transport.
Art. 762 – Servituțile pozitive și negative
(1) Servituțile sunt pozitive sau negative.
(2) Servituțile pozitive sunt acelea prin care proprietarul fondului dominant exercită o parte
din prerogativele dreptului de proprietate asupra fondului aservit, cum ar fi servitutea de trecere.
(3) Servituțile negative sunt acelea prin care proprietarul fondului aservit este obligat să se
abțină de la exercitarea unora dintre prerogativele dreptului său de proprietate, cum ar fi
servitutea de a nu construi.
Art. 763 – Dobândirea servituții prin uzucapiune
Prin uzucapiune tabulară poate fi dobândită orice servitute, iar prin uzucapiune extratabulară
pot fi dobândite numai servituțile pozitive.
Art. 764 – Alte dispoziții aplicabile
Modul de exercițiu al servituții se dobândește în aceleași condiții ca și dreptul de servitute.

Secțiunea a 2-a
Drepturile și obligațiile proprietarilor
Art. 765 – Regulile privind exercitarea și conservarea servituții
(1) În lipsa vreunei prevederi contrare, proprietarul fondului dominant poate lua toate măsurile
și poate face, pe cheltuiala sa, toate lucrările pentru a exercita și conserva servitutea.
(2) Cheltuielile legate de conservarea acestor lucrări revin celor 2 proprietari, proporțional cu
avantajele pe care le obțin, în măsura în care lucrările efectuate pentru exercițiul servituții sunt
necesare și profită inclusiv fondului aservit.
Art. 766 – Exonerarea de răspundere
În toate cazurile în care cheltuielile lucrărilor necesare pentru exercitarea și conservarea
servituților revin proprietarului fondului aservit, acesta se va putea exonera de obligație
renunțând la dreptul de proprietate asupra fondului aservit în întregime sau asupra părții din
fondul aservit necesare pentru exercitarea servituții în favoarea proprietarului fondului dominant.
Dispozițiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
Art. 767 – Schimbarea locului de exercitare a servituții
(1) Proprietarul fondului aservit este obligat să se abțină de la orice act care limitează ori
împiedică exercițiul servituții. Astfel, el nu va putea schimba starea locurilor ori strămuta
exercitarea servituții în alt loc.
(2) Dacă are un interes serios și legitim, proprietarul fondului aservit va putea schimba locul
prin care se exercită servitutea în măsura în care exercitarea servituții rămâne la fel de comodă
pentru proprietarul fondului dominant.
Art. 768 – Obligația de a nu agrava situația fondului aservit
Proprietarul fondului dominant nu poate agrava situația fondului aservit și nu poate produce
prejudicii proprietarului fondului aservit prin exercitarea servituții.
Art. 769 – Exercitarea servituții în caz de împărțire a fondurilor
(1) Dacă fondul dominant se împarte, servitutea va putea fi exercitată pentru uzul și utilitatea
fiecărei părți, fără ca situația fondului aservit să poată fi agravată.
(2) Dacă fondul aservit se împarte, servitutea se poate exercita, pentru uzul și utilitatea
fondului dominant, pe toate părțile rezultate din împărțire, sub rezerva prevederilor art. 768.
(3) Cu toate acestea, dacă servitutea este exercitată pentru uzul și utilitatea exclusivă a uneia
dintre părțile despărțite din fondul dominant ori nu se poate exercita decât pe una dintre părțile
despărțite din fondul aservit, servitutea asupra celorlalte părți se stinge.
Secțiunea a 3-a
Stingerea servituților
Art. 770 – Cauzele de stingere a servituților
(1) Servituțile se sting pe cale principală prin radierea lor din cartea funciară pentru una dintre
următoarele cauze:
a) consolidarea, atunci când ambele fonduri ajung să aibă același proprietar;
b) renunțarea proprietarului fondului dominant;
c) ajungerea la termen;
d) răscumpărarea;
e) imposibilitatea definitivă de exercitare;
f)*) neuzul timp de 10 ani;

g) dispariția oricărei utilități a acestora.
(2) Servitutea se stinge, de asemenea, prin exproprierea fondului aservit, dacă servitutea este
contrară utilității publice căreia îi va fi afectat bunul expropriat.
_____________
*) Dispozițiile art. 770 alin. (1) lit. f) din Codul civil se aplică numai drepturilor de servitute
constituite ulterior intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 75 din Legea nr. 71/2011)
Art. 771 – Stingerea servituții prin neuz
(1) Termenul de 10 ani prevăzut la art. 770 alin. (1) lit. f) curge de la data ultimului act de
exercițiu al servituților necontinue ori de la data primului act contrar servituților continue.
(2) Exercitarea servituții de către un coproprietar ori de către uzufructuar profită și celorlalți
coproprietari, respectiv nudului proprietar.
Art. 772 – Răscumpărarea servituții de trecere
(1) Servitutea de trecere va putea fi răscumpărată de proprietarul fondului aservit dacă există o
disproporție vădită între utilitatea care o procură fondului dominant și inconvenientele sau
deprecierea provocată fondului aservit.
(2) În caz de neînțelegere între părți, instanța poate suplini consimțământul proprietarului
fondului dominant. La stabilirea prețului de răscumpărare, instanța va ține cont de vechimea
servituții și de schimbarea valorii celor două fonduri.
Titlul IV
Fiducia
Art. 773 – Noțiune
Fiducia este operațiunea juridică prin care unul sau mai mulți constituitori transferă drepturi
reale, drepturi de creanță, garanții ori alte drepturi patrimoniale sau un ansamblu de asemenea
drepturi, prezente ori viitoare, către unul sau mai mulți fiduciari care le exercită cu un scop
determinat, în folosul unuia sau mai multor beneficiari. Aceste drepturi alcătuiesc o masă
patrimonială autonomă, distinctă de celelalte drepturi și obligații din patrimoniile fiduciarilor.
Art. 774 – Izvoarele fiduciei
(1) Fiducia este stabilită prin lege sau prin contract încheiat în formă autentică. Ea trebuie să
fie expresă.
(2) Legea în temeiul căreia este stabilită fiducia se completează cu dispozițiile prezentului
titlu, în măsura în care nu cuprinde dispoziții contrare.
Art. 775 – Interdicția liberalității indirecte
Contractul de fiducie este lovit de nulitate absolută dacă prin el se realizează o liberalitate
indirectă în folosul beneficiarului.
Art. 776 – Părțile contractului de fiducie
(1) Orice persoană fizică sau juridică poate fi constituitor în contractul de fiducie.
(2) Pot avea calitatea de fiduciari în acest contract numai instituțiile de credit, societățile de
investiții și de administrare a investițiilor, societățile de servicii de investiții financiare,
societățile de asigurare și de reasigurare legal înființate.
(3) De asemenea, pot avea calitatea de fiduciari notarii publici și avocații, indiferent de forma
de exercitare a profesiei.
Art. 777 – Beneficiarul fiduciei
Beneficiarul fiduciei poate fi constituitorul, fiduciarul sau o terță persoană.
Art. 778 – Reprezentarea intereselor constituitorului

În absența unei stipulații contrare, constituitorul poate, în orice moment, să desemneze un terț
care să îi reprezinte interesele în executarea contractului și care să îi exercite drepturile născute
din contractul de fiducie.
Art. 779 – Conținutul contractului de fiducie
Contractul de fiducie trebuie să menționeze, sub sancțiunea nulității absolute:
a) drepturile reale, drepturile de creanță, garanțiile și orice alte drepturi patrimoniale
transferate;
b) durata transferului, care nu poate depăși 33 de ani începând de la data încheierii sale;
c) identitatea constituitorului sau a constituitorilor;
d) identitatea fiduciarului sau a fiduciarilor;
e) identitatea beneficiarului sau a beneficiarilor ori cel puțin regulile care permit determinarea
acestora;
f) scopul fiduciei și întinderea puterilor de administrare și de dispoziție ale fiduciarului ori ale
fiduciarilor.
Art. 780 – Înregistrarea fiscală
(1) Sub sancțiunea nulității absolute, contractul de fiducie și modificările sale trebuie să fie
înregistrate la cererea fiduciarului, în termen de o lună de la data încheierii acestora, la organul
fiscal competent să administreze sumele datorate de fiduciar bugetului general consolidat al
statului.
(2) Când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi reale imobiliare, acestea sunt
înregistrate, în condițiile prevăzute de lege, sub aceeași sancțiune, la compartimentul de
specialitate al autorității administrației publice locale competent pentru administrarea sumelor
datorate bugetelor locale ale unităților administrativ-teritoriale în raza cărora se află imobilul,
dispozițiile de carte funciară rămânând aplicabile.
(3) Desemnarea ulterioară a beneficiarului, în cazul în care acesta nu este precizat chiar în
contractul de fiducie, trebuie să fie făcută, sub aceeași sancțiune, printr-un act scris înregistrat în
aceleași condiții.
(4) Dacă pentru transmiterea unor drepturi este necesară îndeplinirea unor cerințe speciale de
formă, se va încheia un act separat cu respectarea cerințelor legale. În aceste cazuri, lipsa
înregistrării fiscale atrage aplicarea sancțiunilor administrative prevăzute de lege.
Art. 781 – Opozabilitatea fiduciei
(1) Fiducia este opozabilă terților de la data menționării sale în Arhiva Electronică de Garanții
Reale Mobiliare.
(2) Înscrierea drepturilor reale imobiliare, inclusiv a garanțiilor reale imobiliare, care fac
obiectul contractului de fiducie se face și în cartea funciară, pentru fiecare drept în parte.
Art. 782 – Precizarea calității fiduciarului
(1) Când fiduciarul acționează în contul masei patrimoniale fiduciare, el poate să facă
mențiune expresă în acest sens, cu excepția cazurilor în care acest lucru este interzis prin
contractul de fiducie.
(2) De asemenea, când masa patrimonială fiduciară cuprinde drepturi a căror transmitere este
supusă publicității, în registrul de publicitate fiduciarul poate solicita să se menționeze
denumirea fiduciarului și calitatea în care acționează.
(3) În toate cazurile în care constituitorul sau beneficiarul solicită acest lucru în conformitate
cu contractul de fiducie, fiduciarul va trebui să își precizeze calitatea în care acționează. În caz
contrar, dacă actul este păgubitor pentru constituitor, se va considera că actul a fost încheiat de
fiduciar în nume propriu.

Art. 783 – Obligația de a da socoteală
Contractul de fiducie trebuie să cuprindă condițiile în care fiduciarul dă socoteală
constituitorului cu privire la îndeplinirea obligațiilor sale. De asemenea, fiduciarul trebuie să dea
socoteală, la intervale precizate în contractul de fiducie, beneficiarului și reprezentantului
constituitorului, la cererea acestora.
Art. 784 – Puterile și remunerarea fiduciarului
(1) În raporturile cu terții, se consideră că fiduciarul are puteri depline asupra masei
patrimoniale fiduciare, acționând ca un veritabil și unic titular al drepturilor în cauză, cu excepția
cazului în care se dovedește că terții aveau cunoștință de limitarea acestor puteri.
(2) Fiduciarul va fi remunerat potrivit înțelegerii părților, iar în lipsa acesteia, potrivit regulilor
care cârmuiesc administrarea bunurilor altuia.
Art. 785 – Insolvența fiduciarului
Deschiderea procedurii insolvenței împotriva fiduciarului nu afectează masa patrimonială
fiduciară.
Art. 786 – Limitarea răspunderii în funcție de separația maselor patrimoniale
(1) Bunurile din masa patrimonială fiduciară pot fi urmărite, în condițiile legii, de titularii de
creanțe născute în legătură cu aceste bunuri sau de acei creditori ai constituitorului care au o
garanție reală asupra bunurilor acestuia și a cărei opozabilitate este dobândită, potrivit legii,
anterior stabilirii fiduciei. Dreptul de urmărire poate fi exercitat și de ceilalți creditori ai
constituitorului, însă numai în temeiul hotărârii judecătorești definitive de admitere a acțiunii
prin care a fost desființat sau a devenit inopozabil, în orice mod, cu efect retroactiv, contractul de
fiducie.
(2) Titularii creanțelor născute în legătură cu bunurile din masa patrimonială fiduciară nu pot
urmări decât aceste bunuri, cu excepția cazului în care, prin contractul de fiducie, s-a prevăzut
obligația fiduciarului sau/și a constituitorului de a răspunde pentru o parte sau pentru tot pasivul
fiduciei. În acest caz, va fi urmărit mai întâi activul masei patrimoniale fiduciare, iar apoi, dacă
este necesar, bunurile fiduciarului sau/și ale constituitorului, în limita și în ordinea prevăzute în
contractul de fiducie.
Art. 787 – Răspunderea fiduciarului pentru prejudiciile cauzate
Pentru prejudiciile cauzate prin actele de conservare sau administrare a masei patrimoniale
fiduciare, fiduciarul răspunde numai cu celelalte drepturi cuprinse în patrimoniul său.
Art. 788 – Înlocuirea fiduciarului
(1) Dacă fiduciarul nu își îndeplinește obligațiile sau pune în pericol interesele care i-au fost
încredințate, constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul poate cere în justiție înlocuirea
fiduciarului.
(2) Până la soluționarea cererii de înlocuire, constituitorul, reprezentantul său sau, în lipsa
acestora, beneficiarul va numi un administrator provizoriu al masei patrimoniale fiduciare. În
cazul în care constituitorul, reprezentantul său sau beneficiarul desemnează concomitent un
administrator provizoriu, va prevala desemnarea făcută de constituitor ori de reprezentantul său
legal.
(3) Mandatul administratorului provizoriu încetează în momentul înlocuirii fiduciarului sau în
momentul respingerii definitive a cererii de înlocuire. Soluționarea cererii de înlocuire a
fiduciarului se realizează de urgență și cu precădere.
(4) Numirea noului fiduciar și a administratorului provizoriu poate fi dispusă de instanța de
judecată numai cu acordul acestora.

(5) În cazul în care instanța de judecată a numit un nou fiduciar, acesta va avea toate drepturile
și obligațiile prevăzute în contractul de fiducie.
(6) Constituitorul, reprezentantul acestuia, noul fiduciar sau administratorul provizoriu poate
să înregistreze această modificare a fiduciei, aplicându-se în mod corespunzător dispozițiile art.
780 și 781. Înlocuirea fiduciarului se produce numai după această înregistrare.
Art. 789 – Denunțarea, modificarea și revocarea contractului de fiducie
(1) Cât timp nu a fost acceptat de către beneficiar, contractul de fiducie poate fi denunțat
unilateral de către constituitor.
(2) După acceptarea de către beneficiar, contractul nu poate fi modificat sau revocat de către
părți ori denunțat unilateral de către constituitor decât cu acordul beneficiarului sau, în absența
acestuia, cu autorizarea instanței judecătorești.
Art. 790 – Încetarea contractului de fiducie
(1) Contractul de fiducie încetează prin împlinirea termenului sau prin realizarea scopului
urmărit când aceasta intervine înainte de împlinirea termenului.
(2) El încetează, de asemenea, în cazul în care toți beneficiarii renunță la fiducie, iar în
contract nu s-a precizat cum vor continua raporturile fiduciare într-o asemenea situație.
Declarațiile de renunțare sunt supuse acelorași formalități de înregistrare ca și contractul de
fiducie. Încetarea se produce la data finalizării formalităților de înregistrare pentru ultima
declarație de renunțare.
(3) Contractul de fiducie încetează și în momentul în care s-a dispus deschiderea procedurii
insolvenței împotriva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele
reorganizării persoanei juridice.
Art. 791 – Efectele încetării contractului de fiducie
(1) Când contractul de fiducie încetează, masa patrimonială fiduciară existentă în acel moment
se transferă la beneficiar, iar în absența acestuia, la constituitor.
(2) Contopirea masei patrimoniale fiduciare în patrimoniul beneficiarului sau al
constituitorului se va produce numai după plata datoriilor fiduciare.
Titlul V
Administrarea bunurilor altuia
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 792 – Calitatea de administrator al bunurilor altuia
(1) Persoana care este împuternicită, prin legat sau convenție, cu administrarea unuia sau mai
multor bunuri, a unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu care nu îi aparține are calitatea de
administrator al bunurilor altuia.
(2) Împuternicirea prin legat produce efecte dacă este acceptată de administratorul desemnat.
(3) Prevederile prezentului titlu sunt aplicabile oricărei administrări a bunurilor altuia, cu
excepția cazului în care legea, actul constitutiv sau împrejurările concrete impun aplicarea unui
alt regim juridic de administrare.
(4) Administratorul persoană fizică trebuie să aibă capacitate deplină de exercițiu.
Art. 793 – Remunerația administratorului
(1) Cu excepția cazului în care, potrivit legii, actului constitutiv sau înțelegerii ulterioare a
părților ori împrejurărilor concrete, administrarea se realizează cu titlu gratuit, administratorul
are dreptul la o remunerație stabilită prin actul constitutiv sau prin înțelegerea ulterioară a

părților, prin lege ori, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. În acest ultim caz, se va ține seama
de uzanțe și, în lipsa unui asemenea criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator.
(2) Persoana care acționează fără a avea acest drept sau fără a fi autorizată în acest sens nu are
dreptul la remunerație, rămânând aplicabile, dacă este cazul, regulile de la gestiunea de afaceri.
Art. 794 – Domeniul de aplicare
În absența unor dispoziții legale speciale, prevederile prezentului titlu se aplică în toate
cazurile de administrare a bunurilor altuia.
Cap. II
Formele de administrare
Secțiunea 1
Administrarea simplă
Art. 795 – Noțiune
Persoana împuternicită cu administrarea simplă este ținută să efectueze toate actele necesare
pentru conservarea bunurilor, precum și actele utile pentru ca acestea să poată fi folosite conform
destinației lor obișnuite.
Art. 796 – Atribuțiile administratorului
(1) Cel împuternicit cu administrarea simplă este ținut să culeagă fructele bunurilor și să
exercite drepturile aferente administrării acestora.
(2) Administratorul încasează creanțele administrate, eliberând în mod valabil chitanțele
corespunzătoare, și exercită drepturile aferente valorilor mobiliare pe care le are în administrare,
precum dreptul de vot, de conversie și de răscumpărare.
Art. 797 – Menținerea destinației bunurilor
Administratorul este obligat să continue modul de folosire sau de exploatare a bunurilor
frugifere fără a schimba destinația acestora, cu excepția cazului în care este autorizat de către
beneficiar sau, în caz de împiedicare a acestuia, de către instanța judecătorească.
Art. 798 – Investirea sumelor de bani
(1) Administratorul este obligat să investească sumele de bani aflate în administrarea sa în
conformitate cu dispozițiile prezentului titlu referitoare la plasamentele considerate sigure.
(2) Administratorul poate, totodată, să modifice investițiile efectuate anterior dobândirii de
către acesta a calității sale ori efectuate de el însuși în calitate de administrator.
Art. 799 – Autorizarea actelor de dispoziție
(1) Când administrarea are ca obiect un bun individual determinat, administratorul va putea să
înstrăineze cu titlu oneros bunul sau să îl greveze cu o garanție reală, atunci când este necesar
pentru conservarea valorii bunului, achitarea datoriilor ori menținerea modului de folosință
potrivit destinației obișnuite a bunului, numai cu autorizarea beneficiarului sau, în caz de
împiedicare a acestuia ori în cazul în care acesta nu a fost încă determinat, a instanței
judecătorești.
(2) Un bun supus pericolului deprecierii sau pieirii imediate poate fi înstrăinat fără această
autorizare.
(3) Când administrarea are ca obiect o masă patrimonială sau un patrimoniu, administratorul
poate să înstrăineze un bun individual determinat sau să îl greveze cu o garanție reală ori de câte
ori este necesar pentru buna administrare a universalității. În celelalte cazuri, este necesară
autorizarea prealabilă a beneficiarului sau, după caz, a instanței judecătorești.

(4) Încheierea actului de înstrăinare în lipsa autorizării prealabile cerute potrivit prezentului
articol atrage, în cazul în care cauzează prejudicii, obligația de reparare integrală și reprezintă
motiv de înlocuire a administratorului.
Secțiunea a 2-a
Administrarea deplină
Art. 800 – Atribuțiile administratorului
Persoana împuternicită cu administrarea deplină este ținută să conserve și să exploateze în
mod profitabil bunurile, să sporească patrimoniul sau să realizeze afectațiunea masei
patrimoniale, în măsura în care aceasta este în interesul beneficiarului.
Art. 801 – Întinderea puterilor administratorului
Pentru aducerea la îndeplinire a obligațiilor sale, administratorul va putea să înstrăineze, cu
titlu oneros, bunurile sau să le greveze cu un drept real ori chiar să le schimbe destinația, precum
și să efectueze orice alte acte necesare sau utile, inclusiv orice formă de investiție.
Cap. III
Regimul juridic al administrării
Secțiunea 1
Obligațiile administratorului față de beneficiar
Art. 802 – Limitele răspunderii administratorului
(1) Administratorul bunurilor altuia acționează numai în limitele puterilor ce îi sunt conferite
și este ținut, în exercitarea atribuțiilor sale, să respecte obligațiile ce îi incumbă potrivit legii,
actului constitutiv sau înțelegerii ulterioare a părților.
(2) Administratorul nu va fi răspunzător pentru pieirea bunurilor pricinuită de forța majoră,
vechimea sau natura perisabilă a bunurilor ori de folosirea obișnuită și autorizată a acestora.
Art. 803 – Obligația de diligență, onestitate și loialitate
(1) Administratorul trebuie să acționeze cu diligența pe care un bun proprietar o depune în
administrarea bunurilor sale.
(2) Administratorul trebuie, totodată, să acționeze cu onestitate și loialitate în vederea
realizării optime a intereselor beneficiarului sau a scopului urmărit.
Art. 804 – Evitarea conflictului de interese
(1) Administratorul nu își poate exercita atribuțiile în interesul său propriu sau al unei terțe
persoane.
(2) Administratorul este obligat să evite apariția unui conflict între interesul său propriu și
obligațiile sale de administrator.
(3) În măsura în care administratorul însuși este și beneficiar, acesta este ținut să își exercite
atribuțiile în interesul comun al tuturor beneficiarilor, prin acordarea unui tratament egal
interesului său și celui al celorlalți beneficiari.
Art. 805 – Anunțarea conflictului de interese
Administratorul este obligat să îl anunțe de îndată pe beneficiar despre orice interes pe care l-
ar avea într-o anumită activitate și care este de natură să îl pună într-o situație de conflict de
interese, precum și drepturile pe care le-ar putea invoca împotriva beneficiarului sau a bunurilor
administrate, indicând, după caz, natura și valoarea drepturilor respective, cu excepția intereselor
și drepturilor născute din actul constitutiv al administrării.

Art. 806 – Interdicția dobândirii de drepturi în legătură cu bunurile administrate
(1) În timpul exercitării calității sale, administratorul nu va putea deveni parte la niciun
contract având ca obiect bunurile administrate sau să dobândească, altfel decât prin succesiune,
orice fel de drepturi asupra bunurilor respective sau împotriva beneficiarului.
(2) Prin excepție de la dispozițiile alin. (1), administratorul va putea încheia actele menționate,
cu împuternicirea expresă a beneficiarului sau, în caz de împiedicare a acestuia sau în cazul în
care acesta nu a fost încă determinat, a instanței judecătorești.
Art. 807 – Separația bunurilor administrate
Administratorul este obligat să țină o evidență a bunurilor sale proprii distinctă de cea a
bunurilor preluate în administrare. Această obligație subzistă și în cazul în care, la preluarea
bunurilor beneficiarului administrării, nu a fost întocmit un inventar.
Art. 808 – Interdicția folosirii bunurilor administrate în interes propriu
În absența acordului beneficiarului sau a împuternicirii conferite prin lege, prin actul
constitutiv ori prin înțelegerea ulterioară a părților, administratorul este obligat a nu folosi în
propriul său avantaj bunurile administrate, precum și datele sau informațiile care îi parvin în
virtutea administrării.
Art. 809 – Interdicția actelor de dispoziție cu titlu gratuit
Administratorul nu va putea dispune cu titlu gratuit de bunurile sau drepturile care îi sunt
încredințate, cu excepția cazului în care interesul unei bune administrări o impune.
Art. 810 – Dreptul de a reprezenta în justiție
Administratorul poate sta în justiție pentru orice cerere sau acțiune referitoare la administrarea
bunurilor și poate interveni în orice cerere sau acțiune având drept obiect bunurile administrate.
Art. 811 – Imparțialitatea administratorului
Dacă există mai mulți beneficiari, concomitenți sau succesivi, administratorul este ținut să
acționeze cu imparțialitate, ținând cont de drepturile și interesele fiecăruia dintre ei.
Art. 812 – Atenuarea răspunderii administratorului
În aprecierea limitelor răspunderii administratorului și a despăgubirilor datorate de acesta,
instanța judecătorească va putea reduce întinderea acestora, ținând cont de circumstanțele
asumării administrării sau de caracterul gratuit al serviciului administratorului.
Secțiunea a 2-a
Obligațiile administratorului și ale beneficiarului în raporturile cu terții
Art. 813 – Răspunderea personală a administratorului
(1) Administratorul care, în limitele puterilor conferite, își asumă obligații în numele
beneficiarului sau al fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară, nu va fi ținut personal
răspunzător față de terții contractanți.
(2) Administratorul este personal răspunzător față de terții cu care contractează dacă se obligă
în nume propriu, sub rezerva drepturilor deținute de aceștia împotriva beneficiarului sau, după
caz, a fiduciarului, pentru masa patrimonială fiduciară.
Art. 814 – Răspunderea personală a administratorului în cazul depășirii puterilor
conferite
Administratorul care își depășește puterile este ținut personal față de terții cu care a contractat,
în măsura în care aceștia nu au cunoscut faptul depășirii puterilor ori beneficiarul nu a ratificat în
mod expres sau tacit actul încheiat de administrator cu depășirea puterilor conferite.
Art. 815 – Depășirea puterilor încredințate mai multor persoane

(1) Se consideră o depășire a puterilor conferite fapta administratorului de a exercita în mod
individual atribuțiile pe care trebuie să le exercite împreună cu altcineva.
(2) Prin excepție de la prevederile alin. (1), nu constituie o încălcare a puterilor exercitarea
acestora într-un mod mai avantajos decât acela care îi era impus prin actul de împuternicire.
Art. 816 – Limitarea răspunderii beneficiarului față de terți
(1) Beneficiarul răspunde față de terți pentru prejudiciile pricinuite în mod culpabil de
administrator în exercitarea atribuțiilor sale numai până la concurența câștigului obținut.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, în cazul masei patrimoniale fiduciare.
Art. 817 – Administratorul aparent
Orice persoană care, având capacitate deplină de exercițiu, creează aparența despre o altă
persoană că este administratorul bunurilor sale va fi ținută de toate contractele pe care această
din urmă persoană le încheie cu terții de bună-credință.
Secțiunea a 3-a
Inventar, garanții și asigurare
Art. 818 – Izvorul obligației privind inventarul, garanțiile și asigurarea
(1) Administratorul nu este obligat să facă inventarul, să subscrie o poliță de asigurare sau să
furnizeze o altă garanție pentru buna executare a îndatoririlor sale, în absența unei clauze a
actului constitutiv, a înțelegerii ulterioare a părților, a unei dispoziții legale contrare sau a unei
hotărâri judecătorești pronunțate la cererea beneficiarului sau a oricărei persoane interesate.
(2) În cazul în care o asemenea obligație a fost stabilită în sarcina administratorului prin lege
sau prin hotărâre judecătorească, administratorul va putea solicita instanței judecătorești, pentru
motive temeinice, să fie dispensat de îndeplinirea ei.
Art. 819 – Criteriile pentru aprecierea motivelor temeinice
(1) În soluționarea cererilor prevăzute la art. 818, instanța judecătorească va ține seama de
valoarea bunurilor, de situația părților, precum și de alte circumstanțe.
(2) Instanța nu va putea admite cererea de stabilire a obligației administratorului privind
inventarul, garanțiile sau asigurarea, dacă pe această cale s-ar încălca o clauză contrară din actul
constitutiv sau din înțelegerea ulterioară a părților.
Art. 820 – Cuprinsul inventarului
(1) În cazurile în care administratorul este obligat să întocmească un inventar, acesta trebuie să
cuprindă o enumerare completă a bunurilor încredințate sau a conținutului masei patrimoniale ori
a patrimoniului supus administrării.
(2) Inventarul conține, ori de câte ori este cazul:
a) datele de identificare a bunurilor imobile și descrierea bunurilor mobile, cu indicarea valorii
acestora, iar în cazul unei universalități de bunuri mobile, o identificare corespunzătoare a
universalității respective;
b) identificarea sumelor de bani;
c) lista instrumentelor financiare.
(3) De asemenea, în cazul administrării unei mase patrimoniale sau a unui patrimoniu,
inventarul cuprinde lista datoriilor și se încheie cu o recapitulație a activului și pasivului.
(4) Administratorul are obligația să notifice beneficiarului, prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire, data și locul întocmirii inventarului.
(5) Inventarul se întocmește fie prin înscris autentic, fie prin înscris sub semnătură privată
cuprinzând data și locul întocmirii și semnat de autor și de beneficiar, iar în absența acestuia din

urmă, de 2 martori. Constatările cu privire la care beneficiarul nu a făcut obiecțiuni au deplină
forță probantă față de acesta din urmă.
Art. 821 – Bunurile de uz personal
În măsura în care patrimoniul administrat cuprinde bunuri de uz personal ale titularului sau,
după caz, ale defunctului, în inventar se face o mențiune de ordin general cu privire la acestea,
descriindu-se doar obiectele de îmbrăcăminte, înscrisurile personale, bijuteriile sau obiectele de
uz curent a căror valoare individuală depășește echivalentul în lei al sumei de 100 euro.
Art. 822 – Starea bunurilor indicate în inventar
Bunurile indicate în inventar sunt prezumate a fi în bună stare la data întocmirii acestuia, cu
excepția cazului în care inventarul cuprinde o mențiune contrară agreată de beneficiar sau, în
absența acordului beneficiarului, mențiunea este însoțită de un document doveditor.
Art. 823 – Comunicarea și contestarea inventarului
(1) O copie a inventarului va fi predată de administrator persoanei care l-a desemnat și
beneficiarului, precum și oricărei alte persoane interesate despre care acesta are cunoștință.
(2) Inventarul poate fi făcut public numai în cazurile și potrivit procedurii prevăzute de lege.
(3) Orice persoană interesată poate contesta în justiție inventarul sau oricare dintre mențiunile
conținute de acesta și va putea solicita întocmirea unui nou inventar, cu participarea unui expert
judiciar.
Art. 824 – Asigurarea facultativă
(1) Chiar în absența unei obligații stabilite prin lege, prin actul constitutiv sau prin înțelegerea
părților ori prin hotărâre judecătorească, administratorul poate asigura bunurile încredințate
împotriva riscurilor obișnuite, precum furtul sau incendiul, pe cheltuiala beneficiarului sau a
patrimoniului fiduciar.
(2) Administratorul poate subscrie totodată o poliță de asigurare profesională pentru buna
executare a obligațiilor sale.
(3) Cheltuielile prilejuite de asigurarea prevăzută la alin. (2) sunt în sarcina beneficiarului sau
a patrimoniului fiduciar, în cazul în care administrarea este efectuată cu titlu gratuit.
Secțiunea a 4-a
Administrarea colectivă și delegarea
Art. 825 – Adoptarea hotărârilor
În cazul în care sunt desemnate mai multe persoane în calitate de administratori, dacă legea
sau actul de desemnare nu prevede altfel, hotărârile se iau prin voința majorității acestora.
Art. 826 – Adoptarea hotărârilor în situații speciale
(1) Administratorii vor putea efectua în mod individual acte de conservare.
(2) În cazul în care nu se pot lua hotărâri în mod valabil din cauza opunerii constante a unora
dintre administratori, celelalte acte de administrare a bunurilor altuia vor putea fi făcute, în caz
de urgență, cu autorizarea instanței judecătorești.
(3) În măsura în care neînțelegerile dintre administratori persistă, iar administrarea este serios
afectată, instanța va putea dispune, la solicitarea oricărei persoane interesate, una sau mai multe
dintre următoarele măsuri:
a) stabilirea unui mecanism simplificat de adoptare a hotărârilor;
b) repartizarea atribuțiilor între administratori;
c) conferirea votului decisiv, în caz de paritate de voturi, unuia dintre administratori;
d) înlocuirea administratorului sau, după caz, a administratorilor cărora le este imputabilă
situația creată.

Art. 827 – Răspunderea solidară
(1) Administratorii sunt răspunzători în mod solidar pentru îndeplinirea atribuțiilor lor.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care atribuțiile sunt repartizate prin lege, actul de desemnare
sau hotărâre judecătorească, iar repartizarea a fost respectată, fiecare administrator este
răspunzător doar pentru partea sa de administrare.
Art. 828 – Prezumția de aprobare a hotărârilor
(1) Se prezumă că administratorul a aprobat toate hotărârile adoptate de ceilalți administratori
și va răspunde pentru acestea în solidar cu ei în măsura în care nu s-a opus în momentul adoptării
hotărârii și nu a notificat această opoziție beneficiarului într-un termen rezonabil.
(2) Se prezumă că administratorul a aprobat hotărârea adoptată în absența sa în măsura în care
nu își face cunoscută opoziția celorlalți administratori și beneficiarului într-un termen rezonabil
de la data la care a luat cunoștință de hotărârea respectivă.
(3) Administratorul nu va răspunde în situația în care nu a putut, pentru motive temeinice, să
notifice opoziția sa în condițiile alin. (1).
Art. 829 – Delegarea
(1) Administratorul își poate delega parțial atribuțiile sau poate împuternici un terț să îl
reprezinte la încheierea unui act determinat.
(2) Administratorul nu poate delega unei terțe persoane administrarea generală sau exercițiul
unei puteri discreționare, cu excepția cazului în care delegarea se face către un coadministrator.
(3) Administratorul răspunde pentru faptele celui substituit în măsura în care beneficiarul nu a
autorizat în mod expres substituirea, iar în cazul în care autorizarea există, răspunde numai
pentru lipsa de diligență în alegerea și îndrumarea înlocuitorului.
Art. 830 – Răspunderea reprezentantului administratorului
(1) Actele prin care reprezentantul administratorului a încălcat prevederile actului de
desemnare sau uzanțele sunt inopozabile beneficiarului.
(2) De asemenea, beneficiarul se poate îndrepta împotriva reprezentantului administratorului
pentru prejudiciile suferite, chiar dacă era autorizat expres să încredințeze reprezentarea.
Secțiunea a 5-a
Plasamentele considerate sigure
Art. 831 – Categoriile de plasamente considerate sigure
Sunt prezumate a fi sigure plasamentele stabilite periodic de Banca Națională a României și de
Comisia Națională a Valorilor Mobiliare.
Art. 832 – Limitele prudențiale ale efectuării plasamentelor
(1) Administratorul hotărăște cu privire la efectuarea plasamentelor în funcție de randament și
de creșterea estimată a valorii. Administratorul va căuta să realizeze un portofoliu diversificat,
care să producă venituri fixe și, respectiv, variabile, într-o proporție stabilită în funcție de
conjunctura economică.
(2) Administratorul nu va putea achiziționa mai mult de 5% din acțiunile aceleiași societăți
comerciale și nici nu va putea achiziționa acțiuni, obligațiuni sau alte valori mobiliare ale unei
persoane juridice care nu și-a îndeplinit obligația de plată a dividendelor ori dobânzilor sau
acorda împrumuturi persoanei juridice respective.
Art. 833 – Plasarea sumelor de bani
(1) Administratorul va putea depozita sumele de bani care îi sunt încredințate la o instituție de
credit sau de asigurare ori la un organism de plasament colectiv, în măsura în care depozitul este
rambursabil la vedere sau în urma unui aviz de maximum 30 de zile.

(2) Administratorul va putea efectua totodată depuneri pe perioade mai lungi în măsura în care
acestea sunt garantate integral de Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar sau, după
caz, de Fondul de protejare a asiguraților.
(3) În lipsa garanției prevăzute la alin. (2), administratorul nu va putea efectua depuneri pe
perioade mai lungi, cu excepția cazului în care instanța îl autorizează în acest sens și în
conformitate cu regulile determinate de aceasta.
Art. 834 – Menținerea plasamentelor anterioare
(1) Administratorul va putea menține plasamentele existente la data preluării funcției chiar
dacă acestea nu sunt considerate sigure.
(2) Administratorul va putea totodată să dețină valori mobiliare care le înlocuiesc pe cele
deținute anterior ca urmare a reorganizării, lichidării sau fuziunii persoanei juridice emitente.
Art. 835 – Obligația de reparare a prejudiciului pentru plasamentele nesigure
(1) Se prezumă că un administrator acționează prudent dacă își îndeplinește atribuțiile în
conformitate cu prevederile prezentei secțiuni.
(2) Administratorul care efectuează un alt plasament decât cele menționate la art. 831 și care
nu a fost autorizat expres de către beneficiar va fi ținut să repare prejudiciul rezultat fără a se ține
seama de existența vreunei culpe.
Art. 836 – Obligația administratorului de a-și arăta calitatea
(1) Administratorul trebuie să indice calitatea sa și persoana beneficiarului pentru
plasamentele făcute în cursul administrării.
(2) În caz contrar, plasamentul și profitul aferent vor reveni tot beneficiarului. Dacă
plasamentele sunt nerentabile, administratorul va acoperi personal pierderile cauzate
beneficiarului.
Secțiunea a 6-a
Repartiția profiturilor și a pierderilor
Art. 837 – Repartiția profitului și a pierderilor
(1) Repartiția profitului și a pierderilor între beneficiarul fructelor și cel al capitalului se va
realiza în conformitate cu prevederile actului constitutiv.
(2) În lipsa unei indicații exprese în act, repartiția se face echitabil, ținând seama de obiectul
administrării, de circumstanțele care au dat naștere la administrare, precum și de practicile
contabile general acceptate.
Art. 838 – Debitarea contului de venituri
(1) Contul de venituri se va debita cu sumele reprezentând următoarele cheltuieli și alte
cheltuieli de natură similară, în următoarea ordine:
a) impozitele și taxele plătite, aferente bunurilor administrate;
b) jumătate din remunerația administratorului și din cheltuielile rezonabile efectuate de acesta
pentru administrarea comună a capitalului și a dobânzilor;
c) primele de asigurare, costurile reparațiilor minore, precum și celelalte cheltuieli obișnuite
ale administrării;
d) cheltuielile efectuate pentru conservarea drepturilor beneficiarului fructelor și jumătate din
costurile prilejuite de descărcarea judiciară de gestiune, în măsura în care instanța judecătorească
nu dispune altfel;
e) costurile amortizării bunurilor, cu excepția celor utilizate în scop personal de către
beneficiar.

(2) Administratorul va putea repartiza cheltuielile importante pe o perioadă de timp
rezonabilă, pentru a menține veniturile la un nivel constant.
Art. 839 – Debitarea contului de capital
(1) Contul de capital se va debita cu sumele reprezentând cheltuieli care nu sunt trecute în
debitul contului de venituri, precum cheltuielile referitoare la investițiile de capital, înstrăinarea
de bunuri, conservarea drepturilor beneficiarului capitalului sau a dreptului de proprietate a
bunurilor administrate.
(2) Contul de capital se va debita totodată cu sumele reprezentând taxe și impozite plătite
asupra câștigurilor din capital, chiar și atunci când legea specială le califică impozite pe venit.
Art. 840 – Momentul nașterii dreptului beneficiarului la venitul net
Beneficiarul fructelor este îndreptățit la venitul net rezultat din administrarea bunurilor
începând cu data prevăzută în actul constitutiv sau, în lipsa unei asemenea date, de la momentul
începerii administrării ori, după caz, al decesului testatorului.
Art. 841 – Dobândirea fructelor
(1) Când beneficiarul este proprietarul bunului frugifer, fructele se dobândesc potrivit regulilor
prevăzute la art. 550 alin. (2) și (3). În cazul în care beneficiarul este o terță persoană, se aplică în
mod corespunzător regulile prevăzute la art. 710 și 711.
(2) Dividendele și distribuțiile unei persoane juridice se datorează de la data indicată în
hotărârea de distribuție sau, în lipsa acesteia, de la data hotărârii respective. Beneficiarul nu va
avea dreptul la plata dividendelor stabilite ulterior momentului încetării dreptului său.
Secțiunea a 7-a
Darea de seamă anuală
Art. 842 – Obligația privind darea de seamă
Cel puțin o dată pe an administratorul îi va prezenta beneficiarului o dare de seamă a gestiunii
sale.
Art. 843 – Conținutul și auditarea dării de seamă
(1) Darea de seamă trebuie să cuprindă toate informațiile necesare verificării exactității
acesteia.
(2) La cererea persoanei interesate, darea de seamă poate fi auditată de către un expert
independent.
(3) În cazul în care administratorul se opune auditării, persoana interesată poate să solicite
instanței judecătorești desemnarea unui expert independent pentru a verifica darea de seamă.
Art. 844 – Darea de seamă în ipoteza în care sunt mai mulți administratori
Dacă sunt mai mulți administratori, aceștia vor întocmi o singură dare de seamă, cu excepția
cazului în care atribuțiile lor au fost repartizate prin lege, prin actul constitutiv sau de către
instanța judecătorească, iar această repartizare a fost respectată.
Art. 845 – Examinarea registrelor
Administratorul este obligat să îi permită beneficiarului, în orice moment, examinarea
registrelor și a documentelor justificative ce au legătură cu gestiunea sa.
Cap. IV
Încetarea administrării
Secțiunea 1
Cauzele de încetare

Art. 846 – Cazurile de încetare
Administrarea încetează:
a) prin stingerea dreptului beneficiarului asupra bunurilor administrate;
b) prin expirarea termenului sau împlinirea condiției stipulate în actul constitutiv;
c) prin îndeplinirea scopului administrării sau prin încetarea cauzei care a dat naștere
administrării;
d) prin denunțarea de către beneficiar a actului de desemnare, ca urmare a solicitării
comunicate administratorului, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, de a restitui
bunurile de îndată;
e) prin înlocuirea administratorului de către beneficiar sau de către instanța judecătorească, la
cererea altei persoane interesate;
f) prin decesul, punerea sub interdicție judecătorească, renunțarea administratorului ori
supunerea acestuia la procedura insolvenței;
g) prin punerea sub interdicție judecătorească a beneficiarului sau supunerea acestuia la
procedura insolvenței, în măsura în care aceasta afectează bunurile administrate.
Art. 847 – Notificarea renunțării
(1) Administratorul poate renunța la atribuțiile sale, pe baza notificării adresate, prin scrisoare
recomandată cu confirmare de primire, beneficiarului și, după caz, celorlalți administratori sau
persoanei împuternicite să desemneze un înlocuitor.
(2) Notificarea va cuprinde un termen de preaviz rezonabil, care să îi permită beneficiarului să
numească un alt administrator sau să preia el însuși administrarea bunurilor. În caz contrar,
administratorul va repara prejudiciul cauzat prin renunțarea sa intempestivă.
(3) Renunțarea administratorului produce efecte de la data expirării termenului de preaviz.
Art. 848 – Moartea sau punerea sub interdicție a administratorului
(1) Moartea sau punerea sub interdicție a administratorului va fi comunicată beneficiarului și,
după caz, celorlalți administratori, de către moștenitorii acestuia sau executorul testamentar ori
de către tutorele administratorului.
(2) Moștenitorii, executorul testamentar și tutorele, după caz, sunt obligați să întreprindă, în
privința oricărei afaceri începute, orice măsură imediată care este necesară pentru prevenirea
producerii unei pierderi, precum și să dea socoteală și să predea bunurile către persoana
îndreptățită.
Art. 849 – Obligațiile asumate ulterior încetării administrării
(1) Obligațiile asumate față de terți, ulterior încetării administrării, de un administrator de
bună-credință sunt pe deplin valabile și îl obligă pe beneficiar sau, după caz, pe fiduciar.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul obligațiilor asumate de administrator ulterior
încetării administrării, atunci când aceasta este o consecință necesară sau o măsură necesară
pentru prevenirea pierderilor.
(3) Beneficiarul sau fiduciarul este de asemenea ținut de obligațiile asumate față de terții care
nu au cunoscut faptul încetării administrării.
(4) Fiduciarul răspunde numai în limitele activului masei patrimoniale fiduciare.
Secțiunea a 2-a
Darea de seamă și predarea bunurilor
Art. 850 – Darea de seamă finală

(1) La încetarea raporturilor de administrare, administratorul va prezenta o dare de seamă
finală beneficiarului și, după caz, administratorului înlocuitor sau celorlalți administratori. În
cazul încetării simultane a raporturilor de administrare ale mai multor administratori, aceștia vor
prezenta o singură dare de seamă, cu excepția cazului în care atribuțiile acestora sunt separate.
(2) Darea de seamă va cuprinde toate datele necesare pentru a permite verificarea exactității
sale. Registrele și celelalte documente justificative vor putea fi consultate de persoanele
interesate.
(3) Acceptarea dării de seamă de către beneficiar îl descarcă pe administrator.
Art. 851 – Descărcarea judiciară de gestiune
(1) În cazul în care oricare dintre beneficiari nu acceptă darea de seamă, administratorul poate
cere instanței judecătorești să o încuviințeze.
(2) Ori de câte ori se consideră necesar, instanța judecătorească va dispune efectuarea unei
expertize de specialitate.
Art. 852 – Locul predării bunurilor
În lipsa unei stipulații contrare, administratorul predă bunurile administrate la locul unde se
găsesc acestea.
Art. 853 – Întinderea obligației de restituire
(1) Administratorul este obligat să predea tot ce a primit în exercitarea atribuțiilor sale, chiar
dacă plata primită de la terț este nedatorată beneficiarului sau, după caz, fiduciarului, pentru
masa patrimonială fiduciară.
(2) Administratorul este, de asemenea, obligat să restituie orice profit sau orice alt avantaj
patrimonial realizat în folos personal prin utilizarea, fără permisiune, a datelor și a informațiilor
obținute în virtutea calității sale.
(3) Administratorul care a folosit, fără permisiune, un bun este obligat să îl indemnizeze pe
beneficiar sau, după caz, pe fiduciar, în contul masei patrimoniale fiduciare cu echivalentul
folosinței bunului.
Art. 854 – Suportarea cheltuielilor administrării
(1) Cheltuielile administrării, inclusiv cele ocazionate de prezentarea dării de seamă și de
predarea bunurilor, sunt în sarcina beneficiarului sau, după caz, a fiduciarului, pentru masa
patrimonială fiduciară.
(2) În cazul renunțării, denunțării actului de desemnare sau al înlocuirii administratorului,
beneficiarul ori fiduciarul, în contul masei patrimoniale fiduciare, are în sarcină, pe lângă
cheltuielile menționate la alin. (1), și plata remunerației cuvenite administratorului în raport cu
durata activității sale.
Art. 855 – Data curgerii dobânzilor
(1) Administratorul datorează dobânzi asupra soldului de la data acceptării ori a încuviințării
judiciare a dării de seamă sau, după caz, de la data notificării prin scrisoare recomandată cu
confirmare de primire sau prin orice alt mijloc prevăzut de lege.
(2) Beneficiarul sau fiduciarul, pentru masa patrimonială fiduciară, datorează dobânzi pentru
sumele cuvenite administratorului doar de la punerea în întârziere potrivit alin. (1).
Art. 856 – Deducerea remunerației
(1) Administratorul poate deduce din soldul administrării remunerația care îi este datorată de
beneficiar sau de fiduciar, în contul masei patrimoniale fiduciare, pentru activitatea sa.
(2) Administratorul are drept de retenție asupra bunului administrat până la plata integrală a
datoriei față de el.
Art. 857 – Solidaritatea beneficiarilor

În caz de pluralitate de beneficiari, aceștia sunt ținuți solidar la îndeplinirea obligațiilor față de
administrator.
Titlul VI
Proprietatea publică
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 858 – Definiția dreptului de proprietate publică
Proprietatea publică este dreptul de proprietate ce aparține statului sau unei unități
administrativ-teritoriale asupra bunurilor care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz
ori de interes public, cu condiția să fie dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Art. 859 – Obiectul proprietății publice. Delimitarea de domeniul privat
(1) Constituie obiect exclusiv al proprietății publice bogățiile de interes public ale subsolului,
spațiul aerian, apele cu potențial energetic valorificabil, de interes național, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice și ale platoului continental, precum și alte
bunuri stabilite prin lege organică.
(2) Celelalte bunuri care aparțin statului ori unităților administrativ-teritoriale fac parte, după
caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul
lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.
Art. 860 – Domeniul public național, județean și local
(1) Bunurile proprietate publică fac parte din domeniul public național, județean sau, după caz,
local.
(2) Delimitarea dintre domeniul public național, județean și local se face în condițiile legii.
(3) Bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietății publice a statului sau a unităților
administrativ-teritoriale potrivit unei legi organice nu pot fi trecute din domeniul public al
statului în domeniul public al unității administrativ-teritoriale sau invers decât ca urmare a
modificării legii organice. În celelalte cazuri, trecerea unui bun din domeniul public al statului în
domeniul public al unității administrativ-teritoriale și invers se face în condițiile legii.
Art. 861 – Caracterele dreptului de proprietate publică
(1) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile, imprescriptibile și insesizabile.
(2) Proprietatea asupra acestor bunuri nu se stinge prin neuz și nu poate fi dobândită de terți
prin uzucapiune sau, după caz, prin posesia de bună-credință asupra bunurilor mobile.
(3) În condițiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrare sau în folosință și
pot fi concesionate ori închiriate.
Art. 862 – Limitele exercitării dreptului de proprietate publică
(1) Dreptul de proprietate publică este susceptibil de orice limite reglementate de lege sau de
prezentul cod pentru dreptul de proprietate privată, în măsura în care acestea sunt compatibile cu
uzul sau interesul public căruia îi sunt destinate bunurile afectate.
(2) Incompatibilitatea se constată prin acordul dintre titularul proprietății publice și persoana
interesată sau, în caz de divergență, pe cale judecătorească.
(3) În aceste cazuri, persoana interesată are dreptul la o justă și promptă despăgubire din partea
titularului proprietății publice.
Art. 863 – Cazurile de dobândire a dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se dobândește:
a) prin achiziție publică, efectuată în condițiile legii;

b) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile legii;
c) prin donație sau legat, acceptat în condițiile legii, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința
dispunătorului, devine de uz ori de interes public;
d) prin convenție cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau prin voința dobânditorului,
devine de uz ori de interes public;
e) prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în domeniul public al acestuia sau
din domeniul privat al unei unități administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în
condițiile legii;
f) prin alte moduri stabilite de lege.
Art. 864 – Stingerea dreptului de proprietate publică
Dreptul de proprietate publică se stinge dacă bunul a pierit ori a fost trecut în domeniul privat,
dacă a încetat uzul sau interesul public, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege.
Art. 865 – Apărarea dreptului de proprietate publică
(1) Obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului.
(2) Titularii drepturilor corespunzătoare proprietății publice sunt obligați:
a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate
publică;
b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute
de Codul de procedur ă civil ă.
(3) Dispozițiile art. 563 se aplică în mod corespunzător.
Cap. II
Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 866 – Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice
Drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt dreptul de administrare, dreptul de
concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit.
Secțiunea a 2-a
Dreptul de administrare
Art. 867 – Constituirea dreptului de administrare
(1) Dreptul de administrare se constituie prin hotărâre a Guvernului, a consiliului județean sau,
după caz, a consiliului local.
(2) Autoritățile prevăzute la alin. (1) controlează modul de exercitare a dreptului de
administrare.
Art. 868 – Exercitarea dreptului de administrare
(1) Dreptul de administrare aparține regiilor autonome sau, după caz, autorităților
administrației publice centrale sau locale și altor instituții publice de interes național, județean ori
local.
(2) Titularul dreptului de administrare poate folosi și dispune de bunul dat în administrare în
condițiile stabilite de lege și, dacă este cazul, de actul de constituire.
Art. 869 – Stingerea dreptului de administrare

Dreptul de administrare încetează odată cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin
actul de revocare emis, în condițiile legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a
constituit.
Art. 870 – Apărarea dreptului de administrare
(1) Apărarea în justiție a dreptului de administrare revine titularului dreptului.
(2) Dispozițiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Secțiunea a 3-a
Dreptul de concesiune
Art. 871 – Conținutul dreptului de concesiune
(1) Concesionarul are dreptul și, în același timp, obligația de exploatare a bunului, în schimbul
unei redevențe și pentru o durată determinată, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege și a
contractului de concesiune.
(2) Calitatea de concesionar o poate avea orice persoană fizică sau persoană juridică.
(3) Procedura de concesionare, precum și încheierea, executarea și încetarea contractului de
concesiune sunt supuse condițiilor prevăzute de lege.
Art. 872 – Exercitarea dreptului de concesiune
(1) Concesionarul poate efectua orice acte materiale sau juridice necesare pentru a asigura
exploatarea bunului. Cu toate acestea, sub sancțiunea nulității absolute, concesionarul nu poate
înstrăina și nici greva bunul dat în concesiune sau, după caz, bunurile destinate ori rezultate din
realizarea concesiunii și care trebuie, potrivit legii sau actului constitutiv, să fie predate
concedentului la încetarea, din orice motive, a concesiunii.
(2) Fructele, precum și, în limitele prevăzute de lege și în actul de constituire, productele
bunului concesionat revin concesionarului.
(3) În toate cazurile, exercitarea dreptului de concesiune este supusă controlului din partea
concedentului, în condițiile legii și ale contractului de concesiune.
Art. 873 – Apărarea dreptului de concesiune
(1) Apărarea în justiție a dreptului de concesiune revine concesionarului.
(2) Dispozițiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Secțiunea a 4-a
Dreptul de folosință cu titlu gratuit
Art. 874 – Conținutul și limitele dreptului de folosință cu titlu gratuit
(1) Dreptul de folosință asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe
termen limitat, în favoarea instituțiilor de utilitate publică.
(2) În lipsa unor dispoziții contrare în actul de constituire, titularul nu beneficiază de fructele
civile ale bunului.
(3) Dispozițiile privind constituirea și încetarea dreptului de administrare se aplică în mod
corespunzător.
Art. 875 – Apărarea dreptului de folosință cu titlu gratuit
(1) Apărarea în justiție a dreptului de folosință cu titlu gratuit revine titularului dreptului.
(2) Dispozițiile art. 696 alin. (1) se aplică în mod corespunzător.
Titlul VII
Cartea funciară

Cap. I
Dispoziții generale
Art. 876*) – Scopul și obiectul cărții funciare
(1) Cartea funciară descrie imobilele și arată drepturile reale ce au ca obiect aceste bunuri.
(2) În cazurile prevăzute de lege pot fi înscrise în cartea funciară și alte drepturi, fapte sau
raporturi juridice, dacă au legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară.
(3) Prin imobil, în sensul prezentului titlu, se înțelege una sau mai multe parcele de teren
alăturate, indiferent de categoria de folosință, cu sau fără construcții, aparținând aceluiași
proprietar, situate pe teritoriul unei unități administrativ-teritoriale și care sunt identificate printr-
un număr cadastral unic.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 877*) – Drepturile tabulare
Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare. Ele se dobândesc,
se modifică și se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 878*) – Obiectul drepturilor tabulare
(1) Obiectul drepturilor tabulare este imobilul, definit la art. 876 alin. (3), care după înscrierea
în cartea funciară nu mai poate să fie modificat decât cu respectarea regulilor de carte funciară.
(2) Aceeași carte funciară nu poate cuprinde decât un singur imobil.
(3) Mai mulți proprietari nu pot fi înscriși în aceeași carte funciară decât dacă se află în
coproprietate pe cote-părți ori în devălmășie.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 879*) – Modificarea imobilului înscris în cartea funciară
(1) Imobilul înscris în cartea funciară se poate modifica prin alipiri, dacă mai multe imobile
alăturate se unesc într-un singur imobil sau dacă se adaugă o parte dintr-un imobil la un alt
imobil ori, după caz, se mărește întinderea acestuia.
(2) De asemenea, imobilul înscris în cartea funciară se modifică și prin dezlipiri, dacă se
desparte o parte din imobil sau se micșorează întinderea acestuia.

(3) Alipirea sau dezlipirea unui imobil grevat cu sarcini nu se poate face decât cu
consimțământul titularilor acelor sarcini. Refuzul titularilor sarcinilor nu trebuie să fie abuziv, el
putând fi cenzurat de către instanța judecătorească.
(4) Dacă însă creditorii ipotecari consimt la alipirea sau, după caz, atât la dezlipirea, cât și la
alipirea imobilului grevat la un alt imobil, în lipsă de convenție contrară, ipotecile vor lua rang
după cele ce grevează imobilul la care s-a făcut alipirea.
(5) Operațiunile de modificare a imobilului înscris în cartea funciară, prin alipiri sau dezlipiri,
au caracter material și nu implică niciun transfer de proprietate.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 880*) – Înscrierile în caz de alipire sau dezlipire
(1) În caz de alipire sau dezlipire, imobilele rezultate se vor transcrie în cărți funciare noi, cu
menționarea noului număr cadastral pentru fiecare imobil, iar cartea funciară sau, după caz,
vechile cărți funciare se vor închide, fără a se mai putea redeschide pentru alte înscrieri.
(2) Dacă întregul imobil înscris în cartea funciară a fost transcris, aceasta se va închide și nu
va mai putea fi redeschisă pentru noi înscrieri.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 881*) – Felurile înscrierilor
(1) Înscrierile sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie și notarea.
(2) Intabularea și înscrierea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la
înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în
cartea funciară.
(3) Înscrierea provizorie și notarea se fac numai în cazurile anume prevăzute de lege.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 882*) – Înscrierea drepturilor reale afectate de modalități
(1) Drepturile reale sub condiție suspensivă sau rezolutorie nu se intabulează. Ele se pot însă
înscrie provizoriu.
(2) Termenul extinctiv sau sarcina liberalității se va putea arăta atât în cuprinsul intabulării, cât
și al înscrierii provizorii.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,

după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 883*) – Cercetarea cărții funciare
(1) Orice persoană, fără a fi ținută să justifice vreun interes, poate cerceta orice carte funciară,
precum și celelalte documente cu care aceasta se întregește, potrivit legii. Mapa cu înscrisurile
care au stat la baza efectuării înscrierilor în cartea funciară poate fi consultată de orice persoană
interesată, cu respectarea dispozițiilor legale cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal
și libera circulație a acestor date.
(2) La cerere, se vor elibera extrase sau copii certificate, conforme cu exemplarul original aflat
în arhivă.
(3) Nimeni nu va putea invoca faptul că nu a avut cunoștință de existența vreunei înscrieri
efectuate în cartea funciară sau, după caz, a unei cereri de înscriere înregistrate la biroul de
cadastru și publicitate imobiliară.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 884*) – Procedura de înscriere
Procedura de înscriere în cartea funciară se va stabili prin lege specială.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Cap. II*)
Înscrierea drepturilor tabulare
*) Înscrierile în cartea funciară efectuate în temeiul unor acte ori fapte juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse anterior intrării în vigoare a Codului civil vor produce efectele
prevăzute de legea în vigoare la data încheierii acestor acte ori, după caz, la data săvârșirii sau
producerii acestor fapte, chiar dacă aceste înscrieri sunt efectuate după data intrării în vigoare
a Codului civil. (a se vedea art. 77 din Legea nr. 71/2011)
**) Privilegiile speciale imobiliare și ipotecile legale născute până la intrarea în vigoare a
Codului civil pot fi înscrise și după această dată, fie în vechile registre de publicitate imobiliară,
dacă pentru imobilele grevate nu sunt deschise cărți funciare noi în condițiile art. 58 1 din Legea
nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, fie în noile cărți funciare,
potrivit dispozițiilor acestei din urmă legi.
Privilegiile speciale imobiliare, înscrise fie în vechile registre de publicitate imobiliară, fie în
noile cărți funciare până la intrarea în vigoare a Codului civil sau, după caz, în condițiile
prevăzute în alineatul anterior, se convertesc de plin drept în ipoteci legale după expirarea unui
termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului civil sau, după caz, de la data înscrierii și se
vor supune dispozițiilor Codului civil.

De la data intrării în vigoare a Codului civil, privilegiile speciale imobiliare prevăzute în legi
speciale devin ipoteci legale și vor fi supuse regimului prevăzut de Codul civil pentru ipoteci
legale. (a se vedea art. 78 din Legea nr. 71/2011)
***) În cazul în care, pentru prima dată, s-au înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă,
drepturi reale potrivit art. 58 1 din Legea nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările
ulterioare, terții dobânditori cu titlu oneros ai vreunui drept real imobiliar, întemeindu-se, cu
bună-credință, pe cuprinsul cărții funciare, nu se pot prevala contra adevăraților proprietari,
străini de cartea funciară, de dispozițiile art. 901 din Codul civil sau ale art. 31 din Legea nr.
7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, după caz, cât timp nu s-a împlinit
termenul de uzucapiune tabulară prevăzut de Codul civil sau dacă în acest termen s-a înscris o
acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare. Aceste dispoziții nu sunt aplicabile și
înscrierilor efectuate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. În acest caz, sunt aplicabile
dispozițiile de drept comun privitoare la uzucapiune, în vigoare la data intrării în posesia
imobilului. (a se vedea art. 79 din Legea nr. 71/2011)
****) Cererile de înscriere, precum și acțiunile în justiție întemeiate pe dispozițiile Legii nr.
7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de data introducerii
lor, vor fi soluționate potrivit normelor materiale în vigoare la data încheierii actului sau, după
caz, la data săvârșirii ori producerii faptului juridic generator, modificator sau extinctiv al
dreptului supus înscrierii ori rectificării, cu respectarea normelor procedurale în vigoare în
momentul introducerii lor. (a se vedea art. 80 din Legea nr. 71/2011)
Art. 885*) – Dobândirea și stingerea drepturilor reale asupra imobilelor
(1)**) Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în
cartea funciară se dobândesc, atât între părți, cât și față de terți, numai prin înscrierea lor în cartea
funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat înscrierea.
_____________
**) Dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin
efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de
cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu,
a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului
și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.
Până la data respectivă, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor
drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se
face numai în scop de opozabilitate față de terți. (a se vedea art. 56 din Legea nr. 71/2011)
(2) Drepturile reale se vor pierde sau stinge numai prin radierea lor din cartea funciară, cu
consimțământul titularului, dat prin înscris autentic notarial. Acest consimțământ nu este necesar
dacă dreptul se stinge prin împlinirea termenului arătat în înscriere ori prin decesul sau, după caz,
prin încetarea existenței juridice a titularului, dacă acesta era o persoană juridică.
(3) Dacă dreptul ce urmează să fie radiat este grevat în folosul unei terțe persoane, radierea se
va face cu păstrarea dreptului acestei persoane, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege.
(4) Hotărârea judecătorească definitivă sau, în cazurile prevăzute de lege, actul autorității
administrative va înlocui acordul de voință sau, după caz, consimțământul titularului.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,

după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 886*) – Modificarea drepturilor reale asupra imobilelor
Modificarea unui drept real imobiliar se face potrivit regulilor stabilite pentru dobândirea sau
stingerea drepturilor reale, dacă prin lege nu se dispune altfel.
_____________
*) Dispozițiile Codului civil privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul
înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru
pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților
funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a
publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Până
la data respectivă, înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi
reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face
numai în scop de opozabilitate față de terți. (a se vedea art. 56 din Legea nr. 71/2011)
**) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 887*) – Dobândirea unor drepturi reale fără înscriere
(1) Drepturile reale se dobândesc fără înscriere în cartea funciară când provin din moștenire,
accesiune naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum și în alte
cazuri expres prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, în cazul vânzării silite, dacă urmărirea imobilului nu a fost în prealabil
notată în cartea funciară, drepturile reale astfel dobândite nu vor putea fi opuse terților
dobânditori de bună-credință.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), titularul drepturilor astfel dobândite nu va putea însă
dispune de ele prin cartea funciară decât după ce s-a făcut înscrierea.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 888*) – Condiții de înscriere
Înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului autentic notarial, a hotărârii
judecătorești rămase definitivă, a certificatului de moștenitor sau în baza unui alt act emis de
autoritățile administrative, în cazurile în care legea prevede aceasta.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 889*) – Renunțarea la dreptul de proprietate

(1) Proprietarul poate renunța la dreptul său printr-o declarație autentică notarială înregistrată
la biroul de cadastru și publicitate imobiliară pentru a se înscrie radierea dreptului.
(2) În acest caz, comuna, orașul sau municipiul, după caz, poate cere înscrierea dreptului de
proprietate în folosul său, în baza hotărârii consiliului local, cu respectarea dispozițiilor legale
privind transferul drepturilor reale imobiliare, dacă o altă persoană nu a solicitat înscrierea în
temeiul uzucapiunii.
(3) În situația bunurilor grevate de sarcini reale, unitatea administrativ-teritorială care a preluat
bunul este ținută în limita valorii bunului.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 890*) – Data producerii efectelor înscrierilor
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, înscrierile în cartea funciară își vor produce efectele de
la data înregistrării cererilor, ținându-se însă cont de data, ora și minutul înregistrării acestora în
toate cazurile în care cererea a fost depusă personal, prin mandatar ori notar public sau, după caz,
comunicată prin telefax, poștă electronică ori prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului și
confirmarea primirii cererii de înscriere cu toate documentele justificative.
(2) În cazul drepturilor de ipotecă, ordinea înregistrării cererilor va determina și rangul
acestora.
(3) Dacă mai multe cereri s-au primit în aceeași zi prin poștă sau curier, drepturile de ipotecă
vor avea același rang, iar celelalte drepturi vor dobândi numai provizoriu rang egal, urmând ca
instanța să se pronunțe, la cererea oricărei persoane interesate, asupra rangului și, dacă va fi
cazul, asupra radierii înscrierii nevalabile.
(4) În cazul în care două sau mai multe drepturi au primit provizoriu rang egal, potrivit
dispozițiilor alin. (3), va fi preferat, indiferent de data certă a titlurilor aflate în concurs, cel care
a fost pus în posesia bunului sau, după caz, cel față de care debitorul și-a executat cel dintâi
obligațiile ce îi incumbă, cu excepția drepturilor de ipotecă care vor avea același rang. În situația
în care niciunul din dobânditori n-a fost pus în posesia bunului sau, după caz, debitorul nu și-a
executat obligațiile față de niciunul dintre ei, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi instanța de
judecată în temeiul dispozițiilor prezentului articol.
(5) Dispozițiile alin. (3) și (4) se aplică și atunci când, în aceeași zi, o cerere de înscriere a fost
depusă ori comunicată în condițiile alin. (1), iar alta primită prin poștă sau curier.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 891*) – Conflictul dintre terții dobânditori de la un autor comun
În cazul în care două sau mai multe persoane au fost îndreptățite să dobândească, prin acte
încheiate cu același autor, drepturi asupra aceluiași imobil care se exclud reciproc, cel care și-a
înscris primul dreptul va fi socotit titularul dreptului tabular, indiferent de data titlului în temeiul
căruia s-a săvârșit înscrierea în cartea funciară.
_____________

*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 892*) – Situația terțului dobânditor de rea-credință
(1) Cel care a fost îndreptățit, printr-un act juridic valabil încheiat, să înscrie un drept real în
folosul său poate cere radierea din cartea funciară a unui drept concurent sau, după caz,
acordarea de rang preferențial față de înscrierea efectuată de altă persoană, însă numai dacă sunt
întrunite următoarele 3 condiții:
a) actul juridic în temeiul căruia se solicită radierea sau acordarea rangului preferențial să fie
anterior aceluia în baza căruia terțul și-a înscris dreptul;
b) dreptul reclamantului și cel al terțului dobânditor să provină de la un autor comun;
c) înscrierea dreptului în folosul reclamantului să fi fost împiedicată de terțul dobânditor prin
violență sau viclenie, după caz.
(2) Radierea sau acordarea rangului preferențial poate fi cerută și dacă violența ori viclenia a
provenit de la o altă persoană decât terțul dobânditor, dar numai dacă acesta din urmă a cunoscut
sau, după caz, trebuia să cunoască această împrejurare la data încheierii contractului în baza
căruia a dobândit dreptul intabulat în folosul său.
(3) Dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de către terț a dreptului
în folosul său.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 893*) – Persoanele împotriva cărora se poate face înscrierea drepturilor tabulare
Înscrierea unui drept real se poate efectua numai:
a) împotriva aceluia care, la data înregistrării cererii, este înscris ca titular al dreptului asupra
căruia înscrierea urmează să fie făcută;
b) împotriva aceluia care, înainte de a fi fost înscris, și-a grevat dreptul, dacă amândouă
înscrierile se cer deodată.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 894*) – Înscrierea drepturilor reale în cazul actelor juridice succesive
În cazul în care un drept supus înscrierii în cartea funciară a făcut obiectul unor cesiuni
succesive fără ca înscrierile să fi fost efectuate, cel din urmă îndreptățit nu va putea cere
înscrierea dreptului în folosul său decât dacă solicită, odată cu înscrierea acestuia, și înscrierea
dobândirilor succesive anterioare pe care le va dovedi cu înscrisuri originale sau copii legalizate,
după caz.
_____________

*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 895*) – Înscrierile întemeiate pe obligațiile defunctului
Înscrierile întemeiate pe obligațiile defunctului se vor putea săvârși și după ce dreptul a fost
înscris pe numele moștenitorului, însă numai în măsura în care moștenitorul este ținut de aceste
obligații.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 896*) – Acțiunea în prestație tabulară
(1) În cazurile în care cel obligat să transmită, să constituie ori să modifice în folosul altuia un
drept real asupra unui imobil nu își execută obligațiile necesare pentru înscrierea în cartea
funciară, se va putea cere instanței judecătorești să dispună înscrierea; dreptul la acțiune este
prescriptibil în condițiile legii.
(2) Dacă acțiunea în prestație tabulară a fost notată în cartea funciară, hotărârea judecătorească
se va înscrie, din oficiu, și împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular după notare.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 897*) – Efectele acțiunii în prestație tabulară față de terțul dobânditor de rea-
credință
(1) Acțiunea în prestație tabulară se va putea îndrepta și împotriva terțului dobânditor înscris
anterior în cartea funciară, dacă actul juridic invocat de reclamant este anterior celui în temeiul
căruia a fost înscris dreptul terțului dobânditor, iar acesta a fost de rea-credință la data încheierii
actului.
(2) Dreptul la acțiune împotriva terțului se prescrie în termen de 3 ani de la data înscrierii de
către acesta a dreptului în folosul său, cu excepția cazului în care dreptul la acțiune al
reclamantului contra antecesorului tabular s-a prescris mai înainte.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 898*) – Înscrierea provizorie
În afara altor cazuri prevăzute de lege, înscrierea provizorie în cartea funciară se va putea cere:

1. dacă dreptul real dobândit este afectat de o condiție suspensivă ori rezolutorie sau dacă
privește ori grevează o construcție viitoare; în cazul înscrierii provizorii având ca obiect o
construcție viitoare, justificarea acesteia se face în condițiile legii;
2. dacă, în temeiul unei hotărâri care nu este încă definitivă, partea căzută în pretenții a fost
obligată la strămutarea, constituirea sau stingerea unui drept tabular ori cel care administrează
bunurile unei alte persoane a fost obligat să dea o garanție ipotecară;
3. dacă debitorul a consemnat sumele pentru care a fost înscrisă ipoteca;
4. dacă se dobândește un drept tabular înscris provizoriu;
5. dacă ambele părți consimt doar pentru efectuarea unei înscrieri provizorii.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 899*) – Efectele înscrierii provizorii
(1) Înscrierea provizorie are ca efect dobândirea, modificarea sau stingerea unui drept tabular
de la data înregistrării cererii, sub condiția și în măsura justificării ei.
(2) Justificarea unei înscrieri provizorii se face cu consimțământul celui împotriva căruia s-a
efectuat înscrierea provizorie, dat în formă autentică, sau în temeiul unei hotărâri judecătorești
definitive. În acest din urmă caz, dispozițiile art. 896 și 897 se aplică, în mod corespunzător, și
acțiunii în justificare tabulară.
(3) Justificarea radierii dreptului de ipotecă se face în temeiul hotărârii judecătorești de
validare rămase definitivă, al consimțământului creditorului dat în formă autentică, al procesului-
verbal întocmit de executorul judecătoresc prin care se constată acceptarea plății sau, după caz, al
încheierii întocmite de acesta prin care se constată efectuarea plății, rămasă definitivă.
(4) Justificarea unei înscrieri provizorii își întinde efectul asupra tuturor înscrierilor care s-au
făcut condiționat de justificarea ei; nejustificarea unei înscrieri provizorii atrage, la cererea celui
interesat, radierea ei și a tuturor înscrierilor care s-au făcut condiționat de justificarea ei.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 900*) – Prezumția existenței sau inexistenței unui drept tabular
(1) Dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei persoane, se prezumă că
dreptul există în folosul ei.
(2) Dacă un drept real s-a radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există.
(3) Dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art. 887, precum și pe calea
acțiunii în rectificare.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)

Art. 901*) – Dobândirea cu bună-credință a unui drept tabular
(1) Sub rezerva unor dispoziții legale contrare, oricine a dobândit cu bună-credință vreun drept
real înscris în cartea funciară, în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul
dreptului înscris în folosul său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său
este radiat din cartea funciară.
(2) Terțul dobânditor este considerat de bună-credință numai dacă, la data înregistrării cererii
de înscriere a dreptului în folosul său, sunt îndeplinite următoarele condiții:
a) nu a fost înregistrată nicio acțiune prin care se contestă cuprinsul cărții funciare;
b) din cuprinsul cărții funciare nu rezultă nicio cauză care să justifice rectificarea acesteia în
favoarea altei persoane; și
c) nu a cunoscut, pe altă cale, inexactitatea cuprinsului cărții funciare.
(3) Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile și terțului care a dobândit cu bună-credință
un drept de ipotecă în temeiul unui act juridic încheiat cu titularul de carte funciară ori cu
succesorul său în drepturi, după caz.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu pot fi însă opuse de o parte contractantă celeilalte și nici
de succesorii lor universali sau cu titlu universal, după caz.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Cap. III
Notarea unor drepturi, fapte și raporturi juridice
Art. 902*) – Actele sau faptele supuse notării
(1) Drepturile, faptele sau alte raporturi juridice prevăzute la art. 876 alin. (2) devin opozabile
terțelor persoane exclusiv prin notare, dacă nu se dovedește că au fost cunoscute pe altă cale, în
afara cazului în care din lege rezultă că simpla cunoaștere a acestora nu este suficientă pentru a
suplini lipsa de publicitate. În caz de conflict de drepturi care provin de la un autor comun,
dispozițiile art. 890 – 892, 896 și 897 se aplică în mod corespunzător.
(2) În afara altor cazuri prevăzute de lege, sunt supuse notării în cartea funciară:
1. punerea sub interdicție judecătorească și ridicarea acestei măsuri;
2. cererea de declarare a morții unei persoane fizice, hotărârea judecătorească de declarare a
morții și cererea de anulare sau de rectificare a hotărârii judecătorești de declarare a morții;
3. calitatea de bun comun a unui imobil;
4. convenția matrimonială, precum și modificarea sau, după caz, înlocuirea ei;
5. destinația unui imobil de locuință a familiei;
6. locațiunea și cesiunea de venituri;
7. aportul de folosință la capitalul social al unei societăți;
8. interdicția convențională de înstrăinare sau de grevare a unui drept înscris;
9. vânzarea făcută cu rezerva dreptului de proprietate;
10. dreptul de a revoca sau denunța unilateral contractul;
11. pactul comisoriu și declarația de rezoluțiune sau de reziliere unilaterală a contractului;
12. antecontractul și pactul de opțiune;
13. dreptul de preempțiune născut din convenții;
14. intenția de a înstrăina sau de a ipoteca;

15. schimbarea rangului ipotecii, poprirea, gajul sau constituirea altei garanții reale asupra
creanței ipotecare;
16. deschiderea procedurii insolvenței, ridicarea dreptului de administrare al debitorului supus
acestei măsuri, precum și închiderea acestei proceduri;
17. sechestrul, urmărirea imobilului, a fructelor ori veniturilor sale;
18. acțiunea în prestație tabulară, acțiunea în justificare și acțiunea în rectificare;
19. acțiunile pentru apărarea drepturilor reale înscrise în cartea funciară, acțiunea în partaj,
acțiunile în desființarea actului juridic pentru nulitate, rezoluțiune ori alte cauze de ineficacitate,
acțiunea revocatorie, precum și orice alte acțiuni privitoare la alte drepturi, fapte, alte raporturi
juridice în legătură cu imobilele înscrise;
20. punerea în mișcare a acțiunii penale pentru o înscriere în cartea funciară săvârșită printr-o
faptă prevăzută de legea penală.
(3) În sensul prezentului articol, prin terți se înțelege orice persoană care a dobândit un drept
real sau un alt drept în legătură cu imobilul înscris în cartea funciară.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 903*) – Actele sau faptele care pot fi notate în cartea funciară
Se vor putea nota în cartea funciară, fără însă ca opozabilitatea față de terți să depindă de
această înscriere:
1. incapacitatea sau restrângerea, prin efectul legii, a capacității de exercițiu ori de folosință;
2. declarația de utilitate publică în vederea exproprierii unui imobil;
3. orice alte fapte sau raporturi juridice care au legătură cu imobilul și care sunt prevăzute în
acest scop de lege.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 904*) – Notarea intenției de a înstrăina sau de a ipoteca
(1) Proprietarul unui imobil poate cere ca intenția sa de a înstrăina sau de a ipoteca în folosul
unei anumite persoane să fie notată, arătând în acest din urmă caz și suma ce corespunde
obligației garantate.
(2) Dacă înstrăinarea sau ipotecarea se realizează în termen de 3 luni de la notarea intenției de
a înstrăina sau de a ipoteca, dreptul înscris va avea rangul notării.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 905*) – Pierderea efectului notării

(1) Notarea intenției de a înstrăina sau de a ipoteca își pierde efectul prin trecerea unui termen
de 3 luni de la data înregistrării cererii.
(2) Anul, luna și ziua în care notarea își pierde efectul vor fi menționate atât în notare, cât și în
încheierea ce a dispus-o.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 906*) – Notarea antecontractelor și a pactelor de opțiune
(1) Promisiunea de a încheia un contract având ca obiect dreptul de proprietate asupra
imobilului sau un alt drept în legătură cu acesta se poate nota în cartea funciară, dacă promitentul
este înscris în cartea funciară ca titularul dreptului care face obiectul promisiunii, iar
antecontractul, sub sancțiunea respingerii cererii de notare, prevede termenul în care urmează a fi
încheiat contractul. Notarea se poate efectua oricând în termenul stipulat în antecontract pentru
executarea sa, dar nu mai târziu de 6 luni de la expirarea lui.
(2) Promisiunea se va putea radia, dacă cel îndreptățit nu a cerut instanței pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de contract, în termen de 6 luni de la trecerea termenului fixat pentru
încheierea lui sau dacă, între timp, imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite de
către un terț care nu este ținut să răspundă de obligațiile promitentului.
(3) Radierea se va dispune din oficiu, dacă, până la expirarea termenului de 6 luni prevăzut la
alin. (2), n-a fost cerută înscrierea dreptului care a făcut obiectul promisiunii, cu excepția cazului
când cel îndreptățit a cerut notarea în cartea funciară a acțiunii prevăzute la alin. (2). De
asemenea, promisiunea se va radia din oficiu în toate cazurile când, până la încheierea
contractului amintit mai sus ori până la soluționarea definitivă a acțiunii prevăzute la alin. (2),
imobilul a fost definitiv adjudecat în cadrul vânzării silite de către un terț care nu este ținut să
răspundă de obligațiile promitentului.
(4) Dispozițiile prezentului articol se aplică prin asemănare și pactelor de opțiune notate în
cartea funciară. În aceste cazuri, dacă, până la expirarea termenului stipulat în contract pentru
exercitarea opțiunii, beneficiarul pactului nu solicită, în baza declarației de opțiune și a dovezii
comunicării sale către cealaltă parte, intabularea dreptului ce urmează a fi dobândit, se va
dispune din oficiu radierea pactului înscris în folosul său.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Cap. IV
Rectificarea înscrierilor de carte funciară
Art. 907*) – Noțiune
(1) Când o înscriere făcută în cartea funciară nu corespunde cu situația juridică reală, se poate
cere rectificarea acesteia.
(2) Prin rectificare se înțelege radierea, îndreptarea sau corectarea oricărei înscrieri inexacte
efectuate în cartea funciară.

(3) Situația juridică reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaștere făcută de titularul înscrierii a
cărei rectificare se solicită, prin declarație dată în formă autentică notarială, ori dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă pronunțată împotriva acestuia, prin care s-a admis acțiunea de fond.
Acțiunea de fond poate fi, după caz, o acțiune în anulare, rezoluțiune, reducțiune sau orice altă
acțiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 908*) – Rectificarea intabulării sau înscrierii provizorii
(1) Orice persoană interesată poate cere rectificarea unei intabulări sau înscrieri provizorii,
dacă:
1. înscrierea sau încheierea nu este valabilă ori actul în temeiul căruia a fost efectuată
înscrierea a fost desființat, în condițiile legii, pentru cauze ori motive anterioare sau
concomitente încheierii ori, după caz, emiterii lui;
2. dreptul înscris a fost greșit calificat;
3. nu mai sunt întrunite condițiile de existență a dreptului înscris sau au încetat efectele actului
juridic în temeiul căruia s-a făcut înscrierea;
4. înscrierea în cartea funciară nu mai este, din orice alte motive, în concordanță cu situația
juridică reală a imobilului.
(2) Rectificarea înscrierilor în cartea funciară se poate face fie pe cale amiabilă, prin declarația
autentică notarială a titularului dreptului ce urmează a fi radiat sau modificat, fie, în caz de
litigiu, prin hotărâre judecătorească definitivă.
(3) Când dreptul înscris în cartea funciară urmează a fi rectificat, titularul lui este obligat să
predea celui îndreptățit, odată cu consimțământul dat în formă autentică notarială pentru
efectuarea rectificării, și înscrisurile necesare, iar în caz contrar, persoana interesată va putea
solicita instanței să dispună înscrierea în cartea funciară. În acest din urmă caz, hotărârea
instanței de judecată va suplini consimțământul la înscriere al părții care are obligația de a preda
înscrisurile necesare rectificării.
(4) Acțiunea în rectificare poate fi introdusă concomitent sau separat, după ce a fost admisă
acțiunea de fond, când este cazul. Ea poate fi formulată atât împotriva dobânditorului nemijlocit,
cât și împotriva terților dobânditori, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, în condițiile prevăzute la
art. 909, cu excepția acțiunii întemeiate pe dispozițiile alin. (1) pct. 3 și 4, care nu poate fi pornită
împotriva terților care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și printr-un act
juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe
cuprinsul cărții funciare.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 909*) – Termenele de exercitare a acțiunii în rectificare
(1) Sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în fond, acțiunea în rectificare este
imprescriptibilă față de dobânditorul nemijlocit, precum și față de terțul care a dobândit cu rea-

credință dreptul înscris în folosul său. Dacă acțiunea de fond introdusă pe cale separată a fost
admisă, acțiunea în rectificare este, de asemenea, imprescriptibilă atât împotriva celor care au
fost chemați în judecată, cât și împotriva terților care au dobândit un drept real după ce acțiunea
de fond a fost notată în cartea funciară.
(2) Față de terțele persoane care au dobândit cu bună-credință un drept real prin donație sau
legat cu titlu particular, acțiunea în rectificare, sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea de
fond, nu se va putea introduce decât în termen de 5 ani, socotiți de la înregistrarea cererii lor de
înscriere.
(3) De asemenea, sub rezerva prescripției dreptului la acțiunea în fond, acțiunea în rectificare,
întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 908 alin. (1) pct. 1 și 2, se va putea îndrepta și împotriva
terțelor persoane care și-au înscris vreun drept real, dobândit cu bună-credință și printr-un act
juridic cu titlu oneros sau, după caz, în temeiul unui contract de ipotecă, întemeindu-se pe
cuprinsul cărții funciare. În aceste cazuri, termenul va fi de 3 ani, socotiți de la data înregistrării
cererii de înscriere formulate de către dobânditorul nemijlocit al dreptului a cărui rectificare se
cere, cu excepția cazului când încheierea, prin care s-a ordonat înscrierea care face obiectul
acțiunii în rectificare, a fost comunicată celui îndreptățit, caz în care termenul va fi de un an de la
comunicarea acesteia.
(4) Termenele prevăzute la alin. (2) și (3) sunt termene de decădere.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 910*) – Efectele admiterii acțiunii în rectificare
(1) Hotărârea prin care se admite rectificarea unei înscrieri nu va aduce atingere drepturilor
înscrise în folosul celor care nu au fost părți în cauză.
(2) Dacă însă acțiunea în rectificare a fost notată în cartea funciară, hotărârea judecătorească
de admitere se va înscrie, din oficiu, și împotriva acelora care au dobândit vreun drept tabular
după notare, care se va radia odată cu dreptul autorului lor.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 911*) – Rectificarea notării în cartea funciară
(1) În lipsa consimțământul titularului, orice persoană interesată va putea cere rectificarea unei
notări în cazurile prevăzute la art. 908, precum și ori de câte ori, din alte cauze, notarea nu este
sau a încetat să fie exactă.
(2) Rectificarea se va încuviința în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive; dreptul la
acțiune este imprescriptibil.
(3) Dispozițiile art. 910 rămân aplicabile.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,

după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 912*) – Radierea drepturilor condiționale
(1) Dreptul afectat de o condiție suspensivă se va radia din oficiu, dacă nu se dovedește
îndeplinirea condiției care afectează dreptul, în termen de 5 ani de la înscriere.
(2) Tot astfel se va radia condiția rezolutorie, dacă nu s-a cerut, în temeiul ei, radierea
dreptului înscris sub o asemenea modalitate, timp de 10 ani de la înscriere.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 913*) – Îndreptarea erorilor materiale
Erorile materiale săvârșite cu prilejul înscrierilor efectuate în cartea funciară, altele decât cele
care constituie cazuri de rectificare, se pot îndrepta la cerere sau din oficiu. Dispozițiile art. 909 –
911 sunt aplicabile în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 914*) – Modificarea descrierii imobilului
Proprietarul imobilului înscris în cartea funciară va putea cere oricând modificarea mențiunilor
din cartea funciară privitoare la descrierea, destinația sau suprafața acestuia, în condițiile legii.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,
după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 915*) – Răspunderea pentru ținerea defectuoasă a cărții funciare
(1) Cel prejudiciat printr-o faptă săvârșită, chiar din culpă, în păstrarea și administrarea cărții
funciare va putea cere obligarea, în solidar, la plata de despăgubiri a oficiului teritorial de
cadastru și publicitate imobiliară de la locul situării imobilului și a persoanei răspunzătoare de
prejudiciul astfel cauzat, dacă prejudiciul nu a putut fi înlăturat, în tot sau în parte, prin
exercitarea acțiunilor și căilor de atac prevăzute de lege.
(2) Dreptul la acțiune se prescrie într-un termen de un an, socotit din ziua în care cel vătămat a
cunoscut faptul păgubitor, însă nu mai târziu de 3 ani de la data când s-a săvârșit fapta prin care
s-a cauzat prejudiciul. Prescripția este suspendată prin exercitarea acțiunilor și căilor de atac
prevăzute de lege pentru înlăturarea efectelor faptei păgubitoare.
_____________
*) Dispozițiile art. 876 – 915 din Codul civil privitoare la cazurile, condițiile, efectele și
regimul înscrierilor în cartea funciară se aplică numai actelor și faptelor juridice încheiate sau,

după caz, săvârșite ori produse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 76 din
Legea nr. 71/2011)
Titlul VIII
Posesia
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 916 – Noțiune
(1) Posesia este exercitarea în fapt a prerogativelor dreptului de proprietate asupra unui bun de
către persoana care îl stăpânește și care se comportă ca un proprietar.
(2) Dispozițiile prezentului titlu se aplică, în mod corespunzător, și în privința posesorului care
se comportă ca un titular al altui drept real, cu excepția drepturilor reale de garanție.
Art. 917 – Exercitarea posesiei
(1) Posesorul poate exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra bunului fie în mod
nemijlocit, prin putere proprie, fie prin intermediul unei alte persoane.
(2) Persoanele lipsite de capacitate de exercițiu și persoanele juridice exercită posesia prin
reprezentantul lor legal.
Art. 918 – Cazurile care nu constituie posesie
(1) Nu constituie posesie stăpânirea unui bun de către un detentor precar, precum:
a) locatarul, comodatarul, depozitarul, creditorul gajist;
b) titularul dreptului de superficie, uzufruct, uz, abitație sau servitute, față de nuda proprietate;
c) fiecare coproprietar, în proporție cu cotele-părți ce revin celorlalți coproprietari;
d) orice altă persoană care, deținând temporar un bun al altuia, este obligată să îl restituie sau
care îl stăpânește cu îngăduința acestuia.
(2) Detentorul precar poate invoca efectele recunoscute posesiei numai în cazurile și limitele
prevăzute de lege.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. VIII/1999
Art. 919 – Prezumția de posesie și prezumția de proprietate
(1) Până la proba contrară, acela care stăpânește bunul este prezumat posesor.
(2) Detenția precară, odată dovedită, este prezumată că se menține până la proba intervertirii
sale.
(3) Până la proba contrară, posesorul este considerat proprietar, cu excepția imobilelor înscrise
în cartea funciară.
Art. 920*) – Intervertirea precarității în posesie
(1) Intervertirea detenției precare în posesie nu se poate face decât în următoarele cazuri:
a) dacă detentorul precar încheie cu bună-credință un act translativ de proprietate cu titlu
particular cu altă persoană decât cu proprietarul bunului;
b) dacă detentorul precar săvârșește împotriva posesorului acte de rezistență neechivoce în
privința intenției sale de a începe să se comporte ca un proprietar; în acest caz, intervertirea nu se
va produce însă mai înainte de împlinirea termenului prevăzut pentru restituirea bunului;
c) dacă detentorul precar înstrăinează bunul, printr-un act translativ de proprietate cu titlu
particular, cu condiția ca dobânditorul să fie de bună-credință.

(2) În cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dobânditorul este de bună-credință dacă
înscrie dreptul în folosul său întemeindu-se pe cuprinsul cărții funciare. În celelalte cazuri, este
de bună-credință dobânditorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să cunoască
lipsa calității de proprietar a celui de la care a dobândit bunul.
_____________
*) Dispozițiile art. 920 din Codul civil se aplică numai cazurilor de intervertire apărute
ulterior intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 81 din Legea nr. 71/2011)
Art. 921 – Încetarea posesiei
Posesia încetează prin:
a) transformarea sa în detenție precară;
b) înstrăinarea bunului;
c) abandonarea bunului mobil sau înscrierea în cartea funciară a declarației de renunțare la
dreptul de proprietate asupra unui bun imobil;
d) pieirea bunului;
e) trecerea bunului în proprietate publică;
f) înscrierea dreptului de proprietate al comunei, orașului sau municipiului, după caz, conform
art. 889 alin. (2);
g) deposedare, dacă posesorul rămâne lipsit de posesia bunului mai mult de un an.
Cap. II
Viciile posesiei
Art. 922 – Viciile posesiei
(1) În afara situațiilor prevăzute de lege, nu poate produce efecte juridice decât posesia utilă.
(2) Nu este utilă posesia discontinuă, tulburată sau clandestină. Până la proba contrară, posesia
este prezumată a fi utilă.
Art. 923 – Discontinuitatea
Posesia este discontinuă atât timp cât posesorul o exercită cu intermitențe anormale în raport
cu natura bunului.
Art. 924 – Violența
Posesia este tulburată atât timp cât este dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică
sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană.
Art. 925 – Clandestinitatea
Posesia este clandestină, dacă se exercită astfel încât nu poate fi cunoscută.
Art. 926 – Invocarea viciilor posesiei
(1) Discontinuitatea poate fi opusă posesorului de către orice persoană interesată.
(2) Numai persoana față de care posesia este tulburată sau clandestină poate invoca aceste
vicii.
Art. 927 – Încetarea viciilor posesiei
Posesia viciată devine utilă îndată ce viciul încetează.
Cap. III
Efectele posesiei
Secțiunea 1
Dispoziții generale

Art. 928 – Uzucapiunea și dobândirea fructelor
În condițiile prezentului capitol, posesorul poate dobândi proprietatea asupra bunului posedat
sau, după caz, asupra fructelor produse de acesta.
Art. 929 – Bunurile care nu pot fi uzucapate
Nu pot fi uzucapate bunurile care, înainte sau după intrarea în posesie, au fost declarate prin
lege inalienabile.
Secțiunea a 2-a
Uzucapiunea imobiliară
Art. 930*) – Uzucapiunea extratabulară
(1) Dreptul de proprietate asupra unui imobil și dezmembrămintele sale pot fi înscrise în cartea
funciară, în temeiul uzucapiunii, în folosul celui care l-a posedat timp de 10 ani, dacă:
a) proprietarul înscris în cartea funciară a decedat ori, după caz, și-a încetat existența;
b) a fost înscrisă în cartea funciară declarația de renunțare la proprietate;
c) imobilul nu era înscris în nicio carte funciară.
(2) În toate cazurile, uzucapantul poate dobândi dreptul numai dacă și-a înregistrat cererea de
înscriere în cartea funciară înainte ca o terță persoană să își fi înregistrat propria cerere de
înscriere a dreptului în folosul său, pe baza unei cauze legitime, în cursul sau chiar după
împlinirea termenului de uzucapiune.
_____________
*) Dispozițiile art. 930 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai
în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în
care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispozițiile referitoare la
uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data
începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărți funciare,
rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864.
În cazul posesiilor începute după intrarea în vigoare a Codului civil, dacă erau deschise cărți
funciare, până la îndeplinirea condițiilor prevăzute în art. 56 alin. (1) din Legea nr. 71/2011,
uzucapiunea extratabulară prevăzută în art. 930 din Codul civil își produce efectele de la data
introducerii cererii de chemare în judecată prin care s-a solicitat constatarea îndeplinirii
cerințelor legale ale acestui mod de dobândire, dacă acțiunea a fost admisă, respectiv de la data
invocării excepției uzucapiunii, dacă această excepție a fost admisă. (a se vedea art. 82 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 931*) – Uzucapiunea tabulară
(1) Drepturile celui care a fost înscris, fără cauză legitimă, în cartea funciară, ca proprietar al
unui imobil sau titular al unui alt drept real, nu mai pot fi contestate când cel înscris cu bună-
credință a posedat imobilul timp de 5 ani după momentul înregistrării cererii de înscriere, dacă
posesia sa a fost neviciată.
(2) Este suficient ca buna-credință să existe în momentul înregistrării cererii de înscriere și în
momentul intrării în posesie.
_____________
*) Dispozițiile art. 931 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai
în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în
care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispozițiile referitoare la

uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data
începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărți funciare,
rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864. (a se vedea art.
82 din Legea nr. 71/2011)
Art. 932*) – Curgerea termenului uzucapiunii
(1) În cazurile prevăzute la art. 930 alin. (1) lit. a) și b), termenul uzucapiunii nu începe să
curgă înainte de data decesului sau, după caz, a încetării existenței juridice a proprietarului,
respectiv înainte de data înscrierii declarației de renunțare la proprietate, chiar dacă intrarea în
posesie s-a produs la o dată anterioară.
(2) Viciile posesiei suspendă cursul uzucapiunii.
_____________
*) Dispozițiile art. 932 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai
în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în
care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispozițiile referitoare la
uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data
începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărți funciare,
rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864. (a se vedea art.
82 din Legea nr. 71/2011)
Art. 933*) – Joncțiunea posesiilor
(1) Fiecare posesor este considerat că începe în persoana sa o nouă posesie, indiferent dacă
bunul a fost transmis cu titlu universal sau particular.
(2) Cu toate acestea, pentru a invoca uzucapiunea, posesorul actual poate să unească propria
posesie cu aceea a autorului său.
_____________
*) Dispozițiile art. 933 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai
în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în
care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispozițiile referitoare la
uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data
începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărți funciare,
rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864. (a se vedea art.
82 din Legea nr. 71/2011)
Art. 934*) – Alte dispoziții aplicabile
Dispozițiile prezentei secțiuni se completează, în mod corespunzător, cu cele privitoare la
prescripția extinctivă.
_____________
*) Dispozițiile art. 934 din Codul civil referitoare la uzucapiunea imobiliară se aplică numai
în cazurile în care posesia a început după data intrării în vigoare a acestuia. Pentru cazurile în
care posesia a început înainte de această dată sunt aplicabile dispozițiile referitoare la
uzucapiune în vigoare la data începerii posesiei. Cu privire la imobilele pentru care, la data
începerii posesiei, înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, nu erau deschise cărți funciare,
rămân aplicabile dispozițiile în materie de uzucapiune din Codul civil din 1864. (a se vedea art.
82 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 3-a

Dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință
Art. 935 – Prezumția de titlu de proprietate
Oricine se află la un moment dat în posesia unui bun mobil este prezumat că are un titlu de
dobândire a dreptului de proprietate asupra bunului.
Art. 936 – Opozabilitatea față de terți
Cu excepția cazurilor prevăzute de lege, posesia de bună-credință a bunului mobil asigură
opozabilitatea față de terți a actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale.
Art. 937 – Dobândirea proprietății mobiliare prin posesia de bună-credință
(1) Persoana care, cu bună-credință, încheie cu un neproprietar un act translativ de proprietate
cu titlu oneros având ca obiect un bun mobil devine proprietarul acelui bun din momentul luării
sale în posesie efectivă.
(2) Cu toate acestea, bunul pierdut sau furat poate fi revendicat de la posesorul de bună-
credință, dacă acțiunea este intentată, sub sancțiunea decăderii, în termen de 3 ani de la data la
care proprietarul a pierdut stăpânirea materială a bunului.
(3) Dacă bunul pierdut sau furat a fost cumpărat dintr-un loc ori de la o persoană care vinde în
mod obișnuit bunuri de același fel ori dacă a fost adjudecat la o licitație publică, iar acțiunea în
revendicare a fost introdusă înăuntrul termenului de 3 ani, posesorul de bună-credință poate
reține bunul până la indemnizarea sa integrală pentru prețul plătit vânzătorului.
(4) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile care sunt accesorii unui
imobil.
(5) Dispozițiile prezentului articol se aplică în mod corespunzător și în legătură cu dobândirea
dreptului de uzufruct și a dreptului de uz asupra unui bun mobil.
Art. 938 – Buna-credință
(1) Este de bună-credință posesorul care nu cunoștea și nici nu trebuia, după împrejurări, să
cunoască lipsa calității de proprietar a înstrăinătorului.
(2) Buna-credință trebuie să existe la data intrării în posesia efectivă a bunului.
Art. 939 – Dobândirea bunului mobil în temeiul uzucapiunii
Acela care posedă bunul altuia timp de 10 ani, în alte condiții decât cele prevăzute în prezenta
secțiune, poate dobândi dreptul de proprietate, în temeiul uzucapiunii. Dispozițiile art. 932 alin.
(2), art. 933 și 934 se aplică în mod corespunzător.
Art. 940 – Posesia titlurilor la purtător
Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică și titlurilor la purtător, în măsura în care prin legi
speciale nu se dispune altfel.
Secțiunea a 4-a
Ocupațiunea
Art. 941 – Dobândirea bunului prin ocupațiune
(1) Posesorul unui lucru mobil care nu aparține nimănui devine proprietarul acestuia, prin
ocupațiune, de la data intrării în posesie, însă numai dacă aceasta se face în condițiile legii.
(2) Sunt lucruri fără stăpân bunurile mobile abandonate, precum și bunurile care, prin natura
lor, nu au un proprietar, cum sunt animalele sălbatice, peștele și resursele acvatice vii din
bazinele piscicole naturale, fructele de pădure, ciupercile comestibile din flora spontană, plantele
medicinale și aromatice și altele asemenea.

(3) Lucrurile mobile de valoare foarte mică sau foarte deteriorate care sunt lăsate într-un loc
public, inclusiv pe un drum public sau într-un mijloc de transport în comun, sunt considerate
lucruri abandonate.
Art. 942 – Proprietatea bunului găsit
(1) Bunul mobil pierdut continuă să aparțină proprietarului său.
(2) Găsitorul bunului este obligat ca, în termen de 10 zile, să îl restituie proprietarului ori, dacă
acesta nu poate fi cunoscut, să îl predea organului de poliție din localitatea în care a fost găsit.
Acesta are obligația de a păstra bunul timp de 6 luni, fiind aplicabile în acest sens dispozițiile
privitoare la depozitul necesar.
(3) Organul de poliție va afișa la sediul său și pe pagina de internet un anunț privitor la
pierderea bunului, cu menționarea tuturor elementelor de descriere a acestuia.
Art. 943 – Proprietatea asupra bunului găsit în loc public
Dacă bunul a fost găsit într-un loc public, el va fi predat, pe bază de proces-verbal, persoanei
care deține un titlu, altul decât titlul de proprietate publică, asupra locului respectiv. În termen de
3 zile de la data preluării bunului pierdut, această persoană este obligată să îl predea, pe bază de
proces-verbal, organelor de poliție din localitate. În același termen, anunțul menționat la art. 942
alin. (3) se va afișa la locul unde a fost găsit bunul.
Art. 944 – Vânzarea bunului găsit
Dacă, datorită împrejurărilor sau naturii bunului, păstrarea sa tinde să îi diminueze valoarea ori
devine prea costisitoare, el va fi vândut prin licitație publică, conform legii. În acest caz,
drepturile și obligațiile legate de bun se vor exercita în legătură cu prețul obținut în urma
vânzării.
Art. 945 – Restituirea bunului găsit către proprietar
(1) Bunul sau prețul obținut din valorificarea lui se va remite proprietarului, dacă acesta îl
pretinde, sub sancțiunea decăderii, în termenul prevăzut la art. 942 alin. (2) teza a II-a, însă nu
mai înainte de a se achita cheltuielile legate de păstrarea bunului.
(2) De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare comercială, proprietarul este obligat să
plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea parte din preț sau din valoarea actuală a
bunului. Obligația de plată a recompensei nu există în cazul prevăzut la art. 943, dacă găsitorul
este persoana care deține spațiul ori un reprezentant sau un angajat al acesteia.
(3) În cazul în care proprietarul a făcut o ofertă publică de recompensă, găsitorul are dreptul de
a opta între suma la care s-a obligat proprietarul prin această ofertă și recompensa fixată de lege
ori stabilită de către instanța judecătorească.
(4) Dacă bunul ori prețul nu este pretins de proprietarul originar, el va fi considerat lucru fără
stăpân și remis găsitorului pe bază de proces-verbal. În acest caz, găsitorul dobândește dreptul de
proprietate prin ocupațiune. Dovada ocupațiunii se poate face prin procesul-verbal menționat sau
prin orice alt mijloc de probă.
(5) Dacă găsitorul refuză să preia bunul sau prețul, acesta revine comunei, orașului sau
municipiului pe teritoriul căruia a fost găsit și intră în domeniul privat al acestuia.
Art. 946 – Drepturile asupra tezaurului găsit
(1) Tezaurul este orice bun mobil ascuns sau îngropat, chiar involuntar, în privința căruia
nimeni nu poate dovedi că este proprietar.
(2) Dreptul de proprietate asupra tezaurului descoperit într-un bun imobil sau într-un bun
mobil aparține, în cote egale, proprietarului bunului imobil sau al bunului mobil în care a fost
descoperit și descoperitorului.

(3) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică bunurilor mobile culturale, calificate astfel
potrivit legii, care sunt descoperite fortuit sau ca urmare a unor cercetări arheologice sistematice,
și nici acelor bunuri care, potrivit legii, fac obiectul proprietății publice.
Art. 947 – Alte dispoziții aplicabile
Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător și persoanelor care, pe un alt
temei, au dreptul la restituirea bunului pierdut.
Secțiunea a 5-a
Dobândirea fructelor prin posesia de bună-credință
Art. 948 – Condițiile dobândirii fructelor bunului posedat
(1) Posesorul de bună-credință dobândește dreptul de proprietate asupra fructelor bunului
posedat.
(2) Posesorul trebuie să fie de bună-credință la data perceperii fructelor. Fructele civile
percepute anticipat revin posesorului în măsura în care buna sa credință se menține la data
scadenței acestora.
(3) În cazul fructelor produse de imobile înscrise în cartea funciară, buna-credință se apreciază
în raport cu condițiile cerute terților dobânditori pentru a respinge acțiunea în rectificare.
(4) În celelalte cazuri, posesorul este de bună-credință atunci când are convingerea că este
proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate ale cărui cauze de ineficacitate
nu le cunoaște și nici nu ar trebui, după împrejurări, să le cunoască. Buna-credință încetează din
momentul în care cauzele de ineficacitate îi sunt cunoscute.
(5) Posesorul de rea-credință trebuie să restituie fructele percepute, precum și contravaloarea
acelora pe care a omis să le perceapă.
Cap. IV
Acțiunile posesorii
Art. 949 – Acțiunile posesorii
(1) Cel care a posedat un bun cel puțin un an poate solicita instanței de judecată prevenirea ori
înlăturarea oricărei tulburări a posesiei sale sau, după caz, restituirea bunului. De asemenea,
posesorul este îndreptățit să pretindă despăgubiri pentru prejudiciile cauzate.
(2) Exercițiul acțiunilor posesorii este recunoscut și detentorului precar.
Art. 950 – Persoanele împotriva cărora se pot introduce acțiunile posesorii
(1) Acțiunile posesorii pot fi introduse și împotriva proprietarului.
(2) Acțiunea posesorie nu poate fi însă introdusă împotriva persoanei față de care există
obligația de restituire a bunului.
Art. 951 – Termenul de exercitare a acțiunii posesorii
(1) În caz de tulburare ori de deposedare, pașnică sau violentă, acțiunea se introduce în
termenul de prescripție de un an de la data tulburării sau deposedării.
(2) Dacă tulburarea ori deposedarea este violentă, acțiunea poate fi introdusă și de cel care
exercită o posesie viciată, indiferent de durata posesiei sale.
Art. 952 – Luarea măsurilor pentru conservarea bunului posedat
(1) Dacă există motive temeinice să se considere că bunul posedat poate fi distrus ori
deteriorat de un lucru aflat în posesia unei alte persoane sau ca urmare a unor lucrări, precum
ridicarea unei construcții, tăierea unor arbori ori efectuarea unor săpături pe fondul învecinat,

posesorul poate să ceară luarea măsurilor necesare pentru evitarea pericolului sau, dacă este
cazul, încetarea lucrărilor.
(2) Până la soluționarea cererii, posesorul ori, după caz, cealaltă persoană poate fi obligată la
plata unei cauțiuni, lăsate la aprecierea instanței, numai în următoarele situații:
a) dacă instanța dispune, în mod provizoriu, deplasarea lucrului ori încetarea lucrărilor,
cauțiunea se stabilește în sarcina posesorului, astfel încât să se poată repara prejudiciul ce s-ar
cauza pârâtului prin această măsură;
b) dacă instanța încuviințează menținerea lucrului în starea sa actuală ori continuarea
lucrărilor, cauțiunea se stabilește în sarcina pârâtului astfel încât să se asigure posesorului sumele
necesare pentru restabilirea situației anterioare.
Cartea a IV-a
Despre moștenire și liberalități*)
*) Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a IV-a sunt cuprinse în art. 91 – 98 din
Legea nr. 71/2011.
**) Moștenirile deschise înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt supuse legii în
vigoare la data deschiderii moștenirii. (a se vedea art. 91 din Legea nr. 71/2011)
Titlul I
Dispoziții referitoare la moștenire în general
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 953 – Noțiune
Moștenirea este transmiterea patrimoniului unei persoane fizice decedate către una sau mai
multe persoane în ființă.
Art. 954 – Deschiderea moștenirii
(1) Moștenirea unei persoane se deschide în momentul decesului acesteia.
(2) Moștenirea se deschide la ultimul domiciliu al defunctului. Dovada ultimului domiciliu se
face cu certificatul de deces sau, după caz, cu hotărârea judecătorească declarativă de moarte
rămasă definitivă.
(3)*) Dacă ultimul domiciliu al defunctului nu este cunoscut sau nu se află pe teritoriul
României, moștenirea se deschide la locul din țară aflat în circumscripția notarului public cel
dintâi sesizat, cu condiția ca în această circumscripție să existe cel puțin un bun imobil al celui
care lasă moștenirea. În cazul în care în patrimoniul succesoral nu există bunuri imobile, locul
deschiderii moștenirii este în circumscripția notarului public cel dintâi sesizat, cu condiția ca în
această circumscripție să se afle bunuri mobile ale celui ce lasă moștenirea. Atunci când în
patrimoniul succesoral nu există bunuri situate în România, locul deschiderii moștenirii este în
circumscripția notarului public cel dintâi sesizat.
(4)*) Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător atunci când primul organ sesizat în
vederea desfășurării procedurii succesorale este instanța judecătorească.
_____________

*) Dispozițiile art. 954 alin. (3) și (4) din Codul civil se aplică numai procedurilor
succesorale notariale sau judiciare începute după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 92 din Legea nr. 71/2011)
Art. 955 – Felurile moștenirii
(1) Patrimoniul defunctului se transmite prin moștenire legală, în măsura în care cel care lasă
moștenirea nu a dispus altfel prin testament.
(2) O parte din patrimoniul defunctului se poate transmite prin moștenire testamentară, iar
cealaltă parte prin moștenire legală.
Art. 956 – Actele juridice asupra moștenirii nedeschise
Dacă prin lege nu se prevede altfel, sunt lovite de nulitate absolută actele juridice având ca
obiect drepturi eventuale asupra unei moșteniri nedeschise încă, precum actele prin care se
acceptă moștenirea sau se renunță la aceasta, înainte de deschiderea ei, ori actele prin care se
înstrăinează sau se promite înstrăinarea unor drepturi care s-ar putea dobândi la deschiderea
moștenirii.
Cap. II
Condițiile generale ale dreptului de a moșteni
Art. 957 – Capacitatea de a moșteni
(1) O persoană poate moșteni dacă există la momentul deschiderii moștenirii. Dispozițiile art.
36, 53 și 208 sunt aplicabile.
(2) Dacă, în cazul morții mai multor persoane, nu se poate stabili că una a supraviețuit alteia,
acestea nu au capacitatea de a se moșteni una pe alta.
Art. 958*) – Nedemnitatea de drept
(1) Este de drept nedemnă de a moșteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe cel
care lasă moștenirea;
b) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, înainte de deschiderea moștenirii, a unei
infracțiuni cu intenția de a-l ucide pe un alt succesibil care, dacă moștenirea ar fi fost deschisă la
data săvârșirii faptei, ar fi înlăturat sau ar fi restrâns vocația la moștenire a făptuitorului.
(2) În cazul în care condamnarea pentru faptele menționate la alin. (1) este împiedicată prin
decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea
operează dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
(3) Nedemnitatea de drept poate fi constatată oricând, la cererea oricărei persoane interesate
sau din oficiu de către instanța de judecată ori de către notarul public, pe baza hotărârii
judecătorești din care rezultă nedemnitatea.
_____________
*) Prevederile art. 958 din Codul civil se aplică numai faptelor săvârșite după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 93 din Legea nr. 71/2011)
Art. 959*) – Nedemnitatea judiciară
(1) Poate fi declarată nedemnă de a moșteni:
a) persoana condamnată penal pentru săvârșirea, cu intenție, împotriva celui care lasă
moștenirea a unor fapte grave de violență, fizică sau morală, ori, după caz, a unor fapte care au
avut ca urmare moartea victimei;

b) persoana care, cu rea-credință, a ascuns, a alterat, a distrus sau a falsificat testamentul
defunctului;
c) persoana care, prin dol sau violență, l-a împiedicat pe cel care lasă moștenirea să
întocmească, să modifice sau să revoce testamentul.
(2) Sub sancțiunea decăderii, orice succesibil poate cere instanței judecătorești să declare
nedemnitatea în termen de un an de la data deschiderii moștenirii. Introducerea acțiunii constituie
un act de acceptare tacită a moștenirii de către succesibilul reclamant.
(3) Dacă hotărârea de condamnare pentru faptele prevăzute la alin. (1) lit. a) se pronunță
ulterior datei deschiderii moștenirii, termenul de un an se calculează de la data rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare.
(4) Atunci când condamnarea pentru faptele menționate la alin. (1) lit. a) este împiedicată prin
decesul autorului faptei, prin amnistie sau prin prescripția răspunderii penale, nedemnitatea se
poate declara dacă acele fapte au fost constatate printr-o hotărâre judecătorească civilă definitivă.
În acest caz, termenul de un an curge de la apariția cauzei de împiedicare a condamnării, dacă
aceasta a intervenit după deschiderea moștenirii.
(5) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. b) și c), termenul de un an curge de la data când
succesibilul a cunoscut motivul de nedemnitate, dacă această dată este ulterioară deschiderii
moștenirii.
(6) Comuna, orașul sau, după caz, municipiul în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la
data deschiderii moștenirii poate introduce acțiunea prevăzută la alin. (2), în cazul în care, cu
excepția autorului uneia dintre faptele prevăzute la alin. (1), nu mai există alți succesibili.
Dispozițiile alin. (2) – (5) se aplică în mod corespunzător.
_____________
*) Prevederile art. 959 din Codul civil se aplică numai faptelor săvârșite după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 93 din Legea nr. 71/2011)
Art. 960 – Efectele nedemnității
(1) Nedemnul este înlăturat atât de la moștenirea legală, cât și de la cea testamentară.
(2) Posesia exercitată de nedemn asupra bunurilor moștenirii este considerată posesie de rea-
credință.
(3) Actele de conservare, precum și actele de administrare, în măsura în care profită
moștenitorilor, încheiate între nedemn și terți, sunt valabile. De asemenea, se mențin și actele de
dispoziție cu titlu oneros încheiate între nedemn și terții dobânditori de bună-credință, regulile
din materia cărții funciare fiind însă aplicabile.
Art. 961 – Înlăturarea efectelor nedemnității
(1) Efectele nedemnității de drept sau judiciare pot fi înlăturate expres prin testament sau
printr-un act autentic notarial de către cel care lasă moștenirea. Fără o declarație expresă, nu
constituie înlăturare a efectelor nedemnității legatul lăsat nedemnului după săvârșirea faptei care
atrage nedemnitatea.
(2) Efectele nedemnității nu pot fi înlăturate prin reabilitarea nedemnului, amnistie intervenită
după condamnare, grațiere sau prin prescripția executării pedepsei penale.
Art. 962 – Vocația la moștenire
Pentru a putea moșteni, o persoană trebuie să aibă calitatea cerută de lege sau să fi fost
desemnată de către defunct prin testament.
Titlul II
Moștenirea legală

Cap. I
Dispoziții generale
Art. 963 – Moștenitorii legali
(1) Moștenirea se cuvine, în ordinea și după regulile stabilite în prezentul titlu, soțului
supraviețuitor și rudelor defunctului, și anume descendenților, ascendenților și colateralilor
acestuia, după caz.
(2) Descendenții și ascendenții au vocație la moștenire indiferent de gradul de rudenie cu
defunctul, iar colateralii numai până la gradul al patrulea inclusiv.
(3) În lipsa moștenitorilor legali sau testamentari, patrimoniul defunctului se transmite
comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază teritorială se aflau bunurile la data
deschiderii moștenirii.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 2/2011
Art. 964 – Principiile generale ale devoluțiunii legale a moștenirii
(1) Rudele defunctului vin la moștenire în următoarea ordine:
a) clasa întâi: descendenții;
b) clasa a doua: ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați;
c) clasa a treia: ascendenții ordinari;
d) clasa a patra: colateralii ordinari.
(2) Dacă în urma dezmoștenirii rudele defunctului din clasa cea mai apropiată nu pot culege
întreaga moștenire, atunci partea rămasă se atribuie rudelor din clasa subsecventă care
îndeplinesc condițiile pentru a moșteni.
(3) Înăuntrul fiecărei clase, rudele de gradul cel mai apropiat cu defunctul înlătură de la
moștenire rudele de grad mai îndepărtat, cu excepția cazurilor pentru care legea dispune altfel.
(4) Între rudele din aceeași clasă și de același grad, moștenirea se împarte în mod egal, dacă
legea nu prevede altfel.
Cap. II
Reprezentarea succesorală
Art. 965 – Noțiune
Prin reprezentare succesorală, un moștenitor legal de un grad mai îndepărtat, numit
reprezentant, urcă, în virtutea legii, în drepturile ascendentului său, numit reprezentat, pentru a
culege partea din moștenire ce i s-ar fi cuvenit acestuia dacă nu ar fi fost nedemn față de defunct
sau decedat la data deschiderii moștenirii.
Art. 966 – Domeniul de aplicare
(1) Pot veni la moștenire prin reprezentare succesorală numai descendenții copiilor defunctului
și descendenții fraților sau surorilor defunctului.
(2) În limitele prevăzute la alin. (1) și dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 967,
reprezentarea operează în toate cazurile, fără a deosebi după cum reprezentanții sunt rude de
același grad ori de grade diferite în raport cu defunctul.
Art. 967 – Condiții

(1) Poate fi reprezentată persoana lipsită de capacitatea de a moșteni, precum și nedemnul,
chiar aflat în viață la data deschiderii moștenirii.
(2) Pentru a veni prin reprezentare succesorală la moștenirea defunctului, reprezentantul
trebuie să îndeplinească toate condițiile generale pentru a-l moșteni pe acesta.
(3) Reprezentarea operează chiar dacă reprezentantul este nedemn față de reprezentat sau a
renunțat la moștenirea lăsată de acesta ori a fost dezmoștenit de el.
Art. 968 – Efectul general al reprezentării succesorale
(1) În cazurile în care operează reprezentarea succesorală, moștenirea se împarte pe tulpină.
(2) Prin tulpină se înțelege:
– înăuntrul clasei întâi, descendentul de gradul întâi care culege moștenirea sau este reprezentat
la moștenire;
– înăuntrul clasei a doua, colateralul privilegiat de gradul al doilea care culege moștenirea sau
este reprezentat la moștenire.
(3) Dacă aceeași tulpină a produs mai multe ramuri, în cadrul fiecărei ramuri subdivizarea se
face tot pe tulpină, partea cuvenită descendenților de același grad din aceeași ramură împărțindu-
se între ei în mod egal.
Art. 969 – Efectul particular al reprezentării succesorale
(1) Copiii nedemnului concepuți înainte de deschiderea moștenirii de la care nedemnul a fost
exclus vor raporta la moștenirea acestuia din urmă bunurile pe care le-au moștenit prin
reprezentarea nedemnului, dacă vin la moștenirea lui în concurs cu alți copii ai săi, concepuți
după deschiderea moștenirii de la care a fost înlăturat nedemnul. Raportul se face numai în cazul
și în măsura în care valoarea bunurilor primite prin reprezentarea nedemnului a depășit valoarea
pasivului succesoral pe care reprezentantul a trebuit să îl suporte ca urmare a reprezentării.
(2) Raportul se face potrivit dispozițiilor prevăzute în secțiunea a 2-a a cap. IV din titlul IV al
prezentei cărți.
Cap. III
Moștenitorii legali
Secțiunea 1
Soțul supraviețuitor
Art. 970 – Condiții
Soțul supraviețuitor îl moștenește pe soțul decedat dacă, la data deschiderii moștenirii, nu
există o hotărâre de divorț definitivă.
Art. 971 – Vocația la moștenire a soțului supraviețuitor
(1) Soțul supraviețuitor este chemat la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de
moștenitori legali.
(2) În absența persoanelor prevăzute la alin. (1) sau dacă niciuna dintre ele nu vrea ori nu
poate să vină la moștenire, soțul supraviețuitor culege întreaga moștenire.
Art. 972 – Cota succesorală a soțului supraviețuitor
(1) Cota soțului supraviețuitor este de:
a) un sfert din moștenire, dacă vine în concurs cu descendenții defunctului;
b) o treime din moștenire, dacă vine în concurs atât cu ascendenți privilegiați, cât și cu
colaterali privilegiați ai defunctului;
c) o jumătate din moștenire, dacă vine în concurs fie numai cu ascendenți privilegiați, fie
numai cu colaterali privilegiați ai defunctului;

d) trei sferturi din moștenire, dacă vine în concurs fie cu ascendenți ordinari, fie cu colaterali
ordinari ai defunctului.
(2) Cota soțului supraviețuitor în concurs cu moștenitori legali aparținând unor clase diferite se
stabilește ca și când acesta ar fi venit în concurs numai cu cea mai apropiată dintre ele.
(3) Dacă, în urma căsătoriei putative, două sau mai multe persoane au situația unui soț
supraviețuitor, cota stabilită potrivit alin. (1) și (2) se împarte în mod egal între acestea.
Art. 973 – Dreptul de abitație al soțului supraviețuitor
(1) Soțul supraviețuitor care nu este titular al niciunui drept real de a folosi o altă locuință
corespunzătoare nevoilor sale beneficiază de un drept de abitație asupra casei în care a locuit
până la data deschiderii moștenirii, dacă această casă face parte din bunurile moștenirii.
(2) Dreptul de abitație este gratuit, inalienabil și insesizabil.
(3) Oricare dintre moștenitori poate cere fie restrângerea dreptului de abitație, dacă locuința nu
este necesară în întregime soțului supraviețuitor, fie schimbarea obiectului abitației, dacă pune la
dispoziția soțului supraviețuitor o altă locuință corespunzătoare.
(4) Dreptul de abitație se stinge la partaj, dar nu mai devreme de un an de la data deschiderii
moștenirii. Acest drept încetează, chiar înainte de împlinirea termenului de un an, în caz de
recăsătorire a soțului supraviețuitor.
(5) Toate litigiile cu privire la dreptul de abitație reglementat prin prezentul articol se
soluționează de către instanța competentă să judece partajul moștenirii, care va hotărî de urgență,
în camera de consiliu.
Art. 974 – Dreptul special de moștenire al soțului supraviețuitor
Când nu vine în concurs cu descendenții defunctului, soțul supraviețuitor moștenește, pe lângă
cota stabilită potrivit art. 972, mobilierul și obiectele de uz casnic care au fost afectate folosinței
comune a soților.
Secțiunea a 2-a
Descendenții defunctului
Art. 975 – Dreptul de moștenire al descendenților
(1) Descendenții sunt copiii defunctului și urmașii lor în linie dreaptă la nesfârșit.
(2) Descendenții defunctului înlătură moștenitorii din celelalte clase și vin la moștenire în
ordinea proximității gradului de rudenie. Dispozițiile art. 964 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător.
(3) În concurs cu soțul supraviețuitor, descendenții defunctului, indiferent de numărul lor,
culeg împreună trei sferturi din moștenire.
(4) Moștenirea sau partea din moștenire care li se cuvine descendenților se împarte între
aceștia în mod egal, când vin la moștenire în nume propriu, ori pe tulpină, când vin la moștenire
prin reprezentare succesorală.
Secțiunea a 3-a
Ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați
Art. 976 – Vocația la moștenire a ascendenților privilegiați și a colateralilor privilegiați
(1) Ascendenții privilegiați sunt tatăl și mama defunctului.
(2) Colateralii privilegiați sunt frații și surorile defunctului, precum și descendenții acestora,
până la al patrulea grad inclusiv cu defunctul.

