Forma de învățământ: zi [306750]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

STUDII UNIVERSITARE DE LICENȚĂ

Specializarea: Geografia Turismului

Forma de învățământ: zi

MUNȚII MĂCIN. VALORIFICAREA POTENȚIALULUI ETNOGEOGRAFIC

Îndrumător științific:

Lect. Dr. Mocanu Nicolae

Absolvent: [anonimizat]

2018

CUPRINS

CAP.1 [anonimizat]-[anonimizat]. 2 [anonimizat]-[anonimizat]-[anonimizat]. 3 VALORIFICAREA POTENȚIALULUI TURISTIC ETNOGRAFIC

3.1. Analiza SWOT

3.2. Strategie de dezvoltare a turismului etnogeografic

CAP. 1 [anonimizat]-[anonimizat]. [anonimizat], constituind „martorul rezidual cel mai evident al orogenezei hercinice de la sfârșitul Paleozoicului cu aspect de inselberg.” Unicitatea acestora pe teritoriul României a generat curiozitatea atât a [anonimizat], geologi, biologi, cât și a [anonimizat] a acestei regiuni.

[anonimizat], [anonimizat]. Toate aceste caracteristici au determinat o cercetare intensă a arealului, care subliniază importanța și unicitatea acestei regiuni pe teritoriul României. [anonimizat] a [anonimizat] 2000, [anonimizat], cât și turistic.

De Munții Măcinului sunt legate numeroase localități limitrofe, care s-au conturat la baza lor, fiind închiși și bine delimitați de acestea și de drumurile cu importanță europeană, națională și județeană care deservesc circulației dintre localități.

Pornind din nord către est, arealul Munților Măcin este delimitat de localitățile Garvăn, Văcăreni și Luncavița, legate între ele de drumul european E87. Spre sud, sud-est urmează localitățile Cetățuia, Nifon, Hamcearca, Balabancea și Horia, prin care trece drumul județean DJ 222A. Din Horia „linia de delimitare” pornește către vest, până la localitatea General Praporgescu, după care urcă spre nord prin localitățile Mircea Vodă, Cerna, Turcoaia, Greci, Carcaliu, Măcin, conectate prin drumul național DN 22D și Jijila, circuitul fiind închis în localitatea Garvăn. Localitățile Turcoaia și Greci sunt situate de o parte și de alta a drumului național DN 22D, legătura cu acesta făcându-se prin drumurile județene DJ 222H, respectiv DJ 222K. Orașul Măcin și localitățile Jijila și Garvăn sunt conectate prin drumul european E 87, care pornește din localitatea Smârdan, și se oprește în orașul reședință de județ, Tulcea.

Din puncte de vedere geografic, limitele nordică și vestică sunt date de fluviul Dunărea, la vest limita fiind realizată de brațul Măcin, sau Dunărea Veche; limita estică este reprezentată de văile râurilor Taița și Luncavița (Roșu, 1980), iar limita sudică, de culoarul depresionar ce separă Munții Măcinului de Podișul Babadagului – numit regional Podișul Atmagea.

Istoricul cercetărilor în domeniu

Munții Măcinului reprezintă un areal de mare importanță pentru România, deoarece constituie martorul fundamental al orogenezei hercinice pe teritoriul țării noastre, și o scară geocronologică reală a ceea ce s-a succedat în timp geologic aici. Acest fapt a generat numeroase cercetări și lucrări științifice, atât din partea geografilor, cât și a geologilor și biologilor.

Din punct de vedere geologic, Munții Măcinului sunt analizați îndeaproape în lucrarea Geologia României de Vasile Mutihac. Autorul dedică un întreg capitol doar orogenului-nord dobrogean și tratează zona Măcin din punct de vedere stratigrafic (tipurile de roci și perioada lor de formare) și din punct de vedere tectonic (modul de formare al Munților Măcin).

Geografii tratează Munții Măcinului în numeroase lucrări, analizându-i atât din punct de vedere geologic, cât și din punct de vedere climatic, hidrografic, al reliefului, al cadrului natural, al diversității peisagistice și al biodiversității. Despre Munții Măcinului au scris marii geografi precum Emmanuel de Martonne, care spune despre aceștia că „reprezintă un fragment dintr-un lanț muntos pliat, mai vast sau cutat în sensul Caucazului sau chiar mai mult spre nord, în ansamblu, fiind deja formați în jurasicul superior.” Tot Emmanuel de Martonne afirmă că Munții Măcinului se caracterizează printr-un relief insular, de tip inselberg, roci dure, eruptive, ce străpung pătura de aluviuni, mai recentă și evidențiază marea intensitate a proceselor de denunadație.

De asemenea, Ion Conea îi descrie în articolul „Balta Brăilei și bătrânii munți ai Măcinului”, ca fiind sălbatici.

Autorul Alexandru Roșu, în lucrarea Geografia Fizică a României, din anul 1980, vorbește despre Munții Măcinului, spunând că se caracterizează prin prezența a mai multor nivele etajate, care evidențiază rolul semnificativ al pediplanației, mai ales la nivelul suprafețelor Niculițel, Bujor și Cerna. Autorul tratează Munții Măcinului atât din punct de vedere al reliefului, cât și din punct de vedere climatic, hidrografic și pedologic.

Sub aspect geografic, Munții Măcinului sunt tratați în Volumul V din lucrarea Geografia României, din anul 2005 – Geografia României, V, Câmpia Română, Dunărea, Podișul Dobrogei, Litoralul Românesc al Mării Negre și Platforma Continentală. Un colectiv de autori tratează această unitate geografică, de la modul de formare, evoluție, tipul de relief dezvoltat, până la climă (influențe climatice), hidrografie, vegetație (răspândirea și etajarea acesteia) și faună (specifică, endemică, dar și răspândirea acesteia). Un alt aspect tratat în această lucrare este populația și așezările umane, dar și principalele ocupații ale acesteia.

Mihail – Gabriel Albotă analizează zona Munților Măcin din punct de vedere turistic, în lucrarea Munții Măcinului – Ghid turistic, 1987. Autorul prezintă atât potențialul turistic natural (vârfuri – Țuțuiatu, Pripocea, Culmea Pricopanului, elemente de vegetație și faună – Pădurea Valea Fagilor respectiv Broasca Țestoasă Dobrogeană, dar și elemente hidrografice sau legate de geologie – Dealul Bujoarele, rezervație geologică naturală), cât și cel antropic (cetățile daco-romane din vecinătate – Castrul roman Arrubium, Cetatea Dinogeția, arhitectura specifică locală, sau case memorile – Panait Cerna).

De asemenea, autorul prezintă numeroase trasee turistice de unde se pot admira aceste elemente ale potențialului natural și antropic; traseele propuse de autor nu sunt doar cele omologate în Parcul Național Munții Măcinului, ci includ și localitățile limitrofe, de exemplu: Măcin – Culmea Pricopanului – Pasul Pripocea – Cerna – Mircea Vodă – Pasul Carapelit (Iaila) – popasul turistic Căprioara – Horia – Balabancea – Hamcearca – Nifon – Pasul Teilor – Luncavița – Văcăreni – Garvăn – Pasul Garvăn – Jijila – Pasul Sărărica – Măcin.