(3) Ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați vin la moștenire dacă descendenții nu
îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni. Dispozițiile art. 963 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător.
Art. 977 – Împărțirea moștenirii între soțul supraviețuitor, ascendenții privilegiați și
colateralii privilegiați
(1) Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs atât cu ascendenți privilegiați, cât și
cu colaterali privilegiați ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de două treimi din
moștenire.
(2) Dacă soțul supraviețuitor vine la moștenire în concurs fie numai cu ascendenți privilegiați,
fie numai cu colaterali privilegiați ai defunctului, partea cuvenită clasei a doua este de o jumătate
din moștenire.
Art. 978 – Împărțirea moștenirii între ascendenții privilegiați și colateralii privilegiați
Moștenirea sau partea din moștenire cuvenită ascendenților privilegiați și colateralilor
privilegiați se împarte între aceștia în funcție de numărul ascendenților privilegiați care vin la
moștenire, după cum urmează:
a) în cazul în care la moștenire vine un singur părinte, acesta va culege un sfert, iar colateralii
privilegiați, indiferent de numărul lor, vor culege trei sferturi;
b) în cazul în care la moștenire vin 2 părinți, aceștia vor culege împreună o jumătate, iar
colateralii privilegiați, indiferent de numărul lor, vor culege cealaltă jumătate.
Art. 979 – Absența ascendenților privilegiați sau a colateralilor privilegiați
(1) În cazul în care colateralii privilegiați nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni,
ascendenții privilegiați vor culege moștenirea sau partea din moștenire cuvenită clasei a doua.
(2) În cazul în care ascendenții privilegiați nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni,
colateralii privilegiați vor culege moștenirea sau partea din moștenire cuvenită clasei a doua.
Art. 980 – Împărțirea moștenirii între ascendenții privilegiați
Moștenirea sau partea din moștenire cuvenită ascendenților privilegiați se împarte între aceștia
în mod egal.
Art. 981 – Împărțirea moștenirii între colateralii privilegiați
(1) Moștenirea sau partea din moștenire cuvenită colateralilor privilegiați se împarte între
aceștia în mod egal.
(2) În cazul în care colateralii privilegiați vin la moștenire prin reprezentare succesorală,
moștenirea sau partea din moștenire ce li se cuvine se împarte între ei pe tulpină.
(3) În cazul în care colateralii privilegiați sunt rude cu defunctul pe linii colaterale diferite,
moștenirea sau partea din moștenire ce li se cuvine se împarte, în mod egal, între linia maternă și
cea paternă. În cadrul fiecărei linii, sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) și (2).
(4) În ipoteza prevăzută la alin. (3), colateralii privilegiați care sunt rude cu defunctul pe
ambele linii vor culege, pe fiecare dintre acestea, partea din moștenire ce li se cuvine.
Secțiunea a 4-a
Ascendenții ordinari
Art. 982 – Dreptul de moștenire al ascendenților ordinari
(1) Ascendenții ordinari sunt rudele în linie dreaptă ascendentă ale defunctului, cu excepția
părinților acestuia.
(2) Ascendenții ordinari vin la moștenire dacă descendenții, ascendenții privilegiați și
colateralii privilegiați nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni. Dispozițiile art. 964
alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

(3) Ascendenții ordinari vin la moștenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul.
(4) În concurs cu soțul supraviețuitor, ascendenții ordinari ai defunctului, indiferent de
numărul lor, culeg împreună un sfert din moștenire.
(5) Moștenirea sau partea din moștenire cuvenită ascendenților ordinari de același grad se
împarte între aceștia în mod egal.
Secțiunea a 5-a
Colateralii ordinari
Art. 983 – Dreptul de moștenire al colateralilor ordinari
(1) Colateralii ordinari sunt rudele colaterale ale defunctului până la gradul al patrulea
inclusiv, cu excepția colateralilor privilegiați.
(2) Colateralii ordinari vin la moștenire dacă descendenții, ascendenții privilegiați, colateralii
privilegiați și ascendenții ordinari nu îndeplinesc condițiile necesare pentru a moșteni.
Dispozițiile art. 964 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.
(3) Colateralii ordinari vin la moștenire în ordinea gradelor de rudenie cu defunctul.
(4) În concurs cu soțul supraviețuitor, colateralii ordinari ai defunctului, indiferent de numărul
lor, culeg împreună un sfert din moștenire.
(5) Moștenirea sau partea din moștenire cuvenită colateralilor ordinari de același grad se
împarte între aceștia în mod egal.
Titlul III
Liberalitățile
Cap. I
Dispoziții comune
Secțiunea 1
Dispoziții preliminare
Art. 984 – Noțiune și categorii
(1) Liberalitatea este actul juridic prin care o persoană dispune cu titlu gratuit de bunurile sale,
în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane.
(2) Nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins în testament.
Art. 985 – Donația
Donația este contractul prin care, cu intenția de a gratifica, o parte, numită donator, dispune în
mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte părți, numită donatar.
Art. 986 – Legatul
Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul stipulează ca, la decesul său, unul sau
mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune din acesta sau anumite
bunuri determinate.
Secțiunea a 2-a
Capacitatea în materie de liberalități
Art. 987 – Capacitatea de folosință
(1) Orice persoană poate face și primi liberalități, cu respectarea regulilor privind capacitatea.

(2) Condiția capacității de a dispune prin liberalități trebuie îndeplinită la data la care
dispunătorul își exprimă consimțământul.
(3) Condiția capacității de a primi o donație trebuie îndeplinită la data la care donatarul
acceptă donația.
(4) Condiția capacității de a primi un legat trebuie îndeplinită la data deschiderii moștenirii
testatorului.
Art. 988 – Lipsa capacității depline de exercițiu a dispunătorului
(1) Cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate
dispune de bunurile sale prin liberalități, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
(2) Sub sancțiunea nulității relative, nici chiar după dobândirea capacității depline de exercițiu
persoana nu poate dispune prin liberalități în folosul celui care a avut calitatea de reprezentant ori
ocrotitor legal al său, înainte ca acesta să fi primit de la instanța de tutelă descărcare pentru
gestiunea sa. Se exceptează situația în care reprezentantul ori, după caz, ocrotitorul legal este
ascendentul dispunătorului.
Art. 989 – Desemnarea beneficiarului liberalității
(1) Sub sancțiunea nulității absolute, dispunătorul trebuie să îl determine pe beneficiarul
liberalității ori cel puțin să prevadă criteriile pe baza cărora acest beneficiar să poată fi
determinat la data la care liberalitatea produce efecte juridice.
(2) Persoana care nu există la data întocmirii liberalității poate beneficia de o liberalitate dacă
aceasta este făcută în favoarea unei persoane capabile, cu sarcina pentru aceasta din urmă de a
transmite beneficiarului obiectul liberalității îndată ce va fi posibil.
(3) Sub sancțiunea nulității absolute, dispunătorul nu poate lăsa unui terț dreptul de a-l
desemna pe beneficiarul liberalității sau de a stabili obiectul acesteia. Cu toate acestea,
repartizarea bunurilor transmise prin legat unor persoane desemnate de testator poate fi lăsată la
aprecierea unui terț.
(4) Este valabilă liberalitatea făcută unei persoane desemnate de dispunător, cu o sarcină în
favoarea unei persoane alese fie de gratificat, fie de un terț desemnat, la rândul său, tot de către
dispunător.
Art. 990 – Incapacitățile speciale
(1) Sunt anulabile liberalitățile făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada
în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala
care este cauză a decesului.
(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a) liberalitățile făcute soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;
b) liberalitățile făcute altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la data liberalității,
dispunătorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în privința preoților sau a altor persoane care
acordau asistență religioasă în timpul bolii care este cauză a decesului.
(4) Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea
în anulare curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența liberalității.
(5) În cazul în care dispunătorul s-a restabilit, legatul devine valabil, iar acțiunea în anularea
donației poate fi introdusă în termen de 3 ani de la data la care dispunătorul s-a restabilit.
Art. 991 – Incapacitățile speciale în materia legatelor
Sunt anulabile legatele în favoarea:
a) notarului public care a autentificat testamentul;
b) interpretului care a participat la procedura de autentificare a testamentului;

c) martorilor, în cazurile prevăzute la art. 1.043 alin. (2) și art. 1.047 alin. (3);
d) agenților instrumentatori, în cazurile prevăzute la art. 1.047;
e) persoanelor care au acordat, în mod legal, asistență juridică la redactarea testamentului.
Art. 992 – Simulația
(1) Sancțiunea nulității relative prevăzute la art. 988 alin. (2), art. 990 și 991 se aplică și
liberalităților deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau făcute unei persoane
interpuse.
(2) Sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse ascendenții,
descendenții și soțul persoanei incapabile de a primi liberalități, precum și ascendenții și
descendenții soțului acestei persoane.
Secțiunea a 3-a
Substituțiile fideicomisare
Art. 993 – Noțiune
Dispoziția prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau
bunurile care constituie obiectul liberalității și să le transmită unui terț, denumit substituit,
desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege.
Art. 994 – Substituția fideicomisară
(1) O liberalitate poate fi grevată de o sarcină care constă în obligația instituitului, donatar sau
legatar, de a administra bunurile care constituie obiectul liberalității și de a le transmite, la
decesul său, substituitului desemnat de dispunător.
(2) Instituitului i se aplică în mod corespunzător dispozițiile din prezentul cod referitoare la
fiduciar.
(3) Incapacitățile de a dispune se apreciază în raport cu dispunătorul, iar cele de a primi, în
raport cu instituitul și cu substituitul.
Art. 995 – Efectele cu privire la bunuri
(1) Sarcina prevăzută la art. 994 produce efecte numai cu privire la bunurile care au constituit
obiectul liberalității și care la data decesului instituitului pot fi identificate și se află în
patrimoniul său.
(2) Atunci când liberalitatea are ca obiect valori mobiliare, sarcina produce efecte și asupra
valorilor mobiliare care le înlocuiesc.
(3) Dacă liberalitatea are ca obiect drepturi supuse formalităților de publicitate, sarcina trebuie
să respecte aceleași formalități. În cazul imobilelor, sarcina este supusă notării în cartea funciară.
Art. 996 – Drepturile substituitului
(1) Drepturile substituitului se nasc la moartea instituitului.
(2) Substituitul dobândește bunurile care constituie obiectul liberalității ca efect al voinței
dispunătorului.
(3) Substituitul nu poate fi, la rândul său, supus obligației de administrare și de transmitere a
bunurilor.
Art. 997 – Garanțiile și asigurările
În vederea executării sarcinii, dispunătorul poate impune instituitului constituirea de garanții și
încheierea unor contracte de asigurare.
Art. 998 – Imputarea sarcinii asupra cotității disponibile
Dacă instituitul este moștenitor rezervatar al dispunătorului, sarcina nu poate încălca rezerva
sa succesorală.
Art. 999 – Acceptarea donației după decesul dispunătorului

Oferta de donație făcută substituitului poate fi acceptată de acesta și după decesul
dispunătorului.
Art. 1.000 – Ineficacitatea substituției
Atunci când substituitul predecedează instituitului sau renunță la beneficiul liberalității, bunul
revine instituitului, cu excepția cazului în care s-a prevăzut că bunul va fi cules de moștenitorii
substituitului ori a fost desemnat un al doilea substituit.
Secțiunea a 4-a
Liberalitățile reziduale
Art. 1.001 – Noțiune
Dispunătorul poate stipula ca substituitul să fie gratificat cu ceea ce rămâne, la data decesului
instituitului, din donațiile sau legatele făcute în favoarea acestuia din urmă.
Art. 1.002 – Dreptul de dispoziție al instituitului
Liberalitatea reziduală nu îl împiedică pe instituit să încheie acte cu titlu oneros și nici să
rețină bunurile ori sumele obținute în urma încheierii acestora.
Art. 1.003 – Interdicția de a dispune cu titlu gratuit
(1) Instituitul nu poate dispune prin testament de bunurile care au constituit obiectul unei
liberalități reziduale.
(2) Dispunătorul poate interzice instituitului să dispună de bunuri prin donație. Cu toate
acestea, atunci când este moștenitor rezervatar al dispunătorului, instituitul păstrează posibilitatea
de a dispune prin acte între vii sau pentru cauză de moarte de bunurile care au constituit obiectul
donațiilor imputate asupra rezervei sale succesorale.
Art. 1.004 – Independența patrimonială a instituitului
Instituitul nu este ținut să dea socoteală dispunătorului ori moștenitorilor acestuia.
Art. 1.005 – Aplicarea regulilor substituției fideicomisare
Dispozițiile prevăzute la art. 995, art. 996 alin. (2), art. 997, 999 și 1.000 sunt aplicabile
liberalităților reziduale.
Secțiunea a 5-a
Revizuirea condițiilor și sarcinilor
Art. 1.006 – Domeniul de aplicare
Dacă, din cauza unor situații imprevizibile și neimputabile beneficiarului, survenite acceptării
liberalității, îndeplinirea condițiilor sau executarea sarcinilor care afectează liberalitatea a devenit
extrem de dificilă ori excesiv de oneroasă pentru beneficiar, acesta poate cere revizuirea
sarcinilor sau a condițiilor.
Art. 1.007 – Soluționarea cererii de revizuire
(1) Cu respectarea, pe cât posibil, a voinței dispunătorului, instanța de judecată sesizată cu
cererea de revizuire poate să dispună modificări cantitative sau calitative ale condițiilor sau ale
sarcinilor care afectează liberalitatea ori să le grupeze cu acelea similare provenind din alte
liberalități.
(2) Instanța de judecată poate autoriza înstrăinarea parțială sau totală a obiectului liberalității,
stabilind ca prețul să fie folosit în scopuri conforme cu voința dispunătorului, precum și orice alte
măsuri care să mențină pe cât posibil destinația urmărită de acesta.
Art. 1.008 – Înlăturarea efectelor revizuirii

Dacă motivele care au determinat revizuirea condițiilor sau a sarcinilor nu mai subzistă,
persoana interesată poate cere înlăturarea pentru viitor a efectelor revizuirii.
Secțiunea a 6-a
Dispoziții speciale
Art. 1.009 – Clauzele considerate nescrise
(1) Este considerată nescrisă clauza prin care, sub sancțiunea desființării liberalității sau
restituirii obiectului acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de
inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condițiilor sau a sarcinilor.
(2) De asemenea, este considerată nescrisă dispoziția testamentară prin care se prevede
dezmoștenirea ca sancțiune pentru încălcarea obligațiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru
contestarea dispozițiilor din testament care aduc atingere drepturilor moștenitorilor rezervatari
ori sunt contrare ordinii publice sau bunelor moravuri.
Art. 1.010 – Confirmarea liberalităților
Confirmarea unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai
dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de
nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților.
Cap. II
Donația
Secțiunea 1
Încheierea contractului
Art. 1.011 – Forma donației
(1) Donația se încheie prin înscris autentic, sub sancțiunea nulității absolute.
(2) Nu sunt supuse dispoziției alin. (1) donațiile indirecte, cele deghizate și darurile manuale.
(3) Bunurile mobile care constituie obiectul donației trebuie enumerate și evaluate într-un
înscris, chiar sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute a donației.
(4)*) Bunurile mobile corporale cu o valoare de până la 25.000 lei pot face obiectul unui dar
manual, cu excepția cazurilor prevăzute de lege. Darul manual se încheie valabil prin acordul de
voințe al părților, însoțit de tradițiunea bunului.
_____________
*) Plafonul valoric al bunurilor mobile corporale prevăzut la art. 1.011 alin. (4) din Codul
civil va fi actualizat periodic, prin hotărâre a Guvernului. (a se vedea art. 94 din Legea nr.
71/2011)
Art. 1.012 – Înregistrarea donației autentice
În scop de informare a persoanelor care justifică existența unui interes legitim, notarul care
autentifică un contract de donație are obligația să înscrie de îndată acest contract în registrul
național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii. Dispozițiile în materie de carte funciară
rămân aplicabile.
Art. 1.013 – Formarea contractului
(1) Oferta de donație poate fi revocată cât timp ofertantul nu a luat cunoștință de acceptarea
destinatarului. Incapacitatea sau decesul ofertantului atrage caducitatea acceptării.

(2) Oferta nu mai poate fi acceptată după decesul destinatarului ei. Moștenitorii destinatarului
pot însă comunica acceptarea făcută de acesta.
(3) Oferta de donație făcută unei persoane lipsite de capacitate de exercițiu se acceptă de către
reprezentantul legal.
(4) Oferta de donație făcută unei persoane cu capacitate de exercițiu restrânsă poate fi
acceptată de către aceasta, cu încuviințarea ocrotitorului legal.
Art. 1.014 – Promisiunea de donație
(1) Sub sancțiunea nulității absolute, promisiunea de donație este supusă formei autentice.
(2) În caz de neexecutare din partea promitentului, promisiunea de donație nu conferă
beneficiarului decât dreptul de a pretinde daune-interese echivalente cu cheltuielile pe care le-a
făcut și avantajele pe care le-a acordat terților în considerarea promisiunii.
Art. 1.015 – Principiul irevocabilității
(1) Donația nu este valabilă atunci când cuprinde clauze ce permit donatorului să o revoce prin
voința sa.
(2) Astfel, este lovită de nulitate absolută donația care:
a) este afectată de o condiție a cărei realizare depinde exclusiv de voința donatorului;
b) impune donatarului plata datoriilor pe care donatorul le-ar contracta în viitor, dacă valoarea
maximă a acestora nu este determinată în contractul de donație;
c) conferă donatorului dreptul de a denunța unilateral contractul;
d) permite donatorului să dispună în viitor de bunul donat, chiar dacă donatorul moare fără să
fi dispus de acel bun. Dacă dreptul de a dispune vizează doar o parte din bunurile donate,
nulitatea operează numai în privința acestei părți.
Art. 1.016 – Întoarcerea convențională
(1) Contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru cazul când donatarul
ar predeceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul, cât și descendenții săi ar
predeceda donatorului.
(2) În cazul în care donația are ca obiect bunuri supuse unor formalități de publicitate, atât
dreptul donatarului, cât și dreptul de întoarcere sunt supuse acestor formalități.
Secțiunea a 2-a
Efectele donației
Art. 1.017 – Răspunderea donatorului
În executarea donației, dispunătorul răspunde numai pentru dol și culpă gravă.
Art. 1.018 – Garanția contra evicțiunii
(1) Donatorul nu răspunde pentru evicțiune decât dacă a promis expres garanția sau dacă
evicțiunea decurge din fapta sa ori dintr-o împrejurare care afectează dreptul transmis, pe care a
cunoscut-o și nu a comunicat-o donatarului la încheierea contractului.
(2) În cazul donației cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru evicțiune
ca și vânzătorul.
Art. 1.019 – Garanția contra viciilor ascunse
(1) Donatorul nu răspunde pentru viciile ascunse ale bunului donat.
(2) Totuși, dacă a cunoscut viciile ascunse și nu le-a adus la cunoștința donatarului la
încheierea contractului, donatorul este ținut să repare prejudiciul cauzat donatarului prin aceste
vicii.
(3) În cazul donației cu sarcini, în limita valorii acestora, donatorul răspunde pentru viciile
ascunse ca și vânzătorul.

Secțiunea a 3-a
Revocarea donației
§1. Dispoziții comune
Art. 1.020 – Cauzele de revocare
Donația poate fi revocată pentru ingratitudine și pentru neexecutarea fără justificare a
sarcinilor la care s-a obligat donatarul.
Art. 1.021 – Modul de operare
Revocarea pentru ingratitudine și pentru neîndeplinirea sarcinilor nu operează de drept.
Art. 1.022 – Revocarea promisiunii de donație
(1) Promisiunea de donație se revocă de drept dacă anterior executării sale se ivește unul
dintre cazurile de revocare pentru ingratitudine prevăzute la art. 1.023.
(2) De asemenea, promisiunea de donație se revocă de drept și atunci când, anterior executării
sale, situația materială a promitentului s-a deteriorat într-o asemenea măsură încât executarea
promisiunii a devenit excesiv de oneroasă pentru acesta ori promitentul a devenit insolvabil.
§2. Revocarea pentru ingratitudine
Art. 1.023 – Cazuri
Donația se revocă pentru ingratitudine în următoarele cazuri:
a) dacă donatarul a atentat la viața donatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții
intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat;
b) dacă donatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de donator;
c) dacă donatarul refuză în mod nejustificat să asigure alimente donatorului ajuns în nevoie, în
limita valorii actuale a bunului donat, ținându-se însă seama de starea în care se afla bunul la
momentul donației.
Art. 1.024 – Cererea de revocare
(1) Dreptul la acțiunea prin care se solicită revocarea pentru ingratitudine se prescrie în termen
de un an din ziua în care donatorul a știut că donatarul a săvârșit fapta de ingratitudine.
(2) Acțiunea în revocare pentru ingratitudine poate fi exercitată numai împotriva donatarului.
Dacă donatarul moare după introducerea acțiunii, aceasta poate fi continuată împotriva
moștenitorilor.
(3) Cererea de revocare nu poate fi introdusă de moștenitorii donatorului, cu excepția cazului
în care donatorul a decedat în termenul prevăzut la alin. (1) fără să îl fi iertat pe donatar. De
asemenea, moștenitorii pot introduce acțiunea în revocare în termen de un an de la data morții
donatorului, dacă acesta a decedat fără să fi cunoscut cauza de revocare.
(4) Acțiunea pornită de donator poate fi continuată de moștenitorii acestuia.
Art. 1.025 – Efectele generale ale revocării
(1) În caz de revocare pentru ingratitudine, dacă restituirea în natură a bunului donat nu este
posibilă, donatarul va fi obligat să plătească valoarea acestuia, socotită la data soluționării cauzei.
(2) În urma revocării donației pentru ingratitudine, donatarul va fi obligat să restituie fructele
pe care le-a perceput începând cu data introducerii cererii de revocare a donației.
Art. 1.026 – Efectele speciale ale revocării
Revocarea pentru ingratitudine nu are niciun efect în privința drepturilor reale asupra bunului
donat dobândite de la donatar, cu titlu oneros, de către terții de bună-credință și nici asupra

garanțiilor constituite în favoarea acestora. În cazul bunurilor supuse unor formalități de
publicitate, dreptul terțului trebuie să fi fost înscris anterior înregistrării cererii de revocare în
registrele de publicitate aferente.
§3. Revocarea pentru neexecutarea sarcinii
Art. 1.027 – Acțiunile în caz de neexecutare a sarcinii
(1) Dacă donatarul nu îndeplinește sarcina la care s-a obligat, donatorul sau succesorii săi în
drepturi pot cere fie executarea sarcinii, fie revocarea donației.
(2) În cazul în care sarcina a fost stipulată în favoarea unui terț, acesta poate cere numai
executarea sarcinii.
(3) Dreptul la acțiunea prin care se solicită executarea sarcinii sau revocarea donației se
prescrie în termen de 3 ani de la data la care sarcina trebuia executată.
Art. 1.028 – Întinderea obligației de executare
Donatarul este ținut să îndeplinească sarcina numai în limita valorii bunului donat, actualizată
la data la care sarcina trebuia îndeplinită.
Art. 1.029 – Efecte
Când donația este revocată pentru neîndeplinirea sarcinilor, bunul reintră în patrimoniul
donatorului liber de orice drepturi constituite între timp asupra lui, sub rezerva dispozițiilor art.
1.648.
Secțiunea a 4-a
Donațiile făcute viitorilor soți în vederea căsătoriei și donațiile între soți
Art. 1.030 – Caducitatea donațiilor
Donațiile făcute viitorilor soți sau unuia dintre ei, sub condiția încheierii căsătoriei, nu produc
efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie.
Art. 1.031 – Revocabilitatea donației între soți
Orice donație încheiată între soți este revocabilă numai în timpul căsătoriei.
Art. 1.032 – Nulitatea donației între soți
Nulitatea căsătoriei atrage nulitatea relativă a donației făcute soțului de rea-credință.
Art. 1.033 – Donațiile simulate
(1) Este lovită de nulitate orice simulație în care donația reprezintă contractul secret în scopul
de a eluda revocabilitatea donațiilor între soți.
(2) Este prezumată persoană interpusă, până la proba contrară, orice rudă a donatarului la a
cărei moștenire acesta ar avea vocație în momentul donației și care nu a rezultat din căsătoria cu
donatorul.
Cap. III
Testamentul
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.034 – Noțiune
Testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator,
dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață.
Art. 1.035 – Conținutul testamentului

Testamentul conține dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral sau la bunurile ce fac parte
din acesta, precum și la desemnarea directă sau indirectă a legatarului. Alături de aceste
dispoziții sau chiar și în lipsa unor asemenea dispoziții, testamentul poate să conțină dispoziții
referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de
executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care
produc efecte după decesul testatorului.
Art. 1.036 – Testamentul reciproc
Sub sancțiunea nulității absolute a testamentului, două sau mai multe persoane nu pot dispune,
prin același testament, una în favoarea celeilalte sau în favoarea unui terț.
Art. 1.037 – Proba testamentului
(1) Orice persoană care pretinde un drept ce se întemeiază pe un testament trebuie să
dovedească existența și conținutul lui în una dintre formele prevăzute de lege.
(2) Dacă testamentul a dispărut printr-un caz fortuit sau de forță majoră ori prin fapta unui terț,
fie după moartea testatorului, fie în timpul vieții sale, însă fără ca acesta să îi fi cunoscut
dispariția, valabilitatea formei și cuprinsul testamentului vor putea fi dovedite prin orice mijloc
de probă.
Art. 1.038 – Consimțământul testatorului
(1) Testamentul este valabil numai dacă testatorul a avut discernământ și consimțământul său
nu a fost viciat.
(2) Dolul poate atrage anularea testamentului chiar dacă manoperele dolosive nu au fost
săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta.
Art. 1.039 – Interpretarea testamentului
(1) Regulile de interpretare a contractelor sunt aplicabile și testamentului, în măsura în care
sunt compatibile cu caracterele juridice ale acestuia.
(2) Elementele extrinseci înscrisului testamentar pot fi folosite numai în măsura în care se
sprijină pe cele intrinseci.
(3) Legatul în favoarea creditorului nu este prezumat a fi făcut în compensația creanței sale.
Secțiunea a 2-a
Formele testamentului
Art. 1.040 – Formele testamentului ordinar
Testamentul ordinar poate fi olograf sau autentic.
Art. 1.041 – Testamentul olograf
Sub sancțiunea nulității absolute, testamentul olograf trebuie scris în întregime, datat și semnat
de mâna testatorului.
Art. 1.042 – Deschiderea testamentului olograf
(1) Înainte de a fi executat, testamentul olograf se va prezenta unui notar public pentru a fi
vizat spre neschimbare.
(2) În cadrul procedurii succesorale, notarul public procedează, în condițiile legii speciale, la
deschiderea și validarea testamentului olograf și îl depune în dosarul succesoral. Deschiderea
testamentului și starea în care se găsește se constată prin proces-verbal.
(3) Cei interesați pot primi, după vizarea spre neschimbare, pe cheltuiala lor, copii legalizate
ale testamentului olograf.
(4) După finalizarea procedurii succesorale, originalul testamentului se predă legatarilor,
potrivit înțelegerii dintre ei, iar în lipsa acesteia, persoanei desemnate prin hotărâre
judecătorească.

Art. 1.043 – Testamentul autentic
(1) Testamentul este autentic dacă a fost autentificat de un notar public sau de o altă persoană
învestită cu autoritate publică de către stat, potrivit legii.
(2) Cu ocazia autentificării, testatorul poate fi asistat de unul sau de 2 martori.
Art. 1.044 – Întocmirea testamentului autentic
(1) Testatorul își dictează dispozițiile în fața notarului, care se îngrijește de scrierea actului și
apoi i-l citește sau, după caz, i-l dă să îl citească, menționându-se expres îndeplinirea acestor
formalități. Dacă dispunătorul își redactase deja actul de ultimă voință, testamentul autentic îi va
fi citit de către notar.
(2) După citire, dispunătorul trebuie să declare că actul exprimă ultima sa voință.
(3) Testamentul este apoi semnat de către testator, iar încheierea de autentificare de către
notar.
Art. 1.045 – Autentificarea în situații particulare
(1) În cazul acelora care, din pricina infirmității, a bolii sau din orice alte cauze, nu pot semna,
notarul public, îndeplinind actul, va face mențiune despre această împrejurare în încheierea pe
care o întocmește, mențiunea astfel făcută ținând loc de semnătură. Mențiunea va fi citită
testatorului de către notar, în prezența a 2 martori, această formalitate suplinind absența
semnăturii testatorului.
(2) Declarația de voință a surdului, mutului sau surdomutului, știutori de carte, se va da în
scris în fața notarului public, prin înscrierea de către parte, înaintea semnăturii, a mențiunii
"consimt la prezentul act, pe care l-am citit".
(3) Dacă surdul, mutul sau surdomutul este, din orice motiv, în imposibilitate de a scrie,
declarația de voință se va lua prin interpret, dispozițiile alin. (1) aplicându-se în mod
corespunzător.
(4) Pentru a lua consimțământul unui nevăzător, notarul public va întreba dacă a auzit bine
când i s-a citit cuprinsul testamentului, consemnând aceasta în încheierea de autentificare.
Art. 1.046*) – Înregistrarea testamentului autentic
În scop de informare a persoanelor care justifică existența unui interes legitim, notarul care
autentifică testamentul are obligația să îl înscrie, de îndată, în Registrul național notarial ținut în
format electronic, potrivit legii. Informații cu privire la existența unui testament se pot da numai
după decesul testatorului.
_____________
*) Înlăturarea efectelor nedemnității prin testament autentic sau printr-un act autentic
notarial este supusă înscrierii în Registrul național notarial prevăzut la art. 1.046 din Codul
civil. (a se vedea art. 95 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.047 – Testamentele privilegiate
(1) Se poate întocmi în mod valabil un testament în următoarele situații speciale:
a) în fața unui funcționar competent al autorității civile locale, în caz de epidemii, catastrofe,
războaie sau alte asemenea împrejurări excepționale;
b) în fața comandantului vasului sau a celui care îl înlocuiește, dacă testatorul se află la bordul
unui vas sub pavilionul României, în cursul unei călătorii maritime sau fluviale. Testamentul
întocmit la bordul unei aeronave este supus acelorași condiții;
c) în fața comandantului unității militare ori a celui care îl înlocuiește, dacă testatorul este
militar sau, fără a avea această calitate, este salariat ori prestează servicii în cadrul forțelor
armate ale României și nu se poate adresa unui notar public;

d) în fața directorului, medicului șef al instituției sanitare sau a medicului șef al serviciului ori,
în lipsa acestora, în fața medicului de gardă, cât timp dispunătorul este internat într-o instituție
sanitară în care notarul public nu are acces.
(2) În toate cazurile prevăzute la alin. (1) este obligatoriu ca testamentul să se întocmească în
prezența a 2 martori.
(3) Testamentul privilegiat se semnează de testator, de agentul instrumentator și de cei 2
martori. Dacă testatorul sau unul dintre martori nu poate semna, se va face mențiune despre
cauza care l-a împiedicat să semneze.
(4) Dispozițiile alin. (3) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.
(5) Prevederile art. 1.042 se aplică în mod corespunzător și în privința testamentului
privilegiat.
Art. 1.048 – Caducitatea testamentelor privilegiate
(1) Testamentul privilegiat devine caduc la 15 zile de la data când dispunătorul ar fi putut să
testeze în vreuna dintre formele ordinare. Termenul se suspendă dacă testatorul a ajuns într-o
stare în care nu îi este cu putință să testeze.
(2) Prevederile alin. (1) nu se aplică dispoziției testamentare prin care se recunoaște un copil.
Art. 1.049 – Testamentul sumelor și valorilor depozitate
(1) Dispozițiile testamentare privind sumele de bani, valorile sau titlurile de valoare depuse la
instituții specializate sunt valabile cu respectarea condițiilor de formă prevăzute de legile
speciale aplicabile acestor instituții.
(2) Instituțiile specializate nu vor putea proceda la predarea legatului având ca obiect sume de
bani, valori sau titluri de valoare decât în baza hotărârii judecătorești ori a certificatului de
moștenitor care constată valabilitatea dispoziției testamentare și calitatea de legatar, prevederile
referitoare la raport și reducțiune fiind aplicabile.
(3) Instituțiile de credit au obligația ca, la instituirea de către clienții acestora a unei dispoziții
testamentare, să comunice, de îndată, mențiunea acesteia în registrul prevăzut la art. 1.046.
Art. 1.050 – Conversiunea formei testamentare
Un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplinește condițiile
prevăzute de lege pentru altă formă testamentară.
Secțiunea a 3-a
Revocarea voluntară a testamentului
Art. 1.051 – Revocarea voluntară expresă
(1) Un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic
notarial sau printr-un testament ulterior.
(2) Testamentul care revocă un testament anterior poate fi întocmit într-o formă diferită de
aceea a testamentului revocat.
(3) Revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un
testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul național notarial prevăzut la
art. 1.046.
Art. 1.052 – Revocarea voluntară tacită
(1) Testatorul poate revoca testamentul olograf și prin distrugerea, ruperea sau ștergerea sa.
Ștergerea unei dispoziții a testamentului olograf de către testator implică revocarea acelei
dispoziții. Modificările realizate prin ștergere se semnează de către testator.
(2) Distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de
asemenea revocarea, cu condiția ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă.

(3) Testamentul ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura în care conține dispoziții
contrare sau incompatibile cu acesta. Efectele revocării nu sunt înlăturate în caz de caducitate sau
revocare a testamentului ulterior.
Art. 1.053 – Retractarea revocării
(1) Dispoziția revocatorie poate fi retractată în mod expres prin act autentic notarial sau prin
testament.
(2) Retractarea unei dispoziții revocatorii înlătură efectele revocării, cu excepția cazului în
care testatorul și-a manifestat voința în sens contrar sau dacă această intenție a testatorului
rezultă din împrejurările concrete. Dispozițiile art. 1.051 alin. (3) rămân aplicabile.
(3) Retractarea unei dispoziții revocatorii făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un
testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul național notarial prevăzut la
art. 1.046.
Secțiunea a 4-a
Legatul
§1. Categorii de legate
Art. 1.054 – Clasificarea legatelor
(1) Legatele sunt universale, cu titlu universal sau cu titlu particular.
(2) Legatul poate fi pur și simplu, cu termen, sub condiție sau cu sarcină.
Art. 1.055 – Legatul universal
Legatul universal este dispoziția testamentară care conferă uneia sau mai multor persoane
vocație la întreaga moștenire.
Art. 1.056 – Legatul cu titlu universal
(1) Legatul cu titlu universal este dispoziția testamentară care conferă uneia sau mai multor
persoane vocație la o fracțiune a moștenirii.
(2) Prin fracțiune a moștenirii se înțelege:
a) fie proprietatea unei cote-părți din aceasta;
b) fie un dezmembrământ al proprietății asupra totalității sau a unei cote-părți din moștenire;
c) fie proprietatea sau un dezmembrământ asupra totalității ori asupra unei cote-părți din
universalitatea bunurilor determinate după natura sau proveniența lor.
Art. 1.057 – Legatul cu titlu particular
Orice legat care nu este universal sau cu titlu universal este un legat cu titlu particular.
§2. Efectele legatelor
Art. 1.058 – Fructele bunurilor ce constituie obiectul legatului
Legatarul are dreptul la fructele bunurilor moștenirii care i se cuvin din ziua deschiderii
moștenirii sau din ziua în care legatul produce efecte în privința sa, cu excepția cazului în care
cel care a posedat bunurile ce constituie obiectul legatului a fost de bună-credință.
Art. 1.059 – Drepturile legatarului cu titlu particular
(1) Legatarul cu titlu particular al unui bun individual determinat dobândește proprietatea
acestuia de la data deschiderii moștenirii.
(2) Legatarul cu titlu particular al unor bunuri de gen este titularul unei creanțe asupra
moștenirii. Dacă testatorul nu a prevăzut altfel, cel însărcinat cu executarea acestui legat este
obligat a preda bunuri de calitate medie.

Art. 1.060 – Sarcina excesivă a legatului cu titlu particular
(1) Dacă legatarul nu poate îndeplini sarcina cu care este grevat legatul său fără a depăși
valoarea bunurilor primite în temeiul acestuia, se va putea libera predând beneficiarului sarcinii
bunurile ce i-au fost lăsate prin legat sau valoarea lor.
(2) Valoarea bunurilor lăsate prin legat și a sarcinilor va fi aceea de la data deschiderii
moștenirii.
Art. 1.061 – Accesoriile bunului care constituie obiectul unui legat cu titlu particular
(1) Bunul care constituie obiectul unui legat cu titlu particular se predă cu accesoriile sale, în
starea în care se găsește la data deschiderii moștenirii.
(2) Legatul cuprinde și dreptul la acțiunea în despăgubire pentru prejudiciul adus bunului de
către un terț după întocmirea testamentului.
(3) Legatul unui bun care, după întocmirea testamentului, a cunoscut creșteri cantitative,
calitative sau valorice prin alipire, lucrări autonome, lucrări adăugate sau achiziționarea altor
bunuri în cadrul unei universalități se prezumă, până la proba contrară, a viza întreg bunul ori
universalitatea rezultată.
Art. 1.062 – Legatul rentei viagere sau al unei creanțe de întreținere
Când obiectul legatului cuprinde o rentă viageră sau o creanță de întreținere, executarea
acestuia este datorată din ziua deschiderii moștenirii.
Art. 1.063 – Legatul alternativ
În cazul în care legatarului cu titlu particular i-a fost lăsat fie un bun, fie altul, dreptul de
alegere revine celui ținut să execute legatul, dacă testatorul nu a conferit acest drept legatarului
sau unui terț.
Art. 1.064 – Legatul bunului altuia
(1) Când bunul individual determinat care a făcut obiectul unui legat cu titlu particular
aparține unei alte persoane decât testatorul și nu este cuprins în patrimoniul acestuia la data
deschiderii moștenirii, atunci se aplică dispozițiile prezentului articol.
(2) Dacă, la data întocmirii testamentului, testatorul nu a știut că bunul nu este al său, legatul
este anulabil.
(3) În cazul în care testatorul a știut că bunul nu este al său, cel însărcinat cu executarea
legatului este obligat, la alegerea sa, să dea fie bunul în natură, fie valoarea acestuia de la data
deschiderii moștenirii.
Art. 1.065 – Legatul conjunctiv
(1) Legatul cu titlu particular este prezumat a fi conjunctiv atunci când testatorul a lăsat, prin
același testament, un bun determinat individual sau generic mai multor legatari cu titlu particular,
fără a preciza partea fiecăruia.
(2) În cazul legatului conjunctiv, dacă unul dintre legatari nu vrea sau nu poate să primească
legatul, partea lui va profita celorlalți legatari.
(3) Prevederile alin. (2) se aplică și atunci când obiectul legatului conjunctiv îl constituie un
dezmembrământ al dreptului de proprietate.
Art. 1.066 – Cheltuielile predării legatului
În lipsa unei dispoziții testamentare sau legale contrare, cheltuielile predării legatului sunt în
sarcina moștenirii, fără ca prin aceasta să se aducă atingere rezervei succesorale.
Art. 1.067 – Dreptul de preferință al creditorilor moștenirii față de legatari
(1) Creditorii moștenirii au dreptul să fie plătiți cu prioritate față de legatari.
(2) Dacă legatele cu titlu particular depășesc activul net al moștenirii, ele vor fi reduse în
măsura depășirii, la cererea creditorilor moștenirii sau a celui care este obligat să le execute.

(3) În cazul în care, fără a se cunoaște anumite datorii sau sarcini ale moștenirii, a fost executat
un legat, moștenitorul legal sau testamentar, creditorii sau orice persoană interesată poate solicita
restituirea de la legatarul plătit, în măsura în care legatul urmează a fi redus.
§3. Ineficacitatea legatelor
Art. 1.068 – Revocarea voluntară a legatului
(1) Legatele sunt supuse dispozițiilor privind revocarea voluntară a testamentului.
(2) Orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimțită
de către testator, chiar dacă este afectată de modalități, revocă implicit legatul pentru tot ceea ce
s-a înstrăinat.
(3) Ineficacitatea înstrăinării nu afectează revocarea decât dacă:
a) este determinată de incapacitatea sau vicierea voinței testatorului; ori
b) înstrăinarea reprezintă o donație în favoarea beneficiarului legatului și nu s-a făcut sub
condiții sau cu sarcini substanțial diferite de acelea care afectează legatul.
(4) Distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu
particular revocă implicit legatul.
Art. 1.069 – Revocarea judecătorească
(1) Revocarea judecătorească a legatului poate fi cerută în cazul neîndeplinirii, fără justificare,
a sarcinii instituite de testator. Neîndeplinirea fortuită a sarcinii poate atrage revocarea numai
dacă, potrivit voinței testatorului, eficacitatea legatului este condiționată de executarea sarcinii.
(2) Revocarea judecătorească a legatului poate fi solicitată și pentru ingratitudine în
următoarele cazuri:
a) dacă legatarul a atentat la viața testatorului, a unei persoane apropiate lui sau, știind că alții
intenționează să atenteze, nu l-a înștiințat;
b) dacă legatarul se face vinovat de fapte penale, cruzimi sau injurii grave față de testator ori
de injurii grave la adresa memoriei testatorului.
Art. 1.070 – Termenul de prescripție
Dreptul la acțiunea în revocarea judecătorească a legatului se prescrie în termen de un an de la
data la care moștenitorul a cunoscut fapta de ingratitudine sau, după caz, de la data la care
sarcina trebuia executată.
Art. 1.071 – Caducitatea legatului
Orice legat devine caduc atunci când:
a) legatarul nu mai este în viață la data deschiderii moștenirii;
b) legatarul este incapabil de a primi legatul la data deschiderii moștenirii;
c) legatarul este nedemn;
d) legatarul renunță la legat;
e) legatarul decedează înaintea împlinirii condiției suspensive ce afectează legatul, dacă
aceasta avea un caracter pur personal;
f) bunul ce formează obiectul legatului cu titlu particular a pierit în totalitate din motive care
nu țin de voința testatorului, în timpul vieții testatorului sau înaintea împlinirii condiției
suspensive ce afectează legatul.
Art. 1.072 – Destinația bunurilor constituind obiectul unui legat ineficace
Ineficacitatea legatului din cauza nulității, revocării, caducității sau desființării pentru
nerealizarea condiției suspensive ori pentru îndeplinirea condiției rezolutorii profită
moștenitorilor ale căror drepturi succesorale ar fi fost micșorate sau, după caz, înlăturate prin
existența legatului sau care aveau obligația să execute legatul.

Art. 1.073 – Regimul legatului-sarcină
Cu excepția cazului prevăzut la art. 1.071 lit. f), caducitatea sau revocarea judecătorească a
unui legat grevat cu un legat-sarcină în favoarea unui terț nu atrage ineficacitatea acestui din
urmă legat. Moștenitorii care beneficiază de ineficacitatea legatului sunt obligați să execute
legatul-sarcină.
Secțiunea a 5-a
Dezmoștenirea
Art. 1.074 – Noțiune
(1) Dezmoștenirea este dispoziția testamentară prin care testatorul îi înlătură de la moștenire,
în tot sau în parte, pe unul sau mai mulți dintre moștenitorii săi legali.
(2) Dezmoștenirea este directă atunci când testatorul dispune prin testament înlăturarea de la
moștenire a unuia sau mai multor moștenitori legali și indirectă atunci când testatorul instituie
unul sau mai mulți legatari.
Art. 1.075 – Efectele
(1) În cazul dezmoștenirii soțului supraviețuitor, moștenitorii din clasa cu care acesta vine în
concurs culeg partea din moștenire rămasă după atribuirea cotei cuvenite soțului supraviețuitor
ca urmare a dezmoștenirii.
(2) Dacă, în urma dezmoștenirii, pe lângă soțul supraviețuitor, vin la moștenire atât cel
dezmoștenit, cât și acela care beneficiază de dezmoștenire, acesta din urmă culege partea rămasă
după atribuirea cotei soțului supraviețuitor și a cotei celui dezmoștenit.
(3) Atunci când, în urma dezmoștenirii, un moștenitor primește o cotă inferioară cotei sale
legale, moștenitorul cu care vine în concurs culege partea care ar fi revenit celui dezmoștenit.
(4) Dacă, în urma dezmoștenirii, o persoană este înlăturată total de la moștenire, cota ce i s-ar
fi cuvenit se atribuie moștenitorilor cu care ar fi venit în concurs sau, în lipsa acestora,
moștenitorilor subsecvenți.
(5) Dispozițiile prevăzute la alin. (1) – (4) nu pot profita persoanelor incapabile de a primi
legate.
Art. 1.076 – Nulitatea
(1) Dispoziția testamentară prin care moștenitorii legali au fost dezmoșteniți este supusă
cauzelor de nulitate, absolută sau relativă, prevăzute de lege.
(2) Termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care cei
dezmoșteniți au luat cunoștință de dispoziția testamentară prin care au fost înlăturați de la
moștenire, dar nu mai devreme de data deschiderii moștenirii.
Secțiunea a 6-a
Execuțiunea testamentară
Art. 1.077 – Desemnarea și misiunea executorului
(1) Testatorul poate numi una sau mai multe persoane, conferindu-le împuternicirea necesară
executării dispozițiilor testamentare. Executorul testamentar poate fi desemnat și de către un terț
determinat prin testament.
(2) Dacă au fost desemnați mai mulți executori testamentari, oricare dintre ei poate acționa
fără concursul celorlalți, cu excepția cazului în care testatorul a dispus altfel sau le-a împărțit
atribuțiile.

(3) Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin
declarație autentică notarială.
Art. 1.078 – Capacitatea executorului
Persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate fi
executor testamentar.
Art. 1.079*) – Dreptul de administrare
(1) Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de
cel mult 2 ani de la data deschiderii moștenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres
acest drept.
(2) Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul
succesoral sau la un termen mai scurt.
(3) Termenul de 2 ani poate fi prelungit de instanța de judecată, pentru motive temeinice, prin
acordarea unor termene succesive de câte un an.
_____________
*) Execuțiunile testamentare începute înainte de data intrării în vigoare a Codului civil nu pot
dura mai mult de 2 ani calculați de la această dată, cu posibilitatea de prelungire în condițiile
art. 1.079 alin. (3) din Codul civil. (a se vedea art. 97 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.080*) – Puterile executorului
(1) Executorul testamentar:
a) va cere, în condițiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moștenitori sunt și minori,
persoane puse sub interdicție judecătorească sau dispărute;
b) va stărui a se face inventarul bunurilor moștenirii în prezența sau cu citarea moștenitorilor;
c) va cere instanței să încuviințeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru
executarea legatelor. Instanța va putea încuviința vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu
există moștenitori rezervatari;
d) va depune diligențe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestație, pentru a apăra
validitatea sa;
e) va plăti datoriile moștenirii dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa
unei asemenea împuterniciri, executorul testamentar va putea achita datoriile numai cu
încuviințarea instanței;
f) va încasa creanțele moștenirii.
(2) Testatorul poate dispune ca executorul testamentar să procedeze la partajarea bunurilor
moștenirii. Partajul produce efecte numai dacă proiectul prezentat de către executor a fost
aprobat de toți moștenitorii.
_____________
*) În cazul moștenirilor care se deschid după data intrării în vigoare a Codului civil,
executorii cu sau fără sezină, instituiți prin testamente anterioare acestei date, au atribuțiile
prevăzute la art. 1.080 din Codul civil, cu excepția cazului în care atribuțiile au fost limitate
expres de testator. (a se vedea art. 98 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.081 – Transmiterea execuțiunii
(1) Puterile executorului testamentar nu pot fi transmise.
(2) Misiunea executorului testamentar numit în considerarea unei funcții determinate poate fi
continuată de către persoana care preia acea funcție.
Art. 1.082 – Obligația de a da socoteală și răspunderea executorului

(1) La sfârșitul fiecărui an și la încetarea misiunii sale, executorul testamentar este obligat să
dea socoteală pentru gestiunea sa, chiar dacă nu există moștenitori rezervatari. Această obligație
se transmite moștenitorilor executorului.
(2) Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispozițiilor
testamentare.
(3) Dacă au fost desemnați mai mulți executori testamentari, răspunderea acestora este
solidară, cu excepția cazului în care testatorul le-a împărțit atribuțiile și fiecare dintre ei s-a
limitat la misiunea încredințată.
Art. 1.083 – Remunerația executorului
Misiunea executorului testamentar este gratuită, dacă testatorul nu a stabilit o remunerație în
sarcina moștenirii.
Art. 1.084 – Suportarea cheltuielilor
Cheltuielile făcute de executorul testamentar în exercitarea puterilor sale sunt în sarcina
moștenirii.
Art. 1.085 – Încetarea execuțiunii
Execuțiunea testamentară poate înceta:
a) prin îndeplinirea sau imposibilitatea aducerii la îndeplinire a misiunii primite;
b) prin renunțare în forma unei declarații autentice notariale;
c) prin decesul executorului testamentar;
d) prin punerea sub interdicție judecătorească a executorului testamentar;
e) prin revocarea de către instanță a executorului testamentar care nu își îndeplinește misiunea
ori o îndeplinește în mod necorespunzător;
f) prin expirarea termenului în care se exercită dreptul de administrare, afară de cazul în care
instanța decide prelungirea termenului.
Cap. IV
Rezerva succesorală, cotitatea disponibilă și reducțiunea liberalităților excesive
Secțiunea 1
Rezerva succesorală și cotitatea disponibilă
Art. 1.086 – Noțiunea de rezervă succesorală
Rezerva succesorală este partea din bunurile moștenirii la care moștenitorii rezervatari au
dreptul în virtutea legii, chiar împotriva voinței defunctului, manifestată prin liberalități ori
dezmoșteniri.
Art. 1.087 – Moștenitorii rezervatari
Sunt moștenitori rezervatari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați ai
defunctului.
Art. 1.088 – Întinderea rezervei succesorale
Rezerva succesorală a fiecărui moștenitor rezervatar este de jumătate din cota succesorală
care, în absența liberalităților sau dezmoștenirilor, i s-ar fi cuvenit ca moștenitor legal.
Art. 1.089 – Noțiunea de cotitate disponibilă
Cotitatea disponibilă este partea din bunurile moștenirii care nu este rezervată prin lege și de
care defunctul putea dispune în mod neîngrădit prin liberalități.
Art. 1.090 – Cotitatea disponibilă specială a soțului supraviețuitor

(1) Liberalitățile neraportabile făcute soțului supraviețuitor, care vine la moștenire în concurs
cu alți descendenți decât cei comuni lor, nu pot depăși un sfert din moștenire și nici partea
descendentului care a primit cel mai puțin.
(2) Dacă defunctul nu a dispus prin liberalități de diferența dintre cotitatea disponibilă stabilită
potrivit art. 1.089 și cotitatea disponibilă specială, atunci această diferență revine descendenților.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător atunci când descendentul
menționat la alin. (1) a fost dezmoștenit direct, iar de această dezmoștenire ar beneficia soțul
supraviețuitor.
Secțiunea a 2-a
Reducțiunea liberalităților excesive
Art. 1.091 – Stabilirea rezervei succesorale și a cotității disponibile
(1) Valoarea masei succesorale, în funcție de care se determină rezerva succesorală și cotitatea
disponibilă, se stabilește astfel:
a) determinarea activului brut al moștenirii, prin însumarea valorii bunurilor existente în
patrimoniul succesoral la data deschiderii moștenirii;
b) determinarea activului net al moștenirii, prin scăderea pasivului succesoral din activul brut;
c) reunirea fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donațiilor făcute de cel care lasă
moștenirea.
(2) În vederea aplicării alin. (1) lit. c), se ia în considerare valoarea la data deschiderii
moștenirii a bunurilor donate, ținându-se însă cont de starea lor în momentul donației, din care se
scade valoarea sarcinilor asumate prin contractele de donație. Dacă bunurile au fost înstrăinate de
donatar, se ține seama de valoarea lor la data înstrăinării. Dacă bunurile donate au fost înlocuite
cu altele, se ține cont de valoarea, la data deschiderii moștenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu
și de starea lor la momentul dobândirii. Totuși, dacă devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu
era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luată în
considerare. În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit,
indiferent de data pieirii, donația nu se va supune reunirii fictive. Sumele de bani sunt supuse
indexării în raport cu indicele inflației, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în
patrimoniul donatarului și data deschiderii moștenirii.
(3) Nu se va ține seama în stabilirea rezervei de darurile obișnuite, de donațiile remuneratorii
și, în măsura în care nu sunt excesive, nici de sumele cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este
cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a părinților sau a soțului și nici de
cheltuielile de nuntă.
(4) Până la dovada contrară, înstrăinarea cu titlu oneros către un descendent ori un ascendent
privilegiat sau către soțul supraviețuitor este prezumată a fi donație dacă înstrăinarea s-a făcut cu
rezerva uzufructului, uzului ori abitației sau în schimbul întreținerii pe viață ori a unei rente
viagere. Prezumția operează numai în favoarea descendenților, ascendenților privilegiați și a
soțului supraviețuitor ai defunctului, dacă aceștia nu au consimțit la înstrăinare.
(5) Rezerva succesorală și cotitatea disponibilă se calculează în funcție de valoarea stabilită
potrivit alin. (1). La stabilirea rezervei nu se ține seama de cei care au renunțat la moștenire, cu
excepția celor obligați la raport, potrivit art. 1.147 alin. (2).
Art. 1.092 – Modul de operare
După deschiderea moștenirii, liberalitățile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse
reducțiunii, la cerere.
Art. 1.093 – Persoanele care pot cere reducțiunea

Reducțiunea liberalităților excesive poate fi cerută numai de către moștenitorii rezervatari, de
succesorii lor, precum și de către creditorii chirografari ai moștenitorilor rezervatari.
Art. 1.094 – Căile de realizare a reducțiunii
(1) Reducțiunea liberalităților excesive se poate realiza prin buna învoială a celor interesați.
(2) În lipsa unei asemenea învoieli, reducțiunea poate fi invocată în fața instanței de judecată
pe cale de excepție sau pe cale de acțiune, după caz.
(3) În cazul pluralității de moștenitori rezervatari, reducțiunea operează numai în limita cotei
de rezervă cuvenite celui care a cerut-o și profită numai acestuia.
Art. 1.095 – Termenul de prescripție
(1) Dreptul la acțiunea în reducțiune a liberalităților excesive se prescrie în termen de 3 ani de
la data deschiderii moștenirii sau, după caz, de la data la care moștenitorii rezervatari au pierdut
posesia bunurilor care formează obiectul liberalităților.
(2) În cazul liberalităților excesive a căror existență nu a fost cunoscută de moștenitorii
rezervatari, termenul de prescripție începe să curgă de la data când au cunoscut existența acestora
și caracterul lor excesiv.
(3) Excepția de reducțiune este imprescriptibilă extinctiv.
Art. 1.096 – Ordinea reducțiunii
(1) Legatele se reduc înaintea donațiilor.
(2) Legatele se reduc toate deodată și proporțional, afară dacă testatorul a dispus că anumite
legate vor avea preferință, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte legate.
(3) Donațiile se reduc succesiv, în ordinea inversă a datei lor, începând cu cea mai nouă.
(4) Donațiile concomitente se reduc toate deodată și proporțional, afară dacă donatorul a
dispus că anumite donații vor avea preferință, caz în care vor fi reduse mai întâi celelalte donații.
(5) Dacă beneficiarul donației care ar trebui redusă este insolvabil, se va proceda la
reducțiunea donației anterioare.
Art. 1.097 – Efectele reducțiunii
(1) Reducțiunea are ca efect ineficacitatea legatelor sau, după caz, desființarea donațiilor în
măsura necesară întregirii rezervei succesorale.
(2) Întregirea rezervei, ca urmare a reducțiunii, se realizează în natură.
(3) Reducțiunea se realizează prin echivalent în cazul în care, înainte de deschiderea
moștenirii, donatarul a înstrăinat bunul ori a constituit asupra lui drepturi reale, precum și atunci
când bunul a pierit dintr-o cauză imputabilă donatarului.
(4) Când donația supusă reducțiunii a fost făcută unui moștenitor rezervatar care nu este
obligat la raportul donației, acesta va putea păstra în contul rezervei sale partea care depășește
cotitatea disponibilă.
(5) Dacă donatarul este un succesibil obligat la raport, iar partea supusă reducțiunii reprezintă
mai puțin de jumătate din valoarea bunului donat, donatarul rezervatar poate păstra bunul, iar
reducțiunea necesară întregirii rezervei celorlalți moștenitori rezervatari se va face prin luare mai
puțin sau prin echivalent bănesc.
(6) În cazul întregirii rezervei în natură, gratificatul păstrează fructele părții din bun care
depășește cotitatea disponibilă, percepute până la data la care cei îndreptățiți au cerut
reducțiunea.
Art. 1.098 – Reducțiunea unor liberalități speciale
(1) Dacă donația sau legatul are ca obiect un uzufruct, uz ori abitație sau o rentă ori întreținere
viageră, moștenitorii rezervatari au facultatea fie de a executa liberalitatea astfel cum a fost

stipulată, fie de a abandona proprietatea cotității disponibile în favoarea beneficiarului
liberalității, fie de a solicita reducțiunea potrivit dreptului comun.
(2) Dacă moștenitorii rezervatari nu se înțeleg asupra opțiunii, reducțiunea se va face potrivit
dreptului comun.
Art. 1.099 – Imputarea liberalităților
(1) Dacă beneficiarul liberalității nu este moștenitor rezervatar, liberalitatea primită se impută
asupra cotității disponibile, iar dacă o depășește, este supusă reducțiunii.
(2) Dacă gratificatul este moștenitor rezervatar și liberalitatea nu este supusă raportului, ea se
impută asupra cotității disponibile. Dacă este cazul, excedentul se impută asupra cotei de rezervă
la care are dreptul gratificatul și, dacă o depășește, este supus reducțiunii.
(3) Dacă gratificatul este moștenitor rezervatar și liberalitatea este supusă raportului, ea se
impută asupra rezervei celui gratificat, iar dacă există, excedentul se impută asupra cotității
disponibile, afară de cazul în care dispunătorul a stipulat imputarea sa asupra rezervei globale. În
acest ultim caz, numai partea care excedează rezervei globale se impută asupra cotității
disponibile. În toate cazurile, dacă se depășește cotitatea disponibilă, liberalitatea este supusă
reducțiunii.
(4) Dacă există mai multe liberalități, imputarea se face potrivit alin. (1) – (3), ținând seama și
de ordinea reducțiunii liberalităților excesive.
Titlul IV
Transmisiunea și partajul moștenirii
Cap. I
Transmisiunea moștenirii
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.100 – Noțiunile de opțiune succesorală și de succesibil
(1) Cel chemat la moștenire în temeiul legii sau al voinței defunctului poate accepta
moștenirea sau poate renunța la ea.
(2) Prin succesibil se înțelege persoana care îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru a
putea moșteni, dar care nu și-a exercitat încă dreptul de opțiune succesorală.
Art. 1.101 – Caracterele juridice ale opțiunii
Sub sancțiunea nulității absolute, opțiunea succesorală este indivizibilă și nu poate fi afectată
de nicio modalitate.
Art. 1.102 – Vocația multiplă la moștenire
(1) Moștenitorul care, în baza legii sau a testamentului, cumulează mai multe vocații la
moștenire are, pentru fiecare dintre ele, un drept de opțiune distinct.
(2) Legatarul chemat la moștenire și ca moștenitor legal își va putea exercita opțiunea în
oricare dintre aceste calități. Dacă, deși nu a fost încălcată rezerva, din testament rezultă că
defunctul a dorit să diminueze cota ce i s-ar fi cuvenit legatarului ca moștenitor legal, acesta din
urmă poate opta doar ca legatar.
Art. 1.103 – Termenul de opțiune succesorală
(1) Dreptul de opțiune succesorală se exercită în termen de un an de la data deschiderii
moștenirii.
(2) Termenul de opțiune curge:

a) de la data nașterii celui chemat la moștenire, dacă nașterea s-a produs după deschiderea
moștenirii;
b) de la data înregistrării morții în registrul de stare civilă, dacă înregistrarea se face în temeiul
unei hotărâri judecătorești de declarare a morții celui care lasă moștenirea, afară numai dacă
succesibilul a cunoscut faptul morții sau hotărârea de declarare a morții la o dată anterioară, caz
în care termenul curge de la această din urmă dată;
c) de la data la care legatarul a cunoscut sau trebuia să cunoască legatul său, dacă testamentul
cuprinzând acest legat este descoperit după deschiderea moștenirii;
d) de la data la care succesibilul a cunoscut sau trebuia să cunoască legătura de rudenie pe care
se întemeiază vocația sa la moștenire, dacă această dată este ulterioară deschiderii moștenirii.
(3) Termenului prevăzut la alin. (1) i se aplică prevederile cuprinse în cartea a VI-a referitoare
la suspendarea și repunerea în termenul de prescripție extinctivă.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. XI/2007
Art. 1.104 – Prorogarea termenului
(1) În cazul în care succesibilul a cerut întocmirea inventarului anterior exercitării dreptului de
opțiune succesorală, termenul de opțiune nu se va împlini mai devreme de două luni de la data la
care i se comunică procesul-verbal de inventariere.
(2) Pe durata efectuării inventarului, succesibilul nu poate fi considerat moștenitor, cu excepția
cazului în care a acceptat moștenirea.
Art. 1.105 – Retransmiterea dreptului de opțiune
(1) Moștenitorii celui care a decedat fără a fi exercitat dreptul de opțiune succesorală îl
exercită separat, fiecare pentru partea sa, în termenul aplicabil dreptului de opțiune privind
moștenirea autorului lor.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), partea succesibilului care renunță profită celorlalți
moștenitori ai autorului său.
Secțiunea a 2-a
Acceptarea moștenirii
Art. 1.106 – Libertatea acceptării moștenirii
Nimeni nu poate fi obligat să accepte o moștenire ce i se cuvine.
Art. 1.107 – Acceptarea moștenirii de către creditori
Creditorii succesibilului pot accepta moștenirea, pe cale oblică, în limita îndestulării creanței
lor.
Art. 1.108 – Felurile acceptării
(1) Acceptarea poate fi expresă sau tacită.
(2) Acceptarea este expresă când succesibilul își însușește explicit titlul sau calitatea de
moștenitor printr-un înscris autentic sau sub semnătură privată.
(3) Acceptarea este tacită când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl facă
decât în calitate de moștenitor.
Art. 1.109 – Înregistrarea actelor de acceptare
În situația în care acceptarea este făcută printr-un înscris autentic, declarația de acceptare se va
înscrie în registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii.
Art. 1.110 – Actele cu valoare de acceptare tacită

(1) Actele de dispoziție juridică privind o parte sau totalitatea drepturilor asupra moștenirii
atrag acceptarea tacită a acesteia. Sunt astfel de acte:
a) înstrăinarea, cu titlu gratuit sau oneros, de către succesibil a drepturilor asupra moștenirii;
b) renunțarea, chiar gratuită, în folosul unuia sau mai multor moștenitori determinați;
c) renunțarea la moștenire, cu titlu oneros, chiar în favoarea tuturor comoștenitorilor sau
moștenitorilor subsecvenți.
(2) De asemenea, pot avea valoare de acceptare tacită a moștenirii actele de dispoziție,
administrare definitivă ori folosință a unor bunuri din moștenire.
(3) Actele de conservare, supraveghere și de administrare provizorie nu valorează acceptare,
dacă din împrejurările în care acestea s-au efectuat nu rezultă că succesibilul și-a însușit prin ele
calitatea de moștenitor.
(4) Sunt considerate a fi de administrare provizorie actele de natură urgentă a căror îndeplinire
este necesară pentru normala punere în valoare, pe termen scurt, a bunurilor moștenirii.
Art. 1.111 – Declarația de neacceptare
Succesibilul care intenționează să îndeplinească un act ce poate avea semnificația acceptării
moștenirii, dar care dorește ca prin aceasta să nu fie considerat acceptant, trebuie să dea în acest
sens, anterior îndeplinirii actului, o declarație autentică notarială.
Art. 1.112 – Prezumția de renunțare
(1) Este prezumat, până la proba contrară, că a renunțat la moștenire succesibilul care, deși
cunoștea deschiderea moștenirii și calitatea lui de succesibil, nu și-a exercitat dreptul de opțiune
succesorală, prin acceptarea moștenirii sau renunțarea expresă la moștenire, în termenul de un an
prevăzut la art. 1.103.
(2) Prezumția de renunțare operează, după împlinirea termenului de un an de la deschiderea
moștenirii, dacă succesibilul, citat în condițiile legii, nu face dovada exercitării dreptului de
opțiune succesorală. Citația trebuie să cuprindă, sub sancțiunea nulității acesteia, pe lângă
elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, și precizarea că, dacă succesibilul nu și-a
exercitat dreptul de a accepta moștenirea în termenul de decădere prevăzut la art. 1.103, este
prezumat că renunță la moștenire.
Art. 1.113 – Reducerea termenului de opțiune
(1) Pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate, un succesibil poate fi
obligat, cu aplicarea procedurii prevăzute de lege pentru ordonanța președințială, să își exercite
dreptul de opțiune succesorală înăuntrul unui termen stabilit de instanța judecătorească, mai scurt
decât cel prevăzut la art. 1.103.
(2) Succesibilul care nu optează în termenul stabilit de instanța judecătorească este considerat
că a renunțat la moștenire.
Art. 1.114 – Efectele acceptării
(1) Acceptarea consolidează transmisiunea moștenirii realizată de plin drept la data decesului.
(2) Moștenitorii legali și legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile și
sarcinile moștenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporțional cu cota fiecăruia.
(3) Legatarul cu titlu particular nu este obligat să suporte datoriile și sarcinile moștenirii. Prin
excepție, el răspunde pentru pasivul moștenirii, însă numai cu bunul sau bunurile ce formează
obiectul legatului, dacă:
a) testatorul a dispus în mod expres în acest sens;
b) dreptul lăsat prin legat are ca obiect o universalitate, cum ar fi o moștenire culeasă de către
testator și nelichidată încă; în acest caz, legatarul răspunde pentru pasivul acelei universalități;

c) celelalte bunuri ale moștenirii sunt insuficiente pentru plata datoriilor și sarcinilor
moștenirii.
(4) În cazul înstrăinării bunurilor moștenirii după deschiderea acesteia, bunurile intrate în
patrimoniul succesoral prin efectul subrogației pot fi afectate stingerii datoriilor și sarcinilor
moștenirii.
Art. 1.115 – Întocmirea inventarului
(1) Succesibilii, creditorii moștenirii și orice persoană interesată pot cere notarului competent
să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, toate cheltuielile care
se vor face în acest scop fiind în sarcina moștenirii.
(2) Dacă succesibilii sau persoanele care dețin bunuri din patrimoniul succesoral se opun,
efectuarea inventarului este dispusă de către instanța judecătorească de la locul deschiderii
moștenirii.
(3) Inventarul se efectuează de către persoana desemnată prin acordul succesibililor și al
creditorilor sau, în lipsa unui asemenea acord, de către persoana desemnată fie de notar, fie, după
caz, de instanța de judecată competentă.
Art. 1.116 – Procesul-verbal de inventariere
(1) Procesul-verbal de inventariere cuprinde enumerarea, descrierea și evaluarea provizorie a
bunurilor ce se aflau în posesia defunctului la data deschiderii moștenirii.
(2) Bunurile a căror proprietate este contestată se vor menționa separat.
(3) În inventar se cuprind mențiuni privind pasivul succesoral.
(4) Bunurile moștenirii care se găsesc în posesia altei persoane vor fi inventariate cu
precizarea locului unde se află și a motivului pentru care se găsesc acolo.
(5) În cazul în care, cu ocazia inventarierii, se va găsi vreun testament lăsat de defunct, acesta
va fi vizat spre neschimbare și va fi depus în depozit la biroul notarului public.
(6) Inventarul se semnează de cel care l-a întocmit, de succesibilii aflați la locul inventarului,
iar în lipsa acestora sau în cazul refuzului lor de a semna, inventarul va fi semnat de 2 martori.
Art. 1.117 – Măsurile speciale de conservare a bunurilor
(1) Dacă există pericol de înstrăinare, pierdere, înlocuire sau distrugere a bunurilor, notarul va
putea pune bunurile sub sigiliu sau le va preda unui custode.
(2) Poate fi numit custode, cu acordul tuturor celor interesați, unul dintre succesibili, iar în caz
contrar, o altă persoană aleasă de către notar.
(3) În cazul în care conservarea bunurilor moștenirii necesită anumite cheltuieli, acestea vor fi
făcute, cu încuviințarea notarului, de către custodele prevăzut la alin. (1) sau, în lipsa custodelui,
de un curator special, numit de notar pentru administrarea bunurilor.
(4) Bunurile date în custodie sau în administrare se predau pe bază de proces-verbal semnat de
notar și de custode sau curator. Dacă predarea are loc concomitent cu inventarierea, se va face
mențiune în procesul-verbal, un exemplar al acestuia predându-se custodelui sau curatorului.
(5) Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile și să dea socoteală notarului
asupra cheltuielilor de conservare sau administrare a acestor bunuri la finalizarea procedurii
succesorale sau atunci când notarul consideră necesar.
(6) Oricine se consideră vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare și
administrare luate de notarul public poate face plângere la instanța judecătorească competentă.
Art. 1.118 – Măsurile speciale privind sumele de bani și alte valori
(1) Dacă în timpul efectuării inventarului se vor găsi sume de bani, hârtii de valoare, cecuri
sau alte valori, se vor depune în depozitul notarial sau la o instituție specializată, făcându-se
mențiune despre aceasta și în procesul-verbal de inventariere.

(2) Din sumele de bani găsite la inventariere se vor lăsa moștenitorilor sau celor care locuiau
cu defunctul și gospodăreau împreună cu acesta sumele necesare pentru:
a) întreținerea persoanelor ce erau în sarcina celui decedat, pentru maximum 6 luni;
b) plata sumelor datorate în baza contractelor individuale de muncă sau pentru plata
asigurărilor sociale;
c) acoperirea cheltuielilor pentru conservarea și administrarea bunurilor moștenirii.
Art. 1.119 – Acceptarea forțată
(1) Succesibilul care, cu rea-credință, a sustras ori a ascuns bunuri din patrimoniul succesoral
sau a ascuns o donație supusă raportului ori reducțiunii este considerat că a acceptat moștenirea,
chiar dacă anterior renunțase la ea. El nu va avea însă niciun drept cu privire la bunurile sustrase
sau ascunse și, după caz, va fi obligat să raporteze ori să reducă donația ascunsă fără a participa
la distribuirea bunului donat.
(2) Moștenitorul aflat în situația prevăzută la alin. (1) este ținut să plătească datoriile și
sarcinile moștenirii proporțional cu cota sa din moștenire, inclusiv cu propriile sale bunuri.
Secțiunea a 3-a
Renunțarea la moștenire
Art. 1.120 – Forma renunțării
(1) Renunțarea la moștenire nu se presupune, cu excepția cazurilor prevăzute la art. 1.112 și
art. 1.113 alin. (2).
(2) Declarația de renunțare se face în formă autentică la orice notar public sau, după caz, la
misiunile diplomatice și oficiile consulare ale României, în condițiile și limitele prevăzute de
lege.
(3) Pentru informarea terților, declarația de renunțare se va înscrie, pe cheltuiala
renunțătorului, în registrul național notarial, ținut în format electronic, potrivit legii.
Art. 1.121 – Efectele renunțării
(1) Succesibilul care renunță este considerat că nu a fost niciodată moștenitor.
(2) Partea renunțătorului profită moștenitorilor pe care i-ar fi înlăturat de la moștenire sau
celor a căror parte ar fi diminuat-o dacă ar fi acceptat moștenirea.
Art. 1.122 – Renunțarea frauduloasă
(1) Creditorii succesibilului care a renunțat la moștenire în frauda lor pot cere instanței
revocarea renunțării în ceea ce îi privește, însă numai în termen de 3 luni de la data la care au
cunoscut renunțarea.
(2) Admiterea acțiunii în revocare produce efectele acceptării moștenirii de către succesibilul
debitor numai în privința creditorului reclamant și în limita creanței acestuia.
Art. 1.123 – Revocarea renunțării
(1) În tot cursul termenului de opțiune, renunțătorul poate revoca renunțarea, dacă moștenirea
nu a fost deja acceptată de alți succesibili care au vocație la partea care i-ar reveni, dispozițiile
art. 1.120 aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Revocarea renunțării valorează acceptare, bunurile moștenirii fiind preluate în starea în
care se găsesc și sub rezerva drepturilor dobândite de terți asupra acelor bunuri.
Art. 1.124 – Termenul de prescripție
Dreptul la acțiunea în anularea acceptării sau renunțării se prescrie în termen de 6 luni,
calculat în caz de violență de la încetarea acesteia, iar în celelalte cazuri din momentul în care
titularul dreptului la acțiune a cunoscut cauza de nulitate relativă.

Secțiunea a 4-a
Sezina
Art. 1.125 – Noțiune
Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă
moștenitorilor sezinari și dreptul de a administra acest patrimoniu și de a exercita drepturile și
acțiunile defunctului.
Art. 1.126 – Moștenitorii sezinari
Sunt moștenitori sezinari soțul supraviețuitor, descendenții și ascendenții privilegiați.
Art. 1.127 – Dobândirea sezinei de către moștenitorii legali nesezinari
(1) Moștenitorii legali nesezinari dobândesc sezina numai prin eliberarea certificatului de
moștenitor, dar cu efect retroactiv din ziua deschiderii moștenirii.
(2) Până la intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii, moștenitorul legal nesezinar nu poate fi
urmărit în calitate de moștenitor.
Art. 1.128 – Intrarea legatarului universal sau cu titlu universal în stăpânirea moștenirii
(1) Legatarul universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii de la moștenitorii
rezervatari. Dacă asemenea moștenitori nu există sau refuză, legatarul universal intră în
stăpânirea moștenirii prin eliberarea certificatului de moștenitor.
(2) Legatarul cu titlu universal poate cere intrarea în stăpânirea de fapt a moștenirii de la
moștenitorii rezervatari sau, după caz, de la legatarul universal intrat în stăpânirea moștenirii ori
de la moștenitorii legali nerezervatari care au intrat în stăpânirea moștenirii, fie de drept, fie prin
eliberarea certificatului de moștenitor. Dacă asemenea moștenitori nu există sau refuză, legatarul
cu titlu universal intră în stăpânirea moștenirii prin eliberarea certificatului de moștenitor.
Art. 1.129 – Predarea legatului cu titlu particular
Legatarul cu titlu particular intră în posesia obiectului legatului din ziua în care acesta i-a fost
predat de bunăvoie sau, în lipsă, din ziua depunerii la instanță a cererii de predare.
Secțiunea a 5-a
Petiția de ereditate
Art. 1.130 – Persoanele care pot obține recunoașterea calității de moștenitor
Moștenitorul cu vocație universală sau cu titlu universal poate obține oricând recunoașterea
calității sale de moștenitor contra oricărei persoane care, pretinzând că se întemeiază pe titlul de
moștenitor, posedă toate sau o parte din bunurile din patrimoniul succesoral.
Art. 1.131 – Efectele recunoașterii calității de moștenitor
(1) Recunoașterea calității de moștenitor îl obligă pe deținătorul fără titlu al bunurilor din
patrimoniul succesoral la restituirea acestor bunuri cu aplicarea regulilor prevăzute la art. 1.635 –
1.649.
(2) În privința actelor juridice încheiate între deținătorul fără titlu al bunurilor succesorale și
terți, dispozițiile art. 960 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.
Secțiunea a 6-a
Certificatul de moștenitor
Art. 1.132 – Noțiune

Certificatul de moștenitor se eliberează de către notarul public și cuprinde constatări
referitoare la patrimoniul succesoral, numărul și calitatea moștenitorilor și cotele ce le revin din
acest patrimoniu, precum și alte mențiuni prevăzute de lege.
Art. 1.133 – Efecte
(1) Certificatul de moștenitor face dovada calității de moștenitor, legal sau testamentar,
precum și dovada dreptului de proprietate al moștenitorilor acceptanți asupra bunurilor din masa
succesorală, în cota care se cuvine fiecăruia.
(2) În vederea stabilirii componenței patrimoniului succesoral, notarul public procedează, mai
întâi, la lichidarea regimului matrimonial.
Art. 1.134 – Nulitatea
Cei care se consideră vătămați în drepturile lor prin eliberarea certificatului de moștenitor pot
cere instanței judecătorești constatarea sau, după caz, declararea nulității acestuia și stabilirea
drepturilor lor, conform legii.
Cap. II
Moștenirea vacantă
Art. 1.135 – Noțiune
(1) Dacă nu sunt moștenitori legali sau testamentari, moștenirea este vacantă.
(2) Dacă prin legat s-a atribuit numai o parte a moștenirii și nu există moștenitori legali ori
vocația acestora a fost restrânsă ca efect al testamentului lăsat de defunct, partea din moștenire
rămasă neatribuită este vacantă.
Art. 1.136 – Administrarea provizorie a bunurilor moștenirii
(1) Cât timp moștenirea nu a fost acceptată sau dacă succesibilul nu este cunoscut, notarul
public competent poate să numească un curator special al moștenirii, pentru apărarea drepturilor
moștenitorului eventual, având drepturile și îndatoririle de administrare prevăzute la art. 1.117
alin. (3) – (5).
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), acțiunile împotriva moștenirii se vor îndrepta împotriva
unui curator special, numit de notarul public competent, la cererea reclamantului.
(3) Dacă există indicii că moștenirea urmează a fi declarată vacantă, notarul public competent
încunoștințează și organul care reprezintă comuna, orașul sau, după caz, municipiul.
Art. 1.137 – Somarea succesibililor
(1) Dacă în termen de un an și 6 luni de la deschiderea moștenirii nu s-a înfățișat niciun
succesibil, notarul, la cererea oricărei persoane interesate, îi va soma pe toți succesibilii, printr-o
publicație făcută la locul deschiderii moștenirii, la locul unde se află imobilele din patrimoniul
succesoral, precum și într-un ziar de largă circulație, pe cheltuiala moștenirii, să se înfățișeze la
biroul său în termen de cel mult două luni de la publicare.
(2) Dacă niciun succesibil nu se prezintă în termenul fixat în publicație, notarul va constata că
moștenirea este vacantă.
Art. 1.138 – Dreptul de a culege moștenirea vacantă
Moștenirile vacante revin comunei, orașului sau, după caz, municipiului în a cărui rază
teritorială se aflau bunurile la data deschiderii moștenirii și intră în domeniul lor privat. Este
considerată nescrisă orice dispoziție testamentară care, fără a stipula transmiterea bunurilor
moștenirii, urmărește să înlăture această regulă.
Art. 1.139 – Intrarea în stăpânirea moștenirii vacante și răspunderea pentru pasiv
(1) Comuna, orașul sau, după caz, municipiul intră în stăpânirea de fapt a moștenirii de îndată
ce toți succesibilii cunoscuți au renunțat la moștenire ori, la împlinirea termenului prevăzut la art.

1.137, dacă niciun moștenitor nu este cunoscut. Moștenirea se dobândește retroactiv de la data
deschiderii sale.
(2) Comuna, orașul sau, după caz, municipiul suportă pasivul moștenirii vacante numai în
limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral.
Art. 1.140 – Desființarea vacanței moștenirii
Dacă, deși s-a constatat vacanța moștenirii, există moștenitori, atunci aceștia pot exercita
petiția de ereditate împotriva comunei, orașului sau, după caz, municipiului.
Cap. III
Amintirile de familie
Art. 1.141 – Bunurile care constituie amintiri de familie
(1) Constituie amintiri de familie bunurile ce au aparținut membrilor familiei și stau mărturie
istoriei acesteia.
(2) Sunt incluse în această categorie bunuri precum corespondența purtată de membrii
familiei, arhivele familiale, decorațiile, armele de colecție, portretele de familie, documentele,
precum și orice alte bunuri cu semnificație morală deosebită pentru respectiva familie.
Art. 1.142 – Regimul juridic al amintirilor de familie
(1) Moștenitorii pot ieși din indiviziune cu privire la bunurile care constituie amintiri de
familie numai prin partaj voluntar.
(2) În cazul în care nu se realizează partajul voluntar, bunurile care constituie amintiri de
familie rămân în indiviziune.
(3) Pe durata indiviziunii, prin acordul moștenitorilor sau, în lipsa acestuia, prin hotărârea
instanței, amintirile de familie sunt depozitate în interesul familiei la unul ori mai mulți dintre
moștenitori sau în locul convenit de ei.
(4) Moștenitorul desemnat ca depozitar poate revendica bunurile care constituie amintiri de
familie de la cel care le deține pe nedrept, dar nu le poate înstrăina, împrumuta sau da în
locațiune fără acordul unanim al coindivizarilor.
Cap. IV
Partajul succesoral și raportul
Secțiunea 1
Dispoziții generale referitoare la partajul succesoral
Art. 1.143 – Starea de indiviziune
(1) Nimeni nu poate fi obligat a rămâne în indiviziune. Moștenitorul poate cere oricând ieșirea
din indiviziune, chiar și atunci când există convenții sau clauze testamentare care prevăd altfel.
(2) Dispozițiile art. 669 – 686 se aplică și partajului succesoral în măsura în care nu sunt
incompatibile cu acesta.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 6/2009
Art. 1.144 – Partajul voluntar
(1) Dacă toți moștenitorii sunt prezenți și au capacitate de exercițiu deplină, partajul se poate
realiza prin bună învoială, în forma și prin actul pe care părțile le convin. Dacă printre bunurile

succesorale se află imobile, convenția de partaj trebuie încheiată în formă autentică, sub
sancțiunea nulității absolute.
(2) Dacă nu sunt prezenți toți moștenitorii ori dacă printre ei se află minori sau persoane puse
sub interdicție judecătorească ori persoane dispărute, atunci se vor pune sigilii pe bunurile
moștenirii în cel mai scurt termen, iar partajul voluntar se va realiza cu respectarea regulilor
referitoare la protecția persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu
restrânsă ori privitoare la persoanele dispărute.
Art. 1.145 – Măsuri conservatorii
Bunurile moștenirii pot să facă obiectul unor măsuri conservatorii, în tot sau în parte, la
cererea persoanelor interesate, în condițiile legii.
Secțiunea a 2-a
Raportul donațiilor
Art. 1.146 – Noțiune
(1) Raportul donațiilor este obligația pe care o au între ei soțul supraviețuitor și descendenții
defunctului care vin efectiv și împreună la moștenirea legală de a readuce la moștenire bunurile
care le-au fost donate fără scutire de raport de către cel ce lasă moștenirea.
(2) În lipsă de stipulație contrară din partea donatorului, cei menționați la alin. (1) sunt obligați
la raport numai dacă ar fi avut vocație concretă la moștenirea defunctului în cazul în care aceasta
s-ar fi deschis la data donației.
Art. 1.147 – Scutirea de raport a renunțătorului la moștenirea legală
(1) În caz de renunțare la moștenirea legală, descendentul sau soțul supraviețuitor nu mai are
obligația de raport, putând păstra liberalitatea primită în limitele cotității disponibile.
(2) Prin stipulație expresă în contractul de donație, donatarul poate fi obligat la raportul
donației și în cazul renunțării la moștenire. În acest caz, donatarul va readuce la moștenire numai
valoarea bunului donat care depășește partea din bunurile defunctului la care ar fi avut dreptul ca
moștenitor legal.
Art. 1.148 – Persoanele care pot cere raportul donației
Dreptul de a cere raportul îl au numai descendenții și soțul supraviețuitor, precum și, pe cale
oblică, creditorii personali ai acestora.
Art. 1.149 – Caracterul personal al obligației de raport
(1) Moștenitorul datorează raportul numai pentru donațiile pe care le-a primit personal de la
donator.
(2) Dacă descendentul donatarului vine în nume propriu la moștenirea donatorului, nu este
obligat să raporteze donația făcută ascendentului său, chiar dacă a acceptat moștenirea acestuia
din urmă.
(3) Descendentul care vine la moștenire prin reprezentare succesorală este obligat să raporteze
donația primită de la defunct de către ascendentul său pe care îl reprezintă, chiar dacă nu l-a
moștenit pe acesta din urmă.
Art. 1.150 – Excepțiile de la obligația de raport
(1) Nu sunt supuse raportului:
a) donațiile pe care defunctul le-a făcut cu scutire de raport. Scutirea poate fi făcută prin chiar
actul de donație sau printr-un act ulterior, întocmit în una dintre formele prevăzute pentru
liberalități;

b) donațiile deghizate sub forma unor înstrăinări cu titlu oneros sau efectuate prin persoane
interpuse, cu excepția cazului în care se dovedește că cel care a lăsat moștenirea a urmărit un alt
scop decât scutirea de raport;
c) darurile obișnuite, donațiile remuneratorii și, în măsura în care nu sunt excesive, sumele
cheltuite pentru întreținerea sau, dacă este cazul, pentru formarea profesională a descendenților, a
părinților sau a soțului și nici cheltuielile de nuntă, în măsura în care cel care lasă moștenirea nu
a dispus altfel;
d) fructele culese, veniturile scadente până în ziua deschiderii moștenirii și echivalentul bănesc
al folosinței exercitate de donatar asupra bunului donat.
(2) De asemenea, raportul nu este datorat nici în cazul în care bunul donat a pierit fără culpa
donatarului. Cu toate acestea, dacă bunul a fost reconstituit prin folosirea unei indemnizații
încasate ca urmare a pieirii sale, donatarul este ținut să facă raportul bunului în măsura în care
indemnizația a servit la reconstituirea acelui bun. În cazul în care indemnizația nu a fost utilizată
în acest scop, ea însăși este supusă raportului. Dacă indemnizația rezultă dintr-un contract de
asigurare, aceasta se raportează numai în măsura în care depășește cuantumul total al primelor
plătite de donatar.
Art. 1.151 – Modul de efectuare a raportului
(1) Raportul se face prin echivalent. Este considerată ca nescrisă dispoziția care impune
donatarului raportul în natură.
(2) Cu toate acestea, donatarul poate efectua raportul în natură dacă la data cererii de raport
este încă proprietarul bunului și nu l-a grevat cu o sarcină reală și nici nu l-a dat în locațiune
pentru o perioadă mai mare de 3 ani.
(3) Raportul prin echivalent se poate realiza prin preluare, prin imputație sau în bani.
(4) Raportul prin preluare se realizează prin luarea din masa succesorală de către moștenitorii
îndreptățiți la raport a unor bunuri, pe cât posibil de aceeași natură și calitate cu cele care au
format obiectul donației, ținând seama de cotele succesorale ale fiecăruia.
(5) În cazul raportului prin imputație, valoarea donației se scade din partea moștenitorului
obligat la raport.
(6) În cazul raportului în bani, cel obligat la raport va depune la dispoziția celorlalți
moștenitori o sumă de bani care reprezintă diferența dintre valoarea bunului donat și partea din
această valoare ce corespunde cotei sale succesorale.
Art. 1.152 – Căile de realizare a raportului
(1) Raportul se realizează în cadrul partajului, prin bună învoială sau pe cale judecătorească.
(2) Raportul cerut de unul dintre moștenitori profită și celorlalți moștenitori îndreptățiți să
solicite raportul, cu excepția celor care au renunțat în mod expres la raport.
Art. 1.153 – Evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent
(1) În vederea efectuării raportului prin echivalent, se ia în considerare valoarea bunului donat
la momentul judecății, ținându-se însă cont de starea lui în momentul donației, din care se scade
valoarea, la momentul judecății, a sarcinilor asumate prin contractul de donație.
(2) Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ține seama de valoarea
lui la data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ține cont de valoarea, la data
raportului, a bunului intrat în patrimoniu și de starea lui la momentul dobândirii. Totuși, dacă
devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii
sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare.
(3) Sumele de bani sunt supuse indexării în raport cu indicele inflației, corespunzător perioadei
cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului și data realizării raportului.

Art. 1.154 – Ameliorările și degradările bunului donat în cazul raportului în natură
(1) Donatarul are dreptul să recupereze, proporțional cu cotele succesorale, cheltuielile
rezonabile pe care le-a făcut cu lucrările adăugate, precum și cu lucrările autonome necesare și
utile până la data raportului.
(2) Totodată, donatarul este răspunzător de toate degradările și deteriorările care au micșorat
valoarea bunului ca urmare a faptei sale culpabile.
(3) Donatarul poate reține bunul până la plata efectivă a sumelor ce îi sunt datorate pentru
cheltuielile prevăzute la alin. (1), afară de cazul în care creanța lui se compensează cu
despăgubirile pe care le datorează potrivit alin. (2).
Secțiunea a 3-a
Plata datoriilor
Art. 1.155 – Plata pasivului. Excepțiile de la divizarea de drept a pasivului moștenirii
(1) Moștenitorii universali și cu titlu universal contribuie la plata datoriilor și sarcinilor
moștenirii proporțional cu cota succesorală ce îi revine fiecăruia.
(2) Înainte de partajul succesoral, creditorii ale căror creanțe provin din conservarea sau din
administrarea bunurilor moștenirii ori s-au născut înainte de deschiderea moștenirii pot cere să
fie plătiți din bunurile aflate în indiviziune. De asemenea, ei pot solicita executarea silită asupra
acestor bunuri.
(3) Regula divizării de drept a pasivului succesoral nu se aplică dacă:
a) obligația este indivizibilă;
b) obligația are ca obiect un bun individual determinat ori o prestație determinată asupra unui
astfel de bun;
c) obligația este garantată cu o ipotecă sau o altă garanție reală, caz în care moștenitorul care
primește bunul afectat garanției va fi obligat pentru tot, însă numai în limita valorii acelui bun,
iar participarea sa la restul pasivului moștenirii se reduce corespunzător;
d) unul dintre moștenitori este însărcinat, prin titlu, să execute singur obligația. În acest caz,
dacă titlul îl reprezintă testamentul, scutirea celorlalți moștenitori constituie o liberalitate, supusă
reducțiunii dacă este cazul.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 6/2009
Art. 1.156 – Situația creditorilor personali ai moștenitorilor
(1) Înainte de partajul succesoral, creditorii personali ai unui moștenitor nu pot urmări partea
acestuia din bunurile moștenirii.
(2) Creditorii personali ai moștenitorilor și orice persoană ce justifică un interes legitim pot să
ceară partajul în numele debitorului lor, pot pretinde să fie prezenți la partajul prin bună învoială
sau pot să intervină în procesul de partaj.
(3) Ceilalți moștenitori pot obține respingerea acțiunii de partaj introduse de către creditor,
plătind datoria în numele și pe seama moștenitorului debitor.
(4) Creditorii pot solicita revocarea partajului fără a fi obligați să dovedească frauda
copărtașilor numai dacă, deși au cerut să fie prezenți, partajul s-a realizat în lipsa lor și fără să fi
fost convocați. În toate celelalte cazuri, acțiunea în revocarea partajului rămâne supusă
dispozițiilor art. 1.562.

(5) Din bunurile moștenirii atribuite la partaj, precum și din cele care le iau locul în
patrimoniul moștenitorului, creditorii moștenirii vor fi plătiți cu preferință față de creditorii
personali ai moștenitorului.
(6) Dispozițiile alin. (5) sunt aplicabile și legatarilor cu titlu particular ori de câte ori obiectul
legatului nu constă într-un bun individual determinat.
Art. 1.157 – Regresul între moștenitori. Insolvabilitatea unuia dintre moștenitori
(1) Moștenitorul universal sau cu titlu universal care, din cauza garanției reale sau din orice
altă cauză, a plătit din datoria comună mai mult decât partea sa are drept de regres împotriva
celorlalți moștenitori, însă numai pentru partea din datoria comună ce revenea fiecăruia, chiar și
atunci când moștenitorul care a plătit datoria ar fi fost subrogat în drepturile creditorilor.
(2) Când unul dintre moștenitorii universali sau cu titlu universal este insolvabil, partea lui din
pasivul moștenirii se împarte între toți ceilalți în proporție cu cotele succesorale ale fiecăruia.
(3) Moștenitorul are dreptul de a cere plata creanțelor pe care le are față de moștenire de la
ceilalți moștenitori, ca orice alt creditor al moștenirii. În privința părții din datorie care îi revine
ca moștenitor, dispozițiile art. 1.620 – 1.624 sunt aplicabile.
Art. 1.158 – Raportul datoriilor
(1) Dacă, la data partajului succesoral, un moștenitor are o datorie certă și lichidă față de
moștenire, aceasta se lichidează prin luare mai puțin.
(2) Dacă moștenitorul are mai multe datorii față de moștenire care nu sunt acoperite cu partea
sa din bunurile moștenirii, aceste datorii se sting proporțional prin raport în limita părții
respective.
(3) Raportul nu operează în privința creanței pe care un moștenitor o are față de moștenire.
Însă moștenitorul care este atât creditor, cât și debitor al moștenirii se poate prevala de
compensația legală, chiar dacă nu ar fi întrunite condițiile acesteia.
(4) Prin acordul tuturor moștenitorilor, raportul datoriilor se poate realiza și înainte de partajul
succesoral.
Art. 1.159 – Titlurile executorii obținute împotriva defunctului
Titlurile executorii obținute împotriva defunctului pot fi executate și împotriva moștenitorilor
săi, în condițiile prevăzute de Codul de procedur ă civil ă.
Secțiunea a 4-a
Partajul de ascendent
Art. 1.160 – Subiecte
Ascendenții pot face partajul bunurilor lor între descendenți.
Art. 1.161 – Forme
(1) Partajul de ascendent se poate realiza prin donație sau prin testament, cu respectarea
formelor, condițiilor și regulilor prevăzute de lege pentru aceste acte juridice.
(2) Partajul realizat prin donație nu poate avea ca obiect decât bunurile prezente.
Art. 1.162 – Cuprins
Dacă în partajul de ascendent nu au fost cuprinse toate bunurile moștenirii, bunurile
necuprinse se vor partaja conform legii.
Art. 1.163 – Ineficacitate
(1) Este lovit de nulitate absolută partajul în care nu s-au cuprins toți descendenții care
îndeplinesc condițiile pentru a veni la moștenire, fie în nume propriu, fie prin reprezentare
succesorală.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică partajului în care nu a fost inclus un descendent care vine
la moștenire prin reprezentare succesorală, însă a fost cuprins acela pe care îl reprezintă.
(3) Dacă prin partajul de ascendent se încalcă rezerva succesorală a vreunui descendent sau a
soțului supraviețuitor, sunt aplicabile dispozițiile privitoare la reducțiunea liberalităților excesive.
Cartea a V-a
Despre obligații*)
*) Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a V-a sunt cuprinse în art.
102 – 189 din Legea nr. 71/2011.
**) Obligațiile născute din faptele juridice extracontractuale sunt supuse dispozițiilor legii în
vigoare la data producerii ori, după caz, a săvârșirii lor. (a se vedea art. 103 din Legea nr.
71/2011)
Titlul I
Dispoziții generale
Art. 1.164 – Conținutul raportului obligațional
Obligația este o legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație
creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată.
Art. 1.165 – Izvoarele obligațiilor
Obligațiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă
cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă
nașterea unei obligații.
Titlul II
Izvoarele obligațiilor
Cap. I*)
Contractul
*) Contractul este supus dispozițiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea
ce privește încheierea, interpretarea, efectele, executarea și încetarea sa.
Modificarea contractului se face cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute de legea în
vigoare la data modificării. În privința elementelor ce nu fac obiectul modificării, sunt
aplicabile dispozițiile alineatului precedent. (a se vedea art. 102 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.166 – Noțiune
Contractul este acordul de voințe dintre două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui,
modifica sau stinge un raport juridic.
Art. 1.167 – Regulile aplicabile contractelor
(1) Toate contractele se supun regulilor generale din prezentul capitol.
(2) Regulile particulare privitoare la anumite contracte sunt prevăzute în prezentul cod sau în
legi speciale.

Art. 1.168 – Regulile aplicabile contractelor nenumite
Contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile prezentului capitol, iar dacă
acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel
mai mult.
Art. 1.169 – Libertatea de a contracta
Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri.
Art. 1.170 – Buna-credință
Părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și
pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație.
Secțiunea a 2-a
Diferite categorii de contracte
Art. 1.171 – Contractul sinalagmatic și contractul unilateral
Contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din acesta sunt reciproce și
interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui presupune
obligații în sarcina ambelor părți.
Art. 1.172 – Contractul cu titlu oneros și contractul cu titlu gratuit
(1) Contractul prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul
obligațiilor asumate este cu titlu oneros.
(2) Contractul prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un beneficiu, fără
a obține în schimb vreun avantaj, este cu titlu gratuit.
Art. 1.173 – Contractul comutativ și contractul aleatoriu
(1) Este comutativ contractul în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și
obligațiilor părților este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă.
(2) Este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia
dintre părți șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un
eveniment viitor și incert.
Art. 1.174 – Contractul consensual, solemn sau real
(1) Contractul poate fi consensual, solemn sau real.
(2) Contractul este consensual atunci când se formează prin simplul acord de voință al părților.
(3) Contractul este solemn atunci când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități
prevăzute de lege.
(4) Contractul este real atunci când, pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului.
Art. 1.175 – Contractul de adeziune
Contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate
de una dintre părți, pentru aceasta sau ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând
decât să le accepte ca atare.
Art. 1.176 – Contractul-cadru
(1) Contractul-cadru este acordul prin care părțile convin să negocieze, să încheie sau să
mențină raporturi contractuale ale căror elemente esențiale sunt determinate de acesta.
(2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul și volumul prestațiilor,
precum și, dacă este cazul, prețul acestora sunt precizate prin convenții ulterioare.
Art. 1.177 – Contractul încheiat cu consumatorii
Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale și, în completare, dispozițiilor
prezentului cod.

Secțiunea a 3-a
Încheierea contractului
§1. Dispoziții preliminare
Art. 1.178 – Libertatea formei
Contractul se încheie prin simplul acord de voințe al părților dacă legea nu impune o anumită
formalitate pentru încheierea sa valabilă.
Art. 1.179 – Condițiile esențiale pentru validitatea contractului
(1) Condițiile esențiale pentru validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimțământul părților;
3. un obiect determinat și licit;
4. o cauză licită și morală.
(2) În măsura în care legea prevede o anumită formă a contractului, aceasta trebuie respectată,
sub sancțiunea prevăzută de dispozițiile legale aplicabile.
§2. Capacitatea părților
Art. 1.180 – Capacitatea părților
Poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege și nici oprită să încheie
anumite contracte.
Art. 1.181 – Reguli aplicabile
Regulile privitoare la capacitatea de a contracta sunt reglementate în principal în cartea I.
§3. Consimțământul
I. Formarea contractului
Art. 1.182 – Încheierea contractului
(1) Contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a
unei oferte de a contracta.
(2)*) Este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului,
chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a fi convenite ulterior ori încredințează
determinarea acestora unei alte persoane.
(3)*) În condițiile prevăzute la alin. (2), dacă părțile nu ajung la un acord asupra elementelor
secundare ori persoana căreia i-a fost încredințată determinarea lor nu ia o decizie, instanța va
dispune, la cererea oricăreia dintre părți, completarea contractului, ținând seama, după
împrejurări, de natura acestuia și de intenția părților.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.182 alin. (2) și (3) din Codul civil nu sunt aplicabile contractelor a căror
negociere a început înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 105 din Legea
nr. 71/2011)
Art. 1.183 – Buna-credință în negocieri
(1) Părțile au libertatea inițierii, desfășurării și ruperii negocierilor și nu pot fi ținute
răspunzătoare pentru eșecul acestora.

(2) Partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe.
Părțile nu pot conveni limitarea sau excluderea acestei obligații.
(3) Este contrară exigențelor bunei-credințe, între altele, conduita părții care inițiază sau
continuă negocieri fără intenția de a încheia contractul.
(4) Partea care inițiază, continuă sau rupe negocierile contrar bunei-credințe răspunde pentru
prejudiciul cauzat celeilalte părți. Pentru stabilirea acestui prejudiciu se va ține seama de
cheltuielile angajate în vederea negocierilor, de renunțarea de către cealaltă parte la alte oferte și
de orice împrejurări asemănătoare.
Art. 1.184 – Obligația de confidențialitate în negocierile precontractuale
Când o informație confidențială este comunicată de către o parte în cursul negocierilor,
cealaltă parte este ținută să nu o divulge și să nu o folosească în interes propriu, indiferent dacă
se încheie sau nu contractul. Încălcarea acestei obligații atrage răspunderea părții în culpă.
Art. 1.185 – Elementele de care depinde încheierea contractului
Atunci când, în timpul negocierilor, o parte insistă să se ajungă la un acord asupra unui anumit
element sau asupra unei anumite forme, contractul nu se încheie până nu se ajunge la un acord cu
privire la acestea.
Art. 1.186 – Momentul și locul încheierii contractului
(1)*) Contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar
dacă acesta nu ia cunoștință de ea din motive care nu îi sunt imputabile.
(2) De asemenea, contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei
săvârșește un act sau un fapt concludent, fără a-l înștiința pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al
practicilor statornicite între părți, al uzanțelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate
face în acest mod.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.186 alin. (1) din Codul civil nu sunt aplicabile contractelor în cazul în
care oferta de a contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 106 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.187 – Forma ofertei și a acceptării
Oferta și acceptarea trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului.
Art. 1.188 – Oferta de a contracta
(1) O propunere constituie ofertă de a contracta dacă aceasta conține suficiente elemente
pentru formarea contractului și exprimă intenția ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei
de către destinatar.
(2) Oferta poate proveni de la persoana care are inițiativa încheierii contractului, care îi
determină conținutul sau, după împrejurări, care propune ultimul element esențial al contractului.
(3) Dispozițiile art. 1.182 – 1.203 se aplică în mod corespunzător și atunci când împrejurările
în care se încheie contractul nu permit identificarea ofertei sau a acceptării.
Art. 1.189 – Propunerea adresată unor persoane nedeterminate
(1) Propunerea adresată unor persoane nedeterminate, chiar dacă este precisă, nu valorează
ofertă, ci, după împrejurări, solicitare de ofertă sau intenție de negociere.
(2) Cu toate acestea, propunerea valorează ofertă dacă aceasta rezultă astfel din lege, din
uzanțe ori, în mod neîndoielnic, din împrejurări. În aceste cazuri, revocarea ofertei adresate unor
persoane nedeterminate produce efecte numai dacă este făcută în aceeași formă cu oferta însăși
sau într-o modalitate care permite să fie cunoscută în aceeași măsură cu aceasta.
Art. 1.190 – Solicitarea de oferte

Solicitarea de a formula oferte, adresată uneia sau mai multor persoane determinate, nu
constituie, prin ea însăși, ofertă de a contracta.
Art. 1.191 – Oferta irevocabilă
(1) Oferta este irevocabilă de îndată ce autorul ei se obligă să o mențină un anumit termen.
Oferta este, de asemenea, irevocabilă atunci când poate fi considerată astfel în temeiul acordului
părților, al practicilor statornicite între acestea, al negocierilor, al conținutului ofertei ori al
uzanțelor.
(2) Declarația de revocare a unei oferte irevocabile nu produce niciun efect.
Art. 1.192 – Termenul de acceptare
Termenul de acceptare curge din momentul în care oferta ajunge la destinatar.
Art. 1.193 – Oferta fără termen adresată unei persoane absente
(1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane care nu este prezentă, trebuie
menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o primească, să o
analizeze și să expedieze acceptarea.
(2)*) Revocarea ofertei nu împiedică încheierea contractului decât dacă ajunge la destinatar
înainte ca ofertantul să primească acceptarea sau, după caz, înaintea săvârșirii actului ori faptului
care, potrivit prevederilor art. 1.186 alin. (2), determină încheierea contractului.
(3) Ofertantul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin revocarea ofertei înaintea expirării
termenului prevăzut la alin. (1).
_____________
*) Dispozițiile art. 1.193 alin. (2) din Codul civil nu sunt aplicabile contractelor în cazul în
care oferta de a contracta a fost expediată înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 106 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.194 – Oferta fără termen adresată unei persoane prezente
(1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente rămâne fără efecte dacă
nu este acceptată de îndată.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte
asemenea mijloace de comunicare la distanță.
Art. 1.195 – Caducitatea ofertei
(1) Oferta devine caducă dacă:
a) acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în lipsă, în termenul prevăzut la art.
1.193 alin. (1);
b) destinatarul o refuză.
(2) Decesul sau incapacitatea ofertantului atrage caducitatea ofertei irevocabile numai atunci
când natura afacerii sau împrejurările o impun.
Art. 1.196 – Acceptarea ofertei
(1) Orice act sau fapt al destinatarului constituie acceptare dacă indică în mod neîndoielnic
acordul său cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată, și ajunge în termen la autorul
ofertei. Dispozițiile art. 1.186 rămân aplicabile.
(2) Tăcerea sau inacțiunea destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta
rezultă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea, din uzanțe sau din
alte împrejurări.
Art. 1.197 – Acceptarea necorespunzătoare a ofertei
(1) Răspunsul destinatarului nu constituie acceptare atunci când:
a) cuprinde modificări sau completări care nu corespund ofertei primite;
b) nu respectă forma cerută anume de ofertant;

c) ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
(2) Răspunsul destinatarului, exprimat potrivit alin. (1), poate fi considerat, după împrejurări,
ca o contraofertă.
Art. 1.198 – Acceptarea tardivă
(1) Acceptarea tardivă produce efecte numai dacă autorul ofertei îl înștiințează de îndată pe
acceptant despre încheierea contractului.
(2) Acceptarea făcută în termen, dar ajunsă la ofertant după expirarea termenului, din motive
neimputabile acceptantului, produce efecte dacă ofertantul nu îl înștiințează despre aceasta de
îndată.
Art. 1.199 – Retragerea ofertei sau a acceptării
Oferta sau acceptarea poate fi retrasă dacă retragerea ajunge la destinatar anterior ori
concomitent cu oferta sau, după caz, cu acceptarea.
Art. 1.200 – Comunicarea ofertei, acceptării și revocării
(1) Oferta, acceptarea, precum și revocarea acestora produc efecte numai din momentul în care
ajung la destinatar, chiar dacă acesta nu ia cunoștință de ele din motive care nu îi sunt
imputabile.
(2) Comunicarea acceptării trebuie făcută prin mijloace cel puțin la fel de rapide ca cele
folosite de ofertant, dacă din lege, din acordul părților, din practicile statornicite între acestea sau
din alte asemenea împrejurări nu rezultă contrariul.
Art. 1.201 – Clauze externe
Dacă prin lege nu se prevede altfel, părțile sunt ținute de clauzele extrinseci la care contractul
face trimitere.
Art. 1.202 – Clauze standard
(1) Sub rezerva prevederilor art. 1.203, dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod
corespunzător și atunci când la încheierea contractului sunt utilizate clauze standard.
(2) Sunt clauze standard stipulațiile stabilite în prealabil de una dintre părți pentru a fi utilizate
în mod general și repetat și care sunt incluse în contract fără să fi fost negociate cu cealaltă parte.
(3) Clauzele negociate prevalează asupra clauzelor standard.
(4) Atunci când ambele părți folosesc clauze standard și nu ajung la o înțelegere cu privire la
acestea, contractul se încheie totuși pe baza clauzelor convenite și a oricăror clauze standard
comune în substanța lor, cu excepția cazului în care una dintre părți notifică celeilalte părți, fie
anterior momentului încheierii contractului, fie ulterior și de îndată, că nu intenționează să fie
ținută de un astfel de contract.
Art. 1.203 – Clauze neuzuale
Clauzele standard care prevăd în folosul celui care le propune limitarea răspunderii, dreptul de
a denunța unilateral contractul, de a suspenda executarea obligațiilor sau care prevăd în
detrimentul celeilalte părți decăderea din drepturi ori din beneficiul termenului, limitarea
dreptului de a opune excepții, restrângerea libertății de a contracta cu alte persoane, reînnoirea
tacită a contractului, legea aplicabilă, clauze compromisorii sau prin care se derogă de la normele
privitoare la competența instanțelor judecătorești nu produc efecte decât dacă sunt acceptate, în
mod expres, în scris, de cealaltă parte.
II. Valabilitatea consimțământului
Art. 1.204 – Condiții
Consimțământul părților trebuie să fie serios, liber și exprimat în cunoștință de cauză.
Art. 1.205 – Lipsa discernământului

(1) Este anulabil contractul încheiat de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se
afla, fie și numai vremelnic, într-o stare care o punea în neputință de a-și da seama de urmările
faptei sale.
(2) Contractul încheiat de o persoană pusă ulterior sub interdicție poate fi anulat dacă, la
momentul când actul a fost făcut, cauzele punerii sub interdicție existau și erau îndeobște
cunoscute.
III. Viciile consimțământului
Art. 1.206 – Cazuri
(1) Consimțământul este viciat când este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin
violență.
(2) De asemenea, consimțământul este viciat în caz de leziune.
Art. 1.207 – Eroarea
(1) Partea care, la momentul încheierii contractului, se afla într-o eroare esențială poate cere
anularea acestuia, dacă cealaltă parte știa sau, după caz, trebuia să știe că faptul asupra căruia a
purtat eroarea era esențial pentru încheierea contractului.
(2) Eroarea este esențială:
1. când poartă asupra naturii sau obiectului contractului;
2. când poartă asupra identității obiectului prestației sau asupra unei calități a acestuia ori
asupra unei alte împrejurări considerate esențiale de către părți în absența căreia contractul nu s-
ar fi încheiat;
3. când poartă asupra identității persoanei sau asupra unei calități a acesteia în absența căreia
contractul nu s-ar fi încheiat.
(3) Eroarea de drept este esențială atunci când privește o normă juridică determinantă, potrivit
voinței părților, pentru încheierea contractului.
(4) Eroarea care privește simplele motive ale contractului nu este esențială, cu excepția cazului
în care prin voința părților asemenea motive au fost considerate hotărâtoare.
Art. 1.208 – Eroarea nescuzabilă
(1) Contractul nu poate fi anulat dacă faptul asupra căruia a purtat eroarea putea fi, după
împrejurări, cunoscut cu diligențe rezonabile.
(2) Eroarea de drept nu poate fi invocată în cazul dispozițiilor legale accesibile și previzibile.
Art. 1.209 – Eroarea asumată
Nu atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la care
riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de
acesta.
Art. 1.210 – Eroarea de calcul
Simpla eroare de calcul nu atrage anularea contractului, ci numai rectificarea, afară de cazul în
care, concretizându-se într-o eroare asupra cantității, a fost esențială pentru încheierea
contractului. Eroarea de calcul trebuie corectată la cererea oricăreia dintre părți.
Art. 1.211 – Eroarea de comunicare sau de transmitere
Dispozițiile privitoare la eroare se aplică în mod corespunzător și atunci când eroarea poartă
asupra declarației de voință ori când declarația a fost transmisă inexact prin intermediul unei alte
persoane sau prin mijloace de comunicare la distanță.
Art. 1.212 – Invocarea erorii cu bună-credință
Partea care este victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigențelor bunei-
credințe.
Art. 1.213 – Adaptarea contractului

(1) Dacă o parte este îndreptățită să invoce anulabilitatea contractului pentru eroare, dar
cealaltă parte declară că dorește să execute ori execută contractul așa cum acesta fusese înțeles
de partea îndreptățită să invoce anulabilitatea, contractul se consideră că a fost încheiat așa cum
l-a înțeles această din urmă parte.
(2) În acest caz, după ce a fost informată asupra felului în care partea îndreptățită să invoce
anulabilitatea a înțeles contractul și înainte ca aceasta să fi obținut anularea, cealaltă parte
trebuie, în termen de cel mult 3 luni de la data când a fost notificată ori de la data când i s-a
comunicat cererea de chemare în judecată, să declare că este de acord cu executarea sau să
execute fără întârziere contractul, astfel cum a fost înțeles de partea aflată în eroare.
(3) Dacă declarația a fost făcută și comunicată părții aflate în eroare în termenul prevăzut la
alin. (2) sau contractul a fost executat, dreptul de a obține anularea este stins și notificarea
prevăzută la alin. (2) este considerată lipsită de efecte.
Art. 1.214 – Dolul
(1) Consimțământul este viciat prin dol atunci când partea s-a aflat într-o eroare provocată de
manoperele frauduloase ale celeilalte părți ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să
îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie.
(2) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin dol poate cere anularea contractului, chiar
dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost esențială.
(3) Contractul este anulabil și atunci când dolul provine de la reprezentantul, prepusul ori
gerantul afacerilor celeilalte părți.
(4) Dolul nu se presupune.
Art. 1.215 – Dolul comis de un terț
(1) Partea care este victima dolului unui terț nu poate cere anularea decât dacă cealaltă parte a
cunoscut sau, după caz, ar fi trebuit să cunoască dolul la încheierea contractului.
(2) Independent de anularea contractului, autorul dolului răspunde pentru prejudiciile ce ar
rezulta.
Art. 1.216 – Violența
(1) Poate cere anularea contractului partea care a contractat sub imperiul unei temeri justificate
induse, fără drept, de cealaltă parte sau de un terț.
(2) Există violență când temerea insuflată este de așa natură încât partea amenințată putea să
creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimțământului său, viața, persoana, onoarea sau bunurile
sale ar fi expuse unui pericol grav și iminent.
(3) Violența poate atrage anularea contractului și atunci când este îndreptată împotriva unei
persoane apropiate, precum soțul, soția, ascendenții ori descendenții părții al cărei consimțământ
a fost viciat.
(4) În toate cazurile, existența violenței se apreciază ținând seama de vârsta, starea socială,
sănătatea și caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violența, precum și de orice altă
împrejurare ce a putut influența starea acestuia la momentul încheierii contractului.
Art. 1.217 – Amenințarea cu exercițiul unui drept
Constituie violență și temerea insuflată prin amenințarea cu exercițiul unui drept făcută cu
scopul de a obține avantaje injuste.
Art. 1.218 – Starea de necesitate
Contractul încheiat de o parte aflată în stare de necesitate nu poate fi anulat decât dacă cealaltă
parte a profitat de această împrejurare.
Art. 1.219 – Temerea reverențiară
Simpla temere izvorâtă din respect, fără să fi fost violență, nu atrage anularea contractului.