Zona munților Măcin este tratată și din punct de vedere etnografic, Dobrogea fiind cunoscută drept un „mozaic etnic”, datorită trecutului istoric, în care s-au succedat numeroase etape de ocupație otomană și migrații ale popoarelor. Cea mai numeroasă minoritate în arealul Munților Măcin este reprezentată de comunitatea turcă, despre care scrie Mehmet Ekrem Ali în lucrarea Din istoria turcilor dobrogeni în 1994. Autorul vorbește despre așezarea primelor grupuri de populație turcești care s-au stabilit pe teritoriul dintre Dunăre și Marea Neagră încă din secolul al IX-lea. De asemenea, descrie modul de viață, tradițiile și obiceiurile minorității turcești din Dobrogea, dar și viața culturală și artistică a acesteia. O altă lucrare care tratează comunitatea turcă este lucrarea de doctorat a lui Mehmet Naci Onal, Surse orale turcești privind cultura civilizației turco-musulmane din Dobrogea din 1995, în care sunt descrise tradițiile și obiceiurile comunității turcești, dar și viața cotidiană a acestora.

O altă minoritate din zona Munților Măcin este reprezentată de comunitatea tătară, despre care vorbește Mehmet Ablay în lucrarea Din istoria tătarilor, comunitate care s-a stabilit pe teritoriul Dobrogei la sfârșitul secolului al XIII-lea. Autorul descrie modul de viață al tătarilor dobrogeni, tradițiile și obiceiurile acestora, dar și relațiile istorice dintre români și tătari.

Victor Vascenco tratează o altă comunitate etnică din zona Munților Măcin, și anume lipovenii. Lucrarea Lipovenii. Studii lingvistice din 2003 subliniază originea cuvântului „lipovean”, dar și originea lipovenilor din Dobrogea și tradițiile și obiceiurile acestora.

Autorul prezintă mai multe ipoteze cu privire la etimologia cuvântului „lipovean”, precum: ipoteza toponimică, potrivit căreia acest cuvânt își are originea într-un nume topic sau ipoteza antroponimică, ce face referire la faptul că etnonimul „lipovean” provine de la un nume de persoană.

Nicolae Cușa vorbește despre minoritatea macedo-aromână în lucrarea Macedo-Aromanii Dobrogeni, 2004. În această lucrare autorul tratează originea aromânilor din Dobrogea, modul de răspândire pe teritoriul dobrogean, dar și relațiile acestora cu românii.

Autorul prezintă trei teorii cu privire la originea macedo-aromânilor din Dobrogea; una dintre teorii însă, s-a dovedit a fi nefondată, aceasta susținând că aromânii își au originea în nordul Dunării, considerându-i pe români strămoșii acestora, mutați din Dacia la sud de Dunăre. Celelalte două teorii afirmă originea aromânilor la sud de Dunăre, însă se deosebesc prin localizarea aproximativă a locului de origine. Una dintre aceste teorii susține autohtonia aromânilor, iar cea de a doua susține că originea lor este în nordul Peninsulei Balcanice.

Alexandru Perianu, în lucrarea Simboluri Dobrogene – Orașul Măcin, din anul 1997, vorbește despre stăpânire otomană în Dobrogea, despre istoria orașului Măcin și populația și ocupațiile acesteia, dar și despre tradițiile și obiceiurile specifice acestei zone (nuntă, botez,sărbători semnificative etc.), atât la români, cât și la turci sau lipoveni.

O altă lucrare care vorbește despre diversitatea etnică din nordul Dobrogei și despre potențialul turistic al acesteia, este teza de doctorat Potențialul turistic multicultural și religios al Dobrogei de Nord din 2011, autor fiind Iordana Socobeanu. Lucrarea scoate în evidență importanța conservării diversității (numeroasele comunități ale minorităților, dar și tradițiile și obiceiurile acestora, împreună cu cele ale românilor) încurajarea, susținerea și promovarea ei corespunzătore la nivel național.

Personalitatea fizico-geografică

Dobrogea, provincie istorică a României, delimitată de fluviul milenar Dunărea, ce o „separă” de restul țării, cu pământ scăldat de valurile Mării Negre, este mărginită pe trei laturi de ape, reprezentând o „peninsulă” în interiorul continentului, atribuindu-i-se sintagma „ținutul dintre Dunăre și Mare”.

Celebră pentru numeroasele grupuri etnice adunate într-un spațiu așa mic, este caracterizată de expresia „mozaic etnic”, datorită istoriei sale bogate, din neolitic până în prezent.

Deși nu are un relief impozant, Dobrogea se mândrește cu cei mai vechi munți ai țării noastre, Munții Măcinului, rezultat al orogenezei hercinice. Înălțimea acestora îi încadrează în categoria dealurilor, însă aspectul lor este unul semeț, diferit de relieful colinar din împrejurimi. Aspectul de inselberg, cu fragmente de granite, oferă unicitate acestui areal, în același timp și spectaculozitate. Stepa se îmbină cu pădurile de făgete și cvercinee; bujorii de stepă (Paeonia peregrina) împodobesc acești munți în lunile mai – iunie, în timp ce milițeaua dobrogeană (Silene compacta), specie mediteraneană, este simbolul acestei regiuni și a Parcului Național Munții Măcinului.

Munții Măcinului stârnesc un interes aparte, fiind studiați îndeaproape de numeroși geografi și geologi. Constantin Brătescu, geograf român, spune despre aceștia: „…să ne întoarcem iarăși la nodul de înălțimi din apropierea Măcinului. Din vârful Țuțuiatul (456 m) se lasă spre miazăzi și răsărit, către mijlocul județului Tulcea, o nouă culme a Grecilor, cu vârfuri mult mai înalte, formate unele din nuclee tari de granit, descoperite prin eroziune de pătura sedimentară paleozoică. Culmea acesta se întinde până la N de dealul Șoimului Atmagea, (400 m), la curmătura peste care trece șoseaua Cerna – Regina Maria (Horia de azi). Ea poartă pe spinarea sa vârfurile numite: dealul Lupului (403 m), dealul Ștubeilor (392 m), dealul Negoiu (407 m) și altele, vestite odinioară – dar azi – pentru prisăcile de albine, care se hrănesc din floarea pădurilor de tei…”

Marele geograf român, Ion Conea (1902-1974), în articolul „Balta Brăilei și bătrânii munți ai Măcinului”, spunea atât de frumos: „Pe măsură ce privirea ni-l cuprinde tot mai de aproape, muntele apare cu fața tot mai fărâmată. La început, se pare că roiuri de pietre se desfac, din loc în loc, din trupul lui, tulburându-i fața relativ liniștită. După aceea, apropiindu-ne, vedem că pietrele cresc mereu în mărime, până ce de jos, din poale, mărimea lor ajunge să te înspăimânte. Pricopanul e unul din munții cei mai sălbatici și mai vrednici de văzut din toată România. Drept aceea, chiar dacă, cititorule, te vei fi suit pe toți munții Europei, să sui, neapărat, și pe Pricopanu. E unic în felul lui între toți munții țării: o avalanșă de uriașe blocuri granitice căzute din cer și îngrămădite unele peste altele. Pentru că, de fapt, Pricopanul nu mai este astăzi un munte, ci este rădăcina unui munte care trăia, întreg, cu sute de milioane de ani în urma noastră, când avea, în unele puncte, înălțimi mult mai mari.”

Ion Simionescu, geolog renumit, face o comparație între Munții Măcinului și Carpații Românești, în lucrarea „Între Dunăre și Mare” ( Editura Cartea Românească, 1939): „Și munții ca și apele, ca și omenirea, au vârste deosebite. Unii sunt tineri, abia înălțați, cu crestele semețe ce zgârie norii, cu văi proaspete, adânci de amețești uitându-te în fundul lor. Sunt ca omul în plină vlagă, cu mușchii de oțel, cu mișcările de căprioară, cu privirea surâzătoare, vioaie, plină de speranțe. Sunt și munți bătrâni, peste capul cărora, nu de veacuri, ci de sute și mii de veacuri, au curs puhoaiele revărsate din cer. Semeția munților a apus; văile s-au netezit. Sunt gârbovi, deși cu făptura tinereții, cioturi ramase din falnici stejari. Așa sunt Munții Măcinului în tinerețea cărora nu existau nici oameni, nici păsări. S-au înălțat când temelia Carpaților nu era măcar plămădită.”

Factorii fizico-geografici

Elemente de morfometrie

Poziția Munților Măcinului este una foarte bine individualizată, fiind mărginiți de valea Dunării pe latura vestică și nordică și de cea a Taiței și valea Luncavița pe latura estică; de asemenea, sudul Munților Măcin este delimitat de Podișul Babadagului prin culoarul depresionar Cerna – Mircea Vodă – Horia. Au forma unui triunghi ascuțit, cu baza între localitatea Turcoaia și valea Teilor, unde au extensiunea maximă, 24 km. Totodată, prezintă cea mai mare altitudine din Dobrogea, datorită intensității manifestărilor orogenetice care au condus la formarea acestora. S-au dezvoltat în zona unui horst bine delimitate de linii de falie, ce corespunde celei mai tipice unități de cratogen, de unde și particularitățile geologice și geomorfologice ale acestei regiuni. Acest fapt arată, cu certitudine, o coincidere între structurile geologice și marile linii de relief.

În Munții Măcinului, relieful se caracterizează prin prezența unor nivele etajate: vârfuri cu aspect de inselberg, îngropați în aluviuni recente, culoare de vale ce diferă ca dimensiuni de râurile care le drenează, trepte de abraziune care se întrepătrund și existență unor formațiuni colinare izolate.

După ce zona a fost exondată, Munții Măcinului au fost afectați puternic de eroziunea agenților externi, fapt foarte bine reflectat în aspectul reliefului de astăzi, cu un aspect ruiniform, grohotișuri granitice ce îmbracă versanții și vârfuri cu caracter de inselberg.

Elemente de geologie

Munții Măcinului, rămășiță a cutărilor hercinico-kimerice, constituie cea mai veche unitate de relief din România; fac parte din unitatea geografică Podișul Dobrogei de Nord, a cărui evoluție geologică îndelungată a determinat conturarea a patru unități structurale majore, alcătuite pe de o parte din roci cristaline mezo – și anchimetamorfice, magmatice intrusive si extrusive (diorite, granite, riolite, sienite, bazalte) și roci sedimentare paleozoice și mezozoice.

În Munții Măcinului, formele de relief caracteristice sunt cele care au apărut pe anticlinalele și sinclinalele care constituie acest mare anticlinoriu, împreună cu rocile specifice: șisturi cristaline proterozoice și paleozoice, mezo- și epizonale, roci eruptive. De asemenea, Munții Măcinului sunt fragmentați de un complex de falii.

Din punct de vedere structural, Munții Măcinului corespund unui anticlinoriu cutat și faliat, orientat pe direcția NV – SE, cu două anticlinale principale: în vest culmea Pricopan – Megina și în est culmea Garvăn – Negoiu. Aceste culmi sunt alcătuite din formațiuni paleozoice (cuarțite, șisturi cristaline, calcare) cu intruziuni granitice. Între cele două culmi de anticlinal se află un sinclinal umplut cu sedimente ce aparțin Carboniferului Inferior (strate de Carapelit).

O culme bine individualizată este Culmea Pricopanului, deoarece prezintă un relief de tip alpin, cu vârfuri ascuțite și stâncoase (Vârful Suluc – 370 m), însă celelalte vârfuri ale Munților Măcin sunt mai puțin ascuțite sau proeminente, dar versanții rămân stâncoși și abrupți, acoperiți de grohotișuri granitice, cu precădere pe latura de vest a Culmii Măcin.

Procesele geomorfologice de dezagregare ale rocilor și eroziune sunt active, ceea ce a imprimat reliefului un aspect ruiniform, cu martori de eroziune și o mare diversitate a formelor.

Alcătuirea geologică a determinat exploatarea rocilor, folosite ca materiale de construcție brute, sau sunt utilizate pentru obținerea altor materiale; dintre rocile cu importanță în construcții se numără: caolinul (exploatat cu precădere din Dealul Orliga de lângă orașul Măcin), argilă caolinoasă (la Mircea Vodă – se găsește în straturi cu grosimi cuprinse între 1,5 și 30 m), gresii și gresii cuarțitice (exploatate de la Cerna, Turcoaia, Piatra Râioasă și Pripocea), granite (Turcoaia – Iacobdeal, Iglicioara, Măcin – Șerparu, Greci – muchea Ghinaltu), porfire (Măcin și Turcoaia), dar și șisturi verzi (Turcoaia).

Elemente de hidrologie și climatologie

Hidrografia

Rețeaua hidrografică este reprezentată de puține artere, cu dimensiuni reduse și scurgere permanentă sau intermitentă, fiind influențată în mod direct de climatul arid al Dobrogei.

Proximitatea Dunării și puținele râuri care drenează această zonă, determină un nivel freatic situat la adâncimi cuprinse între 5 și 20 m, în depresiunile laterale dar și în cele interioare (Luncavița, Horia, Cerna, Greci, Măcin). Stratele de adâncime cin Munții Măcinului circulă doar prin diaclaze și fisuri, întrucât structura geologică este variată și puțin permisivă (porfire, granite, diabaze).

Rețeaua hidrografică din arealul de studiu are o structura simplă, fiind alcătuită din râuri cu puțini afluenți, tributare Lagunei Razim (Taița) și bazinului dunărean (Jijila, Greci, Cerna, Luncavița.

Taița reprezintă cel mai important râu al acestei zone, cu o lungime de 52 km, o suprafață a bazinului hidrografic de 591 km2 și un debit mediu anual 0,52 m3/s. Izvorăște din Dealul Cornetului (294 m), care face parte din Dealurile Niculițelului. Bazinul superior adună apele de pe latura estică a Munților Măcinului și vestică a Dealurilor Niculițelului, realizând totodată limita dintre aceste două unități de relief. De pe latura vestică a Dealurilor Niculițelului adună apele văilor Islam și Pârlita; văile de pe versanții estici ai Munților Măcin au un caracter torențial, realizând forma unui evantai, ce culeg apele venite din precipitații. Aceste văi sunt dispuse între localitățile Nifon, Hamcearca, Balabancea și Horia, cele mai importante fiind Valea Vinului, Valea Purcăreți și Valea Crapcea.

Taița se varsă în Lacul Babadag, conectat de Laguna Razim prin canalul Enisala. Râurile Cerna, Greci, Jijila și Luncavița au debite reduse și un caracter intermitent.