Art. 1.220 – Violența săvârșită de un terț
(1) Violența atrage anularea contractului și atunci când este exercitată de un terț, însă numai
dacă partea al cărei consimțământ nu a fost viciat cunoștea sau, după caz, ar fi trebuit să
cunoască violența săvârșită de către terț.
(2) Independent de anularea contractului, autorul violenței răspunde pentru prejudiciile ce ar
rezulta.
Art. 1.221 – Leziunea
(1) Există leziune atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de
experiență ori de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează în favoarea sa ori a unei alte
persoane o prestație de o valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât
valoarea propriei prestații.
(2) Existența leziunii se apreciază și în funcție de natura și scopul contractului.
(3) Leziunea poate exista și atunci când minorul își asumă o obligație excesivă prin raportare
la starea sa patrimonială, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul
circumstanțelor.
Art. 1.222 – Sancțiune
(1) Partea al cărei consimțământ a fost viciat prin leziune poate cere, la alegerea sa, anularea
contractului sau reducerea obligațiilor sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățită.
(2) Cu excepția cazului prevăzut de art. 1.221 alin. (3), acțiunea în anulare este admisibilă
numai dacă leziunea depășește jumătate din valoarea pe care o avea, la momentul încheierii
contractului, prestația promisă sau executată de partea lezată. Disproporția trebuie să subziste
până la data cererii de anulare.
(3) În toate cazurile, instanța poate să mențină contractul dacă cealaltă parte oferă, în mod
echitabil, o reducere a propriei creanțe sau, după caz, o majorare a propriei obligații. Dispozițiile
art. 1.213 privitoare la adaptarea contractului se aplică în mod corespunzător.
Art. 1.223 – Termenul de prescripție
(1) Dreptul la acțiunea în anulare sau în reducerea obligațiilor pentru leziune se prescrie în
termen de un an de la data încheierii contractului.
(2) Anulabilitatea contractului nu poate să fie opusă pe cale de excepție când dreptul la acțiune
este prescris.
Art. 1.224 – Inadmisibilitatea leziunii
Nu pot fi atacate pentru leziune contractele aleatorii, tranzacția, precum și alte contracte
anume prevăzute de lege.
§4. Obiectul contractului
Art. 1.225 – Obiectul contractului
(1) Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridică, precum vânzarea, locațiunea,
împrumutul și altele asemenea, convenită de părți, astfel cum aceasta reiese din ansamblul
drepturilor și obligațiilor contractuale.
(2) Obiectul contractului trebuie să fie determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute.
(3) Obiectul este ilicit atunci când este prohibit de lege sau contravine ordinii publice ori
bunelor moravuri.
Art. 1.226 – Obiectul obligației
(1) Obiectul obligației este prestația la care se angajează debitorul.
(2) Sub sancțiunea nulității absolute, el trebuie să fie determinat sau cel puțin determinabil și
licit.

Art. 1.227 – Imposibilitatea inițială a obiectului obligației
Contractul este valabil chiar dacă, la momentul încheierii sale, una dintre părți se află în
imposibilitate de a-și executa obligația, afară de cazul în care prin lege se prevede altfel.
Art. 1.228 – Bunurile viitoare
În lipsa unei prevederi legale contrare, contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare.
Art. 1.229 – Bunurile care nu sunt în circuitul civil
Numai bunurile care sunt în circuitul civil pot face obiectul unei prestații contractuale.
Art. 1.230 – Bunurile care aparțin altuia
Dacă prin lege nu se prevede altfel, bunurile unui terț pot face obiectul unei prestații, debitorul
fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau, după caz, să obțină acordul terțului.
În cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate.
Art. 1.231 – Determinarea calității obiectului
Atunci când nu poate fi stabilită potrivit contractului, calitatea prestației sau a obiectului
acesteia trebuie să fie rezonabilă sau, după împrejurări, cel puțin de nivel mediu.
Art. 1.232 – Determinarea obiectului de către un terț
(1) Atunci când prețul sau orice alt element al contractului urmează să fie determinat de un
terț, acesta trebuie să acționeze în mod corect, diligent și echidistant.
(2) Dacă terțul nu poate sau nu dorește să acționeze ori aprecierea sa este în mod manifest
nerezonabilă, instanța, la cererea părții interesate, va stabili, după caz, prețul sau elementul
nedeterminat de către părți.
Art. 1.233 – Determinarea prețului între profesioniști
Dacă un contract încheiat între profesioniști nu stabilește prețul și nici nu indică o modalitate
pentru a-l determina, se presupune că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit în
domeniul respectiv pentru aceleași prestații realizate în condiții comparabile sau, în lipsa unui
asemenea preț, un preț rezonabil.
Art. 1.234 – Raportarea la un factor de referință
Atunci când, potrivit contractului, prețul se determină prin raportare la un factor de referință,
iar acest factor nu există, a încetat să mai existe ori nu mai este accesibil, el se înlocuiește, în
absența unei convenții contrare, cu factorul de referință cel mai apropiat.
§5. Cauza
Art. 1.235 – Noțiune
Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul.
Art. 1.236 – Condiții
(1) Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.
(2) Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice.
(3) Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
Art. 1.237 – Frauda la lege
Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei
norme legale imperative.
Art. 1.238 – Sancțiune
(1) Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului, cu excepția cazului în care contractul a fost
greșit calificat și poate produce alte efecte juridice.
(2) Cauza ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în
caz contrar, dacă cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască.
Art. 1.239 – Proba cauzei

(1) Contractul este valabil chiar atunci când cauza nu este expres prevăzută.
(2) Existența unei cauze valabile se prezumă până la proba contrară.
§6. Forma contractului
Art. 1.240 – Formele de exprimare a consimțământului
(1) Voința de a contracta poate fi exprimată verbal sau în scris.
(2) Voința poate fi manifestată și printr-un comportament care, potrivit legii, convenției
părților, practicilor statornicite între acestea sau uzanțelor, nu lasă nicio îndoială asupra intenției
de a produce efectele juridice corespunzătoare.
Art. 1.241 – Forma scrisă
Înscrisul care constată încheierea contractului poate fi sub semnătură privată sau autentic,
având forța probantă prevăzută de lege.
Art. 1.242 – Sancțiune
(1) Este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip
neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă.
(2) Dacă părțile s-au învoit ca un contract să fie încheiat într-o anumită formă, pe care legea nu
o cere, contractul se socotește valabil chiar dacă forma nu a fost respectată.
Art. 1.243 – Modificarea contractului
Dacă prin lege nu se prevede altfel, orice modificare a contractului este supusă condițiilor de
formă cerute de lege pentru încheierea sa.
Art. 1.244 – Forma cerută pentru înscrierea în cartea funciară
În afara altor cazuri prevăzute de lege, trebuie să fie încheiate prin înscris autentic, sub
sancțiunea nulității absolute, convențiile care strămută sau constituie drepturi reale care urmează
a fi înscrise în cartea funciară.
Art. 1.245 – Forma contractelor electronice
Contractele care se încheie prin mijloace electronice sunt supuse condițiilor de formă
prevăzute de legea specială.
Secțiunea a 4-a
Nulitatea contractului
§1. Dispoziții generale
Art. 1.246 – Nulitatea
(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă
este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune.
(2) Nulitatea poate fi absolută sau relativă.
(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului poate fi constatată sau declarată
prin acordul părților.
(4) Prin acordul părților nu pot fi instituite și nici suprimate cauze de nulitate. Orice convenție
sau clauză contrară este considerată nescrisă.
Art. 1.247 – Nulitatea absolută
(1) Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea
unui interes general.
(2) Nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acțiune sau de
excepție.

(3) Instanța este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută.
(4) Contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile
prevăzute de lege.
Art. 1.248 – Nulitatea relativă
(1) Contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziții legale instituite pentru ocrotirea unui
interes particular este anulabil.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată numai de cel al cărui interes este ocrotit prin dispoziția
legală încălcată.
(3) Nulitatea relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanța judecătorească.
(4) Contractul anulabil este susceptibil de confirmare.
Art. 1.249 – Prescripția
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, fie pe cale
de acțiune, fie pe cale de excepție.
(2) Nulitatea relativă poate fi invocată pe cale de acțiune numai în termenul de prescripție
stabilit de lege. Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune
oricând nulitatea relativă a contractului, chiar și după împlinirea termenului de prescripție a
dreptului la acțiunea în anulare.
§2. Cauzele de nulitate
Art. 1.250 – Cauzele de nulitate absolută
Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum și atunci
când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general.
Art. 1.251 – Cauzele de nulitate relativă
Contractul este anulabil când au fost nesocotite dispozițiile legale privitoare la capacitatea de
exercițiu, când consimțământul uneia dintre părți a fost viciat, precum și în alte cazuri anume
prevăzute de lege.
Art. 1.252 – Prezumția de nulitate relativă
În cazurile în care natura nulității nu este determinată ori nu reiese în chip neîndoielnic din
lege, contractul este anulabil.
Art. 1.253 – Nulitatea virtuală
În afara cazurilor în care legea prevede sancțiunea nulității, contractul se desființează și atunci
când sancțiunea nulității absolute sau, după caz, relative trebuie aplicată pentru ca scopul
dispoziției legale încălcate să fie atins.
§3. Efectele nulității
Art. 1.254 – Desființarea contractului și a actelor subsecvente
(1) Contractul lovit de nulitate absolută sau anulat este considerat a nu fi fost niciodată
încheiat.
(2) Desființarea contractului atrage, în condițiile legii, și desființarea actelor subsecvente
încheiate în baza lui.
(3) În cazul în care contractul este desființat, fiecare parte trebuie să restituie celeilalte, în
natură sau prin echivalent, prestațiile primite, potrivit prevederilor art. 1.639 – 1.647, chiar dacă
acestea au fost executate succesiv sau au avut un caracter continuu.
Art. 1.255 – Nulitatea parțială

(1) Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri și care nu sunt considerate
nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său numai dacă sunt, prin natura lor, esențiale sau
dacă, în lipsa acestora, contractul nu s-ar fi încheiat.
(2) În cazul în care contractul este menținut în parte, clauzele nule sunt înlocuite de drept cu
dispozițiile legale aplicabile.
(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător și clauzelor care contravin unor
dispoziții legale imperative și sunt considerate de lege nescrise.
Art. 1.256 – Nulitatea contractului plurilateral
În cazul contractelor cu mai multe părți în care prestația fiecărei părți este făcută în
considerarea unui scop comun, nulitatea contractului în privința uneia dintre părți nu atrage
desființarea în întregime a contractului, afară de cazul în care participarea acesteia este esențială
pentru existența contractului.
Art. 1.257 – Daunele-interese. Reducerea prestațiilor
În caz de violență sau dol, cel al cărui consimțământ este viciat are dreptul de a pretinde, în
afară de anulare, și daune-interese sau, dacă preferă menținerea contractului, de a solicita numai
reducerea prestației sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptățit.
Art. 1.258*) – Repararea prejudiciului în cazul nulității contractului încheiat în formă
autentică
În cazul anulării sau constatării nulității contractului încheiat în formă autentică pentru o cauză
de nulitate a cărei existență rezultă din însuși textul contractului, partea prejudiciată poate cere
obligarea notarului public la repararea prejudiciilor suferite, în condițiile răspunderii civile
delictuale pentru fapta proprie.
_____________
*) Răspunderea prevăzută de art. 1.258 din Codul civil poate fi angajată numai în limita
prejudiciului nereparat prin anularea sau constatarea nulității contractului ce a fost dispusă
prin hotărâre judecătorească definitivă. Angajarea acestei răspunderi nu înlătură angajarea
răspunderii și a altor persoane, în condițiile legii. (a se vedea art. 106 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.259 – Refacerea contractului nul
Contractul nul poate fi refăcut, în tot sau în parte, cu respectarea tuturor condițiilor prevăzute
de lege la data refacerii lui. În toate cazurile, contractul refăcut nu va produce efecte decât pentru
viitor, iar nu și pentru trecut.
Art. 1.260 – Conversiunea contractului nul
(1) Un contract lovit de nulitate absolută va produce totuși efectele actului juridic pentru care
sunt îndeplinite condițiile de fond și de formă prevăzute de lege.
(2) Cu toate acestea, dispozițiile alin. (1) nu se aplică dacă intenția de a exclude aplicarea
conversiunii este stipulată în contractul lovit de nulitate sau reiese, în chip neîndoielnic, din
scopurile urmărite de părți la data încheierii contractului.
§4. Validarea contractului
Art. 1.261 – Cauzele de validare
(1) Contractul afectat de o cauză de nulitate este validat atunci când nulitatea este acoperită.
(2) Nulitatea poate fi acoperită prin confirmare sau prin alte moduri anume prevăzute de lege.
Art. 1.262 – Confirmarea contractului
(1) Confirmarea unui contract anulabil rezultă din voința, expresă sau tacită, de a renunța la
dreptul de a invoca nulitatea.

(2) Voința de a renunța trebuie să fie certă.
Art. 1.263 – Condițiile confirmării
(1) Un contract anulabil poate fi confirmat dacă în momentul confirmării condițiile sale de
validitate sunt întrunite.
(2) Persoana care poate invoca nulitatea poate confirma contractul numai cunoscând cauza de
nulitate și, în caz de violență, numai după încetarea acesteia.
(3) Persoana chemată de lege să încuviințeze actele minorului poate, în numele și în interesul
acestuia, cere anularea contractului făcut fără încuviințarea sa ori să confirme contractul atunci
când această încuviințare era suficientă pentru încheierea valabilă a acestuia.
(4) Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător și în cazul actelor încheiate fără
autorizarea instanței de tutelă.
(5) În lipsa confirmării exprese, este suficient ca obligația să fie executată în mod voluntar la
data la care ea putea fi valabil confirmată de către partea interesată.
(6) Cel care trebuie să confirme poate să fie pus în întârziere printr-o notificare prin care
partea interesată să îi solicite fie să confirme contractul anulabil, fie să exercite acțiunea în
anulare, în termen de 6 luni de la notificare, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a cere
anularea contractului.
Art. 1.264 – Cuprinsul actului confirmativ
Pentru a fi valabil, actul confirmativ trebuie să cuprindă obiectul, cauza și natura obligației și
să facă mențiune despre motivul acțiunii în anulare, precum și despre intenția de a repara viciul
pe care se întemeiază acea acțiune.
Art. 1.265 – Efectele confirmării
(1) Confirmarea își produce efectele din momentul încheierii contractului și atrage renunțarea
la mijloacele și excepțiile ce puteau fi opuse, sub rezerva însă a drepturilor dobândite și
conservate de terții de bună-credință.
(2) Când fiecare dintre părți poate invoca nulitatea contractului sau mai multe părți o pot
invoca împotriva alteia, confirmarea făcută de una dintre acestea nu împiedică invocarea nulității
de către celelalte părți.
(3) Confirmarea unui contract anulabil pentru vicierea consimțământului prin dol sau violență
nu implică prin ea însăși renunțarea la dreptul de a cere daune-interese.
Secțiunea a 5-a
Interpretarea contractului
Art. 1.266 – Interpretarea după voința concordantă a părților
(1) Contractele se interpretează după voința concordantă a părților, iar nu după sensul literal al
termenilor.
(2) La stabilirea voinței concordante se va ține seama, între altele, de scopul contractului, de
negocierile purtate de părți, de practicile statornicite între acestea și de comportamentul lor
ulterior încheierii contractului.
Art. 1.267 – Interpretarea sistematică
Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul
contractului.
Art. 1.268 – Interpretarea clauzelor îndoielnice
(1) Clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul ce se potrivește cel
mai bine naturii și obiectului contractului.

(2) Clauzele îndoielnice se interpretează ținând seama, între altele, de natura contractului, de
împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părți, de sensul atribuit în
general clauzelor și expresiilor în domeniu și de uzanțe.
(3) Clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar
putea produce niciunul.
(4) Contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părțile și-au propus a contracta, oricât de
generali ar fi termenii folosiți.
(5) Clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării contractului
la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu au fost expres prevăzute.
Art. 1.269 – Regulile subsidiare de interpretare
(1) Dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se
interpretează în favoarea celui care se obligă.
(2) Stipulațiile înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a
propus.
Secțiunea a 6-a
Efectele contractului
§1. Efectele între părți
Art. 1.270 – Forța obligatorie
(1) Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.
(2) Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de
lege.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. XI/2005
Art. 1.271*) – Impreviziunea
(1) Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai
oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii
contraprestației.
(2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei
schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la
executarea obligației, instanța poate să dispună:
a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile
ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;
b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.
(3) Dispozițiile alin. (2) sunt aplicabile numai dacă:
a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
b) schimbarea împrejurărilor, precum și întinderea acesteia nu au fost și nici nu puteau fi avute
în vedere de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;
c) debitorul nu și-a asumat riscul schimbării împrejurărilor și nici nu putea fi în mod rezonabil
considerat că și-ar fi asumat acest risc;
d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil și cu bună-credință, negocierea adaptării
rezonabile și echitabile a contractului.
_____________

*) Dispozițiile art. 1.271 din Codul civil privitoare la impreviziune se aplică numai
contractelor încheiate după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 107 din Legea
nr. 71/2011)
Art. 1.272 – Conținutul contractului
(1) Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar și la toate
urmările pe care practicile statornicite între părți, uzanțele, legea sau echitatea le dau
contractului, după natura lui.
(2) Clauzele obișnuite într-un contract se subînțeleg, deși nu sunt stipulate în mod expres.
Art. 1.273 – Constituirea și transferul drepturilor reale
(1) Drepturile reale se constituie și se transmit prin acordul de voință al părților, chiar dacă
bunurile nu au fost predate, dacă acest acord poartă asupra unor bunuri determinate, ori prin
individualizarea bunurilor, dacă acordul poartă asupra unor bunuri de gen.
(2) Fructele bunului sau dreptului transmis se cuvin dobânditorului de la data transferului
proprietății bunului ori, după caz, a cesiunii dreptului, afară de cazul în care prin lege sau prin
voința părților se dispune altfel.
(3) Dispozițiile în materie de carte funciară, precum și dispozițiile speciale referitoare la
transferul anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.
Art. 1.274*) – Riscul în contractul translativ de proprietate
(1) În lipsă de stipulație contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în
sarcina debitorului obligației de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului.
În cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligației de predare pierde dreptul la contraprestație,
iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie.
(2) Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se
poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit și dacă obligația de predare ar fi fost
executată la timp.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.274 din Codul civil privitoare la transferul riscurilor în contractele
translative de proprietate se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a
Codului civil. (a se vedea art. 108 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.275 – Transmiterea succesivă a unui bun mobil
(1) Dacă cineva a transmis succesiv către mai multe persoane proprietatea unui bun mobil
corporal, cel care a dobândit cu bună-credință posesia efectivă a bunului este titular al dreptului,
chiar dacă titlul său are dată ulterioară.
(2) Este de bună-credință dobânditorul care, la data intrării în posesie, nu a cunoscut și nici nu
putea să cunoască obligația asumată anterior de înstrăinător.
(3) Dacă niciunul dintre dobânditori nu a obținut posesia efectivă a bunului mobil corporal și
creanța fiecăruia de predare a bunului este exigibilă, va fi preferat cel care a sesizat cel dintâi
instanța de judecată.
Art. 1.276 – Denunțarea unilaterală
(1) Dacă dreptul de a denunța contractul este recunoscut uneia dintre părți, acesta poate fi
exercitat atât timp cât executarea contractului nu a început.
(2) În contractele cu executare succesivă sau continuă, acest drept poate fi exercitat cu
respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului, însă
denunțarea nu produce efecte în privința prestațiilor executate sau care se află în curs de
executare.

(3) Dacă s-a stipulat o prestație în schimbul denunțării, aceasta produce efecte numai atunci
când prestația este executată.
(4) Dispozițiile prezentului articol se aplică în lipsă de convenție contrară.
Art. 1.277 – Contractul pe durată nedeterminată
Contractul încheiat pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre părți
cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz. Orice clauză contrară sau stipularea unei
prestații în schimbul denunțării contractului se consideră nescrisă.
Art. 1.278 – Pactul de opțiune
(1) Atunci când părțile convin ca una dintre ele să rămână legată de propria declarație de
voință, iar cealaltă să o poată accepta sau refuza, acea declarație se consideră o ofertă irevocabilă
și produce efectele prevăzute la art. 1.191.
(2) Dacă părțile nu au convenit un termen pentru acceptare, acesta poate fi stabilit de instanță
prin ordonanță președințială, cu citarea părților.
(3) Pactul de opțiune trebuie să conțină toate elementele contractului pe care părțile urmăresc
să îl încheie, astfel încât acesta să se poată încheia prin simpla acceptare a beneficiarului opțiunii.
(4) Contractul se încheie prin exercitarea opțiunii în sensul acceptării de către beneficiar a
declarației de voință a celeilalte părți, în condițiile convenite prin pact.
(5) Atât pactul de opțiune, cât și declarația de acceptare trebuie încheiate în forma prevăzută
de lege pentru contractul pe care părțile urmăresc să îl încheie.
Art. 1.279 – Promisiunea de a contracta
(1) Promisiunea de a contracta trebuie să conțină toate acele clauze ale contractului promis, în
lipsa cărora părțile nu ar putea executa promisiunea.
(2) În caz de neexecutare a promisiunii, beneficiarul are dreptul la daune-interese.
(3) De asemenea, dacă promitentul refuză să încheie contractul promis, instanța, la cererea
părții care și-a îndeplinit propriile obligații, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de
contract, atunci când natura contractului o permite, iar cerințele legii pentru validitatea acestuia
sunt îndeplinite. Prevederile prezentului alineat nu sunt aplicabile în cazul promisiunii de a
încheia un contract real, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(4) Convenția prin care părțile se obligă să negocieze în vederea încheierii sau modificării unui
contract nu constituie promisiune de a contracta.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 8/2013; Decizia nr. 12/2015
§2. Efectele față de terți
I. Dispoziții generale
Art. 1.280 – Relativitatea efectelor contractului
Contractul produce efecte numai între părți, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Art. 1.281 – Opozabilitatea efectelor contractului
Contractul este opozabil terților, care nu pot aduce atingere drepturilor și obligațiilor născute
din contract. Terții se pot prevala de efectele contractului, însă fără a avea dreptul de a cere
executarea lui, cu excepția cazurilor prevăzute de lege.
Art. 1.282 – Transmisiunea drepturilor și obligațiilor către succesori
(1) La moartea unei părți, drepturile și obligațiile contractuale ale acesteia se transmit
succesorilor săi universali sau cu titlu universal, dacă din lege, din stipulația părților ori din
natura contractului nu rezultă contrariul.

(2) Drepturile, precum și, în cazurile prevăzute de lege, obligațiile contractuale în strânsă
legătură cu un bun se transmit, odată cu acesta, succesorilor cu titlu particular ai părților.
II. Promisiunea faptei altuia
Art. 1.283 – Efecte
(1) Cel care se angajează la a determina un terț să încheie sau să ratifice un act este ținut să
repare prejudiciul cauzat dacă terțul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat și ca
fideiusor, dacă terțul nu execută prestația promisă.
(2) Cu toate acestea, promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligației terțului, fără a
se produce vreun prejudiciu creditorului.
(3) Intenția promitentului de a se angaja personal nu se prezumă, ci trebuie să reiasă
neîndoielnic din contract sau din împrejurările în care acesta a fost încheiat.
III. Stipulația pentru altul
Art. 1.284 – Efecte
(1) Oricine poate stipula în numele său, însă în beneficiul unui terț.
(2) Prin efectul stipulației, beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului
executarea prestației.
Art. 1.285 – Condițiile privind terțul beneficiar
Beneficiarul trebuie să fie determinat sau, cel puțin, determinabil la data încheierii stipulației
și să existe în momentul în care promitentul trebuie să își execute obligația. În caz contrar,
stipulația profită stipulantului, fără a agrava însă sarcina promitentului.
Art. 1.286 – Acceptarea stipulației
(1) Dacă terțul beneficiar nu acceptă stipulația, dreptul său se consideră a nu fi existat
niciodată.
(2) Stipulația poate fi revocată cât timp acceptarea beneficiarului nu a ajuns la stipulant sau la
promitent. Stipulația poate fi acceptată și după decesul stipulantului sau al promitentului.
Art. 1.287 – Revocarea stipulației
(1) Stipulantul este singurul îndreptățit să revoce stipulația, creditorii sau moștenitorii săi
neputând să o facă. Stipulantul nu poate însă revoca stipulația fără acordul promitentului dacă
acesta din urmă are interesul să o execute.
(2) Revocarea stipulației produce efecte din momentul în care ajunge la promitent. Dacă nu a
fost desemnat un alt beneficiar, revocarea profită stipulantului sau moștenitorilor acestuia, fără a
agrava însă sarcina promitentului.
Art. 1.288 – Mijloacele de apărare ale promitentului
Promitentul poate opune beneficiarului numai apărările întemeiate pe contractul care cuprinde
stipulația.
IV. Simulația
Art. 1.289*) – Efecte între părți
(1) Contractul secret produce efecte numai între părți și, dacă din natura contractului ori din
stipulația părților nu rezultă contrariul, între succesorii lor universali sau cu titlu universal.
(2) Cu toate acestea, contractul secret nu produce efecte nici între părți dacă nu îndeplinește
condițiile de fond cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.289 din Codul civil se aplică numai în cazul în care contractul secret este
încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 109 din Legea nr. 71/2011)

Art. 1.290*) – Efecte față de terți
(1) Contractul secret nu poate fi invocat de părți, de către succesorii lor universali, cu titlu
universal sau cu titlu particular și nici de către creditorii înstrăinătorului aparent împotriva
terților care, întemeindu-se cu bună-credință pe contractul public, au dobândit drepturi de la
achizitorul aparent.
(2) Terții pot invoca împotriva părților existența contractului secret, atunci când acesta le
vatămă drepturile.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.290 din Codul civil se aplică numai în cazul în care contractul secret este
încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 109 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.291*) – Raporturile cu creditorii
(1) Existența contractului secret nu poate fi opusă de părți creditorilor dobânditorului aparent
care, cu bună-credință, au notat începerea urmăririi silite în cartea funciară sau au obținut
sechestru asupra bunurilor care au făcut obiectul simulației.
(2) Dacă există un conflict între creditorii înstrăinătorului aparent și creditorii dobânditorului
aparent, sunt preferați cei dintâi, în cazul în care creanța lor este anterioară contractului secret.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.291 din Codul civil se aplică numai în cazul în care contractul secret este
încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 109 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.292*) – Proba simulației
Dovada simulației poate fi făcută de terți sau de creditori cu orice mijloc de probă. Părțile pot
dovedi și ele simulația cu orice mijloc de probă, atunci când pretind că aceasta are caracter ilicit.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.292 din Codul civil se aplică numai în cazul în care contractul secret este
încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 109 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.293*) – Actele unilaterale
Dispozițiile referitoare la simulație se aplică în mod corespunzător și actelor juridice
unilaterale destinate unei persoane determinate, care au fost simulate prin acordul dintre autorul
actului și destinatarul său.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.293 din Codul civil se aplică numai în cazul în care contractul secret este
încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 109 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.294*) – Actele nepatrimoniale
Dispozițiile referitoare la simulație nu se aplică actelor juridice nepatrimoniale.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.294 din Codul civil se aplică numai în cazul în care contractul secret este
încheiat după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 109 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 7-a
Reprezentarea
Art. 1.295 – Temeiul reprezentării

Puterea de a reprezenta poate rezulta fie din lege, fie dintr-un act juridic ori dintr-o hotărâre
judecătorească, după caz.
Art. 1.296 – Efecte
Contractul încheiat de reprezentant, în limitele împuternicirii, în numele reprezentatului
produce efecte direct între reprezentat și cealaltă parte.
Art. 1.297 – Nearătarea calității de reprezentant
(1) Contractul încheiat de reprezentant în limita puterilor conferite, atunci când terțul
contractant nu cunoștea și nici nu ar fi trebuit să cunoască faptul că reprezentantul acționa în
această calitate, îi obligă numai pe reprezentant și pe terț, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Cu toate acestea, dacă reprezentantul, atunci când contractează cu terțul în limita puterilor
conferite, pe seama unei întreprinderi, pretinde că este titularul acesteia, terțul care descoperă
ulterior identitatea adevăratului titular poate să exercite și împotriva acestuia din urmă drepturile
pe care le are împotriva reprezentantului.
Art. 1.298 – Capacitatea părților
În cazul reprezentării convenționale, atât reprezentatul, cât și reprezentantul trebuie să aibă
capacitatea de a încheia actul pentru care reprezentarea a fost dată.
Art. 1.299 – Viciile de consimțământ
Contractul este anulabil atunci când consimțământul reprezentantului este viciat. Dacă însă
viciul de consimțământ privește elemente stabilite de reprezentat, contractul este anulabil numai
dacă voința acestuia din urmă a fost viciată.
Art. 1.300 – Buna-credință
(1) Afară de cazul în care sunt relevante pentru elementele stabilite de reprezentat, buna sau
reaua-credință, cunoașterea sau necunoașterea unei anumite împrejurări se apreciază în persoana
reprezentantului.
(2) Reprezentatul de rea-credință nu poate invoca niciodată buna-credință a reprezentantului.
Art. 1.301 – Forma împuternicirii
Împuternicirea nu produce efecte decât dacă este dată cu respectarea formelor cerute de lege
pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul urmează să îl încheie.
Art. 1.302 – Justificarea puterii de a reprezenta
Contractantul poate întotdeauna cere reprezentantului să facă dovada puterilor încredințate de
reprezentat și, dacă reprezentarea este cuprinsă într-un înscris, să îi remită o copie a înscrisului,
semnată pentru conformitate.
Art. 1.303 – Conflictul de interese
Contractul încheiat de un reprezentant aflat în conflict de interese cu reprezentatul poate fi
anulat la cererea reprezentatului, atunci când conflictul era cunoscut sau trebuia să fie cunoscut
de contractant la data încheierii contractului.
Art. 1.304 – Contractul cu sine însuși și dubla reprezentare
(1) Contractul încheiat de reprezentant cu sine însuși, în nume propriu, este anulabil numai la
cererea reprezentatului, cu excepția cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod
expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să
excludă posibilitatea unui conflict de interese.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul dublei reprezentări.
Art. 1.305 – Încetarea împuternicirii
Puterea de reprezentare încetează prin renunțarea de către reprezentant la împuternicire sau
prin revocarea acesteia de către reprezentat.
Art. 1.306 – Modificarea și revocarea împuternicirii

Modificarea și revocarea împuternicirii trebuie aduse la cunoștința terților prin mijloace
corespunzătoare. În caz contrar, acestea nu sunt opozabile terților decât dacă se dovedește că
aceștia le cunoșteau ori puteau să le cunoască în momentul încheierii contractului.
Art. 1.307 – Alte cauze de încetare a puterii de a reprezenta
(1) Puterea de a reprezenta încetează prin decesul sau incapacitatea reprezentantului ori a
reprezentatului, dacă din convenție ori din natura afacerii nu rezultă contrariul.
(2) Dacă reprezentantul sau reprezentatul este persoană juridică, puterea de a reprezenta
încetează la data la care persoana juridică își încetează existența.
(3) În cazul deschiderii procedurii insolvenței asupra reprezentantului sau reprezentatului,
puterea de a reprezenta încetează în condițiile prevăzute de lege.
(4) Încetarea puterii de a reprezenta nu produce efecte în privința terților care, în momentul
încheierii contractului, nu cunoșteau și nici nu trebuiau să cunoască această împrejurare.
Art. 1.308 – Obligațiile reprezentantului la încetarea împuternicirii
(1) La încetarea puterilor încredințate, reprezentantul este obligat să restituie reprezentatului
înscrisul care constată aceste puteri.
(2) Reprezentantul nu poate reține acest înscris drept garanție a creanțelor sale asupra
reprezentatului, dar poate să ceară o copie a înscrisului, certificată de reprezentat, cu mențiunea
că puterea de reprezentare a încetat.
Art. 1.309 – Lipsa sau depășirea puterii de reprezentare
(1) Contractul încheiat de persoana care acționează în calitate de reprezentant, însă fără a avea
împuternicire sau cu depășirea puterilor conferite, nu produce efecte între reprezentat și terț.
(2) Dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terțul contractant să
creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-l reprezenta și că acționează în limita
puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala față de terțul contractant de lipsa puterii de a
reprezenta.
Art. 1.310 – Răspunderea reprezentantului
Cel care încheie un contract în calitate de reprezentant, neavând împuternicire ori depășind
limitele puterilor care i-au fost încredințate, răspunde pentru prejudiciile cauzate terțului
contractant care s-a încrezut, cu bună-credință, în încheierea valabilă a contractului.
Art. 1.311 – Ratificarea
(1) În cazurile prevăzute la art. 1.309, cel în numele căruia s-a încheiat contractul poate să îl
ratifice, respectând formele cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
(2) Terțul contractant poate, printr-o notificare, să acorde un termen rezonabil pentru
ratificare, după a cărui împlinire contractul nu mai poate fi ratificat.
Art. 1.312 – Efectele ratificării
Ratificarea are efect retroactiv, fără a afecta însă drepturile dobândite de terți între timp.
Art. 1.313 – Transmisiunea facultății de a ratifica
Facultatea de a ratifica se transmite moștenitorilor.
Art. 1.314 – Desființarea contractului înaintea ratificării
Terțul contractant și cel care a încheiat contractul în calitate de reprezentant pot conveni
desființarea contractului cât timp acesta nu a fost ratificat.
Secțiunea a 8-a
Cesiunea contractului
Art. 1.315 – Noțiune

(1) O parte poate să își substituie un terț în raporturile născute dintr-un contract numai dacă
prestațiile nu au fost încă integral executate, iar cealaltă parte consimte la aceasta.
(2) Sunt exceptate cazurile anume prevăzute de lege.
Art. 1.316 – Forma cesiunii
Cesiunea contractului și acceptarea acesteia de către contractantul cedat trebuie încheiate în
forma cerută de lege pentru validitatea contractului cedat.
Art. 1.317 – Momentul cesiunii
(1) Dacă o parte a consimțit în mod anticipat ca partea cealaltă să își poată substitui un terț în
raporturile născute din contract, cesiunea produce efecte față de acea parte din momentul în care
substituirea îi este notificată ori, după caz, din momentul în care o acceptă.
(2) În cazul în care toate elementele contractului rezultă dintr-un înscris în care este cuprinsă
clauza "la ordin" sau o altă mențiune echivalentă, dacă prin lege nu se prevede altfel, girarea
înscrisului produce efectul substituirii giratarului în toate drepturile și obligațiile girantului.
(3) Dispozițiile în materie de carte funciară, precum și dispozițiile referitoare la transferul ori
publicitatea anumitor categorii de bunuri mobile rămân aplicabile.
Art. 1.318 – Liberarea cedentului
(1) Cedentul este liberat de obligațiile sale față de contractantul cedat din momentul în care
substituirea își produce efectele față de acesta.
(2) În cazul în care a declarat că nu îl liberează pe cedent, contractantul cedat se poate îndrepta
împotriva acestuia atunci când cesionarul nu își execută obligațiile. În acest caz, contractantul
cedat trebuie, sub sancțiunea pierderii dreptului de regres împotriva cedentului, să îi notifice
neexecutarea obligațiilor de către cesionar, în termen de 15 zile de la data neexecutării sau, după
caz, de la data la care a cunoscut faptul neexecutării.
Art. 1.319 – Excepțiile contractantului cedat
Contractantul cedat poate opune cesionarului toate excepțiile ce rezultă din contract.
Contractantul cedat nu poate invoca însă față de cesionar vicii de consimțământ, precum și orice
apărări sau excepții născute din raporturile sale cu cedentul decât dacă și-a rezervat acest drept
atunci când a consimțit la substituire.
Art. 1.320 – Obligația de garanție
(1) Cedentul garantează validitatea contractului.
(2) Atunci când cedentul garantează executarea contractului, acesta va fi ținut ca un fideiusor
pentru obligațiile contractantului cedat.
Secțiunea a 9-a
Încetarea contractului
Art. 1.321 – Cauzele de încetare
Contractul încetează, în condițiile legii, prin executare, acordul de voință al părților, denunțare
unilaterală, expirarea termenului, îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea condiției,
imposibilitate fortuită de executare, precum și din orice alte cauze prevăzute de lege.
Art. 1.322 – Efectele încetării
La încetarea contractului părțile sunt liberate de obligațiile asumate. Ele pot fi însă ținute la
repararea prejudiciilor cauzate și, după caz, la restituirea, în natură sau prin echivalent, a
prestațiilor primite în urma încheierii contractului.
Art. 1.323 – Restituirea prestațiilor
Restituirea prestațiilor primite se face potrivit dispozițiilor art. 1.635 – 1.649.

Cap. II
Actul juridic unilateral
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.324 – Noțiune
Este unilateral actul juridic care presupune numai manifestarea de voință a autorului său.
Art. 1.325 – Regimul juridic
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dispozițiile legale privitoare la contracte se aplică în mod
corespunzător actelor unilaterale.
Art. 1.326 – Actele unilaterale supuse comunicării
(1) Actul unilateral este supus comunicării atunci când constituie, modifică sau stinge un drept
al destinatarului și ori de câte ori informarea destinatarului este necesară potrivit naturii actului.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, comunicarea se poate face în orice modalitate
adecvată, după împrejurări.
(3) Actul unilateral produce efecte din momentul în care comunicarea ajunge la destinatar,
chiar dacă acesta nu a luat cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile.
Secțiunea a 2-a
Actul unilateral ca izvor de obligații
Art. 1.327 – Promisiunea unilaterală
(1) Promisiunea unilaterală făcută cu intenția de a se obliga independent de acceptare îl leagă
numai pe autor.
(2) Destinatarul actului poate să refuze dreptul astfel născut.
(3) Dacă autorul actului nu a stipulat expres un termen, promisiunea se consideră făcută pentru
o anumită durată, potrivit cu natura obligației și cu împrejurările în care a fost asumată.
Art. 1.328 – Promisiunea publică de recompensă
(1) Cel care promite în mod public o recompensă în schimbul executării unei prestații este
obligat să facă plata, chiar dacă prestația a fost executată fără a se cunoaște promisiunea.
(2) Dacă prestația a fost executată de mai multe persoane împreună, recompensa se împarte
între ele, potrivit contribuției fiecăreia la obținerea rezultatului, iar dacă aceasta nu se poate
stabili, recompensa se împarte în mod egal.
(3) Atunci când prestația a fost executată separat de mai multe persoane, recompensa se
cuvine aceleia care a comunicat cea dintâi rezultatul.
Art. 1.329 – Revocarea promisiunii publice de recompensă
(1) Promisiunea poate fi revocată în aceeași formă în care a fost făcută publică sau într-o
formă echivalentă.
(2) Revocarea nu produce efecte față de cel care, mai înainte de publicarea ei, a executat
prestația.
(3) Dacă revocarea a fost făcută fără justă cauză, autorul promisiunii datorează o despăgubire
echitabilă, care nu va putea depăși recompensa promisă, celor care înainte de publicarea
revocării au făcut cheltuieli în vederea executării prestației. Cu toate acestea, promitentul nu
datorează despăgubiri, dacă dovedește că rezultatul cerut nu putea fi obținut.
(4) Dreptul la acțiunea în despăgubire se prescrie în termen de un an de la data publicării
revocării.

Cap. III
Faptul juridic licit
Secțiunea 1
Gestiunea de afaceri
Art. 1.330*) – Condiții
(1) Există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant,
gestionează în mod voluntar și oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaște
existența gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori să
se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
(2) Cel care, fără să știe, lucrează în interesul altuia nu este ținut de obligațiile ce îi revin,
potrivit legii, gerantului. El este îndreptățit la restituire potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii
fără justă cauză.
(3) Nu există gestiune de afaceri atunci când cel care administrează afacerile unei alte
persoane acționează cu intenția de a o gratifica.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.330 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.331*) – Obligația de înștiințare
Gerantul trebuie să îl înștiințeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru
este posibil.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.331 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.332*) – Continuarea gestiunii
Gestiunea de afaceri îl obligă pe gerant să continue gestiunea începută până când o poate
abandona fără riscul vreunei pierderi ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori,
după caz, moștenitorii acestuia sunt în măsură să o preia.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.332 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.333*) – Continuarea gestiunii de către moștenitorii gerantului
Moștenitorii gerantului care cunosc gestiunea sunt ținuți să continue afacerile începute de
acesta din urmă, în aceleași condiții ca și gerantul.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.333 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.334*) – Diligența datorată de gerant
(1) Gerantul este dator să se îngrijească de interesele geratului cu diligența pe care un bun
proprietar o depune în administrarea bunurilor sale.
(2) Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu răspunde
decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenție sau din culpă gravă.

_____________
*) Dispozițiile art. 1.334 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.335*) – Obligațiile gerantului
La încetarea gestiunii, gerantul trebuie să dea socoteală geratului și să îi remită acestuia toate
bunurile obținute cu ocazia gestiunii.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.335 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.336*) – Actele încheiate de gerant
(1) Gerantul care acționează în nume propriu este ținut față de terții cu care a contractat, fără a
limita dreptul oricăruia dintre aceștia de a se regresa împotriva geratului.
(2) Atunci când acționează în numele geratului, gerantul nu este ținut față de terții cu care a
contractat decât dacă geratul nu este obligat față de aceștia.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.336 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.337*) – Obligațiile geratului
(1) Atunci când condițiile gestiunii de afaceri sunt întrunite, chiar dacă rezultatul nu a fost
atins, geratul trebuie să ramburseze gerantului cheltuielile necesare, precum și, în limita sporului
de valoare, cheltuielile utile făcute de gerant, împreună cu dobânzile din ziua în care au fost
efectuate, și să îl despăgubească pentru prejudiciul pe care, fără culpa sa, gerantul l-a suferit din
cauza gestiunii.
(2) Geratul trebuie să execute și obligațiile născute din actele necesare și utile care, în numele
ori în beneficiul său, au fost încheiate de gerant.
(3) Caracterul necesar sau util al actelor și cheltuielilor se apreciază la momentul la care
gerantul le-a făcut.
(4) În vederea garantării cheltuielilor necesare, gerantul are dreptul de a cere instanței, în urma
unei expertize dispuse de aceasta cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanța președințială,
înscrierea în cartea funciară a unei ipoteci legale, în condițiile legii.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.337 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.338*) – Împotrivirea beneficiarului gestiunii
(1) Cel care începe sau continuă o gestiune, cunoscând sau trebuind să cunoască împotrivirea
titularului afacerii, poate cere numai restituirea cheltuielilor necesare. În acest caz, instanța, la
cererea titularului afacerii, poate acorda un termen pentru executarea obligației de restituire.
(2) Cel care ignoră împotrivirea titularului este răspunzător pentru prejudiciile cauzate chiar și
din cea mai ușoară culpă.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.338 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)

Art. 1.339*) – Gestiunea inoportună
Actele și cheltuielile care, fără a fi necesare sau utile, au fost efectuate pe perioada gestiunii îl
obligă pe gerat la restituire numai în măsura în care i-au procurat vreun avantaj.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.339 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.340*) – Ratificarea gestiunii
În privința actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost începută,
efectele unui mandat.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.340 din Codul civil nu sunt aplicabile gestiunii de afaceri începute
înainte de data intrării în vigoare a acestuia. (a se vedea art. 110 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 2-a
Plata nedatorată
Art. 1.341 – Noțiune
(1) Cel care plătește fără a datora are dreptul la restituire.
(2) Nu este supus restituirii ceea ce s-a plătit cu titlu de liberalitate sau gestiune de afaceri.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că plata s-a făcut cu intenția de a stinge o datorie
proprie.
Art. 1.342 – Plata primită cu bună-credință de creditor
(1) Restituirea nu poate fi dispusă atunci când, în urma plății, cel care a primit-o cu bună-
credință a lăsat să se împlinească termenul de prescripție ori s-a lipsit, în orice mod, de titlul său
de creanță sau a renunțat la garanțiile creanței.
(2) În acest caz, cel care a plătit are drept de regres împotriva adevăratului debitor în temeiul
subrogației legale în drepturile creditorului plătit.
Art. 1.343 – Restituirea plății anticipate
Ceea ce debitorul a plătit înainte de împlinirea termenului suspensiv nu se poate restitui decât
atunci când plata s-a făcut prin dol sau violență. De asemenea, este supusă restituirii și plata
făcută înainte de îndeplinirea condiției suspensive.
Art. 1.344 – Reguli aplicabile restituirii
Restituirea plății nedatorate se face potrivit dispozițiilor art. 1.635 – 1.649.
Secțiunea a 3-a
Îmbogățirea fără justă cauză
Art. 1.345 – Condiții
Cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat
la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut
dincolo de limita propriei sale îmbogățiri.
Art. 1.346 – Îmbogățirea justificată
Îmbogățirea este justificată atunci când rezultă:
a) din executarea unei obligații valabile;
b) din neexercitarea de către cel păgubit a unui drept contra celui îmbogățit;

c) dintr-un act îndeplinit de cel păgubit în interesul său personal și exclusiv, pe riscul său ori,
după caz, cu intenția de a gratifica.
Art. 1.347 – Condițiile și întinderea restituirii
(1) Restituirea nu este datorată decât dacă îmbogățirea subzistă la data sesizării instanței.
(2) Cel care s-a îmbogățit este obligat la restituire, în condițiile prevăzute la art. 1.639 și
următoarele.
Art. 1.348 – Caracterul subsidiar
Cererea de restituire nu poate fi admisă, dacă cel prejudiciat are dreptul la o altă acțiune pentru
a obține ceea ce îi este datorat.
Cap. IV
Răspunderea civilă
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.349 – Răspunderea delictuală
(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul
locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane.
(2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile
cauzate, fiind obligat să le repare integral.
(3) În cazurile anume prevăzute de lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat
de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum și de ruina edificiului.
(4) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte se stabilește prin lege
specială.
_____________
*) Recursuri în interesul legii:
– Decizia nr. I/2005 și Decizia nr. I/2004
Art. 1.350 – Răspunderea contractuală
(1) Orice persoană trebuie să își execute obligațiile pe care le-a contractat.
(2) Atunci când, fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspunzătoare de
prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu, în condițiile legii.
(3) Dacă prin lege nu se prevede altfel, niciuna dintre părți nu poate înlătura aplicarea regulilor
răspunderii contractuale pentru a opta în favoarea altor reguli care i-ar fi mai favorabile.
Secțiunea a 2-a
Cauze exoneratoare de răspundere
Art. 1.351 – Forța majoră și cazul fortuit
(1) Dacă legea nu prevede altfel sau părțile nu convin contrariul, răspunderea este înlăturată
atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de caz fortuit.
(2) Forța majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil și inevitabil.
(3) Cazul fortuit este un eveniment care nu poate fi prevăzut și nici împiedicat de către cel care
ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi produs.

(4) Dacă, potrivit legii, debitorul este exonerat de răspundere contractuală pentru un caz
fortuit, el este, de asemenea, exonerat și în caz de forță majoră.
Art. 1.352 – Fapta victimei sau a terțului
Fapta victimei înseși și fapta terțului înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile
forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau
convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere.
Art. 1.353 – Exercițiul drepturilor
Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să îl
repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv.
Art. 1.354 – Alte cauze de exonerare
Victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de persoana care i-a acordat ajutor în
mod dezinteresat sau de lucrul, animalul ori edificiul de care s-a folosit cu titlu gratuit decât dacă
dovedește intenția sau culpa gravă a celui care, potrivit legii, ar fi fost chemat să răspundă.
Art. 1.355 – Clauze privind răspunderea
(1) Nu se poate exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o faptă săvârșită cu intenție sau din culpă gravă.
(2) Sunt valabile clauzele care exclud răspunderea pentru prejudiciile cauzate, printr-o simplă
imprudență sau neglijență, bunurilor victimei.
(3) Răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrității fizice sau psihice ori sănătății nu poate
fi înlăturată ori diminuată decât în condițiile legii.
(4) Declarația de acceptare a riscului producerii unui prejudiciu nu constituie, prin ea însăși,
renunțarea victimei la dreptul de a obține plata despăgubirilor.
Art. 1.356 – Anunțuri privitoare la răspundere
(1) Un anunț care exclude sau limitează răspunderea contractuală, indiferent dacă este adus ori
nu la cunoștința publicului, nu are niciun efect decât dacă acela care îl invocă face dovada că cel
prejudiciat cunoștea existența anunțului la momentul încheierii contractului.
(2) Printr-un anunț nu poate fi exclusă sau limitată răspunderea delictuală pentru prejudiciile
cauzate victimei. Un asemenea anunț poate avea însă valoarea semnalării unui pericol, fiind
aplicabile, după împrejurări, dispozițiile art. 1.371 alin. (1).
Secțiunea a 3-a
Răspunderea pentru fapta proprie
Art. 1.357 – Condițiile răspunderii
(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este
obligat să îl repare.
(2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.
Art. 1.358 – Criterii particulare de apreciere a vinovăției
Pentru aprecierea vinovăției se va ține seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul,
străine de persoana autorului faptei, precum și, dacă este cazul, de faptul că prejudiciul a fost
cauzat de un profesionist în exploatarea unei întreprinderi.
Art. 1.359 – Repararea prejudiciului constând în vătămarea unui interes
Autorul faptei ilicite este obligat să repare prejudiciul cauzat și când acesta este urmare a
atingerii aduse unui interes al altuia, dacă interesul este legitim, serios și, prin felul în care se
manifestă, creează aparența unui drept subiectiv.
Art. 1.360 – Legitima apărare

(1) Nu datorează despăgubire cel care, fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un
prejudiciu.
(2) Cu toate acestea, va putea fi obligat la plata unei indemnizații adecvate și echitabile cel
care a săvârșit o infracțiune prin depășirea limitelor legitimei apărări.
Art. 1.361 – Starea de necesitate
Cel care, aflat în stare de necesitate, a distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra
pe sine ori bunurile proprii de un prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul
cauzat, potrivit regulilor aplicabile îmbogățirii fără justă cauză.
Art. 1.362 – Obligația terțului de reparare a prejudiciului
Dacă, în cazurile prevăzute la art. 1.360 alin. (2) și art. 1.361, fapta păgubitoare a fost săvârșită
în interesul unei terțe persoane, cel prejudiciat se va îndrepta împotriva acesteia în temeiul
îmbogățirii fără justă cauză.
Art. 1.363*) – Divulgarea secretului comercial
O persoană se poate exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului
comercial dovedind că divulgarea a fost impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau
siguranța publică.
_____________
*) Clauza exoneratoare de răspundere prevăzută la art. 1.363 din Codul civil privitoare la
divulgarea secretului comercial sau profesional de care sunt ținuți profesioniștii se aplică atât
în cazul răspunderii delictuale pentru fapta proprie, cât și în cazul răspunderii contractuale. (a
se vedea art. 110 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.364 – Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege
Îndeplinirea unei activități impuse ori permise de lege sau ordinul superiorului nu îl
exonerează de răspundere pe cel care putea să își dea seama de caracterul ilicit al faptei sale
săvârșite în asemenea împrejurări.
Art. 1.365 – Efectele hotărârii penale
Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de
achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a
vinovăției autorului faptei ilicite.
Art. 1.366 – Răspunderea minorului și a celui pus sub interdicție judecătorească
(1) Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau persoana pusă sub interdicție
judecătorească nu răspunde de prejudiciul cauzat, dacă nu se dovedește discernământul său la
data săvârșirii faptei.
(2) Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani răspunde de prejudiciul cauzat, în afară de cazul în
care dovedește că a fost lipsit de discernământ la data săvârșirii faptei.
Art. 1.367 – Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ
(1) Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a săvârșit
fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții care l-a pus în neputință
de a-și da seama de urmările faptei sale.
(2) Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă starea vremelnică de
tulburare a minții a fost provocată de el însuși, prin beția produsă de alcool, de stupefiante sau de
alte substanțe.
Art. 1.368 – Obligația subsidiară de indemnizare a victimei
(1) Lipsa discernământului nu îl scutește pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizații
către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii,
îndatorirea de a-l supraveghea.

(2) Indemnizația va fi stabilită într-un cuantum echitabil, ținându-se seama de starea
patrimonială a părților.
Art. 1.369 – Răspunderea altor persoane
(1) Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice
fel să îl pricinuiască sau, cu bună știință, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a
tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în privința celui care, în orice fel, a împiedicat ori a
întârziat chemarea în judecată a autorului faptei ilicite.
Art. 1.370 – Imposibilitatea de individualizare a autorului faptei ilicite
Dacă prejudiciul a fost cauzat prin acțiunea simultană sau succesivă a mai multor persoane,
fără să se poată stabili că a fost cauzat sau, după caz, că nu putea fi cauzat prin fapta vreuneia
dintre ele, toate aceste persoane vor răspunde solidar față de victimă.
Art. 1.371 – Vinovăția comună. Pluralitatea de cauze
(1) În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea
prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va
fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit-o.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât
fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta
terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă.
Secțiunea a 4-a
Răspunderea pentru fapta altuia
Art. 1.372 – Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție
(1) Cel care în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești este obligat să
supravegheze un minor sau o persoană pusă sub interdicție răspunde de prejudiciul cauzat altuia
de către aceste din urme persoane.
(2) Răspunderea subzistă chiar în cazul când făptuitorul, fiind lipsit de discernământ, nu
răspunde pentru fapta proprie.
(3) Cel obligat la supraveghere este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că nu a
putut împiedica fapta prejudiciabilă. În cazul părinților sau, după caz, al tutorilor, dovada se
consideră a fi făcută numai dacă ei probează că fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze
decât modul în care și-au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești.
Art. 1.373 – Răspunderea comitenților pentru prepuși
(1) Comitentul este obligat să repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de câte ori fapta
săvârșită de aceștia are legătură cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
(2) Este comitent cel care, în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția,
supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în
interesul său ori al altuia.
(3) Comitentul nu răspunde dacă dovedește că victima cunoștea sau, după împrejurări, putea
să cunoască, la data săvârșirii faptei prejudiciabile, că prepusul a acționat fără nicio legătură cu
atribuțiile sau cu scopul funcțiilor încredințate.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. I/2005
Art. 1.374 – Corelația formelor de răspundere pentru fapta altei persoane

(1) Părinții nu răspund dacă fac dovada că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei care
avea obligația de supraveghere a minorului.
(2) Nicio altă persoană, în afara comitentului, nu răspunde pentru fapta prejudiciabilă săvârșită
de minorul care avea calitatea de prepus. Cu toate acestea, în cazul în care comitentul este
părintele minorului care a săvârșit fapta ilicită, victima are dreptul de a opta asupra temeiului
răspunderii.
Secțiunea a 5-a
Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri
Art. 1.375 – Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale
Proprietarul unui animal sau cel care se servește de el răspunde, independent de orice culpă, de
prejudiciul cauzat de animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa.
Art. 1.376 – Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri
(1) Oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat
sub paza sa.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și în cazul coliziunii unor vehicule sau în alte cazuri
similare. Cu toate acestea, în astfel de cazuri, sarcina reparării tuturor prejudiciilor va reveni
numai celui a cărui faptă culpabilă întrunește, față de ceilalți, condițiile forței majore.
Art. 1.377 – Noțiunea de pază
În înțelesul dispozițiilor art. 1.375 și 1.376, are paza animalului sau a lucrului proprietarul ori
cel care, în temeiul unei dispoziții legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în
mod independent controlul și supravegherea asupra animalului sau a lucrului și se servește de
acesta în interes propriu.
Art. 1.378 – Răspunderea pentru ruina edificiului
Proprietarul unui edificiu sau al unei construcții de orice fel este obligat să repare prejudiciul
cauzat prin ruina lor ori prin desprinderea unor părți din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de
întreținere sau a unui viciu de construcție.
Art. 1.379 – Alte cazuri de răspundere
(1) Cel care ocupă un imobil, chiar fără niciun titlu, răspunde pentru prejudiciul cauzat prin
căderea sau aruncarea din imobil a unui lucru.
(2) Dacă, în cazul prevăzut la alin. (1), sunt îndeplinite și condițiile răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de lucruri, victima are un drept de opțiune în vederea reparării prejudiciului.
Art. 1.380 – Cauze de exonerare
În cazurile prevăzute la art. 1.375, 1.376, 1.378 și 1.379 nu există obligație de reparare a
prejudiciului, atunci când acesta este cauzat exclusiv de fapta victimei înseși ori a unui terț sau
este urmarea unui caz de forță majoră.
Secțiunea a 6-a
Repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale
Art. 1.381 – Obiectul reparației
(1) Orice prejudiciu dă dreptul la reparație.
(2) Dreptul la reparație se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate
fi valorificat imediat.
(3) Dreptului la reparație îi sunt aplicabile, de la data nașterii sale, toate dispozițiile legale
privind executarea, transmisiunea, transformarea și stingerea obligațiilor.

Art. 1.382 – Răspunderea solidară
Cei care răspund pentru o faptă prejudiciabilă sunt ținuți solidar la reparație față de cel
prejudiciat.
Art. 1.383 – Raporturile dintre debitori
Între cei care răspund solidar, sarcina reparației se împarte proporțional în măsura în care
fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu intenția sau cu gravitatea culpei
fiecăruia, dacă această participare nu poate fi stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate
împărți sarcina reparației, fiecare va contribui în mod egal la repararea prejudiciului.
Art. 1.384 – Dreptul de regres
(1) Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care a cauzat
prejudiciul, cu excepția cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător pentru prejudiciul
cauzat.
(2) Când cel care răspunde pentru fapta altuia este statul, Ministerul Finanțelor Publice se va
întoarce în mod obligatoriu, pe cale judiciară, împotriva aceluia care a cauzat prejudiciul, în
măsura în care acesta din urmă este răspunzător, potrivit legii speciale, pentru producerea acelui
prejudiciu.
(3) Dacă prejudiciul a fost cauzat de mai multe persoane, cel care, fiind răspunzător pentru
fapta uneia dintre ele, a plătit despăgubirea se poate întoarce și împotriva celorlalte persoane care
au contribuit la cauzarea prejudiciului sau, dacă va fi cazul, împotriva celor care răspund pentru
acestea. În toate cazurile, regresul va fi limitat la ceea ce depășește partea ce revine persoanei
pentru care se răspunde și nu poate depăși partea din despăgubire ce revine fiecăreia dintre
persoanele împotriva cărora se exercită regresul.
(4) În toate cazurile, cel care exercită regresul nu poate recupera partea din despăgubire care
corespunde propriei sale contribuții la cauzarea prejudiciului.
Art. 1.385 – Întinderea reparației
(1) Prejudiciul se repară integral, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Se vor putea acorda despăgubiri și pentru un prejudiciu viitor dacă producerea lui este
neîndoielnică.
(3) Despăgubirea trebuie să cuprindă pierderea suferită de cel prejudiciat, câștigul pe care în
condiții obișnuite el ar fi putut să îl realizeze și de care a fost lipsit, precum și cheltuielile pe care
le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(4) Dacă fapta ilicită a determinat și pierderea șansei de a obține un avantaj sau de a evita o
pagubă, reparația va fi proporțională cu probabilitatea obținerii avantajului ori, după caz, a
evitării pagubei, ținând cont de împrejurări și de situația concretă a victimei.
Art. 1.386 – Formele reparației
(1) Repararea prejudiciului se face în natură, prin restabilirea situației anterioare, iar dacă
aceasta nu este cu putință ori dacă victima nu este interesată de reparația în natură, prin plata unei
despăgubiri, stabilite prin acordul părților sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.
(2) La stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data
producerii prejudiciului.
(3) Dacă prejudiciul are un caracter de continuitate, despăgubirea se acordă sub formă de
prestații periodice.
(4) În cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va putea
fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micșorat ori a
încetat.
Art. 1.387 – Vătămarea integrității corporale sau a sănătății

(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății unei persoane, despăgubirea
trebuie să cuprindă, în condițiile art. 1.388 și 1.389, după caz, echivalentul câștigului din muncă
de care cel păgubit a fost lipsit sau pe care este împiedicat să îl dobândească, prin efectul
pierderii sau reducerii capacității sale de muncă. În afară de aceasta, despăgubirea trebuie să
acopere cheltuielile de îngrijire medicală și, dacă va fi cazul, cheltuielile determinate de sporirea
nevoilor de viață ale celui păgubit, precum și orice alte prejudicii materiale.
(2) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se acordă, ținându-se
seama și de sporirea nevoilor de viață ale celui prejudiciat, sub formă de prestații bănești
periodice. La cererea victimei, instanța va putea acorda despăgubirea, pentru motive temeinice,
sub forma unei sume globale.
(3) În toate cazurile, instanța va putea acorda celui păgubit o despăgubire provizorie pentru
acoperirea nevoilor urgente.
Art. 1.388 – Stabilirea pierderii și a nerealizării câștigului din muncă
(1) Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câștigului din muncă se va stabili pe baza
venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau
reducerea capacității sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut
realiza, ținându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea
pregătirii pe care era în curs să o primească.
(2) Cu toate acestea, dacă cel păgubit face dovada posibilității obținerii unui venit din muncă
mai mare în baza unui contract încheiat în ultimul an, iar acesta nu a fost pus în executare, se va
ține seama în stabilirea despăgubirii de aceste venituri.
(3) Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională și nici nu era în curs să o primească,
despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie.
Art. 1.389 – Vătămarea minorului
(1) Dacă cel care a suferit vătămarea integrității corporale sau a sănătății este un minor,
despăgubirea stabilită potrivit prevederilor art. 1.388 alin. (1) va fi datorată de la data când, în
mod normal, minorul și-ar fi terminat pregătirea profesională pe care o primea.
(2) Până la acea dată, dacă minorul avea un câștig la momentul vătămării, despăgubirea se va
stabili pe baza câștigului de care a fost lipsit, iar dacă nu avea un câștig, potrivit dispozițiilor art.
1.388, care se aplică în mod corespunzător. Această din urmă despăgubire va fi datorată de la
data când minorul a împlinit vârsta prevăzută de lege pentru a putea fi parte într-un raport de
muncă.
Art. 1.390 – Persoana îndreptățită la despăgubire în caz de deces
(1) Despăgubirea pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane se cuvine numai celor
îndreptățiți, potrivit legii, la întreținere din partea celui decedat.
(2) Cu toate acestea, instanța, ținând seama de împrejurări, poate acorda despăgubire și celui
căruia victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreținere în mod curent.
(3) La stabilirea despăgubirii se va ține seama de nevoile celui păgubit, precum și de veniturile
pe care, în mod normal, cel decedat le-ar fi avut pe timpul pentru care s-a acordat despăgubirea.
Dispozițiile art. 1.387 – 1.389 se aplică în mod corespunzător.
Art. 1.391 – Repararea prejudiciului nepatrimonial
(1) În caz de vătămare a integrității corporale sau a sănătății, poate fi acordată și o despăgubire
pentru restrângerea posibilităților de viață familială și socială.
(2) Instanța judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenților,
descendenților, fraților, surorilor și soțului, pentru durerea încercată prin moartea victimei,

precum și oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existența unui asemenea
prejudiciu.
(3) Dreptul la despăgubire pentru atingerile aduse drepturilor inerente personalității oricărui
subiect de drept va putea fi cedat numai în cazul când a fost stabilit printr-o tranzacție sau printr-
o hotărâre judecătorească definitivă.
(4) Dreptul la despăgubire, recunoscut potrivit dispozițiilor prezentului articol, nu trece la
moștenitori. Aceștia îl pot însă exercita, dacă acțiunea a fost pornită de defunct.
(5) Dispozițiile art. 253 – 256 rămân aplicabile.
Art. 1.392 – Cheltuieli de îngrijire a sănătății. Cheltuieli de înmormântare
Cel care a făcut cheltuieli pentru îngrijirea sănătății victimei sau, în caz de deces al acesteia,
pentru înmormântare are dreptul la înapoierea lor de la cel care răspunde pentru fapta ce a
prilejuit aceste cheltuieli.
Art. 1.393 – Despăgubirea în raport cu ajutorul și pensia
(1) Dacă în cadrul asigurărilor sociale s-a recunoscut dreptul la un ajutor sau la o pensie,
reparația este datorată numai în măsura în care paguba suferită prin vătămare sau moarte
depășește ajutorul ori pensia.
(2) Cât timp ajutorul sau pensia nu a fost efectiv acordată sau, după caz, refuzată celui păgubit,
instanța nu îl poate obliga pe cel chemat să răspundă decât la o despăgubire provizorie, în
condițiile dispozițiilor art. 1.387 alin. (3).
Art. 1.394 – Prorogarea termenului prescripției
În toate cazurile în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei
prescripții mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripție a răspunderii penale se aplică și
dreptului la acțiunea în răspundere civilă.
Art. 1.395 – Suspendarea prescripției
Prescripția dreptului la acțiune cu privire la repararea prejudiciului cauzat prin vătămarea
integrității corporale sau a sănătății ori prin decesul unei persoane este suspendată până la
stabilirea pensiei sau a ajutoarelor ce s-ar cuveni, în cadrul asigurărilor sociale, celui îndreptățit
la reparație.
Titlul III
Modalitățile obligațiilor
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 1.396 – Categorii de obligații
(1) Obligațiile pot fi pure și simple, obligații simple sau afectate de modalități.
(2) Obligațiile pure și simple nu sunt susceptibile de modalități.
Art. 1.397 – Obligații simple
(1) Obligația simplă nu este afectată de termen sau condiție și poate fi executată imediat, din
proprie inițiativă sau la cererea creditorului.
(2) Obligația este simplă, iar nu condițională, dacă eficacitatea sau desființarea ei depinde de
un eveniment care, fără ca părțile să știe, avusese deja loc în momentul în care debitorul s-a
obligat sub condiție.
Art. 1.398 – Obligații afectate de modalități
Obligațiile pot fi afectate de termen sau condiție.

Cap. II
Condiția
Art. 1.399 – Obligația condițională
Este afectată de condiție obligația a cărei eficacitate sau desființare depinde de un eveniment
viitor și nesigur.
Art. 1.400 – Condiția suspensivă
Condiția este suspensivă atunci când de îndeplinirea sa depinde eficacitatea obligației.
Art. 1.401 – Condiția rezolutorie
(1) Condiția este rezolutorie atunci când îndeplinirea ei determină desființarea obligației.
(2) Până la proba contrară, condiția se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori scadența
obligațiilor principale precedă momentul la care condiția s-ar putea îndeplini.
Art. 1.402 – Condiția imposibilă, ilicită sau imorală
Condiția imposibilă, contrară legii sau bunelor moravuri este considerată nescrisă, iar dacă
este însăși cauza contractului, atrage nulitatea absolută a acestuia.
Art. 1.403 – Condiția pur potestativă
Obligația contractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu
produce niciun efect.
Art. 1.404 – Constatarea îndeplinirii condiției
(1) Îndeplinirea condiției se apreciază după criteriile stabilite de părți sau pe care acestea este
probabil să le fi avut în vedere după împrejurări.
(2) Când obligația este contractată sub condiția producerii unui eveniment într-un anumit
termen, condiția este socotită neîndeplinită dacă termenul s-a împlinit fără ca evenimentul să se
producă. În lipsa unui termen, condiția se consideră neîndeplinită numai atunci când este sigur că
evenimentul nu se va produce.
(3) Atunci când obligația este contractată sub condiția că un eveniment nu se va produce într-
un anumit termen, condiția se consideră îndeplinită dacă este sigur că evenimentul nu se va
produce. În lipsa unui termen, condiția nu se consideră îndeplinită decât atunci când este sigur că
evenimentul nu se va produce.
(4) Partea interesată poate cere oricând instanței să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea
condiției.
Art. 1.405 – Determinarea îndeplinirii sau neîndeplinirii condiției
(1) Condiția se consideră îndeplinită dacă debitorul obligat sub această condiție împiedică
realizarea ei.
(2) Condiția se consideră neîndeplinită dacă partea interesată de îndeplinirea condiției
determină, cu rea-credință, realizarea evenimentului.
Art. 1.406 – Renunțarea la condiție
(1) Partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiția este liberă să renunțe unilateral la
aceasta atât timp cât condiția nu s-a îndeplinit.
(2) Renunțarea la condiție face ca obligația să fie simplă.
Art. 1.407 – Efectele îndeplinirii condiției
(1) Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii
contractului, dacă din voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu rezultă
contrariul.
(2) În cazul contractelor cu executare continuă sau succesivă afectate de o condiție rezolutorie,
îndeplinirea acesteia, în lipsa unei stipulații contrare, nu are niciun efect asupra prestațiilor deja
executate.

(3) Atunci când condiția suspensivă produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, debitorul
este obligat la executare ca și cum obligația ar fi fost simplă. Actele încheiate de proprietarul sub
condiție suspensivă sunt valabile și, în cazul îndeplinirii condiției, produc efecte de la data
încheierii lor.
(4) Atunci când condiția rezolutorie produce efecte retroactive, în caz de îndeplinire, fiecare
dintre părți este obligată să restituie celeilalte prestațiile pe care le-a primit în temeiul obligației
ca și cum aceasta nu ar fi existat niciodată. Dispozițiile privitoare la restituirea prestațiilor se
aplică în mod corespunzător.
Art. 1.408 – Transmiterea obligației condiționale
(1) Obligația afectată de condiție este transmisibilă, drepturile dobânditorului fiind însă supuse
aceleiași condiții.
(2) Obligația afectată de condiție se poate prelua, dispozițiile art. 1.599 – 1.608 aplicându-se în
mod corespunzător.
Art. 1.409 – Actele conservatorii
Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiției, să facă orice acte de conservare a
dreptului său.
Art. 1.410 – Fructele culese înaintea îndeplinirii condiției
În lipsă de stipulație sau prevedere legală contrară, fructele culese ori încasate înaintea
îndeplinirii condiției se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie.
Cap. III
Termenul
Art. 1.411 – Obligația afectată de termen
(1) Obligația este afectată de termen atunci când executarea sau stingerea ei depinde de un
eveniment viitor și sigur.
(2) Termenul poate fi stabilit de părți sau de instanță ori prevăzut de lege.
Art. 1.412 – Categorii de termene
(1) Termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadența
obligației.
(2) Termenul este extinctiv atunci când, la împlinirea lui, obligația se stinge.
Art. 1.413 – Beneficiul termenului
(1) Termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din voința părților sau din
împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului sau a ambelor părți.
(2) Cel ce are beneficiul exclusiv al termenului poate renunța oricând la acesta, fără
consimțământul celeilalte părți.
Art. 1.414 – Efectul termenului suspensiv
Ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia, dar ceea ce s-a
executat de bunăvoie și în cunoștință de cauză înainte de împlinirea termenului nu este supus
restituirii.
Art. 1.415*) – Stabilirea judiciară a termenului
(1) Atunci când părțile convin să amâne stabilirea termenului sau lasă uneia dintre ele sarcina
de a-l stabili și când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit, instanța
poate, la cererea uneia dintre părți, să fixeze termenul ținând seama de natura obligației, de
situația părților și de orice alte împrejurări.
(2) Instanța poate, de asemenea, să fixeze termenul atunci când, prin natura sa, obligația
presupune un termen și nu există nicio convenție prin care acesta să poată fi determinat.

(3) Cererea pentru stabilirea termenului se soluționează potrivit regulilor aplicabile ordonanței
președințiale, fiind supusă prescripției, care începe să curgă de la data încheierii contractului.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.415 din Codul civil sunt aplicabile ori de câte ori, potrivit legii sau
contractului, debitorul sau, după caz, titularul unui drept ori facultăți trebuie să execute o
obligație sau o prestație, să accepte ori să exercite un drept sau o facultate ori, după caz, să
adere la un contract, deși nici legea și nici contractul nu prevăd un termen în acest scop. (a se
vedea art. 110 2 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.416 – Calculul termenelor
Calculul termenelor, indiferent de durata și izvorul lor, se face potrivit regulilor stabilite în
titlul III din cartea a VI-a.
Art. 1.417 – Decăderea din beneficiul termenului
(1) Debitorul decade din beneficiul termenului dacă se află în stare de insolvabilitate sau, după
caz, de insolvență declarată în condițiile legii, precum și atunci când, cu intenție sau dintr-o culpă
gravă, diminuează prin fapta sa garanțiile constituite în favoarea creditorului sau nu constituie
garanțiile promise.
(2) În sensul prevederilor alin. (1), starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului
patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor
exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest
scop, poate ține seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului,
neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare
silită și altele asemenea.
(3) Decăderea din beneficiul termenului poate fi cerută și atunci când, din culpa sa, debitorul
ajunge în situația de a nu mai satisface o condiție considerată esențială de creditor la data
încheierii contractului. În acest caz, este necesar să se fi stipulat expres caracterul esențial al
condiției și posibilitatea sancțiunii decăderii, precum și să fi existat un interes legitim pentru
creditor să considere condiția respectivă drept esențială.
Art. 1.418 – Exigibilitatea anticipată
Renunțarea la termen sau decăderea din beneficiul termenului face ca obligația să devină de
îndată exigibilă.
Art. 1.419 – Inopozabilitatea decăderii din termen
Decăderea din beneficiul termenului a unui debitor, chiar solidar, nu este opozabilă celorlalți
codebitori.
Art. 1.420*) – Nerealizarea evenimentului
Dacă un eveniment pe care părțile îl consideră ca fiind un termen nu se realizează, obligația
devine exigibilă în ziua în care evenimentul ar fi trebuit în mod normal să se producă. În acest
caz, sunt aplicabile prevederile prezentului capitol.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.420 din Codul civil sunt aplicabile și în cazul contractelor încheiate
înainte de data intrării în vigoare a Codului civil, dacă ziua în care evenimentul ar fi trebuit să
se realizeze este ulterioară acelei date. (a se vedea art. 111 din Legea nr. 71/2011)
Titlul IV
Obligațiile complexe
Cap. I

Obligațiile divizibile și obligațiile indivizibile
Art. 1.421 – Categorii
Obligațiile pot fi divizibile sau indivizibile.
Art. 1.422 – Obligația divizibilă
(1) Obligația este divizibilă între mai mulți debitori atunci când aceștia sunt obligați față de
creditor la aceeași prestație, dar fiecare dintre ei nu poate fi constrâns la executarea obligației
decât separat și în limita părții sale din datorie.
(2) Obligația este divizibilă între mai mulți creditori atunci când fiecare dintre aceștia nu poate
să ceară de la debitorul comun decât executarea părții sale din creanță.
Art. 1.423 – Prezumția de egalitate
Dacă prin lege ori prin contract nu se dispune altfel, debitorii unei obligații divizibile sunt
ținuți față de creditor în părți egale. Această regulă se aplică, în mod similar, și în privința
creditorilor.
Art. 1.424 – Prezumția de divizibilitate. Excepții
Obligația este divizibilă de plin drept, cu excepția cazului în care indivizibilitatea a fost
stipulată în mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de divizare
materială sau intelectuală.
Art. 1.425 – Efectele obligației indivizibile
(1) Obligația indivizibilă nu se divide între debitori, între creditori și nici între moștenitorii
acestora.
(2) Fiecare dintre debitori sau dintre moștenitorii acestora poate fi constrâns separat la
executarea întregii obligații și, respectiv, fiecare dintre creditori sau dintre moștenitorii acestora
poate cere executarea integrală.
Art. 1.426 – Solidaritatea și indivizibilitatea
(1) Solidaritatea debitorilor sau creditorilor nu atrage, prin ea însăși, indivizibilitatea
obligațiilor.
(2) În lipsă de stipulație contrară, creditorii și debitorii unei obligații indivizibile nu sunt legați
solidar.
Art. 1.427 – Divizibilitatea obligației între moștenitori
Obligația divizibilă prin natura ei care nu are decât un singur debitor și un singur creditor
trebuie să fie executată între aceștia ca și cum ar fi indivizibilă, însă ea rămâne divizibilă între
moștenitorii fiecăruia dintre ei.
Art. 1.428 – Executarea în natură
Când executarea obligației indivizibile are loc în natură, fiecare creditor nu poate cere și primi
prestația datorată decât în întregime.
Art. 1.429 – Restituirea prestațiilor
Obligația de restituire a prestațiilor efectuate în temeiul unei obligații indivizibile este
divizibilă, afară de cazul în care indivizibilitatea obligației de restituire rezultă din chiar natura
ei.
Art. 1.430 – Daunele-interese
(1) Obligația de a executa prin echivalent o obligație indivizibilă este divizibilă.
(2) Daunele-interese suplimentare nu pot fi cerute decât debitorului vinovat de neexecutarea
obligației. Ele se cuvin creditorilor numai în proporție cu partea din creanță ce revine fiecăruia
dintre ei.
Art. 1.431 – Existența mai multor creditori

(1) Creditorii și debitorii unei obligații indivizibile nu sunt prezumați a-și fi încredințat
reciproc puterea de a acționa pentru ceilalți în privința creanței.
(2) Novația, remiterea de datorie, compensația ori confuziunea consimțită sau care operează
față de un creditor nu stinge obligația decât pentru partea din creanță ce revine acestuia. Față de
ceilalți creditori, debitorul rămâne obligat pentru tot.
(3) Debitorul care a plătit celorlalți creditori este îndreptățit să primească de la aceștia
echivalentul părții din obligație cuvenite creditorului care a consimțit la stingerea creanței sau
față de care aceasta a operat.
Art. 1.432 – Existența mai multor debitori
(1) Novația, remiterea de datorie, compensația ori confuziunea consimțită sau care operează în
privința unui debitor stinge obligația indivizibilă și îi liberează pe ceilalți debitori, aceștia
rămânând însă ținuți să plătească celui dintâi echivalentul părților lor.
(2) Creditorul poate să ceară oricăruia dintre debitori executarea întregii obligații, oricare ar fi
partea din obligație ce revine acestuia. Creditorul poate, de asemenea, să ceară ca toți debitorii să
efectueze plata în același timp.
(3) Debitorul chemat în judecată pentru totalitatea obligației poate cere un termen pentru a-i
introduce în cauză pe ceilalți debitori, cu excepția cazului în care prestația nu poate fi realizată
decât de cel chemat în judecată, care, în acest caz, poate fi obligat să execute singur întreaga
prestație, având însă drept de regres împotriva celorlalți debitori.
(4) Punerea în întârziere a unuia dintre debitori, de drept sau la cererea creditorului, nu
produce efecte împotriva celorlalți debitori.
(5) Îndată ce cauza indivizibilității încetează, obligația devine divizibilă.
Art. 1.433 – Prescripția
(1) Suspendarea prescripției față de unul dintre creditorii sau debitorii unei obligații
indivizibile produce efecte și față de ceilalți.
(2) Tot astfel, întreruperea prescripției în privința unuia dintre creditorii sau debitorii unei
obligații indivizibile produce efecte și față de ceilalți.
Cap. II
Obligațiile solidare
Secțiunea 1
Obligațiile solidare între creditori
Art. 1.434 – Solidaritatea dintre creditori
(1) Obligația solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații și
de a da chitanță liberatorie pentru tot.
(2) Executarea obligației în beneficiul unuia dintre creditorii solidari îl liberează pe debitor în
privința celorlalți creditori solidari.
Art. 1.435 – Izvorul solidarității
Solidaritatea dintre creditori nu există decât dacă este stipulată în mod expres.
Art. 1.436 – Reprezentarea reciprocă a creditorilor
(1) Creditorii solidari sunt prezumați a-și fi încredințat reciproc puterea de a acționa pentru
gestionarea și satisfacerea interesului lor comun.
(2) Orice acte prin care unul dintre creditorii solidari ar consimți la reducerea ori înlăturarea
drepturilor, accesoriilor sau beneficiilor creanței ori ar prejudicia în orice alt mod interesele
celorlalți creditori sunt inopozabile acestora din urmă.

(3) Hotărârea judecătorească obținută de unul dintre creditori împotriva debitorului comun
profită și celorlalți creditori.
(4) Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea debitorului comun nu poate fi invocată și
împotriva creditorilor care nu au fost parte în proces.
Art. 1.437 – Alegerea debitorului
Debitorul poate plăti, la alegerea sa, oricăruia dintre creditorii solidari, liberându-se astfel față
de toți, însă numai atât timp cât niciunul dintre creditori nu l-a urmărit în justiție. În acest din
urmă caz, debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului reclamant.
Art. 1.438 – Compensația
Debitorul poate opune unui creditor solidar compensația care a operat în raport cu un alt
creditor solidar, însă numai în proporție cu partea din creanță ce revine acestuia din urmă.
Art. 1.439 – Confuziunea
Dacă unul dintre creditorii solidari dobândește și calitatea de debitor, confuziunea nu stinge
creanța solidară decât în proporție cu partea din creanță ce îi revine acelui creditor. Ceilalți
creditori solidari își păstrează dreptul de regres împotriva creditorului în persoana căruia a operat
confuziunea, proporțional cu partea din creanță ce îi revine fiecăruia dintre ei.
Art. 1.440 – Remiterea de datorie
Remiterea de datorie consimțită de unul dintre creditorii solidari nu îl liberează pe debitor
decât pentru partea din creanță ce îi revine acelui creditor.
Art. 1.441 – Prescripția
(1) Suspendarea prescripției în folosul unuia dintre creditorii solidari poate fi invocată și de
către ceilalți creditori solidari.
(2) Întreruperea prescripției în privința unuia dintre creditorii solidari profită tuturor
creditorilor solidari.
Art. 1.442 – Divizibilitatea obligației între moștenitori
Obligația în favoarea unui creditor solidar se împarte de drept între moștenitorii săi.
Secțiunea a 2-a
Obligațiile solidare între debitori
§1. Dispoziții generale
Art. 1.443 – Solidaritatea dintre debitori
Obligația este solidară între debitori atunci când toți sunt obligați la aceeași prestație, astfel
încât fiecare poate să fie ținut separat pentru întreaga obligație, iar executarea acesteia de către
unul dintre codebitori îi liberează pe ceilalți față de creditor.
Art. 1.444 – Obligațiile solidare afectate de modalități
Există solidaritate chiar dacă debitorii sunt obligați sub modalități diferite.
Art. 1.445 – Izvoarele solidarității
Solidaritatea dintre debitori nu se prezumă. Ea nu există decât atunci când este stipulată expres
de părți ori este prevăzută de lege.
Art. 1.446 – Prezumție de solidaritate
Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligații contractate în exercițiul activității unei
întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel.
§2. Efectele solidarității în raporturile dintre creditor și debitorii solidari

I. Efectele principale în raporturile dintre creditor și debitorii solidari
Art. 1.447 – Drepturile creditorului
(1) Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată
opune beneficiul de diviziune.
(2) Urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se
îndrepte împotriva celorlalți codebitori. Debitorul urmărit poate însă cere introducerea în cauză a
celorlalți codebitori.
Art. 1.448 – Excepții și apărări contra creditorului comun
(1) Debitorul solidar poate să opună creditorului toate mijloacele de apărare care îi sunt
personale, precum și pe cele care sunt comune tuturor codebitorilor. El nu poate însă folosi
mijloacele de apărare care sunt pur personale altui codebitor.
(2) Debitorul solidar care, prin fapta creditorului, este lipsit de o garanție sau de un drept pe
care ar fi putut să îl valorifice prin subrogație este liberat de datorie până la concurența valorii
acelor garanții sau drepturi.
Art. 1.449 – Prescripția
(1) Suspendarea și întreruperea prescripției față de unul dintre debitorii solidari produc efecte
și față de ceilalți codebitori.
(2) Întreruperea prescripției față de un moștenitor al debitorului solidar nu produce efecte față
de ceilalți codebitori decât pentru partea acelui moștenitor, chiar dacă este vorba despre o creanță
ipotecară.
Art. 1.450 – Compensația
(1) Compensația nu operează între creditor și un debitor solidar decât în limita părții din
datorie ce revine acestuia din urmă.
(2) În acest caz, ceilalți codebitori nu sunt ținuți solidar decât pentru partea rămasă din datorie
după ce a operat compensația.
Art. 1.451 – Remiterea de datorie
(1) Remiterea de datorie consimțită unuia dintre debitorii solidari nu îi liberează pe ceilalți
codebitori, cu excepția cazului în care creditorul declară aceasta în mod expres sau remite de
bunăvoie debitorului originalul înscrisului sub semnătură privată constatator al creanței. Dacă
unui codebitor îi este remis originalul înscrisului autentic constatator al creanței, creditorul poate
dovedi că nu a consimțit remiterea de datorie decât în privința acelui debitor.
(2) Dacă remiterea de datorie s-a făcut numai în favoarea unuia dintre codebitorii solidari,
ceilalți rămân ținuți solidar față de creditor, dar cu scăderea părții din datorie pentru care a operat
remiterea. Cu toate acestea, ei continuă să răspundă pentru tot atunci când, la data remiterii de
datorie, creditorul și-a rezervat în mod expres această posibilitate, caz în care ceilalți codebitori
își păstrează dreptul de regres împotriva debitorului beneficiar al remiterii de datorie.
Art. 1.452 – Confuziunea
Confuziunea îi liberează pe ceilalți codebitori solidari pentru partea aceluia care reunește în
persoana sa calitățile de creditor și debitor al obligației solidare.
Art. 1.453 – Renunțarea la solidaritate
(1) Renunțarea la solidaritate în privința unuia dintre codebitorii solidari nu afectează existența
obligației solidare în raport cu ceilalți. Codebitorul solidar care beneficiază de renunțarea la
solidaritate rămâne ținut pentru partea sa atât față de creditor, cât și față de ceilalți codebitori în
cazul regresului acestora din urmă.
(2) Renunțarea la solidaritate trebuie să fie expresă.
(3) De asemenea, creditorul renunță la solidaritate atunci când:

a) fără a-și rezerva beneficiul solidarității în raport cu debitorul solidar care a făcut plata,
menționează în chitanță că plata reprezintă partea acestuia din urmă din obligația solidară. Dacă
plata are ca obiect numai o parte din dobânzi, renunțarea la solidaritate nu se întinde și asupra
dobânzilor neplătite ori asupra capitalului decât dacă plata separată a dobânzilor, astfel
menționată în chitanță, se face timp de 3 ani;
b) îl cheamă în judecată pe unul dintre codebitorii solidari pentru partea acestuia, iar cererea
având acest obiect este admisă.
II. Efectele secundare în raporturile dintre creditor și debitorii solidari
Art. 1.454 – Imposibilitatea executării obligației în natură
(1) Atunci când executarea în natură a unei obligații devine imposibilă din fapta unuia sau mai
multor debitori solidari sau după ce aceștia au fost puși personal în întârziere, ceilalți codebitori
nu sunt liberați de obligația de a-i plăti creditorului prin echivalent, însă nu răspund de daunele-
interese suplimentare care i s-ar cuveni.
(2) Creditorul nu poate cere daune-interese suplimentare decât codebitorilor solidari din a
căror culpă obligația a devenit imposibil de executat în natură, precum și celor care se aflau în
întârziere atunci când obligația a devenit imposibil de executat.
Art. 1.455 – Efectele hotărârii judecătorești
(1) Hotărârea judecătorească pronunțată împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu are
autoritate de lucru judecat față de ceilalți codebitori.
(2) Hotărârea judecătorească pronunțată în favoarea unuia dintre codebitorii solidari profită și
celorlalți, cu excepția cazului în care s-a întemeiat pe o cauză ce putea fi invocată numai de acel
codebitor.
§3. Efectele solidarității în raporturile dintre debitori
Art. 1.456 – Regresul între codebitori
(1) Debitorul solidar care a executat obligația nu poate cere codebitorilor săi decât partea din
datorie ce revine fiecăruia dintre ei, chiar dacă se subrogă în drepturile creditorului.
(2) Părțile ce revin codebitorilor solidari sunt prezumate ca fiind egale, dacă din convenție,
lege sau din împrejurări nu rezultă contrariul.
Art. 1.457 – Insolvabilitatea codebitorilor
(1) Pierderea ocazionată de insolvabilitatea unuia dintre codebitorii solidari se suportă de către
ceilalți codebitori în proporție cu partea din datorie ce revine fiecăruia dintre ei.
(2) Cu toate acestea, creditorul care renunță la solidaritate sau care consimte o remitere de
datorie în favoarea unuia dintre codebitori suportă partea din datorie ce ar fi revenit acestuia.
Art. 1.458 – Mijloacele de apărare ale debitorului urmărit
Debitorul urmărit pentru partea sa din datoria plătită poate opune codebitorului solidar care a
făcut plata toate mijloacele de apărare comună pe care acesta din urmă nu le-a opus creditorului.
Acesta poate, de asemenea, să opună codebitorului care a executat obligația mijloacele de
apărare care îi sunt personale, însă nu și pe acelea care sunt pur personale altui codebitor.
Art. 1.459 – Solidaritatea contractată în interesul unui codebitor
Dacă obligația solidară este contractată în interesul exclusiv al unuia dintre codebitori sau
rezultă din fapta unuia dintre ei, acesta este ținut singur de întreaga datorie față de ceilalți
codebitori, care, în acest caz, sunt considerați, în raport cu acesta, fideiusori.
Art. 1.460 – Divizibilitatea obligației solidare între moștenitori

Obligația unui debitor solidar se împarte de drept între moștenitorii acestuia, afară de cazul în
care obligația este indivizibilă.
Cap. III
Obligațiile alternative și facultative
Secțiunea 1
Obligațiile alternative
Art. 1.461 – Obligația alternativă
(1) Obligația este alternativă atunci când are ca obiect două prestații principale, iar executarea
uneia dintre acestea îl liberează pe debitor de întreaga obligație.
(2) Obligația rămâne alternativă chiar dacă, la momentul la care se naște, una dintre prestații
era imposibil de executat.
Art. 1.462 – Alegerea prestației
(1) Alegerea prestației prin care se va stinge obligația revine debitorului, cu excepția cazului în
care este acordată în mod expres creditorului.
(2) Dacă partea căreia îi aparține alegerea prestației nu își exprimă opțiunea în termenul care îi
este acordat în acest scop, alegerea prestației va aparține celeilalte părți.
Art. 1.463 – Limitele alegerii
Debitorul nu poate executa și nici nu poate fi constrâns să execute o parte dintr-o prestație și o
parte din cealaltă.
Art. 1.464 – Alegerea prestației de către debitor
(1) Debitorul care are alegerea prestației este obligat, atunci când una dintre prestații a devenit
imposibil de executat chiar din culpa sa, să execute cealaltă prestație.
(2) Dacă, în același caz, ambele prestații devin imposibil de executat, iar imposibilitatea cu
privire la una dintre prestații este cauzată de culpa debitorului, acesta este ținut să plătească
valoarea prestației care a devenit ultima imposibil de executat.
Art. 1.465 – Alegerea prestației de către creditor
În cazul în care alegerea prestației revine creditorului:
a) dacă una dintre prestații a devenit imposibil de executat, fără culpa vreuneia dintre părți,
creditorul este obligat să o primească pe cealaltă;
b) dacă creditorului îi este imputabilă imposibilitatea de executare a uneia dintre prestații, el
poate fie să pretindă executarea celeilalte prestații, despăgubindu-l pe debitor pentru prejudiciile
cauzate, fie să îl libereze pe acesta de executarea obligației;
c) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa una dintre prestații,
creditorul poate cere fie despăgubiri pentru prestația imposibil de executat, fie cealaltă prestație;
d) dacă debitorului îi este imputabilă imposibilitatea de a executa ambele prestații, creditorul
poate cere despăgubiri pentru oricare dintre acestea.
Art. 1.466 – Stingerea obligației
Obligația se stinge dacă toate prestațiile devin imposibil de executat fără culpa debitorului și
înainte ca acesta să fi fost pus în întârziere.
Art. 1.467 – Pluralitatea de prestații
Dispozițiile acestei secțiuni se aplică în mod corespunzător în cazul în care obligația
alternativă are ca obiect mai mult de două prestații principale.
Secțiunea a 2-a

Obligațiile facultative
Art. 1.468 – Regim juridic
(1) Obligația este facultativă atunci când are ca obiect o singură prestație principală de care
debitorul se poate însă libera executând o altă prestație determinată.
(2) Debitorul este liberat dacă, fără culpa sa, prestația principală devine imposibil de executat.
Titlul V
Executarea obligațiilor
Cap. I
Plata
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.469 – Noțiune
(1) Obligația se stinge prin plată atunci când prestația datorată este executată de bunăvoie.
(2) Plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în executarea oricărei alte
prestații care constituie obiectul însuși al obligației.
Art. 1.470 – Temeiul plății
Orice plată presupune o datorie.
Art. 1.471 – Plata obligației naturale
Restituirea nu este admisă în privința obligațiilor naturale care au fost executate de bunăvoie.
Secțiunea a 2-a
Subiectele plății
Art. 1.472 – Persoanele care pot face plata
Plata poate să fie făcută de orice persoană, chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație.
Art. 1.473 – Plata făcută de un incapabil
Debitorul care a executat prestația datorată nu poate cere restituirea invocând incapacitatea sa
la data executării.
Art. 1.474 – Plata obligației de către un terț
(1) Creditorul este dator să refuze plata oferită de terț dacă debitorul l-a încunoștințat în
prealabil că se opune la aceasta, cu excepția cazului în care un asemenea refuz l-ar prejudicia pe
creditor.
(2) În celelalte cazuri, creditorul nu poate refuza plata făcută de un terț decât dacă natura
obligației sau convenția părților impune ca obligația să fie executată numai de debitor.
(3) Plata făcută de un terț stinge obligația dacă este făcută pe seama debitorului. În acest caz,
terțul nu se subrogă în drepturile creditorului plătit decât în cazurile și condițiile prevăzute de
lege.
(4) Dispozițiile prezentului capitol privind condițiile plății se aplică în mod corespunzător
atunci când plata este făcută de un terț.
Art. 1.475 – Persoanele care pot primi plata
Plata trebuie făcută creditorului, reprezentantului său, legal sau convențional, persoanei
indicate de acesta ori persoanei autorizate de instanță să o primească.
Art. 1.476 – Plata făcută unui incapabil

Plata făcută unui creditor care este incapabil de a o primi nu liberează pe debitor decât în
măsura în care profită creditorului.
Art. 1.477 – Plata făcută unui terț
(1) Plata făcută unei alte persoane decât cele menționate la art. 1.475 este totuși valabilă dacă:
a) este ratificată de creditor;
b) cel care a primit plata devine ulterior titularul creanței;
c) a fost făcută celui care a pretins plata în baza unei chitanțe liberatorii semnate de creditor.
(2) Plata făcută în alte condiții decât cele menționate la alin. (1) stinge obligația numai în
măsura în care profită creditorului.
Art. 1.478 – Plata făcută unui creditor aparent
(1) Plata făcută cu bună-credință unui creditor aparent este valabilă, chiar dacă ulterior se
stabilește că acesta nu era adevăratul creditor.
(2) Creditorul aparent este ținut să restituie adevăratului creditor plata primită, potrivit
regulilor stabilite pentru restituirea prestațiilor.
Art. 1.479 – Plata bunurilor indisponibilizate
Plata făcută cu nesocotirea unui sechestru, a unei popriri ori a unei opoziții formulate, în
condițiile legii, pentru a opri efectuarea plății de către debitor nu îi împiedică pe creditorii care
au obținut luarea unei asemenea măsuri să ceară din nou plata. În acest caz, debitorul păstrează
dreptul de regres împotriva creditorului care a primit plata nevalabil făcută.
Secțiunea a 3-a
Condițiile plății
Art. 1.480 – Diligența cerută în executarea obligațiilor
(1) Debitorul este ținut să își execute obligațiile cu diligența pe care un bun proprietar o
depune în administrarea bunurilor sale, afară de cazul în care prin lege sau prin contract s-ar
dispune altfel.
(2) În cazul unor obligații inerente unei activități profesionale, diligența se apreciază ținând
seama de natura activității exercitate.
Art. 1.481 – Obligațiile de mijloace și obligațiile de rezultat
(1) În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis.
(2) În cazul obligațiilor de mijloace, debitorul este ținut să folosească toate mijloacele necesare
pentru atingerea rezultatului promis.
(3) Pentru a stabili dacă o obligație este de mijloace sau de rezultat se va ține seama îndeosebi
de:
a) modul în care obligația este stipulată în contract;
b) existența și natura contraprestației și celelalte elemente ale contractului;
c) gradul de risc pe care îl presupune atingerea rezultatului;
d) influența pe care cealaltă parte o are asupra executării obligației.
Art. 1.482 – Obligația de a preda bunuri individual determinate
(1) Debitorul unui bun individual determinat este liberat prin predarea acestuia în starea în
care se afla la momentul nașterii obligației.
(2) Dacă însă, la data executării, debitorul nu este titularul dreptului ce trebuia transmis ori
cedat sau, după caz, nu poate dispune de acesta în mod liber, obligația debitorului nu se stinge,
dispozițiile art. 1.230 aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 1.483 – Obligația de a strămuta proprietatea

(1) Obligația de a strămuta proprietatea implică și obligațiile de a preda lucrul și de a-l
conserva până la predare.
(2) În ceea ce privește imobilele înscrise în cartea funciară, obligația de a strămuta proprietatea
o cuprinde și pe aceea de a preda înscrisurile necesare pentru efectuarea înscrierii.
Art. 1.484 – Cedarea drepturilor sau acțiunilor
Dacă bunul a pierit, s-a pierdut sau a fost scos din circuitul civil, fără culpa debitorului, acesta
este dator să cedeze creditorului drepturile sau acțiunile în despăgubire pe care le are cu privire la
bunul respectiv.
Art. 1.485 – Obligația de a preda un bun
Obligația de a preda un bun individual determinat o cuprinde și pe aceea de a-l conserva până
la predare.
Art. 1.486 – Obligația de a da bunuri de gen
Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul are dreptul să aleagă bunurile ce vor fi
predate. El nu este însă liberat decât prin predarea unor bunuri de calitate cel puțin medie.
Art. 1.487 – Obligația de a constitui o garanție
Cel care este ținut să constituie o garanție, fără ca modalitatea și forma acesteia să fie
determinate, poate oferi, la alegerea sa, o garanție reală sau personală ori o altă garanție
suficientă.
Art. 1.488 – Obligația de a da o sumă de bani
(1) Debitorul unei sume de bani este liberat prin remiterea către creditor a sumei nominale
datorate.
(2) Plata se poate face prin orice mijloc folosit în mod obișnuit în locul unde aceasta trebuie
efectuată.
(3) Cu toate acestea, creditorul care acceptă în condițiile alin. (2) un cec ori un alt instrument
de plată este prezumat că o face numai cu condiția ca acesta să fie onorat.
Art. 1.489 – Dobânzile sumelor de bani
(1) Dobânda este cea convenită de părți sau, în lipsă, cea stabilită de lege.
(2) Dobânzile scadente produc ele însele dobânzi numai atunci când legea sau contractul, în
limitele permise de lege, o prevede ori, în lipsă, atunci când sunt cerute în instanță. În acest din
urmă caz, dobânzile curg numai de la data cererii de chemare în judecată.
Art. 1.490 – Plata parțială
(1) Creditorul poate refuza să primească o executare parțială, chiar dacă prestația ar fi
divizibilă.
(2) Cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării parțiale sunt în sarcina
debitorului, chiar și atunci când creditorul acceptă o asemenea executare.
Art. 1.491 – Plata făcută cu bunul altuia
(1) Atunci când, în executarea obligației sale, debitorul predă un bun care nu îi aparține sau de
care nu poate dispune, el nu poate cere creditorului restituirea bunului predat decât dacă se
angajează să execute prestația datorată cu un alt bun de care acesta poate dispune.
(2) Creditorul de bună-credință poate însă restitui bunul primit și solicita, dacă este cazul,
daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit.
Art. 1.492 – Darea în plată
(1) Debitorul nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată, chiar dacă
valoarea prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta. În
acest din urmă caz, obligația se stinge atunci când noua prestație este efectuată.

(2)*) Dacă prestația oferită în schimb constă în transferul proprietății sau al unui alt drept,
debitorul este ținut de garanția contra evicțiunii și de garanția contra viciilor lucrului, potrivit
regulilor aplicabile în materia vânzării, cu excepția cazului în care creditorul preferă să ceară
prestația inițială și repararea prejudiciului. În aceste cazuri, garanțiile oferite de terți nu renasc.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.492 alin. (2) din Codul civil se aplică și în cazul în care obligația s-a
născut înainte de data intrării în vigoare a acestuia, dacă darea în plată are loc ulterior acestei
date. (a se vedea art. 112 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.493*) – Cesiunea de creanță în locul executării
(1) Atunci când, în locul prestației inițiale, este cedată o creanță, obligația se stinge în
momentul satisfacerii creanței cedate. Dispozițiile art. 1.568 – 1.584 sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(2) Dacă, potrivit înțelegerii părților, obligația în locul căreia debitorul își cedează propria
creanță se stinge încă de la data cesiunii, dispozițiile art. 1.586 sunt aplicabile în mod
corespunzător, cu excepția cazului în care creditorul preferă să ceară prestația inițială.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.493 din Codul civil se aplică și în cazul în care obligația s-a născut
înainte de data intrării în vigoare a acestuia, dacă darea în plată are loc ulterior acestei date. (a
se vedea art. 112 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.494 – Locul plății
(1) În lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii
prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor:
a) obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la
data plății;
b) obligația de a preda un lucru individual determinat trebuie executată în locul în care bunul
se afla la data încheierii contractului;
c) celelalte obligații se execută la domiciliul sau, după caz, sediul debitorului la data încheierii
contractului.
(2) Partea care, după încheierea contractului, își schimbă domiciliul sau, după caz, sediul
determinat, potrivit prevederilor alin. (1), ca loc al plății, suportă cheltuielile suplimentare pe
care această schimbare le cauzează.
Art. 1.495 – Data plății
(1) În lipsa unui termen stipulat de părți sau determinat în temeiul contractului, al practicilor
statornicite între acestea ori al uzanțelor, obligația trebuie executată de îndată.
(2) Instanța poate stabili un termen atunci când natura prestației sau locul unde urmează să se
facă plata o impune.
Art. 1.496 – Plata anticipată
(1) Debitorul este liber să execute obligația chiar înaintea scadenței dacă părțile nu au convenit
contrariul ori dacă aceasta nu rezultă din natura contractului sau din împrejurările în care a fost
încheiat.
(2) Cu toate acestea, creditorul poate refuza executarea anticipată dacă are un interes legitim
ca plata să fie făcută la scadență.
(3) În toate cazurile, cheltuielile suplimentare cauzate creditorului de faptul executării
anticipate a obligației sunt în sarcina debitorului.
Art. 1.497 – Data plății prin virament bancar

Dacă plata se face prin virament bancar, data plății este aceea la care contul creditorului a fost
alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății.
Art. 1.498 – Cheltuielile plății
Cheltuielile plății sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulație contrară.
Secțiunea a 4-a
Dovada plății
Art. 1.499 – Mijloace de dovadă
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dovada plății se face cu orice mijloc de probă.
Art. 1.500 – Chitanța liberatorie
(1) Cel care plătește are dreptul la o chitanță liberatorie, precum și, dacă este cazul, la
remiterea înscrisului original al creanței.
(2) Cheltuielile întocmirii chitanței sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulație contrară.
(3) În cazul în care creditorul refuză, în mod nejustificat, să elibereze chitanța, debitorul are
dreptul să suspende plata.
Art. 1.501 – Prezumția executării prestației accesorii
Chitanța în care se consemnează primirea prestației principale face să se prezume, până la
proba contrară, executarea prestațiilor accesorii.
Art. 1.502 – Prezumția executării prestațiilor periodice
Chitanța dată pentru primirea uneia dintre prestațiile periodice care fac obiectul obligației face
să se prezume, până la proba contrară, executarea prestațiilor devenite scadente anterior.
Art. 1.503 – Remiterea înscrisului original al creanței
(1) Remiterea voluntară a înscrisului original constatator al creanței, făcută de creditor către
debitor, unul din codebitori sau fideiusor, naște prezumția stingerii obligației prin plată. Proba
contrară revine celui interesat să dovedească stingerea obligației pe altă cale.
(2) Dacă înscrisul original remis voluntar este întocmit în formă autentică, creditorul are
dreptul să probeze că remiterea s-a făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligației.
(3) Se prezumă, până la proba contrară, că intrarea persoanelor menționate la alin. (1) în
posesia înscrisului original al creanței s-a făcut printr-o remitere voluntară din partea
creditorului.
Art. 1.504 – Plata prin virament bancar
(1) Dacă plata se face prin virament bancar, ordinul de plată semnat de debitor și vizat de
instituția de credit plătitoare prezumă efectuarea plății, până la proba contrară.
(2) Debitorul are oricând dreptul să solicite instituției de credit a creditorului o confirmare, în
scris, a efectuării plății prin virament. Această confirmare face dovada plății.
Art. 1.505 – Liberarea garanțiilor
Dacă părțile nu au convenit că garanțiile vor asigura executarea unei alte obligații, creditorul
care a primit plata trebuie să consimtă la liberarea bunurilor afectate de garanțiile reale
constituite pentru satisfacerea creanței sale, precum și să restituie bunurile deținute în garanție,
dacă este cazul.
Secțiunea a 5-a
Imputația plății
Art. 1.506*) – Imputația plății făcută prin acordul părților

(1) Plata efectuată de debitorul mai multor datorii față de același creditor, care au același
obiect, se impută asupra acestora conform acordului părților.
(2) În lipsa acordului părților, se aplică dispozițiile prezentei secțiuni.
_____________
*) Imputația plății este supusă dispozițiilor art. 1.506 din Codul civil dacă plata se face după
data intrării în vigoare a acestuia, indiferent de data nașterii obligațiilor. (a se vedea art.
113 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.507*) – Imputația făcută de debitor
(1) Debitorul mai multor datorii care au ca obiect bunuri de același fel are dreptul să indice,
atunci când plătește, datoria pe care înțelege să o execute. Plata se impută mai întâi asupra
cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului.
(2) Debitorul nu poate, fără consimțământul creditorului, să impute plata asupra unei datorii
care nu este încă exigibilă cu preferință față de o datorie scadentă, cu excepția cazului în care s-a
prevăzut că debitorul poate plăti anticipat.
(3) În cazul plății efectuate prin virament bancar, debitorul face imputația prin mențiunile
corespunzătoare consemnate de el pe ordinul de plată.
_____________
*) Imputația plății este supusă dispozițiilor art. 1.507 din Codul civil dacă plata se face după
data intrării în vigoare a acestuia, indiferent de data nașterii obligațiilor. (a se vedea art. 113
din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.508*) – Imputația făcută de creditor
(1) În lipsa unei indicații din partea debitorului, creditorul poate, într-un termen rezonabil după
ce a primit plata, să indice debitorului datoria asupra căreia aceasta se va imputa. Creditorul nu
poate imputa plata asupra unei datorii neexigibile ori litigioase.
(2) Atunci când creditorul remite debitorului o chitanță liberatorie, el este dator să facă
imputația prin acea chitanță.
_____________
*) Imputația plății este supusă dispozițiilor art. 1.508 din Codul civil dacă plata se face după
data intrării în vigoare a acestuia, indiferent de data nașterii obligațiilor. (a se vedea art. 113
din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.509*) – Imputația legală
(1) Dacă niciuna dintre părți nu face imputația plății, vor fi aplicate, în ordine, următoarele
reguli:
a) plata se impută cu prioritate asupra datoriilor ajunse la scadență;
b) se vor considera stinse, în primul rând, datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul
are cele mai puține garanții;
c) imputația se va face mai întâi asupra datoriilor mai oneroase pentru debitor;
d) dacă toate datoriile sunt deopotrivă scadente, precum și, în egală măsură, garantate și
oneroase, se vor stinge datoriile mai vechi;
e) în lipsa tuturor criteriilor menționate la lit. a) – d), imputația se va face proporțional cu
valoarea datoriilor.
(2) În toate cazurile, plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor de judecată și executare,
apoi asupra ratelor, dobânzilor și penalităților, în ordinea cronologică a scadenței acestora, și, în
final, asupra capitalului, dacă părțile nu convin altfel.