Lacurile existente sunt în număr foarte mic, multe dintre ele au fost desecate pentru a folosi terenul în scop agricol (Lacul Jijila, Lacul Crapina). De asemenea, Lacul Sărat și Lacul Slatina au secat din cauza aportului scăzut de ape din precipitații. Lacurile existente acum sunt folosite în scop piscicol (Lacul Horia, Lacul Cetățuia) sau de agremet (Lacul Iacobdeal, Lacul Cetățuia). Lacul Iacobdeal a luat naștere în urma prăbușirii unei cariere de exploatare a granitului din dealul omonim ce aparține localității Turcoaia.

Clima

Dobrogea de Nord se află într-un climat temperat-continental, cu influențe de ariditate din partea estică. Munții Măcinului se suprapun acestui climat, însă dispunerea lor altitudinală a determinat impunerea și influența topoclimatului de dealuri și podișuri joase (200-500 m). Verile se caracterizează prin temperaturi foarte ridicate (media lunii iulie fiind între 21-23⁰C) și lipsa precipitațiilor, iar iernile sunt geroase (valorile scad frecvent sub -2⁰C), aspect determinat și de vântul local – crivăț, un vânt rece și aspru – care bate din direcția nord – est.

Precipitațiile sunt reduse, între 500 și 600 mm/an, dar mai mari decât în restul Dobrogei, iar în zona orașului Măcin cantitatea de precipitații este de 455 mm. Frecvent, vara au loc fenomene orajoase.

Elemente de vegetație și faună

Clima temperat-continentală cu influențe excesive, rețeaua hidrografică redusă și configurația reliefului au impus o vegetație complexă, de la stepă și silvostepă la pădurile foioase și vegetație de stâncărie.

Vegetația de stepă îmbracă poalele Munților Măcin și zonele limitrofe, însă, în prezent a fost înlocuită cu culturi agricole. Totuși, sunt prezente specii caracteristice, precum: firuța (Poa bulbosa), coada-șoricelului (Achilea millefolium), năgară (Stipa capillata), pelinița (Artemisia absinthium), rostogolul (Eryngium campestre), scaiul dracului (Erygium Campestre). De asemena, pe versanții împăduriți, în poieni, crește bujorul românesc de stepă (Paeonia peregrina var. romanica), specie protejată de lege.

Silvostepa realizează tranziția între vegetația de stepă și pădurile de foioase, ocupând un areal restrâns, în partea sudică a Munților Măcinului, la altitudini cuprinse între 50 și 100 m. Este alcătuită din tufărișuri de scumpie (Cotinus coggygria), porumbar (Prunus spinosa), păducel (Crataegus monogyna), stejar pufos (Quercus pubescens) și stejar brumăriu (Quercus Pedunculiflor). Vegetația ierboasă este specifică stepei (firuță, păiuș, năgară etc.).

Pădurile de foioase din Munții Măcinului ocupă o suprafață de 8600 ha și sunt alcătuite din specii xerotermofile (150-250 m), precum: stejarul brumăriu, câteodată asociat cu gârnița (Quercus frainetto) și stejarul pufos. Frecvent, în aceste păduri se întâlnesc teiul argintiu (Tilia tomentosa), mojdreanul (Fraxinus ornus), cărpinița (Carpinus orientalis), jugastrul (Acer campestre), gladișul (Acer tartaricum), cornul (Cornus mas) și scumpie. Aceste specii fac parte dintr-un etaj cu o extindere mai mare în trecut, un etaj de pădure submediteraneană. La peste 250 m cresc speciile mezofile, alături de cele xerotermofile, ce alcătuiesc un etaj mult mai complex, cu diferite specii de cvercinee, tei (teiul pucios – Tilia cordata), frasin (Fraxinus excelsior), ulm (Ulmus glabra), carpen (Carpinus betulus) și fag (Fagus sylvatica), pe alocuri.

Pe zonele de calcare și granite din Munții Măcinului (Culmile Pricopanului, Bujoarele, Pripocei, Iacobdeal) se întâlnește vegetația de stâncărie, alcătuită din garofiță (Dianthus guttatus), clopoței (Campanula rotundifolia), milițeaua dobrogeană (Silene compacta) – specie submediteraneană.

Fauna este una diversificată, având în vedere spațiile atât închise, cât și deschise; se întâlnesc specii variate, de la insecte, amfibieni și reptile, la păsări, mamifere ierbivore și carnivore.

Între localitățile Nifon, Luncavița și Greci, pe versanții împăduriți ai Munților Măcin, se întâlnesc căpriorul (Capreolus capreolus), cerbul (Cervus elaphus) și porcul mistreț (Sus scrofa). Dintre carnivore fac parte șacalul (Canis aureus), vulpea (Vulpe vulpes), pisica sălbatică (Felis silvestris) etc.

În zonele de câmp sunt întâlnite rozătoarele: iepurele (Lepas europaeus), șoarecele de câmp (Microtus arvalis), hamsterul românesc (Mesocricetus newtoni), popândăul (Spermophilus citellus) etc.

Speciile de păsări sunt variate și numeroase; dintre acestea fac parte: potârnichea (Perdix perdix), șoimul dunărean (Falco cherrug), ciocănitoarea dobrogeană (Dendrocoppos leucotos lilfordi), vulturul negru (Agypinus monachus), vulturul pleșuv (Gyps fulvus), ultimele trei specii fiind ocrotite de lege, etc.

Dintre reptile fac parte vipera cu corn dobrogeană (Vipera ammodytes montandoni), ce își are habitatul pe versanții stâncoși cu vegetație, broasca țestoasă dobrogeană (Testudo graeca ibera) – declarată

monument al naturii, broasca râioasă cenușie (Bufo bufo) – este un relict glaciar, gușterul vărgat (Lacerta viridis) și cel mai mare șarpe din România, balaurul dobrogean (Elaphe sauromates).

Elemente de pedologie

Structura pedologică din arealul Munților Măcin este una variată, întâlnindu-se mai multe tipuri de sol. Din clasa molisolurilor întâlnim solurile bălane, specifice doar Dobrogei, pe versanții mai joși ca altitudine și spre lunca Dunării din partea nordică. Se dezvoltă pe loeossuri și depozite loeossoide, având o culoare de la brună (în stratul superior) la brun-gălbuie (spre interior).

Cernoziomurile carbonatice sunt întâlnite cu precădere în zona localităților Horia și Greci, fiind pretabile culturilor de cereale. Au o culoare cenușie-închisă și se dezvoltă pe loeossuri și depozite loeossoide. Pe flancul nordic al Munților Măcinului, acoperit de plante mezofile și vegetație de stepă, apar solurile cenușii, cu o cantitate ridicată de humus și o culoare cenușie-închisă.

Din clasa argiluvisolurilor apar solurile brune podzolite, la est de culmea formată din vârfurile Moroianu – Țuțuiatu – Căpușa. Fertilitatea lor este scăzută, fiind pretabile silviculturii. Culoarea specifică este brun-cenușie în orizontul de la suprafață și roșcată spre adâncime.

Pe luncile râurilor Taița, Cerna, Jijila, Luncavița se întâlnesc soluri din clasa solurilor hidromorfe, de culoare închisă, bogate în argilă și cu vegetație specifică.

În Munții Măcinului, cu precădere pe versanții înclinați, alcătuiți din granite, șisturi verzi, porfire etc. sunt întâlnite litosolurile, care se află în stadiul incipient de evoluție, și pe care cresc tufărișuri și plante stepice.

CAP. 2 PATRIMONIUL TURISTIC ANTROPIC DIN AREALUL MUNȚILOR MĂCIN

2.1. Etniile din arealul Munților Măcin

Multiculturalismul este caracterizat ca o celebrare a diversității etnoculturale, încurajând cetățenii să recunoască și să îmbrățișeze multitudinea obiceiurilor, tradițiilor, muzicii și bucătăriei existente într-o societate multietnică.

Andrew Heywood a analizat multiculturalismul prin prisma a două dimensiuni: descriptivă și normativă. În forma sa descriptivă, conceptul implică existența unor societăți multiculturale. Etaloane în acest sens sunt Elveția, Statele Unite ale Americii, Canada și Australia, care s-au format prin melanjul unor grupuri eterogene, într-un spațiu cu o identitate culturală redusă sau inexistentă. Momentul apariției lor este semnificativ, aceste țări apărând pe harta politică în perioada construirii statelor-națiune. Din perspectivă normativă, multiculturalismul presupune promovarea politică și ideologică a conceptului dinspre elite spre mase și crearea unor mecanisme instituționale de păstrare și cultivare a diversității.Diversitatea culturală și etnică este de obicei privită ca o problemă. Totuși, în condiții ideale, diversitatea nu poate fi niciodată o problemă; este mai degrabă o binecuvântare care permite încurajarea respectului reciproc și a coexistenței. Contrar situațiilor predominante din alte țări, diversitatea culturală este încurajată în Dobrogea. Grupuri etnice diferite trăiesc în armonie și respect reciproc iar modul de viață al diferitelor grupuri etnice este într-adevăr exemplar. Această experiență comună a coexistenței armonioase îmbogățește și întărește valorile și unitatea localităților gazdă. Unitatea în diversitate este de fapt fibra socială de bază a culturii din toate aceste localități.Cu toate acestea, diversitatea culturală în majoritatea părților lumii servește drept cauză de divizare. Cu toate acestea, diversitatea poate fi o atracție turistică numai dacă este încurajată și consolidată. Acest lucru va asigura ulterior armonie și stabilitate în orice societate.

Importanța diversității în promovarea turismului este unul din vectorii principali în dezvoltarea unui turism divers. Cunoscut este faptul că turiștii aleg o anumită destinație pentru unicitatea, dotările speciale, pacea și liniștea. Cele care fac ca o anumită destinație să fie și mai atrăgătoare sunt obiceiurile și tradițiile popoarelor care o locuiește. Diferiții oameni care locuiesc în aceste localități au propriile lor culturi și moduri de viață distincte care au adus aceste zone particularitățile țării de proveniență. Deci, ceea ce ar putea fi o parte obișnuită a vieții de zi cu zi pentru cineva, ar putea fi o viziune misterioasă și minunată pentru altcineva. Prin urmare, oamenii caută să descopere ceea ce este diferit și ciudat și să trăiască experiențe complexe, fapt ce menține turismul în viață.

Prin urmare, arealul Munților Măcin constituie un exemplu de conviețuire multietnică armonioasă, unde diferitele moduri de viață sunt păstrate și încurajate, acest fapt constituind un adevărat avantaj din punct de vedere turistică ce dă unicitate acestui vechi teritoriu.

2.1.1. Comunitățile de turci și tătari

a) Comunitatea de turci

Turcii (Türkler în turcă) constituie un grup etnic din România, care număra la recensământul din 2002, 32.596 de persoane, circa 0,2% din populația țării. Minoritatea turcă trăiește cu precădere în provincia istorică Dobrogea (în limba turcă: Dobruca), mai ales în județul Constanța, urmat de județul Tulcea.

Istoria turcilor în Dobrogea este una veche; acest teritoriu a fost locuit încă din cele mai vechi timpuri de geto-daci și sciți, cei din urmă fiind numiți de turcologul român Mihail Guboglu, primul popor proto-turc, care a venit din Asia Centrală și a intrat în contact cu dacii. Prezența sciților în Dobrogea a fost menționată pentru prima dată de Herodot, supranumit părintele istoriei, în anul 514 î. Hr., când, împreună cu geții l-au înfruntat pe Darius, care traversase strâmtoarea Dardanele (Helespontul) cu o armată puternică, spre teritoriul actual al Dobrogei. De asemenea, istoricul român Vasile Pârvan, în lucrarea Getica, menționează prezența sciților încă din secolele VII – VI î. Hr., când aceștia pătrund în Dacia. În perioada romană, Dobrogea capătă o nouă denumire, Scythia Minor. Ulterior acestei perioade, sciții au fost asimilați de geto-daci.

În secolul I d. Hr. (anul 46), Dobrogea a fost inclusă în Imperiul Roman, fiind ultima provincie istorică eliberată, abia în anul 600 d. Hr. După divizarea Imperiului Roman (secolul IV d. Hr.), Scythia Minor (Dobrogea), revine Imperiului Roman de Răsărit, ulterior Imperiul Bizantin. Încă din secolul al III-lea Dobrogea s-a confruntat cu invazia popoarelor migratoare (alanii, goții, hunii, avarii); dintre aceste popoare migratoare, doar hunii și avarii aparțineau popoarelor turcice, însă nu au lăsat urme vizibile în Dobrogea. Despere popoarele turcești propriu-zise se poate vorbi abia din secolul al IX-lea d. Hr. (tătarii, turcii selgiucizi, cumanii, iar mai apoi turcii otomani), când aceștia ajung în Dobrogea.

Așezare propriu-zisă a turcilor dobrogeni pe teritoriul dintre Dunăre și Mare a avut loc în anul 1263, când o parte numeroasă a turcilor selgiucizi (din Anatolia și Balcani), condusă de Sarî Saltîk Dede Baba (în limba turcă, baba înseamnă tată, părinte), s-a stabilit în Vicus Novus (Orașul Nou), devenit ulterior Babadag, „Muntele lui Baba” (dağ în limba turcă înseamnă munte).

Dobrogea s-a aflat sub stăpânire otomană vreme de patru secole, timp în care a fost transformată în sangeac al Rumeliei Orientale, iar în 1599 a luat ființă elayetul Silistra, ce cuprindea Dobrogea, în întregime, Edisanul și Bugeacul. Eliberarea de sub stăpânirea Imperiului Otoman s-a făcut în anul 1877, odată cu Războiul de Independență, generat de răscoalele antiotomane din Bosnia și Herțegovina. Acest război a determinat emigrarea a numeroși turci în țara natală, deoarece o comunitate musulmană nu se putea supune unui popor creștin. Pentru mulți turci, însă, emigrarea nu a constituit o soluție, deoarece Dobrogea a constituit un loc sigur, unde turcii și-au putut păstra reperele: obiceiurile, tradițiile, limba și religia. Drept răsplată pentru loialitate, Regele Carol I a construit o mare moschee la Constanța, în 1913, iar comunitatea turcă a denumit-o Moscheea Carol I (nume păstrat și astăzi), în semn de mulțumire.

b) Comunitatea de tătari

Istoria tătarilor din Dobrogea este, într-o oarecare măsură, legată de cea a turcilor; tătarii, popor asiatic, s-au stabilit în Dobrogea la sfârșitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV-lea sub conducerea lui Noghay, când mare parte a acestui popor s-au așezat pe teritoriul dintre Dunăre și Mare și la nord de Peninsula Balcanică. Faptul că majoritatea tătarilor nord dobrogeni își spun „nogai” poate fi explicat tocmai prin această migrație sub conducerea lui Noghay.