_____________
*) Imputația plății este supusă dispozițiilor art. 1.509 din Codul civil dacă plata se face după
data intrării în vigoare a acestuia, indiferent de data nașterii obligațiilor. (a se vedea art. 113
din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 6-a
Punerea în întârziere a creditorului
Art. 1.510 – Cazuri de punere în întârziere a creditorului
Creditorul poate fi pus în întârziere atunci când refuză, în mod nejustificat, plata oferită în
mod corespunzător sau când refuză să îndeplinească actele pregătitoare fără de care debitorul nu
își poate executa obligația.
Art. 1.511 – Efectele punerii în întârziere a creditorului
(1) Creditorul pus în întârziere preia riscul imposibilității de executare a obligației, iar
debitorul nu este ținut să restituie fructele culese după punerea în întârziere.
(2) Creditorul este ținut la repararea prejudiciilor cauzate prin întârziere și la acoperirea
cheltuielilor de conservare a bunului datorat.
Art. 1.512 – Drepturile debitorului
Debitorul poate consemna bunul pe cheltuiala și riscurile creditorului, liberându-se astfel de
obligația sa.
Art. 1.513 – Procedură
Procedura ofertei de plată și a consemnațiunii este prevăzută de Codul de procedur ă civil ă.
Art. 1.514 – Vânzarea publică
(1) Dacă natura bunului face imposibilă consemnarea, dacă bunul este perisabil sau dacă
depozitarea lui necesită costuri de întreținere ori cheltuieli considerabile, debitorul poate porni
vânzarea publică a bunului și poate consemna prețul, notificând în prealabil creditorului și
primind încuviințarea instanței judecătorești.
(2) Dacă bunul este cotat la bursă sau pe o altă piață reglementată, dacă are un preț curent sau
are o valoare prea mică față de cheltuielile unei vânzări publice, instanța poate încuviința
vânzarea bunului fără notificarea creditorului.
Art. 1.515 – Retragerea bunului consemnat
Debitorul are dreptul să retragă bunul consemnat cât timp creditorul nu a declarat că acceptă
consemnarea sau aceasta nu a fost validată de instanță. Creanța renaște cu toate garanțiile și toate
celelalte accesorii ale sale din momentul retragerii bunului.
Cap. II
Executarea silită a obligațiilor
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.516 – Drepturile creditorului
(1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației.
(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere,
creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:
1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației;

2. să obțină, dacă obligația este contractuală, rezoluțiunea sau rezilierea contractului ori, după
caz, reducerea propriei obligații corelative;
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea
dreptului său.
Art. 1.517 – Neexecutarea imputabilă creditorului
O parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care
neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune.
Art. 1.518 – Răspunderea debitorului
(1) Dacă prin lege nu se dispune altfel, debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor
sale.
(2) Răspunderea debitorului poate fi limitată numai în cazurile și condițiile prevăzute de lege.
Art. 1.519 – Răspunderea pentru fapta terților
Dacă părțile nu convin altfel, debitorul răspunde pentru prejudiciile cauzate din culpa
persoanei de care se folosește pentru executarea obligațiilor contractuale.
Art. 1.520 – Răspunderea terților
Creditorul poate urmări și bunurile care aparțin terților, dacă acestea sunt afectate pentru plata
datoriilor debitorului ori au făcut obiectul unor acte juridice care au fost revocate ca fiind
încheiate în frauda creditorului.
Secțiunea a 2-a
Punerea în întârziere a debitorului
Art. 1.521*) – Moduri
Punerea în întârziere a debitorului poate opera de drept sau la cererea creditorului.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.521 din Codul civil privitoare la punerea în întârziere a debitorului sunt
aplicabile în cazul obligațiilor născute după data intrării sale în vigoare. (a se vedea art.
114 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.522*) – Punerea în întârziere de către creditor
(1) Debitorul poate fi pus în întârziere fie printr-o notificare scrisă prin care creditorul îi
solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.
(2) Dacă prin lege sau prin contract nu se prevede altfel, notificarea se comunică debitorului
prin executor judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada comunicării.
(3) Prin notificare trebuie să se acorde debitorului un termen de executare, ținând seama de
natura obligației și de împrejurări. Dacă prin notificare nu se acordă un asemenea termen,
debitorul poate să execute obligația într-un termen rezonabil, calculat din ziua comunicării
notificării.
(4) Până la expirarea termenului prevăzut la alin. (3), creditorul poate suspenda executarea
propriei obligații, poate cere daune-interese, însă nu poate exercita celelalte drepturi prevăzute la
art. 1.516, dacă prin lege nu se prevede altfel. Creditorul poate exercita aceste drepturi dacă
debitorul îl informează că nu va executa obligațiile în termenul stabilit sau dacă, la expirarea
termenului, obligația nu a fost executată.
(5) Cererea de chemare în judecată formulată de creditor, fără ca anterior debitorul să fi fost
pus în întârziere, conferă debitorului dreptul de a executa obligația într-un termen rezonabil,
calculat de la data când cererea i-a fost comunicată. Dacă obligația este executată în acest
termen, cheltuielile de judecată rămân în sarcina creditorului.

_____________
*) Dispozițiile art. 1.522 din Codul civil privitoare la punerea în întârziere a debitorului sunt
aplicabile în cazul obligațiilor născute după data intrării sale în vigoare. (a se vedea art. 114
din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.523*) – Întârzierea de drept în executarea obligației
(1) Debitorul se află de drept în întârziere atunci când s-a stipulat că simpla împlinire a
termenului stabilit pentru executare produce un asemenea efect.
(2) De asemenea, debitorul se află de drept în întârziere în cazurile anume prevăzute de lege,
precum și atunci când:
a) obligația nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit timp, pe care debitorul l-a
lăsat să treacă, sau când nu a executat-o imediat, deși exista urgență;
b) prin fapta sa, debitorul a făcut imposibilă executarea în natură a obligației sau când a
încălcat o obligație de a nu face;
c) debitorul și-a manifestat în mod neîndoielnic față de creditor intenția de a nu executa
obligația sau când, fiind vorba de o obligație cu executare succesivă, refuză ori neglijează să își
execute obligația în mod repetat;
d) nu a fost executată obligația de a plăti o sumă de bani, asumată în exercițiul activității unei
întreprinderi;
e) obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), dacă obligația devine scadentă după decesul
debitorului, moștenitorii acestuia nu sunt în întârziere decât după trecerea a 15 zile de la data la
care creditorul i-a notificat sau, după caz, de la data notificării curatorului desemnat în condițiile
art. 1.136.
(4) Cazurile în care debitorul se află de drept în întârziere trebuie dovedite de creditor. Orice
declarație sau stipulație contrară se consideră nescrisă.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.523 din Codul civil privitoare la punerea în întârziere a debitorului sunt
aplicabile în cazul obligațiilor născute după data intrării sale în vigoare. (a se vedea art. 114
din Legea nr. 71/2011)
**) Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:
Decizia nr. 21/2015
Art. 1.524*) – Oferta de executare
Debitorul nu este în întârziere dacă a oferit, când se cuvenea, prestația datorată, chiar fără a
respecta formalitățile prevăzute la art. 1.510 – 1.515, însă creditorul a refuzat, fără temei legitim,
să o primească.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.524 din Codul civil privitoare la punerea în întârziere a debitorului sunt
aplicabile în cazul obligațiilor născute după data intrării sale în vigoare. (a se vedea art. 114
din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.525*) – Efectele întârzierii debitorului
Debitorul răspunde, de la data la care se află în întârziere, pentru orice pierdere cauzată de un
caz fortuit, cu excepția situației în care cazul fortuit îl liberează pe debitor de însăși executarea
obligației.
_____________

*) Dispozițiile art. 1.525 din Codul civil privitoare la punerea în întârziere a debitorului sunt
aplicabile în cazul obligațiilor născute după data intrării sale în vigoare. (a se vedea art. 114
din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.526*) – Cazul obligațiilor solidare
(1) Notificarea prin care creditorul pune în întârziere pe unul dintre codebitorii solidari
produce efecte și în privința celorlalți.
(2) Notificarea făcută de unul dintre creditorii solidari produce, tot astfel, efecte și în privința
celorlalți creditori.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.526 din Codul civil privitoare la punerea în întârziere a debitorului sunt
aplicabile în cazul obligațiilor născute după data intrării sale în vigoare. (a se vedea art. 114
din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 3-a
Executarea silită în natură
Art. 1.527 – Dreptul la executarea în natură
(1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în
natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă.
(2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea
bunului, precum și orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.
Art. 1.528 – Executarea obligației de a face
(1) În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să
execute el însuși ori să facă să fie executată obligația.
(2) Cu excepția cazului în care debitorul este de drept în întârziere, creditorul poate să exercite
acest drept numai dacă îl înștiințează pe debitor fie odată cu punerea în întârziere, fie ulterior
acesteia.
_____________
*) Decizie a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:
– Decizia nr. 5 din 16 martie 2015
Art. 1.529 – Executarea obligației de a nu face
În cazul neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să
înlăture ori să ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala debitorului,
în limita stabilită prin hotărâre judecătorească.
Secțiunea a 4-a
Executarea prin echivalent
§1. Dispoziții generale
Art. 1.530 – Dreptul la daune-interese
Creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l-a
cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz,
culpabile a obligației.
§2. Prejudiciul

I. Evaluarea prejudiciului
Art. 1.531 – Repararea integrală
(1) Creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit din faptul
neexecutării.
(2) Prejudiciul cuprinde pierderea efectiv suferită de creditor și beneficiul de care acesta este
lipsit. La stabilirea întinderii prejudiciului se ține seama și de cheltuielile pe care creditorul le-a
făcut, într-o limită rezonabilă, pentru evitarea sau limitarea prejudiciului.
(3) Creditorul are dreptul și la repararea prejudiciului nepatrimonial.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 2/2014
Art. 1.532 – Caracterul cert al prejudiciului
(1) La stabilirea daunelor-interese se ține seama de prejudiciile viitoare, atunci când acestea
sunt certe.
(2) Prejudiciul ce ar fi cauzat prin pierderea unei șanse de a obține un avantaj poate fi reparat
proporțional cu probabilitatea obținerii avantajului, ținând cont de împrejurări și de situația
concretă a creditorului.
(3) Prejudiciul al cărui cuantum nu poate fi stabilit cu certitudine se determină de instanța de
judecată.
Art. 1.533 – Previzibilitatea prejudiciului
Debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le
prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care
neexecutarea este intenționată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar și în acest din urmă
caz, daunele-interese nu cuprind decât ceea ce este consecința directă și necesară a neexecutării
obligației.
Art. 1.534 – Prejudiciul imputabil creditorului
(1) Dacă, prin acțiunea sau omisiunea sa culpabilă, creditorul a contribuit la producerea
prejudiciului, despăgubirile datorate de debitor se vor diminua în mod corespunzător. Această
dispoziție se aplică și atunci când prejudiciul este cauzat în parte de un eveniment al cărui risc a
fost asumat de creditor.
(2) Debitorul nu datorează despăgubiri pentru prejudiciile pe care creditorul le-ar fi putut evita
cu o minimă diligență.
Art. 1.535 – Daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești
(1) În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune
moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în
cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are
dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plății ar fi mai
mic.
(2) Dacă, înainte de scadență, debitorul datora dobânzi mai mari decât dobânda legală, daunele
moratorii sunt datorate la nivelul aplicabil înainte de scadență.
(3) Dacă nu sunt datorate dobânzi moratorii mai mari decât dobânda legală, creditorul are
dreptul, în afara dobânzii legale, la daune-interese pentru repararea integrală a prejudiciului
suferit.
_____________
*) Recurs în interesul legii:

– Decizia nr. 2/2014; Decizia nr. 14/2015
**) Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:
Decizia nr. 21/2015
Art. 1.536 – Daunele moratorii în cazul obligațiilor de a face
În cazul altor obligații decât cele având ca obiect plata unei sume de bani, executarea cu
întârziere dă întotdeauna dreptul la daune-interese egale cu dobânda legală, calculată de la data la
care debitorul este în întârziere asupra echivalentului în bani al obligației, cu excepția cazului în
care s-a stipulat o clauză penală ori creditorul poate dovedi un prejudiciu mai mare cauzat de
întârzierea în executarea obligației.
Art. 1.537 – Dovada prejudiciului
Dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe creditor de proba prejudiciului, cu excepția
cazului în care prin lege sau prin convenția părților se prevede altfel.
II. Clauza penală și arvuna
Art. 1.538*) – Clauza penală
(1) Clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită
prestație în cazul neexecutării obligației principale.
(2) În caz de neexecutare, creditorul poate cere fie executarea silită în natură a obligației
principale, fie clauza penală.
(3) Debitorul nu se poate libera oferind despăgubirea convenită.
(4) Creditorul poate cere executarea clauzei penale fără a fi ținut să dovedească vreun
prejudiciu.
(5) Dispozițiile privitoare la clauza penală sunt aplicabile convenției prin care creditorul este
îndreptățit ca, în cazul rezoluțiunii sau rezilierii contractului din culpa debitorului, să păstreze
plata parțială făcută de acesta din urmă. Sunt exceptate dispozițiile privitoare la arvună.
_____________
*) Clauza penală convenită după intrarea în vigoare a Codului civil produce efectele
prevăzute de acesta, indiferent de data nașterii obligației principale. (a se vedea art. 115 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 1.539 – Cumulul penalității cu executarea în natură
Creditorul nu poate cere atât executarea în natură a obligației principale, cât și plata penalității,
afară de cazul în care penalitatea a fost stipulată pentru neexecutarea obligațiilor la timp sau în
locul stabilit. În acest din urmă caz, creditorul poate cere atât executarea obligației principale, cât
și a penalității, dacă nu renunță la acest drept sau dacă nu acceptă, fără rezerve, executarea
obligației.
Art. 1.540 – Nulitatea clauzei penale
(1) Nulitatea obligației principale o atrage pe aceea a clauzei penale. Nulitatea clauzei penale
nu o atrage pe aceea a obligației principale.
(2) Penalitatea nu poate fi cerută atunci când executarea obligației a devenit imposibilă din
cauze neimputabile debitorului.
Art. 1.541 – Reducerea cuantumului penalității
(1) Instanța nu poate reduce penalitatea decât atunci când:
a) obligația principală a fost executată în parte și această executare a profitat creditorului;
b) penalitatea este vădit excesivă față de prejudiciul ce putea fi prevăzut de părți la încheierea
contractului.

(2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. b), penalitatea astfel redusă trebuie însă să rămână
superioară obligației principale.
(3) Orice stipulație contrară se consideră nescrisă.
Art. 1.542 – Obligația principală indivizibilă
Atunci când obligația principală este indivizibilă, fără a fi solidară, iar neexecutarea acesteia
rezultă din fapta unuia dintre codebitori, penalitatea poate fi cerută fie în totalitate celui care nu a
executat, fie celorlalți codebitori, fiecăruia pentru partea sa. Aceștia păstrează dreptul de regres
în contra celui care a provocat neexecutarea.
Art. 1.543 – Obligația principală divizibilă
(1) Atunci când obligația principală este divizibilă, penalitatea este, de asemenea, divizibilă,
fiind suportată numai de codebitorul care este vinovat de neexecutare și numai pentru partea de
care acesta este ținut.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică atunci când clauza penală a fost stipulată pentru a
împiedica o plată parțială, iar unul dintre codebitori a împiedicat executarea obligației în
totalitate. În acest caz, întreaga penalitate poate fi cerută acestuia din urmă, iar de la ceilalți
codebitori numai proporțional cu partea fiecăruia din datorie, fără a limita regresul acestora
împotriva celui care nu a executat obligația.
Art. 1.544 – Arvuna confirmatorie
(1) Dacă, la momentul încheierii contractului, o parte dă celeilalte, cu titlu de arvună, o sumă
de bani sau alte bunuri fungibile, în caz de executare arvuna trebuie imputată asupra prestației
datorate sau, după caz, restituită.
(2) Dacă partea care a dat arvuna nu execută obligația fără justificare, cealaltă parte poate
declara rezoluțiunea contractului, reținând arvuna. Atunci când neexecutarea provine de la partea
care a primit arvuna, cealaltă parte poate declara rezoluțiunea contractului și poate cere dublul
acesteia.
(3) Creditorul obligației neexecutate poate însă opta pentru executare sau pentru rezoluțiunea
contractului și repararea prejudiciului potrivit dreptului comun.
Art. 1.545 – Arvuna penalizatoare
Dacă în contract este stipulat expres dreptul uneia dintre părți sau dreptul ambelor părți de a se
dezice de contract, cel care denunță contractul pierde arvuna dată sau, după caz, trebuie să
restituie dublul celei primite.
Art. 1.546 – Restituirea arvunei
Arvuna se restituie când contractul încetează din cauze ce nu atrag răspunderea vreuneia dintre
părți.
§3. Vinovăția debitorului
Art. 1.547 – Vinovăția debitorului
Debitorul este ținut să repare prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă.
Art. 1.548 – Prezumția de culpă
Culpa debitorului unei obligații contractuale se prezumă prin simplul fapt al neexecutării.
Secțiunea a 5-a
Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor
Art. 1.549 – Dreptul la rezoluțiune sau reziliere

(1) Dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la
rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin.
(2) Rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa
este divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre
părți a obligației nu atrage rezoluțiunea contractului față de celelalte părți, cu excepția cazului în
care prestația neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială.
(3) Dacă nu se prevede altfel, dispozițiile referitoare la rezoluțiune se aplică și în cazul
rezilierii.
Art. 1.550 – Modul de operare
(1) Rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță, la cerere, sau, după caz, poate fi declarată
unilateral de către partea îndreptățită.
(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel,
rezoluțiunea poate opera de plin drept.
Art. 1.551 – Reducerea prestațiilor
(1) Creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate.
În cazul contractelor cu executare succesivă, creditorul are dreptul la reziliere, chiar dacă
neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un caracter repetat. Orice stipulație contrară este
considerată nescrisă.
(2) El are însă dreptul la reducerea proporțională a prestației sale dacă, după împrejurări,
aceasta este posibilă.
(3) Dacă reducerea prestațiilor nu poate avea loc, creditorul nu are dreptul decât la daune-
interese.
Art. 1.552 – Rezoluțiunea unilaterală
(1) Rezoluțiunea sau rezilierea contractului poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului
atunci când părțile au convenit astfel, când debitorul se află de drept în întârziere ori când acesta
nu a executat obligația în termenul fixat prin punerea în întârziere.
(2) Declarația de rezoluțiune sau de reziliere trebuie făcută în termenul de prescripție prevăzut
de lege pentru acțiunea corespunzătoare acestora.
(3) În toate cazurile, declarația de rezoluțiune sau de reziliere se înscrie în cartea funciară ori,
după caz, în alte registre publice, pentru a fi opozabilă terților.
(4) Declarația de rezoluțiune este irevocabilă de la data comunicării ei către debitor sau, după
caz, de la data expirării termenului prevăzut la alin. (1).
Art. 1.553 – Pactul comisoriu
(1) Pactul comisoriu produce efecte dacă prevede, în mod expres, obligațiile a căror
neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluțiunea sau rezilierea este subordonată punerii în
întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al
neexecutării.
(3) Punerea în întârziere nu produce efecte decât dacă indică în mod expres condițiile în care
pactul comisoriu operează.
Art. 1.554 – Efectele rezoluțiunii și ale rezilierii
(1) Contractul desființat prin rezoluțiune se consideră că nu a fost niciodată încheiat. Dacă prin
lege nu se prevede altfel, fiecare parte este ținută, în acest caz, să restituie celeilalte părți
prestațiile primite.
(2) Rezoluțiunea nu produce efecte asupra clauzelor referitoare la soluționarea diferendelor ori
asupra celor care sunt destinate să producă efecte chiar în caz de rezoluțiune.

(3) Contractul reziliat încetează doar pentru viitor.
Secțiunea a 6-a
Cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale
Art. 1.555 – Ordinea executării obligațiilor
(1) Dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă contrariul, în măsura în care
obligațiile pot fi executate simultan, părțile sunt ținute să le execute în acest fel.
(2) În măsura în care executarea obligației unei părți necesită o perioadă de timp, acea parte
este ținută să execute contractul prima, dacă din convenția părților sau din împrejurări nu rezultă
altfel.
Art. 1.556 – Excepția de neexecutare
(1) Atunci când obligațiile născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre
părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într-o măsură
corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din
voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.
(2) Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica
însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei-credințe.
Art. 1.557 – Imposibilitatea de executare
(1) Atunci când imposibilitatea de executare este totală și definitivă și privește o obligație
contractuală importantă, contractul este desființat de plin drept și fără vreo notificare, chiar din
momentul producerii evenimentului fortuit. Dispozițiile art. 1.274 alin. (2) sunt aplicabile în mod
corespunzător.
(2) Dacă imposibilitatea de executare a obligației este temporară, creditorul poate suspenda
executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului. În acest din urmă caz,
regulile din materia rezoluțiunii sunt aplicabile în mod corespunzător.
Cap. III
Mijloacele de protecție a drepturilor creditorului
Secțiunea 1
Măsurile conservatorii
Art. 1.558*) – Măsurile conservatorii
Creditorul poate să ia toate măsurile necesare sau utile pentru conservarea drepturilor sale,
precum asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalități de publicitate și informare pe contul
debitorului, exercitarea acțiunii oblice ori luarea unor măsuri asigurătorii.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.558 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut
înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată. (a se
vedea art. 116 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.559*) – Măsurile asigurătorii
Principalele măsuri asigurătorii sunt sechestrul și poprirea asigurătorie. Măsurile asigurătorii
se iau în conformitate cu dispozițiile Codului de procedur ă civil ă.
_____________

*) Dispozițiile art. 1.559 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut
înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată. (a se vedea
art. 116 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 2-a
Acțiunea oblică
Art. 1.560*) – Noțiune
(1) Creditorul a cărui creanță este certă și exigibilă poate să exercite drepturile și acțiunile
debitorului atunci când acesta, în prejudiciul creditorului, refuză sau neglijează să le exercite.
(2) Creditorul nu va putea exercita drepturile și acțiunile care sunt strâns legate de persoana
debitorului.
(3) Cel împotriva căruia se exercită acțiunea oblică poate opune creditorului toate mijloacele
de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorului.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.560 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut
înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată. (a se vedea
art. 116 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.561*) – Efectele admiterii acțiunii oblice
Hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii oblice profită tuturor creditorilor, fără nicio
preferință în favoarea creditorului care a exercitat acțiunea.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.561 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut
înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată. (a se vedea
art. 116 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 3-a
Acțiunea revocatorie
Art. 1.562*) – Noțiune
(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el
actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își
creează sau își mărește o stare de insolvabilitate.
(2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi
declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea
faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.562 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut
înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată. (a se
vedea art. 116 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.563*) – Condiții privitoare la creanță
Creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii.
_____________

*) Dispozițiile art. 1.563 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut
înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată. (a se vedea
art. 116 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.564*) – Termen de prescripție
Dacă prin lege nu se prevede altfel, dreptul la acțiune se prescrie în termen de un an de la data
la care creditorul a cunoscut sau trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.564 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut
înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată. (a se vedea
art. 116 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.565*) – Efectele admiterii acțiunii
(1) Actul atacat va fi declarat inopozabil atât față de creditorul care a introdus acțiunea, cât și
față de toți ceilalți creditori care, putând introduce acțiunea, au intervenit în cauză. Aceștia vor
avea dreptul de a fi plătiți din prețul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferință
existente între ei.
(2) Terțul dobânditor poate păstra bunul plătind creditorului căruia profită admiterea acțiunii o
sumă de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta din urmă prin încheierea actului. În caz
contrar, hotărârea judecătorească de admitere a acțiunii revocatorii indisponibilizează bunul până
la încetarea executării silite a creanței pe care s-a întemeiat acțiunea, dispozițiile privitoare la
publicitatea și efectele clauzei de inalienabilitate aplicându-se în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.565 din Codul civil se aplică și creditorilor ale căror creanțe s-au născut
înainte de data intrării sale în vigoare, dacă scadența se situează după această dată. (a se vedea
art. 116 din Legea nr. 71/2011)
Titlul VI
Transmisiunea și transformarea obligațiilor
Cap. I*)
Cesiunea de creanță
*) Creanța transmisă prin cesiune sau subrogație, intervenită după data intrării în vigoare a
Codului civil, își păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data nașterii creanței. (a se
vedea art. 117 alin. 1 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Cesiunea de creanță în general
Art. 1.566 – Noțiune
(1) Cesiunea de creanță este convenția prin care creditorul cedent transmite cesionarului o
creanță împotriva unui terț.
(2) Dispozițiile prezentului capitol nu se aplică:
a) transferului creanțelor în cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
b) transferului titlurilor de valoare și altor instrumente financiare, cu excepția dispozițiilor
secțiunii a 2-a din prezentul capitol.
Art. 1.567 – Felurile cesiunii

(1) Cesiunea de creanță poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit.
(2) Dacă cesiunea este cu titlu gratuit, dispozițiile prezentei secțiuni se completează în mod
corespunzător cu cele din materia contractului de donație.
(3) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, dispozițiile prezentului capitol se completează în mod
corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare-cumpărare sau, după caz, cu cele care
reglementează orice altă operațiune juridică în cadrul căreia părțile au convenit să se execute
prestația constând în transmiterea unei creanțe.
Art. 1.568 – Transferul drepturilor
(1) Cesiunea de creanță transferă cesionarului:
a) toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată;
b) drepturile de garanție și toate celelalte accesorii ale creanței cedate.
(2) Cu toate acestea, cedentul nu poate să predea cesionarului, fără acordul constituitorului,
posesia bunului luat în gaj. În cazul în care constituitorul se opune, bunul gajat rămâne în
custodia cedentului.
Art. 1.569 – Creanțe care nu pot fi cedate
(1) Nu pot face obiectul unei cesiuni creanțele care sunt declarate netransmisibile de lege.
(2) Creanța ce are ca obiect o altă prestație decât plata unei sume de bani poate fi cedată numai
dacă cesiunea nu face ca obligația să fie, în mod substanțial, mai oneroasă.
Art. 1.570 – Clauza de inalienabilitate
(1) Cesiunea care este interzisă sau limitată prin convenția cedentului cu debitorul nu produce
efecte în privința debitorului decât dacă:
a) debitorul a consimțit la cesiune;
b) interdicția nu este expres menționată în înscrisul constatator al creanței, iar cesionarul nu a
cunoscut și nu trebuia să cunoască existența interdicției la momentul cesiunii;
c) cesiunea privește o creanță ce are ca obiect o sumă de bani.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu limitează răspunderea cedentului față de debitor pentru încălcarea
interdicției de a ceda creanța.
Art. 1.571 – Cesiunea parțială
(1) Creanța privitoare la o sumă de bani poate fi cedată în parte.
(2) Creanța ce are ca obiect o altă prestație nu poate fi cedată în parte decât dacă obligația este
divizibilă, iar cesiunea nu face ca aceasta să devină, în mod substanțial, mai oneroasă pentru
debitor.
Art. 1.572 – Creanțe viitoare
(1) În caz de cesiune a unei creanțe viitoare, actul trebuie să cuprindă elementele care permit
identificarea creanței cedate.
(2) Creanța se consideră transferată din momentul încheierii contractului de cesiune.
Art. 1.573 – Forma cesiunii
(1) Creanța este cedată prin simpla convenție a cedentului și a cesionarului, fără notificarea
debitorului.
(2) Consimțământul debitorului nu este cerut decât atunci când, după împrejurări, creanța este
legată în mod esențial de persoana creditorului.
Art. 1.574 – Predarea înscrisului constatator al creanței
(1) Cedentul este obligat să remită cesionarului titlul constatator al creanței aflat în posesia sa,
precum și orice alte înscrisuri doveditoare ale dreptului transmis.
(2) În caz de cesiune parțială a creanței, cesionarul are dreptul la o copie legalizată a
înscrisului constatator al creanței, precum și la menționarea cesiunii, cu semnătura părților, pe

înscrisul original. Dacă cesionarul dobândește și restul creanței, devin aplicabile dispozițiile alin.
(1).
Art. 1.575 – Efectele cesiunii înainte de notificare
(1) Cesiunea de creanță produce efecte între cedent și cesionar, iar acesta din urmă poate
pretinde tot ceea ce primește cedentul de la debitor, chiar dacă cesiunea nu a fost făcută
opozabilă debitorului.
(2) Cesionarul poate, în aceleași împrejurări, să facă acte de conservare cu privire la dreptul
cedat.
Art. 1.576 – Dobânzile scadente și neîncasate
Dacă nu s-a convenit altfel, dobânzile și orice alte venituri aferente creanței, devenite
scadente, dar neîncasate încă de cedent, se cuvin cesionarului, cu începere de la data cesiunii.
Art. 1.577 – Costuri suplimentare
Debitorul are dreptul să fie despăgubit de cedent și de cesionar pentru orice cheltuieli
suplimentare cauzate de cesiune.
Art. 1.578 – Comunicarea și acceptarea cesiunii
(1) Debitorul este ținut să plătească cesionarului din momentul în care:
a) acceptă cesiunea printr-un înscris cu dată certă;
b) primește o comunicare scrisă a cesiunii, pe suport hârtie sau în format electronic, în care se
arată identitatea cesionarului, se identifică în mod rezonabil creanța cedată și se solicită
debitorului să plătească cesionarului. În cazul unei cesiuni parțiale, trebuie indicată și întinderea
cesiunii.
(2) Înainte de acceptare sau de primirea comunicării, debitorul nu se poate libera decât plătind
cedentului.
(3) Atunci când comunicarea cesiunii este făcută de cesionar, debitorul îi poate cere acestuia
să îi prezinte dovada scrisă a cesiunii.
(4) Până la primirea unei asemenea dovezi, debitorul poate să suspende plata.
(5) Comunicarea cesiunii nu produce efecte dacă dovada scrisă a cesiunii nu este comunicată
debitorului.
Art. 1.579 – Opozabilitatea cesiunii unei universalități de creanțe
Cesiunea unei universalități de creanțe, actuale sau viitoare, nu este opozabilă terților decât
prin înscrierea cesiunii în arhivă. Cu toate acestea, cesiunea nu este opozabilă debitorilor decât
din momentul comunicării ei.
Art. 1.580 – Comunicarea odată cu cererea de chemare în judecată
Atunci când cesiunea se comunică odată cu acțiunea intentată împotriva debitorului, acesta nu
poate fi obligat la cheltuieli de judecată dacă plătește până la primul termen, afară de cazul în
care, la momentul comunicării cesiunii, debitorul se afla deja în întârziere.
Art. 1.581 – Opozabilitatea cesiunii față de fideiusor
Cesiunea nu este opozabilă fideiusorului decât dacă formalitățile prevăzute pentru
opozabilitatea cesiunii față de debitor au fost îndeplinite și în privința fideiusorului însuși.
Art. 1.582 – Efectele cesiunii între cesionar și debitorul cedat
(1) Debitorul poate să opună cesionarului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut
invoca împotriva cedentului. Astfel, el poate să opună plata făcută cedentului înainte ca cesiunea
să îi fi devenit opozabilă, indiferent dacă are sau nu cunoștință de existența altor cesiuni, precum
și orice altă cauză de stingere a obligațiilor survenită înainte de acel moment.

(2) Debitorul poate, de asemenea, să opună cesionarului plata pe care el însuși ori fideiusorul
său a făcut-o cu bună-credință unui creditor aparent, chiar dacă au fost îndeplinite formalitățile
cerute pentru a face opozabilă cesiunea debitorului și terților.
(3) În cazul în care cesiunea i-a devenit opozabilă prin acceptare, debitorul cedat nu mai poate
opune cesionarului compensația pe care o putea invoca în raporturile cu cedentul.
Art. 1.583 – Cesiuni succesive
(1) Atunci când cedentul a transmis aceeași creanță mai multor cesionari succesivi, debitorul
se liberează plătind în temeiul cesiunii care i-a fost comunicată mai întâi sau pe care a acceptat-o
mai întâi printr-un înscris cu dată certă.
(2) În raporturile dintre cesionarii succesivi ai aceleiași creanțe este preferat cel care și-a
înscris mai întâi cesiunea la arhivă, indiferent de data cesiunii sau a comunicării acesteia către
debitor.
Art. 1.584 – Efectele cesiunii parțiale între cesionarii creanței
În cazul unei cesiuni parțiale, cedentul și cesionarul sunt plătiți proporțional cu valoarea
creanței fiecăruia dintre ei. Această regulă se aplică în mod corespunzător cesionarilor care
dobândesc împreună aceeași creanță.
Art. 1.585 – Obligația de garanție
(1) Dacă cesiunea este cu titlu oneros, cedentul are, de drept, obligația de garanție față de
cesionar.
(2) Astfel, cedentul garantează existența creanței în raport cu data cesiunii, fără a răspunde și
de solvabilitatea debitorului cedat. Dacă cedentul s-a obligat expres să garanteze pentru
solvabilitatea debitorului cedat, se prezumă, în lipsa unei stipulații contrare, că s-a avut în vedere
numai solvabilitatea de la data cesiunii.
(3) Răspunderea pentru solvabilitatea debitorului cedat se întinde până la concurența prețului
cesiunii, la care se adaugă cheltuielile suportate de cesionar în legătură cu cesiunea.
(4) De asemenea, dacă cedentul cunoștea, la data cesiunii, starea de insolvabilitate a
debitorului cedat, sunt aplicabile, în mod corespunzător, dispozițiile legale privind răspunderea
vânzătorului de rea-credință pentru viciile ascunse ale bunului vândut.
(5) În lipsă de stipulație contrară, cedentul cu titlu gratuit nu garantează nici măcar existența
creanței la data cesiunii.
Art. 1.586 – Răspunderea cedentului pentru evicțiune
(1) În toate cazurile, cedentul răspunde dacă, prin fapta sa proprie, singură ori concurentă cu
fapta unei alte persoane, cesionarul nu dobândește creanța în patrimoniul său ori nu poate să o
facă opozabilă terților.
(2) Într-un asemenea caz, întinderea răspunderii cedentului se determină potrivit dispozițiilor
art. 1.585 alin. (4).
Secțiunea a 2-a
Cesiunea unei creanțe constatate printr-un titlu nominativ, la ordin sau la purtător
Art. 1.587 – Noțiune și feluri
(1) Creanțele încorporate în titluri nominative, la ordin ori la purtător nu se pot transmite prin
simplul acord de voință al părților.
(2) Regimul titlurilor menționate la alin. (1), precum și al altor titluri de valoare se stabilește
prin lege specială.
Art. 1.588 – Modalități de transmitere

(1) În cazul titlurilor nominative, transmisiunea se menționează atât pe înscrisul respectiv, cât
și în registrul ținut pentru evidența acestora.
(2) Pentru transmiterea titlurilor la ordin este necesar girul, efectuat potrivit dispozițiilor
aplicabile în materia cambiilor.
(3) Creanța încorporată într-un titlu la purtător se transmite prin remiterea materială a titlului.
Orice stipulație contrară se consideră nescrisă.
Art. 1.589 – Mijloace de apărare
(1) Debitorul nu poate opune deținătorului titlului alte excepții decât cele care privesc nulitatea
titlului, cele care reies neîndoielnic din cuprinsul acestuia, precum și cele care pot fi invocate
personal împotriva deținătorului.
(2) Cu toate acestea, deținătorul care a dobândit titlul în frauda debitorului nu se poate prevala
de dispozițiile alin. (1).
Art. 1.590 – Plata creanței
Debitorul care a emis titlul la purtător este ținut să plătească creanța constatată prin acel titlu
oricărui deținător care îi remite titlul, cu excepția cazului în care i s-a comunicat o hotărâre
judecătorească prin care este obligat să refuze plata.
Art. 1.591 – Punerea în circulație fără voia emitentului
Debitorul care a emis titlul la purtător rămâne ținut față de orice deținător de bună-credință,
chiar dacă demonstrează că titlul a fost pus în circulație împotriva voinței sale.
Art. 1.592 – Acțiunea deținătorului deposedat în mod nelegitim
Cel care a fost deposedat în mod nelegitim de un titlu la purtător nu îl poate împiedica pe
debitor să plătească creanța celui care îi prezintă titlul decât prin comunicarea unei hotărâri
judecătorești. În acest caz, instanța se va pronunța pe cale de ordonanță președințială.
Cap. II*)
Subrogația
*) Creanța transmisă prin cesiune sau subrogație, intervenită după data intrării în vigoare a
Codului civil, își păstrează regimul stabilit de normele în vigoare la data nașterii creanței. (a se
vedea art. 117 alin. 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.593 – Felurile subrogației
(1) Oricine plătește în locul debitorului poate fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea
însă dobândi mai multe drepturi decât acesta.
(2) Subrogația poate fi convențională sau legală.
(3) Subrogația convențională poate fi consimțită de debitor sau de creditor. Ea trebuie să fie
expresă și, pentru a fi opusă terților, trebuie constatată prin înscris.
Art. 1.594 – Subrogația consimțită de creditor
(1) Subrogația este consimțită de creditor atunci când, primind plata de la un terț, îi transmite
acestuia, la momentul plății, toate drepturile pe care le avea împotriva debitorului.
(2) Subrogația operează fără consimțământul debitorului. Orice stipulație contrară se consideră
nescrisă.
Art. 1.595 – Subrogația consimțită de debitor
(1) Subrogația este consimțită de debitor atunci când acesta se împrumută spre a-și plăti
datoria și, pe această cale, transmite împrumutătorului drepturile creditorului față de care avea
datoria respectivă.

(2) Subrogația este valabilă numai dacă actul de împrumut și chitanța de plată a datoriei au
dată certă, în actul de împrumut se declară că suma a fost împrumutată spre a se plăti datoria, iar
în chitanță se menționează că plata a fost făcută cu banii împrumutați de noul creditor.
(3) Subrogația consimțită de debitor are loc fără consimțământul creditorului inițial, în lipsă de
stipulație contrară.
Art. 1.596 – Subrogația legală
În afară de alte cazuri prevăzute de lege, subrogația se produce de drept:
a) în folosul creditorului, chiar chirografar, care plătește unui creditor care are un drept de
preferință, potrivit legii;
b) în folosul dobânditorului unui bun care îl plătește pe titularul creanței însoțite de o garanție
asupra bunului respectiv;
c) în folosul celui care, fiind obligat împreună cu alții sau pentru alții, are interes să stingă
datoria;
d) în folosul moștenitorului care plătește din bunurile sale datoriile succesiunii;
e) în alte cazuri stabilite de lege.
Art. 1.597 – Efectele subrogației
(1) Subrogația își produce efectele din momentul plății pe care terțul o face în folosul
creditorului.
(2) Subrogația produce efecte împotriva debitorului principal și a celor care au garantat
obligația. Aceștia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva
creditorului inițial.
Art. 1.598 – Subrogația parțială
(1) În caz de subrogație parțială, creditorul inițial, titular al unei garanții, poate exercita
drepturile sale pentru partea neplătită din creanță cu preferință față de noul creditor.
(2) Cu toate acestea, în cazul în care creditorul inițial s-a obligat față de noul creditor să
garanteze suma pentru care a operat subrogația, cel din urmă este preferat.
Cap. III*)
Preluarea datoriei
*) Obligația transmisă prin preluare de datorie își păstrează regimul stabilit de normele în
vigoare la data nașterii obligației. (a se vedea art. 117 alin. 2 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.599 – Condiții
Obligația de a plăti o sumă de bani ori de a executa o altă prestație poate fi transmisă de
debitor unei alte persoane:
a) fie printr-un contract încheiat între debitorul inițial și noul debitor, sub rezerva dispozițiilor
art. 1.605;
b) fie printr-un contract încheiat între creditor și noul debitor, prin care acesta din urmă își
asumă obligația.
Art. 1.600 – Efecte
Prin încheierea contractului de preluare a datoriei, noul debitor îl înlocuiește pe cel vechi, care,
dacă nu s-a stipulat altfel și sub rezerva art. 1.601, este liberat.
Art. 1.601 – Insolvabilitatea noului debitor

Debitorul inițial nu este liberat prin preluarea datoriei, dacă se dovedește că noul debitor era
insolvabil la data când a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare, fără a cunoaște
această împrejurare.
Art. 1.602 – Accesoriile creanței
(1) Creditorul se poate prevala în contra noului debitor de toate drepturile pe care le are în
legătură cu datoria preluată.
(2) Preluarea datoriei nu are niciun efect asupra existenței garanțiilor creanței, afară de cazul
când acestea nu pot fi despărțite de persoana debitorului.
(3) Cu toate acestea, obligația fideiusorului sau a terțului care a constituit o garanție pentru
realizarea creanței se va stinge dacă aceste persoane nu și-au dat acordul la preluare.
Art. 1.603 – Mijloacele de apărare
(1) Dacă din contract nu rezultă altfel, noul debitor poate opune creditorului toate mijloacele
de apărare pe care le-ar fi putut opune debitorul inițial, în afară de compensație sau orice altă
excepție personală a acestuia din urmă.
(2) Noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare întemeiate pe raportul
juridic dintre noul debitor și debitorul inițial, chiar dacă acest raport a fost motivul determinant al
preluării.
Art. 1.604 – Ineficacitatea preluării datoriei
(1) Când contractul de preluare este desființat, obligația debitorului inițial renaște, cu toate
accesoriile sale, sub rezerva drepturilor dobândite de terții de bună-credință.
(2) Creditorul poate, de asemenea, cere daune-interese celui ce a preluat datoria, afară numai
dacă acesta din urmă dovedește că nu poartă răspunderea desființării contractului și a
prejudiciilor suferite de creditor.
Secțiunea a 2-a
Preluarea datoriei prin contract încheiat cu debitorul
Art. 1.605 – Acordul creditorului
Preluarea datoriei convenită cu debitorul își va produce efectele numai dacă creditorul își dă
acordul.
Art. 1.606 – Comunicarea preluării
(1) Oricare dintre contractanți poate comunica creditorului contractul de preluare, cerându-i să
își dea acordul.
(2) Creditorului nu i se poate cere acordul cât timp nu a primit comunicarea.
(3) Cât timp creditorul nu și-a dat acordul, contractanții pot modifica sau denunța contractul.
Art. 1.607 – Termenul de acceptare
(1) Contractantul care comunică preluarea datoriei creditorului îi poate stabili un termen
rezonabil pentru răspuns.
(2) Dacă ambii contractanți au comunicat creditorului preluarea datoriei, stabilind termene
diferite, răspunsul urmează să fie dat în termenul care se împlinește cel din urmă.
(3) Preluarea datoriei este considerată refuzată dacă creditorul nu a răspuns în termen.
Art. 1.608 – Obligațiile terțului
(1) Cât timp creditorul nu și-a dat acordul sau dacă a refuzat preluarea, cel care a preluat
datoria este obligat să îl libereze pe debitor, executând la timp obligația.
(2) Creditorul nu dobândește un drept propriu împotriva celui obligat să îl libereze pe debitor,
cu excepția cazului în care se face dovada că părțile contractante au voit altfel.

Cap. IV
Novația
Art. 1.609 – Noțiune și feluri
(1) Novația are loc atunci când debitorul contractează față de creditor o obligație nouă, care
înlocuiește și stinge obligația inițială.
(2) De asemenea, novația se produce atunci când un debitor nou îl înlocuiește pe cel inițial,
care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligația inițială. În acest caz, novația poate
opera fără consimțământul debitorului inițial.
(3) Novația are loc și atunci când, ca efect al unui contract nou, un alt creditor este substituit
celui inițial, față de care debitorul este liberat, stingându-se astfel obligația veche.
Art. 1.610 – Proba novației
Novația nu se prezumă. Intenția de a nova trebuie să fie neîndoielnică.
Art. 1.611 – Garanțiile creanței novate
(1) Ipotecile care garantează creanța inițială nu vor însoți noua creanță decât dacă aceasta s-a
prevăzut în mod expres.
(2) În cazul novației prin schimbarea debitorului, ipotecile legate de creanța inițială nu
subzistă asupra bunurilor debitorului inițial fără consimțământul acestuia din urmă și nici nu se
strămută asupra bunurilor noului debitor fără acordul său.
(3) Atunci când novația operează între creditor și unul dintre debitorii solidari, ipotecile legate
de vechea creanță nu pot fi transferate decât asupra bunurilor codebitorului care contractează
noua datorie.
Art. 1.612 – Mijloacele de apărare
Atunci când novația are loc prin schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune
creditorului mijloacele de apărare pe care le avea împotriva debitorului inițial și nici cele pe care
acesta din urmă le avea împotriva creditorului, cu excepția situației în care, în acest ultim caz,
debitorul poate invoca nulitatea absolută a actului din care s-a născut obligația inițială.
Art. 1.613 – Efectele novației asupra debitorilor solidari și fideiusorilor
(1) Novația care operează între creditor și unul dintre debitorii solidari îi liberează pe ceilalți
codebitori cu privire la creditor. Novația care operează cu privire la debitorul principal îi
liberează pe fideiusori.
(2) Cu toate acestea, atunci când creditorul a cerut acordul codebitorilor sau, după caz, al
fideiusorilor ca aceștia să fie ținuți de noua obligație, creanța inițială subzistă în cazul în care
debitorii sau fideiusorii nu își exprimă acordul.
Art. 1.614 – Efectele novației asupra creditorilor solidari
Novația consimțită de un creditor solidar nu este opozabilă celorlalți creditori decât pentru
partea din creanță ce revine acelui creditor.
Titlul VII*)
Stingerea obligațiilor
*) Obligațiile extracontractuale născute înainte de intrarea în vigoare a Codului civil sunt
supuse modurilor de stingere prevăzute de acesta. (a se vedea art. 118 din Legea nr. 71/2011)
Cap. I
Dispoziții generale

Art. 1.615 – Moduri de stingere a obligațiilor
Obligațiile se sting prin plată, compensație, confuziune, remitere de datorie, imposibilitate
fortuită de executare, precum și prin alte moduri expres prevăzute de lege.
Cap. II
Compensația
Art. 1.616 – Noțiune
Datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele.
Art. 1.617 – Condiții
(1) Compensația operează de plin drept de îndată ce există două datorii certe, lichide și
exigibile, oricare ar fi izvorul lor, și care au ca obiect o sumă de bani sau o anumită cantitate de
bunuri fungibile de aceeași natură.
(2) O parte poate cere lichidarea judiciară a unei datorii pentru a putea opune compensația.
(3) Oricare dintre părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație.
Art. 1.618 – Cazuri în care compensația este exclusă
Compensația nu are loc atunci când:
a) creanța rezultă dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi;
b) datoria are ca obiect restituirea bunului dat în depozit sau cu titlu de comodat;
c) are ca obiect un bun insesizabil.
Art. 1.619 – Termenul de grație
Termenul de grație acordat pentru plata uneia dintre datorii nu împiedică realizarea
compensației.
Art. 1.620 – Imputația
Atunci când mai multe obligații susceptibile de compensație sunt datorate de același debitor,
regulile stabilite pentru imputația plății se aplică în mod corespunzător.
Art. 1.621 – Fideiusiunea
(1) Fideiusorul poate opune în compensație creanța pe care debitorul principal o dobândește
împotriva creditorului obligației garantate.
(2) Debitorul principal nu poate, pentru a se libera față de creditorul său, să opună
compensația pentru ceea ce acesta din urmă datorează fideiusorului.
Art. 1.622 – Efectele compensației față de terți
(1) Compensația nu are loc și nici nu se poate renunța la ea în detrimentul drepturilor
dobândite de un terț.
(2) Astfel, debitorul care, fiind terț poprit, dobândește o creanță asupra creditorului popritor nu
poate opune compensația împotriva acestuia din urmă.
(3) Debitorul care putea să opună compensația și care a plătit datoria nu se mai poate prevala,
în detrimentul terților, de privilegiile sau de ipotecile creanței sale.
Art. 1.623 – Cesiunea sau ipoteca asupra unei creanțe
(1) Debitorul care acceptă pur și simplu cesiunea sau ipoteca asupra creanței consimțită de
creditorul său unui terț nu mai poate opune acelui terț compensația pe care ar fi putut să o invoce
împotriva creditorului inițial înainte de acceptare.
(2) Cesiunea sau ipoteca pe care debitorul nu a acceptat-o, dar care i-a devenit opozabilă, nu
împiedică decât compensația datoriilor creditorului inițial care sunt ulterioare momentului în care
cesiunea sau ipoteca i-a devenit opozabilă.
Cap. III

Confuziunea
Art. 1.624 – Noțiune
(1) Atunci când, în cadrul aceluiași raport obligațional, calitățile de creditor și debitor se
întrunesc în aceeași persoană, obligația se stinge de drept prin confuziune.
(2) Confuziunea nu operează dacă datoria și creanța se găsesc în același patrimoniu, dar în
mase de bunuri diferite.
Art. 1.625 – Confuziunea și ipoteca
(1) Ipoteca se stinge prin confuziunea calităților de creditor ipotecar și de proprietar al bunului
ipotecat.
(2) Ea renaște dacă creditorul este evins din orice cauză independentă de el.
Art. 1.626 – Fideiusiunea
Confuziunea ce operează prin reunirea calităților de creditor și debitor profită fideiusorilor.
Cea care operează prin reunirea calităților de fideiusor și creditor ori de fideiusor și debitor
principal nu stinge obligația principală.
Art. 1.627 – Efectele confuziunii față de terți
Confuziunea nu aduce atingere drepturilor dobândite anterior de terți în legătură cu creanța
stinsă pe această cale.
Art. 1.628 – Desființarea confuziunii
Dispariția cauzei care a determinat confuziunea face să renască obligația cu efect retroactiv.
Cap. IV
Remiterea de datorie
Art. 1.629 – Noțiune
(1) Remiterea de datorie are loc atunci când creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa.
(2) Remiterea de datorie este totală, dacă nu se stipulează contrariul.
Art. 1.630 – Feluri
(1) Remiterea de datorie poate fi expresă sau tacită.
(2) Ea poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit naturii actului prin care aceasta se
realizează.
Art. 1.631 – Dovada
Dovada remiterii de datorie se face în condițiile art. 1.499.
Art. 1.632 – Garanții
Renunțarea expresă la un privilegiu sau la o ipotecă făcută de creditor nu prezumă remiterea
de datorie în privința creanței garantate.
Art. 1.633 – Fideiusiunea
(1) Remiterea de datorie făcută debitorului principal liberează pe fideiusor, ca și pe oricare alte
persoane ținute pentru el.
(2) Remiterea de datorie consimțită în favoarea fideiusorului nu liberează pe debitorul
principal.
(3) Dacă remiterea de datorie este convenită cu unul dintre fideiusori, ceilalți rămân obligați să
garanteze pentru tot, cu includerea părții garantate de acesta, numai dacă au consimțit expres la
exonerarea lui.
(4) Prestația pe care a primit-o creditorul de la un fideiusor pentru a-l exonera de obligația de
garanție se impută asupra datoriei, profitând, în proporția valorii acelei prestații, atât debitorului
principal, cât și celorlalți fideiusori.

Cap. V
Imposibilitatea fortuită de executare
Art. 1.634 – Noțiune. Condiții
(1) Debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza unei forțe
majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte ca
debitorul să fie pus în întârziere.
(2) Debitorul este, de asemenea, liberat, chiar dacă se află în întârziere, atunci când creditorul
nu ar fi putut, oricum, să beneficieze de executarea obligației din cauza împrejurărilor prevăzute
la alin. (1), afară de cazul în care debitorul a luat asupra sa riscul producerii acestora.
(3) Atunci când imposibilitatea este temporară, executarea obligației se suspendă pentru un
termen rezonabil, apreciat în funcție de durata și urmările evenimentului care a provocat
imposibilitatea de executare.
(4) Dovada imposibilității de executare revine debitorului.
(5) Debitorul trebuie să notifice creditorului existența evenimentului care provoacă
imposibilitatea de executare a obligațiilor. Dacă notificarea nu ajunge la creditor într-un termen
rezonabil din momentul în care debitorul a cunoscut sau trebuia să cunoască imposibilitatea de
executare, debitorul răspunde pentru prejudiciul cauzat, prin aceasta, creditorului.
(6) Dacă obligația are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea
fortuită de executare.
Titlul VIII
Restituirea prestațiilor
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 1.635 – Cauzele restituirii
(1) Restituirea prestațiilor are loc ori de câte ori cineva este ținut, în virtutea legii, să înapoieze
bunurile primite fără drept ori din eroare sau în temeiul unui act juridic desființat ulterior cu efect
retroactiv ori ale cărui obligații au devenit imposibil de executat din cauza unui eveniment de
forță majoră, a unui caz fortuit ori a unui alt eveniment asimilat acestora.
(2) Ceea ce a fost prestat în temeiul unei cauze viitoare, care nu s-a înfăptuit, este, de
asemenea, supus restituirii, afară numai dacă cel care a prestat a făcut-o știind că înfăptuirea
cauzei este cu neputință sau, după caz, a împiedicat cu știință realizarea ei.
(3) Obligația de restituire beneficiază de garanțiile constituite pentru plata obligației inițiale.
Art. 1.636 – Persoana îndreptățită la restituire
Dreptul de restituire aparține celui care a efectuat prestația supusă restituirii sau, după caz,
unei alte persoane îndreptățite, potrivit legii.
Art. 1.637 – Formele restituirii
(1) Restituirea se face în natură sau prin echivalent.
(2) Restituirea prestațiilor are loc chiar dacă, potrivit legii, nu sunt datorate daune-interese.
Art. 1.638 – Restituirea pentru cauză ilicită
Prestația primită sau executată în temeiul unei cauze ilicite sau imorale rămâne întotdeauna
supusă restituirii.

Cap. II
Modalitățile de restituire
Art. 1.639 – Restituirea în natură
Restituirea prestațiilor se face în natură, prin înapoierea bunului primit.
Art. 1.640 – Restituirea prin echivalent
(1) Dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment
serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin
echivalent.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), valoarea prestațiilor se apreciază la momentul în care
debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.
Art. 1.641 – Pieirea sau înstrăinarea bunului
În cazul pieirii totale sau înstrăinării bunului supus restituirii, debitorul obligației de restituire
este ținut să plătească valoarea bunului, considerată fie la momentul primirii sale, fie la acela al
pierderii ori al înstrăinării, în funcție de cea mai mică dintre aceste valori. Dacă debitorul este de
rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, atunci restituirea se face în funcție de
valoarea cea mai mare.
Art. 1.642*) – Pieirea fortuită a bunului
Dacă bunul supus restituirii a pierit fortuit, debitorul obligației de restituire este liberat de
această obligație, însă el trebuie să cedeze creditorului, după caz, fie indemnizația încasată pentru
această pieire, fie, atunci când nu a încasat-o încă, dreptul de a primi această indemnizație. Dacă
debitorul este de rea-credință ori obligația de restituire provine din culpa sa, el nu este liberat de
restituire decât dacă dovedește că bunul ar fi pierit și în cazul în care, la data pieirii, ar fi fost deja
predat creditorului.
_____________
*) În cazul restituirii prestațiilor reciproce, dispuse în temeiul legii sau al unui contract, dacă
bunul piere în mod fortuit și nu a fost asigurat, iar debitorul obligației de restituire a fost de
bună-credință sau obligația de restituire nu provine din culpa sa, obligația de restituire se
stinge potrivit art. 1.642 din Codul civil, caz în care și creditorul este liberat de propria
obligație de restituire, însă numai dacă a fost de bună-credință sau cauza restituirii nu îi este
imputabilă.
Dacă bunul arătat la primul paragraf a pierit numai în parte, creditorul are dreptul de a
reduce propria prestație până la limita a ceea ce el primește. (a se vedea art. 118 1 din Legea nr.
71/2011)
Art. 1.643 – Pierderea parțială
(1) Dacă bunul ce face obiectul restituirii a suferit o pierdere parțială, cum este o deteriorare
sau o altă scădere de valoare, cel obligat la restituire este ținut să îl indemnizeze pe creditor, cu
excepția cazului în care pierderea rezultă din folosința normală a bunului sau dintr-o împrejurare
neimputabilă debitorului.
(2) Atunci când cauza restituirii este imputabilă creditorului, bunul ce face obiectul restituirii
trebuie înapoiat în starea în care se găsește la momentul introducerii acțiunii, fără despăgubiri,
afară de cazul când această stare este cauzată din culpa debitorului restituirii.
Art. 1.644 – Cheltuielile privitoare la bun
Dreptul la rambursarea cheltuielilor făcute cu bunul ce face obiectul restituirii este supus
regulilor prevăzute în materia accesiunii pentru posesorul de bună-credință sau, dacă cel obligat

la restituire este de rea-credință ori cauza restituirii îi este imputabilă, regulilor prevăzute în
materia accesiunii pentru posesorul de rea-credință.
Art. 1.645 – Restituirea fructelor și a contravalorii folosinței bunului
(1) Dacă a fost de bună-credință, cel obligat la restituire dobândește fructele produse de bunul
supus restituirii și suportă cheltuielile angajate cu producerea lor. El nu datorează nicio
indemnizație pentru folosința bunului, cu excepția cazului în care această folosință a fost obiectul
principal al prestației și a cazului în care bunul era, prin natura lui, supus unei deprecieri rapide.
(2) Atunci când cel obligat la restituire a fost de rea-credință ori când cauza restituirii îi este
imputabilă, el este ținut, după compensarea cheltuielilor angajate cu producerea lor, să restituie
fructele pe care le-a dobândit sau putea să le dobândească și să îl indemnizeze pe creditor pentru
folosința pe care bunul i-a putut-o procura.
Art. 1.646 – Cheltuielile restituirii
(1) Cheltuielile restituirii sunt suportate de părți proporțional cu valoarea prestațiilor care se
restituie.
(2) Cheltuielile restituirii se suportă integral de cel care este de rea-credință ori din a cărui
culpă contractul a fost desființat.
Art. 1.647 – Restituirea prestațiilor de către incapabili
(1) Persoana care nu are capacitate de exercițiu deplină nu este ținută la restituirea prestațiilor
decât în limita folosului realizat, apreciat la data cererii de restituire. Sarcina probei acestei
îmbogățiri incumbă celui care solicită restituirea.
(2) Ea poate fi ținută la restituirea integrală atunci când, cu intenție sau din culpă gravă, a făcut
ca restituirea să fie imposibilă.
Cap. III
Efectele restituirii față de terți
Art. 1.648 – Actele de înstrăinare
(1) Dacă bunul supus restituirii a fost înstrăinat, acțiunea în restituire poate fi exercitată și
împotriva terțului dobânditor, sub rezerva regulilor de carte funciară sau a efectului dobândirii cu
bună-credință a bunurilor mobile ori, după caz, a aplicării regulilor privitoare la uzucapiune.
(2) Dacă asupra bunului supus restituirii au fost constituite drepturi reale, dispozițiile alin. (1)
se aplică în mod corespunzător.
Art. 1.649 – Situația altor acte juridice
În afara actelor de dispoziție prevăzute la art. 1.648, toate celelalte acte juridice făcute în
favoarea unui terț de bună-credință sunt opozabile adevăratului proprietar sau celui care are
dreptul la restituire. Contractele cu executare succesivă, sub condiția respectării formalităților de
publicitate prevăzute de lege, vor continua să producă efecte pe durata stipulată de părți, dar nu
mai mult de un an de la data desființării titlului constituitorului.
Titlul IX
Diferite contracte speciale
Cap. I
Contractul de vânzare
Secțiunea 1
Dispoziții generale

§1. Domeniul de aplicare
Art. 1.650 – Noțiune
(1) Vânzarea este contractul prin care vânzătorul transmite sau, după caz, se obligă să
transmită cumpărătorului proprietatea unui bun în schimbul unui preț pe care cumpărătorul se
obligă să îl plătească.
(2) Poate fi, de asemenea, transmis prin vânzare un dezmembrământ al dreptului de proprietate
sau orice alt drept.
Art. 1.651 – Aplicarea unor reguli de la vânzare
Dispozițiile prezentului capitol privind obligațiile vânzătorului se aplică, în mod
corespunzător, obligațiilor înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect
transmiterea unui drept, dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare
la obligații în general nu rezultă altfel.
§2. Cine poate cumpăra sau vinde
Art. 1.652 – Principiul capacității
Pot cumpăra sau vinde toți cei cărora nu le este interzis prin lege.
Art. 1.653*) – Incapacitatea de a cumpăra drepturi litigioase
(1) Sub sancțiunea nulității absolute, judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocații,
notarii publici, consilierii juridici și practicienii în insolvență nu pot cumpăra, direct sau prin
persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competența instanței judecătorești în a cărei
circumscripție își desfășoară activitatea.
(2) Sunt exceptate de la prevederile alin. (1):
a) cumpărarea drepturilor succesorale ori a cotelor-părți din dreptul de proprietate de la
comoștenitori sau coproprietari, după caz;
b) cumpărarea unui drept litigios în vederea îndestulării unei creanțe care s-a născut înainte ca
dreptul să fi devenit litigios;
c) cumpărarea care s-a făcut pentru apărarea drepturilor celui ce stăpânește bunul în legătură
cu care există dreptul litigios.
(3) Dreptul este litigios dacă există un proces început și neterminat cu privire la existența sau
întinderea sa.
_____________
*) Pentru cesiunile de drepturi litigioase încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului
civil își păstrează aplicabilitatea dispozițiile art. 1.402 – 1.404 din Codul civil din 1864. (a se
vedea art. 124 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.654 – Alte incapacități de a cumpăra
(1) Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar și prin licitație
publică:
a) mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinați să le vândă; excepția prevăzută la art.
1.304 alin. (1) rămâne aplicabilă;
b) părinții, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care
le reprezintă;

c) funcționarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvență, executorii, precum și alte
asemenea persoane, care ar putea influența condițiile vânzării făcute prin intermediul lor sau care
are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
(2) Încălcarea interdicțiilor prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se sancționează cu nulitatea
relativă, iar a celei prevăzute la lit. c) cu nulitatea absolută.
Art. 1.655 – Incapacități de a vinde
(1) Persoanele prevăzute la art. 1.654 alin. (1) nu pot, de asemenea, să vândă bunurile proprii
pentru un preț care constă într-o sumă de bani provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau
patrimoniului pe care îl administrează ori a cărui administrare o supraveghează, după caz.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și contractelor în care, în schimbul
unei prestații promise de persoanele prevăzute la art. 1.654 alin. (1), cealaltă parte se obligă să
plătească o sumă de bani.
Art. 1.656 – Inadmisibilitatea acțiunii în anulare
Cei cărora le este interzis să cumpere ori să vândă nu pot să ceară anularea vânzării nici în
nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite.
§3. Obiectul vânzării
Art. 1.657 – Bunurile ce pot fi vândute
Orice bun poate fi vândut în mod liber, dacă vânzarea nu este interzisă ori limitată prin lege
sau prin convenție ori testament.
Art. 1.658 – Vânzarea unui bun viitor
(1) Dacă obiectul vânzării îl constituie un bun viitor, cumpărătorul dobândește proprietatea în
momentul în care bunul s-a realizat. În privința construcțiilor, sunt aplicabile dispozițiile
corespunzătoare în materie de carte funciară.
(2) În cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat care nu există la data încheierii
contractului, cumpărătorul dobândește proprietatea la momentul individualizării de către
vânzător a bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se realizează,
contractul nu produce niciun efect. Cu toate acestea, dacă nerealizarea este determinată de culpa
vânzătorului, el este ținut să plătească daune-interese.
(3) Când bunul se realizează numai parțial, cumpărătorul are alegerea fie de a cere desființarea
vânzării, fie de a pretinde reducerea corespunzătoare a prețului. Aceeași soluție se aplică și în
cazul prevăzut la alin. (2) atunci când genul limitat s-a realizat numai parțial și, din acest motiv,
vânzătorul nu poate individualiza întreaga cantitate de bunuri prevăzută în contract. Dacă
nerealizarea parțială a bunului sau, după caz, a genului limitat a fost determinată de culpa
vânzătorului, acesta este ținut să plătească daune-interese.
(4) Atunci când cumpărătorul și-a asumat riscul nerealizării bunului sau genului limitat, după
caz, el rămâne obligat la plata prețului.
(5) În sensul prezentului articol, bunul este considerat realizat la data la care devine apt de a fi
folosit potrivit destinației în vederea căreia a fost încheiat contractul.
Art. 1.659 – Vânzarea bunului pierit în întregime sau în parte
Dacă în momentul vânzării unui bun individual determinat acesta pierise în întregime,
contractul nu produce niciun efect. Dacă bunul pierise numai în parte, cumpărătorul care nu
cunoștea acest fapt în momentul vânzării poate cere fie anularea vânzării, fie reducerea
corespunzătoare a prețului.
Art. 1.660 – Condiții ale prețului
(1) Prețul constă într-o sumă de bani.

(2) Acesta trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil.
Art. 1.661 – Prețul determinabil
Vânzarea făcută pe un preț care nu a fost determinat în contract este valabilă dacă părțile au
convenit asupra unei modalități prin care prețul poate fi determinat ulterior, dar nu mai târziu de
data plății și care nu necesită un nou acord de voință al părților.
Art. 1.662 – Determinarea prețului de către un terț
(1) Prețul poate fi determinat și de către una sau mai multe persoane desemnate potrivit
acordului părților.
(2) Atunci când persoanele astfel desemnate nu determină prețul în termenul stabilit de părți
sau, în lipsă, în termen de 6 luni de la încheierea contractului, la cererea părții interesate,
președintele judecătoriei de la locul încheierii contractului va desemna, de urgență, în camera de
consiliu, prin încheiere definitivă, un expert pentru determinarea prețului. Remunerația
expertului se plătește în cote egale de către părți.
(3) Dacă prețul nu a fost determinat în termen de un an de la încheierea contractului, vânzarea
este nulă, afară de cazul în care părțile au convenit un alt mod de determinare a prețului.
Art. 1.663 – Determinarea prețului în funcție de greutatea lucrului vândut
Când prețul se determină în funcție de greutatea lucrului vândut, la stabilirea cuantumului său
nu se ține seama de greutatea ambalajului.
Art. 1.664 – Lipsa determinării exprese a prețului
(1) Prețul vânzării este suficient determinat dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor.
(2) Când contractul are ca obiect bunuri pe care vânzătorul le vinde în mod obișnuit, se
prezumă că părțile au avut în vedere prețul practicat în mod obișnuit de vânzător.
(3) În lipsă de stipulație contrară, vânzarea unor bunuri al căror preț este stabilit pe piețe
organizate este presupusă a se fi încheiat pentru prețul mediu aplicat în ziua încheierii
contractului pe piața cea mai apropiată de locul încheierii contractului. Dacă această zi a fost
nelucrătoare, se ține seama de ultima zi lucrătoare.
Art. 1.665 – Prețul fictiv și prețul derizoriu
(1) Vânzarea este anulabilă atunci când prețul este stabilit fără intenția de a fi plătit.
(2) De asemenea, dacă prin lege nu se prevede altfel, vânzarea este anulabilă când prețul este
într-atât de disproporționat față de valoarea bunului, încât este evident că părțile nu au dorit să
consimtă la o vânzare.
Art. 1.666 – Cheltuielile vânzării
(1) În lipsă de stipulație contrară, cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare sunt în
sarcina cumpărătorului.
(2) Măsurarea, cântărirea și cheltuielile de predare a bunului sunt în sarcina vânzătorului, iar
cele de preluare și transport de la locul executării sunt în sarcina cumpărătorului, dacă nu s-a
convenit altfel.
(3) În absența unei clauze contrare, cheltuielile aferente operațiunilor de plată a prețului sunt
în sarcina cumpărătorului.
Art. 1.667 – Cheltuielile predării
În lipsa uzanțelor sau a unei stipulații contrare, dacă bunul trebuie transportat dintr-un loc în
altul, vânzătorul trebuie să se ocupe de expediere pe cheltuiala cumpărătorului. Vânzătorul este
liberat când predă bunul transportatorului ori expeditorului. Cheltuielile de transport sunt în
sarcina cumpărătorului.
§4. Pactul de opțiune privind contractul de vânzare și promisiunea de vânzare

Art. 1.668 – Pactul de opțiune privind contractul de vânzare
(1) În cazul pactului de opțiune privind un contract de vânzare asupra unui bun individual
determinat, între data încheierii pactului și data exercitării opțiunii sau, după caz, aceea a
expirării termenului de opțiune nu se poate dispune de bunul care constituie obiectul pactului.
(2) Atunci când pactul are ca obiect drepturi tabulare, dreptul de opțiune se notează în cartea
funciară.
(3) Dreptul de opțiune se radiază din oficiu dacă până la expirarea termenului de opțiune nu s-
a înscris o declarație de exercitare a opțiunii, însoțită de dovada comunicării sale către cealaltă
parte.
Art. 1.669 – Promisiunea de vânzare și promisiunea de cumpărare
(1) Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză,
nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care
să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite.
(2) Dreptul la acțiune se prescrie în termen de 6 luni de la data la care contractul trebuia
încheiat.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător în cazul promisiunii unilaterale
de vânzare sau de cumpărare, după caz.
(4) În cazul promisiunii unilaterale de cumpărare a unui bun individual determinat, dacă, mai
înainte ca promisiunea să fi fost executată, creditorul său înstrăinează bunul ori constituie un
drept real asupra acestuia, obligația promitentului se consideră stinsă.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 8/2013; Decizia nr. 12/2015
Art. 1.670 – Prețul promisiunii
În lipsă de stipulație contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă
un avans din prețul convenit.
§5. Obligațiile vânzătorului
I. Dispoziții generale
Art. 1.671 – Interpretarea clauzelor vânzării
Clauzele îndoielnice în contractul de vânzare se interpretează în favoarea cumpărătorului, sub
rezerva regulilor aplicabile contractelor încheiate cu consumatorii și contractelor de adeziune.
Art. 1.672 – Obligațiile principale ale vânzătorului
Vânzătorul are următoarele obligații principale:
1. să transmită proprietatea bunului sau, după caz, dreptul vândut;
2. să predea bunul;
3. să îl garanteze pe cumpărător contra evicțiunii și viciilor bunului.
II. Transmiterea proprietății sau a dreptului vândut
Art. 1.673 – Obligația de a transmite dreptul vândut
(1) Vânzătorul este obligat să transmită cumpărătorului proprietatea bunului vândut.
(2) Odată cu proprietatea cumpărătorul dobândește toate drepturile și acțiunile accesorii ce au
aparținut vânzătorului.

(3) Dacă legea nu dispune altfel, dispozițiile referitoare la transmiterea proprietății se aplică în
mod corespunzător și atunci când prin vânzare se transmite un alt drept decât dreptul de
proprietate.
Art. 1.674 – Transmiterea proprietății
Cu excepția cazurilor prevăzute de lege ori dacă din voința părților nu rezultă contrariul,
proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii contractului, chiar dacă
bunul nu a fost predat ori prețul nu a fost plătit încă.
Art. 1.675 – Opozabilitatea vânzării
În cazurile anume prevăzute de lege, vânzarea nu poate fi opusă terților decât după
îndeplinirea formalităților de publicitate respective.
Art. 1.676 – Strămutarea proprietății imobilelor
În materie de vânzare de imobile, strămutarea proprietății de la vânzător la cumpărător este
supusă dispozițiilor de carte funciară.
Art. 1.677 – Radierea drepturilor stinse
Vânzătorul este obligat să radieze din cartea funciară, pe cheltuiala sa, drepturile înscrise
asupra imobilului vândut, dacă acestea sunt stinse.
Art. 1.678 – Vânzarea bunurilor de gen
Atunci când vânzarea are ca obiect bunuri de gen, inclusiv bunuri dintr-un gen limitat,
proprietatea se transferă cumpărătorului la data individualizării acestora prin predare, numărare,
cântărire, măsurare ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului.
Art. 1.679 – Vânzarea în bloc a bunurilor
Dacă însă mai multe bunuri sunt vândute în bloc și pentru un preț unic și global, proprietatea
se strămută cumpărătorului îndată ce contractul s-a încheiat, chiar dacă bunurile nu au fost
individualizate.
Art. 1.680 – Vânzarea după mostră sau model
La vânzarea după mostră sau model, proprietatea se strămută la momentul predării bunului.
Art. 1.681 – Vânzarea pe încercate
(1) Vânzarea este pe încercate atunci când se încheie sub condiția suspensivă ca, în urma
încercării, bunul să corespundă criteriilor stabilite la încheierea contractului ori, în lipsa acestora,
destinației bunului, potrivit naturii sale.
(2) Dacă durata încercării nu a fost convenită și din uzanțe nu rezultă altfel, condiția se
consideră îndeplinită în cazul în care cumpărătorul nu a declarat că bunul este nesatisfăcător în
termen de 30 de zile de la predarea bunului.
(3) În cazul în care prin contractul de vânzare părțile au prevăzut că bunul vândut urmează să
fie încercat, se prezumă că s-a încheiat o vânzare pe încercate.
Art. 1.682 – Vânzarea pe gustate
(1) Vânzarea sub rezerva ca bunul să corespundă gusturilor cumpărătorului se încheie numai
dacă acesta a făcut cunoscut acordul său în termenul convenit ori statornicit prin uzanțe. În cazul
în care un asemenea termen nu există, se aplică dispozițiile art. 1.681 alin. (2).
(2) Dacă bunul vândut se află la cumpărător, iar acesta nu se pronunță în termenul prevăzut la
alin. (1), vânzarea se consideră încheiată la expirarea termenului.
Art. 1.683 – Vânzarea bunului altuia
(1) Dacă, la data încheierii contractului asupra unui bun individual determinat, acesta se află în
proprietatea unui terț, contractul este valabil, iar vânzătorul este obligat să asigure transmiterea
dreptului de proprietate de la titularul său către cumpărător.

(2) Obligația vânzătorului se consideră ca fiind executată fie prin dobândirea de către acesta a
bunului, fie prin ratificarea vânzării de către proprietar, fie prin orice alt mijloc, direct ori
indirect, care procură cumpărătorului proprietatea asupra bunului.
(3) Dacă din lege sau din voința părților nu rezultă contrariul, proprietatea se strămută de drept
cumpărătorului din momentul dobândirii bunului de către vânzător sau al ratificării contractului
de vânzare de către proprietar.
(4) În cazul în care vânzătorul nu asigură transmiterea dreptului de proprietate către
cumpărător, acesta din urmă poate cere rezoluțiunea contractului, restituirea prețului, precum și,
dacă este cazul, daune-interese.
(5) Atunci când un coproprietar a vândut bunul proprietate comună și ulterior nu asigură
transmiterea proprietății întregului bun către cumpărător, acesta din urmă poate cere, pe lângă
daune-interese, la alegerea sa, fie reducerea prețului proporțional cu cota-parte pe care nu a
dobândit-o, fie rezoluțiunea contractului în cazul în care nu ar fi cumpărat dacă ar fi știut că nu
va dobândi proprietatea întregului bun.
(6) În cazurile prevăzute la alin. (4) și (5), întinderea daunelor-interese se stabilește, în mod
corespunzător, potrivit art. 1.702 și 1.703. Cu toate acestea, cumpărătorul care la data încheierii
contractului cunoștea că bunul nu aparținea în întregime vânzătorului nu poate să solicite
rambursarea cheltuielilor referitoare la lucrările autonome sau voluptuare.
Art. 1.684*) – Rezerva proprietății
Stipulația prin care vânzătorul își rezervă proprietatea bunului până la plata integrală a prețului
este valabilă chiar dacă bunul a fost predat. Această stipulație nu poate fi însă opusă terților decât
după îndeplinirea formalităților de publicitate cerute de lege, după natura bunului.
_____________
*) Formalitățile de publicitate necesare pentru opozabilitatea rezervei proprietății potrivit
art. 1.684 din Codul civil se aplică și contractelor de vânzare cu rezerva proprietății încheiate
înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, dacă rezerva proprietății nu devenise opozabilă
potrivit legii anterioare. (a se vedea art. 119 din Legea nr. 71/2011)
III. Predarea bunului
Art. 1.685 – Noțiune
Predarea se face prin punerea bunului vândut la dispoziția cumpărătorului, împreună cu tot
ceea ce este necesar, după împrejurări, pentru exercitarea liberă și neîngrădită a posesiei.
Art. 1.686 – Întinderea obligației de predare
(1) Obligația de a preda bunul se întinde și la accesoriile sale, precum și la tot ce este destinat
folosinței sale perpetue.
(2) Vânzătorul este, de asemenea, obligat să predea titlurile și documentele privitoare la
proprietatea sau folosința bunului.
(3) În cazul bunurilor de gen, vânzătorul nu este liberat de obligația de predare chiar dacă lotul
din care făceau parte bunurile respective a pierit în totalitate, afară numai dacă lotul era anume
prevăzut în convenție.
Art. 1.687 – Predarea bunului imobil
Predarea imobilului se face prin punerea acestuia la dispoziția cumpărătorului, liber de orice
bunuri ale vânzătorului.
Art. 1.688 – Predarea bunului mobil
Predarea bunului mobil se poate face fie prin remiterea materială, fie prin remiterea titlului
reprezentativ ori a unui alt document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice
moment.

Art. 1.689 – Locul predării
Predarea trebuie să se facă la locul unde bunul se afla în momentul încheierii contractului,
dacă nu rezultă altfel din convenția părților ori, în lipsa acesteia, din uzanțe.
Art. 1.690 – Starea bunului vândut
(1) Bunul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul încheierii contractului.
(2)*) Cumpărătorul are obligația ca imediat după preluare să verifice starea bunului potrivit
uzanțelor.
(3)*) Dacă în urma verificării se constată existența unor vicii aparente, cumpărătorul trebuie să
îl informeze pe vânzător despre acestea fără întârziere. În lipsa informării, se consideră că
vânzătorul și-a executat obligația prevăzută la alin. (1).
(4) Cu toate acestea, în privința viciilor ascunse, dispozițiile art. 1.707 – 1.714 rămân
aplicabile.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.690 alin. (2) și (3) din Codul civil se aplică și contractelor încheiate
înainte de data intrării sale în vigoare, dacă preluarea bunului are loc după această dată. (a se
vedea art. 120 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.691*) – Dezacordul asupra calității
(1) În cazul în care cumpărătorul contestă calitatea sau starea bunului pe care vânzătorul i l-a
pus la dispoziție, președintele judecătoriei de la locul prevăzut pentru executarea obligației de
predare, la cererea oricăreia dintre părți, va desemna de îndată un expert în vederea constatării.
(2) Prin aceeași hotărâre se poate dispune sechestrarea sau depozitarea bunului.
(3) Dacă păstrarea bunului ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se
va putea dispune chiar vânzarea pe cheltuiala proprietarului, în condițiile stabilite de instanță.
(4) Hotărârea de vânzare va trebui comunicată înainte de punerea ei în executare celeilalte
părți sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceștia se află într-o localitate situată în
circumscripția judecătoriei care a pronunțat hotărârea. În caz contrar, hotărârea va fi comunicată
în termen de 3 zile de la executarea ei.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.691 din Codul civil se aplică și contractelor încheiate înainte de data
intrării sale în vigoare, dacă preluarea bunului are loc după această dată. (a se vedea art. 120
din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.692 – Fructele bunului vândut
Dacă nu s-a convenit altfel, fructele bunului vândut se cuvin cumpărătorului din ziua
dobândirii proprietății.
Art. 1.693 – Momentul predării
În lipsa unui termen, cumpărătorul poate cere predarea bunului de îndată ce prețul este plătit.
Dacă însă, ca urmare a unor împrejurări cunoscute cumpărătorului la momentul vânzării,
predarea bunului nu se poate face decât după trecerea unui termen, părțile sunt prezumate că au
convenit ca predarea să aibă loc la expirarea acelui termen.
Art. 1.694 – Refuzul de a preda bunul
(1) Dacă obligația de plată a prețului este afectată de un termen și, după vânzare, cumpărătorul
a devenit insolvabil ori garanțiile acordate vânzătorului s-au diminuat, vânzătorul poate suspenda
executarea obligației de predare cât timp cumpărătorul nu acordă garanții îndestulătoare că va
plăti prețul la termenul stabilit.

(2) Dacă însă, la data încheierii contractului, vânzătorul cunoștea insolvabilitatea
cumpărătorului, atunci acesta din urmă păstrează beneficiul termenului, dacă starea sa de
insolvabilitate nu s-a agravat în mod substanțial.
IV. Garanția contra evicțiunii
Art. 1.695 – Condițiile garanției contra evicțiunii
(1) Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii care l-ar
împiedica total sau parțial în stăpânirea netulburată a bunului vândut.
(2) Garanția este datorată împotriva evicțiunii ce rezultă din pretențiile unui terț numai dacă
acestea sunt întemeiate pe un drept născut anterior datei vânzării și care nu a fost adus la
cunoștința cumpărătorului până la acea dată.
(3) De asemenea, garanția este datorată împotriva evicțiunii ce provine din fapte imputabile
vânzătorului, chiar dacă acestea s-au ivit ulterior vânzării.
Art. 1.696 – Excepția de garanție
Acela care este obligat să garanteze contra evicțiunii nu poate să evingă.
Art. 1.697 – Indivizibilitatea obligației de garanție
Obligația de garanție contra evicțiunii este indivizibilă între debitori.
Art. 1.698 – Modificarea sau înlăturarea convențională a garanției
(1) Părțile pot conveni să extindă sau să restrângă obligația de garanție. Acestea pot chiar
conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanție contra evicțiunii.
(2) Stipulația prin care obligația de garanție a vânzătorului este restrânsă sau înlăturată nu îl
exonerează pe acesta de obligația de a restitui prețul, cu excepția cazului în care cumpărătorul și-
a asumat riscul producerii evicțiunii.
Art. 1.699 – Limitele clauzei de nerăspundere pentru evicțiune
Chiar dacă s-a convenit că vânzătorul nu va datora nicio garanție, el răspunde totuși de
evicțiunea cauzată ulterior vânzării prin faptul său personal ori de cea provenită din cauze pe
care, cunoscându-le în momentul vânzării, le-a ascuns cumpărătorului. Orice stipulație contrară
este considerată nescrisă.
Art. 1.700 – Rezoluțiunea contractului
(1) Cumpărătorul poate cere rezoluțiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o
parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicțiunea, el nu ar mai fi
încheiat contractul.
(2) Odată cu rezoluțiunea, cumpărătorul poate cere restituirea prețului și repararea
prejudiciului suferit.
Art. 1.701 – Restituirea prețului
(1) Vânzătorul este ținut să înapoieze prețul în întregime chiar dacă, la data evicțiunii, valoarea
bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijența
cumpărătorului, fie prin forță majoră.
(2) Dacă însă cumpărătorul a obținut un beneficiu în urma deteriorărilor cauzate bunului,
vânzătorul are dreptul să scadă din preț o sumă corespunzătoare acestui beneficiu.
(3) Dacă lucrul vândut are, la data evicțiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul
este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă prețul vânzării, sporul de valoare acumulat până
la data evicțiunii.
Art. 1.702 – Întinderea daunelor-interese
(1) Daunele-interese datorate de vânzător cuprind:
a) valoarea fructelor pe care cumpărătorul a fost obligat să le restituie celui care l-a evins;

b) cheltuielile de judecată efectuate de cumpărător în procesul cu cel ce l-a evins, precum și în
procesul de chemare în garanție a vânzătorului;
c) cheltuielile încheierii și executării contractului de către cumpărător;
d) pierderile suferite și câștigurile nerealizate de către cumpărător din cauza evicțiunii.
(2) De asemenea, vânzătorul este ținut să ramburseze cumpărătorului sau să facă să i se
ramburseze de către acela care evinge toate cheltuielile pentru lucrările efectuate în legătură cu
bunul vândut, fie că lucrările sunt autonome, fie că sunt adăugate, dar, în acest din urmă caz,
numai dacă sunt necesare sau utile.
(3) Dacă vânzătorul a cunoscut cauza evicțiunii la data încheierii contractului, el este dator să
ramburseze cumpărătorului și cheltuielile făcute pentru efectuarea și, după caz, ridicarea
lucrărilor voluptuare.
Art. 1.703 – Efectele evicțiunii parțiale
În cazul în care evicțiunea parțială nu atrage rezoluțiunea contractului, vânzătorul trebuie să
restituie cumpărătorului o parte din preț proporțională cu valoarea părții de care a fost evins și,
dacă este cazul, să plătească daune-interese. Pentru stabilirea întinderii daunelor-interese, se
aplică în mod corespunzător prevederile art. 1.702.
Art. 1.704 – Înlăturarea evicțiunii de către cumpărător
Atunci când cumpărătorul a păstrat bunul cumpărat plătind terțului evingător o sumă de bani
sau dându-i un alt bun, vânzătorul este liberat de urmările garanției, în primul caz prin
rambursarea către cumpărător a sumei plătite cu dobânda legală calculată de la data plății, iar în
al doilea caz prin plata valorii bunului dat, precum și, în ambele cazuri, a tuturor cheltuielilor
aferente.
Art. 1.705 – Chemarea în judecată a vânzătorului
(1) Cumpărătorul chemat în judecată de un terț care pretinde că are drepturi asupra lucrului
vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat
printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanție dacă vânzătorul
dovedește că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.
(2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terțului
pierde dreptul de garanție, afară de cazul în care dovedește că nu existau motive suficiente pentru
a împiedica evicțiunea.
Art. 1.706 – Beneficiarii garanției
Vânzătorul este obligat să garanteze contra evicțiunii față de orice dobânditor subsecvent al
bunului, fără a deosebi după cum dobândirea este cu titlu oneros ori cu titlu gratuit.
V. Garanția contra viciilor bunului vândut
Art. 1.707 – Condiții
(1) Vânzătorul garantează cumpărătorul contra oricăror vicii ascunse care fac bunul vândut
impropriu întrebuințării la care este destinat sau care îi micșorează în asemenea măsură
întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu ar fi cumpărat sau ar fi
dat un preț mai mic.
(2) Este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de
specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent.
(3) Garanția este datorată dacă viciul sau cauza lui exista la data predării bunului.
(4) Vânzătorul nu datorează garanție contra viciilor pe care cumpărătorul le cunoștea la
încheierea contractului.
(5) În vânzările silite nu se datorează garanție contra viciilor ascunse.
Art. 1.708 – Modificarea sau înlăturarea convențională a garanției

(1) Dacă părțile nu au convenit altfel, vânzătorul este obligat să garanteze contra viciilor
ascunse, chiar și atunci când nu le-a cunoscut.
(2) Clauza care înlătură sau limitează răspunderea pentru vicii este nulă în privința viciilor pe
care vânzătorul le-a cunoscut ori trebuia să le cunoască la data încheierii contractului.
Art. 1.709 – Denunțarea viciilor
(1) Cumpărătorul care a descoperit viciile ascunse ale lucrului este obligat să le aducă la
cunoștința vânzătorului într-un termen rezonabil, stabilit potrivit cu împrejurările, sub sancțiunea
decăderii din dreptul de a cere măsura prevăzută la art. 1.710 alin. (1) lit. d).
(2) În cazul în care cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal,
termenul prevăzut la alin. (1) este de două zile lucrătoare.
(3) Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele prevăzute la alin. (1) încep să curgă din
ziua în care cumpărătorul își dă seama de gravitatea și întinderea viciului.
(4) Vânzătorul care a tăinuit viciul nu poate invoca prevederile prezentului articol.
Art. 1.710*) – Efectele garanției
(1) În temeiul obligației vânzătorului de garanție contra viciilor, cumpărătorul poate obține,
după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de același fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a prețului;
d) rezoluțiunea vânzării.
(2) La cererea vânzătorului, instanța, ținând seama de gravitatea viciilor și de scopul pentru
care contractul a fost încheiat, precum și de alte împrejurări, poate dispune o altă măsură
prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.710 din Codul civil se aplică și în cazurile în care viciile ascunse au fost
descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 121 din Legea nr.
71/2011)
Art. 1.711*) – Viciile care nu afectează toate bunurile vândute
(1) Dacă numai unele dintre bunurile vândute sunt afectate de vicii și acestea pot fi separate de
celelalte fără pagubă pentru cumpărător, iar instanța dispune rezoluțiunea în condițiile art. 1.710,
contractul se desființează numai în parte.
(2) Rezoluțiunea contractului, în ceea ce privește bunul principal, atrage rezoluțiunea lui și în
privința bunului accesoriu.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.711 din Codul civil se aplică și în cazurile în care viciile ascunse au fost
descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 121 din Legea nr.
71/2011)
Art. 1.712 – Întinderea garanției
(1) În situația în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoștea viciile bunului vândut,
pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1.710, vânzătorul este obligat la plata de daune-
interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul.
(2)*) Atunci când vânzătorul nu cunoștea viciile bunului vândut și s-a dispus una dintre
măsurile prevăzute la art. 1.710 alin. (1) lit. c) și d), el este obligat să restituie cumpărătorului
doar prețul și cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după caz.
_____________

*) Dispozițiile art. 1.712 alin. (2) din Codul civil se aplică și în cazurile în care viciile
ascunse au fost descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 121 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 1.713*) – Pierderea sau deteriorarea bunului
Pierderea sau deteriorarea bunului, chiar prin forță majoră, nu îl împiedică pe cumpărător să
obțină aplicarea măsurilor prevăzute la art. 1.710 alin. (1).
_____________
*) Dispozițiile art. 1.713 din Codul civil se aplică și în cazurile în care viciile ascunse au fost
descoperite după data intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 121 din Legea nr.
71/2011)
Art. 1.714 – Garanția pentru lipsa calităților convenite
Dispozițiile privitoare la garanția contra viciilor ascunse se aplică și atunci când bunul vândut
nu corespunde calităților convenite de către părți.
Art. 1.715 – Garanția în cazul vânzării după mostră sau model
În cazul vânzării după mostră sau model, vânzătorul garantează că bunul are calitățile mostrei
sau modelului.
VI. Garanția pentru buna funcționare
Art. 1.716 – Condițiile garanției pentru buna funcționare
(1) În afară de garanția contra viciilor ascunse, vânzătorul care a garantat pentru un timp
determinat buna funcționare a bunului vândut este obligat, în cazul oricărei defecțiuni ivite
înăuntrul termenului de garanție, să repare bunul pe cheltuiala sa.
(2) Dacă reparația este imposibilă sau dacă durata acesteia depășește timpul stabilit prin
contract sau prin legea specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul vândut. În lipsa unui
termen prevăzut în contract sau în legea specială, durata maximă a reparației este de 15 zile de la
data când cumpărătorul a solicitat repararea bunului.
(3) Dacă vânzătorul nu înlocuiește bunul într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările, el
este obligat, la cererea cumpărătorului, să îi restituie prețul primit în schimbul înapoierii bunului.
Art. 1.717*) – Defecțiunea imputabilă cumpărătorului
Garanția nu va fi datorată dacă vânzătorul dovedește că defecțiunea s-a produs din pricina
modului nepotrivit în care cumpărătorul a folosit sau a păstrat bunul. Comportamentul
cumpărătorului se apreciază și luându-se în considerare instrucțiunile scrise care i-au fost
comunicate de către vânzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.717 din Codul civil se aplică și contractelor încheiate înainte de data
intrării în vigoare a Codului civil, în cazul în care comportamentul cumpărătorului care
pricinuiește defecțiunea intervine după această dată. (a se vedea art. 122 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.718 – Comunicarea defecțiunii
(1) Sub sancțiunea decăderii din dreptul de garanție, cumpărătorul trebuie să comunice
defecțiunea înainte de împlinirea termenului de garanție. Dacă această comunicare nu a putut fi
făcută în termenul de garanție, din motive obiective, cumpărătorul are obligația să comunice
defecțiunea într-un termen rezonabil de la data expirării termenului de garanție.
(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul în care vânzătorul a
garantat că bunul vândut va păstra un timp determinat anumite calități.

§6. Obligațiile cumpărătorului
Art. 1.719 – Plata prețului și primirea bunului
Cumpărătorul are următoarele obligații principale:
a) să preia bunul vândut;
b) să plătească prețul vânzării.
Art. 1.720 – Locul și data plății prețului
(1) În lipsa unei stipulații contrare, cumpărătorul trebuie să plătească prețul la locul în care
bunul se afla în momentul încheierii contractului și de îndată ce proprietatea este transmisă.
(2) Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulații
contrare, plata prețului se face la locul care rezultă din uzanțe sau, în lipsa acestora, la locul
destinației.
Art. 1.721 – Dobânzi asupra prețului
În cazul în care nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ținut să plătească dobânzi asupra
prețului din ziua dobândirii proprietății, dacă bunul produce fructe civile sau naturale, ori din
ziua predării, dacă bunul nu produce fructe, însă îi procură alte foloase.
Art. 1.722 – Suspendarea plății prețului
(1) Cumpărătorul care află de existența unei cauze de evicțiune este îndreptățit să suspende
plata prețului până la încetarea tulburării sau până când vânzătorul oferă o garanție
corespunzătoare.
(2) Cumpărătorul nu poate suspenda plata prețului dacă a cunoscut pericolul evicțiunii în
momentul încheierii contractului sau dacă în contract s-a prevăzut că plata se va face chiar în caz
de tulburare.
Art. 1.723 – Garantarea creanței prețului
Pentru garantarea obligației de plată a prețului, în cazurile prevăzute de lege vânzătorul
beneficiază de un privilegiu sau, după caz, de o ipotecă legală asupra bunului vândut.
Art. 1.724 – Sancțiunea neplății prețului
Când cumpărătorul nu a plătit, vânzătorul este îndreptățit să obțină fie executarea silită a
obligației de plată, fie rezoluțiunea vânzării, precum și, în ambele situații, daune-interese, dacă
este cazul.
Art. 1.725 – Punerea de drept în întârziere
(1) În cazul vânzării bunurilor mobile, cumpărătorul este de drept în întârziere cu privire la
îndeplinirea obligațiilor sale dacă, la scadență, nici nu a plătit prețul și nici nu a preluat bunul.
(2) În cazul bunurilor mobile supuse deteriorării rapide sau deselor schimbări de valoare,
cumpărătorul este de drept în întârziere în privința preluării lor, atunci când nu le-a preluat în
termenul convenit, chiar dacă prețul a fost plătit, sau atunci când a solicitat predarea, fără să fi
plătit prețul.
Art. 1.726 – Executarea directă
(1) Când cumpărătorul unui bun mobil nu își îndeplinește obligația de preluare sau de plată,
vânzătorul are facultatea de a depune lucrul vândut într-un depozit, la dispoziția și pe cheltuiala
cumpărătorului, sau de a-l vinde.
(2) Vânzarea se va face prin licitație publică sau chiar pe prețul curent, dacă lucrul are un preț
la bursă sau în târg ori stabilit de lege, de către o persoană autorizată de lege pentru asemenea
acte și cu dreptul pentru vânzător la plata diferenței dintre prețul convenit la prima vânzare și cel
efectiv obținut, precum și la daune-interese.

(3) Dacă vânzarea are ca obiect bunuri fungibile supuse unui preț curent în sensul alin. (2), iar
contractul nu a fost executat din culpa vânzătorului, cumpărătorul are dreptul de a cumpăra
bunuri de același gen pe cheltuiala vânzătorului, prin intermediul unei persoane autorizate.
(4) Cumpărătorul are dreptul de a pretinde diferența dintre suma ce reprezintă cheltuielile
achiziționării bunurilor și prețul convenit cu vânzătorul, precum și la daune-interese, dacă este
cazul.
(5) Partea care va exercita dreptul prevăzut de prezentul articol are obligația de a încunoștința
de îndată cealaltă parte despre aceasta.
Art. 1.727 – Restituirea bunului mobil
(1) Atunci când vânzarea s-a făcut fără termen de plată, iar cumpărătorul nu a plătit prețul,
vânzătorul poate ca, în cel mult 15 zile de la data predării, să declare rezoluțiunea fără punere în
întârziere și să ceară restituirea bunului mobil vândut, cât timp bunul este încă în posesia
cumpărătorului și nu a suferit transformări.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), dacă acțiunea în restituire nu a fost introdusă în condițiile
stabilite de acesta, vânzătorul nu mai poate opune celorlalți creditori ai cumpărătorului efectele
rezoluțiunii ulterioare a contractului pentru neplata prețului. Dispozițiile art. 1.648 sau ale art.
1.649, după caz, rămân aplicabile.
Art. 1.728 – Punerea de drept în întârziere
Atunci când vânzarea are ca obiect un bun imobil și s-a stipulat că în cazul în care nu se
plătește prețul la termenul convenit cumpărătorul este de drept în întârziere, acesta din urmă
poate să plătească și după expirarea termenului cât timp nu a primit declarația de rezoluțiune din
partea vânzătorului.
Art. 1.729 – Efectele rezoluțiunii față de terți
Rezoluțiunea vânzării unui imobil are efecte față de terți în condițiile stabilite la art. 909 și
910.
§7. Dreptul de preempțiune
Art. 1.730*) – Noțiune și domeniu
(1) În condițiile stabilite prin lege sau contract, titularul dreptului de preempțiune, numit
preemptor, poate să cumpere cu prioritate un bun.
(2) Dispozițiile prezentului cod privitoare la dreptul de preempțiune sunt aplicabile numai
dacă prin lege sau contract nu se stabilește altfel.
(3) Titularul dreptului de preempțiune care a respins o ofertă de vânzare nu își mai poate
exercita acest drept cu privire la contractul ce i-a fost propus. Oferta se consideră respinsă dacă
nu a fost acceptată în termen de cel mult 10 zile, în cazul vânzării de bunuri mobile, sau de cel
mult 30 de zile, în cazul vânzării de bunuri imobile. În ambele cazuri, termenul curge de la
comunicarea ofertei către preemptor.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.730 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.

Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.731*) – Vânzarea către un terț a bunurilor supuse preempțiunii
Vânzarea bunului cu privire la care există un drept de preempțiune legal sau convențional se
poate face către un terț numai sub condiția suspensivă a neexercitării dreptului de preempțiune de
către preemptor.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.731 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.732*) – Condițiile exercitării dreptului de preempțiune
(1) Vânzătorul este obligat să notifice de îndată preemptorului cuprinsul contractului încheiat
cu un terț. Notificarea poate fi făcută și de acesta din urmă.
(2) Această notificare va cuprinde numele și prenumele vânzătorului, descrierea bunului,
sarcinile care îl grevează, termenii și condițiile vânzării, precum și locul unde este situat bunul.
(3) Preemptorul își poate exercita dreptul prin comunicarea către vânzător a acordului său de a
încheia contractul de vânzare, însoțită de consemnarea prețului la dispoziția vânzătorului.
(4) Dreptul de preempțiune se exercită, în cazul vânzării de bunuri mobile, în termen de cel
mult 10 zile, iar în cazul vânzării de bunuri imobile, în termen de cel mult 30 de zile. În ambele
cazuri, termenul curge de la comunicarea către preemptor a notificării prevăzute la alin. (1).
_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.732 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.733*) – Efectele exercitării preempțiunii
(1) Prin exercitarea preempțiunii, contractul de vânzare se consideră încheiat între preemptor
și vânzător în condițiile cuprinse în contractul încheiat cu terțul, iar acest din urmă contract se
desființează retroactiv. Cu toate acestea, vânzătorul răspunde față de terțul de bună-credință
pentru evicțiunea ce rezultă din exercitarea preempțiunii.
(2) Clauzele contractului încheiat cu terțul având drept scop să împiedice exercitarea dreptului
de preempțiune nu produc efecte față de preemptor.

_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.733 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.734*) – Concursul dintre preemptori
(1) În cazul în care mai mulți titulari și-au exercitat preempțiunea asupra aceluiași bun,
contractul de vânzare se consideră încheiat:
a) cu titularul dreptului legal de preempțiune, atunci când se află în concurs cu titulari ai unor
drepturi convenționale de preempțiune;
b) cu titularul dreptului legal de preempțiune ales de vânzător, când se află în concurs cu alți
titulari ai unor drepturi legale de preempțiune;
c) dacă bunul este imobil, cu titularul dreptului convențional de preempțiune care a fost mai
întâi înscris în cartea funciară, atunci când acesta se află în concurs cu alți titulari ai unor drepturi
convenționale de preempțiune;
d) dacă bunul este mobil, cu titularul dreptului convențional de preempțiune având data certă
cea mai veche, atunci când acesta se află în concurs cu alți titulari ai unor drepturi convenționale
de preempțiune.
(2) Orice clauză care contravine prevederilor alin. (1) este considerată nescrisă.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.734 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
**) Dacă legea nu prevede altfel, dispozițiile art. 1.734 din Codul civil se aplică și drepturilor
de preempțiune izvorâte din contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil. (a
se vedea art. 125 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.735*) – Pluralitate de bunuri vândute
(1) Atunci când preempțiunea se exercită în privința unui bun cumpărat de terț împreună cu
alte bunuri pentru un singur preț, vânzătorul poate pretinde de la preemptor numai o parte
proporțională din acest preț.
(2) În cazul în care s-au vândut și alte bunuri decât acela supus preempțiunii, dar care nu
puteau fi despărțite de acesta fără să îl fi păgubit pe vânzător, exercitarea dreptului de
preempțiune nu se poate face decât dacă preemptorul consemnează prețul stabilit pentru toate
bunurile vândute.

_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.735 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.736*) – Scadența obligației de plată a prețului
Atunci când în contractul încheiat cu terțul s-au acordat termene de plată a prețului,
preemptorul nu se poate prevala de aceste termene.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.736 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.737*) – Notarea dreptului de preempțiune asupra unui imobil
(1) Dreptul convențional de preempțiune în legătură cu un imobil se notează în cartea funciară.
(2) Dacă o asemenea notare a fost făcută, acordul preemptorului nu este necesar pentru ca
acela care a cumpărat sub condiție suspensivă să își poată înscrie dreptul în cartea funciară, în
temeiul contractului de vânzare încheiat cu proprietarul. Înscrierea se face sub condiția
suspensivă ca, în termen de 30 de zile de la comunicarea încheierii prin care s-a dispus
înscrierea, preemptorul să nu notifice biroului de carte funciară dovada consemnării prețului la
dispoziția vânzătorului.
(3) Notificarea făcută în termen biroului de carte funciară înlocuiește comunicarea prevăzută
la art. 1.732 alin. (3) și are aceleași efecte. În temeiul acestei notificări, preemptorul poate cere
radierea din cartea funciară a dreptului terțului și înscrierea dreptului său.
(4) Dacă preemptorul nu a făcut notificarea în termen, dreptul de preempțiune se stinge și se
radiază din oficiu din cartea funciară.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.737 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.

Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.738*) – Exercitarea dreptului de preempțiune în cadrul executării silite
În cazul în care bunul face obiectul urmăririi silite sau este scos la vânzare silită cu autorizarea
judecătorului-sindic, dreptul de preempțiune se exercită în condițiile prevăzute de Codul de
procedur ă civil ă.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.738 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.739*) – Caractere ale dreptului de preempțiune
Dreptul de preempțiune este indivizibil și nu se poate ceda.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.739 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.740*) – Stingerea dreptului convențional de preempțiune
Dreptul convențional de preempțiune se stinge prin moartea preemptorului, cu excepția
situației în care a fost constituit pe un anume termen. În acest din urmă caz, termenul se reduce la
5 ani de la data constituirii, dacă a fost stipulat un termen mai lung.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.730 – 1.740 din Codul civil completează, de la data intrării în vigoare a
acestuia, prevederile referitoare la dreptul de preempțiune cuprinse în legile speciale aflate în
vigoare la această dată.
Pentru dreptul de preempțiune creat prin convenție, dispozițiile art. 1.740 din Codul civil se
aplică numai în situația în care convenția a fost încheiată după intrarea în vigoare a Codului
civil.
Dreptul de preempțiune prevăzut la alinineatele precedente este supus dispozițiilor art. 1.730
– 1.740 din Codul civil numai cu privire la contractele de vânzare încheiate după intrarea în
vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 123 din Legea nr. 71/2011)

Secțiunea a 2-a
Vânzarea bunurilor imobile
§1. Reguli speciale aplicabile vânzării imobilelor
Art. 1.741 – Vânzarea imobilelor fără indicarea suprafeței
Atunci când se vinde un imobil determinat, fără indicarea suprafeței, pentru un preț total, nici
cumpărătorul și nici vânzătorul nu pot cere rezoluțiunea ori modificarea prețului pe motiv că
suprafața este mai mică ori mai mare decât au crezut.
Art. 1.742 – Vânzarea unei suprafețe dintr-un teren mai mare
Atunci când se vinde, cu un anumit preț pe unitatea de măsură, o anumită suprafață dintr-un
teren mai mare, a cărei întindere sau amplasare nu este determinată, cumpărătorul poate cere
strămutarea proprietății numai după măsurarea și delimitarea suprafeței vândute.
Art. 1.743 – Vânzarea unui imobil determinat cu indicarea suprafeței
(1) Dacă, în vânzarea unui imobil cu indicarea suprafeței și a prețului pe unitatea de măsură,
suprafața reală este mai mică decât cea indicată în contract, cumpărătorul poate cere vânzătorului
să îi dea suprafața convenită. Atunci când cumpărătorul nu cere sau vânzătorul nu poate să
transmită această suprafață, cumpărătorul poate obține fie reducerea corespunzătoare a prețului,
fie rezoluțiunea contractului dacă, din cauza diferenței de suprafață, bunul nu mai poate fi folosit
în scopul pentru care a fost cumpărat.
(2) Dacă însă suprafața reală se dovedește a fi mai mare decât cea stipulată, iar excedentul
depășește a douăzecea parte din suprafața convenită, cumpărătorul va plăti suplimentul de preț
corespunzător sau va putea obține rezoluțiunea contractului. Atunci când însă excedentul nu
depășește a douăzecea parte din suprafața convenită, cumpărătorul nu poate obține rezoluțiunea,
dar nici nu este dator să plătească prețul excedentului.
Art. 1.744 – Termenul de exercitare a acțiunii estimatorii sau în rezoluțiune
Acțiunea vânzătorului pentru suplimentul de preț și aceea a cumpărătorului pentru reducerea
prețului sau pentru rezoluțiunea contractului trebuie să fie intentate, sub sancțiunea decăderii din
drept, în termen de un an de la încheierea contractului, afară de cazul în care părțile au fixat o
dată pentru măsurarea imobilului, caz în care termenul de un an curge de la acea dată.
Art. 1.745 – Vânzarea a două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia
Când prin același contract s-au vândut două fonduri cu precizarea întinderii fiecăruia și pentru
un singur preț, dacă întinderea unuia este mai mare, iar a celuilalt mai mică, se va face
compensația între valoarea surplusului și valoarea lipsei, iar acțiunea, fie pentru suplimentul de
preț, fie pentru scăderea sa, nu poate fi introdusă decât potrivit regulilor prevăzute la art. 1.743 și
1.744. Rezoluțiunea contractului este supusă în acest caz dreptului comun.
§2. Vânzarea terenurilor forestiere
Art. 1.746*) – Vânzarea terenurilor forestiere
Terenurile din fondul forestier aflate în proprietate privată se pot vinde cu respectarea, în
ordine, a dreptului de preempțiune al coproprietarilor sau vecinilor.
____________
*) În vederea aplicării prevederilor art. 1.746 din Codul civil, numai vecinii care sunt
proprietari de fond forestier beneficiază de dreptul de preempțiune. (a se vedea art. 123 1 din
Legea nr. 71/2011)

Secțiunea a 3-a
Vânzarea moștenirii
Art. 1.747 – Noțiune și formă
(1) În sensul prezentei secțiuni, prin moștenire se înțelege dreptul de a culege o moștenire
deschisă sau o cotă din aceasta.
(2) Sub sancțiunea nulității absolute a contractului, vânzarea unei moșteniri se încheie în
formă autentică.
Art. 1.748 – Garanția
Dacă nu specifică bunurile asupra cărora se întind drepturile sale, vânzătorul unei moșteniri
garantează numai calitatea sa de moștenitor, afară de cazul când părțile au înlăturat expres și
această garanție.
Art. 1.749 – Obligațiile vânzătorului
Dacă nu s-a convenit altfel, vânzătorul este obligat să remită cumpărătorului toate fructele pe
care le-a cules și toate plățile primite pentru creanțele moștenirii până la momentul încheierii
contractului, prețul bunurilor vândute din moștenire și orice bun care înlocuiește un bun al
moștenirii.
Art. 1.750 – Obligațiile cumpărătorului
Dacă nu s-a convenit altfel, cumpărătorul este ținut să ramburseze vânzătorului sumele plătite
de acesta din urmă pentru datoriile și sarcinile moștenirii, precum și sumele pe care moștenirea i
le datorează acestuia din urmă.
Art. 1.751 – Răspunderea pentru datoriile moștenirii
Vânzătorul rămâne răspunzător pentru datoriile moștenirii vândute.
Art. 1.752 – Bunurile de familie
(1) Înscrisurile sau portretele de familie, decorațiile sau alte asemenea bunuri, care nu au
valoare patrimonială însemnată, dar care au pentru vânzător o valoare afectivă, se prezumă a nu
fi cuprinse în moștenirea vândută.
(2) Dacă aceste bunuri au valoare patrimonială însemnată, vânzătorul care nu și le-a rezervat
expres datorează cumpărătorului prețul lor la data vânzării.
Art. 1.753 – Formalități de publicitate
(1) Cumpărătorul unei moșteniri nu dobândește drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în
moștenire decât potrivit regulilor privitoare la cartea funciară.
(2) El nu poate opune terțelor persoane dobândirea altor drepturi cuprinse în moștenire decât
dacă a îndeplinit formalitățile cerute de lege pentru a face opozabilă dobândirea fiecăruia dintre
aceste drepturi.
Art. 1.754 – Alte forme de înstrăinare a moștenirii
Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică și altor forme de înstrăinare, fie cu titlu oneros, fie cu
titlu gratuit, a unei moșteniri. În privința înstrăinărilor cu titlu gratuit se aplică în mod
corespunzător și dispozițiile privitoare la donații.
Secțiunea a 4-a
Alte varietăți de vânzare
§1. Vânzarea cu plata prețului în rate și rezerva proprietății
Art. 1.755 – Rezerva proprietății și riscurile

Atunci când, într-o vânzare cu plata prețului în rate, obligația de plată este garantată cu rezerva
dreptului de proprietate, cumpărătorul dobândește dreptul de proprietate la data achitării ultimei
rate din preț; riscul bunului este însă transferat cumpărătorului de la momentul predării acestuia.
Art. 1.756 – Neplata unei singure rate din preț
În lipsa unei înțelegeri contrare, neplata unei singure rate, care nu este mai mare de o optime
din preț, nu dă dreptul la rezoluțiunea contractului, iar cumpărătorul păstrează beneficiul
termenului pentru ratele succesive.
Art. 1.757 – Rezoluțiunea contractului
(1) Când a obținut rezoluțiunea contractului pentru neplata prețului, vânzătorul este ținut să
restituie toate sumele primite, dar este îndreptățit să rețină, pe lângă alte daune-interese, o
compensație echitabilă pentru folosirea bunului de către cumpărător.
(2) Atunci când s-a convenit ca sumele încasate cu titlu de rate să rămână, în tot sau în parte,
dobândite de vânzător, instanța va putea totuși reduce aceste sume, aplicându-se în mod
corespunzător dispozițiile referitoare la reducerea de către instanță a cuantumului clauzei penale.
(3) Prevederile alin. (2) se aplică și în cazul contractului de leasing, precum și al celui de
locațiune, dacă, în acest ultim caz, se convine ca la încetarea contractului proprietatea bunului să
poată fi dobândită de locatar după plata sumelor convenite.
§2. Vânzarea cu opțiune de răscumpărare
Art. 1.758 – Noțiune și condiții
(1) Vânzarea cu opțiune de răscumpărare este o vânzare afectată de condiție rezolutorie prin
care vânzătorul își rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului.
(2) Opțiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de 5 ani. Dacă
s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani.
Art. 1.759 – Exercitarea opțiunii
(1) Exercitarea opțiunii de răscumpărare de către vânzător se poate face numai dacă acesta
restituie cumpărătorului prețul primit și cheltuielile pentru încheierea contractului de vânzare și
realizarea formalităților de publicitate.
(2) Exercitarea opțiunii îl obligă pe vânzător la restituirea către cumpărător a cheltuielilor
pentru ridicarea și transportul bunului, a cheltuielilor necesare, precum și a celor utile, însă în
acest din urmă caz numai în limita sporului de valoare.
(3) În cazul în care vânzătorul nu exercită opțiunea în termenul stabilit, condiția rezolutorie
care afecta vânzarea este considerată a nu se fi îndeplinit, iar dreptul cumpărătorului se
consolidează.
Art. 1.760 – Efecte
(1) Efectele vânzării cu opțiune de răscumpărare se stabilesc potrivit dispozițiilor privitoare la
condiția rezolutorie, care se aplică în mod corespunzător. Cu toate acestea, vânzătorul este ținut
de locațiunile încheiate de cumpărător înaintea exercitării opțiunii, dacă au fost supuse
formalităților de publicitate, dar nu mai mult de 3 ani din momentul exercitării.
(2) Vânzătorul care intenționează să exercite opțiunea de răscumpărare trebuie să îi notifice pe
cumpărător, precum și pe orice subdobânditor căruia dreptul de opțiune îi este opozabil și față de
care dorește să își exercite acest drept.
(3) În termen de o lună de la data notificării, vânzătorul trebuie să consemneze sumele
menționate la art. 1.759 alin. (1), la dispoziția cumpărătorului sau, după caz, a terțului
subdobânditor, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a exercita opțiunea de răscumpărare.
Art. 1.761 – Bunul nepartajat

(1) În cazul vânzării cu opțiune de răscumpărare ce are ca obiect o cotă dintr-un bun, partajul
trebuie cerut și în raport cu vânzătorul dacă acesta nu și-a exercitat încă opțiunea.
(2) Vânzătorul care nu și-a exercitat opțiunea de răscumpărare în cadrul partajului decade din
dreptul de opțiune, chiar și atunci când bunul este atribuit, în tot sau în parte, cumpărătorului.
Art. 1.762 – Sancțiune
(1) În cazul în care diferența dintre prețul răscumpărării și prețul plătit pentru vânzare
depășește nivelul maxim stabilit de lege pentru dobânzi, prețul răscumpărării va fi redus la prețul
plătit pentru vânzare.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică și vânzărilor în care vânzătorul se obligă să răscumpere
bunul vândut.
Cap. II
Contractul de schimb
Art. 1.763 – Noțiune
Schimbul este contractul prin care fiecare dintre părți, denumite copermutanți, transmite sau,
după caz, se obligă să transmită un bun pentru a dobândi un altul.
Art. 1.764 – Aplicabilitatea dispozițiilor de la vânzare
(1) Dispozițiile privitoare la vânzare se aplică, în mod corespunzător, și schimbului.
(2) Fiecare dintre părți este considerată vânzător, în ceea ce privește bunul pe care îl
înstrăinează, și cumpărător, în ceea ce privește bunul pe care îl dobândește.
Art. 1.765 – Cheltuielile schimbului
În lipsă de stipulație contrară, părțile suportă în mod egal cheltuielile pentru încheierea
contractului de schimb.
Cap. III
Contractul de furnizare
Art. 1.766 – Noțiune
(1) Contractul de furnizare este acela prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să
transmită proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea, la unul sau mai
multe termene ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite
servicii, la unul sau mai multe termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte,
denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile sau să primească prestarea serviciilor și să
plătească prețul lor.
(2) În cazul furnizării de bunuri, ca accesoriu al obligației principale, furnizorul se poate
obliga să presteze beneficiarului acele servicii necesare pentru furnizarea bunurilor.
(3) Dacă prin același contract se convin atât vânzarea unor bunuri, cât și furnizarea unor
bunuri sau servicii, atunci contractul va fi calificat în funcție de obligația caracteristică și cea
accesorie.
Art. 1.767 – Transmiterea dreptului de proprietate. Preluarea și predarea bunurilor
(1) Proprietatea asupra bunurilor se transferă de la furnizor la beneficiar în momentul predării
acestora. Beneficiarul are obligația să preia bunurile la termenele și în condițiile prevăzute în
contract.
(2) Preluarea bunurilor se face prin recepția de către beneficiar, ocazie cu care se identifică și
se constată cantitatea și calitatea acestora.