O altă sursă menționează faptul că tătarii, popor nomad din stepele Asiatice, au invadat teritoriul românesc la începutul secolului al XIII-lea. Sub conducerea lui Gingis Han, marea năvălire tătară din anul 1241 a adus atât triburi de tătari, cât și de turci din Anatolia. Sub conducerea lui Timur Lenk, în Dobrogea s-au stabilit circa 100.000 de tătari.

Existența tătarilor în nordul Dobrogei este dovedită prin numeroasele descoperiri arheologice (tezaur de monede) de la Cara Murat, Isaccea, precum și din alte localități învecinate; de asemenea, prezența tătarilor în Dobrogea de nord a fost consemnată și de călătorul arab Ibn Batutah în anul 1334 și spune că aceștia conviețuiesc armonios cu populația autohtonă românească.

Izvoarele poloneze menționează „Tătarii Dobroczii” în 1597, iar călătorul otoman Elvia Celebi scrie despre localitatea Cara-Murat, în anul 1651, ca fiind un vestit târg, cu hanuri, case locuite de tătari, trei școli primare și o geamie.

Între secolele XVII – XVIII are loc o migrație masivă a tătarilor, din Peninsula Crimeea în Dobrogea, mai ales după ce rușii anexează Crimeea în 1783.

Stăpânire otomană din Dobrogea (1292-1877) a dus la asimilarea tătarilor de către turci, limba lor, kâpceacă, fiind înlocuită cu osmana; cu toate că tătarii au fost asimilați în mare parte de turci, călătorii acelor vremuri numeau Dobrogea „Țara Tătarilor”.

Ca atare, istoria turcilor și tătarilor din Dobrogea este una veche; comunitatea turcă a subordonat teritoriul dintre Dunăre și Mare vreme de patru veacuri, timp în care populația dominantă era cea de turci și tătari. În 1878, Dobrogea avea 226.000 de locuitori, dintre care, cei mai numeroși erau tătarii (71.000) și turcii (49.000 de locuitori) și doar 47.000 de români. În prezent, cei mai numeroși sunt românii, turcii și tătarii aflându-se în plan secund.

2.1.2. Comunitatea de ruși-lipoveni

Populația de ruși lipoveni din România se află în cea mai mare parte în Dobrogea (peste 2/3 din totalul rușilor lipoveni), cu precădere în județul Tulcea (16.350 de locuitori), fiind concentrată în localitățile Sarichioi, Slava Rusă, Jurilovca, Carcaliu, Sfiștovca, Periprava, Mila 23 și în număr mic în Chilia Veche, Sulina și Mahmudia.

Istoria rușilor lipoveni în România, mai exact în Dobrogea, a început în secolul al XVII-lea, odată cu Schisma religioasă, care a avut loc în Rusia. Deplasarea staroverilor (creștini-ortodocși de rit vechi) a căpătat un caracter de masă după sinodul din 1666-1667, când mare parte a populației rurale din Rusia s-a deplasat în afara granițelor, spre cele patru puncte cardinale (Marea Albă și Finlanda în nord, Marea Caspică și Volga în sud, Siberia și Sahalin în est și țările dintre Marea Neagră și Marea Baltică în vest).

Prin urmare, doar ramura vestică a staroverilor, mai exact sectorul ei sudic (care a ajuns în România), reprezintă strămoșii rușilor lipoveni de astăzi, de pe teritoriul Dobrogei.

Prima mențiune a prezenței rușilor lipoveni în România, din punct de vedere geografic, datează din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, unde este menționat satul Lipoveni din județul Suceava, atestat documentar în anul 1724 și un număr mai mic de lipoveni într-o serie de cartiere din Iași.

Însă, cea mai mare parte a populației de ruși lipoveni din România se află în Dobrogea, mai cu seamă, în județul Tulcea, unde sunt cele mai numeroase așezări de tip lipovenesc. De aici se detașează localitatea Carcaliu, care este considerată cea mai mare așezare lipovenească din România. În limba rusă, localitatea Carcaliu purta numele de Kamena, kamen însemnând ʽpiatrăʼ, acest fapt desemnând fortificațiile otomane construite din piatră, de pe malul Dunării. Denumire actuală a localității Carcaliu vine din limba turcă, kara-kule, care înseamnă ʽturn negruʼ.

În trecutul nu prea îndepărtat, satul de pescari Carcaliu arăta ca o peninsulă, înconjurată la nord de Balta Măcinului și la sud de Balta Iglița, desecate în prezent. La răsărit, se întinde o câmpie pe o distanță de circa 6 km care se învecinează cu teritoriul comunei Greci, iar la apus (la circa 1 km) curg apele Dunării Vechi (Brațul Brăila – Măcin – Turcoaia – Piatra Frecăței – Vadul Oii). În centrul satului se înalță o mare și impunătoare biserică ortodoxă lipovenească cu hramul „Sf. Treime”, construită în 1882.

Rușii lipoveni își păstrează credința neschimbată încă din 988, de la creștinarea Rusiei Kievene de Vladimir Sveatoslavici. Rușii lipoveni sunt creștini-ortodocși de rit vechi, iar ceea ce diferențiază această credință de cea ortodoxă practicată astăzi în România, ține de ritul religios și nu de dogmă, rușii lipoveni folosind calendarul Iulian.

Prin urmare, lipovenii au o mare însemnătate în ceea ce privește mixul etnic al Dobrogei, constituind o minoritate importantă a teritoriului dintre Dunăre și Mare. Bogăția culturală a acestora, conservarea și perpetuarea limbii, religiei, tradițiilor și obiceiurilor aduc o notă de originalitate Dobrogei, și implicit, arealului Munților Măcin.

2.1.3. Comunitatea de megleno-aromâni

Originea aromânilor a fost multă vreme disputată, existând mai multe teorii cu privire la acest aspect. Cea mai veche teorie este din vremea cronicarilor și susține faptul că aromânii își au originea la nord de Dunăre, iar strămoșii lor sunt români din Dacia, mutați peste fluviu. Această teorie, însă, este lipsită de dovezi științifice; alte două teorii susțin originea aromânilor la sud de Dunăre, diferențiindu-se între ele prin locul exact de formare a acestora.

Prin urmare, originea aromânilor este una sud-dunăreană, în strânsă legătură cu populația balcanică.

Megleniții sau meglenormânii își au și ei originea în romanitatea sud-balcanică, însă se deosebesc de aromâni prin faptul că ei s-au stabilit la sud de Dunăre venind dinspre nord, și nu din sud ca aromânii.

Megleno-aromânii s-au stabilit în Dobrogea în istoria recentă a României, mai exact la începutul secolului al XIX-lea; migrația acestor grupuri etnice a fost determinată de situația de criză din Balcani – Războaiele Balcanice (1912-1913), când acest teritoriu era numit „Butoiul cu pulbere al Europei”.

Odată încheiate aceste războaie, prin Pacea de la București, s-a ridicat problema unor schimburi de populații între statele participante, chiar începând cu Tratatul de Pace dintre Turcia și Bulgaria. Convenția de la Neuilly (1919) a stabilit schimbul de populație între Grecia și Turcia; ca atare, aproximativ 120.000 de greci pleacă din Turcia și se stabilesc în Macedonia și zona Traciei. Acest fapt a generat o serie de conflicte, iar agitația provocată de numeroasele migrații, instabilitatea economică, închiderea școlilor și distrugerea bisericilor i-au determinat pe megleno-aromâni să se întoarcă în țările din care considerau că provin. Aceștia au plecat în România, idee deloc nouă, cristalizată cu câteva zeci de ani în urmă în Meglenia, Vodena, Veria și Caterina pentru că acolo presiunile generate de grecii veniți din Asia Mică era mult mai mare.

Așadar, comunitatea de megleno-aromâni contribuie la îmbogățirea culturală a Dobrogei de Nord, și mai cu seamă, a arealului Munților Măcin, prin păstrarea identității culturale și perpetuarea ei în timp.

2.1.4. Comunitatea de italieni

Italienii s-au stabilit în Dobrogea după anul 1878, pentru a duce un trai mai bun, față de ce le oferea țara natală. Majoritatea imigranților italieni au ales drept nouă casă, comuna Greci, datorită proximității Munților Măcin și a carierei de granit, ei fiind, prin excelență, cei mai iscusiți cioplitori în piatră. Indiferent de ocupația pe care o aveau, italienii s-au amestecat cu populația autohtonă, reușind să își păstreze identitatea culturală și limba până astăzi.

Chiar și în prezent, pe străzile localității Greci, se vorbește limba italiană, însă doar cei mai în vârstă o vorbesc zilnic; ei sunt urmașii cioplitorilor în piatră, veniți după Războiul de Independență (1877) din regiunea Friuli-Veneția Giulia.

Primii care au sosit în Dobrogea, au fost câțiva bărbați, care s-au stabilit în zona Iacobdeal (localitatea Turcoaia), după care au migrat către comuna Greci, atrași de faptul că granitul era mai maleabil și ușor de prelucrat. Ulterior, aceștia și-au adus familiile, iar comunitatea de italieni număra cândva 1000 de locuitori.

Cu toate că este greu de crezut că Italia nu oferea posibilități de trai superioare României, acest fapt este dovedit de comunitățile italienești din Dobrogea și de mărturiile acestora, care au comparat trecutul și prezentul, viața lor și cea dusă de înaintașii lor; astfel, Romano Fauro, un fost muncitor care a lucrat la cariera Greci din Munții Măcinului a declarat: „S-a schimbat acuma. Cum este acuma în România era atuncea în Italia. N-aveau ce munci, n-aveau unde

(adică vreau să spun, meseria asta de pietrar). Carol I a fost primu’ care i-a adus aici. Acuma s-a schimbat! Acuma vreu să să ducă mulți la muncă în Italia.”

Prin urmare, comunitatea italiană întregește acest melanj cultural al Dobrogei, și oferă oportunitatea de a afirma faptul că arealul Munților Măcin este un mozaic cultural mai mic, în mozaicul cultural Dobrogean.

2.2. Stilul arhitectural specific românesc și al minorităților

În Dobrogea, mai precis în arealul Munților Măcin, precum și în celelalte regiuni istorice ale României, arhitectura are specificul ei, fiind influențată atât de factorii externi, factori fizico-geografici (poziția geografică, clima cu caracter continental, cu ierni mai aspre, proximitatea Munților Măcinului și a fluviului Dunărea), cât și de cei interni, ce țin de fiecare etnie în parte și de moștenirea lor culturală.

Toate aceste influențe s-au făcut simțite în toate sferele de activitate, de la arhitectură, tradiții și obiceiuri, la meșteșuguri și gastronomie, atât în rândul românilor, cât și în rândul minorităților (turci, tătari, ruși-lipoveni, megleno-aromâni, italieni).

2.2.1. Arhitectura românească

Dobrogea de Nord este, cu precădere, o regiune predominant rurală, ceea ce face ca arhitectura să fie una specifică satelor. În arealul Munților Măcin, din 18 localități, doar una are statutul de oraș, și anume Măcinul.

Numeroasele influențe care au pătruns în acest spațiu și-au pus amprenta pe arhitectura satului prin elementele stilistice de factură ornamentală, prin care țăranul se individualiza pe scara socială.

În arhitectura românească se resimte influența balcanică, ce are drept caracteristici casa construită din pământ cu pivniță sub ea. Planul casei este unul tip matcă (două camere și tindă), cu prispă, balustradă din lemn de 40-50 cm, acoperiș în patru ape și văruite în alb.

O altă influență este cea venită din zonele umede ale Asiei și se resimte cu precădere în Delta Dunării, prin casele construite pe piloni, deasupra apei și acoperișul din stuf. Această influență se resimte până în extremitatea vestică a Dobrogei, pe malul drept al Dunării, unde s-a mai păstrat acoperișul din stuf. Principala funcție a acestor locuințe era de depozitare și prelucrare a peștelui – așa zise-le cherhanale.

O a treia influență este cea venită din Anatolia; aceasta s-a materializat prin case mai sărăcăcioase, cu un plan dreptunghiular și acoperiș în două ape, ușor coborât. Ferestrele sunt mici și puține, adesea casa este însoțită de prelungiri ușor înclinate (aplecători) cu rol de anexe pentru diferite activități.

Materialele de construcție tradiționale sunt unele rudimentare, găsite în apropierea satelor, precum: lutul, piatra, paiele, trestia, lemnul, olanele și bălegarul.

Lutul are o vastă întrebuințare, arta modelării acestuia fiind bine cunoscută în Dobrogea, utilizându-se astfel:

În amestec cu paie sau pleavă, amestecat de om când este în cantități mici, sau de animale, când se face o cantitate mai mare. Acest amestec este denumit de localnici ciamur și este folosit la construcția pereților fie în mod direct, fie prin abținerea chirpiciului.

În amestec cu bălegar de cal, pentru finisarea podelelor sau a cuptoarelor de lut.

În amestec cu var, pentru a nivela porțiunile care aveau de suferit în urma infiltrațiilor de apă, constatându-se că varul are rezistență la intemperii.

Un alt material de construcție este piatra. Ea este utilizată, cu precădere, la construcția fundației, și mai puțin pentru pereți sau alte construcții.

Mai puțin utilizate în arealul Munților Măcin sunt zidurile din nuiele și lut, însă și astăzi se utilizează lutul pentru construcția diferitelor anexe.

Gospodăria românească are particularitățile ei, și este organizată pentru un maxim de funcționalitate. Ea se prezintă astfel:

Curtea (bătătură sau ogradă), cu acces la ulița (strada) principală;

Grădina cu flori, în vecinătatea străzii, cu acces din curte și cu vedere directă din spațiile deschise ale casei; are rol atât psihologic (pentru locuitor) cât și social (reprezentare socială în fața trecătorilor);

Grădina cu zarzavaturi și legume – locuitorii practicând agricultura subsidentă;

Via sau pepenăria (denumită și bostănărie);

Curțile animalelor – acestea sunt dispersate în ogradă pentru a nu exista conflicte; în general, curtea păsărilor este izolată, caii și vitele au grajdul comun, situat aproape de uliță, iar cocina porcilor se află în colțul cel mai îndepărtat al ogrăzii.