(3) Când expedierea produselor este în seama furnizorului, produsele recepționate sunt
socotite predate beneficiarului pe data predării lor către cărăuș.
Art. 1.768 – Prețul produselor sau serviciilor
(1) Prețul datorat de beneficiar este cel prevăzut în contract sau în lege.
(2) Dacă în cursul executării contractului se modifică reglementarea legală a prețului sau
mecanismului de determinare a acestuia, între părți va continua să se aplice prețul sau
mecanismul de determinare a acestuia stabilit inițial în contract, dacă legea nu prevede expres
contrariul.
(3) Dacă legea prevede expres că prețul sau modalitatea de determinare pe care le stabilește se
va aplica și contractelor în curs, fiecare dintre părți poate denunța contractul în 30 de zile de la
data intrării în vigoare a legii. Pe durata celor 30 de zile părțile vor aplica prețul stabilit prin
contract.
Art. 1.769 – Subcontractarea
(1) Furnizorul poate subcontracta furnizarea bunurilor sau serviciilor către o terță persoană, cu
excepția cazurilor în care contractul are un caracter strict personal sau natura contractului nu
permite.
(2) Există subcontractare ori de câte ori produsul sau serviciul care face obiectul contractului
de furnizare este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de către un terț cu care furnizorul a
subcontractat în acest scop.
Art. 1.770 – Răspunderea furnizorului principal. Dreptul de regres al acestuia
În cazul subcontractării, executarea contractului de furnizare rămâne sub supravegherea
furnizorului și acesta răspunde față de beneficiar pentru calitatea produselor și a serviciilor
furnizate de terțul subcontractant, având însă drept de regres împotriva acestuia.
Art. 1.771 – Aplicabilitatea dispozițiilor de la vânzare
Dispozițiile prezentului capitol se întregesc, în mod corespunzător, cu dispozițiile privitoare la
contractul de vânzare, în măsura în care nu este prevăzută o reglementare specială pentru
contractul de furnizare.
Cap. IV*)
Contractul de report
*) Contractul de report este supus legii în vigoare la data încheierii sale prin remiterea
titlurilor către reportat. (a se vedea art. 126 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.772*) – Noțiune
(1) Contractul de report este acela prin care reportatorul cumpără de la reportat cu plata
imediată titluri de credit și valori mobiliare circulând în comerț și se obligă, în același timp, să
revândă reportatului titluri sau valori mobiliare de aceeași specie, la o anumită scadență, în
schimbul unei sume determinate.
(2) Contractul de report se încheie prin remiterea titlurilor sau valorilor mobiliare, iar dacă
acestea sunt nominative, prin îndeplinirea formalităților necesare pentru transmiterea lor.
_____________
*) Formalitățile pentru transferul titlurilor sau al valorilor mobiliare se îndeplinesc conform
legii în vigoare la data transferului, indiferent de legea care guvernează contractul de report. (a
se vedea art. 127 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.773 – Drepturi accesorii

În lipsă de stipulație contrară, drepturile accesorii conferite de titlurile și valorile mobiliare
date în report, precum dobânzile și dividendele ajunse la scadență în timpul duratei reportului, se
cuvin reportatorului.
Art. 1.774 – Obligația reportatorului de a exercita opțiunea
(1) Reportatorul este obligat să exercite opțiunea pe seama reportatului în timpul reportului,
dacă titlurile acordă un asemenea drept, în condițiile legii speciale.
(2) Reportatul trebuie să pună la dispoziția reportatorului fondurile necesare, cu cel puțin 3
zile înainte de scadența termenului de opțiune. Dacă reportatul nu îndeplinește această obligație,
reportatorul trebuie să vândă dreptul de opțiune în numele și pe seama reportatului.
Art. 1.775 – Efectuarea de vărsăminte asupra titlurilor
Dacă în timpul reportului urmează a se efectua vărsăminte în contul titlurilor și valorilor
mobiliare care fac obiectul reportului, reportatul trebuie să pună la dispoziția reportatorului
sumele necesare, cu cel puțin 3 zile înainte de scadența vărsămintelor. În caz contrar, reportatorul
poate proceda la lichidarea silită a contractului.
Art. 1.776 – Lichidarea reportului. Lichidarea diferențelor și reînnoirea reportului
(1) Lichidarea reportului se va face înăuntrul celei de a doua zile de lucru ce urmează
scadenței.
(2) Dacă la scadența termenului reportului părțile lichidează diferențele, făcând plata, și
reînnoiesc reportul asupra unor titluri sau valori mobiliare ce diferă prin calitatea sau specia lor
ori pe un alt preț, atunci se consideră că părțile au încheiat un nou contract.
Cap. V
Contractul de locațiune
Secțiunea 1
Dispoziții generale
§1. Cuprinsul contractului
Art. 1.777 – Noțiune
Locațiunea este contractul prin care o parte, numită locator, se obligă să asigure celeilalte
părți, numite locatar, folosința unui bun pentru o anumită perioadă, în schimbul unui preț,
denumit chirie.
Art. 1.778 – Felurile locațiunii
(1) Locațiunea bunurilor imobile și aceea a bunurilor mobile se numește închiriere, iar
locațiunea bunurilor agricole poartă denumirea de arendare.
(2) Dispozițiile prezentei secțiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător, închirierii locuințelor
și arendării, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru aceste contracte.
(3) Locațiunea spațiilor destinate exercitării activității unui profesionist este supusă
prevederilor prezentei secțiuni, precum și dispozițiilor art. 1.824 și 1.828 – 1.831.
Art. 1.779 – Bunurile ce pot face obiectul locațiunii
Toate bunurile, atât mobile cât și imobile, pot face obiectul locațiunii, dacă dintr-o prevedere
legală sau din natura lor nu rezultă contrariul.
Art. 1.780 – Prețul locațiunii
(1) Chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestații.
(2) Dispozițiile privitoare la stabilirea prețului vânzării sunt aplicabile, în mod corespunzător,
și chiriei.

Art. 1.781 – Încheierea contractului de locațiune
Contractul de locațiune se consideră încheiat îndată ce părțile au convenit asupra bunului și
prețului.
Art. 1.782 – Locațiuni succesive
În situația unor locațiuni succesive ale căror perioade se suprapun fie și parțial, conflictul
dintre locatari se rezolvă:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, în favoarea locatarului care și-a notat dreptul
în cartea funciară, dispozițiile art. 902 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător;
b) în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, în favoarea locatarului care a
îndeplinit cel dintâi aceste formalități;
c) în cazul celorlalte bunuri, în favoarea locatarului care a intrat cel dintâi în folosința bunului,
dispozițiile art. 1.275 aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 1.783 – Durata maximă a locațiunii
Locațiunile nu se pot încheia pentru o perioadă mai mare de 49 de ani. Dacă părțile stipulează
un termen mai lung, acesta se reduce de drept la 49 de ani.
Art. 1.784 – Incapacități
(1) Dispozițiile privitoare la incapacitățile prevăzute la art. 1.654 și 1.655 sunt aplicabile, în
mod corespunzător, și locațiunii.
(2) De asemenea, sunt aplicabile, prin analogie, și dispozițiile art. 1.653, inclusiv atunci când
există litigiu cu privire la dreptul de proprietate asupra bunului ce urmează a face obiectul
locațiunii.
(3) Dacă legea nu dispune altfel, locațiunile încheiate de persoanele care, potrivit legii, nu pot
face decât acte de administrare nu vor depăși 5 ani.
Art. 1.785 – Locațiunea fără durată determinată
Dacă în contract părțile nu au arătat durata locațiunii, fără a-și fi dorit să contracteze pe o
durată nedeterminată, în lipsa uzanțelor, locațiunea se consideră încheiată:
a) pentru un an, în cazul locuințelor nemobilate sau spațiilor pentru exercitarea activității unui
profesionist;
b) pe durata corespunzătoare unității de timp pentru care s-a calculat chiria, în cazul bunurilor
mobile ori în acela al camerelor sau apartamentelor mobilate;
c) pe durata locațiunii imobilului, în cazul bunurilor mobile puse la dispoziția locatarului
pentru folosința unui imobil.
§2. Obligațiile locatorului
Art. 1.786 – Obligațiile principale ale locatorului
Locatorul este ținut, chiar fără vreo stipulație expresă:
a) să predea locatarului bunul dat în locațiune;
b) să mențină bunul în stare corespunzătoare de folosință pe toată durata locațiunii;
c) să asigure locatarului liniștita și utila folosință a bunului pe tot timpul locațiunii.
Art. 1.787 – Predarea bunului
Locatorul este obligat să predea bunul împreună cu toate accesoriile sale în stare
corespunzătoare utilizării acestuia.
Art. 1.788 – Sarcina reparațiilor
(1) Locatorul este obligat să efectueze toate reparațiile care sunt necesare pentru a menține
bunul în stare corespunzătoare de întrebuințare pe toată durata locațiunii, conform destinației
stabilite potrivit art. 1.799.

(2) Sunt în sarcina locatarului reparațiile locative, a căror necesitate rezultă din folosința
obișnuită a bunului.
(3) Dacă, după încheierea contractului, se ivește nevoia unor reparații care sunt în sarcina
locatorului, iar acesta din urmă, deși încunoștințat, nu începe să ia de îndată măsurile necesare,
reparațiile pot fi făcute de locatar. În acest caz, locatorul este dator să plătească, în afara sumelor
avansate de locatar, dobânzi socotite de la data efectuării cheltuielilor.
(4) În caz de urgență, locatarul îl poate înștiința pe locator și după începerea reparațiilor,
dobânzile la sumele avansate neputând curge decât de la data înștiințării.
Art. 1.789 – Asigurarea folosinței
Locatorul este obligat să întreprindă tot ceea ce este necesar pentru a asigura în mod constant
locatarului folosința liniștită și utilă a bunului, fiind dator să se abțină de la orice fapt care ar
împiedica, diminua sau stânjeni o asemenea folosință.
Art. 1.790 – Garanția contra viciilor
(1) Locatorul garantează contra tuturor viciilor lucrului care împiedică sau micșorează
folosirea lui, chiar dacă nu le-a cunoscut la încheierea contractului și fără a ține seama dacă ele
existau dinainte ori au survenit în cursul locațiunii.
(2) Locatorul nu răspunde pentru viciile care erau aparente la data încheierii contractului și pe
care locatarul nu le-a reclamat în condițiile art. 1.690 alin. (3). Locatorul poate fi obligat la
despăgubiri pentru prejudiciile pe care viciile aparente le cauzează vieții, sănătății sau integrității
corporale a locatarului.
Art. 1.791 – Efectele garanției contra viciilor
(1) Dacă locatorul nu înlătură viciile în cel mai scurt termen, locatarul are dreptul la o scădere
proporțională a chiriei. În cazul în care viciile sunt atât de grave încât, dacă le-ar fi cunoscut,
locatarul nu ar fi luat bunul în locațiune, el poate rezilia contractul, în condițiile legii.
(2) Atunci când aceste vicii aduc vreun prejudiciu locatarului, locatorul poate fi obligat și la
daune-interese, în afară de cazul când dovedește că nu le-a cunoscut și că, potrivit împrejurărilor,
nu era dator să le cunoască.
Art. 1.792 – Garanția pentru lipsa calităților convenite
Dispozițiile privitoare la garanția contra viciilor ascunse se aplică și atunci când bunul dat în
locațiune nu corespunde calităților convenite de către părți.
Art. 1.793 – Tulburările de fapt
Locatorul nu este ținut să îl garanteze pe locatar de tulburarea cauzată prin fapta unui terț care
nu pretinde vreun drept asupra bunului, afară numai dacă tulburările începute înaintea predării
bunului îl împiedică pe locatar să îl preia, caz în care dispozițiile art. 1.794 alin. (2) sunt
aplicabile.
Art. 1.794 – Tulburările de drept
(1) Dacă un terț pretinde vreun drept asupra bunului dat în locațiune, locatorul este dator să îl
apere pe locatar chiar și în lipsa unei tulburări de fapt. Dacă locatarul este lipsit în tot sau în parte
de folosința bunului, locatorul trebuie să îl despăgubească pentru toate prejudiciile suferite din
această cauză.
(2) Indiferent de gravitatea tulburării, dacă i-a comunicat-o locatorului, fără ca acesta să o
înlăture de îndată, locatarul poate cere o scădere proporțională a chiriei. Dacă tulburarea este atât
de gravă încât, dacă ar fi cunoscut-o, locatarul nu ar fi contractat, el poate rezilia contractul în
condițiile legii.
(3) Locatarul care, la încheierea contractului, cunoștea cauza de evicțiune nu are dreptul la
daune-interese.

Art. 1.795 – Introducerea în proces a locatorului
(1) Dacă locatarul este chemat în judecată de un terț care pretinde un drept asupra bunului
închiriat, inclusiv un drept de servitute, și există riscul pierderii, în tot sau în parte, a folosinței
bunului, el are dreptul să ceară introducerea în proces a locatorului, în condițiile Codului de
procedur ă civil ă.
(2) Locatarul va fi ținut să îl despăgubească pe locator de toate prejudiciile suferite ca urmare
a necomunicării tulburării de către locatar. El nu va fi însă ținut la despăgubiri dacă dovedește că
locatorul nu ar fi avut câștig de cauză sau că, având cunoștință de tulburare, nu a acționat.
§3. Obligațiile locatarului
Art. 1.796 – Obligațiile principale
Locatarul are următoarele obligații principale:
a) să ia în primire bunul dat în locațiune;
b) să plătească chiria în cuantumul și la termenul stabilite prin contract;
c) să folosească bunul cu prudență și diligență;
d) să restituie bunul la încetarea, din orice cauză, a contractului de locațiune.
Art. 1.797 – Data plății chiriei
(1) În lipsă de stipulație contrară, locatarul este obligat să plătească chiria la termenele stabilite
potrivit uzanțelor.
(2) Dacă nu există uzanțe și în lipsa unei stipulații contrare, chiria se plătește după cum
urmează:
a) în avans pentru toată durata contractului, dacă aceasta nu depășește o lună;
b) în prima zi lucrătoare a fiecărei luni, dacă durata locațiunii este mai mare de o lună, dar mai
mică de un an;
c) în prima zi lucrătoare a fiecărui trimestru, dacă durata locațiunii este de cel puțin un an.
Art. 1.798 – Caracterul executoriu
Contractele de locațiune încheiate prin înscris sub semnătură privată care au fost înregistrate la
organele fiscale, precum și cele încheiate în formă autentică constituie titluri executorii pentru
plata chiriei la termenele și în modalitățile stabilite în contract sau, în lipsa acestora, prin lege.
Art. 1.799 – Obligațiile privind folosirea bunului
Locatarul este obligat să folosească bunul luat în locațiune cu prudență și diligență, potrivit
destinației stabilite prin contract sau, în lipsă, potrivit celei prezumate după anumite împrejurări,
cum ar fi natura bunului, destinația sa anterioară ori cea potrivit căreia locatarul îl folosește.
Art. 1.800 – Schimbarea formei ori destinației bunului. Folosirea abuzivă
Dacă locatarul modifică bunul ori îi schimbă destinația sau dacă îl întrebuințează astfel încât îl
prejudiciază pe locator, acesta din urmă poate cere daune-interese și, după caz, rezilierea
contractului.
Art. 1.801 – Înștiințarea locatorului despre nevoia de reparații
Locatarul este obligat, sub sancțiunea plății de daune-interese și a suportării oricăror alte
cheltuieli, să îi notifice de îndată locatorului necesitatea efectuării reparațiilor care sunt în sarcina
acestuia din urmă.
Art. 1.802 – Reparațiile locative
În lipsă de stipulație contrară, reparațiile de întreținere curentă sunt în sarcina locatarului.
Art. 1.803 – Lipsa de folosință în caz de reparații urgente

(1) Dacă în timpul locațiunii bunul are nevoie de reparații care nu pot fi amânate până la
sfârșitul locațiunii sau a căror amânare ar expune bunul pericolului de a fi distrus, locatarul va
suporta restrângerea necesară a locațiunii cauzată de aceste reparații.
(2) Dacă totuși reparațiile durează mai mult de 10 zile, prețul locațiunii va fi scăzut
proporțional cu timpul și cu partea bunului de care locatarul a fost lipsit.
(3) Dacă reparațiile sunt de așa natură încât, în timpul executării lor, bunul devine impropriu
pentru întrebuințarea convenită, locatarul poate rezilia contractul.
Art. 1.804 – Obligația de a permite examinarea bunului
Locatarul este obligat să permită examinarea bunului de către locator la intervale de timp
rezonabile în raport cu natura și destinația bunului, precum și de către cei care doresc să îl
cumpere sau care, la încetarea contractului, doresc să îl ia în locațiune, fără însă ca prin aceasta
să i se cauzeze o stânjenire nejustificată a folosinței bunului.
§4. Sublocațiunea și cesiunea contractului de locațiune
Art. 1.805 – Dreptul de a subcontracta și de a ceda contractul
Locatarul poate să încheie o sublocațiune, totală sau parțială, ori chiar să cedeze locațiunea, în
tot sau în parte, unei alte persoane, dacă această facultate nu i-a fost interzisă în mod expres. Cu
toate acestea, dacă bunul este mobil, sublocațiunea ori cesiunea nu este permisă decât cu acordul
scris al locatorului.
Art. 1.806 – Interdicția sublocațiunii și a cesiunii
(1) Interdicția de a încheia o sublocațiune o include și pe aceea de a ceda locațiunea.
Interdicția de a ceda locațiunea nu o include pe aceea de a încheia o sublocațiune.
(2) Interdicția de a încheia o sublocațiune privește atât sublocațiunea totală, cât și pe cea
parțială. Interdicția de a ceda locațiunea privește atât cesiunea totală, cât și pe cea parțială.
Art. 1.807*) – Efectele sublocațiunii. Acțiuni împotriva sublocatarului
(1) În caz de neplată a chiriei cuvenite în temeiul locațiunii, locatorul îl poate urmări pe
sublocatar până la concurența chiriei pe care acesta din urmă o datorează locatarului principal.
Plata anticipată a chiriei către locatarul principal nu poate fi opusă locatorului.
(2) Locatorul își păstrează dreptul prevăzut la alin. (1) atunci când creanța având ca obiect
chiria datorată în temeiul sublocațiunii a fost cedată.
(3) Locatorul poate, de asemenea, să se îndrepte direct împotriva sublocatarului pentru a-l
constrânge la executarea celorlalte obligații asumate prin contractul de sublocațiune.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.807 din Codul civil sunt aplicabile contractelor de sublocațiune încheiate
după data intrării în vigoare a Codului civil, chiar și în cazurile în care contractul de locațiune
s-a încheiat anterior acestei date. (a se vedea art. 128 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.808 – Efectele cesiunii locațiunii
(1) Prin cesiunea contractului de locațiune de către locatar, cesionarul dobândește drepturile și
este ținut de obligațiile locatarului izvorâte din contractul de locațiune.
(2) Dispozițiile privind cesiunea contractului se aplică în mod corespunzător.
§5. Expirarea termenului și tacita relocațiune
Art. 1.809 – Expirarea termenului

(1) Contractul de locațiune încetează de drept la expirarea termenului convenit de părți sau,
după caz, prevăzut de lege, fără a fi necesară o înștiințare prealabilă.
(2) În privința obligației de restituire a bunului dat în locațiune, contractul încheiat pe durată
determinată și constatat prin înscris autentic constituie, în condițiile legii, titlu executoriu la
expirarea termenului.
(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător și contractului încheiat pe perioadă
determinată prin înscris sub semnătură privată și înregistrat la organul fiscal competent.
Art. 1.810*) – Tacita relocațiune
(1) Dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să dețină bunul și să își îndeplinească
obligațiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se consideră încheiată o nouă locațiune, în
condițiile celei vechi, inclusiv în privința garanțiilor.
(2) Noua locațiune va fi însă pe durată nedeterminată, dacă prin lege sau convenția părților nu
se prevede altfel.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.810 din Codul civil sunt aplicabile în cazul tuturor contractelor de
locațiune al căror termen se împlinește după data intrării în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 129 din Legea nr. 71/2011)
§6. Înstrăinarea bunului dat în locațiune
Art. 1.811*) – Opozabilitatea contractului de locațiune față de dobânditor
Dacă bunul dat în locațiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil dobânditorului,
după cum urmează:
a) în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locațiunea a fost notată în cartea
funciară;
b) în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară, dacă data certă a locațiunii este anterioară
datei certe a înstrăinării;
c) în cazul mobilelor supuse unor formalități de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste
formalități;
d) în cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosința
locatarului.
_____________
*) Dacă formalitățile de opozabilitate nu au fost îndeplinite cu privire la un contract de
locațiune în curs de executare la data intrării în vigoare a Codului civil și bunul dat în locațiune
este înstrăinat după această dată, contractul de locațiune este opozabil dobânditorului numai
dacă sunt îndeplinite formalitățile prevăzute la art. 1.811 din Codul civil. (a se vedea art.
130 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.812 – Încetarea locațiunii în caz de înstrăinare
(1) Dacă părțile convin astfel, locațiunea încetează în cazul înstrăinării bunului dat în
locațiune.
(2) Cu toate acestea, locațiunea rămâne opozabilă dobânditorului chiar și după ce locatarului i
s-a notificat înstrăinarea, pentru un termen de două ori mai mare decât cel care s-ar fi aplicat
notificării denunțării contractului, conform prevederilor art. 1.816 alin. (2).
(3) Locatarul căruia i s-a comunicat încetarea contractului cu respectarea prevederilor alin. (2)
nu are drept la despăgubire nici împotriva locatorului, nici împotriva dobânditorului.
Art. 1.813 – Raporturile dintre locatar și dobânditor

(1) În cazurile prevăzute la art. 1.811, dobânditorul se subrogă în toate drepturile și obligațiile
locatorului care izvorăsc din locațiune.
(2) Locatorul inițial rămâne răspunzător pentru prejudiciile cauzate locatarului anterior
înstrăinării.
Art. 1.814 – Efectele garanțiilor constituite de locatar
Când locatarul bunului înstrăinat a dat garanții locatorului pentru îndeplinirea obligațiilor sale,
dobânditorul se subrogă în drepturile izvorând din aceste garanții, în condițiile legii.
Art. 1.815 – Cesiunea și plata anticipată a chiriei
Plata anticipată a chiriei sau cesiunea creanței privind chiria nu poate fi opusă dobânditorului
decât dacă în privința acestora au fost îndeplinite, înainte ca înstrăinarea să devină opozabilă
locatarului, formalitățile de publicitate prin înscrierea la arhivă sau, după caz, în cartea funciară,
în funcție de obiectul locațiunii, ori dacă plata anticipată sau cesiunea a fost cunoscută de
dobânditor pe altă cale.
§7. Încetarea contractului
Art. 1.816 – Denunțarea contractului
(1) Dacă locațiunea a fost făcută fără determinarea duratei, oricare dintre părți poate denunța
contractul prin notificare.
(2) Notificarea făcută cu nerespectarea termenului de preaviz stabilit de lege sau, în lipsă, de
uzanțe nu produce efecte decât de la împlinirea acelui termen.
(3) La împlinirea termenului de preaviz, obligația de restituire a bunului devine exigibilă, iar
contractul de locațiune încheiat în condițiile prevăzute la art. 1.809 alin. (2) sau (3), după caz,
constituie, în condițiile legii, titlu executoriu cu privire la această obligație.
Art. 1.817 – Rezilierea locațiunii
Atunci când, fără justificare, una dintre părțile contractului de locațiune nu își execută
obligațiile născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul de a rezilia locațiunea, cu daune-
interese, dacă este cazul, potrivit legii.
Art. 1.818 – Imposibilitatea folosirii bunului
(1) Dacă bunul este distrus în întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinației stabilite,
locațiunea încetează de drept.
(2) Dacă imposibilitatea folosirii bunului este numai parțială, locatarul poate, după
împrejurări, să ceară fie rezilierea locațiunii, fie reducerea proporțională a chiriei.
(3) Atunci când bunul este doar deteriorat, locațiunea continuă, fiind aplicabile dispozițiile art.
1.788.
(4) În toate cazurile în care imposibilitatea totală sau parțială de folosire a bunului este
fortuită, locatarul nu are drept la daune-interese.
Art. 1.819 – Desființarea titlului locatorului
(1) Desființarea dreptului care permitea locatorului să asigure folosința bunului închiriat
determină încetarea de drept a contractului de locațiune.
(2) Cu toate acestea, locațiunea va continua să producă efecte și după desființarea titlului
locatorului pe durata stipulată de părți, fără a se depăși un an de la data desființării titlului
locatorului, însă numai dacă locatarul a fost de bună-credință la încheierea locațiunii.
Art. 1.820 – Moartea locatorului sau a locatarului
(1) Locațiunea nu încetează prin moartea locatorului sau a locatarului.

(2) Cu toate acestea, în cazul locațiunii cu durată determinată, moștenitorii locatarului pot
denunța contractul în termen de 60 de zile de la data la care au luat cunoștință de moartea
locatarului și existența locațiunii.
Art. 1.821 – Restituirea bunului
(1) La încetarea locațiunii, locatarul este obligat să restituie bunul luat în locațiune în starea în
care l-a primit, în afară de ceea ce a pierit sau s-a deteriorat din cauza vechimii.
(2) Până la proba contrară, locatarul este prezumat că a primit bunul în stare corespunzătoare
de întrebuințare potrivit destinației stabilite.
(3) Restituirea bunurilor mobile luate în locațiune se face în locul în care au fost predate.
Art. 1.822 – Răspunderea locatarului pentru bunul închiriat
(1) Locatarul răspunde pentru degradarea bunului închiriat în timpul folosinței sale, inclusiv
cea cauzată de incendiu, dacă nu dovedește că a survenit fortuit.
(2) El răspunde inclusiv pentru degradarea cauzată de membrii familiei sale, de sublocatarul
său, ca și de fapta altor persoane cărora le-a îngăduit în orice mod folosirea, deținerea sau accesul
la bun.
Art. 1.823*) – Îmbunătățirile făcute de locatar
(1) Locatorul are dreptul de a păstra lucrările adăugate și autonome efectuate asupra bunului
pe durata locațiunii și nu poate fi obligat la despăgubiri decât dacă locatarul a efectuat lucrările
cu acordul prealabil al locatorului.
(2) Dacă lucrările au fost efectuate fără acordul prealabil al locatorului, acesta poate alege să
ceară locatarului aducerea bunului în starea inițială, precum și plata de despăgubiri pentru orice
pagubă ar fi cauzată bunului de către locatar.
(3) În cazul în care nu a avut acordul prealabil al locatorului, locatarul nu poate invoca, în
niciun caz, dreptul de retenție.
_____________
*) Dispozițiile art. 1.823 din Codul civil se aplică și contractelor de locațiune în curs la data
intrării în vigoare a Codului civil, dacă lucrările adăugate sau autonome au fost efectuate după
această dată. (a se vedea art. 131 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea a 2-a
Reguli particulare în materia închirierii locuințelor
Art. 1.824 – Închirierea făcută fără determinarea duratei
(1) Atunci când contractul de închiriere s-a încheiat fără determinarea duratei și nu s-a
convenit altfel, chiriașul poate denunța contractul prin notificare, cu respectarea unui termen de
preaviz care nu poate fi mai mic decât sfertul intervalului de timp pentru care s-a stabilit plata
chiriei.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), locatorul poate denunța contractul prin notificare, cu
respectarea unui termen de preaviz care nu poate fi mai mic de:
a) 60 de zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este de o lună sau mai
mare;
b) 15 zile, dacă intervalul de timp pentru care s-a stabilit plata chiriei este mai mic de o lună.
Art. 1.825 – Denunțarea închirierii încheiate pe durată determinată
(1) Dacă închirierea este pe durată determinată, locatarul poate denunța unilateral contractul
prin notificare, cu respectarea unui termen de preaviz de cel puțin 60 de zile. Orice clauză
contrară este considerată nescrisă.

(2) În cazul în care închirierea este pe durată determinată, iar în contract s-a prevăzut că
locatorul poate denunța unilateral contractul în vederea satisfacerii nevoilor locative proprii sau
ale familiei sale, acestei denunțări i se aplică termenul de preaviz prevăzut la art. 1.824 alin. (2).
Art. 1.826 – Clauze nescrise
Este considerată nescrisă orice clauză în temeiul căreia:
a) chiriașul este obligat să încheie o asigurare cu un asigurător impus de locator;
b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă a chiriașilor din apartamente diferite situate
în același imobil, în cazul degradării elementelor de construcții și a instalațiilor, obiectelor și
dotărilor aferente părților comune ale imobilului;
c) chiriașul se obligă să recunoască sau să plătească în avans, cu titlu de reparații locative,
sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv de locator;
d) locatorul este îndreptățit să diminueze sau să suprime, fără contraprestație echivalentă,
prestațiile la care s-a obligat prin contract.
Art. 1.827 – Vicii care amenință sănătatea ori integritatea corporală
(1) Dacă imobilul închiriat, prin structură sau prin starea sa, constituie o primejdie gravă
pentru sănătatea celor care lucrează sau locuiesc în el, chiriașul, chiar dacă a renunțat la acest
drept, va putea rezilia contractul de închiriere, în condițiile legii.
(2) Chiriașul are dreptul și la daune-interese dacă, la data încheierii contractului, nu a cunoscut
viciile bunului.
Art. 1.828*) – Dreptul de preferință al chiriașului la închiriere
(1) La încheierea unui nou contract de închiriere a locuinței, chiriașul are, la condiții egale,
drept de preferință. El nu are însă acest drept atunci când nu și-a executat obligațiile născute în
baza închirierii anterioare.
(2) Dispozițiile referitoare la exercitarea dreptului de preempțiune în materia vânzării sunt
aplicabile în mod corespunzător.
_____________
*) Dreptul de preferință al chiriașului prevăzut la art. 1.828 din Codul civil se aplică pentru
orice contract de închiriere încheiat în legătură cu aceeași locuință sau cu o parte din aceasta:
a) după cel mult 3 luni de la încetarea contractului de închiriere, dacă durata acestuia a fost
mai mare de un an;
b) după cel mult o lună de la încetarea contractului de închiriere, dacă durata acestuia a fost
mai mare sau egală cu o lună;
c) după cel mult 3 zile de la încetarea contractului de închiriere, dacă durata acestuia a fost
mai mică de o lună. (a se vedea art. 132 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.829 – Folosirea părților și instalațiilor comune ale clădirii
(1) În clădirile cu mai multe apartamente, chiriașii au dreptul de a întrebuința părțile și
instalațiile de folosință comună ale clădirii potrivit cu destinația fiecăreia.
(2) Chiriașii sunt obligați să contribuie la cheltuielile pentru iluminarea, încălzirea, curățarea
părților și instalațiilor de folosință comună, precum și la orice alte cheltuieli pe care legea le
stabilește în sarcina lor.
Art. 1.830 – Rezilierea contractului
(1) În cazul în care, fără justificare, una dintre părțile contractului de închiriere nu își execută
obligațiile născute din acest contract, cealaltă parte are dreptul la rezilierea contractului.
(2) De asemenea, locatorul poate cere instanței rezilierea contractului de închiriere și în cazul
în care chiriașul, membrii familiei sale sau alte persoane cărora acesta din urmă le-a îngăduit, în
orice mod, folosirea, deținerea sau accesul în locuință fie au un comportament care face

imposibilă conviețuirea cu celelalte persoane care locuiesc în același imobil sau în imobile aflate
în vecinătate, fie împiedică folosirea normală a locuinței sau a părților comune.
Art. 1.831*) – Evacuarea chiriașului
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, evacuarea chiriașului se face în baza unei hotărâri
judecătorești.
(2) Chiriașul este obligat la plata chiriei prevăzute în contract până la data eliberării efective a
locuinței, precum și la repararea prejudiciilor de orice natură cauzate locatorului până la acea
dată.
_____________
*) Chiriașul și persoanele care locuiesc împreună cu acesta nu se pot prevala de dispozițiile
art. 1.831 și 1.832 din Codul civil pentru a se opune evacuării silite întemeiate pe prevederile
art. 1.809 alin. (2) sau alin. (3) ori pe cele ale art. 1.816 alin. (3) din Codul civil. (a se
vedea art. 133 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.832*) – Alte persoane care locuiesc împreună cu chiriașul
(1) În lipsa unei interdicții stipulate în acest sens, și alte persoane pot locui împreună cu
chiriașul, caz în care vor fi ținute solidar cu acesta, pe durata folosinței exercitate, pentru oricare
dintre obligațiile izvorâte din contract.
(2) Încetarea, din orice cauză, a contractului de închiriere, precum și hotărârea judecătorească
de evacuare a chiriașului sunt de drept opozabile și se execută împotriva tuturor persoanelor care
locuiesc, cu titlu sau fără titlu, împreună cu chiriașul.
_____________
*) Chiriașul și persoanele care locuiesc împreună cu acesta nu se pot prevala de dispozițiile
art. 1.831 și 1.832 din Codul civil pentru a se opune evacuării silite întemeiate pe prevederile
art. 1.809 alin. (2) sau alin. (3) ori pe cele ale art. 1.816 alin. (3) din Codul civil. (a se vedea
art. 133 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.833 – Subînchirierea și cesiunea contractului de închiriere
Chiriașul poate ceda contractul de închiriere a locuinței sau subînchiria locuința numai cu
acordul scris al locatorului, caz în care, în lipsa unei stipulații contrare, cesionarul, respectiv
sublocatarul răspunde solidar cu chiriașul pentru obligațiile asumate față de locator prin
contractul de închiriere.
Art. 1.834*) – Decesul chiriașului
(1) Contractul de închiriere a locuinței încetează în termen de 30 de zile de la data înregistrării
decesului chiriașului.
(2) Descendenții și ascendenții chiriașului au dreptul, în termenul prevăzut la alin. (1), să
opteze pentru continuarea contractului de închiriere până la expirarea duratei acestuia, dacă sunt
menționați în contract și dacă au locuit împreună cu chiriașul. Dispozițiile art. 323 alin. (3) sunt
aplicabile în privința soțului supraviețuitor.
(3) Persoanele prevăzute la alin. (2), care au cerut continuarea contractului, desemnează de
comun acord persoana sau persoanele care semnează contractul de închiriere în locul chiriașului
decedat. În cazul în care aceștia nu ajung la un acord în termen de 30 de zile de la data
înregistrării decesului chiriașului, desemnarea se face de către locator.
(4) Subînchirierea consimțită de chiriaș încetează la expirarea termenului prevăzut la alin. (1),
dacă locațiunea nu continuă în condițiile alin. (2). În acest ultim caz, persoana desemnată potrivit
alin. (3) semnează contractul de subînchiriere în locul chiriașului decedat.
_____________

*) Dispozițiile art. 1.834 din Codul civil se aplică și contractelor aflate în curs de executare la
data intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 134 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.835 – Locuințe cu destinație specială
Regimul închirierii prevăzut de legea specială pentru locuințele sociale, locuințele de
necesitate, locuințele de serviciu, locuințele de intervenție și locuințele de protocol se întregește
cu prevederile prezentului cod.
Secțiunea a 3-a
Reguli particulare în materia arendării
Art. 1.836 – Bunuri ce pot fi arendate
Pot fi arendate orice bunuri agricole, cum ar fi:
a) terenurile cu destinație agricolă, și anume terenuri agricole productive – arabile, viile,
livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuștii fructiferi, plantațiile de hamei și duzi, pășunile
împădurite, terenurile ocupate cu construcții și instalații agrozootehnice, amenajările piscicole și
de îmbunătățiri funciare, drumurile tehnologice, platformele și spațiile de depozitare care servesc
nevoilor producției agricole și terenurile neproductive care pot fi amenajate și folosite pentru
producția agricolă;
b) animalele, construcțiile de orice fel, mașinile, utilajele și alte asemenea bunuri destinate
exploatării agricole.
Art. 1.837 – Arendarea făcută pe durată nedeterminată
Dacă durata nu este determinată, arendarea se consideră a fi făcută pentru toată perioada
necesară recoltării fructelor pe care bunul agricol urmează să le producă în anul agricol în care se
încheie contractul.
Art. 1.838 – Condiții de formă
(1) Contractul de arendare trebuie încheiat în formă scrisă, sub sancțiunea nulității absolute.
(2) Sub sancțiunea unei amenzi civile stabilite de instanța de judecată pentru fiecare zi de
întârziere, arendașul trebuie să depună un exemplar al contractului la consiliul local în a cărui
rază teritorială se află bunurile agricole arendate, pentru a fi înregistrat într-un registru special
ținut de secretarul consiliului local.
(3) Când bunurile arendate sunt situate în raza teritorială a mai multor consilii locale, câte un
exemplar al contractului se depune la fiecare consiliu local în a cărui rază teritorială sunt situate
bunurile arendate.
(4) Dispozițiile în materie de carte funciară rămân aplicabile.
(5) Toate cheltuielile legate de încheierea, înregistrarea și publicitatea contractului de arendare
revin arendașului.
Art. 1.839 – Schimbarea categoriei de folosință
Arendașul poate schimba categoria de folosință a terenului arendat numai cu acordul prealabil
dat în scris de către proprietar și cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare.
Art. 1.840 – Asigurarea bunurilor arendate
Arendașul este obligat, chiar în lipsă de stipulație expresă, să asigure bunurile agricole pentru
riscul pierderii recoltei ori al pieirii animalelor din cauza unor calamități naturale.
Art. 1.841*) – Reducerea arendei stabilite în bani în cazul pieirii recoltei
(1) Atunci când, pe durata arendării, întreaga recoltă a unui an sau cel puțin o jumătate din ea a
pierit fortuit, arendașul poate cere reducerea proporțională a arendei dacă aceasta a fost stabilită

într-o cantitate determinată de produse agricole, într-o sumă de bani determinată sau într-o sumă
de bani determinabilă în funcție de valoarea unei cantități determinate de produse agricole.
(2) Dacă arendarea este făcută pe mai mulți ani, reducerea nu se va stabili decât la sfârșitul
arendării, când se va face o compensare a recoltelor tuturor anilor de folosință.
_____________
*) În cazurile prevăzute la art. 1.841 – 1.843 din Codul civil, dacă încheierea contractului de
asigurare pentru riscul pieirii fortuite a recoltei era obligatorie potrivit legii sau contractului de
arendare, indemnizația de asigurare se împarte între arendator și arendaș, proporțional cu
suportarea de către aceștia a riscului pieirii fortuite a recoltei. În cazul necontractării asigurării
potrivit legii sau contractului de arendare, partea obligată să contracteze asigurarea răspunde
față de cealaltă parte pentru prejudiciul astfel cauzat. (a se vedea art. 135 din Legea nr.
71/2011)
Art. 1.842*) – Excepții
(1) Arendașul nu poate obține reducerea arendei în cazul în care pieirea recoltei a avut loc
după ce a fost culeasă.
(2) Reducerea arendei nu va putea fi cerută nici atunci când cauza pagubei era cunoscută la
data încheierii contractului.
_____________
*) În cazurile prevăzute la art. 1.841 – 1.843 din Codul civil, dacă încheierea contractului de
asigurare pentru riscul pieirii fortuite a recoltei era obligatorie potrivit legii sau contractului de
arendare, indemnizația de asigurare se împarte între arendator și arendaș, proporțional cu
suportarea de către aceștia a riscului pieirii fortuite a recoltei. În cazul necontractării asigurării
potrivit legii sau contractului de arendare, partea obligată să contracteze asigurarea răspunde
față de cealaltă parte pentru prejudiciul astfel cauzat. (a se vedea art. 135 din Legea nr.
71/2011)
Art. 1.843*) – Riscul pieirii fructelor în cazul în care arenda se plătește în fructe
(1) Atunci când arenda este stabilită într-o cotă din fructe sau într-o sumă de bani
determinabilă în funcție de valoarea unei astfel de cote, pieirea fortuită, în tot sau în parte, a
fructelor de împărțit este suportată proporțional și nu dă niciuneia dintre părți acțiune în
despăgubire împotriva celeilalte.
(2) Dacă însă pieirea s-a produs după culegerea fructelor și una dintre părți întârzie în mod
culpabil predarea sau recepția lor, cota cuvenită acesteia se reduce cu fructele pierdute, iar cota
celeilalte părți se consideră ca și cum nu ar fi survenit nicio pierdere, afară numai dacă fructele ar
fi pierit chiar dacă predarea și recepția fructelor se făceau la timp.
_____________
*) În cazurile prevăzute la art. 1.841 – 1.843 din Codul civil, dacă încheierea contractului de
asigurare pentru riscul pieirii fortuite a recoltei era obligatorie potrivit legii sau contractului de
arendare, indemnizația de asigurare se împarte între arendator și arendaș, proporțional cu
suportarea de către aceștia a riscului pieirii fortuite a recoltei. În cazul necontractării asigurării
potrivit legii sau contractului de arendare, partea obligată să contracteze asigurarea răspunde
față de cealaltă parte pentru prejudiciul astfel cauzat. (a se vedea art. 135 din Legea nr.
71/2011)
Art. 1.844 – Plata arendei în fructe

Atunci când arenda se plătește în fructe, în lipsa altui termen prevăzut în contract, arendașul
este de drept în întârziere pentru predarea lor de la data culegerii, iar arendatorul este de drept în
întârziere pentru recepție de la data la care a fost notificat în scris de către arendaș.
Art. 1.845*) – Caracterul executoriu
Contractele de arendare încheiate în formă autentică, precum și cele înregistrate la consiliul
local constituie, în condițiile legii, titluri executorii pentru plata arendei la termenele și în
modalitățile stabilite în contract.
_____________
*) În aplicarea art. 1.845 din Codul civil, în cazul în care contractul nu prevede termenele și
modalitățile de plată a chiriei, executarea silită a obligației se face în termenele și modalitățile
prevăzute de legislația aplicabilă. (a se vedea art. 136 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.846 – Cesiunea arendării
Cu acordul scris al arendatorului, arendașul poate să cesioneze contractul de arendare soțului
care participă la exploatarea bunurilor arendate sau descendenților săi majori.
Art. 1.847 – Interdicția subarendării
(1) Nu sunt permise oficiile de arendași.
(2) Subarendarea totală sau parțială este interzisă, sub sancțiunea nulității absolute.
Art. 1.848 – Reînnoirea arendării
(1) Contractul de arendare se reînnoiește de drept, pentru aceeași durată, dacă niciuna dintre
părți nu a comunicat cocontractantului, în scris, refuzul său cu cel puțin 6 luni înainte de
expirarea termenului, iar în cazul terenurilor cu destinație agricolă, cu cel puțin un an.
(2) Dacă durata contractului de arendare este de un an sau mai scurtă, termenele de refuz al
reînnoirii prevăzute la alin. (1) se reduc la jumătate.
Art. 1.849 – Dreptul de preempțiune
Arendașul are drept de preempțiune cu privire la bunurile agricole arendate, care se exercită
potrivit art. 1.730 – 1.739.
Art. 1.850 – Cazuri speciale de încetare a contractului
Contractul de arendare încetează prin decesul, incapacitatea sau falimentul arendașului.
Cap. VI
Contractul de antrepriză
Secțiunea 1
Reguli comune privind contractul de antrepriză
§1. Dispoziții generale
Art. 1.851 – Noțiune
(1) Prin contractul de antrepriză, antreprenorul se obligă ca, pe riscul său, să execute o anumită
lucrare, materială ori intelectuală, sau să presteze un anumit serviciu pentru beneficiar, în
schimbul unui preț.
(2) Dispozițiile prezentei secțiuni sunt aplicabile, în mod corespunzător, și antreprizei pentru
lucrări de construcții, dacă sunt compatibile cu regulile particulare prevăzute pentru acest
contract.
Art. 1.852 – Contractul de subantrepriză

(1) Prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredința unuia sau mai multor
subantreprenori executarea unor părți ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în
care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale.
(2) În raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel
ca pentru propria sa faptă.
(3) Subantrepriza este supusă dispozițiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză.
Art. 1.853 – Incapacități
Dispozițiile art. 1.655 alin. (1) se aplică în mod corespunzător și contractului de antrepriză.
Art. 1.854 – Prețul
(1) Prețul antreprizei poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestații.
(2) Prețul trebuie să fie serios și determinat sau cel puțin determinabil.
(3) Atunci când contractul nu cuprinde clauze referitoare la preț, beneficiarul datorează prețul
prevăzut de lege ori calculat potrivit legii sau, în lipsa unor asemenea prevederi legale, prețul
stabilit în raport cu munca depusă și cheltuielile necesare pentru executarea lucrării ori prestarea
serviciului, avându-se în vedere și uzanțele existente.
Art. 1.855 – Delimitarea față de vânzare
Contractul este de vânzare, iar nu de antrepriză, atunci când, potrivit intenției părților,
executarea lucrării nu constituie scopul principal al contractului, avându-se în vedere și valoarea
bunurilor furnizate.
Art. 1.856 – Acțiunea directă a lucrătorilor
În măsura în care nu au fost plătite de antreprenor, persoanele care, în baza unui contract
încheiat cu acesta, au desfășurat o activitate pentru prestarea serviciilor sau executarea lucrării
contractate au acțiune directă împotriva beneficiarului, până la concurența sumei pe care acesta
din urmă o datorează antreprenorului la momentul introducerii acțiunii.
§2. Obligațiile părților
Art. 1.857 – Procurarea, păstrarea și întrebuințarea materialelor
(1) Dacă din lege sau din contract nu rezultă altfel, antreprenorul este obligat să execute
lucrarea cu materialele sale.
(2) Antreprenorul care lucrează cu materialele sale răspunde pentru calitatea acestora, potrivit
dispozițiilor de la contractul de vânzare.
(3) Antreprenorul căruia beneficiarul i-a încredințat materialele este obligat să le păstreze și să
le întrebuințeze potrivit destinației lor, conform regulilor tehnice aplicabile, să justifice modul în
care acestea au fost întrebuințate și să restituie ceea ce nu a fost folosit la executarea lucrării.
Art. 1.858 – Informarea beneficiarului
Antreprenorul este obligat să îl informeze fără întârziere pe beneficiar dacă normala executare
a lucrării, trăinicia ei sau folosirea potrivit cu destinația acesteia ar fi primejduită din cauza:
a) materialelor procurate sau a celorlalte mijloace pe care, potrivit contractului, beneficiarul le-
a pus la dispoziție;
b) instrucțiunilor necorespunzătoare date de beneficiar;
c) existenței sau ivirii unor împrejurări pentru care antreprenorul nu este ținut să răspundă.
Art. 1.859 – Neluarea măsurilor necesare de către beneficiar
(1) În cazul în care beneficiarul, deși a fost înștiințat de către antreprenor în condițiile art.
1.858, nu ia măsurile necesare într-un termen potrivit cu împrejurările, antreprenorul poate
rezilia contractul sau poate continua executarea acestuia pe riscul beneficiarului, notificându-l în
acest sens.

(2) Cu toate acestea, dacă lucrarea ar fi de natură să amenințe sănătatea sau integritatea
corporală a persoanelor, antreprenorul este obligat să ceară rezilierea contractului, sub sancțiunea
de a prelua riscul și de a răspunde pentru prejudiciile cauzate inclusiv terților.
Art. 1.860 – Pieirea lucrării înainte de recepție
(1) Dacă anterior recepției lucrarea piere ori se deteriorează din cauze neimputabile
beneficiarului, antreprenorul care a procurat materialul este dator să o refacă pe cheltuiala sa și
cu respectarea condițiilor și termenelor inițiale, ținând seama, dacă este cazul, de regulile privind
suspendarea fortuită a executării obligației.
(2) Atunci când materialul a fost procurat de beneficiar, acesta este ținut să suporte cheltuielile
refacerii lucrării numai dacă pieirea s-a datorat unui viciu al materialelor. În celelalte cazuri,
beneficiarul este obligat să furnizeze din nou materialele, dacă pieirea sau deteriorarea nu este
imputabilă antreprenorului.
(3) Dispozițiile prezentului articol nu sunt aplicabile atunci când pieirea sau deteriorarea are
loc după recepția lucrării, situație în care antreprenorul rămâne răspunzător, dacă este cazul, în
temeiul garanției contra viciilor și pentru calitățile convenite.
Art. 1.861 – Controlul executării lucrării
Beneficiarul are dreptul ca, pe propria sa cheltuială, să controleze lucrarea în cursul executării
ei, fără a-l stânjeni în mod nejustificat pe antreprenor, precum și să îi comunice acestuia
observațiile sale.
Art. 1.862 – Recepția lucrării
(1) De îndată ce a primit comunicarea prin care antreprenorul îl înștiințează că lucrarea este
finalizată, beneficiarul are obligația ca, într-un termen rezonabil potrivit naturii lucrării și
uzanțelor din domeniu, să o verifice și, dacă aceasta corespunde condițiilor stabilite prin contract,
să o recepționeze, precum și, atunci când este cazul, să o ridice.
(2) Dacă, fără motive temeinice, beneficiarul nu se prezintă sau nu comunică neîntârziat
antreprenorului rezultatul verificării, lucrarea se socotește recepționată fără rezerve.
(3) Beneficiarul care a recepționat lucrarea fără rezerve nu mai are dreptul de a invoca viciile
aparente ale lucrării sau lipsa aparentă a calităților convenite.
Art. 1.863 – Garanția contra viciilor și pentru calitățile convenite
Antreprenorul datorează garanție contra viciilor lucrării și pentru calitățile convenite, potrivit
dispozițiilor privind garanția contra viciilor lucrului vândut, care se aplică în mod corespunzător.
Art. 1.864 – Exigibilitatea prețului
(1) Atunci când obiectul contractului este o lucrare, beneficiarul este obligat să îi plătească
antreprenorului prețul la data și locul recepției întregii lucrări, dacă prin lege sau contract nu se
prevede altfel.
(2) În cazul în care lucrarea a pierit ori s-a deteriorat înainte de recepție, fără vina
beneficiarului, antreprenorul nu are dreptul la preț atunci când el a dat materialul sau când pieirea
ori deteriorarea a avut o altă cauză decât viciile materialului dat de beneficiar. În acest caz,
contractul rămâne în ființă, fiind aplicabile dispozițiile art. 1.860.
Art. 1.865 – Prețul estimat
(1) Atunci când, cu ocazia încheierii contractului, prețul lucrărilor sau al serviciilor a făcut
obiectul unei estimări, antreprenorul trebuie să justifice orice creștere a prețului.
(2) Beneficiarul nu este ținut să plătească această creștere decât în măsura în care ea rezultă
din lucrări sau servicii care nu puteau fi prevăzute de către antreprenor la momentul încheierii
contractului.
Art. 1.866 – Prețul stabilit în funcție de valoarea lucrărilor sau serviciilor

Dacă prețul este stabilit în funcție de valoarea lucrărilor executate, a serviciilor prestate sau a
bunurilor furnizate, antreprenorul este ținut, la cererea beneficiarului, să îi dea socoteală despre
stadiul lucrărilor, despre serviciile deja prestate și despre cheltuielile deja efectuate.
Art. 1.867 – Prețul forfetar
(1) Atunci când contractul este încheiat pentru un preț global, beneficiarul trebuie să plătească
prețul convenit și nu poate cere o diminuare a acestuia, motivând că lucrarea sau serviciul a
necesitat mai puțină muncă ori a costat mai puțin decât s-a prevăzut.
(2) Tot astfel, antreprenorul nu poate pretinde o creștere a prețului pentru motive opuse celor
menționate la alin. (1).
(3) Prețul forfetar rămâne neschimbat, cu toate că s-au adus modificări cu privire la condițiile
de executare inițial prevăzute, dacă părțile nu au convenit altfel.
Art. 1.868 – Vânzarea bunurilor neridicate în termen
(1) Dacă antreprenorul s-a obligat să execute o lucrare cu materialul beneficiarului sau să
presteze un serviciu cu privire la un bun pe care beneficiarul i l-a predat în acest scop, iar acesta
din urmă nu ridică bunul în termen de 6 luni socotit din ziua convenită pentru recepție sau, când
lucrarea ori serviciul s-a finalizat mai târziu, de la data finalizării, antreprenorul, după ce l-a
înștiințat în scris pe beneficiar, are dreptul să vândă bunul cu diligența unui mandatar cu titlu
gratuit al beneficiarului.
(2) După reținerea prețului lucrării și a cheltuielilor de vânzare, antreprenorul va consemna
diferența la dispoziția beneficiarului.
(3) Dispozițiile prezentului articol nu sunt aplicabile în cazul în care beneficiarul introduce
împotriva antreprenorului o acțiune întemeiată pe neexecutarea sau executarea
necorespunzătoare a lucrării.
Art. 1.869 – Ipoteca legală
Pentru garantarea plății prețului datorat pentru lucrare, antreprenorul beneficiază de o ipotecă
legală asupra lucrării, constituită și conservată în condițiile legii.
§3. Încetarea contractului
Art. 1.870 – Decesul beneficiarului
Decesul beneficiarului nu determină încetarea contractului decât dacă aceasta face imposibilă
sau inutilă executarea sa.
Art. 1.871 – Decesul antreprenorului sau incapacitatea sa de a executa contractul
(1) În cazul în care antreprenorul decedează sau devine, fără culpa sa, incapabil de a finaliza
lucrarea sau de a presta serviciul, contractul încetează dacă a fost încheiat în considerarea
aptitudinilor personale ale antreprenorului.
(2) Beneficiarul este ținut să recepționeze partea deja executată, dacă o poate folosi.
(3) De asemenea, în cazul prevăzut la alin. (1), beneficiarul este obligat să plătească, în
proporție cu prețul convenit, valoarea lucrărilor efectuate și a cheltuielilor făcute în vederea
finalizării lucrării, însă numai în măsura în care aceste lucrări și cheltuieli îi sunt de folos.
(4) Beneficiarul are dreptul, cu condiția de a plăti o indemnizație adecvată, să ceară predarea
materialelor pregătite și a planurilor pe cale de a fi puse în executare, dispozițiile legale
privitoare la drepturile de proprietate intelectuală rămânând aplicabile.
Art. 1.872 – Rezoluțiunea sau rezilierea contractului imputabilă antreprenorului
Beneficiarul are dreptul să obțină rezilierea sau, după caz, rezoluțiunea contractului în cazurile
în care, fără justificare:
a) respectarea termenului convenit pentru recepția lucrării a devenit vădit imposibilă;

b) lucrarea sau serviciul nu se execută în modul convenit și într-un termen stabilit de
beneficiar potrivit cu împrejurările, antreprenorul nu remediază lipsurile constatate și nu schimbă
pentru viitor modul de executare a lucrării sau serviciului;
c) nu se execută alte obligații ce revin antreprenorului potrivit legii sau în temeiul contractului.
Art. 1.873 – Rezoluțiunea sau rezilierea contractului imputabilă beneficiarului
Dacă antreprenorul nu poate începe sau continua executarea contractului din cauza
neîndeplinirii fără justificare de către beneficiar a propriilor obligații, antreprenorul este
îndreptățit să obțină rezoluțiunea ori rezilierea contractului, cu daune-interese, dacă este cazul.
Secțiunea a 2-a
Contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții
Art. 1.874 – Noțiune
Prin contractul de antrepriză pentru lucrări de construcții, antreprenorul se obligă să execute
lucrări care, potrivit legii, necesită eliberarea autorizației de construire.
Art. 1.875 – Obligații accesorii ale beneficiarului
(1) Beneficiarul este obligat să permită antreprenorului, în măsura în care este necesară pentru
executarea lucrării, folosirea căilor de acces, a instalațiilor proprii de alimentare cu apă și a altor
utilități ce deservesc imobilul.
(2) Beneficiarul este obligat să obțină toate autorizațiile cerute de lege pentru executarea
lucrării. În vederea executării acestei obligații, antreprenorul trebuie să coopereze cu
beneficiarul, furnizându-i informațiile necesare pe care le deține sau pe care ar trebui să le dețină
în considerarea specializării sale.
Art. 1.876 – Controlul executării lucrărilor
(1) În cursul executării contractului, beneficiarul are dreptul ca, fără a stânjeni activitatea
normală a antreprenorului, să controleze stadiul de execuție, calitatea și aspectul lucrărilor
efectuate și ale materialelor întrebuințate, precum și orice alte aspecte referitoare la îndeplinirea
de către antreprenor a obligațiilor sale contractuale.
(2) Beneficiarul comunică antreprenorului constatările și instrucțiunile sale în scris, dacă nu s-
a convenit altfel.
(3) La finalizarea acelei părți din lucrare ce urmează a fi acoperită prin executarea ulterioară a
altor lucrări sau prin montarea unor elemente de construcții, antreprenorul și beneficiarul sunt
obligați să constate împreună existența părții finalizate și conformitatea acesteia cu dispozițiile
legale și clauzele contractului. În acest scop, dacă nu s-a convenit altfel, antreprenorul îl
convoacă pe beneficiar la locul executării lucrării înăuntrul unui termen rezonabil, a cărui
întindere se stabilește, potrivit uzanțelor existente, în raport cu natura lucrării și locul situării
acesteia. În cazul în care beneficiarul nu se prezintă la termenul comunicat în scris sau pe altă
cale convenită de către părți, antreprenorul poate întocmi singur actul de constatare a lucrării ce
urmează a fi acoperită.
Art. 1.877 – Împrejurări care împiedică executarea lucrărilor
(1) În cazul în care, în cursul executării contractului, constată greșeli sau lipsuri în lucrările de
proiectare în temeiul cărora s-a încheiat contractul, antreprenorul este obligat să comunice de
îndată beneficiarului și proiectantului constatările sale, împreună cu propunerile de remediere, în
măsura în care acestea intră în domeniul pregătirii sale profesionale, precum și să ceară
beneficiarului să ia măsurile corespunzătoare.
(2) Dacă beneficiarul, luând și avizul proiectantului, nu comunică de îndată măsurile luate
pentru înlăturarea greșelilor sau lipsurilor semnalate ori dacă măsurile luate nu sunt

corespunzătoare, antreprenorul poate să suspende executarea lucrărilor, înștiințându-i de îndată
despre aceasta pe beneficiar și proiectant.
Art. 1.878 – Recepția lucrărilor. Riscul contractului
(1) După finalizarea construcției, se va proceda, în condițiile legii, la recepția provizorie la
terminarea lucrării, urmată de recepția finală.
(2) Riscurile trec asupra beneficiarului de la data recepției provizorii la terminarea lucrării.
Art. 1.879 – Răspunderea pentru vicii
(1) Termenele de garanție contra viciilor lucrării sunt cele stabilite de legea specială.
(2) Arhitectul sau inginerul este exonerat de răspunderea pentru viciile lucrării numai dacă
dovedește că acestea nu rezultă din deficiențe ale expertizelor sau planurilor pe care le-a furnizat
și, dacă este cazul, din vreo lipsă de diligență în coordonarea sau supravegherea lucrărilor.
(3) Antreprenorul este exonerat de răspundere numai dacă dovedește că viciile rezultă din
deficiențe ale expertizelor sau planurilor arhitectului ori ale inginerului ales de către beneficiar.
Subantreprenorul nu este exonerat decât dacă dovedește că viciile rezultă din deciziile
antreprenorului sau din expertizele ori planurile arhitectului sau ale inginerului.
(4) Fiecare dintre părțile prevăzute la alin. (2) și (3) poate fi exonerată de răspundere dacă
dovedește că aceste vicii rezultă din deciziile impuse de beneficiar în alegerea solului sau a
materialelor ori în alegerea subantreprenorilor, a experților sau a metodelor de construire.
Exonerarea de răspundere nu operează atunci când aceste vicii, deși puteau să fie prevăzute în
cursul executării lucrării, nu au fost notificate beneficiarului. Prevederile art. 1.859 rămân
aplicabile.
Art. 1.880 – Începutul prescripției privind răspunderea pentru vicii
(1) Prescripția dreptului la acțiune pentru vicii aparente începe să curgă de la data recepției
finale sau, după caz, a împlinirii termenului acordat antreprenorului prin procesul-verbal de
recepție finală, pentru înlăturarea viciilor constatate.
(2) Prescripția dreptului la acțiune pentru viciile lucrării de proiectare începe să curgă odată cu
prescripția dreptului la acțiune pentru viciile lucrărilor executate de antreprenor, afară numai
dacă viciile lucrărilor de proiectare au fost descoperite mai înainte, caz în care prescripția va
începe să curgă de la data descoperirii acestora.
Cap. VII
Contractul de societate
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.881 – Noțiune
(1) Prin contractul de societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze
pentru desfășurarea unei activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în
cunoștințe specifice sau prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de
economia ce ar putea rezulta.
(2) Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporțional cu participarea la
distribuția beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit altfel.
(3) Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică.
Art. 1.882 – Condiții de validitate

(1) Poate fi asociat orice persoană fizică sau persoană juridică, afară de cazul în care prin lege
se dispune altfel. Un soț nu poate deveni asociat prin aportarea de bunuri comune decât cu
consimțământul celuilalt soț, dispozițiile art. 349 aplicându-se în mod corespunzător.
(2) Orice societate trebuie să aibă un obiect determinat și licit, în acord cu ordinea publică și
bunele moravuri.
(3) Fiecare asociat trebuie să contribuie la constituirea societății prin aporturi bănești, în
bunuri, în prestații sau cunoștințe specifice.
Art. 1.883 – Regimul aporturilor
(1) În cazul unei societăți cu personalitate juridică, aporturile intră în patrimoniul societății, iar
în cazul unei societăți fără personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaților, afară
de cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosința lor comună.
(2) În cazul aportului unor bunuri imobile sau, după caz, al altor drepturi reale imobiliare,
contractul se încheie în formă autentică.
(3) Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus formelor de publicitate
prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în registrele de publicitate a fost făcută înainte de
data înmatriculării societății, transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiția
dobândirii personalității juridice.
Art. 1.884 – Forma contractului
(1) Contractul de societate se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel,
forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.
(2) Sub sancțiunea nulității absolute, contractul prin care se înființează o societate cu
personalitate juridică trebuie încheiat în formă scrisă și trebuie să prevadă asociații, aporturile,
forma juridică, obiectul, denumirea și sediul societății.
Art. 1.885 – Durata societății
(1)*) Durata societății este nedeterminată, dacă prin contract nu se prevede altfel.
(2) Asociații pot prelungi durata societății, înainte de expirarea acesteia.
_____________
*) În aplicarea art. 1.885 alin. (1) din Codul civil, stipularea constituirii societății "pe durată
nelimitată" semnifică "pe durată nedeterminată", indiferent de data constituirii. (a se vedea art.
137 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.886 – Răspunderea asociaților fondatori și a primilor administratori
(1) Asociații fondatori și primii administratori numiți prin contract răspund solidar pentru
prejudiciul cauzat prin nerespectarea unei condiții de formă a contractului de societate sau a unei
formalități necesare pentru constituirea societății ori, dacă este cazul, pentru dobândirea
personalității juridice de către aceasta.
(2) În cazul modificării contractului, dispozițiile alin. (1) se aplică administratorilor cu drept
de reprezentare a societății aflați în funcție la data modificării, respectiv la data la care ar fi
trebuit să se îndeplinească formalitățile referitoare la această modificare.
Art. 1.887 – Domeniul de aplicare
(1) Prezentul capitol constituie dreptul comun în materia societăților.
(2) Legea poate reglementa diferite tipuri de societăți în considerarea formei, naturii sau
obiectului de activitate.
Art. 1.888*) – Formele societare
După forma lor, societățile pot fi:
a) simple;
b) în participație;

c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acțiuni;
g) în comandită pe acțiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege.
_____________
*) Societățile reglementate de legi speciale continuă să fie supuse acestora. (a se vedea art.
138 din Legea nr. 71/2011)
Societățile civile constituite în temeiul Codului civil din 1864 se pot transforma în oricare
dintre formele de societate reglementate de Codul civil sau de alte legi, cu respectarea
condițiilor prevăzute de acestea. Actele săvârșite de acestea anterior intrării în vigoare a
Codului civil rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor.
Răspunderea asociaților, atât între ei, cât și față de terți, pentru actele și faptele săvârșite
anterior transformării rămâne supusă legii în vigoare la data încheierii sau săvârșirii acestora.
(a se vedea art. 139 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.889 – Dobândirea personalității juridice
(1) Prin contractul de societate sau printr-un act separat, asociații pot conveni constituirea unei
societăți cu personalitate juridică, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege. În acest caz,
răspunderea lor pentru datoriile sociale este subsidiară, nelimitată și solidară, dacă prin lege nu se
dispune altfel.
(2) Dacă, potrivit voinței asociaților, societatea urmează să aibă personalitate juridică,
indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi constituită numai în forma și condițiile prevăzute
de legea specială care îi conferă personalitate juridică.
(3) Societatea dobândește personalitate juridică prin și de la data înmatriculării în registrul
comerțului, dacă prin lege nu se dispune altfel.
(4) Până la data dobândirii personalității juridice, raporturile dintre asociați sunt guvernate de
regulile aplicabile societății simple.
Secțiunea a 2-a
Societatea simplă
§1. Încheierea contractului de societate
Art. 1.890 – Condiții de formă
Contractul de societate nu este supus unor formalități speciale, cu excepția celor prevăzute la
art. 1.884 alin. (1) și celor care rezultă din natura bunurilor ce constituie aport.
Art. 1.891 – Modificarea contractului de societate
În lipsă de stipulație contrară sau dacă prin lege nu se dispune altfel, modificarea contractului
de societate se face cu respectarea dispozițiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Art. 1.892 – Personalitatea juridică
(1) Societatea simplă nu are personalitate juridică.
(2) Dacă asociații doresc dobândirea personalității juridice, prin actul de modificare a
contractului de societate vor indica, în mod expres, forma juridică a acesteia și vor pune de acord
toate clauzele sale cu dispozițiile legale aplicabile societății nou-înființate.

(3) În cazul prevăzut la alin. (2) dobândirea personalității juridice se face fără a se dispune
dizolvarea societății simple. Asociații și societatea nou-înființată răspund solidar și indivizibil
pentru toate datoriile societății născute înainte de dobândirea personalității juridice.
Art. 1.893 – Societățile de fapt
Societățile supuse condiției înmatriculării conform legii și rămase neînmatriculate, precum și
societățile de fapt sunt asimilate societăților simple.
§2. Efectele contractului de societate
I. Drepturile și obligațiile asociaților între ei
Art. 1.894 – Formarea capitalului social
(1) Asociații contribuie la formarea capitalului social al societății, prin aporturi bănești sau în
bunuri, după caz.
(2) Capitalul social subscris se divide în părți egale, numite părți de interes, care se distribuie
asociaților proporțional cu aporturile fiecăruia, dacă prin lege sau contractul de societate nu se
prevede altfel.
(3) Asociații se pot obliga la aport în prestații sau în cunoștințe specifice, cu titlu de aport
societar. În schimbul acestui aport, asociații participă, potrivit actului constitutiv, la împărțirea
beneficiilor și suportarea pierderilor, precum și la luarea deciziilor în societate.
Art. 1.895 – Realizarea aporturilor
(1) Fiecare dintre asociați răspunde față de societate și față de ceilalți asociați pentru vărsarea
aporturilor la care s-a obligat.
(2) Drepturile conferite de părțile de interes sunt suspendate până la vărsarea aporturilor la
capitalul social.
Art. 1.896 – Aportul în bunuri
(1) Aportul în bunuri, altele decât cele fungibile, se efectuează prin transferul drepturilor
asupra acestora și predarea efectivă a bunurilor în stare de funcționare potrivit destinației sociale.
(2) Asociatul care aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui bun răspunde pentru
efectuarea aportului întocmai unui vânzător față de cumpărător, iar asociatul care aportează
folosința răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui locator față de locatar.
(3) Aporturile constând în bunuri fungibile sau consumptibile nu pot fi subscrise cu titlu de
aport în folosință, ci devin, în toate cazurile, proprietatea asociaților, chiar dacă în contractul de
societate nu s-a stipulat aceasta în mod expres.
Art. 1.897 – Aportul în bunuri incorporale
(1) Asociatul care aportează o creanță răspunde pentru existența creanței la momentul
aportului și încasarea acesteia la scadență, fiind obligat să acopere cuantumul acesteia, dobânda
legală care începe să curgă de la scadență și orice alte daune ce ar rezulta, dacă creanța nu se
încasează în tot sau în parte.
(2) Asociatul care aportează acțiuni sau părți sociale emise de o altă societate răspunde pentru
efectuarea aportului întocmai unui vânzător față de cumpărător.
(3) Asociatul care aportează cambii sau alte titluri de credit care circulă în comerț răspunde
potrivit alin. (1).
Art. 1.898 – Aportul în numerar
Asociatul care a subscris ca aport o sumă de bani datorează în caz de neexecutare suma la care
s-a obligat, dobânda legală de la scadență și orice alte daune care ar rezulta, fiind de drept pus în
întârziere.
Art. 1.899 – Aporturile în prestații și cunoștințe specifice

(1) Aportul în prestații sau cunoștințe specifice este datorat în mod continuu, atât timp cât
asociatul care s-a obligat la acesta este membru al societății, iar asociatul este ținut față de
societate pentru toate câștigurile realizate din activitățile care fac obiectul aportului.
(2) Aporturile în prestații sau cunoștințe specifice se efectuează prin desfășurarea de către
asociatul care s-a obligat a unor activități concrete și prin punerea la dispoziția societății a unor
informații, pentru realizarea obiectului acesteia, în modalitățile și condițiile stabilite prin
contractul de societate.
(3) Neexecutarea aportului în prestații sau cunoștințe specifice dă loc numai la o acțiune în
excludere cu daune-interese, dacă este cazul.
Art. 1.900 – Regimul părților de interes
(1) Părțile de interes sunt indivizibile.
(2) Părțile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în adunarea asociaților,
dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
(3) Când o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor persoane, acestea sunt
obligate să desemneze un reprezentant unic pentru exercitarea drepturilor sociale aferente.
(4) Cât timp o parte de interes este proprietatea comună a mai multor persoane, acestea
răspund în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor datorate.
Art. 1.901 – Transmiterea părților de interes
(1) Transmiterea părților de interes se face în limitele și condițiile prevăzute de lege și de
contractul de societate. Transmiterea părților de interes către persoane din afara societății este
permisă cu consimțământul tuturor asociaților. Părțile de interes se pot transmite și prin
moștenire, dacă prin contract nu se dispune altfel.
(2) Orice asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile dobânditorului, părțile de
interes dobândite cu titlu oneros de un terț fără consimțământul tuturor asociaților, în termen de
60 de zile de la data la care a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea. Dacă mai mulți
asociați exercită concomitent acest drept, părțile de interes se alocă proporțional cu cota de
participare la profit.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2) și ori de câte ori legea impune cesiunea părților de interes,
valoarea acestora este stabilită de un expert agreat de părțile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de
către instanță.
(4) Cesiunea cu titlu gratuit a părților de interes este asimilată unei cesiuni cu titlu oneros și dă
loc la aplicarea dispozițiilor alin. (2) și (3). În privința formei, cesiunea cu titlu gratuit este
supusă regimului juridic al donației.
Art. 1.902 – Participarea la profit și pierderi
(1) Participarea la profitul societății implică și contribuția la pierderile societății, în condițiile
prevăzute de contractul de societate, ale prezentului capitol sau ale legii speciale aplicabile, după
caz.
(2) Partea fiecărui asociat la profituri și pierderi este proporțională cu aportul său la capitalul
social, dacă nu s-a convenit altfel. Partea la profituri și pierderi a asociatului al cărui aport constă
în prestații sau cunoștințe specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel
mai mic, dacă nu s-a convenit altfel.
(3) Asociații pot participa la câștig în proporție diferită de contribuția la pierderi, cu condiția
ca astfel de diferențe să fie rezonabile potrivit cu împrejurările și să fie expres prevăzute în
contract.
(4) Când contractul stabilește numai partea de câștig, aceeași proporție are loc și cât privește
pierderile.

(5) Orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărțirea beneficiilor sau de la
participarea la pierderi este considerată nescrisă.
(6) Prin excepție de la art. 1.881 alin. (2), asociatul al cărui aport constă în prestații sau
cunoștințe specifice este scutit, în măsura corespunzătoare acestui aport, de a participa la
pierderi, dacă această scutire a fost prevăzută în mod expres în contractul de societate.
Art. 1.903 – Obligația de neconcurență
(1) Asociatul nu poate face concurență societății pe cont propriu sau pe contul unei terțe
persoane și nici nu poate face pe socoteala sa ori pe socoteala altuia vreo operațiune care ar putea
fi păgubitoare pentru societate.
(2) Asociatul nu poate lua parte pe cont propriu sau pe contul unei terțe persoane la o activitate
care ar conduce la privarea societății de bunurile, prestațiile sau cunoștințele specifice la care
asociatul s-a obligat.
(3) Beneficiile rezultând din oricare dintre activitățile interzise potrivit alin. (1) și (2) se cuvin
societății, iar asociatul este ținut pentru orice daune ce ar putea rezulta.
Art. 1.904 – Folosirea bunurilor sociale
(1) În lipsă de stipulație contrară, fiecare asociat poate folosi bunurile sociale în interesul
societății, potrivit cu destinația acestora și fără să stânjenească drepturile celorlalți asociați.
(2) Asociatul care, fără consimțământul scris al celorlalți asociați, întrebuințează bunurile
sociale în folosul său sau al unei alte persoane este obligat să restituie societății beneficiile ce au
rezultat și să acopere daunele ce ar putea rezulta.
Art. 1.905 – Folosirea fondurilor comune
(1) Niciun asociat nu poate lua din fondurile comune mai mult decât i s-a fixat pentru
cheltuielile făcute sau pentru cele ce urmează să se facă în interesul societății.
(2) Asociatul care încalcă dispozițiile alin. (1) este răspunzător de sumele luate și de toate
daunele-interese ce ar putea rezulta.
(3) Prin contractul de societate se poate stipula că asociații pot lua din casa societății anumite
sume de bani pentru cheltuielile lor particulare.
Art. 1.906 – Distribuția plății datoriilor debitorului comun
În cazul în care un debitor comun plătește o parte din datoriile sale față de societate și față de
asociat, având aceeași scadență, asociatul în mâinile căruia s-a făcut plata va aloca suma primită
stingerii creanței sale și creanței societare, proporțional cu raportul dintre acestea.
Art. 1.907 – Cheltuielile făcute pentru societate
(1) Asociatul are dreptul la rambursarea cheltuielilor pe care le-a făcut pentru societate și de a
fi indemnizat pentru obligațiile sau pierderile pe care le-a asumat sau suferit acționând de bună-
credință în interesul societății.
(2) Asociatul nu poate compensa cheltuielile și pierderile prevăzute la alin. (1) cu datoriile sale
față de societate și nici paguba cauzată societății din culpa sa cu foloasele pe care i le-a adus prin
diferite operațiuni.
(3) Este interzisă compensarea între datoria unui terț față de societate și creanța acestuia
asupra unui asociat.
Art. 1.908 – Asocierea asupra drepturilor sociale și cedarea acestora
(1) Un asociat își poate asocia o terță persoană la drepturile sale sociale fără consimțământul
celorlalți asociați, dar persoana respectivă nu va putea deveni asociat al societății fără
consimțământul celorlalți asociați, care trebuie dat în condițiile dispozițiilor art. 1.901.
(2) Asociatul nu poate ceda, fără consimțământul tuturor celorlalți asociați, drepturile sale
sociale, sub sancțiunea aplicării prevederilor art. 1.901 alin. (2) și (3).

(3) Asociatul nu poate garanta în niciun fel obligațiile personale sau ale vreunui terț cu
drepturile sociale, fără consimțământul tuturor asociaților, sub sancțiunea nulității absolute a
garanției.
(4) Asociatul unei societăți cu durată nedeterminată nu poate cere, înainte de încetarea
societății, restituirea sau contravaloarea părții care i se cuvine din bunurile comune ale societății,
afară de cazul retragerii sau excluderii sale.
Art. 1.909 – Promisiunea asupra drepturilor sociale
Orice promisiune făcută de un asociat de a ceda, vinde, garanta în orice fel sau de a renunța la
drepturile sale sociale îi conferă beneficiarului acesteia numai dreptul la daunele ce ar rezulta din
neexecutare.
Art. 1.910 – Hotărârile privind societatea
(1) Asociații, chiar lipsiți de dreptul de administrare, au dreptul să participe la luarea
hotărârilor colective ale adunării asociaților.
(2) Hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor asociaților, dacă prin
contract sau prin lege nu se stabilește altfel.
(3) Prin excepție de la prevederile alin. (2), hotărârile privind modificarea contractului de
societate sau numirea unui administrator unic se iau cu consimțământul tuturor asociaților.
(4) Obligațiile unui asociat nu pot fi mărite fără consimțământul acestuia.
(5) Orice clauză contrară dispozițiilor prezentului articol este considerată nescrisă.
Art. 1.911 – Adoptarea hotărârilor
(1) Hotărârile sunt adoptate de asociații reuniți în adunarea asociaților. Contractul poate
prevedea modul de convocare și desfășurare a acesteia, iar în lipsă, hotărârea poate fi adoptată și
prin consultarea scrisă a acestora.
(2) Hotărârile pot, de asemenea, rezulta din consimțământul tuturor asociaților exprimat în
actul încheiat de societate.
Art. 1.912 – Contestarea hotărârilor
(1) Asociatul nemulțumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate contesta la instanța
judecătorească, în termen de 15 zile de la data la care a fost luată, dacă a fost prezent, și de la
data comunicării, dacă a fost lipsă. Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată, termenul curge de la
data la care a luat cunoștință de aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost luată
hotărârea.
(2) Termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1) este termen de decădere.
II. Administrarea societății
Art. 1.913 – Numirea administratorilor
(1) Numirea administratorilor, modul de organizare a acestora, limitele mandatului, precum și
orice alt aspect legat de administrarea societății se stabilesc prin contract sau prin acte separate.
(2) Administratorii pot fi asociați sau neasociați, persoane fizice ori persoane juridice, române
sau străine.
(3) Dacă prin contract nu se dispune altfel, societatea este administrată de asociați, care au
mandat reciproc de a administra unul pentru altul în interesul societății. Operațiunea făcută de
oricare dintre ei este valabilă și pentru partea celorlalți, chiar fără a le fi luat consimțământul în
prealabil.
(4) Oricare dintre ei se poate opune, în scris, operațiunii mai înainte ca ea să fie încheiată.
(5) Opoziția nu produce însă efecte față de terții de bună-credință.
Art. 1.914 – Limitele și revocarea mandatului de administrator

(1) Administratorul, în absența opoziției asociaților, poate face orice act de administrare în
interesul societății.
(2) Administratorul poate fi revocat potrivit regulilor de la contractul de mandat, dacă nu se
prevede altfel în contractul de societate.
(3) Clauzele care limitează puterile de administrare conferite de lege nu sunt opozabile față de
terții de bună-credință.
Art. 1.915 – Răspunderea administratorilor
(1) Administratorii răspund personal față de societate pentru prejudiciile aduse prin încălcarea
legii, a mandatului primit sau prin culpă în administrarea societății.
(2) Dacă mai mulți administratori au lucrat împreună, răspunderea este solidară. Cu toate
acestea, în privința raporturilor dintre ei, instanța poate stabili o răspundere proporțională cu
culpa fiecăruia la săvârșirea faptei cauzatoare de prejudicii.
Art. 1.916 – Pluralitatea de administratori
Când sunt mai mulți administratori, fără ca prin împuternicire să se determine puterile
fiecăruia sau să fie obligați să lucreze împreună, fiecare poate administra singur în interesul
societății, cu bună-credință. Dacă împuternicirea stipulează să lucreze împreună, niciunul dintre
ei nu poate face actele de administrare fără ceilalți, chiar dacă aceștia ar fi în imposibilitate de a
acționa.
Art. 1.917 – Adoptarea deciziilor
Dacă s-a stipulat că administratorii decid cu unanimitate sau cu majoritate, după caz, aceștia
nu pot efectua acte de administrare decât împreună, cu excepția cazurilor de forță majoră, când
absența unei decizii ar putea cauza o pagubă gravă societății.
Art. 1.918 – Drepturile asociaților care nu sunt administratori
(1) Actele de administrare a societății și cele de dispoziție asupra bunurilor acesteia sunt
interzise asociaților care nu au calitatea de administrator, sub sancțiunea acoperirii daunelor ce ar
putea rezulta. Drepturile terților de bună-credință nu sunt afectate.
(2) Dacă legea nu prevede altfel, oricare dintre asociați are dreptul de a consulta registrele și
situațiile financiare ale societății, de a lua cunoștință de operațiunile acesteia și de a consulta
orice document al societății, fără a stânjeni operațiunile societății și a afecta drepturile celorlalți
asociați.
(3) Administratorii vor întocmi un raport anual cu privire la mersul societății, care va fi
comunicat asociaților. Oricare dintre aceștia poate solicita dezbaterea raportului de către toți
asociații, caz în care administratorii sunt obligați să convoace reunirea asociaților la sediul social
pentru acest scop.
(4) Orice clauză contractuală contrară dispozițiilor prezentului articol este considerată
nescrisă.
Art. 1.919 – Reprezentarea în justiție
(1) Societatea este reprezentată prin administratorii cu drept de reprezentare sau, în lipsa
numirii, prin oricare dintre asociați, dacă nu s-a stipulat prin contract dreptul de reprezentare
numai pentru unii dintre aceștia.
(2) Societatea stă în justiție sub denumirea prevăzută în contract sau cea înregistrată, în mod
legal, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel. Terții de bună-credință se pot prevala de
oricare dintre acestea.
III. Obligațiile asociaților față de terți
Art. 1.920 – Obligațiile față de creditorii societății

(1) În executarea obligațiilor față de creditorii societății, fiecare asociat răspunde cu propriile
sale bunuri proporțional cu aportul său la patrimoniul social, numai în cazul în care creditorul
social nu a putut fi îndestulat din bunurile comune ale asociaților.
(2) Creditorul personal al unui asociat, în măsura în care nu s-a putut îndestula din bunurile
proprii ale acestuia, va putea cere, după caz, să se înapoieze sau să se despartă și să se atribuie
debitorului său partea ce se cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaților, cu aplicarea, în
mod corespunzător, a dispozițiilor art. 1.929.
Art. 1.921 – Răspunderea asociaților aparenți
(1) Orice persoană care pretinde că este asociat sau creează terților deliberat o aparență
convingătoare în acest sens răspunde față de terții de bună-credință întocmai ca un asociat.
(2) Societatea nu va răspunde față de terțul astfel indus în eroare decât dacă i-a dat motive
suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat drept asociat sau în cazul în care, cunoscând
manoperele pretinsului asociat, nu ia măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terțului în
eroare.
Art. 1.922 – Răspunderea asociaților oculți
Asociații oculți răspund față de terții de bună-credință ca și ceilalți asociați.
Art. 1.923 – Interdicția emiterii instrumentelor financiare
(1) Societatea nu poate emite instrumente financiare, sub sancțiunea nulității absolute atât a
actelor încheiate în acest scop, cât și a instrumentelor financiare emise, în afară de cazul în care
prin lege se dispune altfel.
(2) Asociații, chiar neadministratori, răspund solidar, în subsidiar, în raport cu societatea,
pentru orice daune s-ar cauza terților de bună-credință prejudiciați prin încălcarea interdicției
prevăzute la alin. (1).
Art. 1.924 – Obligațiile administratorilor față de terți
Administratorii societății vor informa terții asupra puterilor lor înainte de încheierea actului cu
aceștia.
§3. Pierderea calității de asociat
Art. 1.925 – Cazuri generale
Pierderea calității de asociat are loc prin cesiunea părților în societate, executarea silită a
acestora, moartea, încetarea personalității juridice, falimentul, punerea sub interdicție
judecătorească, retragerea și excluderea din societate.
Art. 1.926 – Retragerea din societatea cu durată nedeterminată
Asociatul unei societăți cu durată nedeterminată sau al cărei contract prevede dreptul de
retragere se poate retrage din societate, notificând societatea cu un preaviz rezonabil, dacă este
de bună-credință și retragerea sa în acel moment nu produce o pagubă iminentă societății.
Art. 1.927 – Retragerea din societatea cu durată determinată
(1) Asociatul unei societăți cu durată determinată sau având un obiect care nu se poate înfăptui
decât într-un anumit timp se poate retrage pentru motive temeinice, cu acordul majorității
celorlalți asociați, dacă prin contract nu se prevede altfel.
(2) Dacă acordul nu este întrunit, asociatul se poate adresa instanței, care, hotărând asupra
retragerii, va aprecia legitimitatea și temeinicia motivelor, oportunitatea retragerii în raport cu
împrejurările și buna-credință a părților. În toate cazurile, asociatul este ținut să acopere daunele
ce ar putea rezulta din retragerea sa.
Art. 1.928 – Excluderea din societate

La cererea unui asociat, instanța judecătorească, pentru motive temeinice, poate hotărî
excluderea din societate a oricăruia dintre asociați.
Art. 1.929 – Drepturile asociatului exclus
(1) Un asociat care își pierde calitatea altfel decât prin cesiune sau executarea silită a părților
sale în societate poate obține valoarea părților sale de la data încetării calității de asociat, iar
ceilalți asociați sunt ținuți să îi plătească imediat ce aceasta a fost stabilită, cu dobânda legală de
la data încetării calității de asociat.
(2) În cazul în care părțile nu convin asupra valorii părților de interes, aceasta se va stabili de
către instanță în condițiile art. 1.901 alin. (3).
§4. Încetarea contractului de societate și dizolvarea societății
Art. 1.930 – Cazurile generale de încetare
(1) Sub rezerva unor dispoziții legale speciale, contractul încetează și societatea se dizolvă
prin:
a) realizarea obiectului societății sau imposibilitatea neîndoielnică a realizării acestuia;
b) consimțământul tuturor asociaților;
c) hotărârea instanței, pentru motive legitime și temeinice;
d) împlinirea duratei societății, cu excepția cazului în care se aplică dispozițiile art. 1.931;
e) nulitatea societății;
f) alte cauze stipulate în contractul de societate.
(2) Societatea care intră în dizolvare se lichidează.
Art. 1.931 – Prelungirea tacită a contractului de societate
Societatea este tacit prorogată atunci când, cu toate că durata sa a expirat, aceasta continuă să
execute operațiunile sale, iar asociații continuă să inițieze operațiuni ce intră în obiectul său și să
se comporte ca asociați. Prorogarea operează pe o durată de un an, continuând din an în an, de la
data expirării duratei, dacă sunt îndeplinite aceleași condiții.
Art. 1.932 – Nulitatea societății
(1) Nulitatea societății poate rezulta exclusiv din încălcarea dispozițiilor imperative ale
prezentului capitol, stipulate sub sancțiunea nulității, sau din nesocotirea condițiilor generale de
validitate a contractelor, dacă legea specială nu prevede altfel.
(2) Este considerată nescrisă orice clauză contractuală contrară unei dispoziții imperative din
prezentul capitol a cărei încălcare nu este sancționată cu nulitatea societății.
Art. 1.933 – Regimul nulității
(1) Nulitatea se acoperă și nu va fi constatată sau declarată în cazul în care cauza nulității a
fost înlăturată înainte de a se pune concluzii în fond în fața instanței de judecată.
(2) Instanța, sesizată cu o cerere în constatarea sau declararea nulității, este obligată să pună în
discuția părților posibilitatea de remediere a cauzelor de nulitate care afectează contractul de
societate și să fixeze un termen util pentru acoperirea nulității, chiar dacă părțile se împotrivesc.
(3) Dreptul la acțiune, cu excepția nulității pentru obiectul ilicit al societății, se prescrie în
termen de 3 ani de la data încheierii contractului.
Art. 1.934 – Regularizarea societății
(1) În cazul anulabilității societății pentru vicierea consimțământului sau incapacitatea unui
asociat și atunci când regularizarea este posibilă, orice persoană interesată poate să pună în
întârziere pe acela care este îndreptățit să invoce nulitatea, fie pentru a se face regularizarea, fie
pentru a exercita acțiunea în anulare în termen de 6 luni de când a fost pus în întârziere, sub
sancțiunea decăderii. Despre punerea în întârziere va fi înștiințată și societatea.

(2) Societatea sau orice asociat poate, în termenul prevăzut la alin. (1), să propună instanței
învestite cu acțiunea în anulare orice măsuri de acoperire a nulității, în special prin
răscumpărarea drepturilor sociale care aparțin reclamantului. În acest caz, instanța poate fie să
pronunțe nulitatea, fie să declare obligatorii măsurile propuse, dacă acestea din urmă au fost în
prealabil adoptate de societate în condițiile cerute pentru modificările aduse contractului de
societate. La adoptarea acestor din urmă măsuri nu se ține seama de votul asociatului reclamant.
(3) În caz de contestare a valorii drepturilor sociale care revin asociatului, valoarea acestora se
determină cu respectarea dispozițiilor art. 1.901 alin. (3).
Art. 1.935 – Efectele nulității
(1) Societatea încetează de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care a fost constatată
sau, după caz, declarată nulitatea și intră în lichidarea patrimoniului social.
(2) Prin hotărârea judecătorească de declarare sau constatare, după caz, a nulității societății se
vor numi și lichidatorii.
(3) Nici societatea și nici asociații nu se pot prevala de nulitate față de terții de bună-credință.
Art. 1.936 – Răspunderea pentru nulitatea societății
(1) Dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului cauzat prin declararea sau, după caz,
constatarea nulității societății se prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de declarare sau constatare a nulității.
(2) Dispariția cauzei de nulitate sau regularizarea societății nu împiedică exercitarea dreptului
la acțiune în despăgubiri pentru repararea prejudiciului suferit prin intervenția nulității. În aceste
cazuri, dreptul la acțiune se prescrie în termen de 3 ani din ziua în care nulitatea a fost acoperită.
Art. 1.937 – Pieirea bunurilor subscrise ca aport
(1) Când unul dintre asociați a promis să pună în comun proprietatea sau folosința unui bun
care a pierit ori s-a pierdut înainte ca aportul să fi fost făcut, societatea încetează față de toți
asociații, afară de cazul în care societatea poate continua și fără asociatul care a subscris bunul ce
a pierit ori s-a pierdut.
(2) Societatea încetează, de asemenea, în toate cazurile, prin pieirea bunului, dacă a fost pusă
în comun numai folosința acestuia, iar proprietatea a rămas asociatului, afară de cazul în care
societatea poate continua și fără asociatul care a subscris bunul ce a pierit.
Art. 1.938 – Alte cazuri de încetare
În cazul în care contractul nu prevede altfel, societatea încetează și prin:
a) moartea ori punerea sub interdicție a uneia dintre persoanele fizice asociate;
b) încetarea calității de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice asociate;
c) falimentul unui asociat.
Art. 1.939 – Continuarea contractului în cazul morții unui asociat
În contractul de societate se poate stipula ca la moartea unui asociat societatea să continue de
drept cu moștenitorii acestuia.
Art. 1.940 – Drepturile moștenitorilor în cadrul societății
Dacă s-a stipulat că, în cazurile prevăzute la art. 1.938, societatea va continua între asociații
rămași, asociatul ori, după caz, moștenitorul său nu are drept decât la partea sa ori a autorului
său, după situația societății, la data când evenimentul s-a produs. El nu participă la drepturile și
nu este ținut de obligațiile ulterioare decât în măsura în care acestea sunt urmarea necesară a
operațiunilor făcute înaintea acestui eveniment.
§5. Lichidarea societății
Art. 1.941 – Numirea și revocarea lichidatorului

(1) Lichidarea se face, dacă nu s-a prevăzut altfel în contractul de societate sau prin convenție
ulterioară, de toți asociații sau de un lichidator numit de ei cu unanimitate. În caz de neînțelegere,
lichidatorul este numit de instanța judecătorească, la cererea oricăruia dintre asociați.
(2) Lichidatorul numit de asociați poate fi revocat de asociați cu unanimitate de voturi. El
poate fi, de asemenea, revocat pentru motive temeinice, la cererea oricărei persoane interesate,
de instanța judecătorească.
(3) Lichidatorul numit de instanța judecătorească poate fi revocat numai de către aceasta, la
cererea oricărei persoane interesate.
(4) Pot fi numiți lichidatori atât persoane fizice, cât și persoane juridice, care au statut de
practicieni în insolvență.
(5) Când sunt mai mulți lichidatori, hotărârile lor se iau cu majoritate absolută.
Art. 1.942 – Obligațiile și răspunderea lichidatorilor
Obligațiile și răspunderea lichidatorilor sunt reglementate de dispozițiile aplicabile
administratorilor, în afară de cazul în care prin lege sau prin contractul de societate se dispune
altfel.
Art. 1.943 – Inventarul
(1) Administratorii trebuie să predea lichidatorilor bunurile și documentele sociale și să
prezinte acestora bilanțul ultimului exercițiu financiar.
(2) Lichidatorii trebuie să întocmească inventarul bunurilor și fondurilor sociale și să
stabilească activul și pasivul patrimoniului social. Inventarul trebuie să fie semnat de
administratori și lichidatori.
Art. 1.944 – Puterile lichidatorilor
(1) Lichidatorii pot să încheie toate actele necesare lichidării și, dacă asociații nu au stipulat
altfel, pot să vândă, chiar în bloc, bunurile sociale, să încheie convenții arbitrale și să facă
tranzacții.
(2) Ei reprezintă societatea în justiție, în condițiile prevăzute de lege.
(3) Lichidatorii nu pot însă să inițieze noi operațiuni, sub sancțiunea de a răspunde personal și
solidar pentru toate daunele ce ar putea rezulta.
Art. 1.945 – Plata datoriilor sociale
Asociații sau, după caz, lichidatorul sunt ținuți a plăti creditorii societății, a consemna sumele
necesare pentru plata creanțelor exigibile la o dată ulterioară, contestate sau care nu au fost
înfățișate de creditori, și a înapoia cheltuielile ori avansurile făcute în interesul social de unii
asociați.
Art. 1.946 – Restituirea aporturilor și împărțirea excedentului rămas în urma lichidării
(1) După plata datoriilor sociale, activul rămas este destinat rambursării aporturilor subscrise
și vărsate de asociați, iar eventualul excedent constituie profit net, care va fi repartizat între
asociați proporțional cu partea fiecăruia la beneficii, dacă nu s-a prevăzut altfel prin contractul de
societate sau prin hotărâre a asociaților, și cu aplicarea, dacă este cazul, a prevederilor art. 1.912
alin. (1).
(2) Bunurile aduse în uzufruct sau în folosință se restituie în natură.
(3) Dacă bunul adus în proprietate se află încă în masa patrimonială, acesta va fi restituit, la
cererea asociatului, în natură, cu obligația plății unei sulte, dacă este cazul.
(4) După rambursarea aporturilor bănești și în bunuri, asociatul care a contribuit la patrimoniul
social cu aporturi în cunoștințe specifice sau prestații are dreptul de a primi, în limita cotei sale
de participare la profit, bunurile rezultate din prestația sa, dacă acestea se află încă în patrimoniul
societății, cu obligația plății unei sulte, dacă este cazul.

(5) Dacă în urma lichidării excedentul rămas constă într-un bun a cărui atribuire către asociați
este interzisă de lege, lichidatorul va vinde bunul la licitație publică, cu încuviințarea prealabilă a
instanței competente, iar suma se împarte asociaților, potrivit alin. (1).
Art. 1.947 – Suportarea pasivului
Dacă activul net este neîndestulător pentru înapoierea în întregime a aporturilor și pentru plata
obligațiilor sociale, pierderea se suportă de asociați potrivit cu contribuția acestora stabilită prin
contract.
Art. 1.948 – Împărțeala bunurilor sociale
Împărțeala în natură a bunurilor societății se face potrivit regulilor privitoare la împărțeala
bunurilor proprietate comună.
Secțiunea a 3-a
Asocierea în participație
Art. 1.949 – Noțiune
Contractul de asociere în participație este contractul prin care o persoană acordă uneia sau mai
multor persoane o participație la beneficiile și pierderile uneia sau mai multor operațiuni pe care
le întreprinde.
Art. 1.950 – Proba
Contractul se probează numai prin înscris.
Art. 1.951 – Personalitatea juridică
Asocierea în participație nu poate dobândi personalitate juridică și nu constituie față de terți o
persoană distinctă de persoana asociaților. Terțul nu are niciun drept față de asociere și nu se
obligă decât față de asociatul cu care a contractat.
Art. 1.952 – Regimul aporturilor
(1) Asociații rămân proprietarii bunurilor puse la dispoziția asociației.
(2) Ei pot conveni ca bunurile aduse în asociere, precum și cele obținute în urma folosirii
acestora să devină proprietate comună.
(3) Bunurile puse la dispoziția asocierii pot trece, în tot sau în parte, în proprietatea unuia
dintre asociați pentru realizarea obiectului asocierii, în condițiile convenite prin contract și cu
respectarea formalităților de publicitate prevăzute de lege.
(4) Asociații pot stipula redobândirea în natură a bunurilor prevăzute la alin. (3) la încetarea
asocierii.
Art. 1.953 – Raporturile dintre asociați și față de terți
(1) Asociații, chiar acționând pe contul asocierii, contractează și se angajează în nume propriu
față de terți.
(2) Cu toate acestea, dacă asociații acționează în această calitate față de terți sunt ținuți solidar
de actele încheiate de oricare dintre ei.
(3) Asociații exercită toate drepturile decurgând din contractele încheiate de oricare dintre ei,
dar terțul este ținut exclusiv față de asociatul cu care a contractat, cu excepția cazului în care
acesta din urmă a declarat calitatea sa la momentul încheierii actului.
(4) Orice clauză din contractul de asociere care limitează răspunderea asociaților față de terți
este inopozabilă acestora.
(5) Orice clauză care stabilește un nivel minim garantat de beneficii pentru unul sau unii dintre
asociați este considerată nescrisă.
Art. 1.954 – Forma și condițiile asocierii

Cu excepția dispozițiilor prevăzute la art. 1.949 – 1.953, convenția părților determină forma
contractului, întinderea și condițiile asocierii, precum și cauzele de dizolvare și lichidare a
acesteia.
Cap. VIII*)
Contractul de transport
*) Dispozițiile actelor internaționale ratificate de România în domeniul transporturilor
prevalează asupra dispozițiilor Codului civil. (a se vedea art. 140 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 1.955 – Noțiune
Prin contractul de transport, o parte, numită transportator, se obligă, cu titlu principal, să
transporte o persoană sau un bun dintr-un loc în altul, în schimbul unui preț pe care pasagerul,
expeditorul sau destinatarul se obligă să îl plătească, la timpul și locul convenite.
Art. 1.956 – Dovada contractului
Contractul de transport se dovedește prin documente de transport, precum scrisoare de trăsură,
recipisă de bagaje, foaie de parcurs, conosament, tichet ori legitimație de călătorie sau altele
asemenea, de la caz la caz.
Art. 1.957 – Modalități de transport
(1) Transportul poate fi realizat de unul sau mai mulți transportatori, în acest din urmă caz
putând fi succesiv ori combinat.
(2) Transportul succesiv este cel efectuat de 2 sau mai mulți transportatori succesivi care
utilizează același mod de transport, iar transportul combinat este cel în care același transportator
sau aceiași transportatori succesivi utilizează moduri de transport diferite.
(3) Transportatorii care se succedă își predau unul altuia bunurile și bagajele transportate, până
la destinație, fără intervenția expeditorului sau a călătorului.
Art. 1.958 – Domeniul de aplicare
(1) Dispozițiile prezentului capitol se aplică tuturor modurilor de transport, în măsura în care
nu se dispune altfel prin legi speciale sau nu sunt aplicabile practici statornicite între părți ori
uzanțe.
(2) Cu excepția situației în care este efectuat de un transportator care își oferă serviciile
publicului în cadrul activității sale profesionale, transportul cu titlu gratuit nu este supus
dispozițiilor cuprinse în acest capitol. În acest caz, transportatorul este ținut numai de o obligație
de prudență și diligență.
(3) Transportatorul care își oferă serviciile publicului trebuie să transporte orice persoană care
solicită serviciile sale și orice bun al cărui transport este solicitat, dacă nu are un motiv întemeiat
de refuz. Pasagerul, expeditorul și destinatarul sunt obligați să respecte instrucțiunile
transportatorului.
Art. 1.959*) – Răspunderea transportatorului
(1) Transportatorul nu poate exclude sau limita răspunderea sa decât în cazurile prevăzute de
lege.
(2) Transportatorul răspunde pentru prejudiciile cauzate prin întârzierea ajungerii la destinație,
cu excepția cazului fortuit și a forței majore.
_____________

*) Răspunderea transportatorului și a expeditorului este guvernată de legea în vigoare la
data producerii evenimentului care a cauzat prejudiciul, chiar dacă acesta a fost cunoscut de
pasager, expeditor sau destinatar, după caz, ulterior intrării în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 141 din Legea nr. 71/2011)
Art. 1.960 – Substituirea
(1) Dacă transportatorul își substituie un alt transportator pentru executarea totală sau parțială
a obligației sale, acesta din urmă este considerat parte în contractul de transport.
(2) Plata efectuată unuia dintre transportatori este liberatorie în privința tuturor
transportatorilor care i-au substituit pe alții sau au fost substituiți.
Secțiunea a 2-a
Contractul de transport de bunuri
Art. 1.961 – Documentul de transport
(1) La remiterea bunurilor pentru transport, expeditorul trebuie să predea transportatorului, în
afară de documentul de transport, toate documentele suplimentare vamale, sanitare, fiscale și
altele asemenea, necesare efectuării transportului, potrivit legii.
(2) Documentul de transport este semnat de expeditor și trebuie să cuprindă, între altele,
mențiuni privind identitatea expeditorului, a transportatorului și a destinatarului și, după caz, a
persoanei care trebuie să plătească transportul. Documentul de transport menționează, de
asemenea, locul și data luării în primire a bunului, punctul de plecare și cel de destinație, prețul și
termenul transportului, natura, cantitatea, volumul sau masa și starea aparentă a bunului la
predarea spre transport, caracterul periculos al bunului, dacă este cazul, precum și documentele
suplimentare care au fost predate și însoțesc transportul. Părțile pot conveni să introducă și alte
mențiuni în documentul de transport. Dispozițiile legii speciale rămân aplicabile.
(3) Expeditorul răspunde față de transportator pentru prejudiciile cauzate de un viciu propriu
al bunului sau de orice omisiune, insuficiență ori inexactitate a mențiunilor din documentul de
transport sau, dacă este cazul, din documentele suplimentare. Transportatorul rămâne
răspunzător față de terți pentru prejudiciile rezultate dintr-o astfel de cauză, având drept de regres
împotriva expeditorului.
Art. 1.962 – Pluralitatea de exemplare. Recipisa de primire
(1) Documentul de transport se întocmește în cel puțin 3 exemplare, câte unul pentru
transportator și expeditor și altul care însoțește bunul transportat până la destinație.
(2) În lipsa documentului de transport, transportatorul trebuie să elibereze expeditorului, la
cererea acestuia, o recipisă de primire a bunului spre transport, dispozițiile art. 1.961 alin. (2)
aplicându-se în mod corespunzător. Această prevedere nu se aplică în cazul transportului rutier
de mărfuri.
(3) Documentul de transport sau, în lipsa acestuia, recipisa de primire dovedește până la proba
contrară luarea în primire a bunului spre transport, natura, cantitatea și starea aparentă a acestuia.
Art. 1.963 – Documente de transport individuale
În cazul în care expeditorul predă pentru transport mai multe colete, transportatorul are dreptul
să îi solicite acestuia câte un document de transport pentru fiecare colet în parte, dacă prin lege
nu se prevede altfel.
Art. 1.964 – Documente de transport negociabile
(1) Documentul de transport nu este negociabil, cu excepția cazului în care părțile sau legea
specială dispun astfel.

(2) În cazul în care este negociabil, documentul de transport la ordin se transmite prin gir, iar
cel la purtător prin remitere.
Art. 1.965 – Transmiterea documentelor de transport la ordin sau la purtător
(1) Atunci când documentul de transport este la ordin sau la purtător, proprietatea bunurilor
transportate se transferă prin efectul transmiterii acestui document.
(2) Forma și efectele girurilor, anularea și înlocuirea documentului de transport sunt supuse
dispozițiilor privitoare la cambie și biletul la ordin.
(3) Ultimul giratar al unui șir neîntrerupt de giruri care este posesor al titlului este considerat
proprietar. Debitorul care își îndeplinește obligația rezultând din titlu este eliberat, numai dacă nu
a existat fraudă sau culpă gravă din partea sa.
Art. 1.966 – Ambalajul
(1) Expeditorul are obligația să ambaleze bunurile corespunzător naturii acestora și modului de
transport.
(2) Expeditorul răspunde față de transportator pentru prejudiciile cauzate acestuia de
ambalajul necorespunzător sau de ambalarea defectuoasă a bunurilor predate spre transport.
Transportatorul rămâne răspunzător față de terți pentru pagubele cauzate astfel, cu drept de
regres contra expeditorului.
Art. 1.967 – Predarea bunurilor transportatorului
Expeditorul trebuie să predea bunurile la locul și în condițiile convenite prin clauzele
contractului sau, în lipsa acestora, potrivit practicilor statornicite între părți ori uzanțelor, să
completeze și să predea documentul de transport, fiind răspunzător pentru prejudiciile cauzate
prin întârziere.
Art. 1.968 – Obligația de a transporta bunurile
Transportatorul are obligația de a transporta bunurile predate pentru transport până la
destinație.
Art. 1.969 – Termenul de transport
Transportul trebuie efectuat în termenul stabilit de părți. Dacă termenul în care trebuie făcut
transportul nu a fost determinat de părți, se ține seama de practicile statornicite între părți, de
uzanțele aplicate la locul de plecare, iar în lipsa acestora, se stabilește potrivit împrejurărilor.
Art. 1.970 – Suspendarea transportului și contraordinul
(1) Expeditorul poate suspenda transportul și cere restituirea bunurilor sau predarea lor altei
persoane decât aceleia menționate în documentul de transport ori dispune cum va crede de
cuviință, fiind obligat să plătească transportatorului cheltuielile și contravaloarea daunelor care
sunt consecința imediată a acestui contraordin. Dispozițiile art. 1.971 sunt aplicabile.
(2) Pentru a exercita dreptul de contraordin trebuie prezentat documentul de transport semnat
de transportator sau recipisa de primire, dacă un asemenea document a fost eliberat; modificările
ce decurg din contraordin trebuie înscrise în documentul de transport sau pe recipisă sub o nouă
semnătură a transportatorului.
(3) Dreptul la contraordin încetează din momentul în care destinatarul a cerut predarea
bunurilor, cu respectarea dispozițiilor art. 1.976.
(4) Transportatorul răspunde pentru prejudiciile produse prin executarea contraordinelor date
cu încălcarea dispozițiilor prezentului articol.
Art. 1.971 – Împiedicarea executării transportului. Consecințe
(1) În caz de împiedicare la transport, transportatorul are dreptul să îi ceară instrucțiuni
expeditorului sau, în lipsa unui răspuns din partea acestuia, să transporte bunul la destinație,
modificând itinerarul. În acest din urmă caz, dacă nu a fost o faptă ce îi este imputabilă,

transportatorul are drept la prețul transportului, la taxele accesorii și la cheltuieli, pe ruta efectiv
parcursă, precum și la modificarea, în mod corespunzător, a termenului de executare a
transportului.
(2) Dacă nu există o altă rută de transport sau dacă, din alte motive, continuarea transportului
nu este posibilă, transportatorul va proceda potrivit instrucțiunilor date de expeditor prin
documentul de transport pentru cazul împiedicării la transport, iar în lipsa acestora sau dacă
instrucțiunile nu pot fi executate, împiedicarea va fi adusă fără întârziere la cunoștința
expeditorului, cerându-i-se instrucțiuni.
(3) Expeditorul înștiințat de ivirea împiedicării poate denunța contractul plătind
transportatorului numai cheltuielile făcute de acesta și prețul transportului în proporție cu
parcursul efectuat.
Art. 1.972 – Modificări aduse de transportator
(1) Dacă în termen de 5 zile de la trimiterea înștiințării prevăzute la art. 1.971 alin. (2)
expeditorul nu dă, în condițiile legii speciale, instrucțiuni ce pot fi executate și nici nu îi
comunică denunțarea contractului, transportatorul poate să păstreze bunul în depozit sau îl poate
depozita la un terț. În cazul în care depozitarea nu este posibilă ori bunul se poate altera sau
deteriora ori valoarea acestuia nu poate acoperi prețul transportului, taxele accesorii și
cheltuielile, transportatorul va valorifica bunul, potrivit dispozițiilor legii.
(2) Când bunul a fost vândut, prețul, după scăderea drepturilor bănești ale transportatorului,
trebuie să fie pus la dispoziția expeditorului, iar dacă prețul este mai mic decât drepturile bănești
ale transportatorului, expeditorul trebuie să plătească diferența.
(3) În cazul în care împiedicarea la transport a încetat înainte de sosirea instrucțiunilor
expeditorului, bunul se transmite la destinație, fără a se mai aștepta aceste instrucțiuni,
expeditorul fiind înștiințat despre aceasta fără întârziere.
Art. 1.973 – Dreptul de dispoziție ulterioară
(1) Expeditorul are dreptul, prin dispoziție ulterioară scrisă, să retragă înainte de plecare bunul
ce urma să fie transportat, să îl oprească în cursul transportului, să amâne predarea lui către
destinatar ori să dispună înapoierea lui la locul de plecare, să schimbe persoana destinatarului ori
locul de destinație sau să dispună o altă modificare a condițiilor de executare a transportului.
(2) Expeditorul care a dat o dispoziție ulterioară este obligat să plătească transportatorului,
după caz, prețul părții efectuate din transport, taxele datorate și cheltuielile pricinuite prin
executarea dispoziției ulterioare, precum și să îl despăgubească de orice pagubă suferită.
(3) Expeditorul nu poate da dispoziție ulterioară care să aibă ca efect divizarea transportului,
în afară de cazul când legea dispune altfel.
Art. 1.974 – Trecerea dreptului la destinatar
Dreptul expeditorului de a modifica contractul de transport se stinge de îndată ce destinatarul
și-a manifestat voința de a-și valorifica drepturile ce rezultă pentru el din contractul de transport
potrivit art. 1.977 sau de îndată ce expeditorul a predat destinatarului duplicatul de pe
documentul de transport. Din acel moment, dreptul de a modifica contractul de transport prin
dispoziție ulterioară trece asupra destinatarului.
Art. 1.975 – Dreptul de refuz al transportatorului
(1) Transportatorul, conformându-se dispozițiilor legii speciale, poate refuza executarea
dispoziției ulterioare, înștiințându-l fără întârziere pe cel de la care ea emană, dacă executarea
dispoziției ar fi de natură să tulbure în mod grav bunul mers al exploatării ori dacă, în cazul
schimbării locului de destinație, sporul de taxe și cheltuieli nu ar fi garantat de valoarea bunului
sau în alt fel. Dispozițiile art. 1.978 sunt aplicabile.

(2) Transportatorul are obligația de înștiințare și în cazul în care, la primirea dispoziției,
executarea acesteia nu mai este posibilă.
Art. 1.976 – Obligația de predare și de informare
(1) Transportatorul este obligat să pună bunurile transportate la dispoziția destinatarului sau
posesorului documentului de transport la ordin ori la purtător, în locul și termenele indicate în
contract sau, în lipsă, potrivit practicilor statornicite între părți ori uzanțelor. Posesorul
documentului de transport la ordin sau la purtător este obligat să îl remită transportatorului la
preluarea bunurilor transportate.
(2) Predarea bunurilor transportate se face la domiciliul sau sediul destinatarului, dacă din
contract, din practicile statornicite între părți ori conform uzanțelor nu rezultă contrariul.
(3) Transportatorul îl înștiințează pe destinatar cu privire la sosirea bunurilor și la termenul
pentru preluarea acestora, dacă predarea nu se face la domiciliul sau sediul acestuia, potrivit alin.
(2).
Art. 1.977 – Data dobândirii drepturilor și obligațiilor de către destinatar
Fără a aduce atingere drepturilor expeditorului, destinatarul dobândește drepturile și obligațiile
decurgând din contractul de transport prin acceptarea acestuia sau a bunurilor transportate.
Art. 1.978 – Prețul și alte cheltuieli
(1) Prețul transportului și al serviciilor accesorii prestate de transportator sunt datorate de
expeditor și se plătesc la predarea bunurilor pentru transport, dacă nu se prevede altfel prin
contract sau legea specială, după caz.
(2) Dacă bunurile nu sunt de aceeași natură cu cele descrise în documentul de transport sau
valoarea lor este superioară, transportatorul are dreptul la prețul pe care l-ar fi cerut dacă ar fi
cunoscut aceste împrejurări, dispozițiile legii speciale fiind aplicabile.
(3) Dacă prețul se plătește la destinație, transportatorul va preda bunurile contra plății acestuia
de către destinatar.
(4) Prețul serviciilor accesorii și al cheltuielilor efectuate pe parcursul transportului este
datorat de destinatar, dacă prin contract sau legea specială nu se prevede altfel.
Art. 1.979 – Constatarea stării bunului
(1) La primirea bunurilor transportate, destinatarul are dreptul să ceară să se constate, pe
cheltuiala sa, identitatea, cantitatea și starea bunurilor transportate.
(2) Dacă se va stabili existența unor vicii, cheltuielile făcute sunt în sarcina transportatorului.
(3) În lipsa convenției contrare, viciile vor fi verificate potrivit dispozițiilor alin. (4) și (8).
(4) În caz de neînțelegere asupra calității sau stării unei mărfi, instanța, la cererea uneia dintre
părți, poate dispune, cu procedura prevăzută de lege pentru ordonanța președințială, constatarea
stării acesteia de unul sau mai mulți experți numiți din oficiu.
(5) Prin aceeași hotărâre se poate dispune sechestrarea mărfii sau depunerea ei într-un depozit
public sau, în lipsă, într-un alt loc ce se va determina.
(6) Dacă păstrarea mărfii ar putea aduce mari pagube sau ar ocaziona cheltuieli însemnate, se
va putea dispune chiar vânzarea ei pe cheltuiala celui căruia îi aparține, în condițiile care se vor
determina prin hotărâre.
(7) Hotărârea de vânzare va trebui comunicată, înainte de punerea ei în executare, celeilalte
părți sau reprezentantului său, dacă unul dintre aceștia se află în localitate; în caz contrar,
hotărârea va fi comunicată în termen de 3 zile de la executarea ei.
(8) Partea care nu s-a prevalat de dispozițiile alin. (4) – (7) trebuie, în caz de contestație, să
stabilească atât identitatea mărfii, cât și viciile ei.
Art. 1.980 – Plata sumelor datorate transportatorului

(1) Destinatarul nu poate intra în posesia bunurilor transportate decât dacă plătește
transportatorului sumele datorate potrivit contractului și eventualele rambursuri cu care
transportul a fost grevat, în condițiile prevăzute la art. 1.978 alin. (3).
(2) În caz de neînțelegere asupra sumei datorate, destinatarul poate prelua bunurile
transportate dacă plătește transportatorului suma pe care susține că o datorează acestuia din urmă
și consemnează diferența reclamată de transportator la o instituție de credit.
Art. 1.981 – Imposibilitatea predării bunurilor
(1) Dacă destinatarul nu este găsit, refuză sau neglijează preluarea bunurilor ori dacă există
neînțelegeri privind preluarea bunurilor între mai mulți destinatari sau din orice motiv, fără culpa
sa, transportatorul nu poate preda bunurile transportate, acesta va solicita imediat instrucțiuni
expeditorului, care este obligat să i le transmită în maximum 15 zile, sub sancțiunea returnării
bunurilor către expeditor, pe cheltuiala acestuia, sau a vânzării lor de către transportator, după
caz.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1), dacă există urgență sau bunurile sunt perisabile,
transportatorul va retransmite expeditorului bunurile, pe cheltuiala acestuia, sau le va vinde,
potrivit art. 1.726, fără să mai solicite instrucțiuni expeditorului.
(3) La sfârșitul perioadei de depozitare sau la expirarea termenului pentru primirea
instrucțiunilor expeditorului, obligațiile transportatorului sunt cele de la depozitul gratuit, cu
obligația pentru expeditor de a-i rambursa integral cheltuielile de conservare și depozitare a
bunurilor.
(4) Transportatorul va fi despăgubit de destinatar sau expeditor, după caz, pentru pagubele
cauzate de întârzierea destinatarului în preluarea bunurilor transportate.
Art. 1.982 – Garantarea creanțelor transportatorului
(1) Pentru garantarea creanțelor sale izvorâte din contractul de transport, transportatorul se
bucură, cu privire la bunul transportat, de drepturile unui creditor gajist cât timp deține acel bun.
(2) Transportatorul poate exercita drepturile prevăzute la alin. (1) și după predarea către
destinatar a bunului transportat, dar numai timp de 24 de ore de la predare și doar dacă
destinatarul mai deține bunul.
Art. 1.983 – Predarea bunurilor fără încasarea sumelor datorate
(1) Transportatorul care predă bunurile transportate fără a încasa de la destinatar sumele ce i se
datorează lui, transportatorilor anteriori sau expeditorului ori fără a pretinde destinatarului
consemnarea sumei asupra căreia există neînțelegeri pierde dreptul de regres și răspunde față de
expeditor și transportatorii anteriori pentru toate sumele ce li se cuveneau.
(2) În toate cazurile însă, transportatorul are acțiune împotriva destinatarului, chiar dacă acesta
a ridicat bunurile transportate.
Art. 1.984 – Răspunderea transportatorului
Transportatorul răspunde pentru prejudiciul cauzat prin pierderea totală ori parțială a
bunurilor, prin alterarea ori deteriorarea acestora, survenită pe parcursul transportului, sub
rezerva aplicării dispozițiilor art. 1.959, precum și prin întârzierea livrării bunurilor.
Art. 1.985 – Repararea prejudiciului
(1) În caz de pierdere a bunurilor, transportatorul trebuie să acopere valoarea reală a bunurilor
pierdute sau a părților pierdute din bunurile transportate.
(2) În caz de alterare sau deteriorare a bunurilor, transportatorul va acoperi scăderea lor de
valoare.
(3) Pentru aplicarea alin. (1) și (2) se va avea în vedere valoarea bunurilor la locul și momentul
predării.

Art. 1.986 – Restituirea prețului și a cheltuielilor
În cazul prevăzut la art. 1.985, transportatorul trebuie să restituie, de asemenea, prețul
transportului, al serviciilor accesorii și cheltuielile transportului, proporțional, după caz, cu
valoarea bunurilor pierdute sau cu diminuarea valorii cauzate de alterarea ori deteriorarea
acestora.
Art. 1.987 – Calcularea cuantumului despăgubirii
În cazul în care valoarea bunului a fost declarată la predare, despăgubirea se calculează în
raport cu acea valoare. Cu toate acestea, dacă valoarea reală a bunului de la locul și momentul
predării este mai mică, despăgubirea se calculează în raport cu această din urmă valoare.
Art. 1.988 – Cazuri speciale
(1) Transportatorul nu este ținut să transporte documente, sume de bani în numerar, titluri de
valoare, bijuterii sau alte bunuri de mare valoare.
(2) Dacă acceptă transportul unor bunuri dintre cele prevăzute la alin. (1), transportatorul
trebuie să acopere, în caz de pierdere, deteriorare sau alterare, numai valoarea declarată a
acestora. În situația în care s-a declarat o natură diferită a bunurilor ori o valoare mai mare,
transportatorul este exonerat de orice răspundere.
Art. 1.989 – Limitarea răspunderii
În toate cazurile, despăgubirea nu poate depăși cuantumul stabilit prin legea specială.
Art. 1.990 – Agravarea răspunderii
Dacă transportatorul a acționat cu intenție sau culpă gravă, acesta datorează despăgubiri, fără
limitările sau exonerarea de răspundere prevăzute la art. 1.987 – 1.989.
Art. 1.991 – Înlăturarea răspunderii
(1) Transportatorul nu răspunde dacă pierderea totală ori parțială sau, după caz, alterarea ori
deteriorarea s-a produs din cauza:
a) unor fapte în legătură cu încărcarea sau descărcarea bunului, dacă această operațiune s-a
efectuat de către expeditor sau destinatar;
b) lipsei ori defectuozității ambalajului, dacă după aspectul exterior nu putea fi observată la
primirea bunului pentru transport;
c) expedierii sub o denumire necorespunzătoare, inexactă ori incompletă a unor bunuri excluse
de la transport sau admise la transport numai sub anumite condiții, precum și a nerespectării de
către expeditor a măsurilor de siguranță prevăzute pentru acestea din urmă;
d) unor evenimente naturale inerente transportului în vehicule deschise, dacă, potrivit
dispozițiilor legii speciale sau contractului, bunul trebuie transportat astfel;
e) naturii bunului transportat, dacă aceasta îl expune pierderii sau stricăciunii prin sfărâmare,
spargere, ruginire, alterare interioară spontană și altele asemenea;
f) pierderii de greutate, oricare ar fi distanța parcursă, dacă și în măsura în care bunul
transportat este dintre acelea care prin natura lor suferă, obișnuit, prin simplul fapt al
transportului, o asemenea pierdere;
g) pericolului inerent al transportului de animale vii;
h) faptului că prepusul expeditorului, care însoțește bunul în cursul transportului, nu a luat
măsurile necesare pentru a asigura conservarea bunului;
i) oricărei alte împrejurări prevăzute prin lege specială.
(2) Dacă se constată că pierderea sau deteriorarea ori alterarea a putut surveni din una dintre
cauzele prevăzute la alin. (1), se prezumă că paguba a fost produsă din acea cauză.
(3) Transportatorul este, de asemenea, exonerat de răspundere, dacă dovedește că pierderea
totală sau parțială ori alterarea sau deteriorarea s-a produs din cauza:

a) unei alte fapte decât cele prevăzute la alin. (1), săvârșită cu intenție ori din culpă de către
expeditor sau destinatar, ori a instrucțiunilor date de către unul dintre aceștia;
b) forței majore sau faptei unui terț pentru care transportatorul nu este ținut să răspundă.
Art. 1.992 – Răspunderea pentru neefectuarea transportului sau pentru întârziere
Transportatorul răspunde și pentru paguba cauzată prin neefectuarea transportului sau prin
depășirea termenului de transport.
Art. 1.993 – Răspunderea pentru rambursuri și formalități vamale
Răspunderea transportatorului pentru încasarea rambursurilor cu care expeditorul a grevat
transportul și pentru îndeplinirea operațiunilor vamale este reglementată de dispozițiile privitoare
la mandat.
Art. 1.994 – Cazuri de decădere
(1) În cazul în care cel îndreptățit primește bunurile fără a face rezerve, nu se mai pot formula
împotriva transportatorului pretențiile izvorâte din pierderea parțială sau alterarea ori deteriorarea
bunurilor transportate ori din nerespectarea termenului de transport.
(2) În cazul în care pierderea parțială sau alterarea ori deteriorarea nu putea fi descoperită la
primirea bunului, cel îndreptățit poate pretinde transportatorului daune-interese, chiar dacă bunul
transportat a fost primit fără rezerve. Daunele-interese pot fi cerute numai dacă cel îndreptățit a
adus la cunoștința transportatorului pieirea sau alterarea ori deteriorarea de îndată ce a
descoperit-o, însă nu mai târziu de 5 zile de la primirea bunului, iar pentru bunurile perisabile sau
animalele vii, nu mai târziu de 6 ore de la primirea acestora.
(3) În caz de intenție sau culpă gravă a transportatorului, dispozițiile de mai sus privitoare la
stingerea pretențiilor celui îndreptățit, precum și cele privitoare la termenul de înștiințare nu sunt
aplicabile.
Art. 1.995 – Clauze de exonerare sau înlăturare a răspunderii
(1) Clauza prin care se înlătură sau restrânge răspunderea stabilită prin lege în sarcina
transportatorului se consideră nescrisă.
(2) Cu toate acestea, expeditorul își poate asuma riscul transportului în cazul pagubelor
cauzate de ambalaj sau în cazul transporturilor speciale care măresc riscul pierderii sau
stricăciunii bunurilor.
Art. 1.996 – Bunurile periculoase
(1) Expeditorul care predă pentru transport bunuri periculoase, fără să informeze
transportatorul în prealabil, îl va despăgubi pe acesta pentru orice pagube cauzate de natura
periculoasă a transportului.
(2) În cazul de la alin. (1), expeditorul va acoperi cheltuielile și riscurile decurgând din
depozitul unor astfel de bunuri.
Art. 1.997 – Răspunderea expeditorului
(1) Expeditorul va despăgubi transportatorul pentru orice pagube cauzate de natura sau viciul
bunurilor predate pentru transport.
(2) Transportatorul rămâne însă răspunzător față de terți pentru pagubele cauzate astfel, cu
drept de regres împotriva expeditorului.
Art. 1.998 – Transportatorul care se obligă să transporte pe liniile altuia
Dacă nu s-a convenit altfel, transportatorul care se angajează să transporte bunurile atât pe
liniile sale de exploatare, cât și pe cele ale altui transportator răspunde pentru transportul efectuat
pe celelalte linii numai ca expeditor comisionar.
Art. 1.999 – Răspunderea în transportul succesiv sau combinat

Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul transportului succesiv sau combinat, acțiunea în
răspundere se poate exercita împotriva transportatorului care a încheiat contractul de transport
sau împotriva ultimului transportator.
Art. 2.000 – Raporturile dintre transportatorii succesivi
(1) În raporturile dintre ei, fiecare transportator contribuie la despăgubiri proporțional cu
partea ce i se cuvine din prețul transportului. Dacă însă paguba este produsă cu intenție sau din
culpa gravă a unuia dintre transportatori, întreaga despăgubire incumbă acestuia.
(2) Atunci când unul dintre transportatori dovedește că faptul păgubitor nu s-a produs pe
durata transportului său, acesta nu este ținut să contribuie la despăgubire.
(3) Se prezumă că bunurile au fost predate în stare bună de la un transportator la altul dacă
aceștia nu solicită menționarea în documentul de transport a stării în care au fost preluate
bunurile.
Art. 2.001 – Reprezentarea în transportul succesiv sau combinat
(1) În transportul succesiv sau combinat, cel din urmă transportator îi reprezintă pe ceilalți în
ceea ce privește încasarea sumelor ce li se cuvin în temeiul contractului de transport, precum și
cu privire la exercitarea drepturilor prevăzute la art. 1.995.
(2) Transportatorul care nu își îndeplinește obligațiile prevăzute la alin. (1) răspunde față de
transportatorii precedenți pentru sumele ce li se cuvin acestora.
Secțiunea a 3-a
Contractul de transport de persoane și bagaje
Art. 2.002 – Conținutul obligației de a transporta
(1) Obligația de transport al persoanelor cuprinde, în afara operațiunilor de transport, și
operațiunile de îmbarcare și debarcare.
(2) Transportatorul este ținut să aducă la timp călătorul, nevătămat și în siguranță, la locul de
destinație.
(3) Transportatorul poate refuza sau accepta transportul în anumite condiții, în cazurile
prevăzute de legea specială.
(4) Transportatorul este obligat să aibă asigurare de răspundere civilă, încheiată în condițiile
legii.
Art. 2.003 – Obligații ale părților
(1) În temeiul contractului de transport, transportatorul este obligat față de călător:
a) să pună la dispoziția acestuia un loc corespunzător legitimației sale de călătorie;
b) să transporte copiii care călătoresc împreună cu acesta, fără plată sau cu tarif redus, în
condițiile legii speciale;
c) să transporte fără o altă plată bagajele acestuia, în cantitatea și condițiile prevăzute prin
dispozițiile legii speciale.
(2) În timpul transportului, călătorul este obligat să se supună măsurilor luate potrivit
dispozițiilor legale de către prepușii transportatorului.
Art. 2.004 – Răspunderea pentru persoana călătorului
(1) Transportatorul răspunde pentru moartea sau vătămarea integrității corporale ori a sănătății
călătorului.
(2) El răspunde, de asemenea, pentru daunele directe și imediate rezultând din neexecutarea
transportului, din executarea lui în alte condiții decât cele stabilite sau din întârzierea executării
acestuia.

(3) În cazul în care, după împrejurări, din cauza întârzierii executării transportului, contractul
nu mai prezintă interes pentru călător, acesta îl poate denunța, solicitând rambursarea prețului.
(4) Transportatorul nu răspunde dacă dovedește că paguba a fost cauzată de călător, cu intenție
sau din culpă gravă. De asemenea, transportatorul nu răspunde nici atunci când dovedește că
paguba a fost cauzată de starea de sănătate a călătorului, fapta unui terț pentru care nu este ținut
să răspundă sau forța majoră. Cu toate acestea, transportatorul rămâne răspunzător pentru paguba
cauzată de mijlocul de transport folosit sau de starea sa de sănătate ori a angajaților lui.
(5) Este considerată nescrisă orice clauză prin care se înlătură sau se restrânge răspunderea
transportatorului pentru prejudiciile prevăzute în prezentul articol.
Art. 2.005 – Răspunderea pentru bagaje și alte bunuri
(1) Transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale
călătorului, dacă nu se dovedește că prejudiciul a fost cauzat de viciul acestora, culpa călătorului
sau forța majoră.
(2) Pentru bagajele de mână sau alte bunuri pe care călătorul le ține cu sine, transportatorul
răspunde numai dacă se dovedește intenția sau culpa acestuia din urmă cu privire la pierderea sau
deteriorarea lor.
(3) Transportatorul răspunde pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale
călătorului în limita valorii declarate sau, dacă valoarea nu a fost declarată, în raport cu natura,
conținutul obișnuit al acestora și alte asemenea elemente, după împrejurări.
(4) În măsura în care nu se prevede altfel prin prezentul articol, dispozițiile secțiunii a 2-a din
prezentul capitol se aplică în mod corespunzător transportului bagajelor și al altor bunuri pe care
călătorul le ține cu sine, fără a deosebi după cum acestea au fost sau nu au fost predate
transportatorului.
Art. 2.006 – Răspunderea în cadrul transportului succesiv sau combinat
(1) În cadrul transportului succesiv sau combinat, transportatorul pe al cărui parcurs al
transportului a intervenit decesul, vătămarea integrității corporale ori a sănătății călătorului,
pierderea sau deteriorarea bagajelor ori a altor bunuri ale călătorului răspunde pentru prejudiciul
astfel cauzat. Cu toate acestea, transportatorul nu răspunde dacă prin contractul de transport s-a
stipulat în mod expres că unul dintre transportatori răspunde integral.
(2) Pentru pierderea sau deteriorarea bagajelor sau a altor bunuri ale călătorului ce au fost
predate, fiecare dintre transportatori este ținut să contribuie la despăgubire, potrivit art. 2.000,
care se aplică în mod corespunzător.
(3) Răspunderea pentru întârzierea sau întreruperea transportului intervine numai dacă, la
terminarea întregului parcurs, întârzierea subzistă.
Art. 2.007 – Cedarea drepturilor din contractul de transport
În lipsă de stipulație contrară sau dacă prin lege nu se prevede altfel, călătorul poate ceda
drepturile sale ce izvorăsc din contractul de transport înainte de începerea transportului, fără a fi
obligat să îl înștiințeze pe transportator.
Art. 2.008 – Înlăturarea răspunderii
Dispozițiile art. 1.991 alin. (3) se aplică și transportului de persoane.
Cap. IX*)
Contractul de mandat
*) Contractele de mandat încheiate înainte de intrarea în vigoare a Codului civil, pentru care
părțile nu au prevăzut un termen, rămân supuse legii în vigoare la data încheierii lor. (a se
vedea art. 142 din Legea nr. 71/2011)

Secțiunea 1
Dispoziții comune
Art. 2.009 – Noțiune
Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai
multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant.
Art. 2.010 – Mandatul cu titlu gratuit sau cu titlu oneros
(1) Mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros. Mandatul dintre două persoane fizice se
prezumă a fi cu titlu gratuit. Cu toate acestea, mandatul dat pentru acte de exercitare a unei
activități profesionale se prezumă a fi cu titlu oneros.
(2) Dacă mandatul este cu titlu oneros, iar remunerația mandatarului nu este determinată prin
contract, aceasta se va stabili potrivit legii, uzanțelor ori, în lipsă, după valoarea serviciilor
prestate.
(3)*) Dreptul la acțiunea pentru stabilirea cuantumului remunerației se prescrie odată cu dreptul
la acțiunea pentru plata acesteia.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.010 alin. (3) din Codul civil se aplică și în cazul stabilirii remunerației
intermediarului, potrivit art. 2.097 din Codul civil, sau a remunerației depozitarului, potrivit art.
2.106 din Codul civil. (a se vedea art. 143 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.011 – Felurile mandatului
Mandatul este cu sau fără reprezentare.
Art. 2.012 – Puterea de reprezentare
(1) Dacă din împrejurări nu rezultă altfel, mandatarul îl reprezintă pe mandant la încheierea
actelor pentru care a fost împuternicit.
(2) Împuternicirea pentru reprezentare sau, dacă este cazul, înscrisul care o constată se
numește procură.
(3) Dispozițiile referitoare la reprezentarea în contracte se aplică în mod corespunzător.
Secțiunea a 2-a
Mandatul cu reprezentare
§1. Forma și întinderea mandatului
Art. 2.013 – Forma mandatului
(1) Contractul de mandat poate fi încheiat în formă scrisă, autentică ori sub semnătură privată,
sau verbală. Acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către mandatar.
(2) Mandatul dat pentru încheierea unui act juridic supus, potrivit legii, unei anumite forme
trebuie să respecte acea formă, sub sancțiunea aplicabilă actului însuși. Prevederea nu se aplică
atunci când forma este necesară doar pentru opozabilitatea actului față de terți, dacă prin lege nu
se prevede altfel.
Art. 2.014 – Cazul special de acceptare tacită
(1) În absența unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră acceptat dacă privește actele a
căror încheiere intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care acesta și-a oferit
serviciile fie în mod public, fie direct mandantului.

(2) În aplicarea dispozițiilor alin. (1) se va ține seama, între altele, de prevederile legale, de
practicile statornicite între părți și de uzanțe.
Art. 2.015 – Durata mandatului
Dacă părțile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea
lui.
Art. 2.016 – Întinderea mandatului
(1) Mandatul general îl autorizează pe mandatar să efectueze numai acte de conservare și de
administrare.
(2) Pentru a încheia acte de înstrăinare sau grevare, tranzacții ori compromisuri, pentru a se
putea obliga prin cambii sau bilete la ordin ori pentru a intenta acțiuni în justiție, precum și
pentru a încheia orice alte acte de dispoziție, mandatarul trebuie să fie împuternicit în mod
expres.
(3) Mandatul se întinde și asupra tuturor actelor necesare executării lui, chiar dacă nu sunt
precizate în mod expres.
§2. Obligațiile mandatarului
Art. 2.017 – Executarea mandatului
(1) Mandatarul nu poate să depășească limitele stabilite prin mandat.
(2) Cu toate acestea, el se poate abate de la instrucțiunile primite, dacă îi este imposibil să îl
înștiințeze în prealabil pe mandant și se poate prezuma că acesta ar fi aprobat abaterea dacă ar fi
cunoscut împrejurările ce o justifică. În acest caz, mandatarul este obligat să îl înștiințeze de
îndată pe mandant cu privire la schimbările aduse executării mandatului.
Art. 2.018 – Diligența mandatarului
(1) Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul este ținut să execute mandatul cu diligența
unui bun proprietar. Dacă însă mandatul este cu titlu gratuit, mandatarul este obligat să îl
îndeplinească cu diligența pe care o manifestă în propriile afaceri.
(2) Mandatarul este obligat să îl înștiințeze pe mandant despre împrejurările care au apărut
ulterior încheierii mandatului și care pot determina revocarea sau modificarea acestuia.
Art. 2.019 – Obligația de a da socoteală
(1) Orice mandatar este ținut să dea socoteală despre gestiunea sa și să remită mandantului tot
ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat
mandantului.
(2) În perioada în care bunurile primite cu ocazia executării mandatului de la mandant ori în
numele lui se află în deținerea mandatarului, acesta este obligat să le conserve.
Art. 2.020 – Dobânzile la sumele datorate
Mandatarul datorează dobânzi pentru sumele întrebuințate în folosul său începând din ziua
întrebuințării, iar pentru cele cu care a rămas dator, din ziua în care a fost pus în întârziere.
Art. 2.021 – Răspunderea pentru obligațiile terților
În lipsa unei convenții contrare, mandatarul care și-a îndeplinit mandatul nu răspunde față de
mandant cu privire la executarea obligațiilor asumate de persoanele cu care a contractat, cu
excepția cazului în care insolvabilitatea lor i-a fost sau ar fi trebuit să îi fi fost cunoscută la data
încheierii contractului cu acele persoane.
Art. 2.022 – Pluralitatea de mandatari
(1) În absența unei stipulații contrare, mandatul conferit mai multor persoane pentru a lucra
împreună nu are efect dacă nu a fost acceptat de către toate aceste persoane.

(2) Când mai multe persoane au acceptat același mandat, actele lor îl obligă pe mandant chiar
dacă au fost încheiate numai de una dintre ele, afară de cazul când s-a stipulat că vor lucra
împreună.
(3) În lipsă de stipulație contrară, mandatarii răspund solidar față de mandant dacă s-au obligat
să lucreze împreună.
Art. 2.023 – Substituirea făcută de mandatar
(1) Mandatarul este ținut să îndeplinească personal mandatul, cu excepția cazului în care
mandantul l-a autorizat în mod expres să își substituie o altă persoană în executarea în tot sau în
parte a mandatului.
(2) Chiar în absența unei autorizări exprese, mandatarul își poate substitui un terț dacă:
a) împrejurări neprevăzute îl împiedică să aducă la îndeplinire mandatul;
b) îi este imposibil să îl înștiințeze în prealabil pe mandant asupra acestor împrejurări;
c) se poate prezuma că mandantul ar fi aprobat substituirea dacă ar fi cunoscut împrejurările ce
o justifică.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), mandatarul este obligat să îl înștiințeze de îndată pe
mandant cu privire la substituire.
(4) Dacă substituirea nu a fost autorizată de mandant, mandatarul răspunde pentru actele
persoanei pe care și-a substituit-o ca și cum le-ar fi îndeplinit el însuși.
(5) Dacă substituirea a fost autorizată, mandatarul nu răspunde decât pentru diligența cu care a
ales persoana care l-a substituit și i-a dat instrucțiunile privind executarea mandatului.
(6) În toate cazurile, mandantul are acțiune directă împotriva persoanei pe care mandatarul și-a
substituit-o.
Art. 2.024 – Măsuri de conservare a bunurilor mandantului
(1) Mandatarul va exercita drepturile mandantului față de terți, dacă bunurile primite pentru
mandant prezintă semne de deteriorare sau au ajuns cu întârziere.
(2) În caz de urgență, mandatarul poate proceda la vânzarea bunurilor cu diligența unui bun
proprietar.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2) mandatarul trebuie să îl anunțe de îndată pe
mandant.
§3. Obligațiile mandantului
Art. 2.025 – Sumele necesare executării mandatului
(1) În lipsa unei convenții contrare, mandantul este obligat să pună la dispoziția mandatarului
mijloacele necesare executării mandatului.
(2) Mandantul va restitui mandatarului cheltuielile rezonabile avansate de acesta din urmă
pentru executarea mandatului, împreună cu dobânzile legale aferente, calculate de la data
efectuării cheltuielilor.
Art. 2.026 – Despăgubirea mandatarului
Mandantul este obligat să repare prejudiciul suferit de către mandatar în executarea
mandatului, dacă acest prejudiciu nu provine din culpa mandatarului.
Art. 2.027 – Remunerația mandatarului
Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandantul este obligat să plătească mandatarului
remunerația, chiar și în cazul în care, fără culpa mandatarului, mandatul nu a putut fi executat.
Art. 2.028 – Pluralitatea de mandanți
Când mandatul a fost dat aceluiași mandatar de mai multe persoane pentru o afacere comună,
fiecare dintre ele răspunde solidar față de mandatar de toate efectele mandatului.

Art. 2.029 – Dreptul de retenție al mandatarului
Pentru garantarea tuturor creanțelor sale împotriva mandantului izvorâte din mandat,
mandatarul are un drept de retenție asupra bunurilor primite cu ocazia executării mandatului de
la mandant ori pe seama acestuia.
§4. Încetarea mandatului
Art. 2.030 – Modurile de încetare
Pe lângă cauzele generale de încetare a contractelor, mandatul încetează prin oricare dintre
următoarele moduri:
a) revocarea sa de către mandant;
b) renunțarea mandatarului;
c) moartea, incapacitatea sau falimentul mandantului ori a mandatarului.
Cu toate acestea, atunci când are ca obiect încheierea unor acte succesive în cadrul unei activități
cu caracter de continuitate, mandatul nu încetează dacă această activitate este în curs de
desfășurare, cu respectarea dreptului de revocare sau renunțare al părților ori al moștenitorilor
acestora.
Art. 2.031 – Condițiile revocării
(1) Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de forma în care
contractul de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil.
(2) Împuternicirea dată unui nou mandatar pentru aceeași afacere revocă mandatul inițial.
(3) Mandatul dat în condițiile prevăzute la art. 2.028 nu poate fi revocat decât cu acordul
tuturor mandanților.
Art. 2.032 – Efectele revocării
(1) Mandantul care revocă mandatul rămâne ținut să își execute obligațiile față de mandatar.
El este, de asemenea, obligat să repare prejudiciile suferite de mandatar din cauza revocării
nejustificate ori intempestive.
(2) Atunci când părțile au declarat mandatul irevocabil, revocarea se consideră a fi
nejustificată dacă nu este determinată de culpa mandatarului sau de un caz fortuit ori de forță
majoră.
Art. 2.033 – Publicitatea revocării procurii autentice notariale
(1) Dacă procura a fost dată în formă autentică notarială, în vederea informării terților, notarul
public căruia i se solicită să autentifice revocarea unei asemenea procuri este obligat să
transmită, de îndată, revocarea către Registrul național notarial, ținut în format electronic,
potrivit legii.
(2) Notarul public care autentifică actul pentru încheierea căruia a fost dată procura are
obligația să verifice la Registrul național notarial dacă acea procură a fost revocată.
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și în cazul autentificărilor realizate de misiunile
diplomatice și oficiile consulare ale României.
Art. 2.034 – Renunțarea mandatarului
(1) Mandatarul poate renunța oricând la mandat, notificând mandantului renunțarea sa.
(2) Dacă mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate pretinde remunerația pentru actele pe
care le-a încheiat pe seama mandantului până la data renunțării.
(3) Mandatarul este obligat să îl despăgubească pe mandant pentru prejudiciile suferite prin
efectul renunțării, cu excepția cazului când continuarea executării mandatului i-ar fi cauzat
mandatarului însuși o pagubă însemnată, care nu putea fi prevăzută la data acceptării mandatului.
Art. 2.035 – Moartea, incapacitatea sau falimentul uneia dintre părți

(1) În caz de deces, incapacitate sau faliment al uneia dintre părți, moștenitorii ori
reprezentanții acesteia au obligația de a informa de îndată cealaltă parte.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), mandatarul sau moștenitorii ori reprezentanții săi sunt
obligați să continue executarea mandatului dacă întârzierea acesteia riscă să pună în pericol
interesele mandantului ori ale moștenitorilor săi.
Art. 2.036 – Necunoașterea cauzei de încetare a mandatului
Tot ceea ce mandatarul a făcut, în numele mandantului, înainte de a cunoaște sau de a fi putut
cunoaște cauza de încetare a mandatului este socotit ca valabil făcut în executarea acestuia.
Art. 2.037 – Menținerea unor obligații ale mandatarului
La încetarea în orice mod a mandatului, mandatarul este ținut să își execute obligațiile
prevăzute la art. 2.019 și 2.020.
Art. 2.038 – Încetarea mandatului în caz de pluralitate de mandatari
În lipsa unei convenții contrare, mandatul dat mai multor mandatari obligați să lucreze
împreună încetează chiar și atunci când cauza încetării îl privește numai pe unul dintre ei.
Secțiunea a 3-a
Mandatul fără reprezentare
§1. Dispoziții generale
Art. 2.039 – Noțiune
(1) Mandatul fără reprezentare este contractul în temeiul căruia o parte, numită mandatar,
încheie acte juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă
față de terți obligațiile care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre
mandat.
(2) Dispozițiile prezentei secțiuni se completează, în mod corespunzător, cu regulile aplicabile
mandatului cu reprezentare.
Art. 2.040 – Efectele față de terți
(1) Terții nu au niciun raport juridic cu mandantul.
(2) Cu toate acestea, mandantul, substituindu-se mandatarului, poate exercita drepturile de
creanță născute din executarea mandatului, dacă și-a executat propriile sale obligații față de
mandatar.
Art. 2.041 – Bunurile dobândite de mandatar
(1) Mandantul poate revendica bunurile mobile dobândite pe seama sa de către mandatarul
care a acționat în nume propriu, cu excepția bunurilor dobândite de terți prin efectul posesiei de
bună-credință.
(2) Dacă bunurile dobândite de mandatar sunt imobile, acesta este obligat să le transmită
mandantului. În caz de refuz, mandantul poate solicita instanței de judecată să pronunțe o
hotărâre care să țină loc de act de transmitere a bunurilor dobândite.
(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică prin asemănare și bunurilor mobile supuse unor formalități
de publicitate.
Art. 2.042 – Creditorii mandatarului
Creditorii mandatarului nu pot urmări bunurile dobândite de acesta în nume propriu, dar pe
seama mandantului, dacă mandatul fără reprezentare are dată certă și aceasta este anterioară
luării oricărei măsuri asigurătorii sau de executare.
§2. Contractul de comision

Art. 2.043 – Noțiune
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri
ori prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu
titlu profesional, în schimbul unei remunerații numită comision.
Art. 2.044 – Proba contractului
(1) Contractul de comision se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată.
(2) Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada
contractului.
Art. 2.045 – Obligațiile terțului contractant
Terțul contractant este ținut direct față de comisionar pentru obligațiile sale.
Art. 2.046 – Cedarea acțiunilor
(1) În caz de neexecutare a obligațiilor de către terț, comitentul poate exercita acțiunile
decurgând din contractul cu terțul, subrogându-se, la cerere, în drepturile comisionarului.
(2) În acest scop, la cererea comitentului, comisionarul are obligația să îi cedeze acestuia de
îndată acțiunile contra terțului, printr-un act de cesiune sub semnătură privată, fără nicio
contraprestație din partea comitentului.
(3) Comisionarul răspunde pentru daunele cauzate comitentului, prin refuzul sau întârzierea
cedării acțiunilor împotriva terțului.
Art. 2.047 – Vânzarea pe credit
(1) Comisionarul care vinde pe credit, fără autorizarea comitentului, răspunde personal, fiind
ținut, la cererea comitentului, să plătească de îndată creditele acordate împreună cu dobânzile și
alte foloase ce ar rezulta.
(2) În acest caz, comisionarul este obligat să îl înștiințeze de îndată pe comitent, arătându-i
persoana cumpărătorului și termenul acordat; în caz contrar, se presupune că operațiunile s-au
făcut pe bani gata, proba contrară nefiind admisă.
Art. 2.048 – Instrucțiunile comitentului
(1) Comisionarul are obligația să respecte întocmai instrucțiunile exprese primite de la
comitent.
(2) Cu toate acestea, comisionarul se poate îndepărta de la instrucțiunile primite de la comitent
numai dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:
a) nu este suficient timp pentru a se obține autorizarea sa prealabilă în raport cu natura
afacerii;
b) se poate considera în mod rezonabil că acesta, cunoscând împrejurările schimbate, și-ar fi
dat autorizarea; și
c) îndepărtarea de la instrucțiuni nu schimbă fundamental natura și scopul sau condițiile
economice ale împuternicirii primite.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2) comisionarul are obligația să îl înștiințeze pe comitent de
îndată ce este posibil.
(4) În afara cazului prevăzut la alin. (2), orice operațiune a comisionarului, cu încălcarea sau
depășirea puterilor primite, rămâne în sarcina sa, dacă nu este ratificată de comitent; de
asemenea, comisionarul poate fi obligat și la plata de daune-interese.
Art. 2.049 – Comisionul
(1) Comitentul nu poate refuza plata comisionului atunci când terțul execută întocmai
contractul încheiat de comisionar cu respectarea împuternicirii primite.
(2) Dacă nu s-a stipulat altfel, comisionul se datorează chiar dacă terțul nu execută obligația sa
ori invocă excepția de neexecutare a contractului.

(3) Dacă împuternicirea pentru vânzarea unui imobil s-a dat exclusiv unui comisionar,
comisionul rămâne datorat de proprietar chiar dacă vânzarea s-a făcut direct de către acesta sau
prin intermediul unui terț.
(4) Dacă părțile nu au stabilit cuantumul comisionului, acesta se determină potrivit
prevederilor art. 2.010 alin. (2).
Art. 2.050 – Vânzarea de titluri de credit și alte bunuri cotate
(1) În lipsă de stipulație contrară, când împuternicirea privește vânzarea sau cumpărarea unor
titluri de credit circulând în comerț sau a altor mărfuri cotate pe piețe reglementate, comisionarul
poate să procure comitentului la prețul cerut, ca vânzător, bunurile pe care era împuternicit să le
cumpere sau să rețină pentru sine la prețul curent, în calitate de cumpărător, bunurile pe care
trebuia să le vândă în contul comitentului.
(2) Comisionarul care se comportă el însuși ca vânzător sau cumpărător are dreptul la
comision.
(3) Dacă în cazurile mai sus menționate comisionarul, după îndeplinirea însărcinării sale, nu
face cunoscută comitentului persoana cu care a contractat, comitentul are dreptul să considere că
vânzarea sau cumpărarea s-a făcut în contul său și să ceară de la comisionar executarea
contractului.
Art. 2.051 – Revocarea comisionului
(1) Comitentul poate revoca împuternicirea dată comisionarului până în momentul în care
acesta a încheiat actul cu terțul.
(2) În acest caz, comisionarul are dreptul la o parte din comision, care se determină ținând cont
de diligențele depuse și de cheltuielile efectuate cu privire la îndeplinirea împuternicirii până în
momentul revocării.
Art. 2.052 – Răspunderea comisionarului
(1) Comisionarul nu răspunde față de comitent în cazul în care terțul nu își execută obligațiile
decurgând din act.
(2) Cu toate acestea, el își poate lua expres obligația de a garanta pe comitent de executarea
obligațiilor terțului. În acest caz, în lipsă de stipulație contrară, comitentul va plăti
comisionarului un comision special "pentru garanție" sau "pentru credit" ori un alt asemenea
comision stabilit prin convenția lor sau, în lipsă, de către instanță, care va ține cont de
împrejurări și de valoarea obligației garantate.
Art. 2.053 – Dreptul de retenție aparținând comisionarului
(1) Pentru creanțele sale asupra comitentului, comisionarul are un drept de retenție asupra
bunurilor acestuia, aflate în detenția sa.
(2) Comisionarul va avea preferință față de vânzătorul neplătit.
§3. Contractul de consignație
Art. 2.054 – Noțiune
(1) Contractul de consignație este o varietate a contractului de comision care are ca obiect
vânzarea unor bunuri mobile pe care consignantul le-a predat consignatarului în acest scop.
(2) Contractul de consignație este guvernat de regulile prezentei secțiuni, de legea specială,
precum și de dispozițiile privitoare la contractul de comision și de mandat, în măsura în care
acestea din urmă nu contravin prezentei secțiuni.
Art. 2.055 – Proba
Contractul de consignație se încheie în formă scrisă. Dacă prin lege nu se prevede altfel, forma
scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.

Art. 2.056 – Prețul vânzării
(1) Prețul la care bunul urmează să fie vândut este cel stabilit de părțile contractului de
consignație sau, în lipsă, prețul curent al mărfurilor de pe piața relevantă, de la momentul
vânzării.
(2) Consignantul poate modifica unilateral prețul de vânzare stabilit, iar consignatarul va fi
ținut de această modificare de la momentul la care i-a fost adusă la cunoștință în scris.
(3) În lipsă de dispoziții contrare ale contractului sau ale instrucțiunilor scrise ale
consignantului, vânzarea se va face numai cu plata în numerar, prin virament sau cec barat și
numai la prețurile curente ale mărfurilor, potrivit alin. (1).
Art. 2.057 – Remiterea, inspectarea, controlul și reluarea bunurilor
(1) Consignantul va remite bunurile consignatarului pentru executarea contractului, păstrând
dreptul de a inspecta și controla starea acestora pe toată durata contractului.
(2) Consignantul dispune de bunurile încredințate consignatarului, pe toată durata contractului.
El le poate relua oricând, chiar în cazul în care contractul a fost încheiat pe durată determinată.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), consignantul va da consignatarului un termen rezonabil de
preaviz pentru pregătirea predării bunurilor.
(4) În cazul deschiderii procedurii insolvenței în privința consignantului, bunurile intră în
averea acestuia, iar în cazul deschiderii procedurii insolvenței în privința consignatarului,
bunurile nu intră în averea acestuia și vor fi restituite imediat consignantului.
Art. 2.058 – Remunerația consignatarului
(1) Contractul de consignație este prezumat cu titlu oneros, iar remunerația la care are dreptul
consignatarul se stabilește prin contract sau, în lipsă, ca diferența dintre prețul de vânzare stabilit
de consignant și prețul efectiv al vânzării.
(2) Dacă vânzarea s-a făcut la prețul curent, remunerația se va stabili de către instanță, potrivit
cu dificultatea vânzării, diligențele consignatarului și remunerațiile practicate pe piața relevantă
pentru operațiuni similare.
Art. 2.059 – Cheltuielile de conservare, vânzare a bunurilor și executare a contractului
(1) Consignantul va acoperi consignatarului cheltuielile de conservare și vânzare a bunurilor,
dacă prin contract nu se prevede altfel.
(2) În cazul în care consignantul reia bunurile sau dispune luarea acestora din posesia
consignatarului, precum și în cazul în care contractul de consignație nu se poate executa, fără
vreo culpă din partea consignatarului, acesta are dreptul să îi fie acoperite toate cheltuielile
făcute pentru executarea contractului.
(3) Consignantul va fi ținut de plata cheltuielilor de întreținere și de depozitare a bunurilor, ori
de câte ori va ignora obligația sa de a relua bunurile.
(4) Dacă potrivit împrejurărilor bunurile nu pot fi reluate imediat de consignant în caz de
încetare a contractului prin renunțarea consignatarului, acesta rămâne ținut de obligațiile sale de
păstrare a bunurilor, asigurare și întreținere a acestora până când acestea sunt reluate de
consignant. Acesta are obligația să întreprindă toate diligențele necesare reluării bunurilor
imediat după încetarea contractului, sub sancțiunea acoperirii cheltuielilor de conservare,
depozitare și întreținere.
Art. 2.060 – Primirea, păstrarea și asigurarea bunurilor
(1) Consignatarul va primi și va păstra bunurile ca un bun proprietar și le va remite
cumpărătorului sau consignantului, după caz, în starea în care le-a primit spre vânzare.
(2) Consignatarul va asigura bunurile la valoarea stabilită de părțile contractului de consignație
sau, în lipsă, la valoarea de circulație de la data primirii lor în consignație. El va fi ținut față de

consignant pentru deteriorarea sau pieirea bunurilor din cauze de forță majoră ori fapta unui terț,
dacă acestea nu au fost asigurate la primirea lor în consignație ori asigurarea a expirat și nu a fost
reînnoită ori societatea de asigurări nu a fost agreată de consignant. Consignatarul este obligat să
plătească cu regularitate primele de asigurare.
(3) Consignantul va putea asigura bunurile pe cheltuiala consignatarului, dacă acesta omite să
o facă.
(4) Asigurările sunt contractate de drept în favoarea consignantului, cu condiția ca acesta să
notifice asigurătorului contractul de consignație înainte de plata despăgubirilor.
Art. 2.061 – Vânzarea pe credit
(1) În cazul în care consignatarul primește autorizarea să vândă pe credit, în condițiile în care
părțile nu convin altfel, atunci el poate acorda cumpărătorului un termen pentru plata prețului de
maximum 90 de zile și exclusiv pe bază de cambii acceptate sau bilete la ordin.
(2) Dacă nu se prevede altfel prin contract, consignatarul este solidar răspunzător cu
cumpărătorul față de consignant pentru plata prețului mărfurilor vândute pe credit.
Art. 2.062 – Dreptul de retenție
(1) În lipsă de stipulație contrară, consignatarul nu are un drept de retenție asupra bunurilor
primite în consignație și a sumelor cuvenite consignantului, pentru creanțele sale asupra acestuia.
(2) Obligațiile consignatarului privind întreținerea bunurilor rămân valabile în caz de
exercitare a dreptului de retenție, dar cheltuielile de depozitare incumbă consignantului, dacă
exercitarea dreptului de retenție a fost întemeiată.
Art. 2.063 – Încetarea contractului
Contractul de consignație încetează prin revocarea sa de către consignant, renunțarea
consignatarului, din cauzele indicate în contract, moartea, dizolvarea, falimentul, interdicția sau
radierea consignantului ori a consignatarului.
§4. Contractul de expediție
Art. 2.064 – Noțiune
Contractul de expediție este o varietate a contractului de comision prin care expeditorul se
obligă să încheie, în nume propriu și în contul comitentului, un contract de transport și să
îndeplinească operațiunile accesorii.
Art. 2.065 – Revocarea
Până la încheierea contractului de transport, comitentul poate revoca ordinul de expediție,
plătind expeditorului cheltuielile și o compensație pentru diligențele desfășurate până la
comunicarea revocării ordinului de expediție.
Art. 2.066 – Contraordinul
Din momentul încheierii contractului de transport, expeditorul este obligat să exercite, la
cererea comitentului, dreptul la contraordin aplicabil contractului de transport.
Art. 2.067 – Obligațiile expeditorului
(1) În alegerea traseului, mijloacelor și modalităților de transport al mărfii expeditorul va
respecta instrucțiunile comitentului, iar dacă nu există asemenea instrucțiuni, va acționa în
interesul comitentului.
(2) În cazul în care expeditorul își asumă și obligația de predare a bunurilor la locul de
destinație, se prezumă că această obligație nu este asumată față de destinatar.
(3) Expeditorul nu are obligația de a asigura bunurile decât dacă aceasta a fost stipulată în
contract sau rezultă din uzanțe.

(4) Premiile, bonificațiile și reducerile tarifelor, obținute de expeditor, aparțin de drept
comitentului, dacă nu se prevede altfel în contract.
Art. 2.068 – Răspunderea expeditorului
(1) Expeditorul răspunde de întârzierea transportului, de pieirea, pierderea, sustragerea sau
stricăciunea bunurilor în caz de neglijență în executarea expedierii, în special în ceea ce privește
preluarea și păstrarea bunurilor, alegerea transportatorului ori a expeditorilor intermediari.
(2) Atunci când, fără motive temeinice, se abate de la modul de transport indicat de comitent,
expeditorul răspunde de întârzierea transportului, pieirea, pierderea, sustragerea sau stricăciunea
bunurilor, cauzată de cazul fortuit, dacă el nu dovedește că aceasta s-ar fi produs chiar dacă s-ar
fi conformat instrucțiunilor primite.
Art. 2.069 – Drepturile expeditorului
(1) Expeditorul are dreptul la comisionul prevăzut în contract sau, în lipsă, stabilit potrivit
tarifelor profesionale ori uzanțelor sau, dacă acestea nu există, de către instanță în funcție de
dificultatea operațiunii și de diligențele expeditorului.
(2) Contravaloarea prestațiilor accesorii și cheltuielile se rambursează de comitent pe baza
facturilor sau altor înscrisuri care dovedesc efectuarea acestora, dacă părțile nu au convenit
anticipat o sumă globală pentru comision, prestații accesorii și cheltuieli care se efectuează.
Art. 2.070 – Expeditorul transportator
Expeditorul care ia asupra sa obligația executării transportului, cu mijloace proprii sau ale
altuia, în tot sau în parte, are drepturile și obligațiile transportatorului.
Art. 2.071 – Termenul de prescripție
Dreptul la acțiune izvorând din contractul de expediție se prescrie în termen de un an socotit
din ziua predării bunurilor la locul de destinație sau din ziua în care ar fi trebuit să se facă
predarea lor, cu excepția dreptului la acțiunea referitoare la transporturile care încep sau se
termină în afara Europei, care se prescrie în termen de 18 luni.
Cap. X
Contractul de agenție
Art. 2.072 – Noțiune
(1) Prin contractul de agenție comitentul îl împuternicește în mod statornic pe agent fie să
negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte, în numele și pe seama comitentului,
în schimbul unei remunerații, în una sau în mai multe regiuni determinate.
(2) Agentul este un intermediar independent care acționează cu titlu profesional. El nu poate fi
în același timp prepusul comitentului.
Art. 2.073 – Domeniul de aplicare
(1) Dispozițiile prezentului capitol nu se aplică activității persoanelor care:
a) acționează ca intermediar în cadrul burselor de valori și al piețelor reglementate de mărfuri
și instrumente financiare derivate;
b) au calitatea de agent sau broker de asigurări și reasigurări;
c) prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent.
(2) Nu constituie agent, în înțelesul prezentului capitol, persoana care:
a) are calitatea de organ legal sau statutar al unei persoane juridice, având drept de
reprezentare a acesteia;
b) este asociat ori acționar și este împuternicită în mod legal să îi reprezinte pe ceilalți asociați
sau acționari;

c) are calitatea de administrator judiciar, lichidator, tutore, curator, custode sau administrator-
sechestru în raport cu comitentul.
Art. 2.074 – Exclusivitatea
(1) Agentul nu poate negocia sau încheia pe seama sa, fără consimțământul comitentului, în
regiunea determinată prin contractul de agenție, contracte privind bunuri și servicii similare celor
care fac obiectul contractului de agenție.
(2) În lipsă de stipulație contrară, agentul poate reprezenta mai mulți comitenți, iar comitentul
poate să contracteze cu mai mulți agenți, în aceeași regiune și pentru același tip de contracte.
(3) Agentul poate reprezenta mai mulți comitenți concurenți, pentru aceeași regiune și pentru
același tip de contracte, numai dacă se stipulează expres în acest sens.
Art. 2.075 – Clauza de neconcurență
(1) În sensul prezentului capitol, prin clauză de neconcurență se înțelege acea stipulație
contractuală al cărei efect constă în restrângerea activității profesionale a agentului pe perioada
contractului de agenție sau ulterior încetării sale.
(2) Clauza de neconcurență trebuie redactată în scris, sub sancțiunea nulității absolute.
(3) Clauza de neconcurență se aplică doar pentru regiunea geografică sau pentru grupul de
persoane și regiunea geografică la care se referă contractul de agenție și doar pentru bunurile și
serviciile în legătură cu care agentul este împuternicit să negocieze și să încheie contracte. Orice
extindere a sferei clauzei de neconcurență este considerată nescrisă.
(4) Restrângerea activității prin clauza de neconcurență nu se poate întinde pe o perioadă mai
mare de 2 ani de la data încetării contractului de agenție. Dacă s-a stabilit un termen mai lung de
2 ani, acesta se va reduce de drept la termenul maxim din prezentul alineat.
Art. 2.076 – Vânzarea pe credit
În lipsă de stipulație contrară, agentul nu poate vinde pe credit și nu poate acorda reduceri sau
amânări de plată pentru creanțele comitentului.
Art. 2.077 – Reclamațiile privind bunurile
(1) Agentul poate primi reclamații privind viciile bunurilor vândute sau serviciilor prestate de
comitent, fiind obligat să îl înștiințeze de îndată pe acesta.
(2) La rândul său, agentul poate lua orice măsuri asigurătorii în interesul comitentului, precum
și orice alte măsuri necesare pentru conservarea drepturilor acestuia din urmă.
Art. 2.078 – Forma contractului
(1) Contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată. Dacă
prin lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada contractului.
(2) Oricare parte are dreptul să obțină de la cealaltă parte, la cerere, un document scris semnat,
cuprinzând conținutul contractului de agenție, inclusiv modificările acestuia. Părțile nu pot
renunța la acest drept.
Art. 2.079 – Obligațiile agentului
(1) Agentul trebuie să îndeplinească, personal sau prin prepușii săi, obligațiile ce decurg din
împuternicirea care îi este dată, cu bună-credință și loialitate.
(2) În mod special, agentul este obligat:
a) să îi procure și să îi comunice comitentului informațiile care l-ar putea interesa pe acesta
privitoare la regiunile stabilite în contract, precum și să comunice toate celelalte informații
necesare de care dispune;
b) să depună diligențele necesare pentru negocierea și, dacă este cazul, încheierea contractelor
pentru care este împuternicit, în condiții cât mai avantajoase pentru comitent;
c) să respecte instrucțiunile rezonabile primite de la comitent;

d) să țină în registrele sale evidențe separate pentru contractele care îl privesc pe fiecare
comitent;
e) să depoziteze bunurile sau eșantioanele într-o modalitate care să asigure identificarea lor.
(3) Substituirea agentului în tot sau în parte este supusă regulilor aplicabile în materia
contractului de mandat.
(4) Agentul care se află în imposibilitate de a continua executarea obligațiilor ce îi revin
trebuie să îl înștiințeze de îndată pe comitent, sub sancțiunea plății de daune-interese.
Art. 2.080 – Obligațiile comitentului
(1) În raporturile sale cu agentul, comitentul trebuie să acționeze cu loialitate și cu bună-
credință.
(2) În mod special, comitentul este obligat:
a) să pună la dispoziție agentului, în timp util și într-o cantitate corespunzătoare, mostre,
cataloage, tarife și orice altă documentație, necesare agentului pentru executarea împuternicirii
sale;
b) să furnizeze agentului informațiile necesare executării contractului de agenție;
c) să îl înștiințeze pe agent, într-un termen rezonabil, atunci când anticipează că volumul
contractelor va fi semnificativ mai mic decât acela la care agentul s-ar fi putut aștepta în mod
normal;
d) să plătească agentului remunerația în condițiile și la termenele stabilite în contract sau
prevăzute de lege.
(3) De asemenea, comitentul trebuie să îl informeze pe agent într-un termen rezonabil cu
privire la acceptarea, refuzul ori neexecutarea unui contract negociat sau, după caz, încheiat de
agent.
Art. 2.081 – Renunțarea comitentului la încheierea contractelor sau actelor de comerț
negociate
În cazul în care agentul a fost împuternicit doar să negocieze, iar comitentul nu comunică în
termen rezonabil acordul său pentru încheierea contractului negociat de agent conform
împuternicirii primite, se consideră că a renunțat la încheierea acestuia.
Art. 2.082 – Remunerația agentului
(1) Agentul are dreptul la o remunerație pentru toate contractele încheiate ca efect al
intervenției sale.
(2) Remunerația poate fi exprimată în cuantum fix sau variabil, prin raportare la numărul
contractelor sau actelor de comerț, ori la valoarea acestora, când se numește comision.
(3) În lipsa unei stipulații exprese sau a unei prevederi legale, agentul are dreptul la o
remunerație stabilită potrivit uzanțelor aplicabile fie în locul în care agentul își desfășoară
activitatea, fie în legătură cu bunurile care fac obiectul contractului de agenție.
(4) Dacă nu există astfel de uzanțe, agentul este îndreptățit să primească o remunerație
rezonabilă, în funcție de toate aspectele referitoare la contractele încheiate.
(5) Dispozițiile art. 2.083 – 2.087 sunt aplicabile numai în măsura în care agentul este
remunerat total sau parțial cu un comision.
Art. 2.083 – Condițiile comisionului
Agentul este îndreptățit la comision pentru contractele încheiate pe durata contractului de
agenție, dacă acestea sunt încheiate:
a) ca urmare a intervenției sale;
b) fără intervenția agentului, dar cu un client procurat anterior de acesta pentru contracte sau
acte de comerț similare;

c) cu un client dintr-o regiune sau grup de persoane determinate, pentru care agentul a primit
împuternicire exclusivă.
Art. 2.084 – Remunerarea după încetarea contractului
(1) Agentul este îndreptățit la comision pentru un contract încheiat ulterior încetării
contractului de agenție, dacă:
a) acesta a fost încheiat în principal datorită intervenției agentului pe durata contractului de
agenție și încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de agenție;
b) comanda emisă de terț a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării contractului
de agenție, în cazurile prevăzute de dispozițiile art. 2.083.
(2) Agentul nu are dreptul la comisionul prevăzut la art. 2.083, dacă acesta este datorat
agentului precedent potrivit alin. (1), cu excepția cazului în care rezultă din circumstanțe că este
echitabil ca agenții să împartă acel comision.
Art. 2.085 – Dreptul la comision
(1) Dacă părțile nu convin altfel, dreptul la comision se naște la data la care este îndeplinită
una dintre condițiile următoare:
a) comitentul și-a executat obligațiile contractuale față de terța persoană;
b) comitentul ar fi trebuit să își execute obligațiile contractuale potrivit convenției sale cu
terțul;
c) terțul și-a executat obligațiile contractuale.
(2) Comisionul se plătește cel mai târziu în ultima zi a lunii care urmează trimestrului pentru
care se datorează.
Art. 2.086 – Dreptul la comision în cazul contractelor neexecutate
(1) Comisionul se datorează și pentru contractele încheiate, dar la a căror executare părțile
acestora au renunțat, dacă agentul și-a îndeplinit obligațiile.
(2) Atunci când contractul încheiat nu se execută de către părți ca urmare a unor circumstanțe
imputabile agentului, dreptul la comision se stinge sau comisionul se reduce proporțional cu
neexecutarea, după caz.
(3) În caz de executare parțială din partea terțului, agentul este îndreptățit doar la plata unei
părți din comisionul stipulat, proporțional cu executarea contractului încheiat între comitent și
terț.
(4) În ipotezele prevăzute la alin. (2) și (3) comisioanele primite vor fi rambursate, după caz,
în tot sau în parte.
Art. 2.087 – Calculul valorii comisionului
(1) La sfârșitul fiecărui trimestru comitentul trebuie să trimită agentului copiile de pe facturile
care au fost expediate terților, precum și descrierea calculului valorii comisionului.
(2) La cererea agentului, comitentul îi va comunica de îndată informațiile necesare calculării
comisionului, inclusiv extrasele relevante din registrele sale contabile.
(3) Clauza prin care se derogă de la prevederile alin. (1) și (2) în defavoarea agentului se
consideră nescrisă.
Art. 2.088 – Durata contractului
Contractul de agenție încheiat pe durată determinată, care continuă să fie executat de părți
după expirarea termenului, se consideră prelungit pe durată nedeterminată.
Art. 2.089 – Denunțarea unilaterală
(1) Contractul de agenție pe durată nedeterminată poate fi denunțat unilateral de oricare dintre
părți, cu un preaviz obligatoriu.

(2) Dispozițiile alin. (1) sunt aplicabile și contractului de agenție pe durată determinată care
prevede o clauză expresă privind posibilitatea denunțării unilaterale anticipate.
(3) În primul an de contract termenul de preaviz trebuie să aibă o durată de cel puțin o lună.
(4) În cazul în care durata contractului este mai mare de un an, termenul minim de preaviz se
mărește cu câte o lună pentru fiecare an suplimentar început, fără ca durata termenului de preaviz
să depășească 6 luni.
(5) Dacă părțile convin termene de preaviz mai lungi decât cele prevăzute la alin. (3) și (4),
prin contractul de agenție nu se pot stabili în sarcina agentului termene de preaviz mai lungi
decât cele stabilite în sarcina comitentului.
(6) Dacă părțile nu convin altfel, termenul de preaviz expiră la sfârșitul unei luni
calendaristice.
(7) Dispozițiile alin. (1) – (6) se aplică în mod corespunzător și contractului pe durată
determinată care este prelungit pe durată nedeterminată potrivit dispozițiilor art. 2.088. În acest
caz, la calculul termenului de preaviz se va ține seama de întreaga perioadă a contractului,
cuprinzând atât durata determinată, cât și perioada în care acesta se consideră încheiat pe durată
nedeterminată.
Art. 2.090 – Denunțarea unilaterală în cazuri speciale
(1) În toate cazurile, contractul de agenție poate fi denunțat fără preaviz de oricare dintre părți,
cu repararea prejudiciilor astfel cauzate celeilalte părți, atunci când circumstanțe excepționale,
altele decât forța majoră ori cazul fortuit, fac imposibilă continuarea colaborării dintre comitent
și agent.
(2) În ipoteza prevăzută la alin. (1) contractul încetează la data primirii notificării scrise prin
care acesta a fost denunțat.
Art. 2.091 – Indemnizațiile în caz de încetare a contractului
(1) La încetarea contractului de agenție agentul are dreptul să primească de la comitent o
indemnizație, în măsura în care:
a) i-a procurat noi clienți comitentului sau a sporit semnificativ volumul operațiunilor cu
clienții existenți, iar comitentul obține încă foloase substanțiale din operațiunile cu acești clienți;
și
b) plata acestei indemnizații este echitabilă, având în vedere circumstanțele concrete, în
special comisioanele pe care agentul ar fi trebuit să le primească în urma operațiunilor încheiate
de comitent cu clienții prevăzuți la lit. a), precum și posibila restrângere a activității profesionale
a agentului din cauza existenței în contractul de agenție a unei clauze de neconcurență.
(2) Valoarea indemnizației nu poate depăși o sumă echivalentă cuantumului unei remunerații
anuale, calculată pe baza mediei anuale a remunerațiilor încasate de agent pe parcursul ultimilor
5 ani de contract. Dacă durata contractului nu însumează 5 ani, remunerația anuală este calculată
pe baza mediei remunerațiilor încasate în cursul perioadei respective.
(3) Acordarea indemnizației prevăzute la alin. (1) nu aduce atingere dreptului agentului de a
cere despăgubiri, în condițiile legii.
(4) În cazul în care contractul de agenție încetează ca urmare a decesului agentului, dispozițiile
alin. (1) – (3) se aplică în mod corespunzător.
(5) Dreptul la indemnizația prevăzută la alin. (1) sau, după caz, la alin. (4) se stinge dacă
agentul ori, după caz, moștenitorul acestuia nu îl pune în întârziere pe comitent, cu privire la
pretențiile sale, într-un termen de un an de la data încetării contractului de agenție.
Art. 2.092 – Excepții
Agentul nu are dreptul la indemnizația prevăzută la art. 2.091 în următoarele situații:

a) comitentul reziliază contractul din cauza încălcării de către agent a obligațiilor sale;
b) agentul denunță unilateral contractul, cu excepția cazului în care această denunțare este
motivată de circumstanțe precum vârsta, infirmitatea ori boala agentului, în considerarea cărora,
în mod rezonabil, nu i se poate cere acestuia continuarea activităților;
c) în cazul cesiunii contractului de agenție prin înlocuirea agentului cu un terț;
d) dacă nu se convine altfel de către părțile contractului de agenție, în cazul novației acestui
contract prin înlocuirea agentului cu un terț.
Art. 2.093 – Ineficacitatea clauzei de neconcurență
(1) Comitentul nu se poate prevala de clauza de neconcurență atunci când contractul de
agenție încetează în următoarele situații:
a) fără a fi aplicabile prevederile art. 2.090, comitentul denunță unilateral contractul de agenție
cu nerespectarea termenului de preaviz, legal sau convențional, și fără a exista un motiv grav
pentru care nu respectă preavizul, pe care comitentul să îl fi comunicat de îndată agentului;
b) contractul de agenție este reziliat ca urmare a culpei comitentului.
(2) La cererea agentului instanța poate, ținând seama și de interesele legitime ale comitentului,
să înlăture sau să limiteze efectele clauzei de neconcurență, atunci când consecințele
prejudiciabile ale acesteia pentru agent sunt grave și vădit inechitabile.
Art. 2.094*) – Dispozițiile imperative
Nu se poate deroga în defavoarea intereselor agentului de la prevederile art. 2.079, 2.080,
2.084, 2.085, art. 2.086 alin. (1), (2) și (4), art. 2.091 și 2.092. Orice clauză contrară este
considerată nescrisă.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.094 din Codul civil se aplică numai contractelor de agenție încheiate sau
al căror termen a fost prelungit după data intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art.
143 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.095 – Alte dispoziții aplicabile
(1) Dispozițiile prezentului capitol se completează cu prevederile referitoare la contractul de
comision, în măsura în care acestea din urmă sunt compatibile.
(2) Dacă agentul are și puterea de a-l reprezenta pe comitent la încheierea contractelor,
dispozițiile prezentului capitol se completează în mod corespunzător cu cele privind contractul
de mandat cu reprezentare.
Cap. XI
Contractul de intermediere
Art. 2.096 – Noțiune
(1) Intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă față de client să îl pună în
legătură cu un terț, în vederea încheierii unui contract.
(2) Intermediarul nu este prepusul părților intermediate și este independent față de acestea în
executarea obligațiilor sale.
Art. 2.097*) – Remunerarea intermediarului
(1) Intermediarul are dreptul la o remunerație din partea clientului numai în cazul în care
contractul intermediat se încheie ca urmare a intermedierii sale.
(2) În lipsa convenției părților sau a unor prevederi legale speciale, intermediarul are dreptul la
o remunerație în conformitate cu practicile anterioare statornicite între părți sau cu uzanțele
existente între profesioniști pentru astfel de contracte.

_____________
*) Dispozițiile art. 2.010 alin. (3) din Codul civil se aplică și în cazul stabilirii remunerației
intermediarului, potrivit art. 2.097 din Codul civil. (a se vedea art. 143 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.098 – Restituirea cheltuielilor
Intermediarul este îndreptățit la restituirea cheltuielilor efectuate pentru intermediere, dacă se
stipulează expres în contract.
Art. 2.099 – Remunerația în cazul pluralității de intermediari
(1) În cazul în care intermedierea a fost realizată de mai mulți intermediari, fiecare are dreptul
la o cotă egală din remunerația stabilită global, dacă prin contract nu s-a stipulat altfel.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică atât în cazul în care pluralitatea de intermediari rezultă din
contracte de intermediere separate, cât și în cazul în care rezultă din același contract de
intermediere.
Art. 2.100 – Obligația de informare
Intermediarul este obligat să comunice terțului toate informațiile cu privire la avantajele și
oportunitatea încheierii contractului intermediat, cu condiția să nu prejudicieze în mod culpabil
interesele clientului.
Art. 2.101 – Comunicarea încheierii contractului intermediat
(1) Clientul are obligația să comunice intermediarului dacă s-a încheiat contractul intermediat,
în termen de cel mult 15 zile de la data încheierii acestuia, sub sancțiunea dublării remunerației,
dacă prin contract nu se prevede altfel.
(2) De asemenea, în cazul în care remunerația se stabilește în funcție de valoarea contractului
intermediat sau alte elemente esențiale ale acestuia, clientul este obligat să le comunice în
condițiile indicate la alin. (1).
Art. 2.102 – Reprezentarea părților intermediate
Intermediarul poate reprezenta părțile intermediate la încheierea contractului intermediat sau a
altor acte de executare a acestuia numai dacă a fost împuternicit expres în acest sens.
Cap. XII
Contractul de depozit
Secțiunea 1
Reguli comune privind contractul de depozit
§1. Dispoziții generale
Art. 2.103 – Noțiune
(1) Depozitul este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu
obligația de a-l păstra pentru o perioadă de timp și de a-l restitui în natură.
(2) Remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu
excepția cazului când depozitarul deține deja bunul cu alt titlu.
Art. 2.104 – Proba
Pentru a putea fi dovedit, contractul de depozit trebuie încheiat în scris.
Art. 2.105 – Delimitarea
(1) Când sunt remise fonduri bănești sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin
natura lor, acestea devin proprietatea celui care le primește și nu trebuie să fie restituite în
individualitatea lor.

(2) În această situație se aplică, în mod corespunzător, regulile de la împrumutul de
consumație, cu excepția cazului în care intenția principală a părților a fost aceea ca bunurile să
fie păstrate în interesul celui care le predă. Existența acestei intenții se prezumă atunci când
părțile au convenit că restituirea se poate cere anterior expirării termenului pentru care bunurile
au fost primite.
Art. 2.106*) – Remunerația depozitarului
(1) Depozitul este cu titlu gratuit, dacă din convenția părților sau din uzanțe ori din alte
împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remunerație.
(2) Când cuantumul remunerației nu este stabilit prin contract, instanța judecătorească îl va
stabili în raport cu valoarea serviciilor prestate.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.010 alin. (3) din Codul civil se aplică și în cazul stabilirii remunerației
depozitarului, potrivit art. 2.106 din Codul civil. (a se vedea art. 143 1 din Legea nr. 71/2011)
§2. Obligațiile depozitarului
Art. 2.107 – Diligența depozitarului
(1) Dacă nu s-a convenit altfel, depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus
diligența dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri.
(2) În lipsă de stipulație contrară, atunci când depozitarul este remunerat sau este un
profesionist ori i s-a permis să se folosească de bunul depozitat, el are obligația de a păstra bunul
cu prudență și diligență.
Art. 2.108 – Folosirea bunului
Depozitarul nu se poate servi de bunul încredințat lui fără învoirea expresă sau prezumată a
deponentului.
Art. 2.109 – Răspunderea depozitarului incapabil
Dacă depozitarul este minor sau pus sub interdicție, deponentul poate cere restituirea bunului
remis atât timp cât acesta se află în mâinile depozitarului incapabil. În cazul în care restituirea în
natură nu mai este posibilă, deponentul are dreptul de a cere să i se plătească o sumă de bani
egală cu valoarea bunului, dar numai până la concurența sumei cu care s-a îmbogățit depozitarul.
Art. 2.110 – Dovada proprietății
Dacă nu se prevede altfel prin lege, depozitarul nu poate solicita deponentului să facă dovada
că este proprietar al bunului depozitat. Această dovadă nu poate fi cerută nici persoanei
desemnate de către deponent în vederea restituirii bunului.
Art. 2.111 – Modul de executare
Depozitarul este obligat să schimbe locul și felul păstrării stabilite prin contract, dacă această
schimbare este necesară pentru a feri bunul de pieire, pierdere, sustragere sau stricăciune și este
atât de urgentă încât consimțământul deponentului nu ar putea fi așteptat.
Art. 2.112 – Încredințarea bunului
Depozitarul nu poate încredința altuia păstrarea bunului, fără consimțământul deponentului, cu
excepția cazului în care este silit de împrejurări să procedeze astfel.
Art. 2.113 – Încredințarea bunului către subdepozitar
(1) Depozitarul îndreptățit să încredințeze unei alte persoane păstrarea bunului răspunde numai
pentru alegerea acesteia sau pentru instrucțiunile pe care i le-a dat, cu condiția să fi adus de
îndată la cunoștința deponentului locul depozitului și numele persoanei care a primit bunul.
(2) În caz contrar, depozitarul răspunde pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa
proprie.

(3) În toate cazurile, subdepozitarul răspunde față de deponent pentru fapta sa.
Art. 2.114 – Răspunderea
Depozitarul care, fără a avea acest drept, a schimbat locul sau felul păstrării ori s-a folosit de
bunul depozitat sau l-a încredințat unei terțe persoane răspunde și pentru caz fortuit, cu excepția
situației în care dovedește că bunul ar fi pierit chiar și dacă nu și-ar fi depășit drepturile.
Art. 2.115 – Denunțarea depozitului
(1) Deponentul poate să solicite oricând restituirea bunului depozitat, chiar înăuntrul
termenului convenit. El este însă obligat să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta
le-a făcut în considerarea acestui termen.
(2) Atunci când depozitarul a emis un înscris care face dovada depozitului ori care conferă
deținătorului său dreptul de a retrage bunul depozitat, depozitarul poate cere să îi fie înapoiat acel
înscris.
(3) Depozitarul îl poate constrânge pe deponent să reia bunul, dacă există motive grave pentru
aceasta, chiar înaintea expirării termenului convenit.
(4) În cazul în care nu s-a convenit un termen, depozitarul poate restitui oricând bunul, dar
poate fi obligat la plata de despăgubiri, dacă restituirea este intempestivă sau are loc inoportun.
Art. 2.116 – Restituirea bunului
(1) Dacă nu s-a convenit altfel, restituirea bunului primit trebuie să se facă la locul unde acesta
trebuia păstrat, iar cheltuielile ocazionate de restituire sunt în sarcina deponentului. Totuși, atunci
când depozitarul, fără să se fi aflat în ipoteza avută în vedere la art. 2.111, a schimbat unilateral
locul păstrării bunului, deponentul poate cere depozitarului fie să aducă bunul în acel loc în
vederea restituirii, fie să suporte diferența dintre cheltuielile prilejuite de restituire și acelea care
s-ar fi făcut în lipsa acestei schimbări.
(2) Bunul se restituie în starea în care acesta se află la momentul restituirii. Deteriorarea ce nu
a fost pricinuită de fapta depozitarului rămâne în sarcina deponentului.
(3) În caz de neexecutare culpabilă a obligației de restituire, dacă bunul nu poate fi recuperat
în natură de către deponent, depozitarul are obligația de a plăti despăgubiri, al căror cuantum se
determină prin raportare la valoarea de înlocuire a bunului, iar nu la valoarea pe care acesta a
avut-o la data la care a fost încheiat contractul.
Art. 2.117 – Restituirea către moștenitorul deponentului
(1) În caz de deces al deponentului, bunul se restituie moștenitorului, la cererea acestuia, chiar
dacă prin contract fusese desemnată o altă persoană în acest scop. Atunci când există mai mulți
moștenitori, restituirea făcută unuia sau unora dintre aceștia nu le conferă alte drepturi decât cele
rezultate din aplicarea prevederilor legale referitoare la moștenire.
(2) Aceste reguli se aplică în mod corespunzător atunci când deponentul este persoană
juridică.
Art. 2.118 – Restituirea fructelor și plata dobânzilor
(1) Depozitarul este obligat să restituie fructele bunului, dacă le-a perceput.
(2) Depozitarul nu datorează dobândă pentru fondurile bănești depozitate decât din ziua în
care a fost pus în întârziere să le restituie.
Art. 2.119 – Pluralitatea de deponenți sau de depozitari
(1) Când există mai mulți deponenți, iar obligația este indivizibilă sau solidară între aceștia,
depozitarul este liberat prin restituirea bunului oricăruia dintre ei, dacă nu s-a stabilit altfel prin
contractul de depozit.
(2) Dacă sunt mai mulți depozitari, obligația de restituire revine aceluia sau acelora în
deținerea cărora se află bunul, cu notificarea către ceilalți depozitari a efectuării restituirii.

Art. 2.120 – Cazurile de nerestituire a bunului
(1) Depozitarul este apărat de obligația de a restitui bunul, dacă acesta i-a fost cerut de către
proprietar sau de o altă persoană îndreptățită ori dacă a fost rechiziționat de autoritatea publică
sau dacă i-a fost în alt mod ridicat potrivit legii ori a pierit prin caz fortuit.
(2) Atunci când în locul bunului care i-a fost ridicat sau care a pierit depozitarul a primit o
sumă de bani sau un alt bun, el este obligat să le predea deponentului.
(3) Dacă depozitarul descoperă că bunul depozitat fusese furat ori pierdut, precum și pe
adevăratul proprietar al bunului, el trebuie să îl informeze pe acesta din urmă despre depozitul ce
i s-a făcut și să îl someze să își exercite drepturile într-un termen determinat și îndestulător, fără
încălcarea dispozițiilor penale aplicabile. Numai după expirarea acelui termen depozitarul se
poate libera prin restituirea lucrului către deponent. În această perioadă, depozitarul este
îndreptățit să primească aceeași remunerație ca și în cursul depozitului. Chiar și atunci când
contractul de depozit fusese încheiat cu titlu gratuit, deponentul datorează, pentru această
perioadă, remunerație, al cărei cuantum se stabilește potrivit art. 2.106 alin. (2).
(4) În toate cazurile, depozitarul este ținut, sub sancțiunea obligării la plata de despăgubiri, să
denunțe deponentului procesul care i-a fost intentat de revendicant, intervenirea rechiziției sau a
altei măsuri de ridicare ori faptul care îl împiedică să restituie bunul.
Art. 2.121 – Obligația moștenitorului depozitarului
Dacă moștenitorul depozitarului a vândut cu bună-credință bunul, fără să fi știut că este
depozitat, el este ținut să înapoieze numai prețul primit sau să cedeze deponentului acțiunea sa
împotriva cumpărătorului, dacă prețul nu i-a fost plătit.
§3. Obligațiile deponentului
Art. 2.122 – Cheltuielile și despăgubirile
(1) Deponentul este obligat să ramburseze depozitarului cheltuielile pe care acesta le-a făcut
pentru păstrarea bunului.
(2) Deponentul trebuie, de asemenea, să îl despăgubească pe depozitar pentru toate pierderile
suferite ca urmare a depozitării bunului, cu excepția cazului în care depozitarul a primit bunul
cunoscând sau trebuind să cunoască natura sa periculoasă.
Art. 2.123 – Plata remunerației
(1) Dacă nu s-a convenit altfel, plata remunerației către depozitar se face la data restituirii
bunului.
(2) În lipsă de stipulație contrară, dacă restituirea are loc înainte de termen, depozitarul nu are
dreptul decât la partea din remunerație convenită, corespunzătoare timpului cât a păstrat bunul.
Secțiunea a 2-a
Depozitul necesar
Art. 2.124 – Noțiune
(1) Dacă bunul a fost încredințat unei persoane sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute,
care făcea cu neputință alegerea persoanei depozitarului și întocmirea unui înscris constatator al
contractului, depozitul este necesar.
(2) Depozitul necesar poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, oricare ar fi valoarea lui.
Art. 2.125 – Obligația de acceptare
Depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv serios pentru
aceasta.

Art. 2.126 – Regim juridic
(1) Cu excepția dispozițiilor cuprinse în prezenta secțiune, depozitul necesar este guvernat de
regulile comune privind contractul de depozit.
(2) Depozitarul răspunde, în caz de pieire a lucrului, conform regulilor aplicabile depozitului
neremunerat.
Secțiunea a 3-a
Depozitul hotelier
Art. 2.127 – Răspunderea pentru bunurile aduse în hotel
(1) Persoana care oferă publicului servicii de cazare, denumită hotelier, este răspunzătoare,
potrivit regulilor privitoare la răspunderea depozitarului, pentru prejudiciul cauzat prin furtul,
distrugerea sau deteriorarea bunurilor aduse de client în hotel.
(2) Sunt considerate ca fiind aduse în hotel:
a) bunurile aflate în hotel pe perioada cazării clientului;
b) bunurile aflate în afara hotelului, pentru care hotelierul, un membru al familiei sale ori un
prepus al hotelierului își asumă obligația de supraveghere pe perioada cazării clientului;
c) bunurile aflate în hotel sau în afara acestuia, pentru care hotelierul, un membru al familiei
sale ori un prepus al hotelierului își asumă obligația de supraveghere pentru un interval de timp
rezonabil, anterior sau ulterior cazării clientului.
(3) Hotelierul răspunde și pentru vehiculele clienților lăsate în garajul sau în parcarea
hotelului, precum și pentru bunurile care, în mod obișnuit, se găsesc în acestea.
(4) În lipsă de stipulație contrară, dispozițiile prezentei secțiuni nu se aplică în cazul
animalelor de companie.
Art. 2.128 – Răspunderea limitată
Răspunderea hotelierului este limitată până la concurența unei valori de o sută de ori mai mare
decât prețul pentru o zi afișat pentru camera oferită spre închiriere clientului.
Art. 2.129 – Răspunderea nelimitată
Răspunderea hotelierului este nelimitată:
a) dacă prejudiciul este cauzat din culpa hotelierului sau a unei persoane pentru care acesta
răspunde;
b) dacă bunurile au fost încredințate spre păstrare hotelierului;
c) dacă hotelierul a refuzat primirea în depozit a bunurilor clientului pe care, potrivit legii, era
obligat să le primească.
Art. 2.130 – Lipsa răspunderii
Hotelierul nu răspunde atunci când deteriorarea, distrugerea ori furtul bunurilor clientului este
cauzată:
a) de client, de persoana care îl însoțește sau care se află sub supravegherea sa ori de vizitatorii
săi;
b) de un caz de forță majoră;
c) de natura bunului.
Art. 2.131 – Obligații ale hotelierului
(1) Hotelierul este obligat să primească în depozit documente, bani sau alte obiecte de valoare
aparținând clienților săi.
(2) Hotelierul nu poate refuza depozitul acestor bunuri decât în cazul în care, ținând seama de
importanța și condițiile de exploatare ale hotelului, acestea sunt excesiv de valoroase ori sunt
incomode sau periculoase.

(3) Hotelierul poate să examineze bunurile care îi sunt predate spre depozitare și să ceară
depozitarea acestora într-un loc închis sau sigilat.
Art. 2.132 – Cazul special
Hotelierul care pune la dispoziția clienților săi, în camerele de hotel, o casă de valori nu este
presupus a fi primit în depozit bunurile care vor fi depuse de clienții săi în casa de valori. În acest
caz, sunt aplicabile dispozițiile art. 2.128.
Art. 2.133 – Dovada
Dovada introducerii bunurilor în hotel poate fi făcută prin martori, indiferent de valoarea
acestor bunuri.
Art. 2.134 – Decăderea din dreptul la repararea prejudiciului
(1) Clientul este decăzut din dreptul la repararea prejudiciului suferit prin furtul, distrugerea
sau deteriorarea bunurilor pe care le-a adus el însuși ori care au fost aduse pentru el în hotel dacă:
a) în cel mult 24 de ore de la data la care a cunoscut prejudiciul nu a înștiințat administrația
hotelului;
b) nu a exercitat dreptul la acțiunea în repararea prejudiciului în termen de 6 luni de la data
producerii acestuia.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu sunt aplicabile în privința bunurilor prevăzute la art. 2.129 lit. b) și
c).
Art. 2.135 – Dreptul de retenție
În cazul neplății de către client a prețului camerei și a serviciilor hoteliere prestate, hotelierul
are un drept de retenție asupra bunurilor aduse de client, cu excepția documentelor și a efectelor
personale fără valoare comercială.
Art. 2.136 – Valorificarea bunurilor
Hotelierul poate cere valorificarea bunurilor asupra cărora și-a exercitat dreptul de retenție,
potrivit regulilor prevăzute de Codul de procedur ă civil ă în materia urmăririi silite mobiliare.
Art. 2.137 – Localuri asimilate hotelurilor
Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică în mod corespunzător și bunurilor aduse în sanatorii,
spitale, pensiuni, vagoane de dormit și altele asemănătoare.
Secțiunea a 4-a
Sechestrul convențional
Art. 2.138 – Noțiune
Sechestrul convențional este depozitul prin care două sau mai multe persoane încredințează
unui terț, denumit administrator-sechestru, unul sau mai multe bunuri mobile ori imobile în
privința cărora există o contestație sau incertitudine juridică, cu obligația pentru acesta de a le
păstra și a le restitui celui recunoscut ca titular al dreptului.
Art. 2.139 – Obligațiile, drepturile și puterile administratorului-sechestru
Obligațiile, drepturile și puterile administratorului-sechestru sunt determinate prin convenția
părților, iar în lipsă se aplică regulile prezentei secțiuni.
Art. 2.140 – Conservarea și înstrăinarea obiectului sechestrului
(1) Administratorul-sechestru este ținut să păzească și să conserve obiectul sechestrului cu
diligența unui depozitar.
(2) Dacă natura bunului o cere, administratorul-sechestru este ținut să îndeplinească acte de
administrare, regulile din materia mandatului fiind aplicabile în mod corespunzător.

(3) Cu autorizarea instanței judecătorești, administratorul-sechestru poate să înstrăineze bunul,
în cazul în care acesta nu poate fi conservat sau dacă, pentru un alt motiv, măsura înstrăinării este
vădit necesară.
Art. 2.141 – Liberarea administratorului-sechestru
(1) Administratorul-sechestru trebuie să predea bunul celui desemnat de instanța
judecătorească sau, după caz, celui indicat prin acordul tuturor părților care l-au numit.
(2) Până la finalizarea contestației sau până la încetarea stării de incertitudine juridică,
administratorul-sechestru nu va putea fi liberat decât prin acordul tuturor părților care l-au numit
sau, pentru motive temeinice, prin hotărâre judecătorească.
Art. 2.142 – Remunerația, cheltuielile și despăgubirile
(1) Dacă nu s-a convenit altfel, administratorul-sechestru are dreptul la o remunerație.
(2) Chiar și în cazul sechestrului cu titlu gratuit, administratorul-sechestru are dreptul la
restituirea tuturor cheltuielilor făcute pentru conservarea și administrarea bunului sechestrat,
precum și la plata despăgubirilor pentru pierderile suferite în legătură cu acesta.
Art. 2.143 – Sechestrul judiciar
Sechestrul poate fi dispus de instanța de judecată, cu aplicarea prevederilor Codului de
procedură civilă și, după caz, a dispozițiilor prezentei secțiuni.
Cap. XIII
Contractul de împrumut
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 2.144 – Felurile împrumutului
Împrumutul este de două feluri: împrumutul de folosință, numit și comodat, și împrumutul de
consumație.
Art. 2.145 – Promisiunea de împrumut
Atunci când bunul se află în deținerea beneficiarului, iar promitentul refuză să încheie
contractul, instanța, la cererea celeilalte părți, poate să pronunțe o hotărâre care să țină loc de
contract, dacă cerințele legii pentru validitatea acestuia sunt îndeplinite.
Secțiunea a 2-a
Împrumutul de folosință
Art. 2.146 – Noțiune
Împrumutul de folosință este contractul cu titlu gratuit prin care o parte, numită comodant,
remite un bun mobil sau imobil celeilalte părți, numite comodatar, pentru a se folosi de acest
bun, cu obligația de a-l restitui după un anumit timp.
Art. 2.147 – Calitatea de comodant
Dacă nu i s-a interzis prin lege sau contract, orice persoană care are dreptul de a folosi bunul
poate fi comodant.
Art. 2.148 – Obligația comodatarului
(1) Comodatarul este ținut să păzească și să conserve bunul împrumutat cu prudența și
diligența unui bun proprietar.

(2) Comodatarul nu poate folosi bunul împrumutat decât în conformitate cu destinația acestuia
determinată prin contract ori, în lipsă, după natura bunului. El nu poate permite unui terț să îl
folosească decât cu aprobarea prealabilă a comodantului.
Art. 2.149 – Pieirea sau deteriorarea bunului
(1) Comodatarul nu răspunde pentru pierderea ori deteriorarea bunului rezultată numai din
folosința în scopul căreia bunul i-a fost împrumutat.
(2) Dacă însă comodatarul folosește bunul cu altă destinație decât aceea pentru care i-a fost
împrumutat sau dacă prelungește folosința după scadența restituirii, comodatarul răspunde de
pieirea sau deteriorarea bunului, chiar dacă aceasta se datorează unei forțe majore, afară de cazul
când dovedește că bunul ar fi pierit ori s-ar fi deteriorat oricum din cauza acelei forțe majore.
Art. 2.150 – Posibilitatea salvării bunului
Comodatarul răspunde pentru pieirea bunului împrumutat când aceasta este cauzată de forța
majoră de care comodatarul l-ar fi putut feri întrebuințând un bun propriu sau când, neputând
salva decât unul dintre cele două bunuri, l-a preferat pe al său.
Art. 2.151 – Cheltuielile făcute cu bunul
(1) Comodatarul suportă cheltuielile pe care le-a făcut pentru a folosi bunul.
(2) Cu toate acestea, comodatarul are dreptul să îi fie rambursate cheltuielile pentru lucrările
necesare asupra bunului care nu puteau fi prevăzute la încheierea contractului, atunci când
comodantul, înștiințat în prealabil, nu s-a opus efectuării lor ori când, din cauza urgenței
lucrărilor, acesta nu a putut fi înștiințat în timp util.
Art. 2.152 – Răspunderea comodantului pentru vicii ascunse
Comodantul care, la data încheierii contractului, cunoștea viciile ascunse ale bunului
împrumutat și care nu l-a prevenit pe comodatar despre acestea este ținut să repare prejudiciul
suferit din această cauză de comodatar.
Art. 2.153 – Dreptul de retenție
În niciun caz, comodatarul nu poate invoca dreptul de retenție pentru obligațiile ce s-ar naște
în sarcina comodantului.
Art. 2.154 – Pluralitatea de comodatari
Dacă mai multe persoane au împrumutat împreună același bun, ele răspund solidar față de
comodant.
Art. 2.155 – Restituirea bunului
(1) Comodatarul este obligat sa înapoieze bunul la împlinirea termenului convenit sau, în lipsă
de termen, după ce s-a folosit de bun potrivit convenției.
(2) Dacă termenul nu este convenit și fie contractul nu prevede întrebuințarea pentru care s-a
împrumutat bunul, fie întrebuințarea are un caracter permanent, comodatarul este obligat să
înapoieze bunul la cererea comodantului.
Art. 2.156 – Restituirea anticipată
Comodantul poate cere restituirea bunului înainte de momentul prevăzut la art. 2.155 alin. (1)
atunci când are el însuși o nevoie urgentă și neprevăzută de bun, atunci când comodatarul
decedează sau atunci când acesta își încalcă obligațiile.
Art. 2.157 – Titlul executoriu
(1) În ceea ce privește obligația de restituire, contractul de comodat încheiat în formă autentică
sau printr-un înscris sub semnătură privată cu dată certă constituie titlu executoriu, în condițiile
legii, în cazul încetării prin decesul comodatarului sau prin expirarea termenului.

(2) Dacă nu s-a stipulat un termen pentru restituire, contractul de comodat constituie titlu
executoriu numai în cazul în care nu se prevede întrebuințarea pentru care s-a împrumutat bunul
ori întrebuințarea prevăzută are un caracter permanent.
Secțiunea a 3-a
Împrumutul de consumație
§1. Dispoziții comune
Art. 2.158 – Noțiune. Capacitate
(1) Împrumutul de consumație este contractul prin care împrumutătorul remite împrumutatului
o sumă de bani sau alte asemenea bunuri fungibile și consumptibile prin natura lor, iar
împrumutatul se obligă să restituie după o anumită perioadă de timp aceeași sumă de bani sau
cantitate de bunuri de aceeași natură și calitate.
(2) Atunci când o persoană acordă un împrumut fără a o face cu titlu profesional, nu îi sunt
aplicabile dispozițiile legale privind instituțiile de credit și instituțiile financiare nebancare.
Art. 2.159 – Natura împrumutului
(1) În lipsa unei stipulații contrare, împrumutul se prezumă a fi cu titlu gratuit.
(2) Până la proba contrară, împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu
titlu oneros.
Art. 2.160 – Transferul proprietății și al riscurilor
Prin încheierea valabilă a contractului, împrumutatul devine proprietarul bunului și suportă
riscul pieirii acestuia.
Art. 2.161 – Termenul de restituire stabilit de părți
Termenul de restituire se prezumă a fi stipulat în favoarea ambelor părți, iar dacă împrumutul
este cu titlu gratuit, numai în favoarea împrumutatului.
Art. 2.162 – Termenul de restituire stabilit de instanță
(1) Dacă nu a fost convenit un termen de restituire, acesta va fi stabilit de instanță, ținându-se
seama de scopul împrumutului, de natura obligației și a bunurilor împrumutate, de situația
părților și de orice altă împrejurare relevantă.
(2) Dacă însă s-a stipulat că împrumutatul va plăti numai când va avea resursele necesare,
instanța, constatând că împrumutatul le deține sau le putea obține între timp, nu va putea acorda
un termen de restituire mai mare de 3 luni.
(3) Cererea pentru stabilirea termenului de restituire se soluționează potrivit procedurii
prevăzute de lege pentru ordonanța președințială.
Art. 2.163 – Prescripția
În cazul prevăzut la art. 2.162 alin. (1), cererea este supusă prescripției, care începe să curgă
de la data încheierii contractului.
Art. 2.164 – Restituirea împrumutului
(1) În lipsa unei stipulații contrare, împrumutatul este ținut să restituie aceeași cantitate și
calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creșterea sau scăderea prețului acestora.
(2) În cazul în care împrumutul poartă asupra unei sume de bani, împrumutatul nu este ținut să
înapoieze decât suma nominală primită, oricare ar fi variația valorii acesteia, dacă părțile nu au
convenit altfel.
(3) Dacă nu este posibil să se restituie bunuri de aceeași natură, calitate și în aceeași cantitate,
împrumutatul este obligat să plătească valoarea lor la data și locul unde restituirea trebuia să fie
făcută.

Art. 2.165 – Titlul executoriu
Dispozițiile art. 2.157 alin. (1) se aplică în mod corespunzător și împrumutului de consumație.
Art. 2.166 – Răspunderea pentru vicii
(1) Împrumutătorul este ținut, întocmai ca și comodantul, să repare prejudiciul cauzat de
viciile bunului împrumutat.
(2) În cazul împrumutului cu titlu oneros, împrumutătorul este răspunzător de prejudiciul
suferit de împrumutat din cauza viciilor bunurilor împrumutate, aplicându-se în mod
corespunzător regulile referitoare la garanția vânzătorului.
§2. Împrumutul cu dobândă
Art. 2.167 – Domeniul de aplicare
Dispozițiile referitoare la împrumutul cu dobândă sunt aplicabile, în mod corespunzător, ori de
câte ori, în temeiul unui contract, se naște și o obligație de plată, cu termen, a unei sume de bani
ori a altor bunuri de gen, în măsura în care nu există reguli particulare privind validitatea și
executarea acelei obligații.
Art. 2.168 – Modalități ale dobânzii
Dobânda se poate stabili în bani ori în alte prestații sub orice titlu sau denumire la care
împrumutatul se obligă ca echivalent al folosinței capitalului.
Art. 2.169 – Curgerea dobânzii
Suma de bani împrumutată este purtătoare de dobândă din ziua în care a fost remisă
împrumutatului.
Art. 2.170 – Plata anticipată a dobânzii
Plata anticipată a dobânzii nu se poate efectua decât pe cel mult 6 luni. Dacă rata dobânzii este
determinabilă, eventualele surplusuri sau deficite sunt supuse compensării de la o rată la alta, pe
toată durata împrumutului, cu excepția ultimei rate care rămâne întotdeauna câștigată în
întregime de împrumutător.
Cap. XIV
Contractul de cont curent
Art. 2.171 – Noțiune
(1) Contractul de cont curent este acela prin care părțile, denumite curentiști, se obligă să
înscrie într-un cont creanțele decurgând din remiteri reciproce, considerându-le neexigibile și
indisponibile până la închiderea contului.
(2) Soldul creditor al contului la încheierea sa constituie o creanță exigibilă. Dacă plata
acestuia nu este cerută, soldul constituie prima remitere dintr-un nou cont și contractul este
considerat reînnoit pe durată nedeterminată.
Art. 2.172 – Creditele excluse
(1) Creanțele care nu pot face obiectul compensației nu pot face obiectul unui cont curent și nu
se vor înscrie în acesta sau, dacă sunt înscrise, înscrierea se consideră nescrisă.
(2) În cazul contractului încheiat între profesioniști, se vor înscrie în cont exclusiv creanțele
derivând din exercițiul activității profesionale, dacă nu se prevede expres contrariul.
Art. 2.173 – Efectele principale
Prin contractul de cont curent, proprietatea remiterilor se transferă primitorului, prin
înregistrarea acestora în cont. Obligațiile născute din remiterile anterioare se novează și creanțele
reciproce se compensează până la concurența debitului și creditului, sub rezerva plății soldului

creditor. Dobânzile curg pentru fiecare sumă de la data înscrierii în cont până la încheierea
contului și se socotesc pe zile, dacă părțile nu convin altfel.
Art. 2.174 – Drepturile la plata comisioanelor și la restituirea cheltuielilor
Drepturile la plata comisioanelor și la restituirea cheltuielilor pentru operațiunile înscrise în
cont sunt la rândul lor incluse în cont, dacă nu se prevede expres contrariul.
Art. 2.175 – Acțiunile și excepțiile referitoare la acte și operațiunile trecute în cont
(1) Înscrierea unei creanțe în cont curent nu împiedică exercițiul acțiunilor și excepțiilor
referitoare la validitatea actelor sau operațiunilor care au dat loc remiterilor.
(2) Dacă un act sau o operațiune este nulă, anulată, reziliată sau rezolvită, înscrierea
remiterilor efectuate în temeiul acestora este stornată.
Art. 2.176 – Garanțiile creanțelor înscrise în cont
(1) Garanțiile reale sau personale aferente creanțelor înscrise în cont rămân în ființă și vor fi
exercitate asupra soldului creditor la încheierea contului, în limita creditului garantat.
(2) Dacă o creanță garantată de un fideiusor sau de un coobligat a fost înscrisă în cont, acesta
rămâne obligat conform contractului de fideiusiune pentru cuantumul datoriei garantate, față de
curentistul care, la închiderea contului, are un sold creditor.
Art. 2.177 – Înscrierea unui titlu de credit
Înscrierea în cont a unui titlu de credit este prezumată făcută sub rezerva încasării, dacă nu se
prevede expres contrariul.
Art. 2.178 – Înscrierea unei creanțe sub rezerva încasării
(1) În caz de cesiune de creanță înscrisă în cont, înscrierea este făcută pe riscul cesionarului,
dacă din voința părților nu rezultă altfel sau dacă nu este făcută cu rezerva expresă privind
încasarea acesteia.
(2) Dacă creanța nu a fost plătită, curentistul cesionar poate fie să restituie creanța cedentului,
stornând partida din cont, fie să își valorifice drepturile împotriva debitorului. Curentistul cedent
poate storna creanța în tot sau în parte, chiar și după executarea infructuoasă a debitorului, în
proporția creanței rămase neacoperită prin executare.
Art. 2.179 – Încheierea contului
(1) Încheierea contului curent și lichidarea soldului se fac la scadența prevăzută în contract sau
la momentul încetării contractului de cont curent. Părțile pot decide termene intermediare de
încheiere a contului, iar în acest caz soldul creditor se înscrie ca prima partidă în noul cont.
(2) Soldul creditor constituie o creanță lichidă și exigibilă la care se va calcula dobânda
convențională de la data încheierii contului, dacă nu este trecută într-un cont nou. Dacă soldul nu
este trecut într-un cont nou, se va calcula, în lipsă de stipulație contrară, dobânda legală, de la
data încheierii contului.
Art. 2.180 – Aprobarea contului
(1) Extrasul sau raportul de cont trimis de un curentist celuilalt se prezumă aprobat, dacă nu
este contestat de acesta din urmă în termenul prevăzut în contract sau, în lipsa unui termen, într-
un termen rezonabil după practicile dintre părți sau potrivit uzanțelor locului. În lipsa unor astfel
de practici sau uzanțe, se va ține seama de natura operațiunilor și situația părților.
(2) Aprobarea contului nu exclude dreptul de a contesta ulterior contul pentru erori de
înregistrare sau de calcul, pentru omisiuni sau dublă înregistrare, în termen de o lună de la data
aprobării extrasului sau raportului de cont ori de la încheierea contului, sub sancțiunea decăderii.
Contestarea contului se face prin scrisoare recomandată trimisă celeilalte părți în termenul de o
lună.
Art. 2.181 – Executarea și poprirea

(1) Numai soldul creditor rezultat la încheierea contului curent poate fi supus executării sau
popririi pornite contra unuia dintre curentiști.
(2) Creditorii oricăruia dintre curentiști pot solicita instanței să dispună, pe cale de ordonanță
președințială, încheierea înainte de termen a contului curent, pentru executarea sau poprirea
soldului rezultat în favoarea curentistului debitor.
Art. 2.182 – Termenul de prescripție
Dreptul la acțiune pentru rectificarea erorilor de calcul, făcute cu ocazia stabilirii soldului, a
omisiunilor, a înscrierilor duble și altora asemenea se va prescrie în termen de un an de la data
comunicării extrasului de cont curent.
Art. 2.183 – Încetarea contractului de cont curent
(1) Contractul de cont curent încetează de drept la expirarea termenului convenit expres de
părți în cuprinsul contractului sau ulterior, prin convenție separată încheiată în formă scrisă.
(2) În cazul contractului încheiat pe durată nedeterminată, fiecare parte poate declara încetarea
acestuia la încheierea contului, înștiințând-o pe cealaltă parte cu 15 zile înainte. Dacă părțile nu
au convenit altfel, contractul de cont curent pe durată nedeterminată se consideră că are ca
termen intermediar de încheiere a contului ultima zi a fiecărei luni.
(3) În caz de incapacitate, insolvență sau moarte, oricare dintre curentiști, reprezentantul
incapabilului sau moștenitorul poate denunța contractul înștiințând cealaltă parte cu 15 zile
înainte.
Cap. XV
Contul bancar curent și alte contracte bancare
Secțiunea 1*)
Contul bancar curent
*) Efectele contractului de cont bancar curent încheiat înainte de data intrării în vigoare a
Codului civil și care s-a încheiat pe termen nedeterminat sunt guvernate de legea în vigoare la
data producerii lor. (a se vedea art. 144 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.184 – Dreptul de a dispune de soldul creditor
În cazul în care depozitul bancar, creditul sau orice altă operațiune bancară se realizează prin
contul curent, titularul contului poate să dispună în orice moment de soldul creditor al contului,
cu respectarea termenului de preaviz, dacă acesta a fost convenit de părți.
Art. 2.185 – Compensarea reciprocă a soldurilor
În cazul în care între instituția de credit și client există mai multe raporturi juridice sau mai
multe conturi, chiar și în monede diferite, soldurile active și pasive se compensează reciproc,
afară de cazul în care părțile au convenit altfel.
Art. 2.186 – Cotitularii unui cont curent
În cazul în care un cont curent are mai mulți titulari și s-a convenit că fiecare dintre aceștia are
dreptul să dispună singur efectuarea de operațiuni în cont, cotitularii sunt considerați creditori
sau debitori în solidar pentru soldul contului.
Art. 2.187 – Contul curent indiviz
(1) În cazul în care titularul contului decedează, până la efectuarea partajului, moștenitorii sunt
considerați titulari coindivizari ai contului, pentru efectuarea operațiunilor în cont fiind necesar
consimțământul tuturor coindivizarilor.

(2) Creditorul personal al unuia dintre comoștenitori nu poate urmări silit prin poprire soldul
creditor al contului indiviz. El poate doar să ceară partajul.
(3) Comoștenitorii sunt ținuți divizibil față de instituția de credit pentru soldul debitor al
contului, dacă prin lege sau prin convenție nu se stabilește altfel.
(4) Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile în mod corespunzător și în alte cazuri de
indiviziune între titularii contului curent, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Art. 2.188 – Denunțarea unilaterală
În cazul în care contractul de cont bancar curent este încheiat pe durată nedeterminată, oricare
dintre părți poate să denunțe contractul de cont curent, cu respectarea unui termen de preaviz de
15 zile, dacă din contract sau din uzanțe nu rezultă un alt termen, sub sancțiunea de daune-
interese.
Art. 2.189 – Executarea împuternicirilor primite
(1) Instituția de credit este ținută, potrivit dispozițiilor prevăzute în materia contractului de
mandat, pentru executarea împuternicirilor primite de la client.
(2) Dacă împuternicirea primită trebuie executată pe o piață unde nu există sucursale ale
instituției de credit, aceasta poate să împuternicească la rândul ei o filială a sa, o instituție de
credit corespondentă sau o altă instituție de credit ori o altă entitate agreată de titularul de cont și
instituția de credit.
Art. 2.190 – Termenul de prescripție
(1) Dreptul la acțiunea în restituirea soldului creditor rezultat la închiderea contului curent se
prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii contului curent.
(2) În cazul în care contul curent a fost închis din inițiativa instituției de credit, termenul de
prescripție se calculează de la data la care titularul sau, după caz, fiecare cotitular al contului a
fost notificat în acest sens prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul
domiciliu sau sediu adus la cunoștința instituției de credit.
Secțiunea a 2-a
Depozitul bancar
Art. 2.191 – Depozitul de fonduri
(1) Prin constituirea unui depozit de fonduri la o instituție de credit, aceasta dobândește
proprietatea asupra sumelor de bani depuse și este obligată să restituie aceeași cantitate
monetară, de aceeași specie, la termenul convenit sau, după caz, oricând, la cererea deponentului,
cu respectarea termenului de preaviz stabilit de părți ori, în lipsă, de uzanțe.
(2) În lipsă de stipulație contrară, depunerile și retragerile se efectuează la sediul unității
operative a instituției de credit unde a fost constituit depozitul.
(3) Instituția de credit este obligată să asigure, în mod gratuit, informarea clientului cu privire
la operațiunile efectuate în conturile sale. În cazul în care clientul nu solicită altfel, această
informare se realizează lunar, în condițiile și în modalitățile convenite de părți. Dispozițiile art.
2.180 sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 2.192 – Depozitul de titluri
(1) Prin constituirea unui depozit de titluri, instituția de credit este împuternicită cu
administrarea acestora. În lipsă de dispoziții speciale, prevederile art. 792 – 857 sunt aplicabile în
mod corespunzător.
(2) Instituția de credit are dreptul la rambursarea cheltuielilor efectuate pentru operațiunile
necesare, precum și la o remunerație, în măsura stabilită prin convenție sau prin uzanțe.

(3) Este considerată nescrisă orice clauză prin care instituția de credit este exonerată de
răspundere pentru neexecutarea obligațiilor care îi revin în administrarea titlurilor cu prudență și
diligență.
Secțiunea a 3-a*)
Facilitatea de credit
*) Efectele contractului de facilitate de credit încheiat înainte de data intrării în vigoare a
Codului civil și care s-a încheiat pe termen nedeterminat sunt guvernate de legea în vigoare la
data producerii lor. (a se vedea art. 145 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.193 – Noțiune
Facilitatea de credit este contractul prin care o instituție de credit, o instituție financiară
nebancară sau orice altă entitate autorizată prin lege specială, denumită finanțator, se obligă să
țină la dispoziția clientului o sumă de bani pentru o perioadă de timp determinată sau
nedeterminată.
Art. 2.194 – Utilizarea creditului
Dacă părțile nu au stipulat altfel, clientul poate să utilizeze creditul în mai multe tranșe,
potrivit uzanțelor, și poate, prin rambursări succesive, să reînnoiască suma disponibilă.
Art. 2.195 – Denunțarea unilaterală
(1) În lipsa unei clauze contrare, finanțatorul nu poate să denunțe contractul înainte de
împlinirea termenului decât pentru motive temeinice, dacă acestea privesc beneficiarul facilității
de credit.
(2) Denunțarea unilaterală stinge de îndată dreptul clientului de a utiliza creditul, iar
finanțatorul trebuie să acorde un termen de cel puțin 15 zile pentru restituirea sumelor utilizate și
a accesoriilor acestora.
(3) Dacă facilitatea de credit s-a încheiat pe durată nedeterminată, fiecare dintre părți poate să
denunțe contractul, cu respectarea unui termen de preaviz de 15 zile, dacă din contract sau din
uzanțe nu rezultă altfel.
Secțiunea a 4-a
Închirierea casetelor de valori
Art. 2.196 – Obligația prestatorului
În executarea contractului de închiriere a casetei de valori, instituția de credit sau o altă
entitate care prestează în condițiile legii astfel de servicii, denumită prestator, răspunde față de
client pentru asigurarea unei încăperi adecvate și sigure, precum și pentru integritatea casetei.
Art. 2.197 – Deschiderea casetei de valori
(1) În cazul în care caseta este închiriată mai multor persoane, oricare dintre acestea poate cere
deschiderea casetei, dacă nu s-a stipulat altfel prin contract.
(2) În caz de deces al clientului sau al unuia dintre clienții care foloseau aceeași casetă,
prestatorul, odată ce a fost înștiințat, nu poate să consimtă la deschiderea casetei decât cu acordul
tuturor celor îndreptățiți sau, în lipsă, în condițiile stabilite de instanța de judecată.
(3) Dispozițiile alin. (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul încetării sau reorganizării
persoanei juridice. În acest caz poate solicita deschiderea casetei de valori administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar.
Art. 2.198 – Deschiderea forțată a casetei de valori

(1) La împlinirea termenului prevăzut în contract, după expirarea unei perioade de 3 luni de la
notificarea adresată clientului, prestatorul poate cere instanței de judecată, pe cale de ordonanță
președințială, autorizarea de a deschide caseta de valori. Notificarea clientului se poate face prin
scrisoare recomandată cu confirmare de primire la ultimul domiciliu sau sediu adus la cunoștința
instituției de credit.
(2) Deschiderea casetei de valori se face în prezența unui notar public și, după caz, cu
respectarea măsurilor de prudență stabilite de instanță.
(3) Instanța de judecată poate, de asemenea, să dispună măsuri de conservare a obiectelor
descoperite, precum și vânzarea acestora în măsura necesară acoperirii chiriei și cheltuielilor
efectuate de prestator, precum și, dacă este cazul, a prejudiciului cauzat acestuia.
Cap. XVI*)
Contractul de asigurare
*) Contractul de asigurare este supus legii în vigoare la data încheierii poliței de asigurare, a
certificatului de asigurare ori a notei de acoperire, după caz. (a se vedea art. 146 din Legea nr.
71/2011)
Secțiunea 1
Dispoziții comune
Art. 2.199 – Noțiune
(1) Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o
primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să
plătească o indemnizație, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terțului păgubit.
(2) Contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asigurarea unui risc
privind o altă persoană ori pentru bunuri sau activități ale acesteia și se obligă față de asigurător
să plătească prima de asigurare.
Art. 2.200 – Forma și dovada
(1) Pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul
nu poate fi probat cu martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Dacă
documentele de asigurare au dispărut prin forță majoră sau caz fortuit și nu există posibilitatea
obținerii unui duplicat, existența și conținutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă.
(2) Încheierea contractului de asigurare se constată prin polița de asigurare sau certificatul de
asigurare emis și semnat de asigurător ori prin nota de acoperire emisă și semnată de brokerul de
asigurare.
(3) Documentele care atestă încheierea unei asigurări pot fi semnate și certificate prin mijloace
electronice.
Art. 2.201 – Polița de asigurare
(1) Polița de asigurare trebuie să indice cel puțin:
a) numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părților contractante, precum și numele
beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract;
b) obiectul asigurării;
c) riscurile ce se asigură;
d) momentul începerii și cel al încetării răspunderii asigurătorului;
e) primele de asigurare;
f) sumele asigurate.

(2) Alte elemente pe care trebuie să le cuprindă polița de asigurare se stabilesc prin norme
adoptate de organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din
domeniul asigurărilor.
Art. 2.202 – Categoriile de polițe de asigurare
Polița de asigurare poate fi, după caz, nominativă, la ordin sau la purtător.
Art. 2.203 – Informațiile privind riscul
(1) Persoana care contractează asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările
formulate de asigurător, precum și să declare, la data încheierii contractului, orice informații sau
împrejurări pe care le cunoaște și care, de asemenea, sunt esențiale pentru evaluarea riscului.
(2) Dacă împrejurările esențiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului,
asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită. Aceeași
obligație îi revine și contractantului asigurării care a luat cunoștință de modificarea survenită.
Art. 2.204 – Declarațiile inexacte sau reticența privind riscul
(1) În afară de cauzele generale de nulitate, contractul de asigurare este nul în caz de declarație
inexactă sau de reticență făcută cu rea-credință de către asigurat ori contractantul asigurării cu
privire la împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute de către asigurător, l-ar fi determinat pe
acesta să nu își dea consimțământul ori să nu îl dea în aceleași condiții, chiar dacă declarația sau
reticența nu a avut influență asupra producerii riscului asigurat. Primele plătite rămân dobândite
asigurătorului, care, de asemenea, poate cere și plata primelor cuvenite până la momentul la care
a luat cunoștință de cauza de nulitate.
(2) Declarația inexactă sau reticența din partea asiguratului ori a contractantului asigurării a
cărui rea-credință nu a putut fi stabilită nu atrage nulitatea asigurării. În cazul în care constatarea
declarației inexacte sau a reticenței are loc anterior producerii riscului asigurat, asigurătorul are
dreptul fie de a menține contractul solicitând majorarea primei, fie de a rezilia contractul la
împlinirea unui termen de 10 zile calculate de la notificarea primită de asigurat, restituindu-i
acestuia din urmă partea din primele plătite aferentă perioadei în cadrul căreia asigurarea nu mai
funcționează. Atunci când constatarea declarației inexacte sau a reticenței are loc ulterior
producerii riscului asigurat, indemnizația se reduce în raport cu proporția dintre nivelul primelor
plătite și nivelul primelor ce ar fi trebuit să fie plătite.
Art. 2.205 – Lipsa riscului asigurat
(1) Contractul de asigurare se desființează de drept în cazul în care, înainte ca obligația
asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a
devenit imposibilă, precum și dacă, după ce obligația menționată a început să producă efecte,
intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă. Atunci când asiguratul sau contractantul
asigurării a plătit, fie și parțial, prima de asigurare, acesta este îndreptățit să o recupereze
proporțional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare.
(2) Diferența dintre prima plătită și cea calculată conform alin. (1) se restituie asiguratului sau
contractantului asigurării numai în cazurile în care nu s-au plătit ori nu se datorează despăgubiri
pentru evenimente produse în perioada de valabilitate a asigurării.
Art. 2.206 – Plata primelor de asigurare
(1) Asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare la termenele stabilite în contract.
(2) Părțile pot conveni ca plata primelor de asigurare să se facă integral ori în rate. Dacă nu s-a
convenit altfel, plata se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciților acestuia.
(3) Dovada plății primelor de asigurare revine asiguratului.
(4) Dacă nu s-a convenit altfel, asigurătorul poate rezilia contractul în cazul în care sumele
datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite la scadență.

(5) Asigurătorul este obligat să îl informeze pe asigurat în privința consecințelor neplății
primelor la termenul de plată pentru cazul prevăzut la alin. (4) și să prevadă aceste consecințe în
contractul de asigurare.
(6) Asigurătorul are dreptul de a compensa primele ce i se datorează până la sfârșitul anului de
asigurare, în temeiul oricărui contract, cu orice indemnizație cuvenită asiguratului sau
beneficiarului.
Art. 2.207 – Comunicarea producerii riscului asigurat
(1) Asiguratul este obligat să comunice asigurătorului producerea riscului asigurat, în termenul
prevăzut în contractul de asigurare.
(2) În caz de neîndeplinire a obligației prevăzute la alin. (1), asigurătorul are dreptul să refuze
plata indemnizației, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului
asigurat și întinderea pagubei.
(3) Comunicarea producerii riscului asigurat se poate face și către brokerul de asigurare care,
în acest caz, are obligația de a face la rândul său comunicarea către asigurător, în termenul
prevăzut în contractul de asigurare.
Art. 2.208 – Plata indemnizației de asigurare
(1) În cazul producerii riscului asigurat, asigurătorul trebuie să plătească indemnizația de
asigurare în condițiile prevăzute în contract. Atunci când există neînțelegere asupra cuantumului
indemnizației de asigurare, partea necontestată din aceasta se va plăti de asigurător anterior
soluționării neînțelegerii prin bună învoială sau de către instanța judecătorească.
(2) În cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri și de răspundere
civilă, asigurătorul nu datorează indemnizație dacă riscul asigurat a fost produs cu intenție de
către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de un membru din conducerea persoanei juridice
asigurate, care lucrează în această calitate.
(3) În cazul în care părțile convin, dispozițiile alin. (2) se aplică și atunci când riscul asigurat a
fost produs de către:
a) persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc și gospodăresc împreună cu
asiguratul sau beneficiarul asigurării;
b) prepușii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării.
Art. 2.209 – Denunțarea unilaterală a contractului
Denunțarea contractului de asigurare de către una dintre părți se poate efectua numai cu
respectarea unui termen de preaviz de cel puțin 20 de zile calculate de la data primirii notificării
de către cealaltă parte.
Art. 2.210 – Subrogarea asigurătorului
(1) În limitele indemnizației plătite, asigurătorul este subrogat în toate drepturile asiguratului
sau ale beneficiarului asigurării împotriva celor răspunzători de producerea pagubei, cu excepția
asigurărilor de persoane.
(2) Asiguratul răspunde pentru prejudiciile aduse asigurătorului prin acte care ar împiedica
realizarea dreptului prevăzut la alin. (1).
(3) Asigurătorul poate renunța, în tot sau în parte, la exercitarea dreptului conferit de alin. (1).
Art. 2.211 – Opozabilitatea contractului
Asigurătorul poate opune titularului sau deținătorului documentului de asigurare ori terțului
sau beneficiarului asigurării care invocă drepturi ce decurg din acest document toate apărările
întemeiate pe contractul încheiat inițial.
Art. 2.212 – Cesiunea asigurării
(1) Asigurătorul poate cesiona contractul de asigurare numai cu acordul scris al asiguratului.

(2) Dispozițiile alin. (1) nu sunt aplicabile cesiunilor de portofolii între asigurători, în
condițiile reglementărilor speciale.
Art. 2.213 – Domeniul de aplicare
Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale.
Secțiunea a 2-a
Asigurarea de bunuri
Art. 2.214 – Noțiune
În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să
plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite.
Art. 2.215 – Interesul asigurării
Asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire la bunul asigurat.
Art. 2.216 – Prevenirea producerii riscului asigurat
(1) Asiguratul este obligat să întrețină bunul asigurat în condiții corespunzătoare, în scopul
prevenirii producerii riscului asigurat.
(2) Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este întreținut, în
condițiile stabilite prin contract.
(3) În cazurile prevăzute în contract, la producerea riscului, asiguratul este obligat să ia pe
seama asigurătorului și în cadrul sumei asigurate, potrivit cu împrejurările, măsuri pentru
limitarea pagubelor.
Art. 2.217 – Despăgubirea
(1) Despăgubirea se stabilește în funcție de starea bunului din momentul producerii riscului
asigurat. Ea nu poate depăși valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei și nici suma
asigurată.
(2) Părțile pot stipula o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru
o franșiză, în privința căreia asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubire.
Art. 2.218 – Asigurarea parțială
În cazul în care contractul de asigurare s-a încheiat pentru o sumă asigurată care este inferioară
valorii bunului și dacă părțile nu au stipulat altfel, despăgubirea cuvenită se reduce corespunzător
raportului dintre suma prevăzută în contract și valoarea bunului.
Art. 2.219 – Asigurarea multiplă
(1) Asiguratul trebuie să declare existența tuturor asigurărilor referitoare la același bun,
această obligație revenindu-i atât la data încheierii contractelor de asigurare, cât și pe parcursul
executării acestora.
(2) Atunci când există mai multe asigurări încheiate pentru același bun, fiecare asigurător este
obligat la plată proporțional cu suma asigurată și până la concurența acesteia, fără ca asiguratul
să poată încasa o despăgubire mai mare decât prejudiciul efectiv, consecință directă a riscului.
Art. 2.220 – Înstrăinarea bunului asigurat
(1) Dacă nu s-a convenit altfel, înstrăinarea bunului asigurat nu determină încetarea
contractului de asigurare, care va produce efecte între asigurător și dobânditor.
(2) Asiguratul care nu comunică asigurătorului înstrăinarea survenită și dobânditorului
existența contractului de asigurare rămâne obligat să plătească primele care devin scadente
ulterior datei înstrăinării.
Secțiunea a 3-a
Asigurările de credite și garanții și asigurările de pierderi financiare

Art. 2.221 – Asigurările de credite și garanții
(1) Asigurările de credite și garanții pot avea ca obiect acoperirea riscurilor de insolvabilitate
generală, de credit de export, de vânzare cu plata prețului în rate, de credit ipotecar, de credit
agricol, de garanții directe sau indirecte, precum și altele asemenea, conform normelor adoptate
de organul de stat în a cărui competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din
domeniul asigurărilor.
(2) Dacă s-a convenit ca printr-un contract de asigurare directă de credite și garanții să se
acopere riscul ca un debitor al asiguratului să nu plătească un credit care i s-a acordat,
asigurătorul nu poate condiționa plata indemnizației de asigurare de declanșarea de către asigurat
împotriva acelui debitor a procedurilor de reparare a prejudiciului, inclusiv prin executare silită.
Art. 2.222 – Asigurările de pierderi financiare
Dacă nu s-a convenit altfel prin contractul de asigurare, indemnizația pentru asigurarea
împotriva riscului de pierderi financiare trebuie să acopere paguba efectivă și beneficiul
nerealizat, incluzându-se și cheltuielile generale, precum și cele decurgând direct sau indirect din
producerea riscului asigurat.
Secțiunea a 4-a
Asigurarea de răspundere civilă
Art. 2.223 – Noțiune
(1) În cazul asigurării de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească o despăgubire
pentru prejudiciul de care asiguratul răspunde potrivit legii față de terțele persoane prejudiciate și
pentru cheltuielile făcute de asigurat în procesul civil.
(2) Prin contractul de asigurare părțile pot conveni să cuprindă în asigurare și răspunderea
civilă a altor persoane decât contractantul asigurării.
Art. 2.224 – Drepturile terțelor persoane păgubite
(1) Drepturile terțelor persoane păgubite se exercită împotriva celor răspunzători de
producerea pagubei.
(2) Asigurătorul poate fi chemat în judecată de persoanele păgubite în limitele obligațiilor ce îi
revin acestuia din contractul de asigurare.
Art. 2.225 – Stabilirea despăgubirii
Dacă nu se prevede altfel prin lege, despăgubirea se stabilește prin convenție încheiată între
asigurat, terța persoană prejudiciată și asigurător sau, în caz de neînțelegere, prin hotărâre
judecătorească.
Art. 2.226 – Plata despăgubirii
(1) Asigurătorul plătește despăgubirea direct terței persoane prejudiciate, în măsura în care
aceasta nu a fost despăgubită de către asigurat.
(2) Creditorii asiguratului nu pot urmări despăgubirea prevăzută la alin. (1).
(3) Despăgubirea se plătește asiguratului numai în cazul în care acesta dovedește că a
despăgubit-o pe terța persoană prejudiciată.
Secțiunea a 5-a
Asigurarea de persoane
Art. 2.227 – Noțiune

Prin contractul de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizația de
asigurare în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală sau
parțială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor adoptate de organul de stat în a cărui
competență, potrivit legii, intră supravegherea activității din domeniul asigurărilor.
Art. 2.228 – Riscul privind o altă persoană
Asigurarea în vederea unui risc privind o altă persoană decât aceea care a încheiat contractul
de asigurare este valabilă numai dacă a fost consimțită în scris de acea persoană.
Art. 2.229 – Renunțarea la contract
(1) Asiguratul care a încheiat un contract de asigurare de viață individual poate să renunțe la
contract fără preaviz în termen de cel mult 20 de zile de la data semnării contractului de către
asigurător. Renunțarea produce efect retroactiv.
(2) Prevederile alin. (1) nu sunt aplicabile contractelor care au o durată de 6 luni sau mai mică.
Art. 2.230 – Beneficiarul indemnizației
Indemnizația de asigurare se plătește asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. În
cazul decesului asiguratului, dacă nu a fost desemnat un beneficiar, indemnizația de asigurare
intră în masa succesorală, revenind moștenitorilor asiguratului.
Art. 2.231 – Desemnarea beneficiarului
(1) Desemnarea beneficiarului se poate face fie la încheierea contractului de asigurare, fie în
cursul executării acestuia, prin declarația scrisă comunicată asigurătorului de către asigurat sau,
cu acordul asiguratului, de către contractantul asigurării ori prin testamentul întocmit de asigurat.
(2) Înlocuirea sau revocarea beneficiarului asigurării se poate face oricând în cursul executării
contractului, în modurile prevăzute la alin. (1).
Art. 2.232 – Pluralitatea de beneficiari
Atunci când sunt mai mulți beneficiari desemnați, indemnizația de asigurare se împarte în mod
egal între aceștia, dacă nu s-a stipulat altfel.
Art. 2.233 – Producerea cu intenție a riscului asigurat
(1) Asigurătorul nu datorează indemnizația de asigurare dacă:
a) riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la încheierea
contractului de asigurare;
b) riscul asigurat a fost produs cu intenție de către asigurat.
(2) Atunci când un beneficiar al asigurării a produs intenționat riscul asigurat, indemnizația de
asigurare se plătește celorlalți beneficiari desemnați sau, în lipsa acestora, asiguratului.
(3) În cazul în care riscul asigurat constă în decesul asiguratului, iar un beneficiar al asigurării
l-a produs intenționat, indemnizația de asigurare se plătește celorlalți beneficiari desemnați sau,
în lipsa acestora, moștenitorilor asiguratului.
Art. 2.234 – Rezerva de prime
(1) În asigurările la care se constituie rezerve de prime, asiguratul poate să înceteze plata
primelor cu dreptul de a menține contractul la o sumă asigurată redusă sau de a-l denunța,
solicitând restituirea rezervei constituite, conform contractului de asigurare.
(2) Orice altă plată, indiferent de forma sub care este făcută de asigurător, diferită de
indemnizația de asigurare sau de suma reprezentând restituirea rezervei în condițiile alin. (1), nu
poate fi efectuată mai devreme de 6 luni de la data încheierii contractului de asigurare.
Art. 2.235 – Repunerea în vigoare a asigurării
Asiguratul sau contractantul asigurării, cu acordul asiguratului, poate să ceară repunerea în
vigoare a asigurării la care se constituie rezerva tehnică, în cazurile prevăzute în contractul de
asigurare.

Art. 2.236 – Dreptul la indemnizație
(1) Indemnizația de asigurare este datorată independent de sumele cuvenite asiguratului sau
beneficiarului din asigurările sociale, de repararea prejudiciului de cei răspunzători de
producerea sa, precum și de sumele primite de la alți asigurători în temeiul altor contracte de
asigurare.
(2) Creditorii asiguratului nu au dreptul să urmărească indemnizația de asigurare cuvenită
beneficiarilor asigurării sau moștenitorilor asiguratului, după caz.
Art. 2.237 – Prescripția
Drepturile asiguraților asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la
asigurările de viață pentru obligații de plată scadente în viitor nu sunt supuse prescripției.
Art. 2.238 – Obligația de informare
Asigurătorii și împuterniciții lor au obligația de a pune la dispoziția asiguraților sau
contractanților asigurării informații în legătură cu contractele de asigurare atât înaintea încheierii,
cât și pe durata executării acestora. Aceste informații trebuie să fie prezentate în scris, în limba
română, să fie redactate într-o formă clară și să cuprindă cel puțin următoarele elemente:
a) clauzele opționale sau suplimentare și beneficiile rezultate din valorificarea rezervelor
tehnice;
b) momentul începerii și cel al încetării contractului, inclusiv modalitățile de încetare a
acestuia;
c) modalitățile și termenele de plată a primelor de asigurare;
d) elementele de calcul al indemnizațiilor de asigurare, cu indicarea sumelor de răscumpărare,
a sumelor asigurate reduse, precum și a nivelului până la care acestea sunt garantate;
e) modalitatea de plată a indemnizațiilor de asigurare;
f) legea aplicabilă contractului de asigurare;
g) alte elemente stabilite prin norme adoptate de organul de stat în a cărui competență intră,
potrivit legii, supravegherea activității din domeniul asigurărilor.
Secțiunea a 6-a
Coasigurarea, reasigurarea și retrocesiunea
Art. 2.239 – Coasigurarea
(1) Coasigurarea este operațiunea prin care 2 sau mai mulți asigurători acoperă același risc,
fiecare asumându-și o cotă-parte din acesta.
(2) Fiecare coasigurător răspunde față de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a
angajat prin contract.
Art. 2.240 – Reasigurarea
(1) Reasigurarea este operațiunea de asigurare a unui asigurător, în calitate de reasigurat, de
către un alt asigurător, în calitate de reasigurător.
(2) Prin reasigurare:
a) reasigurătorul primește prime de reasigurare, în schimbul cărora contribuie, potrivit
obligațiilor preluate, la suportarea indemnizațiilor pe care reasiguratul le plătește la producerea
riscului care a făcut obiectul reasigurării;
b) reasiguratul cedează prime de reasigurare, în schimbul cărora reasigurătorul contribuie,
potrivit obligațiilor preluate, la suportarea indemnizațiilor pe care reasiguratul le plătește la
producerea riscului care a făcut obiectul reasigurării.
(3) Reasigurarea nu stinge obligațiile asigurătorului și nu stabilește niciun raport juridic între
asigurat și reasigurător.

Art. 2.241 – Retrocesiunea
Prin operațiunea de retrocesiune reasigurătorul poate ceda, la rândul său, o parte din riscul
acceptat.
Cap. XVII
Contractul de rentă viageră
Art. 2.242 – Noțiune
(1) Prin contractul de rentă viageră o parte, numită debirentier, se obligă să efectueze în
folosul unei anumite persoane, numită credirentier, prestații periodice, constând în sume de bani
sau alte bunuri fungibile.
(2) Renta viageră se constituie pe durata vieții credirentierului dacă părțile nu au stipulat
constituirea acesteia pe durata vieții debirentierului sau a unei terțe persoane determinate.
Art. 2.243 – Modurile de constituire
(1) Renta viageră poate fi constituită cu titlu oneros, în schimbul unui capital de orice natură,
sau cu titlu gratuit și este supusă, sub rezerva dispozițiilor capitolului de față, regulilor proprii ale
actului juridic de constituire.
(2) Atunci când renta viageră este stipulată în favoarea unui terț, chiar dacă acesta o primește
cu titlu gratuit, contractul nu este supus formei prevăzute pentru donație.
Art. 2.244 – Constituirea pe durata vieții mai multor persoane
Renta viageră poate fi constituită pe durata vieții mai multor persoane, urmând ca, în acest caz,
în lipsă de stipulație contrară, obligația de plată a rentei să înceteze la data la care decedează
ultima dintre aceste persoane.
Art. 2.245 – Constituirea în favoarea mai multor persoane
Dacă nu s-a convenit altfel, obligația de plată a rentei viagere este indivizibilă în privința
credirentierilor.
Art. 2.246 – Constituirea pe durata vieții unui terț deja decedat
Este lovit de nulitate absolută contractul care stipulează o rentă constituită pe durata vieții unui
terț care era decedat în ziua încheierii contractului.
Art. 2.247 – Constituirea pe durata vieții unei persoane afectate de o boală letală
Nu produce, de asemenea, niciun efect contractul prin care s-a constituit cu titlu oneros o rentă
pe durata vieții unei persoane care, la data încheierii contractului, suferea de o boală din cauza
căreia a murit în interval de cel mult 30 de zile de la această dată.
Art. 2.248 – Plata ratelor de rentă
(1) În lipsă de stipulație contrară, ratele de rentă se plătesc trimestrial în avans și indexate în
funcție de rata inflației.
(2) Atunci când credirentierul decedează înainte de expirarea perioadei pentru care renta s-a
plătit în avans, debirentierul nu poate cere restituirea sumei plătite aferente perioadei în care
creditorul nu a mai fost în viață.
Art. 2.249 – Garanția legală
(1) Pentru garantarea obligației de plată a rentei constituite cu titlu oneros, prevederile art.
1.723 se aplică în mod corespunzător.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), în vederea înscrierii ipotecii legale nu este necesară
declararea valorii creanței garantate.
Art. 2.250*) – Executarea silită a ratelor

(1) În caz de neîndeplinire a obligației de plată a ratelor scadente, credirentierul poate cere
sechestrul și vânzarea bunurilor debirentierului, până la concurența unei sume suficiente spre a
asigura plata rentei pentru viitor.
(2) Această sumă se stabilește, în condițiile legii, pe baza unei expertize întocmite în
conformitate cu metodologia de calcul aplicabilă în cazul asigurărilor de viață, ținându-se seama,
printre altele, de ratele deja încasate de credirentier, de vârsta și de starea acestuia. Cheltuielile
expertizei sunt suportate de debirentier.
(3) După ce a fost obținută în urma vânzării bunurilor debirentierului, suma se consemnează la
o instituție de credit și va fi plătită credirentierului cu respectarea cuantumului și scadențelor
convenite prin contractul de rentă viageră.
(4) Dacă debirentierul intră în lichidare, credirentierul își poate realiza dreptul la rentă
înscriind în tabloul creditorilor o creanță al cărei cuantum se determină potrivit alin. (2).
_____________
*) Dispozițiile art. 2.250 din Codul civil se aplică și contractelor de rentă viageră încheiate
înainte de data intrării în vigoare a Codului civil, în cazul neîndeplinirii obligației de plată a
ratelor de rentă scadente după această dată. (a se vedea art. 147 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.251 – Rezoluțiunea contractului la cererea credirentierului
(1) Creditorul unei rente viagere constituite cu titlu oneros poate cere rezoluțiunea contractului
dacă debirentierul nu depune garanția promisă în vederea executării obligației sale ori o
diminuează.
(2) Credirentierul are dreptul la rezoluțiune pentru neexecutarea fără justificare a obligației de
plată a rentei de către debirentier.
(3) În lipsa unei stipulații contrare, rezoluțiunea nu conferă debirentierului dreptul de a obține
restituirea ratelor de rentă deja plătite.
Art. 2.252 – Irevocabilitatea contractului
(1) Debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului și renunțând la
restituirea ratelor plătite.
(2)*) Debirentierul este ținut la plata rentei până la decesul persoanei pe durata vieții căreia a
fost constituită renta, oricât de împovărătoare ar putea deveni prestarea acesteia.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.252 alin. (2) din Codul civil nu împiedică aplicarea în cazul contractului
de rentă viageră a art. 1.271 din Codul civil în privința împrejurărilor survenite pe parcursul
executării contractului, care nu sunt determinate de durata vieții persoanei până la decesul
căreia a fost constituită renta. (a se vedea art. 148 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.253 – Insesizabilitatea rentei
Numai renta viageră cu titlu gratuit poate fi declarată insesizabilă prin contract. Chiar și în
acest caz, stipulația nu își produce efectele decât în limita valorii rentei care este necesară
credirentierului pentru asigurarea întreținerii. Dispozițiile art. 2.257 alin. (2) se aplică în mod
corespunzător.
Cap. XVIII
Contractul de întreținere
Art. 2.254 – Noțiune

(1) Prin contractul de întreținere o parte se obligă să efectueze în folosul celeilalte părți sau al
unui anumit terț prestațiile necesare întreținerii și îngrijirii pentru o anumită durată.
(2) Dacă prin contract nu s-a prevăzut durata întreținerii ori s-a prevăzut numai caracterul
viager al acesteia, atunci întreținerea se datorează pentru toată durata vieții creditorului
întreținerii.
Art. 2.255 – Forma contractului
Contractul de întreținere se încheie în formă autentică, sub sancțiunea nulității absolute.
Art. 2.256 – Aplicarea regulilor de la renta viageră
(1) Dispozițiile art. 2.243 – 2.247, art. 2.249, art. 2.251 alin. (1) și art. 2.252 se aplică în mod
corespunzător și contractului de întreținere.
(2) În lipsa unei stipulații contrare, obligația de întreținere este indivizibilă atât în privința
creditorilor, cât și în privința debitorilor.
Art. 2.257 – Întinderea obligației de întreținere
(1) Debitorul întreținerii datorează creditorului prestații stabilite în mod echitabil ținându-se
seama de valoarea capitalului și de condiția socială anterioară a creditorului.
(2) Debitorul este obligat în special să asigure creditorului hrană, îmbrăcăminte, încălțăminte,
menaj, precum și folosința unei locuințe corespunzătoare. Întreținerea cuprinde, de asemenea,
îngrijirile și cheltuielile necesare în caz de boală.
(3) În cazul în care întreținerea are caracter viager sau atunci când creditorul decedează în
cursul duratei contractului, debitorul are obligația să îl înmormânteze.
(4) Întreținerea continuă a fi datorată în aceeași măsură chiar dacă, în cursul executării
contractului, bunul care a constituit capitalul a pierit total sau parțial ori și-a diminuat valoarea,
dintr-o cauză pentru care creditorul întreținerii nu este ținut să răspundă.
(5) Clauza prin care creditorul întreținerii se obligă la prestarea unor servicii este considerată
nescrisă.
Art. 2.258 – Caracterul incesibil și insesizabil al întreținerii
Drepturile creditorului întreținerii nu pot fi cedate sau supuse urmăririi.
Art. 2.259 – Protecția creditorilor părților
Caracterul personal al contractului de întreținere nu poate fi invocat de părți pentru a se opune
acțiunii în revocarea contractului sau acțiunii oblice introduse pentru executarea sa.
Art. 2.260 – Cazul special de revocare
(1) Contractul de întreținere este revocabil în folosul persoanelor cărora creditorul întreținerii
le datorează alimente în temeiul legii dacă, prin efectul contractului, el s-a lipsit de mijloacele
necesare îndeplinirii obligației de a asigura alimentele.
(2) Revocarea poate fi cerută chiar dacă nu există fraudă din partea debitorului întreținerii și
indiferent de momentul încheierii contractului de întreținere.
(3) În loc să dispună revocarea contractului, instanța de judecată poate, chiar și din oficiu, însă
numai cu acordul debitorului întreținerii, să îl oblige pe acesta să asigure alimente persoanelor
față de care creditorul are o astfel de obligație legală, fără ca în acest mod să fie diminuate
prestațiile datorate creditorului întreținerii.
Art. 2.261 – Înlocuirea întreținerii prin rentă
(1) Dacă prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din motive
obiective sau dacă debitorul întreținerii decedează și nu intervine o înțelegere între părți, instanța
judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părți, fie și numai temporar,
întreținerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare.

(2) Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreținerii nu mai poate continua din culpa
uneia dintre părți, instanța va majora sau, după caz, diminua cuantumul sumei de bani care
înlocuiește prestația de întreținere.
Art. 2.262 – Regulile aplicabile în cazul înlocuirii întreținerii prin rentă
(1) În toate cazurile în care întreținerea a fost înlocuită potrivit prevederilor art. 2.261 devin
aplicabile dispozițiile care reglementează contractul de rentă viageră.
(2) Cu toate acestea, dacă prin contractul de întreținere nu s-a convenit altfel, obligația de plată
a rentei rămâne indivizibilă între debitori.
Art. 2.263 – Încetarea contractului de întreținere
(1) Contractul de întreținere încheiat pe durată determinată încetează la expirarea acestei
durate, cu excepția cazului în care creditorul întreținerii decedează mai devreme.
(2) Atunci când comportamentul celeilalte părți face imposibilă executarea contractului în
condiții conforme bunelor moravuri, cel interesat poate cere rezoluțiunea.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), precum și atunci când se întemeiază pe neexecutarea fără
justificare a obligației de întreținere, rezoluțiunea nu poate fi pronunțată decât de instanță,
dispozițiile art. 1.552 nefiind aplicabile. Orice clauză contrară este considerată nescrisă.
(4) Dacă rezoluțiunea a fost cerută pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (2) sau (3),
oferta de întreținere făcută de debitorul pârât după introducerea acțiunii nu poate împiedica
rezoluțiunea contractului.
(5) În cazul în care rezoluțiunea se pronunță pentru unul dintre motivele prevăzute la alin. (2)
sau (3), debitorul în culpă nu poate obține restituirea prestațiilor de întreținere deja executate.
(6) Dreptul la acțiunea în rezoluțiune se transmite moștenitorilor.
(7) Rezoluțiunea contractului de întreținere nu se poate cere pentru motivele prevăzute la art.
2.261 alin. (1).
Cap. XIX
Jocul și pariul
Art. 2.264 – Lipsa dreptului la acțiune
(1) Pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există drept la
acțiune.
(2) Cel care pierde nu poate să ceară restituirea plății făcute de bunăvoie. Cu toate acestea, se
poate cere restituirea în caz de fraudă sau dacă acela care a plătit era lipsit de capacitate de
exercițiu ori avea capacitate de exercițiu restrânsă.
(3) Datoriile născute din contractul de joc sau de pariu nu pot constitui obiect de tranzacție,
recunoaștere de datorie, compensație, novație, remitere de datorie cu sarcină ori alte asemenea
acte juridice.
Art. 2.265 – Competițiile sportive
(1) Dispozițiile art. 2.264 nu se aplică pariurilor făcute între persoanele care iau ele însele
parte la curse, la jocuri de îndemânare sau la orice fel de jocuri sportive.
(2) Cu toate acestea, dacă suma pariului este excesivă, instanța poate să respingă acțiunea sau,
după caz, să reducă suma.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (1), intermediarii legal autorizați să adune mize de la persoane
care nu iau parte la joc nu pot invoca dispozițiile art. 2.264 alin. (1) și (3).
Art. 2.266 – Jocurile și pariurile autorizate
Jocurile și pariurile dau loc la acțiune în justiție numai când au fost permise de autoritatea
competentă.

Cap. XX
Tranzacția
Art. 2.267 – Noțiune
(1) Tranzacția este contractul prin care părțile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza
executării silite, prin concesii sau renunțări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi
de la una la cealaltă.
(2) Prin tranzacție se pot naște, modifica sau stinge raporturi juridice diferite de cele ce fac
obiectul litigiului dintre părți.
Art. 2.268 – Domeniul de aplicare
(1) Nu se poate tranzacționa asupra capacității sau stării civile a persoanelor și nici cu privire
la drepturi de care părțile nu pot să dispună potrivit legii.
(2) Se poate însă tranzacționa asupra acțiunii civile derivând din săvârșirea unei infracțiuni.
Art. 2.269 – Indivizibilitatea tranzacției
Tranzacția este indivizibilă în ceea ce privește obiectul său. În lipsa unei stipulații contrare, ea
nu poate fi desființată în parte.
Art. 2.270 – Întinderea tranzacției
(1) Tranzacția se mărginește numai la obiectul ei; renunțarea făcută la toate drepturile,
acțiunile și pretențiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacția.
(2) Tranzacția nu privește decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că părțile și-au
manifestat intenția prin expresii generale sau speciale, fie că intenția lor rezultă în mod necesar
din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacției.
Art. 2.271 – Capacitatea de exercițiu
Pentru a tranzacționa, părțile trebuie să aibă deplina capacitate de a dispune de drepturile care
formează obiectul contractului. Cei care nu au această capacitate pot tranzacționa numai în
condițiile prevăzute de lege.
Art. 2.272 – Condițiile de formă
Pentru a putea fi dovedită, tranzacția trebuie să fie încheiată în scris.
Art. 2.273 – Cauzele de nulitate
(1) Tranzacția poate fi afectată de aceleași cauze de nulitate ca orice alt contract.
(2) Cu toate acestea, ea nu poate fi anulată pentru eroare de drept referitoare la chestiunile ce
constituie obiectul neînțelegerii părților și nici pentru leziune.
Art. 2.274 – Tranzacția asupra unui act nul
(1) Este nulă tranzacția încheiată pentru executarea unui act juridic lovit de nulitate absolută,
în afară de cazul în care părțile au tranzacționat expres asupra nulității.
(2) În cazul în care tranzacția s-a încheiat pentru executarea unui act anulabil, anularea
tranzacției poate fi cerută doar de partea care la data încheierii tranzacției nu cunoștea cauza de
anulabilitate.
Art. 2.275 – Înscrisurile false
Este, de asemenea, nulă tranzacția încheiată pe baza unor înscrisuri dovedite ulterior ca fiind
false.
Art. 2.276 – Înscrisurile necunoscute
(1) Descoperirea ulterioară de înscrisuri necunoscute părților și care ar fi putut influența
conținutul tranzacției nu reprezintă o cauză de nulitate a acesteia, cu excepția cazului în care
înscrisurile au fost ascunse de către una dintre părți sau, cu știința ei, de către un terț.

(2) Tranzacția este nulă dacă din înscrisurile descoperite rezultă că părțile sau numai una
dintre ele nu aveau niciun drept asupra căruia să poată tranzacționa.
Art. 2.277 – Tranzacția asupra unui proces terminat
Tranzacția asupra unui proces este anulabilă la cererea părții care nu a cunoscut că litigiul
fusese soluționat printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat.
Art. 2.278 – Tranzacția constatată prin hotărâre judecătorească
(1) Tranzacția care, punând capăt unui proces început, este constatată printr-o hotărâre
judecătorească poate fi desființată prin acțiune în nulitate sau acțiune în rezoluțiune ori reziliere,
precum orice alt contract. Ea poate fi, de asemenea, atacată cu acțiune revocatorie sau cu
acțiunea în declararea simulației.
(2) Hotărârea prin care s-a desființat tranzacția în cazurile prevăzute la alin. (1) face ca
hotărârea judecătorească prin care tranzacția fusese constatată să fie lipsită de orice efect.
Titlul X*)
Garanțiile personale
*) Îndeplinirea unei obligații patrimoniale poate fi garantată de către debitor sau de către un
terț prin constituirea unei garanții personale ori a unei garanții reale. De asemenea, obligațiile
pot fi garantate prin anumite privilegii, prevăzute de lege. (a se vedea art. 149 din Legea nr.
71/2011)
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 2.279 – Tipurile de garanții personale
Garanțiile personale sunt fideiusiunea, garanțiile autonome, precum și alte garanții anume
prevăzute de lege.
Cap. II
Fideiusiunea
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 2.280 – Noțiune
Fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusorul, se obligă față de cealaltă parte, care
are într-un alt raport obligațional calitatea de creditor, să execute, cu titlu gratuit sau în schimbul
unei remunerații, obligația debitorului dacă acesta din urmă nu o execută.
Art. 2.281 – Fideiusiunea obligatorie
Fideiusiunea poate fi impusă de lege sau dispusă de instanța judecătorească.
Art. 2.282 – Forma fideiusiunii
Fideiusiunea nu se prezumă, ea trebuie asumată în mod expres printr-un înscris, autentic sau
sub semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute.
Art. 2.283 – Consimțământul debitorului principal
Fideiusiunea poate fi contractată fără știința și chiar împotriva voinței debitorului principal.
Art. 2.284 – Beneficiarul fideiusiunii
Fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligația unui alt fideiusor.
Art. 2.285 – Condițiile pentru a deveni fideiusor

(1) Debitorul care este obligat să constituie o fideiusiune trebuie să prezinte o persoană
capabilă de a se obliga, care are și menține în România bunuri suficiente pentru a satisface
creanța și care domiciliază în România. Dacă vreuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită,
debitorul trebuie să prezinte un alt fideiusor.
(2) Aceste reguli nu se aplică atunci când creditorul a cerut ca fideiusor o anumită persoană.
Art. 2.286 – Substituirea fideiusiunii legale sau judiciare
Debitorul care este ținut să constituie o fideiusiune legală sau judiciară poate oferi în locul
acesteia o altă garanție, considerată suficientă.
Art. 2.287 – Litigiile cu privire la caracterul suficient al fideiusiunii
Litigiile cu privire la caracterul suficient al bunurilor fideiusorului sau al garanției oferite în
locul fideiusiunii sunt soluționate de instanță, pe cale de ordonanță președințială.
Art. 2.288 – Obligația principală
(1) Fideiusiunea nu poate exista decât pentru o obligație valabilă.
(2) Se pot însă garanta prin fideiusiune obligații naturale, precum și cele de care debitorul
principal se poate libera invocând incapacitatea sa, dacă fideiusorul cunoștea aceste împrejurări.
(3) De asemenea, fideiusiunea poate fi constituită pentru o datorie viitoare sau condițională.
Art. 2.289 – Limitele fideiusiunii
(1) Fideiusiunea nu poate fi extinsă peste limitele în care a fost contractată.
(2) Fideiusiunea care depășește ceea ce este datorat de debitorul principal sau care este
contractată în condiții mai oneroase nu este valabilă decât în limita obligației principale.
Art. 2.290 – Întinderea fideiusiunii
(1) În lipsa unei stipulații contrare, fideiusiunea unei obligații principale se întinde la toate
accesoriile acesteia, chiar și la cheltuielile ulterioare notificării făcute fideiusorului și la
cheltuielile aferente cererii de chemare în judecată a acestuia.
(2) Fideiusorul datorează cheltuielile de judecată și de executare silită avansate de creditor în
cadrul procedurilor îndreptate împotriva debitorului principal numai în cazul în care creditorul l-
a înștiințat din timp.
Art. 2.291 – Fideiusiunea parțială
Fideiusiunea poate fi contractată pentru o parte din obligația principală sau în condiții mai
puțin oneroase.
Art. 2.292 – Fideiusiunea asimilată
În cazul în care o parte se angajează față de o altă parte să acorde un împrumut unui terț,
creditorul acestui angajament este considerat fideiusor al obligației de restituire a împrumutului.
Secțiunea a 2-a
Efectele fideiusiunii
§1. Efectele fideiusiunii între creditor și fideiusor
Art. 2.293 – Obligația fideiusorului
Fideiusorul nu este ținut să îndeplinească obligația debitorului decât dacă acesta nu o execută.
Art. 2.294 – Beneficiul de discuțiune
(1) Fideiusorul convențional sau legal are facultatea de a cere creditorului să urmărească mai
întâi bunurile debitorului principal, dacă nu a renunțat la acest beneficiu în mod expres.
(2) Fideiusorul judiciar nu poate cere urmărirea bunurilor debitorului principal sau ale vreunui
alt fideiusor.
Art. 2.295 – Invocarea beneficiului de discuțiune

(1) Fideiusorul care se prevalează de beneficiul de discuțiune trebuie să îl invoce înainte de
judecarea fondului procesului, să indice creditorului bunurile urmăribile ale debitorului principal
și să avanseze acestuia sumele necesare urmăririi bunurilor.
(2) Creditorul care întârzie urmărirea răspunde față de fideiusor, până la concurența valorii
bunurilor indicate, pentru insolvabilitatea debitorului principal survenită după indicarea de către
fideiusor a bunurilor urmăribile ale debitorului principal.
Art. 2.296 – Excepțiile invocate de fideiusor
Fideiusorul, chiar solidar, poate opune creditorilor toate mijloacele de apărare pe care le putea
opune debitorul principal, afară de cele care îi sunt strict personale acestuia din urmă sau care
sunt excluse prin angajamentul asumat de fideiusor.
Art. 2.297 – Pluralitatea de fideiusori
Atunci când mai multe persoane s-au constituit fideiusori ai aceluiași debitor pentru aceeași
datorie, fiecare dintre ele este obligată la întreaga datorie și va putea fi urmărită ca atare, însă cel
urmărit poate invoca beneficiul de diviziune, dacă nu a renunțat în mod expres la acesta.
Art. 2.298 – Beneficiul de diviziune
(1) Prin efectul beneficiului de diviziune, fiecare fideiusor poate cere creditorului să își dividă
mai întâi acțiunea și să o reducă la partea fiecăruia.
(2) Dacă vreunul dintre fideiusori era insolvabil atunci când unul dintre ei a obținut diviziunea,
acesta din urmă rămâne obligat proporțional pentru această insolvabilitate. El nu răspunde însă
pentru insolvabilitatea survenită după diviziune.
Art. 2.299 – Divizarea acțiunii de către creditor
Dacă însă creditorul însuși a divizat acțiunea sa, el nu mai poate reveni asupra diviziunii, chiar
dacă înainte de data la care a făcut această diviziune ar fi existat fideiusori insolvabili.
Art. 2.300 – Fideiusiunea solidară
Atunci când se obligă împreună cu debitorul principal cu titlu de fideiusor solidar sau de
codebitor solidar, fideiusorul nu mai poate invoca beneficiile de discuțiune și de diviziune.
Art. 2.301 – Prorogarea termenului și decăderea din termen
Fideiusorul nu este liberat prin simpla prelungire a termenului acordat de creditor debitorului
principal. Tot astfel, decăderea din termen a debitorului principal produce efecte cu privire la
fideiusor.
Art. 2.302 – Informarea fideiusorului
Creditorul este ținut să ofere fideiusorului, la cererea acestuia, orice informație utilă asupra
conținutului și modalităților obligației principale și asupra stadiului executării acesteia.
Art. 2.303 – Renunțarea anticipată
Fideiusorul nu poate renunța anticipat la dreptul de informare și la beneficiul excepției
subrogației.
Art. 2.304 – Fideiusiunea dată unui fideiusor
Cel care a dat fideiusiune fideiusorului debitorului principal nu este obligat față de creditor
decât în cazul când debitorul principal și toți fideiusorii săi sunt insolvabili ori sunt liberați prin
efectul unor excepții personale debitorului principal sau fideiusorilor săi.
§2. Efectele fideiusiunii între debitor și fideiusor
Art. 2.305 – Subrogarea fideiusorului
Fideiusorul care a plătit datoria este de drept subrogat în toate drepturile pe care creditorul le
avea împotriva debitorului.
Art. 2.306 – Întinderea dreptului de regres

(1) Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului poate cere acestuia ceea ce a plătit, și
anume capitalul, dobânzile și cheltuielile, precum și daunele-interese pentru repararea oricărui
prejudiciu pe care acesta l-a suferit din cauza fideiusiunii. El poate, de asemenea, să ceară
dobânzi pentru orice sumă pe care a trebuit să o plătească creditorului, chiar dacă datoria
principală nu producea dobânzi.
(2) Fideiusorul care s-a obligat fără consimțământul debitorului nu poate recupera de la acesta
decât ceea ce debitorul ar fi fost ținut să plătească, inclusiv daune-interese, dacă fideiusiunea nu
ar fi avut loc, afară de cheltuielile subsecvente notificării plății, care sunt în sarcina debitorului.
Art. 2.307 – Regresul contra debitorului incapabil
Atunci când debitorul principal se liberează de obligație invocând incapacitatea sa, fideiusorul
are regres împotriva debitorului principal numai în limita îmbogățirii acestuia.
Art. 2.308 – Regresul contra mai multor debitori principali
Când pentru aceeași datorie sunt mai mulți debitori principali care s-au obligat solidar,
fideiusorul care a garantat pentru toți are împotriva oricăruia dintre ei acțiune în restituire pentru
tot ceea ce a plătit.
Art. 2.309 – Limitele regresului
Dacă s-a obligat împotriva voinței debitorului principal, fideiusorul care a plătit nu are decât
drepturile prevăzute la art. 2.305.
Art. 2.310 – Pierderea dreptului de regres
(1) Fideiusorul care a plătit o datorie nu are acțiune împotriva debitorului principal care a
plătit ulterior aceeași datorie fără ca fideiusorul să îl fi înștiințat cu privire la plata făcută.
(2) Fideiusorul care a plătit fără a-l înștiința pe debitorul principal nu are acțiune împotriva
acestuia dacă, la momentul plății, debitorul avea mijloacele pentru a declara stinsă datoria. În
aceleași împrejurări, fideiusorul nu are acțiune împotriva debitorului decât pentru sumele pe care
acesta ar fi fost chemat să le plătească, în măsura în care putea opune creditorului mijloace de
apărare pentru a obține reducerea datoriei.
(3) În toate cazurile, fideiusorul păstrează dreptul de a cere creditorului restituirea, în tot sau în
parte, a plății făcute.
Art. 2.311 – Înștiințarea fideiusorului
(1) Debitorul care cunoaște existența fideiusiunii este obligat să îl înștiințeze de îndată pe
fideiusor când plătește creditorului.
(2) Dacă o asemenea înștiințare nu a fost făcută, fideiusorul care plătește creditorului fără să
știe că acesta a fost plătit are acțiune în restituire și împotriva debitorului.
Art. 2.312 – Regresul anticipat
(1) Fideiusorul care s-a obligat cu acordul debitorului se poate îndrepta împotriva acestuia,
chiar înainte de a plăti, atunci când este urmărit în justiție pentru plată, când debitorul este
insolvabil ori când s-a obligat a-l libera de garanție într-un anumit termen care a expirat.
(2) Această regulă se aplică și atunci când datoria a ajuns la termen, chiar dacă creditorul, fără
consimțământul fideiusorului, i-a acordat debitorului un nou termen de plată sau când, din cauza
pierderilor suferite de debitor ori a unei culpe a acestuia, fideiusorul suportă riscuri semnificativ
mai mari decât în momentul în care s-a obligat.
§3. Efectele fideiusiunii între mai mulți fideiusori
Art. 2.313 – Regresul contra celorlalți fideiusori
(1) Când mai multe persoane au dat fideiusiune aceluiași debitor și pentru aceeași datorie,
fideiusorul care a plătit datoria are regres împotriva celorlalți fideiusori pentru partea fiecăruia.

(2) Această acțiune nu poate fi introdusă decât în cazurile în care fideiusorul putea, înainte de
a plăti, să se îndrepte împotriva debitorului.
(3) Dacă unul dintre fideiusori este insolvabil, partea ce revine acestuia se divide proporțional
între ceilalți fideiusori și cel care a plătit.
Secțiunea a 3-a
Încetarea fideiusiunii
Art. 2.314 – Confuziunea
Confuziunea calităților de debitor principal și fideiusor, când devin moștenitori unul față de
celălalt, nu stinge acțiunea creditorului nici împotriva debitorului principal, nici împotriva
aceluia care a dat fideiusiune pentru fideiusor.
Art. 2.315 – Liberarea fideiusorului prin fapta creditorului
Dacă, urmare a faptei creditorului, subrogația nu ar profita fideiusorului, acesta din urmă este
liberat în limita sumei pe care nu ar putea să o recupereze de la debitor.
Art. 2.316 – Liberarea fideiusorului pentru obligațiile viitoare sau nedeterminate
(1) Atunci când este dată în vederea acoperirii datoriilor viitoare ori nedeterminate sau pentru
o perioadă nedeterminată, fideiusiunea poate înceta după 3 ani, prin notificarea făcută
debitorului, creditorului și celorlalți fideiusori, dacă, între timp, creanța nu a devenit exigibilă.
(2) Această regulă nu se aplică în cazul fideiusiunii judiciare.
Art. 2.317 – Stingerea obligației principale prin darea în plată
Atunci când creditorul a primit de bunăvoie un imobil sau un bun drept plată a datoriei
principale, fideiusorul rămâne liberat chiar și atunci când creditorul este ulterior evins de acel
bun.
Art. 2.318 – Urmărirea debitorului principal
(1) Fideiusorul rămâne ținut și după împlinirea termenului obligației principale, în cazul în
care creditorul a introdus acțiune împotriva debitorului principal în termen de 6 luni de la
scadență și a continuat-o cu diligență.
(2) Prevederile alin. (1) se aplică și în cazul în care fideiusorul a limitat în mod expres
fideiusiunea la termenul obligației principale. În acest caz, fideiusorul este ținut doar dacă
acțiunea împotriva debitorului principal este introdusă în termen de două luni de la scadență.
Art. 2.319 – Decesul fideiusorului
Fideiusiunea încetează prin decesul fideiusorului, chiar dacă există stipulație contrară.
Art. 2.320 – Cazul special
(1) Fideiusiunea constituită în considerarea unei anumite funcții deținute de debitorul principal
se stinge la încetarea acestei funcții.
(2) Cu toate acestea, fideiusorul rămâne ținut pentru toate datoriile existente la încetarea
fideiusiunii, chiar dacă acestea sunt supuse unei condiții sau unui termen.
Cap. III
Garanțiile autonome
Art. 2.321*) – Scrisoarea de garanție
(1) Scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o persoană,
denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea
unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei
terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat.

(2) Angajamentul astfel asumat se execută la prima și simpla cerere a beneficiarului, dacă prin
textul scrisorii de garanție nu se prevede altfel.
(3) Emitentul nu poate opune beneficiarului excepțiile întemeiate pe raportul obligațional
preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanție și nu poate fi ținut să plătească în
caz de abuz sau de fraudă vădită.
(4) Emitentul care a efectuat plata are drept de regres împotriva ordonatorului scrisorii de
garanție.
(5) În lipsa unei convenții contrare, scrisoarea de garanție nu este transmisibilă odată cu
transmiterea drepturilor și/sau obligațiilor din raportul obligațional preexistent.
(6) Beneficiarul poate transmite dreptul de a solicita plata în cadrul scrisorii de garanție, dacă
în textul acesteia s-a prevăzut în mod expres.
(7) Dacă în textul scrisorii de garanție nu se prevede altfel, aceasta produce efecte de la data
emiterii ei și își încetează de drept valabilitatea la expirarea termenului stipulat, independent de
remiterea originalului scrisorii de garanție.
_____________
*) Scrisorile de garanție emise înainte de data intrării în vigoare a Codului civil sunt supuse,
în ceea ce privește condițiile de valabilitate și efectele, regulilor aplicabile la data emiterii lor.
Regresul va fi supus legii aplicabile obligației principale. (a se vedea art. 150 din Legea nr.
71/2011)
Art. 2.322 – Scrisoarea de confort
(1) Scrisoarea de confort este acel angajament irevocabil și autonom prin care emitentul își
asumă o obligație de a face sau de a nu face, în scopul susținerii unei alte persoane,
denumită debitor, în vederea executării obligațiilor acesteia față de un creditor al său. Emitentul
nu va putea opune creditorului nicio apărare sau excepție derivând din raportul obligațional
dintre creditor și debitor.
(2) În cazul în care debitorul nu își execută obligația, emitentul scrisorii de confort poate fi
obligat numai la plata de daune-interese față de creditor și numai dacă acesta din urmă face
dovada că emitentul scrisorii de confort nu și-a îndeplinit obligația asumată prin scrisoarea de
confort.
(3) Emitentul scrisorii de confort care a căzut în pretenții față de creditor are drept de regres
împotriva debitorului.
Titlul XI*)
Privilegiile și garanțiile reale
*) Constituirea, conținutul și opozabilitatea drepturilor reale de garanție sunt supuse
dispozițiilor legii în vigoare la data nașterii creanței garantate sau, după caz, la data încheierii
contractului prin care garanția a fost constituită.
Formalitățile de publicitate pentru opozabilitate față de terți a drepturilor reale de garanție
sunt supuse dispozițiilor legii în vigoare la data efectuării acestora.
Drepturile reale de garanție își păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în
vigoare la momentul realizării formalităților de publicitate. (a se vedea art. 104 din Legea nr.
71/2011)
**) Îndeplinirea unei obligații patrimoniale poate fi garantată de către debitor sau de către
un terț prin constituirea unei garanții personale ori a unei garanții reale. De asemenea,

obligațiile pot fi garantate prin anumite privilegii, prevăzute de lege. (a se vedea art. 149 din
Legea nr. 71/2011)
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 2.323 – Domeniul de aplicare
Prezentul titlu reglementează privilegiile, precum și garanțiile reale destinate să asigure
îndeplinirea unei obligații patrimoniale.
Art. 2.324 – Garanția comună a creditorilor
(1) Cel care este obligat personal răspunde cu toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și
viitoare. Ele servesc drept garanție comună a creditorilor săi.
(2) Nu pot face obiectul garanției prevăzute la alin. (1) bunurile insesizabile.
(3) Creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu o anumită diviziune a patrimoniului,
autorizată de lege, trebuie să urmărească mai întâi bunurile care fac obiectul acelei mase
patrimoniale. Dacă acestea nu sunt suficiente pentru satisfacerea creanțelor, pot fi urmărite și
celelalte bunuri ale debitorului.
(4)*) Bunurile care fac obiectul unei diviziuni a patrimoniului afectate exercițiului unei profesii
autorizate de lege pot fi urmărite numai de creditorii ale căror creanțe s-au născut în legătură cu
profesia respectivă. Acești creditori nu vor putea urmări celelalte bunuri ale debitorului.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.324 alin. (4) din Codul civil se aplică în toate cazurile în care
profesionistul își operează diviziunea patrimoniului, dar numai cu privire la drepturile și
obligațiile născute după intrarea în vigoare a Codului civil. Creditorii prevăzuți la art. 2.324
alin. (4) din Codul civil includ și statul și organele fiscale. (a se vedea art. 151 din Legea nr.
71/2011)
Art. 2.325 – Limitarea drepturilor creditorului
Debitorul și creditorul pot conveni să limiteze dreptul creditorului de a urmări bunurile care nu
îi sunt ipotecate.
Art. 2.326*) – Egalitatea creditorilor
(1) Prețul bunurilor debitorului se împarte între creditori proporțional cu valoarea creanței
fiecăruia, afară de cazul în care există între ei cauze de preferință ori convenții cu privire la
ordinea îndestulării lor.
(2) Creditorii care au același rang au deopotrivă drept la plată, proporțional cu valoarea
creanței fiecăruia dintre ei.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.326 alin. (1) din Codul civil se aplică în cazurile în care creditorii trec la
executarea silită a creanțelor lor prin valorificarea bunurilor sesizabile ale debitorului.
Dispozițiile art. 2.326 alin. (2) din Codul civil se aplică în cazul în care mai mulți creditori
deținând ipoteci sau privilegii cu privire la același bun al debitorului trec la executarea silită a
creanțelor lor prin valorificarea respectivului bun. (a se vedea art. 152 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.327 – Cauzele de preferință
Cauzele de preferință sunt privilegiile, ipotecile și gajul.
Art. 2.328*) – Preferința acordată statului

Preferința acordată statului și unităților administrativ-teritoriale pentru creanțele lor se
reglementează prin legi speciale. O asemenea preferință nu poate afecta drepturile dobândite
anterior de către terți.
_____________
*) Preferința acordată statului și unităților administrativ-teritoriale pentru creanțele lor nu
va fi opozabilă terților înainte de momentul la care a fost făcută publică prin înregistrarea în
registrele de publicitate. O asemenea preferință va dobândi rang de prioritate de la momentul la
care preferința a fost făcută publică. (a se vedea art. 153 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.329 – Clauzele de insesizabilitate
(1) Condițiile cerute pentru validitatea clauzelor de inalienabilitate se aplică în mod
corespunzător clauzelor prin care se stipulează insesizabilitatea unui bun.
(2) Toate bunurile care sunt, potrivit legii, inalienabile sunt insesizabile.
(3) Pentru a fi opozabile terților, clauzele de insesizabilitate trebuie înscrise în registrele de
publicitate mobiliară sau, după caz, imobiliară.
Art. 2.330 – Strămutarea garanției
(1) Dacă bunul grevat a pierit ori a fost deteriorat, indemnizația de asigurare sau, după caz,
suma datorată cu titlu de despăgubire este afectată la plata creanțelor privilegiate sau ipotecare,
după rangul lor.
(2) Sunt afectate plății acelorași creanțe sumele datorate în temeiul exproprierii pentru cauză
de utilitate publică sau cu titlu de despăgubire pentru îngrădiri ale dreptului de proprietate
stabilite prin lege.
Art. 2.331*) – Procedura strămutării garanției
(1) Sumele datorate cu titlu de indemnizație de asigurare sau despăgubirea se consemnează
într-un cont bancar distinct purtător de dobânzi pe numele asiguratului, al celui prejudiciat sau,
după caz, al expropriatului și la dispoziția creditorilor care și-au înscris garanția în registrele de
publicitate.
(2) Debitorul nu poate dispune de aceste sume până la stingerea tuturor creanțelor garantate
decât cu acordul tuturor creditorilor ipotecari ori privilegiați. El are însă dreptul să perceapă
dobânzile.
(3) În lipsa acordului părților, creditorii își pot satisface creanțele numai potrivit dispozițiilor
legale privitoare la executarea ipotecilor.
_____________
*) Obligația consemnării sumelor prevăzute la art. 2.331 din Codul civil revine persoanei
obligate să le plătească.
În momentul efectuării plății sumelor respective, plătitorul va preciza instituției financiare la
care a deschis contul faptul că sumele plătite sunt afectate de o sarcină și că titularul contului
nu poate dispune de ele fără acordul creditorilor.
În cazul omisiunii respectării procedurii de deschidere a contului și de oferire a
instrucțiunilor necesare instituției financiare la care se deschide contul, plătitorul va răspunde
pentru prejudiciul pricinuit creditorilor. (a se vedea art. 154 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.332 – Opțiunea asigurătorului
(1) Prin contractul de asigurare, asigurătorul poate să își rezerve dreptul de a repara, reface sau
înlocui bunul asigurat.

(2) Asigurătorul va notifica intenția de a exercita acest drept creditorilor care și-au înscris
garanția în registrele de publicitate, în termen de 30 de zile de la data la care a cunoscut
producerea evenimentului asigurat.
(3) Titularii creanțelor garantate pot cere plata indemnizației de asigurare în termen de 30 de
zile de la data primirii notificării.
Cap. II*)
Privilegiile
*) Constituirea, conținutul și opozabilitatea privilegiului sunt supuse dispozițiilor legii în
vigoare la data când s-au născut.
Formalitățile de publicitate pentru opozabilitate față de terți a privilegiilor sunt guvernate de
dispozițiile legii în vigoare la data efectuării acestora.
Privilegiile pentru care formalitățile de publicitate au fost efectuate înainte de intrarea în
vigoare a Codului civil își păstrează rangul de prioritate dobândit conform legii în vigoare la
momentul realizării acestora. (a se vedea art. 155 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1
Dispoziții comune
Art. 2.333 – Noțiune
(1) Privilegiul este preferința acordată de lege unui creditor în considerarea creanței sale.
(2) Privilegiul este indivizibil.
Art. 2.334 – Opozabilitatea privilegiilor
Privilegiile sunt opozabile terților fără să fie necesară înscrierea lor în registrele de publicitate,
dacă prin lege nu se prevede altfel.
Art. 2.335*) – Prioritatea creanțelor privilegiate față de celelalte creanțe
Creditorul privilegiat este preferat celorlalți creditori, chiar dacă drepturile acestora s-au
născut ori au fost înscrise mai înainte.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.335 din Codul civil nu se aplică și creditorilor ipotecari a căror ipotecă
a fost perfectată anterior înregistrării privilegiului. (a se vedea art. 156 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.336 – Rangul privilegiilor între ele
(1) Rangul privilegiilor se stabilește prin lege.
(2) Privilegiile reglementate în prezentul capitol sunt preferate privilegiilor create, fără
indicarea rangului, prin legi speciale.
Art. 2.337 – Stingerea privilegiilor
Dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiile se sting odată cu obligația garantată.
Secțiunea a 2-a
Privilegiile generale și privilegiile speciale
Art. 2.338 – Privilegiile generale
Privilegiile asupra tuturor bunurilor mobile și imobile ale debitorului se stabilesc și se exercită
în condițiile prevăzute de Codul de procedur ă civil ă.
Art. 2.339 – Privilegiile speciale
(1) Creanțele privilegiate asupra anumitor bunuri mobile sunt următoarele:

a) creanța vânzătorului neplătit pentru prețul bunului mobil vândut unei persoane fizice este
privilegiată cu privire la bunul vândut, cu excepția cazului în care cumpărătorul dobândește
bunul pentru serviciul sau exploatarea unei întreprinderi;
b) creanța celui care exercită un drept de retenție este privilegiată cu privire la bunul asupra
căruia se exercită dreptul de retenție, atât timp cât acest drept subzistă.
(2) În caz de concurs, privilegiile se exercită în ordinea prevăzută la alin. (1). Orice stipulație
contrară se consideră nescrisă.
Art. 2.340 – Stingerea privilegiului special
Dacă prin lege nu se prevede altfel, privilegiul special se stinge prin înstrăinarea,
transformarea sau pieirea bunului. Dispozițiile art. 2.337 rămân aplicabile.
Art. 2.341 – Strămutarea privilegiului vânzătorului
Atunci când cumpărătorul vinde la rândul său bunul, privilegiul menționat la art. 2.339 alin.
(1) lit. a) se exercită asupra bunului revândut, chiar dacă prețul celei de-a doua vânzări este încă
neplătit de cel de-al doilea cumpărător, cu preferință față de privilegiul de care s-ar bucura
primul cumpărător.
Secțiunea a 3-a
Concursul privilegiilor între ele și concursul dintre privilegii și ipoteci
Art. 2.342*) – Concursul cauzelor de preferință
(1) În caz de concurs între privilegii sau între acestea și ipoteci, creanțele se satisfac în ordinea
următoare:
1. creanțele privilegiate asupra unor bunuri mobile, prevăzute la art. 2.339;
2. creanțele garantate cu ipotecă sau gaj.
(2) Creditorul care beneficiază de un privilegiu special este preferat titularului unei ipoteci
mobiliare perfecte dacă își înscrie privilegiul la arhivă înainte ca ipoteca să fi devenit perfectă.
Tot astfel, creditorul privilegiat este preferat titularului unei ipoteci imobiliare dacă își înscrie
privilegiul în cartea funciară mai înainte ca ipoteca să fi fost înscrisă.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.342 din Codul civil se aplică numai privilegiilor speciale. (a se
vedea art. 157 din Legea nr. 71/2011)
Cap. III
Ipoteca
Secțiunea 1
Dispoziții generale
§1. Dispoziții comune
Art. 2.343 – Noțiune
Ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile afectate executării unei
obligații.
Art. 2.344 – Caracterele juridice
Ipoteca este, prin natura ei, accesorie și indivizibilă. Ea subzistă cât timp există obligația pe
care o garantează și poartă în întregime asupra tuturor bunurilor grevate, asupra fiecăruia dintre

ele și asupra fiecărei părți din acestea, chiar și în cazurile în care proprietatea este divizibilă sau
obligațiile sunt divizibile.
Art. 2.345 – Drepturile creditorului ipotecar
(1) Dreptul de ipotecă se menține asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece.
(2) Creditorul ipotecar are dreptul de a-și satisface creanța, în condițiile legii, înaintea
creditorilor chirografari, precum și înaintea creditorilor de rang inferior.
Art. 2.346 – Opozabilitatea ipotecii
Dacă prin lege nu se prevede altfel, ipoteca nu este opozabilă terților decât din ziua înscrierii
sale în registrele de publicitate.
Art. 2.347 – Operațiunile asimilate
(1) Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra unui bun pentru
a asigura executarea unei obligații, oricare ar fi numărul, natura sau denumirea lor, nu sunt
opozabile terților care au dobândit drepturi cu privire la acel bun decât dacă sunt înscrise în
registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci.
(2)*) Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietății, pactele de răscumpărare
ori cesiunile de creanță încheiate în scop de garanție.
(3) Dispozițiile prezentului capitol privind ordinea de preferință și executarea ipotecilor se
aplică în mod corespunzător contractelor prevăzute la alin. (1).
_____________
*) În cazul cesiunii de creanță încheiate în scop de garanție, dispozițiile privind executarea
din titlul XI al cărții a V-a a Codului civil vizează numai executarea drepturilor cesionarului cu
privire la transferul creanței cedate, iar nu drepturile cesionarului asupra debitorului cedat. (a
se vedea art. 158 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.348 – Excepțiile
Dispozițiile prezentului capitol nu se aplică cesiunii drepturilor succesorale și cesiunii
drepturilor de proprietate intelectuală.
Art. 2.349 – Izvoarele ipotecii
(1) Ipoteca poate fi instituită numai în condițiile legii și cu respectarea formalităților prevăzute
de lege.
(2) Ipoteca poate fi convențională sau legală.
§2. Obiectul și întinderea ipotecii
Art. 2.350*) – Obiectul ipotecii
(1) Ipoteca poate avea ca obiect bunuri mobile sau imobile, corporale sau incorporale.
(2) Ea poate greva bunuri determinate ori determinabile sau universalități de bunuri.
_____________
*) În cazul în care mai multe bunuri care se unesc prin accesiune fac obiectul mai multor
ipoteci, titularul oricăreia dintre ipoteci poate pretinde separarea bunurilor în condițiile art.
600 din Codul civil. (a se vedea art. 159 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.351 – Bunurile inalienabile sau insesizabile
(1) Bunurile inalienabile sau insesizabile nu pot fi ipotecate.
(2) Ipotecarea bunurilor inalienabile sau insesizabile va fi valabilă ca ipotecă asupra unui bun
viitor, în situațiile în care bunul în cauză este afectat de o inalienabilitate sau insesizabilitate
convențională.

Art. 2.352 – Ipoteca nudei proprietăți
Ipoteca nudei proprietăți se extinde asupra proprietății depline la stingerea
dezmembrămintelor.
Art. 2.353 – Ipoteca unei cote-părți indivize
(1) Dacă în urma partajului sau a unui alt act constitutiv ori translativ de drepturi constituitorul
păstrează vreun drept asupra unei părți materiale din bun, ipoteca ce fusese constituită asupra
unei cote-părți indivize din dreptul asupra bunului se strămută de drept asupra părții respective
din bun, însă numai în limita valorii cotei-părți indivize.
(2) În caz contrar, ipoteca se strămută de drept asupra sumelor cuvenite constituitorului.
Dispozițiile art. 2.331 se aplică în mod corespunzător.
Art. 2.354 – Întinderea creanței ipotecare
Ipoteca garantează cu același rang capitalul, dobânzile, comisioanele, penalitățile și
cheltuielile rezonabile făcute cu recuperarea sau conservarea bunului.
Art. 2.355 – Extinderea ipotecii prin accesiune
(1) Ipoteca se extinde asupra bunurilor care se unesc prin accesiune cu bunul grevat.
(2) Ipoteca mobiliară se menține asupra bunului rezultat din transformarea bunului grevat și se
strămută asupra celui creat prin contopirea sau unirea bunului grevat cu alte bunuri. Cel care
dobândește prin accesiune bunul astfel creat este ținut de ipotecă.
Art. 2.356 – Bunurile mobile accesorii unui imobil
(1) Bunurile mobile care, fără a-și pierde individualitatea, devin accesorii ale unui imobil pot
fi ipotecate fie odată cu imobilul, fie separat.
(2) Ipoteca mobiliară continuă să greveze bunul chiar și după ce acesta devine accesoriul unui
imobil. Ipoteca mobiliară se stinge însă cu privire la materialele de construcție sau alte asemenea
bunuri încorporate într-o construcție sau într-o altă ameliorațiune a unui teren.
Art. 2.357*) – Ipoteca asupra unei universalități de bunuri
(1) Ipoteca asupra unei universalități de bunuri se întinde asupra tuturor bunurilor cuprinse în
aceasta.
(2) Ipoteca se menține asupra universalității de bunuri, chiar și atunci când bunurile cuprinse
în aceasta au pierit, dacă debitorul le înlocuiește într-un interval rezonabil, ținând cont de
cantitatea și natura bunurilor.
_____________
*) În cazul ipotecii asupra unei universalități de bunuri, în momentul în care un bun părăsește
universalitatea, acesta nu mai este grevat de ipotecă. Dispozițiile art. 1.562 – 1.565 din Codul
civil rămân aplicabile. (a se vedea art. 160 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.358 – Cesiunea ipotecii
(1) Dreptul de ipotecă sau rangul acesteia poate fi cedat separat de creanța pe care o
garantează numai atunci când suma pentru care este constituită ipoteca este determinată în actul
constitutiv.
(2) În cazul prevăzut la alin. (1), cesiunea se face prin act încheiat în formă scrisă între
creditorul ipotecar cedent și creditorul cesionar, cu înștiințarea debitorului.
(3) Dispozițiile în materie de carte funciară sau, după caz, cele care privesc opozabilitatea față
de terți a ipotecii mobiliare rămân aplicabile.
Art. 2.359 – Garanțiile asupra navelor și aeronavelor
Garanțiile reale asupra navelor și aeronavelor se reglementează prin legi speciale.
§3. Efectele ipotecii față de terți

Art. 2.360*) – Dreptul de urmărire al creditorului ipotecar
Creditorul ipotecar poate urmări bunul ipotecat în orice mână ar trece, fără a ține seama de
drepturile reale constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale.
_____________
*) În exercitarea dreptului său de urmărire, creditorul ipotecar va trebui să țină seama de
ipotecile mobiliare privilegiate reglementate de art. 2.425 și 2.426 din Codul civil, chiar dacă
acestea au fost constituite sau înscrise după înscrierea ipotecii sale. (a se vedea art. 161 din
Legea nr. 71/2011)
Art. 2.361*) – Efectele ipotecii față de dobânditorul bunului
(1) Cel care dobândește un bun ipotecat răspunde cu acel bun pentru toate datoriile ipotecare.
Dobânditorul bunului ipotecat se bucură și, după caz, este ținut de toate termenele de plată de
care beneficiază sau este ținut și debitorul obligației ipotecare.
(2) Dacă dobânditorul bunului ipotecat nu stinge creanța ipotecară, creditorul poate începe
urmărirea silită asupra bunului, în condițiile legii.
_____________
*) Răspunderea celui ce dobândește un bun ipotecat în condițiile art. 2.361 din Codul civil
privește numai datoriile ipotecare care grevează bunul în cauză. (a se vedea art. 162 din Legea
nr. 71/2011)
Art. 2.362 – Drepturile reale anterioare ale terțului dobânditor
Atunci când creditorul ipotecar urmărește și vinde bunul dobândit de un terț de la cel care a
constituit ipoteca, drepturile reale principale pe care terțul le avea asupra bunului anterior
dobândirii proprietății renasc cu rangul lor originar de drept sau, după caz, prin reînscriere în
cartea funciară.
Art. 2.363 – Regresul dobânditorului care a plătit datoria
Terțul dobânditor care a plătit datoria ipotecară sau care a suportat executarea se poate
întoarce împotriva celui de la care a primit bunul pentru a fi despăgubit, în condițiile dreptului
comun.
Art. 2.364 – Conservarea acțiunii personale
Dispozițiile prezentei secțiuni nu exclud dreptul creditorului ipotecar de a-l urmări pe cel ținut
personal pentru plata creanței ori de a urmări produsele bunului ipotecat atunci când legea o
permite.
§4. Ipotecile convenționale
Art. 2.365 – Dreptul de a ipoteca
Ipoteca convențională poate fi constituită numai de titularul dreptului ce urmează a fi ipotecat
și care are capacitatea de a dispune de acesta.
Art. 2.366*) – Constituitorul ipotecii
Ipoteca convențională poate fi constituită de debitorul obligației garantate sau de un terț.
_____________
*) În cazul în care ipoteca este constituită de un terț, acesta va avea drepturile și obligațiile
unui debitor ipotecar, fără a fi supus regimului juridic al garanțiilor personale. (a se vedea art.
163 din Legea nr. 71/2011)

Art. 2.367 – Ipoteca unui drept anulabil sau condițional
Cel ce are asupra bunului un drept anulabil ori afectat de o condiție nu poate consimți decât o
ipotecă supusă aceleiași nulități sau condiții.
Art. 2.368 – Ipoteca asupra unei universalități de bunuri
Ipoteca convențională asupra unei universalități de bunuri mobile sau imobile, prezente ori
viitoare, corporale sau incorporale nu poate fi consimțită decât cu privire la bunurile afectate
activității unei întreprinderi.
Art. 2.369*) – Obligațiile garantate
Ipoteca convențională poate garanta îndeplinirea obligațiilor de orice fel.
_____________
*) În cazul în care debitorul ipotecar contractează o nouă datorie către creditorul ipotecar,
ipoteca constituită pentru vechea datorie poate fi menținută de către creditorul ipotecar pentru
garantarea noii datorii. Ipoteca menținută va dobândi rangul dat de momentul înscrierii
mențiunii de menținere. Dispozițiile art. 2.372 din Codul civil nu sunt aplicabile în cazul
menținerii ipotecii. (a se vedea art. 165 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.370 – Obligațiile viitoare sau eventuale
Atunci când garantează îndeplinirea unei obligații viitoare, ipoteca dobândește rang din
momentul înscrierii în registrele de publicitate.
Art. 2.371 – Garanția constituită în avans
(1) În cazul în care este constituită pentru a garanta plata unei sume de bani, ipoteca este
valabilă, chiar dacă, la momentul constituirii, debitorul nu a primit sau a primit doar în parte
prestația în considerarea căreia a constituit ipoteca.
(2) Dacă însă creditorul refuză să dea sumele pe care s-a angajat să le pună la dispoziție și în
considerarea cărora ipoteca a fost constituită, debitorul poate obține reducerea sau desființarea
ipotecii, pe cheltuiala creditorului, plătindu-i acestuia sumele atunci datorate. Creditorul
datorează însă daune-interese.
Art. 2.372*) – Conținutul contractului de ipotecă
(1) Ipoteca convențională nu este valabilă decât dacă suma pentru care este constituită se poate
determina în mod rezonabil în temeiul actului de ipotecă.
(2) Sub sancțiunea nulității, contractul de ipotecă trebuie să identifice constituitorul și
creditorul ipotecar, să arate cauza obligației garantate și să facă o descriere suficient de precisă a
bunului ipotecat.
(3) Stipulația potrivit căreia ipoteca poartă asupra tuturor bunurilor debitorului sau asupra
tuturor bunurilor prezente și viitoare ale acestuia nu constituie o descriere suficient de precisă în
sensul alin. (2).
_____________
*) În cazul în care debitorul ipotecar contractează o nouă datorie către creditorul ipotecar,
ipoteca constituită pentru vechea datorie poate fi menținută de către creditorul ipotecar pentru
garantarea noii datorii. Ipoteca menținută va dobândi rangul dat de momentul înscrierii
mențiunii de menținere. Dispozițiile art. 2.372 din Codul civil nu sunt aplicabile în cazul
menținerii ipotecii. (a se vedea art. 165 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.373 – Drepturile constituitorului
Cel care a constituit ipoteca este liber să folosească, să administreze și să dispună de bunul
grevat, însă cu îndatorirea de a nu vătăma drepturile creditorului ipotecar.
Art. 2.374*) – Îndatoririle celui care a constituit ipoteca

Constituitorul nu poate distruge ori deteriora bunul grevat și nici nu îi poate diminua în mod
substanțial valoarea decât dacă această distrugere, deteriorare ori diminuare a valorii survine în
cursul unei utilizări normale a bunului sau în caz de necesitate.
_____________
*) În cazul în care bunul ipotecat a fost distrus, deteriorat ori valoarea sa a fost diminuată în
așa mod încât a devenit inferioară valorii obligației ipotecare, creditorul ipotecar nu poate cere
debitorului să constituie o nouă ipotecă pentru garantarea aceleiași obligații. Prin excepție, în
cazul în care, din culpa debitorului, bunul ipotecat a fost distrus, deteriorat ori valoarea sa a
fost diminuată în așa mod încât a devenit inferioară valorii creanței ipotecare, creditorul
ipotecar poate cere debitorului să constituie o nouă ipotecă pentru garantarea aceleiași
obligații, dacă bunul nu era asigurat. (a se vedea art. 166 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.375 – Daunele-interese
Creditorul poate cere, în limita creanței sale ipotecare, daune-interese pentru prejudiciile
suferite prin distrugerea, deteriorarea ori diminuarea valorii bunului grevat, chiar și atunci când
creanța sa nu este lichidă ori exigibilă. Daunele-interese plătite astfel creditorului se impută
asupra creanței ipotecare.
Art. 2.376 – Clauza de inalienabilitate
Actele de dispoziție asupra bunului ipotecat sunt valabile chiar dacă dobânditorul bunului
cunoaște stipulația din contractul de ipotecă ce interzice transferul sau declară că acest transfer
este echivalent cu neîndeplinirea obligației garantate.
Secțiunea a 2-a*)
Ipoteca imobiliară
*) Ipotecile imobiliare constituite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil sunt
supuse, în ceea ce privește condițiile de valabilitate, dispozițiilor legale existente la data
constituirii lor. (a se vedea art. 168 din Legea nr. 71/2011)
**) Prin "ipoteci imobiliare" în sensul titlului XI al cărții a V-a a Codului civil se desemnează
toate garanțiile reale imobiliare, indiferent de momentul și de temeiul juridic al constituirii lor.
(a se vedea art. 169 din Legea nr. 71/2011)
§1. Constituirea ipotecii imobiliare
Art. 2.377 – Înscrierea în cartea funciară
(1) Ipoteca asupra unui bun imobil se constituie prin înscriere în cartea funciară.
(2) Ipoteca asupra unei universalități de bunuri nu grevează bunurile imobile cuprinse în
aceasta decât din momentul înscrierii ipotecii în cartea funciară cu privire la fiecare dintre
imobile.
Art. 2.378 – Forma contractului
(1) Contractul de ipotecă se încheie în formă autentică de către notarul public, sub sancțiunea
nulității absolute.
(2) Ipoteca asupra bunurilor unei persoane juridice poate fi consimțită în virtutea puterilor
conferite în urma deliberărilor sau a împuternicirilor întocmite sub semnătură privată, în
conformitate cu regulile din actul constitutiv privitoare la reprezentare.
Art. 2.379 – Obiectul ipotecii imobiliare
(1) Se pot ipoteca:

a) imobilele cu accesoriile lor;
b) uzufructul acestor imobile și accesoriile;
c) cotele-părți din dreptul asupra imobilelor;
d) dreptul de superficie.
(2) Ipoteca ce poartă asupra chiriilor sau arenzilor prezente și viitoare produse de un imobil,
precum și asupra indemnizațiilor plătite în temeiul unor contracte de asigurare cu privire la plata
acestor chirii sau arenzi se supune regulilor publicității imobiliare.
Art. 2.380 – Ipoteca asupra unei construcții viitoare
Ipoteca asupra unor construcții viitoare nu poate fi intabulată, ci numai înscrisă provizoriu în
cartea funciară, în condițiile legii.
Art. 2.381 – Înscrierea ipotecii
Ipoteca se poate înscrie fie numai asupra unui imobil în întregul său, fie numai asupra cotei-
părți din dreptul asupra imobilului.
Art. 2.382 – Extinderea ipotecii asupra ameliorațiunilor
Ipoteca se întinde, fără nicio altă formalitate, asupra construcțiilor, îmbunătățirilor și
accesoriilor imobilului, chiar dacă acestea sunt ulterioare constituirii ipotecii.
Art. 2.383 – Extinderea ipotecii asupra fructelor imobilului
(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor naturale și industriale ale imobilului ipotecat produse
după notarea începerii urmăririi silite *) sau, după caz, după notarea deschiderii procedurii
insolvenței.
(2) Dreptul de ipotecă se extinde de la aceeași dată și asupra chiriilor și arenzilor imobilului
dat în locațiune. Acest drept este opozabil locatarilor numai din momentul comunicării notării
începerii urmăririi silite *), respectiv al comunicării notării deschiderii procedurii insolvenței, în
afară de cazul în care acestea au fost cunoscute pe altă cale.
(3) Actele încheiate de proprietar cu privire la veniturile neajunse la scadență sau urmărirea
acestora de alți creditori nu sunt opozabile creditorului ipotecar după notarea începerii urmăririi
silite*), cu excepția cazului în care aceste acte au fost notate în cartea funciară înainte de notarea
începerii urmăririi silite.
_____________
*) Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
referirea din cuprinsul art. 2.383 din Codul civil la "notarea începerii urmăririi silite" se va
înțelege ca fiind făcută la "notarea somației de plată". (a se vedea art. 160 1 din Legea nr.
71/2011)
§2. Drepturile și obligațiile părților
Art. 2.384 – Clauzele de inalienabilitate
(1) Actele de dispoziție asupra imobilului ipotecat sunt valabile chiar dacă cel care a dobândit
bunul cunoaște stipulația din contractul de ipotecă ce interzice asemenea acte sau declară că
încheierea lor este echivalentă cu neîndeplinirea obligației.
(2) Clauzele care impun debitorului plata anticipată și imediată la cerere a obligației garantate
sau plata vreunei alte obligații prin faptul constituirii unei alte garanții asupra aceluiași bun se
consideră nescrise.
Art. 2.385 – Antihreza
Clauza prin care creditorul ipotecar este autorizat ca, până la data începerii executării, să
posede imobilul ipotecat sau să își însușească fructele ori veniturile acestuia se consideră
nescrisă.

§3. Ipotecile legale
Art. 2.386 – Creanțele care beneficiază de ipotecă legală
În afara altor cazuri prevăzute de lege, beneficiază de ipotecă legală:
1. vânzătorul, asupra bunului imobil vândut, pentru prețul datorat; această dispoziție se aplică
și în cazul schimbului cu sultă sau al dării în plată cu sultă în folosul celui care înstrăinează,
pentru plata sultei datorate;
2. promitentul achizitor pentru neexecutarea promisiunii de a contracta având ca obiect un
imobil înscris în cartea funciară, asupra imobilului respectiv, pentru restituirea sumelor plătite în
contul acestuia;
3. cel care a împrumutat o sumă de bani pentru dobândirea unui imobil, asupra imobilului
astfel dobândit, pentru restituirea împrumutului;
4. cel care a înstrăinat un imobil în schimbul întreținerii, asupra imobilului înstrăinat, pentru
plata rentei în bani corespunzătoare întreținerii neexecutate; dreptul de proprietate al debitorului
întreținerii nu se va înscrie în cartea funciară decât odată cu această ipotecă, dispozițiile art.
2.249 aplicându-se în mod corespunzător;
5. coproprietarii, pentru plata sultelor sau a prețului datorat de coproprietarul adjudecatar al
imobilului ori pentru garantarea creanței rezultând din evicțiune, asupra imobilelor ce au revenit
coproprietarului ținut de o atare obligație;
6. arhitecții și antreprenorii care au convenit cu proprietarul să edifice, să reconstruiască sau să
repare un imobil, asupra imobilului, pentru garantarea sumelor datorate acestora, însă numai în
limita sporului de valoare realizat;
7. legatarii cu titlu particular, asupra imobilelor din moștenire cuvenite celui obligat la
executarea legatului, pentru plata acestuia.
Secțiunea a 3-a*)
Ipoteca mobiliară
*) Ipoteca mobiliară poate fi constituită în favoarea creditorului obligației ipotecare sau a
unui terț desemnat de către acesta.
Atunci când beneficiarul ipotecii mobiliare este un terț, el va exercita drepturile creditorului
ipotecar și va fi ținut de obligațiile acestuia.
Ipoteca mobiliară convențională poate fi constituită în favoarea unui singur beneficiar sau a
mai multor beneficiari simultan.
Atunci când sunt mai mulți beneficiari ai aceleiași ipoteci mobiliare, ei vor primi același
rang, fie prin înregistrarea simultană a ipotecii mobiliare în registrele de publicitate, fie prin
desemnarea unui agent.
Agentul va putea să exercite toate drepturile creditorilor ipotecari care l-au desemnat. El va
putea singur să asigure perfectarea ipotecii mobiliare și menținerea sau modificarea
înregistrării acesteia.
Agentul va răspunde față de beneficiarii ipotecii mobiliare pentru actele întreprinse. (a se
vedea art. 164 din Legea nr. 71/2011)
**) Ipotecile mobiliare constituite înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi
supuse, în ceea ce privește condițiile de valabilitate, dispozițiilor legale existente la data
constituirii lor. (a se vedea art. 170 din Legea nr. 71/2011)

***) Prin "ipoteci mobiliare" în sensul titlului XI al cărții a V-a a Codului civil se
desemnează toate garanțiile reale mobiliare care nu necesită deposedarea debitorului de bunul
afectat garanției, indiferent de momentul și de temeiul juridic al constituirii lor. (a se vedea art.
171 din Legea nr. 71/2011)
§1. Dispoziții generale
I. Constituirea ipotecii
Art. 2.387 – Constituirea și eficacitatea ipotecii
Ipoteca mobiliară se constituie prin încheierea contractului de ipotecă, însă ea produce efecte
de la data la care obligația garantată ia naștere, iar constituitorul dobândește drepturi asupra
bunurilor mobile ipotecate.
Art. 2.388 – Forma contractului de ipotecă
Contractul prin care se constituie o ipotecă mobiliară se încheie în formă autentică sau sub
semnătură privată, sub sancțiunea nulității absolute.
Art. 2.389 – Obiectul ipotecii mobiliare
Se pot ipoteca:
a) creanțe bănești născute din contractul de vânzare, contractul de locațiune sau orice alt act
încheiat cu privire la un bun, cele rezultate dintr-un contract de asigurare, cele născute în
considerarea asumării unei obligații sau a constituirii unei garanții, a folosirii unei cărți de credit
ori de debit ori a câștigării unui premiu la o loterie sau alte jocuri de noroc organizate în
condițiile legii;
b) creanțe constatate prin titluri nominative, la ordin sau la purtător;
c) conturi bancare;
d) acțiuni și părți sociale, valori mobiliare și alte instrumente financiare;
e) drepturi de proprietate intelectuală și orice alte bunuri incorporale;
f) petrolul, gazul natural și celelalte resurse minerale care urmează a fi extrase;
g) efectivele de animale;
h) recoltele care urmează a fi culese;
i) pădurile care urmează a fi tăiate;
j) bunurile corporale care fac obiectul unui contract de locațiune, care sunt deținute în vederea
vânzării, închirierii ori furnizării în temeiul unui contract de prestări de servicii, care sunt
furnizate în temeiul unui contract de prestări de servicii, precum și materia primă și materialele
destinate a fi consumate sau prelucrate în exploatarea unei întreprinderi, produsele în curs de
fabricație și produsele finite;
k) echipamentele, instalațiile și orice alte bunuri destinate să servească în mod durabil
exploatării unei întreprinderi;
l) orice alte bunuri mobile, corporale sau incorporale.
Art. 2.390 – Ipoteca instrumentelor financiare
(1) Ipoteca asupra instrumentelor financiare se constituie conform regulilor pieței pe care
acestea sunt tranzacționate.
(2) Ipoteca asupra acțiunilor sau părților sociale ale unei societăți comerciale se constituie
potrivit regulilor stabilite prin lege specială.
Art. 2.391 – Descrierea bunului ipotecat
(1) Contractul de ipotecă trebuie să cuprindă o descriere suficient de precisă a bunului grevat.
(2) Descrierea este suficient de precisă, chiar dacă bunul nu este individualizat, în măsura în
care permite în mod rezonabil identificarea acestuia.

(3) Descrierea se poate face prin întocmirea unei liste a bunurilor mobile ipotecate, prin
determinarea categoriei din care acestea fac parte, prin indicarea cantității, prin stabilirea unei
formule de determinare și prin orice altă modalitate care permite în mod rezonabil identificarea
bunului mobil ipotecat.
(4) Atunci când ipoteca poartă asupra unei universalități, contractul trebuie să descrie natura și
conținutul acesteia.
(5) Stipulația potrivit căreia ipoteca grevează toate bunurile mobile sau toate bunurile mobile
prezente și viitoare ale constituitorului nu constituie o descriere suficient de precisă în sensul
alin. (1).
(6) Dacă ipoteca poartă asupra unui cont bancar, acesta trebuie individualizat în mod distinct
în contractul de ipotecă.
Art. 2.392 – Extinderea ipotecii asupra produselor
(1) Ipoteca se extinde asupra fructelor și productelor bunului mobil ipotecat, precum și asupra
tuturor bunurilor primite de constituitor în urma unui act de administrare ori de dispoziție
încheiat cu privire la bunul mobil ipotecat.
(2) Se consideră, de asemenea, a fi un produs al bunului mobil ipotecat orice bun care îl
înlocuiește sau în care trece valoarea acestuia.
Art. 2.393*) – Înstrăinarea bunului ipotecat
(1) Cel care achiziționează un bun în cursul obișnuit al activității unei întreprinderi care
înstrăinează bunuri de același fel dobândește bunul liber de ipotecile constituite de înstrăinător,
chiar dacă ipoteca este perfectă, iar dobânditorul cunoaște existența acesteia.
(2) În acest caz, ipoteca se strămută asupra prețului sau altor bunuri rezultate din înstrăinarea
bunului ipotecat.
_____________
*) Actele de dispoziție cu privire la bunul ipotecat, încheiate în condițiile art. 2.393 din Codul
civil, sunt anulabile la cererea creditorului ipotecar numai atunci când produsele bunului
ipotecat nu pot fi urmărite de către creditorul ipotecar cu același rang ca și ipoteca inițială. Cu
toate acestea, creditorul ipotecar nu poate obține anularea acestor acte în cazul în care le-a
aprobat expres sau tacit. (a se vedea art. 167 din Legea nr. 71/2011)
**) În cazul înstrăinării bunului ipotecat, în condițiile art. 2.393 din Codul civil, în lipsă de
dispoziție contrară în contractul de ipotecă, debitorul ipotecar va depune prețul într-un cont
bancar distinct și îl va informa pe creditorul ipotecar cu privire la acesta. Creditorul ipotecar
are dreptul să solicite informații de la banca deponentă cu privire la operațiunile realizate de
debitorul ipotecar asupra sumelor depuse în acest cont. (a se vedea art. 172 din Legea nr.
71/2011)
II. Drepturile și obligațiile părților
Art. 2.394 – Dreptul de inspecție
Creditorul ipotecar are dreptul să inspecteze bunul ipotecat. El este însă dator să nu
stânjenească activitatea celui care deține bunul ipotecat.
Art. 2.395 – Dreptul de a culege fructele bunului ipotecat
Stipulația prin care creditorul ipotecar își rezervă dreptul să își însușească produsele bunului
ipotecat în contul creanței nu este valabilă decât dacă stabilește în mod detaliat condițiile și
proporția în care urmează a se reduce creanța garantată în urma exercitării acestui drept.
Art. 2.396 – Exigibilitatea anticipată
(1) Creditorul ipotecar are dreptul să considere exigibilă creanța garantată și să execute ipoteca
în cazul în care constată lipsa unei întrețineri corespunzătoare a bunului ipotecat sau alte fapte,

imputabile debitorului, de natură să facă dificilă sau imposibilă executarea ipotecii, astfel cum
aceste fapte sunt determinate prin contractul de ipotecă.
(2) Creditorul poate să exercite dreptul prevăzut la alin. (1) numai dacă are temeiuri rezonabile
să creadă că bunul ipotecat este pe cale de a fi pus în pericol sau că există posibilitatea ca
executarea obligației să fie împiedicată.
(3)*) Clauzele care impun debitorului plata anticipată și imediată la cerere a obligației garantate
sau plata vreunei alte obligații prin faptul constituirii unei alte garanții asupra aceluiași bun se
consideră nescrise.
_____________
*) În aplicarea prevederilor art. 2.396 alin. (3) din Codul civil, dacă prin constituirea noii
garanții este afectat rangul ipotecii existente, creditorul ipotecar trebuie să își exprime acordul
cu privire la constituirea noii garanții. (a se vedea art. 173 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.397 – Declarațiile privitoare la ipotecă
(1) Constituitorul are dreptul să adreseze creditorului ipotecar o cerere scrisă prin care să
solicite acestuia:
a) să emită o declarație cu privire la valoarea rămasă din creanța garantată prin ipotecă;
b) să confirme ori, după caz, să rectifice lista bunurilor care, în opinia debitorului, fac obiectul
ipotecii;
c) să confirme ori, după caz, să rectifice valoarea creanței care, în opinia debitorului, mai este
garantată prin ipotecă la o anumită dată.
(2) Creditorul este obligat să comunice debitorului, în termen de 15 zile de la primirea cererii
prevăzute la alin. (1), după caz:
a) o declarație scrisă prin care indică suma rămasă a fi garantată prin ipotecă;
b) confirmarea sau rectificarea declarației debitorului privitoare la bunurile grevate și la suma
rămasă;
c) o declarație potrivit căreia nu mai este titularul ipotecii, indicând totodată numele și adresa
succesorului său în drepturi.
(3) Debitorul are dreptul să obțină în mod gratuit o asemenea declarație la fiecare 6 luni.
(4) Creditorul poate să ceară debitorului rambursarea costurilor rezonabile ocazionate de
emiterea declarației unei solicitări suplimentare față de cea prevăzută la alin. (3).
§2. Ipotecile asupra creanțelor
I. Dispoziții comune
Art. 2.398*) – Obiectul ipotecii
Ipoteca poate să aibă ca obiect fie una sau mai multe creanțe, fie o universalitate de creanțe.
_____________
*) Portofoliul de creanțe reprezintă o universalitate de creanțe în sensul prevederilor art.
2.398 din Codul civil. (a se vedea art. 174 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.399 – Întinderea ipotecii asupra unei universalități de creanțe
Ipoteca asupra unei universalități de creanțe nu cuprinde creanțele născute din înstrăinarea
bunurilor debitorului ca urmare a exercitării drepturilor unui terț și nici creanțele născute din
contractele de asigurare încheiate de debitor cu privire la bunurile sale.
Art. 2.400*) – Notificarea debitorului creanței ipotecate

(1) Creditorul ipotecar nu poate cere plata decât după ce comunică în scris debitorului acesteia
existența ipotecii, creanța ipotecată, suma datorată, locul și modalitatea de plată.
(2) Acceptarea ipotecii de către debitorul creanței ipotecate, făcută prin act scris, produce
aceleași efecte.
_____________
*) Pentru opozabilitate, ipoteca unei creanțe garantate cu ipotecă imobiliară se înscrie în
Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare și se notează în cartea funciară, potrivit
prevederilor art. 902 alin. (2) pct. 15 din Codul civil. (a se vedea art. 175 din Legea nr.
71/2011)
Art. 2.401 – Plata creanței grevate de ipotecă
(1) Debitorul nu se poate libera decât plătind creditorului ipotecar în modul indicat în
comunicare.
(2) Cu toate acestea, debitorul creanței afectate de ipotecă poate plăti constituitorului dacă
creditorul ipotecar nu îi comunică dovada ipotecii în termen de 15 zile de la data la care i s-a
solicitat în scris acest lucru.
(3) Dovada ipotecii se poate face fie cu copia certificată de pe contractul de ipotecă, fie cu o
copie a avizului de ipotecă.
Art. 2.402 – Ipoteca unei creanțe garantate cu ipotecă
Ipoteca ce poartă asupra unei creanțe care este garantată, la rândul său, cu o ipotecă mobiliară
sau imobiliară trebuie înscrisă în arhivă. De asemenea, creditorul în favoarea căruia s-a ipotecat
creanța trebuie să remită debitorului acestei creanțe o copie a avizului de ipotecă.
II. Drepturile și obligațiile părților
Art. 2.403 – Acțiunile împotriva debitorului creanței grevate
Atât constituitorul ipotecii, cât și creditorul ipotecar pot intenta acțiuni împotriva debitorului
creanței care face obiectul ipotecii, însă cu îndatorirea de a-l introduce pe celălalt în cauză.
Art. 2.404 – Drepturile creditorului ipotecar
Creditorul ipotecar poate percepe, la scadența creanței ipotecate, capitalul, dobânzile și
celelalte sume pe care aceasta le produce și eliberează debitorului creanței afectate de ipotecă
chitanță pentru sumele primite. O copie de pe această chitanță va fi trimisă constituitorului
ipotecii.
Art. 2.405 – Imputarea sumelor percepute
În lipsă de stipulație contrară, creditorul impută sumele percepute asupra creanței sale, chiar
neajunsă la scadență, potrivit regulilor stabilite pentru imputația plăților.
Art. 2.406 – Perceperea sumelor de cel care a constituit ipoteca
(1) Prin actul constitutiv al ipotecii, creditorul ipotecar poate încuviința celui care a constituit
ipoteca să perceapă, la scadență, capitalul, dobânzile și celelalte sume cuvenite în temeiul
creanței ipotecate.
(2) Creditorul ipotecar poate retrage oricând această încuviințare, cu îndatorirea de a-i notifica
în scris pe cel care a constituit ipoteca și pe debitorul creanței ipotecate.
Art. 2.407 – Urmărirea sumelor neplătite
Creditorul ipotecar nu este ținut el însuși să recupereze în justiție sumele neplătite de debitorul
creanței ipotecate. El este însă dator să îl informeze de îndată pe cel care a constituit ipoteca cu
privire la orice nereguli la plata sumelor datorate de către debitorul creanței ipotecate.
Art. 2.408 – Remiterea diferenței

Creditorul ipotecar este obligat să remită debitorului său sumele încasate care depășesc
cuantumul capitalului creanței ipotecate, al dobânzilor și al cheltuielilor. Orice stipulație contrară
se consideră nescrisă.
§3. Perfectarea ipotecilor mobiliare
Art. 2.409 – Ipotecile mobiliare perfecte
(1) Ipoteca este perfectă atunci când produce efecte potrivit dispozițiilor art. 2.387, iar
formalitățile cerute de lege pentru publicitatea sa au fost îndeplinite.
(2) Publicitatea ipotecilor mobiliare se asigură prin înscrierea acestora în arhivă, dacă prin lege
nu se prevede altfel.
(3) Ipoteca perfectă este opozabilă celorlalți creditori ai constituitorului, celor care dobândesc
ulterior drepturi asupra bunului ipotecat, precum și tuturor celorlalte persoane.
Art. 2.410 – Publicitatea ipotecii asupra conturilor
(1) Publicitatea ipotecii asupra conturilor deschise la o instituție de credit se realizează prin
înscrierea ipotecii la arhivă sau poate fi satisfăcută prin controlul asupra contului.
(2) Un creditor ipotecar dobândește controlul asupra unui cont dacă:
a) creditorul ipotecar este chiar instituția de credit la care este deschis contul;
b) constituitorul, instituția de credit și creditorul ipotecar convin în scris că instituția de credit,
fără a solicita consimțământul constituitorului ipotecii, va urma instrucțiunile prin care creditorul
dispune de sumele aflate în cont; sau
c)*) creditorul ipotecar devine titular al contului.
(3) Creditorul ipotecar care îndeplinește condițiile prevăzute la alin. (2) are controlul asupra
contului chiar dacă cel care a constituit ipoteca păstrează dreptul de a dispune de sumele aflate în
cont.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.410 alin. (2) lit. c) din Codul civil se aplică și în cazurile în care
creditorul ipotecar devine cotitular al contului. (a se vedea art. 176 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.411 – Publicitatea ipotecii asupra instrumentelor financiare
Publicitatea ipotecii asupra instrumentelor financiare care, potrivit regulilor pieței pe care sunt
tranzacționate, pot fi transferate prin simpla înregistrare în registrele care o deservesc se
realizează potrivit regulilor aplicabile acelei piețe.
Art. 2.412 – Conservarea rangului ipotecii
(1) În cazul în care descrierea bunului grevat care a fost înscrisă inițial la arhivă nu acoperă
tipul de produse rezultate, ipoteca nu își păstrează rangul asupra acestor produse decât dacă
creditorul înscrie la arhivă un aviz modificator în termen de 15 zile de la data la care
constituitorul ipotecii a obținut acele produse.
(2) Atunci când produsele bunului ipotecat sunt sume de bani a căror origine poate fi stabilită,
ipoteca își conservă rangul asupra acestora, fără să fie necesară înscrierea unui aviz modificator.
§4. Înscrierea ipotecilor mobiliare
Art. 2.413*) – Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare
(1) Înregistrarea operațiunilor privind ipotecile mobiliare, a operațiunilor asimilate acestora,
precum și a altor drepturi prevăzute de lege se efectuează numai în Arhiva Electronică de
Garanții Reale Mobiliare, dacă prin lege nu se prevede altfel.

(2) Organizarea și funcționarea arhivei se reglementează prin lege specială.
_____________
*) Avizele de garanție înscrise în Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare anterior
intrării în vigoare a Codului civil continuă să își producă efectele.
După intrarea în vigoare a Codului civil și până la adoptarea reglementărilor de organizare
și funcționare a Arhivei Electronice de Garanții Reale Mobiliare, înscrierea ipotecilor mobiliare
și a operațiunilor asimilate acestora se realizează prin folosirea formularelor existente, în mod
corespunzător. (a se vedea art. 177 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.414 – Validitatea ipotecii
Înscrierea în arhivă nu conferă validitate unei ipoteci lovite de nulitate.
Art. 2.415 – Efectul înscrierii
Creditorul care înscrie o ipotecă asupra unui bun este prezumat că are cunoștință despre
existența tuturor ipotecilor care au fost înscrise mai înainte cu privire la același bun. Dovada
contrară nu este admisibilă.
Art. 2.416 – Neconcordanțe între aviz și contractul de ipotecă
Dacă există neconcordanțe între informațiile cuprinse în formularul de aviz și cele cuprinse în
contractul de ipotecă, în raporturile dintre terți și în cele dintre părți și terți prevalează
informațiile cuprinse în formularul de aviz.
Art. 2.417 – Notificarea înscrierii
Creditorul ipotecar este obligat să comunice constituitorului o copie de pe avizul de ipotecă în
cel mult 24 de ore de la înscrierea acesteia.
Art. 2.418 – Domiciliul părților
(1) În realizarea drepturilor și obligațiilor părților unui contract de ipotecă față de terți, se
consideră că acestea au domiciliul indicat în avizul de ipotecă. Toate comunicările transmise
potrivit contractului de ipotecă la adresa menționată în formularul de aviz sunt valabile și produc
efecte.
(2) Partea care își schimbă domiciliul trebuie să comunice schimbarea celeilalte părți și să o
înscrie la arhivă.
Art. 2.419 – Obligația de radiere
În cel mult 10 zile de la data la care obligația garantată a fost plătită, creditorul ipotecar este
obligat să ceară operatorului arhivei radierea ipotecii. Creditorul ipotecar care omite să solicite
radierea ipotecii răspunde pentru prejudiciile directe sau indirecte aduse debitorului și
constituitorului ipotecii. În acest caz, valoarea daunelor-interese ce urmează a fi plătite nu poate
fi mai mică decât echivalentul în lei al sumei de 500 euro.
Secțiunea a 4-a
Concursul între creditorii ipotecari
Art. 2.420 – Concursul ipotecilor mobiliare
(1) Rangul ipotecilor perfecte se determină potrivit ordinii înscrierii sau perfectării ipotecilor,
cu excepțiile prevăzute de lege.
(2) Ipoteca perfectă este întotdeauna preferată ipotecilor care nu au fost perfectate.
Art. 2.421 – Concursul ipotecilor imobiliare
Rangul ipotecilor imobiliare este determinat de ordinea înregistrării cererilor de înscriere în
cartea funciară.
Art. 2.422 – Concursul ipotecilor mobiliare cu ipotecile imobiliare

Atunci când același bun este grevat atât de ipoteci mobiliare, cât și de ipoteci imobiliare, sunt
preferați creditorii a căror ipotecă a fost anterior făcută publică în registrele de publicitate
aferente. Cu toate acestea, ipoteca imobiliară înscrisă în aceeași zi cu o ipotecă mobiliară va fi
preferată acesteia din urmă.
Art. 2.423 – Concursul dintre ipotecile înscrise și gaj
Creditorul a cărui ipotecă este înscrisă în arhivă este preferat creditorului gajist, chiar dacă
acesta a obținut detenția bunului ipotecat anterior înscrierii ipotecii.
Art. 2.424 – Concursul dintre ipotecile generale și ipotecile speciale
Între o ipotecă asupra unei universalități de bunuri mobile și o ipotecă asupra unor bunuri
mobile determinate are prioritate aceea dintre ele care a fost înscrisă sau perfectată mai întâi.
Art. 2.425 – Ipotecile mobiliare privilegiate
(1) Ipoteca constituită în favoarea vânzătorului unui bun sau a creditorului care a acordat
împrumut pentru cumpărarea bunului are prioritate asupra unei ipoteci anterioare, dacă, înainte
ca debitorul să obțină posesia bunului ipotecat, avizul a fost înscris la arhivă, iar vânzătorul sau,
după caz, creditorul îl înștiințează în scris pe creditorul ipotecar anterior despre vânzare și despre
înscrierea ipotecii.
(2) Ipoteca asupra recoltei sau asupra produselor ce se vor obține prin valorificarea acesteia,
constituită în scopul obținerii sumelor necesare pentru a produce recolta, precum și ipoteca
constituită în perioada de creștere a plantelor ori în cursul unei perioade de 6 luni înainte de
recoltare sunt preferate din momentul înscrierii lor în arhivă oricărei alte ipoteci.
(3) Ipoteca asupra efectivelor de animale sau asupra produselor acestora, constituită în scopul
asigurării fondurilor care să îi permită celui care a constituit ipoteca să achiziționeze nutrețuri,
medicamente sau hormoni, necesare pentru hrana ori tratarea animalelor, are prioritate asupra
oricărei alte ipoteci constituite asupra aceluiași bun ori asupra produselor lui, alta decât ipoteca
vânzătorului de nutrețuri, medicamente sau hormoni.
Art. 2.426*) – Ipoteca asupra conturilor
Ipoteca creditorului care are controlul unui cont este preferată ipotecii unui creditor care nu are
controlul asupra acestuia.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.426 din Codul civil nu se aplică ipotecilor constituite înainte de data
intrării în vigoare a Codului civil. (a se vedea art. 178 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.427 – Cesiunea ipotecii. Schimbarea rangului
(1) Creditorul ipotecar poate ceda unui creditor chirografar ipoteca creanței sale ipotecare. De
asemenea, creditorii ipotecari pot conveni schimbarea rangului ipotecilor lor, sub condiția notării
în registrul de publicitate respectiv.
(2) Dacă între ipotecile al căror rang se schimbă se găsesc și alte garanții sau drepturi ai căror
titulari n-au consimțit la schimb, convenția nu le poate fi opusă decât în măsura în care le era
opozabilă garanția al cărei rang a fost cedat.
(3) În toate cazurile, cesiunea rangului se face în limita creanței ipotecare al cărei rang a fost
cedat, iar schimbul rangului se face în limita creanței ipotecare care are rangul preferat.
(4) Dacă bunul ipotecat este vândut la licitație, creditorul care a dobândit rangul unei creanțe
sub condiție va putea renunța la beneficiul schimbării de rang, creanța ipotecară condițională
reluându-și rangul cedat.
Secțiunea a 5-a
Stingerea ipotecilor

Art. 2.428 – Stingerea ipotecilor
(1) Ipoteca imobiliară se stinge prin radierea din cartea funciară sau prin pieirea totală a
bunului.
(2) Ipoteca mobiliară se stinge, iar ipoteca imobiliară se poate radia pentru una dintre
următoarele cauze:
a) stingerea obligației principale prin oricare dintre modurile prevăzute de lege;
b) neîndeplinirea evenimentului de care depinde nașterea obligației garantate ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
c) neîndeplinirea evenimentului de care depinde nașterea ipotecii ori îndeplinirea
evenimentului de care depinde stingerea acesteia;
d) dobândirea de către creditor a bunului grevat;
e) renunțarea expresă sau tacită a creditorului la ipotecă;
f)*) în orice alte cazuri prevăzute de lege.
(3) Cu toate acestea, în cazurile prevăzute la alin. (2) lit. a) și b), ipoteca nu se stinge dacă
părțile convin ca ea să fie folosită pentru garantarea unei alte obligații determinate ori
determinabile, fără a se vătăma însă drepturile dobândite anterior de alte persoane.
_____________
*) În sensul art. 2.428 alin. (2) lit. f) din Codul civil, ipoteca se va radia din cartea funciară și
în baza unei declarații scrise a creditorului ipotecar. În cazul în care mai mulți creditori sunt
beneficiarii unei ipoteci cu privire la bunul în cauză, declarația de radiere nu va aduce atingere
drepturilor celorlalți creditori ipotecari. Declarația de radiere se poate face sub forma unui
înscris autentic notarial. (a se vedea art. 178 1 din Legea nr. 71/2011)
Cap. IV
Executarea ipotecii
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 2.429 – Executarea ipotecilor
În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația sa, creditorul poate urmări bunul
ipotecat, potrivit dispozițiilor prezentului capitol.
Art. 2.430 – Condițiile executării
Executarea ipotecii nu poate fi realizată decât în virtutea unui titlu executoriu și pentru o
creanță certă, lichidă și exigibilă.
Art. 2.431 – Titlurile executorii
Contractele de ipotecă valabil încheiate sunt, în condițiile legii, titluri executorii.
Art. 2.432 – Alte căi de realizare a creanței
Dispozițiile prezentului capitol nu aduc nicio atingere dreptului creditorului de a-și realiza
creanța pe calea unei acțiuni personale sau de a solicita luarea oricăror măsuri necesare pentru
executarea ipotecii, potrivit Codului de procedur ă civil ă.
Art. 2.433 – Interdicția pactului comisoriu
Orice clauză potrivit căreia, pentru a garanta executarea obligației debitorului său, creditorul
își rezervă dreptul să devină proprietarul irevocabil al bunului sau să dispună de acesta fără
formalitățile impuse de lege se consideră nescrisă.
Art. 2.434 – Discuțiunea bunurilor mobile

Un creditor ipotecar de rang inferior poate să se opună la urmărirea bunului mobil care îi este
anume ipotecat, dacă au mai rămas bunuri mobile suficiente ipotecate în favoarea creditorului de
rang superior pentru aceeași datorie, și poate să ceară discuțiunea prealabilă cu respectarea
formalităților reglementate la art. 2.295. Dacă cererea este admisă, urmărirea bunului ipotecat
este suspendată.
Secțiunea a 2-a
Executarea ipotecii mobiliare
§1. Executarea ipotecii asupra bunurilor mobile corporale
I. Deposedarea debitorului
Art. 2.435 – Drepturile creditorului
În caz de neexecutare, creditorul are dreptul, la alegerea sa:
a) să vândă bunul ipotecat în condițiile art. 2.445 – 2.459;
b) să își însușească bunul pentru a stinge creanța ipotecară în condițiile art. 2.460 – 2.463;
c) să preia bunul în scop de administrare în condițiile art. 2.468 – 2.473.
Art. 2.436 – Urmărirea accesoriilor unui imobil
Atunci când ipoteca poartă asupra unor bunuri mobile accesorii ale unui imobil, creditorul
ipotecar se poate prevala, în privința acestora, de drepturile recunoscute în prezenta secțiune,
afară de cazul în care a început urmărirea potrivit regulilor stabilite pentru executarea ipotecilor
imobiliare.
Art. 2.437 – Separarea accesoriilor unui imobil
(1) Atunci când titularul unei ipoteci constituite asupra unui bun mobil accesoriu al unui
imobil este preferat titularilor altor drepturi reale asupra bunului imobil respectiv, el poate, în caz
de neexecutare din partea debitorului, să separe cele două bunuri.
(2) În acest caz, creditorul ipotecar este obligat să îi despăgubească pe titularii de drepturi
reale asupra imobilului, cu excepția constituitorului, pentru cheltuielile necesare reparării
stricăciunilor cauzate de separarea celor două bunuri.
(3) Creditorul nu este obligat la despăgubiri pentru scăderea valorii bunului imobil ca urmare a
înlăturării bunului ipotecat ori a necesității de a-l înlocui.
(4) Cei îndreptățiți la despăgubire pot refuza separarea bunurilor cât timp creditorul ipotecar
nu oferă o garanție suficientă pentru plata despăgubirilor.
(5) Dispozițiile prezentului articol nu se aplică materialelor obișnuite de construcție care sunt
încorporate într-o construcție.
Art. 2.438 – Dreptul de a prelua bunurile
Creditorul ipotecar are dreptul:
a) să preia bunurile ipotecate, cu toate accesoriile acestora;
b) fără a le deplasa, să ia măsurile necesare pentru ca echipamentele și alte asemenea bunuri să
nu mai poată fi folosite și să dispună ulterior de acestea conform dispozițiilor art. 2.447.
Art. 2.439 – Preluarea bunului
Creditorul poate prelua bunul ipotecat prin mijloace proprii sau cu ajutorul unui organ de
executare.
Art. 2.440 – Preluarea bunului prin mijloace proprii
(1) Atunci când contractul de ipotecă mobiliară o permite în mod expres, creditorul poate
prelua bunul mobil, precum și titlurile și înscrisurile care constată dreptul de proprietate al

constituitorului asupra bunului, prin mijloace proprii, după o prealabilă notificare prin
intermediul executorului judecătoresc.
(2)*) Creditorul nu poate însă tulbura liniștea și ordinea publică ori recurge, în mod direct sau
indirect, la constrângere, chiar dacă fapta sa nu ar constitui o infracțiune. Orice stipulație care
limitează această obligație se consideră nescrisă.
_____________
*) În sensul prevederilor art. 2.440 alin. (2) din Codul civil, simpla invocare a posibilității de
executare silită și a efectelor neîndeplinirii obligației nu constituie constrângere. (a se
vedea art. 179 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.441 – Remiterea bunului ipotecat
(1)*) Cel care deține bunul mobil este dator să îl predea creditorului ipotecar, care urmărește
bunul potrivit procedurii prevăzute în prezentul capitol. Acesta poate însă refuza predarea, în
cazul în care creditorul nu face dovada dreptului său de a prelua bunul.
(2) Cu excepția creditorului ipotecar de rang superior care a pornit, la rândul său, executarea,
niciun alt creditor nu îi poate cere creditorului care a preluat bunul să i-l remită.
_____________
*) Dovada dreptului de a prelua bunul în sensul art. 2.441 alin. (1) din Codul civil se face cu
prezentarea unei copii a contractului de ipotecă mobiliară perfectat în condițiile legii și a unei
copii a avizului de ipotecă eliberat de arhivă în condițiile legii. (a se vedea art. 180 din Legea
nr. 71/2011)
Art. 2.442*) – Preluarea silită a bunului
(1) Creditorul poate solicita concursul executorului judecătoresc pentru a prelua bunul.
(2) Cererea creditorului va fi însoțită de o copie de pe contractul de garanție, de o descriere a
bunului ce urmează a fi preluat și, dacă este cazul, de o copie certificată de pe înscrierea ipotecii
la arhivă.
(3) La solicitarea executorului judecătoresc, agenții forței publice sunt obligați să acorde tot
sprijinul pentru preluarea bunului.
_____________
*) În orice moment după neîndeplinirea de către debitor a obligației ipotecare și fără a fi
necesar să se încerce înainte intrarea în posesie prin mijloace proprii, creditorul poate apela la
procedura preluării silite a bunului reglementată de art. 2.442 din Codul civil. (a se vedea art.
181 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.443 – Obligațiile executorului judecătoresc
(1) În termen de 48 de ore de la primirea cererii, executorul judecătoresc se deplasează la locul
unde se află bunul ipotecat, îl ridică și îl predă de îndată creditorului.
(2) Executorul judecătoresc întocmește un proces-verbal, în două exemplare, dintre care unul
se păstrează la dosarul de executare, iar celălalt se comunică debitorului în condițiile Codului de
procedur ă civil ă.
(3) Creditorul avansează cheltuielile și suportă riscurile transportului și depozitării bunului.
(4) În cazul în care este necesar să se recurgă la constrângere, executorul judecătoresc este
obligat să revină în cursul aceleiași zile, însoțit de agenți ai forței publice, pentru a prelua bunul
afectat garanției. Nu este necesară prezentarea unei hotărâri judecătorești sau a altui act
provenind de la autoritățile administrative.
Art. 2.444 – Drepturile și obligațiile creditorului

Creditorul care deține bunul ipotecat are drepturile și obligațiile unui administrator al bunului
altuia împuternicit cu administrarea simplă, dispozițiile art. 795 – 799 aplicându-se în mod
corespunzător.
II. Vânzarea bunului ipotecat
Art. 2.445*) – Vânzarea bunurilor ipotecate
(1) Creditorul ipotecar poate cere instanței încuviințarea executării ipotecii mobiliare prin
vânzarea bunului mobil ipotecat. *) La cererea de încuviințare se vor atașa documente care atestă
existența creanței ipotecare și a ipotecii mobiliare, împreună cu dovada perfectării ipotecii.
Instanța va analiza existența creanței și a ipotecii legal perfectate și va încuviința vânzarea, cu
citarea părților interesate. Introducerea cererii de încuviințare a executării ipotecii mobiliare
prin vânzarea bunului mobil ipotecat întrerupe prescripția dreptului de a obține executarea
silită.
(2) Creditorul ipotecar poate vinde bunurile mobile ipotecate în starea în care se găsesc sau
după luarea unor măsuri comercial rezonabile pentru valorificarea acestora.
(3) Creditorul poate vinde bunurile mobile ipotecate prin licitație publică ori prin negociere
directă, prin unul sau mai multe contracte, în bloc ori separat, în orice moment sau loc, în
condiții comerciale rezonabile.
(4) Părțile pot conveni, prin contractul de ipotecă, modul de valorificare a bunurilor grevate.
(5) În toate cazurile, vânzarea trebuie realizată într-o manieră comercial rezonabilă în ceea ce
privește metoda, momentul, locul, condițiile și toate celelalte aspecte ale acesteia.
_____________
*) Încuviințarea executării ipotecii mobiliare prin vânzarea bunului ipotecat prevăzută la art.
2.445 este de competența judecătoriei în a cărei circumscripție își are domiciliul sau, după caz,
sediul creditorul.(a se vedea alin. 1 al art. 181 1 din Legea nr. 71/2011, astfel cum a fost
modificat prin O.U.G. nr. 1/2016)
**) Ori de câte ori printr-un act normativ se prevede învestirea cu formulă executorie a
titlurilor executorii și/sau încuviințarea executării de către executorul judecătoresc, acestea vor
fi puse în executare după încuviințarea executării de către instanța judecătorească competentă
potrivit legii, fără a fi necesară învestirea cu formulă executorie. (a se vedea art. VII din O.U.G.
nr. 1/2016)
Art. 2.446 – Vânzarea comercial rezonabilă
(1) Vânzarea bunurilor este comercial rezonabilă dacă are loc:
a) în modul în care se dispune în mod obișnuit de bunuri de același fel pe o piață organizată;
b) la prețul stabilit pe o piață organizată și valabil în momentul vânzării;
c) în conformitate cu practicile comerciale rezonabile urmate de cei care vând în mod obișnuit
bunuri de același fel;
d) în conformitate cu regulile stabilite prin contractul de ipotecă, atunci când nu există o piață
organizată pentru bunul ipotecat sau dacă nu există practici comerciale standardizate.
(2) În condițiile prevăzute la alin. (1), simplul fapt că se putea obține un preț mai mare dacă
vânzarea ar fi avut loc în alt moment sau printr-o altă metodă decât cea aleasă de creditor nu face
ca vânzarea să nu fie considerată comercial rezonabilă.
Art. 2.447 – Vânzarea bunului aflat în posesia debitorului
(1) Creditorul poate vinde bunul ipotecat, chiar dacă acesta se află în posesia debitorului.
(2) Cumpărătorul are dreptul de a intra în posesia bunului, în condițiile art. 2.435 – 2.444.
Art. 2.448 – Cumpărarea de către creditor

(1) Un creditor ipotecar nu poate cumpăra bunul decât:
a) în cadrul unei licitații publice;
b) prin vânzare directă, însă numai dacă bunuri de același fel sunt vândute în mod obișnuit pe
o piață reglementată.
(2) În aceste cazuri, creditorul poate depune creanța în contul prețului.
Art. 2.449 – Notificarea vânzării
(1) Dacă dorește să vândă bunul după procedura reglementată în prezenta secțiune, creditorul
este ținut să comunice persoanelor prevăzute la art. 2.450 o notificare de executare și să înscrie
un aviz de executare la arhivă.
(2) Atât comunicarea notificării, cât și înscrierea avizului de executare trebuie realizate cu cel
puțin 15 zile înainte de data stabilită pentru vânzare.
(3) Nerespectarea acestor formalități atrage nulitatea vânzării.
(4) Dispozițiile acestui articol nu se aplică atunci când bunurile care fac obiectul urmăririi sunt
supuse pieirii, deteriorării ori devalorizării rapide ori sunt vândute în mod obișnuit pe o piață
organizată.
Art. 2.450 – Destinatarii notificării
Creditorul trebuie să adreseze notificarea:
a) debitorului obligației garantate prin ipotecă, fideiusorilor și codebitorilor solidari ai
acestuia;
b) constituitorului sau, după caz, succesorilor în drepturi ai acestuia;
c) tuturor creditorilor ipotecari ale căror ipoteci au devenit opozabile prin înscrierea în arhivă a
unui aviz care identifică bunul grevat și care, la data notificării, este înscris pe numele
debitorului;
d) tuturor persoanelor de la care a primit notificarea existenței unui drept sau a unei pretenții
cu privire la bunul ipotecat, precum și celor de la care bunul a fost ridicat ori la care acesta se
află, dacă sunt cunoscuți;
e) tuturor creditorilor ipotecari și privilegiați a căror garanție a devenit opozabilă pe altă cale,
în temeiul legii, dacă creditorul ipotecar cunoaște identitatea și adresa acestora.
Art. 2.451 – Conținutul notificării
Notificarea vânzării trebuie să indice în mod clar:
a) constituitorul și creditorul ipotecar;
b) bunurile care fac obiectul urmăririi;
c)*) suma pentru care se pornește urmărirea;
d) metoda prin care se va realiza valorificarea bunului;
e) data, ora și locul la care va avea loc licitația publică, precum și prețul de pornire a licitației
ori, după caz, data și ora cu începere de la care creditorul va dispune de bun.
_____________
*) În sensul art. 2.451 lit. c) din Codul civil, notificarea vânzării va preciza capitalul creanței
ipotecare și va menționa, în mod generic, că la acesta se adaugă accesoriile. (a se vedea art.
182 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.452*) – Opoziția la executare
(1) În termen de 15 zile de la comunicarea notificării sau, după caz, de la înscrierea avizului de
executare în arhivă, cei interesați sau vătămați prin executare pot formula opoziție la executare.
(2) Opoziția suspendă de drept procedura de vânzare până la soluționarea definitivă a cauzei.
Creditorul ipotecar care nu a preluat încă bunul va putea să o facă și pe perioada judecării
opoziției.

(3) Instanța va soluționa opoziția în termen de 5 zile. Hotărârea instanței poate fi atacată numai
cu apel în termen de 5 zile de la comunicare. În cazul respingerii opoziției, apelul nu îl oprește pe
creditor să treacă la valorificarea bunului. Apelul se soluționează de urgență potrivit regulilor de
la ordonanța președințială.
(4) Instanța poate dispune încetarea executării pornite de creditor, dacă debitorul a plătit,
precum și restituirea bunului de către creditor. Dacă instanța constată că vânzarea ar urma să se
facă cu încălcarea dispozițiilor prezentei secțiuni, va stabili condițiile și regulile corespunzătoare
și va încuviința valorificarea bunului.
_____________
*) Opoziția la executare prevăzută la art. 2.452 din Codul civil este de competența
judecătoriei care a învestit cu formulă executorie contractul de ipotecă. (a se vedea alin. 2
al art. 181 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.453 – Plata creanței ipotecare
În orice moment până la vânzarea bunului de către creditor, debitorul și orice persoană
interesată pot executa obligația, plătind totodată cheltuielile rezonabile făcute pentru preluarea *) și
vânzarea bunului. În acest caz, creditorul este obligat să accepte plata, să înceteze imediat orice
măsură de executare silită și să restituie bunul debitorului.
_____________
*) În cadrul cheltuielilor rezonabile făcute de creditor cu preluarea bunului ipotecat se includ
și despăgubirile pe care acesta le datorează conform art. 2.437 alin. (2) și art. 2.443 alin. (3)
din Codul civil. (a se vedea art. 183 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.454 – Preferința la executare
(1) Creditorul ipotecar de rang superior este preferat creditorilor de rang inferior în ceea ce
privește exercițiul dreptului de a executa ipoteca și poate, cât timp bunul nu a fost vândut, să
continue executarea începută sau să pornească o nouă executare.
(2) Acesta poate fi însă ținut să restituie cheltuielile făcute de un creditor de rang inferior dacă,
fiind notificat cu privire la executarea ipotecii, omite să invoce prioritatea drepturilor sale într-un
termen rezonabil.
Art. 2.455 – Dobândirea lucrului de către cumpărător
(1) Vânzarea bunului în cadrul procedurii reglementate în prezentul capitol:
a) transferă cumpărătorului toate drepturile pe care constituitorul le are asupra bunului;
b) stinge ipoteca în virtutea căreia vânzarea a avut loc;
c) stinge toate celelalte ipoteci și privilegii, dacă prin lege nu se prevede altfel.
(2) Titlurile sau înscrisurile care constată dreptul de proprietate al constituitorului asupra
bunului, contractul de ipotecă, împreună cu mențiunea stingerii garanției la arhivă fac dovada
dreptului de proprietate al dobânditorului.
Art. 2.456 – Obligația personală a debitorului
Debitorul rămâne obligat personal pentru partea din creanță care nu este acoperită de prețul
obținut din vânzare.
Art. 2.457 – Vânzarea bunului care nu aparține debitorului
(1) Creditorul trebuie să restituie proprietarului fie lucrul, fie prețul vânzării, îndată ce a aflat
că debitorul nu este proprietarul bunului ipotecat.
(2) În cazul în care creditorul nu cunoaște această împrejurare până la distribuirea prețului, el
este exonerat de orice răspundere, dacă a restituit debitorului ceea ce rămâne din vânzarea
bunului.

Art. 2.458 – Locațiunea bunului după vânzare
(1) Se poate conveni ca, după vânzare, constituitorul să folosească bunul în calitate de locatar.
(2) Dreptul constituitorului va fi opozabil oricărui dobânditor al bunului dacă a fost înscris la
arhivă sau dacă a fost cunoscut de acesta pe altă cale.
Art. 2.459 – Distribuirea sumelor realizate
(1) După deducerea cheltuielilor rezonabile făcute de creditor cu preluarea, conservarea,
luarea măsurilor pentru valorificarea bunului și cu vânzarea, creditorul distribuie sumele de bani
realizate din executare creditorilor privilegiați și ipotecari, potrivit ordinii de preferință, chiar
dacă aceștia ar avea creanțe afectate de termen suspensiv sau de condiție rezolutorie. Cu privire
la aceste sume, creditorul are drepturile și obligațiile unui administrator al bunurilor altuia
împuternicit cu administrarea simplă, dispozițiile art. 795 – 799 aplicându-se în mod
corespunzător.
(2) Suma rămasă disponibilă se predă debitorului în termen de 3 zile de la primirea sumelor
rezultate din valorificarea bunului. Dacă plata nu poate avea loc, suma va fi depusă într-un cont
bancar, urmând ca debitorul să fie înștiințat despre aceasta de către creditor.
(3) Creditorul va întocmi de îndată un proces-verbal despre eliberarea sau distribuirea sumei
rezultate din executare. Acesta se va comunica imediat debitorului, constituitorului și celorlalți
creditori privilegiați și ipotecari și se va înscrie la arhivă.
(4) Orice înțelegere dintre creditor și debitor prin care se stabilește o altă destinație a sumelor
rezultate din executare se consideră nescrisă.
III.*) Preluarea bunului ipotecat în contul creanței
*) În cazul în care creditorul a preluat bunul ipotecat în contul creanței, creanța ipotecară se
stinge, iar creditorul nu mai poate exercita nicio acțiune personală și nici nu îl mai poate
urmări pe debitor, chiar dacă valoarea bunului preluat nu acoperă integral creanța ipotecară.
(a se vedea art. 184 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.460 – Preluarea bunului ipotecat în contul creanței
(1) Creditorul își poate însuși bunul ipotecat pentru stingerea creanței, dacă prin lege nu se
prevede altfel, constituitorul consimte la aceasta, iar persoanele prevăzute la art. 2.450 nu se
opun.
(2) Consimțământul constituitorului la preluarea bunului de către creditor în contul creanței
trebuie să fie exprimat în scris și să fie ulterior neexecutării.
Art. 2.461 – Notificarea ofertei de preluare în contul creanței
Creditorul care dorește să preia bunul ipotecat pentru stingerea creanței sale va înscrie în
arhivă un aviz de preluare în contul creanței și va notifica această ofertă persoanelor prevăzute la
art. 2.450.
Art. 2.462 – Opunerea la preluarea în contul creanței
(1) Opunerea la preluarea bunului în contul creanței făcută de persoanele prevăzute la art.
2.450 produce efecte numai dacă este comunicată creditorului în termen de 15 zile de la
notificare.
(2) Dispozițiile art. 2.452 se aplică în mod corespunzător.
Art. 2.463 – Efectele preluării în contul creanței
(1) Preluarea bunului de către creditor în contul creanței:
a) stinge creanța ipotecară;
b) transferă creditorului toate drepturile pe care constituitorul le are asupra bunului;

c) stinge toate ipotecile și privilegiile de rang inferior.
(2) Contractul de ipotecă împreună cu notificarea de preluare în contul creanței țin loc de titlu
de proprietate.
§2. Executarea ipotecii asupra titlurilor reprezentative
Art. 2.464 – Ipoteca asupra titlurilor reprezentative
(1) Când ipoteca are ca obiect titluri reprezentative privind bunuri mobile, inclusiv recipise de
depozit și warante, creditorul are dreptul să vândă bunurile și să distribuie prețul, potrivit
prevederilor prezentei secțiuni.
(2) Cel ce are o ipotecă asupra unor titluri de valoare negociabile are dreptul de a executa
ipoteca împotriva giranților și avaliștilor.
§3. Executarea ipotecii asupra creanțelor
Art. 2.465*) – Ipoteca asupra creanțelor
(1) Ipoteca unei creanțe conferă creditorului, atunci când condițiile pentru a porni executarea
silită sunt întrunite, dreptul de a prelua titlul de creanță, de a cere și de a obține plata sau, la
alegerea sa, de a vinde creanța și de a-și însuși prețul, toate acestea în limita sumei garantate.
(2) Cu privire la vânzarea avută în vedere la alin. (1), dispozițiile privitoare la cesiunea de
creanță se aplică în mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.465 din Codul civil se aplică numai în situațiile în care creditorul
ipotecar nu și-a exercitat drepturile conferite de art. 2.400 – 2.405 din Codul civil. (a se
vedea art. 185 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.466 – Ipoteca asupra conturilor
(1) Atunci când ipoteca ce poartă asupra unui cont este perfectată conform dispozițiilor art.
2.410 alin. (2) lit. a), creditorul poate compensa soldul creditor al contului cu creanța ipotecară.
(2) Atunci când ipoteca ce poartă asupra unui cont este perfectată conform dispozițiilor art.
2.410 alin. (2) lit. b) sau c), creditorul ipotecar poate ordona instituției de credit eliberarea
soldului contului în beneficiul său.
Art. 2.467 – Conduita creditorului
În toate cazurile, creditorul trebuie să acționeze într-o manieră comercial rezonabilă.
§4. Preluarea bunului în vederea administrării
Art. 2.468*) – Condițiile
(1) Creditorul care are o ipotecă asupra bunurilor unei întreprinderi poate prelua bunurile
ipotecate în vederea administrării dacă notifică hotărârea sa persoanelor prevăzute la art. 2.450 și
înscrie la arhivă un aviz de executare, dispozițiile art. 2.449 – 2.451 aplicându-se în mod
corespunzător.
(2) Preluarea bunurilor se face temporar, cel mult până la satisfacerea creanței pentru care s-a
constituit garanția.
_____________
*) Numirea administratorului bunului mobil ipotecat prevăzută la art. 2.468 și 2.469 din
Codul civil, precum și opoziția la preluarea bunului mobil în vederea administrării sunt de

competența judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau, după caz,
sediul creditorul. (a se vedea alin. 3 al art. 181 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.469*) – Administratorul
Poate fi administrator creditorul sau o altă persoană desemnată de creditor sau, după caz, de
către instanță.
_____________
*) Numirea administratorului bunului mobil ipotecat prevăzută la art. 2.468 și 2.469 din
Codul civil, precum și opoziția la preluarea bunului mobil în vederea administrării sunt de
competența judecătoriei în a cărei circumscripție teritorială își are domiciliul sau, după caz,
sediul creditorul. (a se vedea alin. 3 al art. 181 1 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.470 – Obligațiile administratorului
Creditorul sau cel căruia i-a fost încredințată administrarea bunurilor are calitatea de
administrator al bunului altuia însărcinat cu administrarea deplină, dispozițiile art. 800 și 801
aplicându-se în mod corespunzător.
Art. 2.471 – Conservarea drepturilor locatarului
Preluarea bunului în deplină administrare nu poate aduce atingere drepturilor dobândite
anterior de locatar.
Art. 2.472 – Încetarea administrării
Administrarea bunului încetează în cazul în care creditorul și-a acoperit creanța, inclusiv
despăgubirile și cheltuielile privind executarea, în cazul în care a făcut o notificare prin care
alege altă modalitate de executare, precum și în alte cazuri prevăzute de lege. Declararea
falimentului persoanei împotriva căreia se execută garanția nu duce la încetarea administrării.
Art. 2.473 – Obligațiile creditorului la încetarea administrării
(1) La încetarea administrării, creditorul este obligat să dea socoteală și, dacă nu a optat pentru
o altă modalitate de executare, să restituie bunurile celui împotriva căruia s-a făcut executarea.
(2) Creditorul care și-a acoperit astfel creanța, despăgubirile și cheltuielile cu executarea este
obligat să predea persoanei împotriva căreia s-a executat garanția și surplusul de bunuri obținut
prin administrare.
§5. Sancțiuni
Art. 2.474 – Încălcarea regulilor privitoare la preluarea bunului
(1) Creditorul care încalcă regulile de preluare a bunului ipotecat răspunde pentru pagubele
pricinuite.
(2) El este, de asemenea, obligat să restituie bunurile și să plătească persoanei împotriva căreia
a pornit urmărirea o treime din valoarea acestor bunuri.
Art. 2.475 – Încălcarea regulilor privitoare la executarea ipotecii
(1) Creditorul care încalcă regulile stabilite de prezenta secțiune pentru valorificarea bunului
ipotecat răspunde pentru prejudiciile cauzate.
(2) Creditorul este, de asemenea, dator să plătească persoanei împotriva căreia a pornit
urmărirea o treime din valoarea bunurilor supuse urmăririi la momentul vânzării.
(3) Dacă diferența dintre valoarea bunului ipotecat și prețul realizat prin urmărirea silită este
mai mare decât suma prevăzută la alin. (2), creditorul este obligat să plătească această diferență.
(4) Plătind aceste sume, creditorul poate reține prețul vânzării. El pierde însă partea din
creanța ipotecară care a rămas neacoperită după urmărirea bunului.

Art. 2.476 – Stabilirea valorii bunului
(1) Pentru a stabili valoarea bunului în cazul prevăzut la art. 2.475 alin. (3), creditorul și
constituitorul vor desemna câte un expert evaluator.
(2) Dacă diferența dintre valorile astfel stabilite este mai mică de o cincime, valoarea bunului
se consideră a fi media aritmetică a celor două valori.
(3) Dacă diferența este mai mare de o cincime, evaluatorii vor desemna un al treilea expert.
Valoarea bunului se consideră a fi media aritmetică a celor mai apropiate două evaluări.
Art. 2.477 – Încălcarea regulilor privitoare la distribuirea prețului
Creditorul care încalcă regulile stabilite de prezenta secțiune pentru distribuirea prețului
răspunde pentru prejudiciile cauzate celorlalți creditori potrivit dreptului comun.
Secțiunea a 3-a
Executarea ipotecilor imobiliare
Art. 2.478 – Discuțiunea bunurilor ipotecate
Creditorul nu poate urmări în același timp vânzarea imobilelor care nu sunt ipotecate decât în
cazul când bunurile care îi sunt ipotecate nu sunt suficiente pentru plata creanței sale.
Art. 2.479 – Regulile aplicabile
Urmărirea silită se face cu respectarea dispozițiilor Codului de procedur ă civil ă.
Cap. V*)
Gajul
*) Prin "gaj" în sensul titlului XI al cărții a V-a a Codului civil se desemnează toate garanțiile
reale mobiliare care necesită deposedarea debitorului de bunul afectat garanției, indiferent de
momentul și de temeiul juridic al constituirii lor. (a se vedea art. 186 din Legea nr. 71/2011)
Secțiunea 1*)
Constituirea gajului
*) Gajul constituit înainte de data intrării în vigoare a Codului civil este supus, în ceea ce
privește condițiile de valabilitate, dispozițiilor legale existente la data constituirii sale.
Gajul pentru care formalitățile de deposedare sau de înregistrare au fost îndeplinite înainte
de data intrării în vigoare a Codului civil și pentru care condiția deposedării nu s-a pierdut
până la data intrării în vigoare a Codului civil este supus, în ceea ce privește ordinea de
preferință, opozabilitatea și efectele față de terți, dispozițiilor legale existente la data
deposedării debitorului sau la data înregistrării gajului.
Executarea silită a gajului începută înainte de data intrării în vigoare a Codului civil va fi
continuată în conformitate cu dispozițiile legale existente la data începerii executării. (a se
vedea art. 187 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.480 – Obiectul gajului
Gajul poate avea ca obiect bunuri mobile corporale sau titluri negociabile emise în formă
materializată.
Art. 2.481 – Constituirea gajului
(1) Gajul se constituie prin remiterea bunului sau titlului către creditor sau, după caz, prin
păstrarea acestuia de către creditor, cu consimțământul debitorului, în scopul garantării creanței.

(2) Gajul asupra titlurilor negociabile se constituie, în cazul titlurilor nominative sau la
purtător, prin remiterea acestora, iar în cazul titlurilor la ordin, prin andosarea acestora, în scop
de garanție.
Art. 2.482 – Publicitatea gajului
(1) Publicitatea gajului bunurilor mobile corporale se realizează fie prin deposedarea
debitorului, fie prin înscrierea gajului la arhivă.
(2)*) Publicitatea gajului asupra sumelor de bani se realizează numai prin deținerea acestora.
(3) Gajul asupra titlurilor negociabile este perfectat prin remiterea sau, după caz, prin
andosarea titlurilor.
_____________
*) În sensul prevederilor art. 2.482 alin. (2) din Codul civil, deținerea se poate realiza și prin
intermediul controlului unic sau comun al unei casete de valori în care se află depozitate sumele
de bani. (a se vedea art. 188 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.483 – Deținerea bunului de către creditor
Deținerea bunului de către creditorul gajist trebuie să fie publică și neechivocă. Atunci când
față de terți se creează aparența că debitorul deține bunul, gajul nu poate fi opus acestora.
Art. 2.484 – Deținerea prin intermediul unui terț
Creditorul poate, cu acordul debitorului său, să exercite detenția prin intermediul unui terț,
însă deținerea exercitată de acesta nu asigură opozabilitatea gajului decât din momentul în care a
primit înscrisul constatator al gajului.
Art. 2.485 – Conservarea gajului
(1) Gajul există numai atât timp cât creditorul deține bunul gajat sau, după caz, cât timp este
valabilă andosarea titlului la ordin.
(2) Cu toate acestea, gajul nu se stinge atunci când:
a) creditorul nu mai deține bunul, fără voia sa, prin fapta altei persoane;
b) creditorul a remis temporar bunul debitorului sau unui terț pentru a-l evalua, repara,
transforma sau ameliora;
c) creditorul a remis bunul unui alt creditor al debitorului său în cadrul unei proceduri de
urmărire silită.
Art. 2.486 – Restituirea bunului către creditor
Sub rezerva regulilor privitoare la dobândirea proprietății bunurilor mobile prin posesia de
bună-credință, creditorul gajist poate să ceară restituirea bunului de la cel care îl deține, cu
excepția cazului în care bunul a fost preluat de un creditor ipotecar cu rang superior sau preluarea
a intervenit în cadrul procedurii de executare silită.
Secțiunea a 2-a
Drepturile și obligațiile creditorului gajist
Art. 2.487 – Drepturile și obligațiile creditorului gajist
Creditorul gajist are drepturile și obligațiile unui administrator al bunului altuia însărcinat cu
administrarea simplă. Dispozițiile art. 795 – 799 se aplică în mod corespunzător.
Art. 2.488 – Fructele bunului gajat
În lipsă de stipulație contrară, creditorul predă debitorului fructele naturale și industriale. El
impută fructele civile mai întâi asupra cheltuielilor făcute, apoi asupra dobânzilor și, la urmă,
asupra capitalului.
Art. 2.489 – Răscumpărarea titlurilor participative

În cazul răscumpărării acțiunilor sau a altor titluri participative la capitalul social al unei
societăți comerciale, creditorul este îndreptățit să impute prețul plătit potrivit regulilor prevăzute
la art. 2.488.
Art. 2.490 – Pieirea bunului
Creditorul nu răspunde pentru pieirea bunului atunci când aceasta se datorează forței majore,
vechimii ori folosirii normale și autorizate a bunului.
Art. 2.491 – Cheltuielile de conservare
Debitorul este ținut să restituie creditorului cheltuielile făcute cu conservarea bunului.
Art. 2.492 – Restituirea bunului către debitor
(1) Debitorul nu poate cere restituirea bunului decât după ce a executat obligația, cu excepția
cazului în care creditorul folosește ori conservă bunul în mod abuziv.
(2) Gajul se stinge atunci când creditorul este obligat să restituie bunul în temeiul unei hotărâri
judecătorești pronunțate în condițiile alin. (1).
Art. 2.493 – Indivizibilitatea gajului
(1) Gajul poartă asupra tuturor bunurilor grevate până la stingerea integrală a obligației
garantate.
(2) Moștenitorul debitorului, plătind partea din datorie care îi revine, nu poate cere partea sa
din bunul grevat cât timp obligația nu este stinsă în întregime.
(3) Moștenitorul creditorului gajist, primind partea din creanță care îi revine, nu poate remite
bunul grevat în dauna celorlalți moștenitori care nu au fost plătiți.
Art. 2.494 – Aplicarea regulilor privitoare la ipotecă
Dispozițiile privitoare la publicitatea, prioritatea, executarea și stingerea ipotecilor mobiliare
se aplică în mod corespunzător.
Cap. VI*)
Dreptul de retenție
*) Drepturile de retenție exercitate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi
supuse, în ceea ce privește condițiile de valabilitate, dispozițiilor legale existente la data
exercitării lor.
Drepturile de retenție înregistrate înainte de data intrării în vigoare a Codului civil vor fi
supuse, în ceea ce privește ordinea de preferință, opozabilitatea și efectele față de terți,
dispozițiilor legale existente la data înregistrării lor. (a se vedea art. 189 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.495 – Noțiune
(1) Cel care este dator să remită sau să restituie un bun poate să îl rețină cât timp creditorul nu
își execută obligația sa izvorâtă din același raport de drept sau, după caz, atât timp cât creditorul
nu îl despăgubește pentru cheltuielile necesare și utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori
pentru prejudiciile pe care bunul i le-a cauzat.
(2) Prin lege se pot stabili și alte situații în care o persoană poate exercita un drept de retenție.
Art. 2.496 – Excepții
(1) Dreptul de retenție nu poate fi exercitat dacă deținerea bunului provine dintr-o faptă ilicită,
este abuzivă ori nelegală sau dacă bunul nu este susceptibil de urmărire silită.
(2) Dreptul de retenție nu poate fi invocat de către posesorul de rea-credință decât în cazurile
anume prevăzute de lege.
Art. 2.497 – Îndatoririle celui care exercită dreptul de retenție

Cel care exercită un drept de retenție are drepturile și obligațiile unui administrator al bunului
altuia împuternicit cu administrarea simplă, dispozițiile art. 795 – 799 aplicându-se în mod
corespunzător.
Art. 2.498 – Opozabilitatea dreptului de retenție
(1) Dreptul de retenție este opozabil terților fără îndeplinirea vreunei formalități de publicitate.
(2) Cu toate acestea, cel care exercită un drept de retenție nu se poate opune urmăririi silite
pornite de un alt creditor, însă are dreptul de a participa la distribuirea prețului bunului, în
condițiile legii.
Art. 2.499 – Stingerea dreptului de retenție
(1) Dreptul de retenție încetează dacă cel interesat consemnează suma pretinsă sau oferă
retentorului o garanție suficientă.
(2) Deposedarea involuntară de bun nu stinge dreptul de retenție. Cel care exercită acest drept
poate cere restituirea bunului, sub rezerva regulilor aplicabile prescripției extinctive a acțiunii
principale și dobândirii bunurilor mobile de către posesorul de bună-credință.
Cartea a VI-a
Despre prescripția extinctivă, decădere și calculul termenelor*)
*) Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VI-a sunt cuprinse în art.
201 – 205 din Legea nr. 71/2011.
Titlul I*)
Prescripția extinctivă
*) Prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a Codului civil sunt și rămân
supuse dispozițiilor legale care le-au instituit. (a se vedea art. 201 din Legea nr. 71/2011)
Cap. I
Dispoziții generale
Art. 2.500 – Obiectul prescripției extinctive
(1) Dreptul material la acțiune, denumit în continuare drept la acțiune, se stinge prin
prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege.
(2) În sensul prezentului titlu, prin drept la acțiune se înțelege dreptul de a constrânge o
persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație
juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz.
Art. 2.501 – Prescriptibilitatea dreptului la acțiune
(1) Drepturile la acțiune având un obiect patrimonial sunt supuse prescripției extinctive, afară
de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2) De asemenea, în cazurile anume prevăzute de lege, sunt supuse prescripției extinctive și
alte drepturi la acțiune, indiferent de obiectul lor.
Art. 2.502 – Imprescriptibilitatea dreptului la acțiune. Cazuri
(1) Dreptul la acțiune este imprescriptibil în cazurile prevăzute de lege, precum și ori de câte
ori, prin natura sau obiectul dreptului subiectiv ocrotit, exercițiul său nu poate fi limitat în timp.
(2) În afara cazurilor prevăzute la alin. (1), sunt imprescriptibile drepturile privitoare la:
1. acțiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepția cazului în care prin lege se
dispune altfel;

2. acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept;
3. acțiunea în constatarea nulității absolute a unui act juridic;
4. acțiunea în constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor, dacă obiectul său îl
constituie fie stabilirea masei succesorale, fie partajul succesoral, sub condiția acceptării
moștenirii în termenul prevăzut de lege.
Art. 2.503 – Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii
(1) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la
acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
(2) În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la
fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul
continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate.
(3) Dispozițiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestațiile succesive alcătuiesc, prin
finalitatea lor, rezultată din lege sau convenție, un tot unitar.
Art. 2.504 – Prescripția dreptului la acțiune privind creanța garantată
(1) Prescripția dreptului la acțiune privind creanța principală nu atrage și stingerea dreptului la
acțiunea ipotecară.*) În acest din urmă caz, sub rezerva prescripției dreptului de a obține
executarea silită, creditorul ipotecar va putea oricând urmări, în condițiile legii, bunurile mobile
sau imobile ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu se aplică prescripției dreptului la acțiune pentru plata dobânzilor și
a altor accesorii ale creanței ipotecare, care, în afara capitalului, nu mai pot fi acoperite după
împlinirea prescripției din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat.
_____________
*) Dreptul la acțiunea ipotecară prevăzut de art. 2.504 din Codul civil este imprescriptibil.
Dispozițiile Codului de procedură civilă privitoare la prescripția dreptului de a obține executarea
silită rămân aplicabile. (a se vedea art. 74 din Legea nr. 76/2012)
Art. 2.505 – Compensația și dreptul de retenție
Prescripția nu împiedică stingerea prin compensație a creanțelor reciproce și nici exercitarea
dreptului de retenție, dacă dreptul la acțiune nu era prescris în momentul în care s-ar fi putut
opune compensarea sau dreptul de retenție, după caz.
Art. 2.506 – Efectele prescripției împlinite
(1) Prescripția nu operează de plin drept.
(2) După împlinirea termenului de prescripție, cel obligat poate să refuze executarea prestației.
(3) Cel care a executat de bunăvoie obligația după ce termenul de prescripție s-a împlinit nu
are dreptul să ceară restituirea prestației, chiar dacă la data executării nu știa că termenul
prescripției era împlinit.
(4) Recunoașterea dreptului, făcută printr-un act scris, precum și constituirea de garanții în
folosul titularului dreptului a cărui acțiune este prescriptibilă sunt valabile, chiar dacă cel care le-
a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit. În aceste cazuri sunt aplicabile regulile de
la renunțarea la prescripție.
Art. 2.507 – Renunțarea la prescripție
Nu se poate renunța la prescripție cât timp nu a început să curgă, dar se poate renunța la
prescripția împlinită, precum și la beneficiul termenului scurs pentru prescripția începută și
neîmplinită.
Art. 2.508 – Felurile renunțării la prescripție
(1) Renunțarea la prescripție este expresă sau tacită.

(2) Renunțarea tacită trebuie să fie neîndoielnică. Ea poate rezulta numai din manifestări
neechivoce.
Art. 2.509 – Persoanele care nu pot renunța la prescripție
Cel lipsit de capacitatea de a înstrăina sau, după caz, de a se obliga nu poate renunța la
prescripție.
Art. 2.510 – Efectele renunțării la prescripție
(1) După renunțare, începe să curgă o nouă prescripție de același fel.
(2) Dacă partea îndreptățită renunță la beneficiul termenului scurs până la acea dată, sunt
aplicabile dispozițiile privind întreruperea prescripției prin recunoașterea dreptului.
Art. 2.511 – Întinderea renunțării la prescripție
Renunțarea își produce efecte numai în privința celui care a făcut-o. Ea nu poate fi invocată
împotriva codebitorilor solidari ori ai unei obligații indivizibile sau împotriva fideiusorilor.
Art. 2.512 – Invocarea prescripției de partea interesată
(1) Prescripția poate fi opusă numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin
reprezentant, și fără a fi ținut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună-credință.
(2) Organul de jurisdicție competent nu poate aplica prescripția din oficiu.
(3) Dispozițiile prezentului articol sunt aplicabile chiar dacă invocarea prescripției ar fi în
interesul statului sau al unităților sale administrativ-teritoriale.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 1/2014
Art. 2.513 – Momentul până la care se poate invoca prescripția
Prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel
mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.
_____________
*) Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 1/2014
Art. 2.514 – Invocarea prescripției de către alte persoane
Codebitorii unei obligații solidare sau indivizibile și fideiusorii pot invoca prescripția, chiar
dacă unul dintre debitori a neglijat să o facă ori a renunțat la ea. Tot astfel o pot face creditorii
celui interesat, precum și orice altă persoană interesată.
Art. 2.515*) – Regulile aplicabile prescripției extinctive
(1) Prescripția extinctivă este reglementată prin lege.
(2) Este interzisă orice clauză prin care fie direct, fie indirect o acțiune ar fi declarată
imprescriptibilă, deși, potrivit legii, aceasta este prescriptibilă, sau invers, o acțiune declarată de
lege imprescriptibilă ar fi considerată prescriptibilă.
(3) Cu toate acestea, în limitele și condițiile prevăzute de lege, părțile care au capacitatea
deplină de exercițiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripție sau să
modifice cursul prescripției prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale
de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.
(4) Termenele de prescripție pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părților, fără însă
ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an și nici mai mare de 10 ani, cu excepția
termenelor de prescripție de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.

(5) Dispozițiile alin. (3) și (4) nu se aplică în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot
să dispună și nici acțiunilor derivate din contractele de adeziune, de asigurare și cele supuse
legislației privind protecția consumatorului.
(6) Orice convenție sau clauză contrară dispozițiilor prezentului articol este lovită de nulitate
absolută.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.515 din Codul civil nu validează convențiile având ca obiect modificarea
regimului legal al prescripției încheiate anterior intrării în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 202 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.516 – Domeniul de aplicare
(1) Dispozițiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripției extinctive.
(2) Prescripția dreptului de a obține executarea silită a unei hotărâri judecătorești sau arbitrale
ori a altui titlu executoriu este supusă dispozițiilor Codului de procedur ă civil ă, afară de cazul în
care acestea din urmă ar fi neîndestulătoare.
Cap. II
Termenul prescripției extinctive
Art. 2.517 – Termenul general de 3 ani
Termenul prescripției este de 3 ani, dacă legea nu prevede un alt termen.
_____________
*) Decizie a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:
– Decizia nr. 10 din 20 octombrie 2014
Recurs în interesul legii:
– Decizia nr. 6/2009
Art. 2.518 – Termenul de prescripție de 10 ani. Cazuri
Se prescrie în termen de 10 ani dreptul la acțiune privitor la:
1. drepturile reale care nu sunt declarate prin lege imprescriptibile ori nu sunt supuse altui
termen de prescripție;
2. repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură ori acte de
barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violență ori agresiuni sexuale comise contra unui
minor sau asupra unei persoane aflate în imposibilitate de a se apăra ori de a-și exprima voința;
3. repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.
Art. 2.519 – Termenul de prescripție de 2 ani
(1) Dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen
de 2 ani.
(2) De asemenea, se prescrie în termen de 2 ani dreptul la acțiune privitor la plata remunerației
cuvenite intermediarilor pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere.
Art. 2.520 – Termenul de prescripție de un an. Cazuri
(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acțiune în cazul:
1. profesioniștilor din alimentația publică sau hotelierilor, pentru serviciile pe care le
prestează;
2. profesorilor, institutorilor, maeștrilor și artiștilor, pentru lecțiile date cu ora, cu ziua sau cu
luna;
3. medicilor, moașelor, asistentelor și farmaciștilor, pentru vizite, operații sau medicamente;

4. vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute și a furniturilor livrate;
5. meșteșugarilor și artizanilor, pentru plata muncii lor;
6. avocaților, împotriva clienților, pentru plata onorariilor și cheltuielilor. Termenul de
prescripție se va calcula din ziua rămânerii definitive a hotărârii sau din aceea a împăcării
părților ori a revocării mandatului. În cazul afacerilor neterminate, termenul de prescripție este
de 3 ani de la data ultimei prestații efectuate;
7. notarilor publici și executorilor judecătorești, în ceea ce privește plata sumelor ce le sunt
datorate pentru actele funcției lor. Termenul prescripției se va socoti din ziua în care aceste sume
au devenit exigibile;
8. inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber-profesioniști, pentru plata
sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripției se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea.
(2) În toate cazurile, continuarea lecțiilor, serviciilor, furniturilor, actelor sau lucrărilor nu
întrerupe prescripția pentru sumele scadente.
Art. 2.521 – Termenul de prescripție de un an. Alte cazuri
(1) Se prescrie prin împlinirea unui termen de un an și dreptul la acțiune privitor la restituirea
sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol care nu a mai avut loc.
(2) De asemenea, dacă prin lege nu se dispune altfel, se prescrie prin împlinirea unui termen
de un an și dreptul la acțiunea izvorâtă dintr-un contract de transport de bunuri terestru, aerian
sau pe apă, îndreptată împotriva transportatorului.
(3) În cazul prevăzut la alin. (2), termenul de prescripție este de 3 ani, atunci când contractul
de transport a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz, combinat, cu același mijloc
de transport sau cu mijloace de transport diferite.
Art. 2.522 – Repunerea în termenul de prescripție
(1) Cel care, din motive temeinice, nu și-a exercitat în termen dreptul la acțiune supus
prescripției poate cere organului de jurisdicție competent repunerea în termen și judecarea
cauzei.
(2) Repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă partea și-a exercitat dreptul la acțiune
înainte de împlinirea unui termen de 30 de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să
cunoască încetarea motivelor care au justificat depășirea termenului de prescripție.
Cap. III
Cursul prescripției extinctive
Secțiunea 1
Începutul prescripției extinctive
Art. 2.523 – Regula generală
Prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după
împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.
Art. 2.524 – Dreptul la acțiunea în executarea obligațiilor de a da sau de a face
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face
prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o
execute.
(2) În cazul în care dreptul este afectat de un termen suspensiv, prescripția începe să curgă de
la împlinirea termenului sau, după caz, de la data renunțării la beneficiul termenului stabilit
exclusiv în favoarea creditorului.

(3) Dacă dreptul este afectat de o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data
când s-a îndeplinit condiția.
Art. 2.525 – Dreptul la acțiunea în restituirea prestațiilor
Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori
desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii
definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de
rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă.
Art. 2.526 – Dreptul la acțiunea în executarea prestațiilor succesive
Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la
data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la
data la care ultima prestație devine exigibilă.
Art. 2.527 – Dreptul la acțiunea în materia asigurărilor
În cazul asigurării contractuale, prescripția începe să curgă de la expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata
indemnizației sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.
Art. 2.528 – Dreptul la acțiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită
(1) Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă
ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba,
cât și pe cel care răspunde de ea.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică, în mod corespunzător, și în cazul acțiunii în restituire
întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată sau gestiunea de afaceri.
Art. 2.529 – Dreptul la acțiunea în anularea actului juridic
(1) Prescripția dreptului la acțiunea în anularea unui act juridic începe să curgă:
a) în caz de violență, din ziua când aceasta a încetat;
b) în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
c) în caz de eroare ori în celelalte cazuri de anulare, din ziua când cel îndreptățit,
reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi încuviințeze sau să îi autorizeze actele a
cunoscut cauza anulării, însă nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului
juridic.
(2) În cazurile în care nulitatea relativă poate fi invocată de o terță persoană, prescripția începe
să curgă, dacă prin lege nu se dispune altfel, de la data când terțul a cunoscut existența cauzei de
nulitate.
Art. 2.530 – Dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii aparente
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune izvorât din transmiterea
unor bunuri sau executarea unor lucrări, cu vicii aparente, în cazurile în care legea sau contractul
obligă la garanție și pentru asemenea vicii, începe să curgă de la data predării sau recepției finale
a bunului ori a lucrării sau, după caz, de la data împlinirii termenului prevăzut de lege ori stabilit
prin procesul-verbal de constatare a viciilor, pentru înlăturarea de către debitor a viciilor
constatate.
(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul lipsei calităților convenite ori al lipsurilor
cantitative, însă numai dacă oricare dintre aceste lipsuri puteau fi descoperite, fără cunoștințe
speciale, printr-o verificare normală.
Art. 2.531 – Dreptul la acțiunea în răspundere pentru vicii ascunse
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, prescripția dreptului la acțiune pentru viciile ascunse
începe să curgă:

a) în cazul unui bun transmis sau al unei lucrări executate, alta decât o construcție, de la
împlinirea unui an de la data predării ori recepției finale a bunului sau a lucrării, în afara cazului
în care viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să curgă de la data
descoperirii;
b) în cazul unei construcții, de la împlinirea a 3 ani de la data predării sau recepției finale a
construcției, afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, când prescripția va începe să
curgă de la data descoperirii.
(2) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin. (1) sunt de o lună, în
cazul prevăzut la lit. a), respectiv de 3 luni, în cazul prevăzut la lit. b).
(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică și în cazul lipsei calităților convenite ori al lipsurilor
cantitative, însă numai dacă oricare din aceste lipsuri nu puteau fi descoperite, fără cunoștințe
speciale, printr-o verificare normală.
(4) Termenele prevăzute în prezentul articol sunt termene de garanție înăuntrul cărora viciile
trebuie, în toate cazurile, să se ivească.
(5) Prin dispozițiile prezentului articol nu se aduce însă nicio atingere termenelor de garanție
speciale, legale sau convenționale.
(6) Dispozițiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, și în cazul produselor
pentru care s-a prevăzut un termen de valabilitate, ca și în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru
care există un termen de garanție pentru buna funcționare.
Secțiunea a 2-a
Suspendarea prescripției extinctive
Art. 2.532 – Cazurile generale de suspendare a prescripției
Prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă:
1. între soți, cât timp durează căsătoria și nu sunt separați în fapt;
2. între părinți, tutore sau curator și cei lipsiți de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de
exercițiu restrânsă ori între curatori și cei pe care îi reprezintă, cât timp durează ocrotirea și
socotelile nu au fost date și aprobate;
3. între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătorești sau al unui act
juridic, administrează bunurile altora și cei ale căror bunuri sunt astfel administrate, cât timp
administrarea nu a încetat și socotelile nu au fost date și aprobate;
4. în cazul celui lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, cât
timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, în afară de cazurile în care există o dispoziție legală
contrară;
5. cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existența datoriei sau exigibilitatea
acesteia;
6.*) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a
neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de
expirarea termenului de prescripție;
7.*) în cazul în care cel îndreptățit la acțiune trebuie sau poate, potrivit legii ori contractului, să
folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamația administrativă, încercarea de
împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a cunoscut și nici nu trebuia să cunoască rezultatul
acelei proceduri, însă nu mai mult de 3 luni de la declanșarea procedurii, dacă prin lege sau
contract nu s-a stabilit un alt termen;
8. în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din forțele armate ale
României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare sau de război. Sunt avute în vedere și

persoanele civile care se găsesc în forțele armate pentru rațiuni de serviciu impuse de necesitățile
războiului;
9. în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripția este împiedicat
de un caz de forță majoră să facă acte de întrerupere, cât timp nu a încetat această împiedicare;
forța majoră, când este temporară, nu constituie o cauză de suspendare a prescripției decât dacă
survine în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție;
10. în alte cazuri prevăzute de lege.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.532 pct. 6 și 7 din Codul civil privitoare la suspendarea cursului
prescripției se aplică și în cazul prescripțiilor începute înainte de intrarea în vigoare a Codului
civil, dacă împrejurările care atrag suspendarea s-au produs după această din urmă dată. (a se
vedea art. 203 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.533 – Suspendarea prescripției în materie succesorală
(1) Prescripția nu curge contra creditorilor defunctului în privința creanțelor pe care aceștia le
au asupra moștenirii cât timp aceasta nu a fost acceptată de către succesibili ori, în lipsa
acceptării, cât timp nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(2) Ea nu curge nici contra moștenitorilor defunctului cât timp aceștia nu au acceptat
moștenirea ori nu a fost numit un curator care să îi reprezinte.
(3) Prescripția nu curge, de asemenea, contra moștenitorilor, în privința creanțelor pe care
aceștia le au asupra moștenirii, de la data acceptării moștenirii și până la data lichidării ei.
Art. 2.534 – Efectele suspendării prescripției
(1) De la data când cauza de suspendare a încetat, prescripția își reia cursul, socotindu-se
pentru împlinirea termenului și timpul scurs înainte de suspendare.
(2) Prescripția nu se va împlini mai înainte de expirarea unui termen de 6 luni de la data când
suspendarea a încetat, cu excepția prescripțiilor de 6 luni sau mai scurte, care nu se vor împlini
decât după expirarea unui termen de o lună de la încetarea suspendării.
Art. 2.535 – Beneficiul suspendării prescripției
Suspendarea prescripției poate fi invocată numai de către partea care a fost împiedicată să facă
acte de întrerupere, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.
Art. 2.536 – Extinderea efectului suspensiv
Suspendarea prescripției față de debitorul principal ori față de fideiusor produce efecte în
privința amândurora.
Secțiunea a 3-a
Întreruperea prescripției extinctive
Art. 2.537 – Cazurile de întrerupere a prescripției
Prescripția se întrerupe:
1. printr-un act voluntar de executare sau prin recunoașterea, în orice alt mod, a dreptului a
cărui acțiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripția;
2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței
la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul
urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui
acțiune se prescrie;
3. prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale sau în fața instanței de judecată
până la începerea cercetării judecătorești; în cazul în care despăgubirile se acordă, potrivit legii,

din oficiu, începerea urmăririi penale întrerupe cursul prescripției, chiar dacă nu a avut loc
constituirea ca parte civilă;
4. prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripția este pus în întârziere;
5. în alte cazuri prevăzute de lege.
Art. 2.538 – Recunoașterea dreptului
(1) Recunoașterea se poate face unilateral sau convențional și poate fi expresă sau tacită.
(2) Când recunoașterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să
ateste existența dreptului celui împotriva căruia curge prescripția. Constituie acte de recunoaștere
tacită plata parțială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităților,
solicitarea unui termen de plată și altele asemenea.
(3) Poate invoca recunoașterea tacită și cel îndreptățit la restituirea unei prestații făcute în
executarea unui act juridic ce a fost desființat pentru nulitate, rezoluțiune sau orice altă cauză de
ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia
executării actului desființat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acțiune reală ori
personală.
Art. 2.539 – Cererea de chemare în judecată sau de arbitrare
(1) În cazurile prevăzute la art. 2.537 pct. 2 și 3, prescripția este întreruptă chiar dacă sesizarea
a fost făcută la un organ de jurisdicție ori de urmărire penală necompetent sau chiar dacă este
nulă pentru lipsă de formă.
(2)*) Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de
arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici
dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate
acestea, dacă reclamantul, în termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau de
anulare a rămas definitivă, introduce o nouă cerere, prescripția este considerată întreruptă prin
cererea de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie
admisă.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil se aplică și în cazul cererii de
chemare în judecată sau de arbitrare introduse după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se
vedea art. 204 din Legea nr. 71/2011)
Dispozițiile art. 2.539 alin. (2) teza a II-a din Codul civil sunt aplicabile inclusiv în cazul în
care prin hotărârea rămasă definitivă s-a luat act de renunțarea la judecată ori s-a constatat
perimarea. (a se vedea art. 205 1 din Legea nr. 71/2011)
(3) Prescripția nu este întreruptă nici dacă hotărârea judecătorească sau arbitrală și-a pierdut
puterea executorie prin împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a obține executarea
silită. În acest caz însă, dacă dreptul de a obține obligarea pârâtului este imprescriptibil sau nu s-a
prescris încă, se va putea face o nouă cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, fără a se
putea opune excepția autorității de lucru judecat.
(4) Dispozițiile prezentului articol se aplică, în mod corespunzător, și atunci când prescripția a
fost întreruptă prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.
Art. 2.540 – Punerea în întârziere
Prescripția este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căruia curge prescripția
numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii
în întârziere.
Art. 2.541 – Efectele întreruperii prescripției
(1) Întreruperea șterge prescripția începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.

(2) După întrerupere începe să curgă o nouă prescripție.
(3) Dacă întreruperea prescripției a avut loc prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul
căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripție de același fel.
(4) În cazul în care prescripția a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de
arbitrare, noua prescripție a dreptului de a obține executarea silită nu va începe să curgă cât timp
hotărârea de admitere a acțiunii nu a rămas definitivă.
(5) Dacă întreruperea rezultă din intervenția făcută în procedura insolvenței sau a urmăririi
silite, prescripția va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de
valorificare a creanței rămase neacoperite.
(6) În cazul în care prescripția a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea operează
până la comunicarea ordonanței de clasare, a ordonanței de suspendare a urmăririi penale ori a
hotărârii de suspendare a judecății sau până la pronunțarea hotărârii definitive a instanței penale.
Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data
când cel împotriva căruia a început să curgă prescripția a cunoscut sau trebuia să cunoască
hotărârea definitivă a instanței penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea.
Art. 2.542 – Beneficiul întreruperii prescripției
(1) Efectele întreruperii prescripției profită celui de la care emană actul întreruptiv și nu pot fi
opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin
lege se dispune altfel.
(2) Dacă prescripția a fost întreruptă prin recunoașterea dreptului de către cel în folosul căruia
curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs și nu pot fi opuse decât autorului
recunoașterii.
Art. 2.543 – Extinderea efectului întreruptiv
Întreruperea prescripției împotriva debitorului principal sau contra fideiusorului produce
efecte în privința amândurora.
Cap. IV
Împlinirea prescripției
Art. 2.544 – Calculul prescripției
Cursul prescripției se calculează potrivit regulilor stabilite în titlul III din prezenta carte,
luându-se în considerare, dacă este cazul, și cazurile de suspendare sau de întrerupere prevăzute
de lege.
Titlul II
Regimul general al termenelor de decădere
Art. 2.545 – Instituirea termenului de decădere
(1) Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui
drept sau săvârșirea unor acte unilaterale.
(2) Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în
cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor.
Art. 2.546 – Limita stabilirii termenelor de decădere
Este lovită de nulitate absolută clauza prin care se stabilește un termen de decădere ce ar face
excesiv de dificilă exercitarea dreptului sau săvârșirea actului de către partea interesată.
Art. 2.547 – Aplicarea regulilor de la prescripție

Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic că un anumit termen
este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție.
Art. 2.548 – Regimul termenelor de decădere
(1)*) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării și întreruperii, dacă prin lege nu se
dispune altfel.
(2)*) Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă
termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2.534 alin. (1) fiind aplicabile în mod
corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data
când suspendarea a încetat.
(3) De asemenea, atunci când realizarea dreptului presupune exercitarea unei acțiuni în justiție,
termenul este întrerupt pe data introducerii cererii de chemare în judecată sau de arbitrare ori de
punere în întârziere, după caz, dispozițiile privitoare la întreruperea prescripției fiind aplicabile în
mod corespunzător.
_____________
*) Dispozițiile art. 2.548 alin. (1) și (2) din Codul civil se aplică numai termenelor de
decădere care au început să curgă după intrarea în vigoare a Codului civil. (a se vedea art.
205 din Legea nr. 71/2011)
Art. 2.549 – Renunțarea la beneficiul decăderii
(1) Când termenul de decădere a fost stabilit prin contract sau instituit printr-o dispoziție
legală care ocrotește un interes privat, cel în favoarea căruia a fost stipulat ori instituit poate să
renunțe, după împlinirea termenului, la beneficiul decăderii. Dacă renunțarea intervine înainte de
împlinirea termenului, sunt aplicabile regulile privitoare la întreruperea prescripției prin
recunoașterea dreptului.
(2) Părțile nu pot însă renunța, nici anticipat și nici după începerea cursului lor, la termenele de
decădere de ordine publică și nici nu le pot modifica, micșorându-le sau mărindu-le, după caz.
Art. 2.550 – Invocarea decăderii
(1) Decăderea poate fi opusă de partea interesată în condițiile art. 2.513.
(2) Organul de jurisdicție este obligat să invoce și să aplice din oficiu termenul de decădere,
indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu îl pune în discuție, cu excepția cazului când acesta
privește un drept de care părțile pot dispune în mod liber.
Titlul III
Calculul termenelor
Art. 2.551 – Regulile aplicabile
Durata termenelor, fără deosebire de natura și izvorul lor, se calculează potrivit regulilor
stabilite de prezentul titlu.
Art. 2.552 – Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani
(1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlinește în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.
(2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă,
termenul se împlinește în ultima zi a acestei luni.
(3) Mijlocul lunii se socotește a cincisprezecea zi.
(4) Dacă termenul este stabilit pe o lună și jumătate sau pe mai multe luni și jumătate, cele 15
zile se vor socoti la sfârșitul termenului.
Art. 2.553 – Termenul stabilit pe zile

(1) Când termenul se stabilește pe zile, nu se ia în calcul prima și ultima zi a termenului.
(2) Termenul se va împlini la ora 24,00 a ultimei zile.
(3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă,
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru. Dispozițiile art. 2.556
rămân aplicabile.
Art. 2.554 – Prorogarea termenului
Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârșitul
primei zile lucrătoare care îi urmează.
Art. 2.555 – Termenul stabilit pe ore
Când termenul se stabilește pe ore, nu se iau în calcul prima și ultima oră a termenului.
Art. 2.556*) – Prezumția efectuării în termen a actelor
Actele de orice fel se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost
predate oficiului poștal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului, până la ora când
încetează în mod obișnuit activitatea la acel oficiu.
____________
*) Dispozițiile art. 2.556 se aplică în cazul în care înscrisurile au fost predate prin scrisoare
recomandată la oficiul poștal sau telegrafic ori la un serviciu de curierat rapid sau la un
serviciu specializat de comunicare, înființate potrivit legii. (a se vedea art. 205 2 din Legea nr.
71/2011)
Cartea a VII-a
Dispoziții de drept internațional privat*)
*) Dispozițiile tranzitorii și de punere în aplicare a cărții a VII-a sunt cuprinse în art.
207 și 208 din Legea nr. 71/2011.
**) Dispozițiile cărții a VII-a "Dispoziții de drept internațional privat" a Codului civil se
aplică numai în cauzele deduse instanței judecătorești sau autorității competente după data
intrării în vigoare a Codului civil, având ca obiect raporturi juridice cu elemente de
extraneitate, indiferent de data și locul încheierii actelor ori producerii sau săvârșirii faptelor
generatoare ale respectivelor raporturi juridice.
În cazul raporturilor de drept internațional privat stabilite anterior intrării în vigoare a
Codului civil, competența legii determinate potrivit alineatului anterior poate fi înlăturată dacă
aplicarea sa conduce la consecințe vădit injuste.
În cauzele privind raporturi cu elemente de extraneitate aflate pe rolul instanțelor
judecătorești sau al autorităților competente, legea aplicabilă se determină conform normelor
de drept internațional privat aplicabile până la data intrării în vigoare a Codului civil.
Dispozițiile primelor două alineate se aplică în mod corespunzător ori de câte ori ar interveni
o modificare a regulilor de drept internațional privat stabilite în cartea a VII-a a Codului civil.
(a se vedea art. 207 din Legea nr. 71/2011)
***) Când dreptul substanțial aplicabil unor raporturi cu elemente de extraneitate, desemnat
de părți sau, după caz, de autorul actului unilateral, conform dispozițiilor cărții a VII-a a
Codului civil, a cunoscut modificări până la data aplicării sale, se aplică normele pertinente ale
acestuia în vigoare la data desemnării, în lipsă de prevederi contrare în cartea a VII-a a
Codului civil.
Dacă în dreptul străin stabilit conform regulilor cărții a VII-a a Codului civil ca fiind dreptul
aplicabil în cauză a avut loc o tranziție legislativă, normele de drept substanțial aplicabile în

cauză se determină potrivit regulilor de drept tranzitoriu prevăzute în acest sistem de drept. (a
se vedea art. 208 din Legea nr. 71/2011)
Titlul I
Dispoziții generale
Art. 2.557 – Obiectul reglementării
(1) Prezenta carte cuprinde norme pentru determinarea legii aplicabile unui raport de drept
internațional privat.
(2) În înțelesul prezentei cărți, raporturile de drept internațional privat sunt raporturile civile,
comerciale, precum și alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
(3) Dispozițiile prezentei cărți sunt aplicabile în măsura în care convențiile internaționale la
care România este parte, dreptul Uniunii Europene sau dispozițiile din legile speciale nu stabilesc
o altă reglementare.
Art. 2.558 – Calificarea
(1) Când determinarea legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei
instituții de drept sau unui raport juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea
română.
(2) În caz de retrimitere, calificarea se face după legea străină care a retrimis la legea română.
(3) Natura mobiliară sau imobiliară a bunurilor se determină potrivit legii locului unde acestea
se află sau, după caz, sunt situate.
(4) Dacă legea română nu cunoaște o instituție juridică străină sau o cunoaște sub o altă
denumire ori cu un alt conținut, se poate lua în considerare calificarea juridică făcută de legea
străină.
(5) Cu toate acestea, când părțile au determinat ele însele înțelesul noțiunilor dintr-un act
juridic, calificarea acestor noțiuni se face după voința părților.
Art. 2.559*) – Retrimiterea
(1) Legea străină cuprinde dispozițiile de drept material, inclusiv normele conflictuale, cu
excepția unor dispoziții contrare.
(2) Dacă legea străină retrimite la dreptul român sau la dreptul altui stat, se aplică legea
română, dacă nu se prevede în mod expres altfel.
(3) Prin excepție de la prevederile alin. (1), legea străină nu cuprinde și normele ei conflictuale
în cazul în care părțile au ales legea străină aplicabilă, în cazul legii străine aplicabile formei
actelor juridice și obligațiilor extracontractuale, precum și în alte cazuri speciale prevăzute de
convențiile internaționale la care România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege.
_____________
*) În cazurile de acceptare a retrimiterii, în condițiile prevăzute la art. 2.559 din Codul civil,
regula de drept internațional privat străină este luată în considerare în forma și conținutul
existente la momentul identificării dreptului străin aplicabil. (a se vedea art. 208 din Legea nr.
71/2011)
Art. 2.560 – Sistemele plurilegislative
Dacă legea străină aparține unui stat în care coexistă mai multe sisteme legislative, dreptul
acelui stat determină dispozițiile legale aplicabile, iar în lipsă, se aplică sistemul legislativ din
cadrul acelui stat care prezintă cele mai strânse legături cu raportul juridic.
Art. 2.561 – Reciprocitatea
(1) Aplicarea legii străine este independentă de condiția reciprocității.

(2) Dispozițiile speciale prin care se cere condiția reciprocității în anumite materii rămân
aplicabile. Îndeplinirea condiției reciprocității de fapt este prezumată până la dovada contrară
care se stabilește de Ministerul Justiției, prin consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Art. 2.562 – Conținutul legii străine
(1) Conținutul legii străine se stabilește de instanța judecătorească prin atestări obținute de la
organele statului care au edictat-o, prin avizul unui expert sau printr-un alt mod adecvat.
(2) Partea care invocă o lege străină poate fi obligată să facă dovada conținutului ei.
(3) În cazul imposibilității de a stabili, într-un termen rezonabil, conținutul legii străine, se
aplică legea română.
Art. 2.563 – Interpretarea și aplicarea legii străine
Legea străină se interpretează și se aplică potrivit regulilor de interpretare și aplicare existente
în sistemul de drept căruia îi aparține.
Art. 2.564 – Înlăturarea aplicării legii străine
(1) Aplicarea legii străine se înlătură dacă încalcă ordinea publică de drept internațional privat
român sau dacă legea străină respectivă a devenit competentă prin fraudarea legii române. În
cazul înlăturării aplicării legii străine, se aplică legea română.
(2) Aplicarea legii străine încalcă ordinea publică de drept internațional privat român în
măsura în care ar conduce la un rezultat incompatibil cu principiile fundamentale ale dreptului
român ori ale dreptului Uniunii Europene și cu drepturile fundamentale ale omului.
Art. 2.565 – Înlăturarea excepțională a legii aplicabile
(1) În mod excepțional, aplicarea legii determinate potrivit prezentei cărți poate fi înlăturată
dacă, datorită circumstanțelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această
lege. În acest caz, se aplică legea cu care raportul juridic prezintă cele mai strânse legături.
(2) Dispozițiile alin. (1) nu sunt aplicabile în cazul legilor privind starea civilă sau capacitatea
persoanei, precum și atunci când părțile au ales legea aplicabilă.
Art. 2.566 – Normele de aplicație imediată
(1) Dispozițiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport juridic
cu element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile
prezentei cărți privind determinarea legii aplicabile.
(2) Pot fi aplicate direct și dispozițiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic prezintă
strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părților o impun. În acest caz, vor
fi avute în vedere obiectul și scopul acestor dispoziții, precum și consecințele care decurg din
aplicarea sau neaplicarea lor.
Art. 2.567 – Recunoașterea drepturilor câștigate
Drepturile câștigate în țară străină sunt respectate în România, cu excepția cazului în care sunt
contrare ordinii publice în dreptul internațional privat român.
Art. 2.568 – Legea națională
(1) Legea națională este legea statului a cărui cetățenie o are persoana fizică sau, după caz,
legea statului a cărui naționalitate o are persoana juridică.
(2) Dacă persoana are mai multe cetățenii, se aplică legea aceluia dintre state a cărui cetățenie
o are și de care este cel mai strâns legată, în special prin reședința sa obișnuită.
(3) În cazul persoanei care nu are nicio cetățenie, trimiterea la legea națională este înțeleasă ca
fiind făcută la legea statului unde are reședința obișnuită.
(4) Prevederile alin. (3) sunt aplicabile și în cazul refugiaților, potrivit dispozițiilor speciale și
convențiilor internaționale la care România este parte.

Art. 2.569 – Determinarea și proba cetățeniei
Determinarea și proba cetățeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui cetățenie se
invocă.
Art. 2.570 – Determinarea și proba reședinței obișnuite
(1) În sensul prezentei cărți, reședința obișnuită a persoanei fizice este în statul în care
persoana își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare.
Reședința obișnuită a unei persoane fizice acționând în exercițiul activității sale profesionale este
locul unde această persoană are stabilimentul său principal.
(2) Pentru determinarea locuinței principale vor fi avute în vedere acele circumstanțe
personale și profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenția de a stabili
asemenea legături.
(3) Reședința obișnuită a persoanei juridice este în statul în care aceasta își are stabilimentul
principal.
(4) Stabilimentul principal al unei persoane juridice este locul unde aceasta și-a stabilit
administrația centrală.
(5) Dovada reședinței obișnuite se poate face cu orice mijloace de probă.
Art. 2.571 – Naționalitatea persoanei juridice
(1) Persoana juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului
constitutiv, sediul social.
(2) Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naționalitatea
persoanei juridice este sediul real.
(3) Prin sediu real se înțelege locul unde se află centrul principal de conducere și de gestiune a
activității statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acționari sau asociați din alte state.
(4) Cu toate acestea, dacă dreptul străin astfel determinat retrimite la dreptul statului în
conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă
stat.
Titlul II
Conflicte de legi
Cap. I
Persoane
Secțiunea 1
Persoana fizică
Art. 2.572 – Legea aplicabilă stării civile și capacității
(1) Starea civilă și capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite de legea sa națională, dacă prin
dispoziții speciale nu se prevede altfel.
(2) Incapacitățile speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii aplicabile
acelui raport juridic.
Art. 2.573 – Începutul și încetarea personalității
Începutul și încetarea personalității sunt determinate de legea națională a fiecărei persoane.
Art. 2.574 – Declararea judecătorească a morții

Declararea morții, stabilirea decesului și a datei prezumate a morții, precum și prezumția că
cel dispărut este în viață sunt cârmuite de ultima lege națională a persoanei dispărute. Dacă
această lege nu poate fi identificată, se aplică legea română.
Art. 2.575 – Dobândirea majoratului
Schimbarea legii naționale a persoanei nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii
aplicabile la momentul dobândirii.
Art. 2.576 – Numele
(1) Numele persoanei este cârmuit de legea sa națională.
(2) Cu toate acestea, stabilirea numelui copilului la naștere este cârmuită, la alegere, fie de
legea statului a cărui cetățenie comună o au atât părinții, cât și copilul, fie de legea statului unde
copilul s-a născut și locuiește de la naștere.
(3) Ocrotirea împotriva actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârșite în România, este
asigurată potrivit legii române.
Art. 2.577 – Drepturile inerente ființei umane
Existența și conținutul drepturilor inerente ființei umane sunt supuse legii naționale a
persoanei fizice.
Art. 2.578 – Legea aplicabilă ocrotirii majorului
(1) Măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate deplină de exercițiu sunt supuse legii statului
unde aceasta își are reședința obișnuită la data instituirii tutelei sau la data luării unei alte măsuri
de ocrotire.
(2) În mod excepțional, în măsura în care este necesar pentru ocrotirea persoanei fizice,
autoritatea competentă poate să aplice sau să ia în considerare legea altui stat, cu care situația
juridică prezintă cele mai strânse legături.
(3) Legea prevăzută la alin. (1) guvernează și existența, întinderea, modificarea și stingerea
puterii de reprezentare încredințate de persoana cu capacitate deplină de exercițiu, pentru situația
în care nu se va putea îngriji de interesele sale. Aceasta poate însă alege una dintre următoarele
legi:
a) legea națională;
b) legea unei reședințe obișnuite anterioare;
c) legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce privește măsurile de ocrotire cu privire
la bunuri.
(4) Măsurile ce se iau cu privire la persoana ocrotită ori bunurile sale sunt supuse legii statului
ale cărui autorități îndrumă și supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în drept.
Art. 2.579 – Ocrotirea terților
(1) Persoana care, potrivit legii naționale, este lipsită de capacitate sau are capacitate de
exercițiu restrânsă nu poate să opună această cauză de nevaliditate celui care, de bună-credință la
momentul încheierii actului și conform legii locului unde actul a fost încheiat, a considerat-o ca
fiind deplin capabilă. Această regulă nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moștenire
și la drepturi reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii actului.
(2) De asemenea, lipsa calității de reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii
persoanei fizice, nu poate fi opusă terțului care cu bună-credință s-a încrezut în această calitate,
potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între prezenți și pe
teritoriul aceluiași stat.
Secțiunea a 2-a
Persoana juridică

Art. 2.580 – Legea aplicabilă statutului organic
(1) Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa națională.
(2) Statutul organic al sucursalei înființate de către persoana juridică într-o altă țară este supus
legii naționale a acesteia.
(3) Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit propriul
sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înființat-o.
Art. 2.581 – Domeniul de aplicare a legii naționale
Legea statutului organic al persoanei juridice cârmuiește îndeosebi:
a) capacitatea acesteia;
b) modul de dobândire și de pierdere a calității de asociat;
c) drepturile și obligațiile ce decurg din calitatea de asociat;
d) modul de alegere, competențele și funcționarea organelor de conducere ale persoanei
juridice;
e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;
f) răspunderea persoanei juridice și a organelor ei față de terți;
g) modificarea actelor constitutive;
h) dizolvarea și lichidarea persoanei juridice.
Art. 2.582 – Recunoașterea persoanelor juridice străine
(1) Persoanele juridice străine cu scop lucrativ, valabil constituite în statul a cărui naționalitate
o au, sunt recunoscute de plin drept în România.
(2) Persoanele juridice străine fără scop lucrativ pot fi recunoscute în România, pe baza
aprobării prealabile a Guvernului, prin hotărâre judecătorească, sub condiția reciprocității, dacă
sunt valabil constituite în statul a cărui naționalitate o au, iar scopurile statutare pe care le
urmăresc nu contravin ordinii sociale și economice din România.
(3) Hotărârea de recunoaștere se publică în Monitorul Oficial al României și într-un ziar
central și este supusă apelului în termen de 60 de zile de la data ultimei publicări.
(4) Apelul poate fi exercitat de orice persoană interesată pentru neîndeplinirea oricăreia dintre
condițiile prevăzute la alin. (2).
Art. 2.583 – Efectele recunoașterii persoanelor juridice străine
(1) O persoană juridică străină care este recunoscută beneficiază de toate drepturile care
decurg din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care statul care face recunoașterea le
refuză prin dispozițiile sale legale.
(2) Persoana juridică străină recunoscută în România își desfășoară activitatea pe teritoriul țării
în condițiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităților economice, sociale,
culturale sau de altă natură.
Art. 2.584 – Legea aplicabilă fuziunii persoanelor juridice
Fuziunea unor persoane juridice de naționalități diferite poate fi realizată dacă sunt îndeplinite
cumulativ condițiile prevăzute de legile naționale aplicabile statutului lor organic.
Cap. II
Familia
Secțiunea 1
Căsătoria
§1. Încheierea căsătoriei

Art. 2.585 – Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie
(1) Condițiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de
legea națională a fiecăruia dintre viitorii soți la data încheierii promisiunii.
(2) Efectele promisiunii de căsătorie, precum și consecințele încălcării ei sunt guvernate de
una dintre următoarele legi, în ordine:
a) legea reședinței obișnuite comune a viitorilor soți la data promisiunii de căsătorie;
b) legea națională comună a viitorilor soți, când aceștia nu au reședința obișnuită în același
stat;
c) legea română, în lipsa legii naționale comune.
Art. 2.586 – Legea aplicabilă condițiilor de fond ale căsătoriei
(1) Condițiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea națională a
fiecăruia dintre viitorii soți la momentul celebrării căsătoriei.
(2) Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment la căsătorie care,
potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment
va fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soți este cetățean român și
căsătoria se încheie pe teritoriul României.
Art. 2.587 – Legea aplicabilă formalităților căsătoriei
(1) Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează.
(2) Căsătoria care se încheie în fața agentului diplomatic sau a funcționarului consular al
României în statul în care acesta este acreditat este supusă formalităților prevăzute de legea
română.
Art. 2.588 – Legea aplicabilă nulității căsătoriei
(1) Legea care reglementează cerințele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulității
căsătoriei și efectelor acestei nulități.
(2) Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condițiilor de formă poate fi
admisă în România numai dacă sancțiunea nulității este prevăzută și în legea română.
§2. Efectele căsătoriei
Art. 2.589 – Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei
(1) Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reședinței obișnuite comune a soților, iar
în lipsă, legii cetățeniei comune a soților. În lipsa cetățeniei comune, se aplică legea statului pe
teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
(2) Legea determinată potrivit alin. (1) se aplică atât efectelor personale, cât și efectelor
patrimoniale ale căsătoriei pe care această lege le reglementează și de la care soții nu pot deroga,
indiferent de regimul matrimonial ales de aceștia.
(3) Prin excepție de la prevederile alin. (2), drepturile soților asupra locuinței familiei, precum
și regimul unor acte juridice asupra acestei locuințe sunt supuse legii locului unde aceasta este
situată.
Art. 2.590 – Legea aplicabilă regimului matrimonial
(1) Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soți.
(2) Ei pot alege:
a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei își are reședința obișnuită la data alegerii;
b) legea statului a cărui cetățenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c) legea statului unde își stabilesc prima reședință obișnuită comună după celebrarea
căsătoriei.
Art. 2.591 – Convenția de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial

(1) Convenția de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia fie înainte
de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.
(2) Condițiile de formă ale convenției de alegere a legii aplicabile sunt cele prevăzute fie de
legea aleasă pentru a guverna regimul matrimonial, fie de legea locului încheierii convenției de
alegere. În toate cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă și constatată printr-un
înscris semnat și datat de soți sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei convenții
matrimoniale. Când legea română este aplicabilă, trebuie respectate exigențele de formă stabilite
de aceasta pentru validitatea convenției matrimoniale.
(3) Soții pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, cu respectarea
condițiilor prevăzute la alin. (2). Legea nouă produce efecte numai pentru viitor, dacă soții nu au
dispus altfel, și nu poate prejudicia, în niciun caz, drepturile terților.
Art. 2.592 – Determinarea obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial
Dacă soții nu au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, acesta este supus legii
aplicabile efectelor generale ale căsătoriei.
Art. 2.593 – Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial
(1) Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
a) condițiile de validitate a convenției privind alegerea legii aplicabile, cu excepția capacității;
b) admisibilitatea și condițiile de validitate ale convenției matrimoniale, cu excepția
capacității;
c) limitele alegerii regimului matrimonial;
d) posibilitatea schimbării regimului matrimonial și efectele acestei schimbări;
e) conținutul patrimoniului fiecăruia dintre soți, drepturile soților asupra bunurilor, precum și
regimul datoriilor soților;
f) încetarea și lichidarea regimului matrimonial, precum și regulile privind împărțeala
bunurilor comune.
(2) Cu toate acestea, formarea loturilor, precum și atribuirea lor sunt supuse legii statului unde
bunurile sunt situate la data partajului.
Art. 2.594 – Legea aplicabilă condițiilor de formă ale convenției matrimoniale
Condițiile de formă cerute pentru încheierea convenției matrimoniale sunt cele prevăzute de
legea aplicabilă regimului matrimonial sau cele prevăzute de legea locului unde aceasta se
încheie.
Art. 2.595 – Ocrotirea terților
(1) Măsurile de publicitate și opozabilitatea regimului matrimonial față de terți sunt supuse
legii aplicabile regimului matrimonial.
(2) Cu toate acestea, atunci când la data nașterii raportului juridic dintre un soț și un terț
aceștia aveau reședința obișnuită pe teritoriul aceluiași stat, este aplicabilă legea acestui stat, cu
excepția următoarelor cazuri:
a) au fost îndeplinite condițiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea aplicabilă
regimului matrimonial;
b) terțul cunoștea, la data nașterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat cu
imprudență din partea sa;
c) au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe teritoriul
căruia este situat imobilul.
Art. 2.596 – Schimbarea reședinței obișnuite sau a cetățeniei

(1) Legea reședinței obișnuite comune sau legea cetățeniei comune a soților continuă să
reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei își schimbă, după caz, reședința
obișnuită sau cetățenia.
(2) Dacă ambii soți își schimbă reședința obișnuită sau, după caz, cetățenia, legea comună a
noii reședințe obișnuite sau a noii cetățenii se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor,
dacă soții nu au convenit altfel, și, în niciun caz, nu poate prejudicia drepturile terților.
(3) Cu toate acestea, dacă soții au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea rămâne
aceeași, chiar dacă soții își schimbă reședința obișnuită sau cetățenia.
§3. Desfacerea căsătoriei
Art. 2.597 – Alegerea legii aplicabile divorțului
Soții pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorțului:
a) legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită comună la data convenției de
alegere a legii aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită comună, dacă cel
puțin unul dintre ei mai locuiește acolo la data convenției de alegere a legii aplicabile;
c) legea statului al cărui cetățean este unul dintre soți;
d) legea statului pe teritoriul căruia soții au locuit cel puțin 3 ani;
e) legea română.
Art. 2.598 – Data convenției de alegere a legii aplicabile
(1) Convenția de alegere a legii aplicabile divorțului se poate încheia sau modifica cel mai
târziu până la data sesizării autorității competente să pronunțe divorțul.
(2) Cu toate acestea, instanța judecătorească poate să ia act de acordul soților cel mai târziu
până la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate.
Art. 2.599 – Forma convenției de alegere a legii aplicabile
Convenția de alegere a legii aplicabile divorțului trebuie încheiată în scris, semnată și datată
de soți.
Art. 2.600 – Legea aplicabilă divorțului
(1) În lipsa alegerii legii de către soți, legea aplicabilă divorțului este:
a) legea statului pe teritoriul căruia soții au reședința obișnuită comună la data introducerii
cererii de divorț;
b) în lipsa reședinței obișnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima
reședință obișnuită comună, dacă cel puțin unul dintre soți mai are reședința obișnuită pe
teritoriul acestui stat la data introducerii cererii de divorț;
c) în lipsa reședinței obișnuite a unuia din soți pe teritoriul statului unde aceștia au avut ultima
reședință obișnuită comună, legea cetățeniei comune a soților la data introducerii cererii de
divorț;
d) în lipsa cetățeniei comune a soților, legea ultimei cetățenii comune a soților, dacă cel puțin
unul dintre ei a păstrat această cetățenie la data introducerii cererii de divorț;
e) legea română, în toate celelalte cazuri.
(2) Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorțul ori îl admite în condiții deosebit
de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soți este, la data cererii de
divorț, cetățean român sau are reședința obișnuită în România.
(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile și în cazul în care divorțul este cârmuit de legea aleasă
de soți.
Art. 2.601 – Recunoașterea divorțului prin denunțare unilaterală

Actul întocmit în străinătate prin care se constată voința unilaterală a bărbatului de a desface
căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să recunoască femeii un drept egal, nu poate fi
recunoscut în România, cu excepția situației când sunt îndeplinite cumulativ următoarele
condiții:
a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condițiilor de fond și de formă prevăzute de
legea străină aplicabilă;
b) femeia a acceptat în mod liber și neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei;
c) nu există niciun alt motiv de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a hotărârii prin
care s-a încuviințat desfacerea căsătoriei în această modalitate.
Art. 2.602 – Legea aplicabilă separației de corp
Legea care cârmuiește divorțul se aplică în mod corespunzător și separației de corp.
Secțiunea a 2-a
Filiația
§1. Filiația copilului din căsătorie
Art. 2.603 – Legea aplicabilă
(1) Filiația copilului din căsătorie se stabilește potrivit legii care, la data când s-a născut,
cârmuiește efectele generale ale căsătoriei părinților săi.
(2) Dacă, înainte de nașterea copilului, căsătoria părinților a încetat sau a fost desfăcută, se
aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cârmuia efectele.
(3) Legea arătată se aplică, de asemenea, tăgăduirii paternității copilului născut din căsătorie,
precum și dobândirii numelui de către copil.
Art. 2.604 – Legitimarea copilului
În cazul în care părinții sunt în drept să procedeze la legitimarea prin căsătorie subsecventă a
copilului născut anterior, condițiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care se
aplică efectelor generale ale căsătoriei.
§2. Filiația copilului din afara căsătoriei
Art. 2.605 – Legea aplicabilă
(1) Filiația copilului din afara căsătoriei se stabilește potrivit legii naționale a copilului de la
data nașterii. Dacă copilul are mai multe cetățenii, altele decât cea română, se aplică legea
cetățeniei care îi este cea mai favorabilă.
(2) Legea prevăzută la alin. (1) se aplică îndeosebi recunoașterii filiației și efectelor ei, precum
și contestării recunoașterii filiației.
Art. 2.606 – Răspunderea tatălui
Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile
din timpul sarcinii și pentru cele prilejuite de nașterea copilului este supus legii naționale a
mamei.
§3. Adopția*)
_____________
*) A se vedea Cerere de încuviințare a adopției internaționale
Art. 2.607 – Legea aplicabilă condițiilor de fond

(1) Condițiile de fond cerute pentru încheierea adopției sunt stabilite de legea națională a
adoptatorului și a celui ce urmează să fie adoptat. Aceștia trebuie să îndeplinească și condițiile
care sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naționale arătate.
(2) Condițiile de fond cerute soților care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care
cârmuiește efectele generale ale căsătoriei lor. Aceeași lege se aplică și dacă unul dintre soți
adoptă copilul celuilalt.
Art. 2.608 – Legea aplicabilă efectelor adopției
Efectele adopției, precum și relațiile dintre adoptator și adoptat sunt guvernate de legea
națională a adoptatorului, iar în cazul în care ambii soți sunt adoptatori, se aplică legea care
guvernează efectele generale ale căsătoriei. Aceeași lege cârmuiește și desfacerea adopției.
Art. 2.609 – Legea aplicabilă formei adopției
Forma adopției este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie.
Art. 2.610 – Legea aplicabilă nulității adopției
Nulitatea adopției este supusă, pentru condițiile de fond, legilor aplicabile condițiilor de fond,
iar pentru nerespectarea condițiilor de formă, legii aplicabile formei adopției.
Secțiunea a 3-a
Autoritatea părintească. Protecția copiilor
Art. 2.611 – Legea aplicabilă
Legea aplicabilă se stabilește potrivit Conven ț iei privind competența, legea aplicabilă,
recunoașterea, executarea și cooperarea cu privire la răspunderea părintească și măsurile privind
protecția copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007.
Secțiunea a 4-a
Obligația de întreținere
Art. 2.612 – Legea aplicabilă
Legea aplicabilă obligației de întreținere se determină potrivit reglementărilor dreptului
Uniunii Europene.
Cap. III
Bunurile
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 2.613 – Legea aplicabilă bunurilor
(1) Posesia, dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv cele de
garanții reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea sunt situate sau se află, afară numai
dacă prin dispoziții speciale se prevede altfel.
(2) Platformele și alte instalații durabile de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental al unui stat sunt considerate, în înțelesul prezentului capitol, ca bunuri imobile.
Art. 2.614 – Legea aplicabilă patrimoniului de afectațiune
Legea aplicabilă unei mase patrimoniale afectate unei destinații speciale, profesionale sau de
altă natură, este legea statului cu care această masă patrimonială are cele mai strânse legături.
Art. 2.615 – Legea aplicabilă revendicării bunurilor mobile

(1) Revendicarea unui bun furat sau exportat ilegal este supusă, la alegerea proprietarului
originar, fie legii statului pe teritoriul căruia se afla bunul la momentul furtului sau exportului, fie
legii statului pe teritoriul căruia se află bunul la momentul revendicării.
(2) Cu toate acestea, dacă legea statului pe teritoriul căruia bunul se afla la momentul furtului
sau exportului nu cuprinde dispoziții privind protecția terțului posesor de bună-credință, acesta
poate invoca protecția pe care i-o conferă legea statului pe teritoriul căruia bunul se află la
momentul revendicării.
(3) Prevederile alin. (1) și (2) sunt aplicabile și bunurilor furate sau exportate ilegal din
patrimoniul cultural național al unui stat.
Art. 2.616 – Legea aplicabilă uzucapiunii mobiliare
(1) Uzucapiunea este cârmuită de legea statului unde bunul se afla la începerea termenului de
posesie, prevăzut în acest scop.
(2) În cazul în care bunul a fost adus într-un alt stat, unde se împlinește durata termenului de
uzucapiune, posesorul poate cere să se aplice legea acestui din urmă stat, dacă sunt reunite, cu
începere de la data deplasării bunului în acel stat, toate condițiile cerute de menționata lege.
Secțiunea a 2-a
Bunurile mobile corporale
Art. 2.617 – Legea aplicabilă
Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care și-a schimbat
așezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul
juridic care a generat, a modificat sau a stins dreptul respectiv.
Art. 2.618 – Legea aplicabilă bunului aflat în curs de transport
Bunul aflat în curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afară numai
dacă:
a) părțile interesate au ales, prin acordul lor, o altă lege, care devine astfel aplicabilă;
b) bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor măsuri
asigurătorii sau ca urmare a unei vânzări silite, în aceste cazuri fiind aplicabilă, pe perioada
depozitului sau sechestrului, legea locului unde a fost reașezat temporar;
c) bunul face parte dintre cele personale ale unui pasager, fiind în acest caz supus legii sale
naționale.
Art. 2.619 – Rezerva dreptului de proprietate
Condițiile și efectele care decurg din rezerva dreptului de proprietate referitor la un bun
destinat exportului sunt cârmuite, dacă părțile nu au convenit altfel, de legea statului exportator.
Secțiunea a 3-a
Mijloacele de transport
Art. 2.620 – Legea aplicabilă
(1) Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui mijloc de transport
sunt supuse:
a) legii pavilionului pe care îl arborează nava sau legii statului de înmatriculare a aeronavei;
b) legii aplicabile statutului organic al întreprinderii de transport pentru vehiculele feroviare și
rutiere din patrimoniul ei.
(2) Legea menționată la alin. (1) se aplică deopotrivă:
a) bunurilor aflate în mod durabil la bord, formându-i dotarea tehnică;

b) creanțelor care au ca obiect cheltuielile efectuate pentru asistența tehnică, întreținerea,
repararea sau renovarea mijlocului de transport.
Art. 2.621 – Domeniul de aplicare
Legea pavilionului navei sau statului de înmatriculare a aeronavei cârmuiește îndeosebi:
a) puterile, competențele și obligațiile comandantului navei sau aeronavei;
b) contractul de angajare a personalului navigant, dacă părțile nu au ales o altă lege;
c) răspunderea armatorului navei sau întreprinderii de transport aerian pentru faptele și actele
comandantului și echipajului;
d) drepturile reale și de garanție asupra navei sau aeronavei, precum și formele de publicitate
privitoare la actele prin care se constituie, se transmit și se sting asemenea drepturi.
Secțiunea a 4-a
Titlurile de valoare
Art. 2.622 – Legea aplicabilă titlurilor de valoare
(1) Emiterea de acțiuni sau obligațiuni, nominative sau la purtător, este supusă legii aplicabile
statutului organic al persoanei juridice emitente.
(2) Condițiile și efectele transmiterii unui titlu de valoare dintre cele menționate la alin. (1)
sunt supuse:
a) legii aplicabile statutului organic al persoanei juridice emitente, cât privește titlul
nominativ;
b) legii locului de plată a titlului la ordin;
c) legii locului unde se află titlul la purtător în momentul transmiterii, în raporturile dintre
posesorii succesivi, precum și dintre aceștia și terțele persoane.
Art. 2.623 – Legea aplicabilă titlului reprezentativ al mărfii
(1) Legea menționată expres în cuprinsul unui titlu de valoare stabilește dacă acesta întrunește
condițiile spre a fi un titlu reprezentativ al mărfii pe care o specifică. În lipsa unei asemenea
precizări, natura titlului se determină potrivit legii statului în care își are sediul întreprinderea
emitentă.
(2) Dacă titlul reprezintă marfa, legea care i se aplică, în calitatea sa de bun mobil, potrivit
alin. (1), cârmuiește drepturile reale referitoare la marfa pe care o specifică.
Secțiunea a 5-a
Bunurile incorporale
Art. 2.624 – Legea aplicabilă operelor de creație intelectuală
(1) Nașterea, conținutul și stingerea drepturilor de autor asupra unei opere de creație
intelectuală sunt supuse legii statului unde aceasta a fost pentru întâia oară adusă la cunoștința
publicului prin publicare, reprezentare, expunere, difuzare sau în alt mod adecvat.
(2) Operele de creație intelectuală nedivulgate sunt supuse legii naționale a autorului.
Art. 2.625 – Legea aplicabilă dreptului de proprietate industrială
Nașterea, conținutul și stingerea dreptului de proprietate industrială sunt supuse legii statului
unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit ori de
înregistrare.
Secțiunea a 6-a
Formele de publicitate

Art. 2.626 – Legea aplicabilă
(1) Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri sunt supuse legii
aplicabile la data și locul unde se îndeplinesc, afară numai dacă prin dispoziții speciale se
prevede altfel.
(2) Formele de publicitate, precum și cele cu efect constitutiv de drepturi referitoare la un bun
imobil sunt supuse legii statului unde acesta se găsește situat, chiar dacă temeiul juridic al
nașterii, transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanției reale s-a constituit prin
aplicarea altei legi.
Secțiunea a 7-a
Ipotecile mobiliare
Art. 2.627 – Aplicarea legii locului unde se află bunul
Condițiile de validitate, publicitatea și efectele ipotecii mobiliare sunt supuse legii locului
unde se află bunul la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară.
Art. 2.628 – Aplicarea legii locului unde se află debitorul
(1) Prin excepție de la prevederile art. 2.627, se aplică legea locului unde se află debitorul, în
cazul:
a) unui bun mobil corporal care, potrivit destinației sale, este utilizat în mai multe state, dacă
prin dispoziții speciale nu se prevede altfel;
b) unui bun mobil incorporal;
c) unui titlu de valoare negociabil care nu este în posesia creditorului. Cu toate acestea, în
cazul acțiunilor, părților sociale și obligațiunilor se aplică legea statutului organic al emitentului,
cu excepția cazului în care aceste titluri de valoare sunt tranzacționate pe o piață organizată, caz
în care se aplică legea statului în care funcționează piața respectivă.
(2) Se consideră că debitorul se află în statul în care acesta are reședința obișnuită sau, după
caz, sediul social la data încheierii contractului de ipotecă mobiliară.
Art. 2.629 – Legea aplicabilă în cazul resurselor naturale
Condițiile de validitate, publicitatea și efectele ipotecii asupra resurselor minerale, petrolului
sau gazelor ori asupra unei creanțe rezultate din vânzarea acestora la sursă, care se naște de la
data extragerii bunurilor sau de la data la care sumele obținute din vânzare sunt virate în cont,
sunt supuse legii locului unde se află exploatarea.
Art. 2.630 – Situațiile speciale privind legea aplicabilă publicității ipotecii mobiliare
(1) Ipoteca înregistrată potrivit legii locului unde se află bunul își conservă rangul de prioritate
în alt stat, dacă au fost îndeplinite și formele de publicitate prevăzute de legea acestui stat:
a) înainte să înceteze rangul de prioritate dobândit potrivit legii aplicabile la data constituirii
ipotecii;
b) în termen de cel mult 60 de zile de la data la care bunul a intrat în statul respectiv sau în
termen de cel mult 15 zile de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
(2) Prevederile alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător și în cazul în care ipoteca a fost
înregistrată potrivit legii locului unde se află debitorul. Termenele prevăzute la alin. (1) lit. b) se
calculează, după caz, de la data la care debitorul își stabilește reședința obișnuită ori, după caz,
sediul social în statul respectiv sau de la data la care creditorul a cunoscut acest fapt.
(3) Cu toate acestea, ipoteca mobiliară nu va fi opozabilă terțului care a dobândit cu titlu
oneros un drept asupra bunului fără să fi cunoscut existența ipotecii mobiliare și mai înainte ca
aceasta să fi devenit opozabilă potrivit alin. (1) și (2).

Art. 2.631 – Lipsa publicității în străinătate
(1) Dacă legea străină care reglementează rangul ipotecii mobiliare nu prevede formalități de
publicitate și bunul nu este în posesia creditorului, ipoteca mobiliară are rang inferior:
a) ipotecii asupra unei creanțe constând într-o sumă de bani plătibilă în România;
b) ipotecii asupra unui bun mobil corporal, care a fost constituită atunci când bunul se afla în
România, sau asupra unui titlu negociabil.
(2) Cu toate acestea, ipoteca mobiliară își conservă rangul de prioritate, dacă este înregistrată,
potrivit legii române, înaintea constituirii ipotecii menționate la alin. (1) lit. a) sau b).
Art. 2.632 – Legea aplicabilă operațiunilor asimilate ipotecilor mobiliare
(1) Dispozițiile prezentei secțiuni referitoare la publicitate și efectele acesteia sunt aplicabile,
în mod corespunzător, ținând seama de natura bunurilor mobile, și operațiunilor asimilate,
potrivit legii, ipotecii mobiliare.
(2) Pentru determinarea legii aplicabile se ia în considerare data încheierii operațiunii asimilate
ipotecii mobiliare.
Cap. IV
Moștenirea
Art. 2.633 – Legea aplicabilă
Moștenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morții,
reședința obișnuită.
Art. 2.634 – Alegerea legii aplicabile
(1) O persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moștenirii în ansamblul ei, legea statului a
cărui cetățenie o are.
(2) Existența și validitatea consimțământului exprimat prin declarația de alegere a legii
aplicabile sunt supuse legii alese pentru a cârmui moștenirea.
(3) Declarația de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce privește forma,
condițiile unei dispoziții pentru cauză de moarte. Tot astfel, modificarea sau revocarea de către
testator a unei asemenea desemnări a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce privește
forma, condițiile de modificare sau de revocare a unei dispoziții pentru cauză de moarte.
Art. 2.635 – Legea aplicabilă formei testamentului
Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul
respectă condițiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie
la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea națională a testatorului;
b) legea reședinței obișnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situației imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanței sau a organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor
moștenite.
Art. 2.636 – Domeniul de aplicare a legii moștenirii. Succesiunea vacantă
(1) Legea aplicabilă moștenirii stabilește îndeosebi:
a) momentul și locul deschiderii moștenirii;
b) persoanele cu vocație de a moșteni;
c) calitățile cerute pentru a moșteni;
d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
e) condițiile și efectele opțiunii succesorale;

f) întinderea obligației moștenitorilor de a suporta pasivul;
g) condițiile de fond ale testamentului, modificarea și revocarea unei dispoziții testamentare,
precum și incapacitățile speciale de a dispune sau de a primi prin testament;
h) partajul succesoral.
(2) În cazul în care, conform legii aplicabile moștenirii, succesiunea este vacantă, bunurile
situate sau, după caz, aflate pe teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul
dispozițiilor legii române privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.
Cap. V
Actul juridic
Art. 2.637 – Legea aplicabilă condițiilor de fond
(1) Condițiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părți sau, după caz, de
autorul său.
(2) Alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din
cuprinsul acestuia sau din circumstanțe.
(3) Părțile pot alege legea aplicabilă totalității sau numai unei anumite părți a actului juridic.
(4) Înțelegerea privind alegerea legii aplicabile poate fi modificată ulterior încheierii actului.
Modificarea are efect retroactiv, fără să poată totuși:
a) să infirme validitatea formei acestuia; sau
b) să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terți.
Art. 2.638 – Legea aplicabilă în lipsa alegerii
(1) În lipsa alegerii, se aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile cele mai
strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul juridic a
fost încheiat.
(2) Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestației
caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reședința
obișnuită, fondul de comerț sau sediul social.
Art. 2.639 – Legea aplicabilă condițiilor de formă
(1) Condițiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuiește fondul.
(2) Actul se consideră totuși valabil din punctul de vedere al formei, dacă îndeplinește
condițiile prevăzute de una dintre legile următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit;
b) legea cetățeniei sau legea reședinței obișnuite a persoanei care l-a consimțit;
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internațional privat al autorității care examinează
validitatea actului juridic.
(3) În cazul în care legea aplicabilă condițiilor de fond ale actului juridic impune, sub
sancțiunea nulității, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menționate la alin. (2)
nu poate să înlăture această cerință, indiferent de locul întocmirii actului.
Cap. VI
Obligațiile
Art. 2.640 – Legea aplicabilă obligațiilor contractuale
(1) Legea aplicabilă obligațiilor contractuale se determină potrivit reglementărilor dreptului
Uniunii Europene.

(2) În materiile care nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii Europene sunt aplicabile
dispozițiile prezentului cod privind legea aplicabilă actului juridic, dacă nu se prevede altfel prin
convenții internaționale sau prin dispoziții speciale.
Art. 2.641 – Legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale
(1) Legea aplicabilă obligațiilor extracontractuale se determină potrivit reglementărilor
dreptului Uniunii Europene.
(2) În materiile care nu intră sub incidența reglementărilor Uniunii Europene se aplică legea
care cârmuiește fondul raportului juridic preexistent între părți, dacă nu se prevede altfel prin
convenții internaționale sau prin dispoziții speciale.
Art. 2.642 – Răspunderea pentru atingeri aduse personalității
(1) Pretențiile de reparații întemeiate pe o atingere adusă vieții private sau personalității,
inclusiv prin mass-media sau orice alt mijloc public de informare, sunt cârmuite, la alegerea
persoanei lezate, de:
a) legea statului reședinței sale obișnuite;
b) legea statului în care s-a produs rezultatul păgubitor;
c) legea statului în care autorul daunei își are reședința obișnuită ori sediul social.
(2) În cazurile prevăzute la alin. (1) lit. a) și b) se cere și condiția ca autorul daunei să fi trebuit
în mod rezonabil să se aștepte ca efectele atingerii aduse personalității să se producă în unul
dintre acele două state.
(3) Dreptul la replică împotriva atingerilor aduse personalității este supus legii statului în care
a apărut publicația sau de unde s-a difuzat emisiunea.
Art. 2.643 – Stingerea obligațiilor
(1) Delegația și novația sunt supuse legii aplicabile obligației care le formează obiectul.
(2) Compensația este supusă legii aplicabile creanței căreia i se opune stingerea, parțială sau
totală, prin compensație.
Art. 2.644 – Pluralitatea de debitori
Creditorul care își valorifică drepturile împotriva mai multor debitori trebuie să se conformeze
legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare dintre ei.
Art. 2.645 – Dreptul de regres
(1) Dreptul unui debitor de a exercita regresul împotriva unui codebitor există numai dacă
legile aplicabile ambelor datorii îl admit.
(2) Condițiile de exercitare a regresului sunt determinate de legea aplicabilă datoriei pe care
codebitorul o are față de creditorul urmăritor.
(3) Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat și debitorul plătitor sunt supuse legii
aplicabile datoriei acestuia din urmă.
(4) Dreptul unei instituții publice de a exercita regresul este stabilit de legea aplicabilă
statutului său organic. Admisibilitatea și exercițiul regresului sunt guvernate de dispozițiile alin.
(2) și (3).
Art. 2.646 – Moneda de plată
(1) Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o.
(2) Efectele pe care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sunt determinate de legea
aplicabilă datoriei.
(3) Legea statului în care trebuie efectuată plata determină în ce anume monedă urmează ca ea
să fie făcută, afară numai dacă, în raporturile de drept internațional privat născute din contract,
părțile au convenit o altă monedă de plată.
Cap. VII

Cambia, biletul la ordin și cecul
Secțiunea 1
Dispoziții generale
Art. 2.647 – Legea aplicabilă capacității
Persoana care, potrivit legii sale naționale, este lipsită de capacitatea de a se angaja prin
cambie, bilet la ordin sau cec se obligă totuși valabil printr-un asemenea titlu, dacă semnătura a
fost dată într-un stat a cărui lege îl consideră capabil pe subscriitor.
Art. 2.648 – Legea aplicabilă condițiilor de formă
(1) Angajamentul asumat în materie de cambie, bilet la ordin sau cec este supus condițiilor de
formă ale legii statului unde angajamentul a fost subscris. În materie de cec, îndeplinirea
condițiilor de formă prevăzute de legea locului plății este suficientă.
(2) Dacă angajamentul este nevalabil, potrivit legii prevăzute la alin. (1), dar se conformează
legii statului unde are loc subscrierea unui angajament ulterior, neregularitatea de formă a
primului angajament nu infirmă validitatea celui ulterior.
Art. 2.649 – Legea aplicabilă acțiunii în regres
Termenele stabilite pentru exercitarea acțiunii în regres sunt determinate, față de orice
semnatar, de legea locului unde titlul a luat naștere.
Art. 2.650 – Legea aplicabilă protestului
Forma și termenele de protest, cât și condițiile de formă ale unor acte necesare pentru
exercitarea sau conservarea drepturilor în materie de cambie, bilet la ordin sau cec sunt stabilite
de legea statului unde trebuie întocmit protestul sau un alt act necesar.
Secțiunea a 2-a
Cambia și biletul la ordin
Art. 2.651 – Legea aplicabilă efectelor obligațiilor
(1) Efectele obligațiilor acceptantului unei cambii și semnatarului unui bilet la ordin sunt
supuse legii locului unde aceste titluri sunt plătibile.
(2) Efectele pe care le produc semnăturile celorlalți obligați prin cambie sau prin bilet la ordin
sunt determinate de legea statului pe teritoriul căruia au fost date semnăturile.
Art. 2.652 – Legea aplicabilă dobândirii creanței
Legea locului unde titlul a fost constituit stabilește dacă posesorul cambiei dobândește creanța
care a dat loc emisiunii titlului.
Art. 2.653 – Legea aplicabilă acceptării
Legea statului unde este plătibilă cambia stabilește dacă acceptarea poate fi restrânsă la o parte
din sumă, precum și dacă posesorul titlului este sau nu este obligat să primească o plată parțială.
Art. 2.654 – Legea aplicabilă în caz de pierdere sau furt
Legea statului unde cambia sau biletul la ordin sunt plătibile determină măsurile ce pot fi luate
în caz de pierdere sau furt al titlului.
Secțiunea a 3-a
Cecul
Art. 2.655 – Legea aplicabilă

Legea statului unde cecul este plătibil determină persoanele asupra cărora poate fi tras un
asemenea titlu.
Art. 2.656 – Nulitatea cecului
În cazul în care, potrivit legii aplicabile, cecul este nul din cauză că a fost tras asupra unei
persoane neîndreptățite, obligațiile ce decurg din semnăturile puse pe titlu în alte state, ale căror
legi nu cuprind o asemenea restricție, sunt valabile.
Art. 2.657 – Legea aplicabilă efectelor obligațiilor
Legea statului pe al cărui teritoriu au fost subscrise obligațiile ce decurg din cec determină
efectele acestor obligații.
Art. 2.658 – Domeniul de aplicare
Legea statului unde cecul este plătibil determină îndeosebi:
a) dacă titlul trebuie tras la vedere sau dacă poate fi tras la un anumit termen de la vedere,
precum și efectele postdatării;
b) termenul de prezentare;
c) dacă cecul poate fi acceptat, certificat, confirmat sau vizat și care sunt efectele produse de
aceste mențiuni;
d) dacă posesorul poate cere și dacă este obligat să primească o plată parțială;
e) dacă cecul poate fi barat sau poate să cuprindă clauza "plătibil în cont" ori o expresie
echivalentă și care sunt efectele acestei barări, clauze sau expresii echivalente;
f) dacă posesorul are drepturi speciale asupra provizionului și care este natura lor;
g) dacă trăgătorul poate să revoce cecul sau să facă opoziție la plata acestuia;
h) măsurile care pot fi luate în caz de pierdere sau de furt al cecului;
i) dacă un protest sau o constatare echivalentă este necesară pentru conservarea dreptului de
regres împotriva giranților, trăgătorului și celorlalți obligați.
Cap. VIII
Fiducia
Art. 2.659 – Alegerea legii aplicabile
(1) Fiducia este supusă legii alese de constituitor.
(2) Dispozițiile art. 2.637 sunt aplicabile.
Art. 2.660 – Determinarea obiectivă a legii aplicabile
În lipsa alegerii legii aplicabile, precum și în cazul în care legea aleasă nu cunoaște instituția
fiduciei, se aplică legea statului cu care fiducia prezintă cele mai strânse legături. În acest scop,
se ține seama îndeosebi de:
a) locul de administrare a masei patrimoniale fiduciare, desemnat de constituitor;
b) locul situării bunurilor fiduciare;
c) locul unde fiduciarul își are reședința obișnuită sau, după caz, sediul social;
d) scopul fiduciei și locul unde acesta urmează să se realizeze.
Art. 2.661 – Domeniul de aplicare
Legea determinată potrivit art. 2.659 și 2.660 este aplicabilă condițiilor de validitate,
interpretării și efectelor fiduciei, precum și administrării ei. Această lege determină în special:
a) desemnarea, renunțarea și înlocuirea fiduciarului, condițiile speciale pe care trebuie să le
îndeplinească o persoană pentru a fi desemnată fiduciar, precum și transmiterea puterilor
fiduciarului;
b) drepturile și obligațiile dintre fiduciari;

c) dreptul fiduciarului de a delega în tot sau în parte executarea obligațiilor sale sau exercitarea
puterilor care îi revin;
d) puterile fiduciarului de a administra și de a dispune de bunurile din masa patrimonială
fiduciară, de a constitui garanții și de a dobândi alte bunuri;
e) puterile fiduciarului de a face investiții și plasamente;
f) îngrădirile cu privire la durata fiduciei, precum și cele cu privire la puterile fiduciarului de a
constitui rezerve din veniturile rezultate din administrarea bunurilor;
g) raporturile dintre fiduciar și beneficiar, inclusiv răspunderea personală a fiduciarului față de
beneficiar;
h) modificarea sau încetarea fiduciei;
i) repartizarea bunurilor ce alcătuiesc masa patrimonială fiduciară;
j) obligația fiduciarului de a da socoteală de modul cum a fost administrată masa patrimonială
fiduciară.
Art. 2.662 – Situațiile speciale
Un element al fiduciei, susceptibil de a fi izolat, în special administrarea acestuia, poate fi
supus unei legi distincte.
Cap. IX
Prescripția extinctivă
Art. 2.663 – Legea aplicabilă
Prescripția extinctivă a dreptului la acțiune este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv
însuși.
Dispoziții finale
Art. 2.664 – Data intrării în vigoare
(1) Prezentul cod intră în vigoare la data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare
a acestuia.*)
(2) În termen de 12 luni de la data publicării prezentului cod, Guvernul va supune
Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil.
_____________
*) În temeiul art. 220 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.
287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10
iunie 2011, Codul civil intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011.
NOTĂ:
Reproducem mai jos dispozițiile art. 211 – 214, 216 – 218 și 220 – 230 din cap. X "Dispoziții
finale" din Legea nr. 71/2011, care nu sunt toate încorporate în forma republicată a Legii nr.
287/2009 și care se aplică în continuare ca dispoziții proprii ale Legii nr. 71/2011:
"Art. 211 – În sensul Codului civil, precum și al legislației civile în vigoare, prin
expresiile alienație mintală sau debilitate mintală se înțelege o boală psihică ori un handicap
psihic ce determină incompetența psihică a persoanei de a acționa critic și predictiv privind
consecințele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor și obligațiilor civile.
Art. 212 – (1) Cu excepția art. 535 din Codul civil, în cuprinsul Codului civil termenul
«necorporal» se înlocuiește cu termenul «incorporal».

(2) În cuprinsul art. 44, art. 144 alin. (3), art. 146 alin. (4), art. 172, art. 211 alin. (2), art. 316
alin. (2), art. 386 alin. (1), art. 689 alin. (3), art. 990 alin. (1) și art. 991 din Codul civil, expresia
«lovite de nulitate relativă» se înlocuiește cu termenul «anulabile».
(3) În cuprinsul art. 215 alin. (1), art. 299, 300, art. 347 alin. (1), art. 1.064 alin. (2), art. 1.248
alin. (4), art. 1.251 și 1.252 din Codul civil, expresia «lovit/lovită de nulitate relativă» se
înlocuiește cu termenul «anulabil/anulabilă», după caz.
(4) În cuprinsul Codului civil, precum și în cuprinsul celorlalte acte normative în vigoare,
sintagmele «persoane juridice fără/cu scop patrimonial», «fără scop patrimonial» și «cu scop
patrimonial» se înlocuiesc cu sintagmele «persoane juridice fără/cu scop lucrativ», «fără scop
lucrativ» și, respectiv, «cu scop lucrativ».
(5) În cuprinsul Codului civil, termenul «comunitar»/«comunitare» se înlocuiește cu termenul
«Uniunii Europene».
(6) În cuprinsul Codului civil, termenul «bancă» și expresiile «instituție bancară» și «societate
bancară» se înlocuiesc cu expresia «instituție de credit».
(7) În cuprinsul art. 1.186 alin. (2), art. 1.191 alin. (1), art. 1.196 alin. (2), art. 1.200 alin. (2),
art. 1.240 alin. (2), art. 1.266 alin. (2), art. 1.494 alin. (1), art. 1.495 alin. (1) și art. 2.014 alin. (2)
din Codul civil, expresia «practicile stabilite între părți» se înlocuiește cu expresia «practicile
statornicite între părți».
(8) În tot cuprinsul Ordonan ț ei de urgen ță a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea
activității practicienilor în insolvență, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr.
254/2007, cu modificările și completările ulterioare, expresia «societate civilă profesională» se
înlocuiește cu expresia «societate profesională».
Art. 213 – La data intrării în vigoare a Codului civil, termenii și expresiile din legislația civilă
și comercială în vigoare se înlocuiesc cu termenii și expresiile corespondente din Codul civil.
Art. 214 – (1) În termen de 60 de zile de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al
României, Partea I, Guvernul va îndeplini procedurile constituționale necesare adoptării
următoarelor proiecte de acte normative:
a) proiectul privind reproducerea umană asistată medical cu terț donator;
b) proiectul pentru modificarea și completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la actele de stare
civilă, republicată, cu modificările ulterioare;
c) proiectul pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu
modificările și completările ulterioare, în vederea reglementării tratamentului fiscal al fiduciei;
d) proiectul privind organizarea și funcționarea Arhivei Electronice de Garanții Reale
Mobiliare;
e) proiectele oricăror alte acte normative a căror adoptare este necesară în vederea intrării în
vigoare sau a aplicării Codului civil.
(2) În termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a actelor normative prevăzute la alin. (1)
lit. c) și d), Guvernul va adopta, prin hotărâre, norme referitoare la înregistrarea contractului de
fiducie și a modificărilor sale la organele competente prevăzute la art. 780 alin. (1) și (2) din
Codul civil, precum și norme referitoare la avizul de fiducie și la înscrierea acesteia în Arhiva
Electronică de Garanții Reale Mobiliare.
(3) În termenul prevăzut la alin. (1) se aprobă, prin ordin al ministrului justiției, normele
metodologice privind organizarea și funcționarea Registrului național notarial al regimurilor
matrimoniale, precum și procedura de înscriere și consultare a acestuia.
…………………………………………………………………………………………………………………………..

Art. 216 – În termen de 4 luni de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al
României, Partea I, Banca Națională a României și Comisia Națională a Valorilor Mobiliare vor
emite norme comune referitoare la plasamentele prezumate a fi sigure, conform art. 831 din
Codul civil.
Art. 217 – În vederea aplicării dispozițiilor art. 2.323 – 2.479 din Codul civil, în termen de 4
luni de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I, Comisia
Națională a Valorilor Mobiliare va modifica dispozițiile titlului VI cap. 3 secțiunea a 3-a din
Codul S.C. Depozitarul Central S.A., aprobat prin Decizia nr. 1.407 din 20 iunie 2006, cu
modificările și completările ulterioare, în sensul de a permite transferul instrumentelor financiare
ipotecate și constituirea unor ipoteci de rang subsecvent fără acordul constituitorului ipotecii de
rang preferat. Decizia Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, având ca anexă Codul S.C.
Depozitarul Central S.A., se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 218 – În termen de 4 luni de la data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al
României, Partea I, legile, inclusiv Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, precum și
ordonanțele de urgență ale Guvernului și ordonanțele Guvernului modificate și/sau completate
prin prezenta lege vor fi republicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, dându-se textelor
o nouă numerotare.
…………………………………………………………………………………………………………………………..
Art. 220 – (1) Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, intră în vigoare la data de 1 octombrie 2011.
(2) Actele normative prevăzute la art. 214 și 216 – 218 intră în vigoare la data intrării în
vigoare a Codului civil.
Art. 221 – Prezenta lege intră în vigoare la data prevăzută la art. 220 alin. (1), cu excepția art.
214, 216 – 218, 224, art. 225 alin. (1) și (2), art. 226 și 228, care intră în vigoare la 3 zile de la
data publicării prezentei legi în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Art. 222 – Până la intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
referirea din cuprinsul Codului civil la hotărârea definitivă se va înțelege ca fiind făcută la
hotărârea irevocabilă.
Art. 223 – Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, procesele și cererile în materie civilă
sau comercială în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil se soluționează de
către instanțele legal învestite, în conformitate cu dispozițiile legale, materiale și procedurale în
vigoare la data când acestea au fost pornite.
Art. 224 – (1) Până la intrarea în vigoare a Codului civil, Secția civilă și de proprietate
intelectuală și Secția comercială ale Înaltei Curți de Casație și Justiție se reorganizează ca Secția
I civilă și Secția a II-a civilă.
(2) Dispozițiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară,
republicată, cu modificările și completările ulterioare, sunt aplicabile în mod corespunzător.
Art. 225 – (1) Secțiile comerciale existente la data intrării în vigoare a Codului civil în cadrul
tribunalelor și curților de apel se vor reorganiza ca secții civile ori, după caz, vor fi unificate cu
secțiile civile existente, prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea
colegiului de conducere al instanței.
(2) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) își va produce efectele
de la data intrării în vigoare a Codului civil.
(3) Cauzele civile și comerciale aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a Codului
civil vor continua să fie soluționate de aceleași complete de judecată, cu respectarea principiului

continuității. În caz de trimitere spre rejudecare, cauza va fi repartizată conform normelor de
organizare judiciară în vigoare la data înregistrării cauzei la instanța de trimitere.
Art. 226 – (1) Prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, la propunerea colegiului de
conducere al instanței, în raport cu numărul cauzelor, se pot înființa, în cadrul secțiilor civile,
complete specializate pentru soluționarea anumitor categorii de litigii, în considerarea obiectului
sau naturii acestora, precum:
a) cererile în materie de insolvență, concordat preventiv și mandat ad hoc;
b) cererile în materia societăților comerciale și a altor societăți, cu sau fără personalitate
juridică, precum și în materia registrului comerțului;
c) cererile care privesc restrângerea, împiedicarea ori denaturarea concurenței;
d) cererile privind titlurile de valoare și alte instrumente financiare.
(2) La înființarea completelor specializate potrivit alin. (1) se va ține seama de următoarele
criterii:
a) asigurarea unui volum de activitate echilibrat între judecătorii secției;
b) specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora;
c) respectarea principiului repartizării aleatorii.
(3) Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prevăzută la alin. (1) își va produce efectele
de la data intrării în vigoare a Codului civil.
Art. 227 – Dacă legea specială prevede că anumite cauze sunt de competența tribunalelor
comerciale ori, după caz, de competența secțiilor comerciale ale tribunalelor sau curților de apel,
după intrarea în vigoare a Codului civil, competența de judecată revine tribunalelor specializate
sau, după caz, secțiilor civile ale tribunalelor, reorganizate potrivit art. 228, respectiv secțiilor
civile reorganizate conform art. 225.
Art. 228 – (1) Până la data intrării în vigoare a Codului civil, tribunalele comerciale Argeș,
Cluj și Mureș se reorganizează ca tribunale specializate sau, după caz, ca secții civile în cadrul
tribunalelor Argeș, Cluj și Mureș, în condițiile art. 226.
(2) La stabilirea cauzelor de competența tribunalelor specializate sau, după caz, a secțiilor
civile reorganizate potrivit alin. (1) se va ține seama de numărul și natura cauzelor, de
specializarea judecătorilor, de necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora,
precum și de volumul de activitate al instanței.
Art. 229 – (1) Organizarea, funcționarea și atribuțiile instanței de tutelă și de familie se
stabilesc prin legea privind organizarea judiciară.
(2) Până la reglementarea prin lege a organizării și funcționării instanței de tutelă:
a) atribuțiile acesteia, prevăzute de Codul civil, sunt îndeplinite de instanțele, secțiile sau, după
caz, completele specializate pentru minori și familie;
b) raportul de anchetă psihosocială prevăzut de Codul civil este efectuat de autoritatea tutelară,
cu excepția anchetei prevăzute la art. 508 alin. (2), care se efectuează de direcția generală de
asistență socială și protecția copilului;
c) autoritățile și instituțiile cu atribuții în domeniul protecției drepturilor copilului, respectiv a
persoanei fizice continuă să exercite atribuțiile prevăzute de reglementările în vigoare la data
intrării în vigoare a Codului civil, cu excepția celor date în competența instanței de tutelă.
(3) Până la intrarea în vigoare a reglementării prevăzute la alin. (1), în vederea îndeplinirii
atribuțiilor referitoare la exercitarea tutelei cu privire la bunurile minorului sau, după caz, cu
privire la supravegherea modului în care tutorele administrează bunurile minorului, instanța de
tutelă poate delega, prin încheiere, îndeplinirea unora dintre acestea autorității tutelare.

(4) Cererile în curs de soluționare la data intrării în vigoare a Codului civil rămân să fie
soluționate de instanțele judecătorești sau, după caz, de autoritățile administrative competente
potrivit legii în vigoare la data sesizării lor.
Art. 230 – La data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă:
a) Codicele civil (sau Codul civil din 1864), publicat în Monitorul Oficial nr. 271 din 4
decembrie 1864, nr. 7 (supl.) din 12 ianuarie 1865, nr. 8 (supl.) din 13 ianuarie 1865, nr. 8 (supl.)
din 14 ianuarie 1865, nr. 11 (supl.) din 16 ianuarie 1865, nr. 13 (supl.) din 19 ianuarie 1865, cu
modificările și completările ulterioare, cu excepția dispozițiilor art. 1.169 – 1.206, care se abrogă
la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă;
b) Legea nr. 313/1879 pentru anularea clauzei penale din oricare contracte și pentru adaosul
unui alineat la art. 1.089 din Codul civil, publicată în Monitorul Oficial nr. 40 din 20 februarie
1879;
c) Codicele de comer ț din 1887, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din
10 mai 1887, cu excepția dispozițiilor art. 46 – 55, 57, 58 și 907 – 935, aplicabile în continuare în
raporturile dintre profesioniști, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010,
precum și a cărții a II-a «Despre comerțul maritim și despre navigație», care se abrogă la data
intrării în vigoare a Codului maritim;
d) Decretul nr. 2.142/1930 pentru promulgarea Legii privind funcționarea cărților funduare
centrale pentru căile ferate și canaluri nr. 148/1930, publicat în Monitorul Oficial nr. 127 din 12
iunie 1930;
e) Legea nr. 178/1934 privind reglementarea contractului de consignație, publicată în
Monitorul Oficial nr. 173 din 30 iulie 1934;
f) art. 17 și art. 19 – 28 din Legea nr. 153/1937 privind magazinele generale și warantarea
mărfurilor și cerealelor (Dockuri și silozuri), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 81 din 7
aprilie 1937;
g) Decretul-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispozițiunilor privitoare la cărțile funciare,
publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 95 din 27 aprilie 1938, cu modificările ulterioare;
h) Codul civil Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr. 206 din 6 septembrie 1940, cu
modificările ulterioare;
i) Codul comercial Carol al II-lea, republicat în Monitorul Oficial nr. 194 din 23 august 1940,
cu modificările și completările ulterioare;
j) Legea nr. 319/1944 pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, publicată în
Monitorul Oficial nr. 133 din 10 iunie 1944;
k) Legea nr. 163/1946 pentru înlocuirea provizorie cu cărți de evidență funciară a cărților
funciare distruse, sustrase sau pierdute, publicată în Monitorul Oficial nr. 62 din 14 martie 1946,
cu modificările ulterioare;
l) Legea nr. 242/1947 pentru transformarea cărților funciare provizorii din Vechiul Regat în
cărți de publicitate funciară, publicată în Monitorul Oficial nr. 157 din 12 iulie 1947, cu
modificările ulterioare;
m) Legea nr. 4/1953 privind Codul familiei, republicată în Buletinul Oficial nr. 13 din 18
aprilie 1956, cu modificările și completările ulterioare;
n) Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în
Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954, cu modificările și completările ulterioare;
o) Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului Familiei și a Decretului privitor
la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 9 din 31 ianuarie
1954, cu excepția art. 30 – 43, care se abrogă la data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010;

p) Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, republicat în Buletinul Oficial nr. 11
din 15 iulie 1960;
q) art. 1 – 33 și art. 36 – 147 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internațional privat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 245 din 1
octombrie 1992, cu completările ulterioare;
r) Legea arendării nr. 16/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 91 din
7 aprilie 1994, cu modificările și completările ulterioare;
s) art. 21 – 33 din Legea locuinței nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997;
ș) art. 7, 14 și 15 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 2 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare;
t) art. 32 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 1 din 5 ianuarie 1998, cu modificările și completările ulterioare;
ț) art. 9 alin. 8 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu
destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 279 din 29 noiembrie 1995, cu modificările ulterioare;
u) titlul VI «Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare» al Legii nr. 99/1999 privind unele
măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, cu modificările ulterioare;
v) art. 12, 14 – 25, art. 32 alin. (2), art. 43 și 44 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.
40/1999 privind protecția chiriașilor și stabilirea chiriei pentru spațiile cu destinația de locuințe,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 241/2001, cu modificările ulterioare; de la aceeași dată,
dispozițiile art. 12 și 14 – 25 nu se mai aplică nici contractelor de închiriere a locuinței în curs de
executare;
w) Legea nr. 509/2002 privind agenții comerciali permanenți, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 581 din 6 august 2002;
x) art. 40 alin. (1), art. 41 și 42 din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea
drepturilor copilului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 557 din 23 iunie
2004, cu modificările ulterioare;
y) art. 1, 5 – 13, 16, art. 18 alin. (2) teza I, art. 56 alin. (1) – (4), art. 57, 59 – 63 și 65 din Legea
nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 788 din 19 noiembrie 2009;
z) art. 90 alin. (2) din Legea gazelor nr. 351/2004, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 679 din 28 iulie 2004, cu modificările și completările ulterioare;
aa) titlul X «Circulația juridică a terenurilor» al Legii nr. 247/2005 privind reforma în
domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005, cu modificările și completările ulterioare;
bb) orice alte dispoziții contrare, chiar dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale."
_____________
X
EurolexPhp * version 1.12 * build 663/21.03.2014