Casa are două camere (camera „de la deal” și camera „de la vale”) iar între ele se află tinda centrală. Casa are o prispă destul de înaltă și balcon central în fața tindei, cu balustradă și stâlpi de susținere din lemn. Casa tradițională dobrogeană este construită din lut sau chirpici, cu fundație din piatră, și acoperită cu stuf. Este vopsită în alb, iar materialul lemnos în albastru (locuind în apropierea Dunării, principala lor activitate era pescuitul, de unde și culoarea).

Anexele gospodăriei tradiționale sunt:

Bucătăria de vară – aici se află cuptorul cu lemne confecționat din lut și soba cu plită; bucătăria de vară este deschisă, în general având un perete sau doi;

Cotețul pentru păsări, denumit „curnic”;

Grajdurile pentru animale, denumite „dam”, „saivan”, „samalîc” sau „saiand”;

„Porumbarul” – o construcție din lemn, în care sunt depozitați știuleții de porumb;

Aplecătorile – cu rol de magazie sau locuri de depozitare a acareturilor.

Prin urmare, arhitectura țărănească dobrogeană este un melanj de influențe fizico-geografice, politice, sociale, economice, istorice, antropologice, psiho-ideologice, care au dus la constituirea unei identități locale bine individualizate, peste care și-au pus amprenta și populațiile alohtone (turci, tătari, ruși-lipoveni, italieni, megleno-aromâni).

2.2.2. Arhitectura turcească și tătărască

După instalarea administrației turcești în Dobrogea, aceștia au trecut la organizarea economică a zonei. Schimburile au cunoscut o dezvoltare înfloritoare, prin Dobrogea trecând numeroase drumuri comerciale; aproape în fiecare zi veneau aici neguțători din tot imperiul. Acest fapt a generat o dinamică accentuată a populației, în Dobrogea ridicându-se noi așezări, fie unde se aflau vechile cetăți romane, fie în locuri mai intens populate.

Restricțiile impuse de religia musulmană, tradițiile și obiceiurile acestor comunități, s-au materializat și în modul de construcție al caselor și organizarea gospodăriei. Femeile aveau cameră separată, numită harem, iar camera destinată bărbatului se numea selamlîk, însă acest tip de case erau specifice aristocrației otomane din Dobrogea.

În general, casele obișnuite nu aveau locuri separate de luat masa sau de dormit, ceea ce le diferenția fiind ori o măsuță joasă (loc de luat masa), ori o saltea așezată direct pe un covor (locul de dormit). Camerele se numeau sofa și erau decorate cu covoare. Ferestrele erau mici și acoperite cu kafes, un tip de jaluzele confecționate din lemn, pentru a nu permite ca femeile să fie văzute. Adesea, aceste kafes erau decorate cu motive vegetale, ce amintesc de silueta unui arbore. Decorarea caselor era mai puțin evidentă în raport cu locașurile de cult, împodobite fiind doar elementele din lemn, precum ferestrele sau tavanul.

Satele turcești erau denumite aul sau köy, casele erau risipite și construite din chirpici, în zona de stepă, sau nuiele împletite și fixate cu lut, în zonele de deal și în cele împădurite, iar cele din apropierea deltei aveau acoperișul din stuf. Dimitrie Cantemir spune despre aceste case: „Casele le fac din piatră, dar fără var și nisip, încât pereții par a fi mai mult o grămădire de pietre, decât un zid solid. Dar pentru a se apăra de frig, ei muruiesc pereții din afară cu balegă.”

Caracteristicile arhitecturale definitorii ale caselor turcești sunt:

Construcția caselor din lemn sau chirpici, cu maxim trei etaje;

Acoperiș cu dimensiuni mari, asemănător cu cel bizantin, mult ieșit în afara zidurilor fațadei;

Streașină largă, alcătuită din șipci și decorată cu figuri geometrice;

Decorațiuni ale fațadei cu inscripții mistice, împotriva diferitelor hazarde.

În prezent, astfel de construcții tradiționale turcești nu mai există în Dobrogea de Nord, însă în arealul Munților Măcin se păstrează locașul de cult musulman, Geamia Mestan Aga, ctitorită de Hagi Berbe Ahmet în 1860, ca urmare a creșterii populației turcești în urma emigrării lor din Peninsula Crimeea.

Geamia are formă rectangulară, numeroase ferestre, iar pereții exteriori sunt acoperiți cu șipci de lemn. Minaretul geamiei este construit din piatră și ciment, iar de acolo muezinul îi cheamă pe credincioși, în zilele de vineri și de sărbătoare, la rugăciune.

Geamia din Măcin este inclusă în Lista monumentelor istorice din județul Tulcea cu Codul LMI TL-II-m-A-06009.

Tătarii, ca și turcii, aveau aceleași reguli de construcție ale caselor. Acestea erau așezate cu fața spre miazăzi, întru-cât mormântul profetului Mahomed se afla către sud. Camera femeilor era separată de cea a bărbaților (aceste camere poartă aceeași denumire ca cele ale turcilor), iar locul unde se spălau femeile se numea hamam.

Ca atare, arhitectura turcească și cea a tătarilor a caselor nu se mai păstrează în arealul Munților Măcin, ci doar a locașurilor de cult, în această regiune, putând vorbi doar de geamia din Măcin.

2.2.3. Arhitectura ruso-lipovenească

Arhitectura tradițională ruso-lipovenească se remarcă, cu precădere, în localitatea Carcaliu și se diferențiază de cea românească prin numeroase caracteristici. Gospodăria are formă dreptunghiulară, iar casa propriu-zisă este de tip vagon, cu trei sau patru camere, cu trecere dintr-una în alta; ea este amplasată lângă stradă, perpendicular pe aceasta.

Materialele de construcție tradiționale sunt reprezentate de cărămizile de chirpici, iar acoperișul este acoperit din stuf, în prezent trecându-se la materiale moderne.

O importanță deosebită i se acordă camerei cu vedere la stradă, ea fiind destinată evenimentelor importante ale familiei (nuntă, înmormântare).

Casele sunt mărginite de obicei de prispă, cu sau fără balustradă sau stâlpi din lemn. Când acestea sunt prezente, sunt decorate cu motive florale, zoomorfe sau antropomorfe. Frontoanele din lemn sunt și ele decorate cu motive vegetale. La lipovenii pescari erau prezente „vetrinnicele”, adesea sub formă de pești, care indicau direcția vântului.

Casele sunt vopsite de obicei cu alb, iar ferestrele cu albastru; în prezent se folosesc diferite culori pale.

Din casele lipovenești nu lipsesc icoanele, așezate pe un suport de lemn numit „bajnita”, sau cuptoarele numite „pecka” sau „leajanka”, pe care se putea și dormi. Un alt element specific rușilor-lipoveni este baia de tip saună, numită „bania”; este alcătuită din două camere, una unde se face focul și se lasă hainele, numită „predbanik” și baia propriu-zisă. Efectul de saună este intensificat de stropirea pietrelor încinse cu apă; chiar și în prezent se mai păstrează acest tip de băi.

Biserica de rit vechi nu se deosebește cu mult de cea a românilor; sunt alcătuite din pronaos, naos și altar, iar ultimele două încăperi sunt separate printr-un mare iconostas. Diferența este dată de amploarea turlei centrale la biserica de rit vechi și de faptul că slujba se ține în limba slavonă.

De asemenea se remarcă pictura exterioară, crucea cu opt colțuri și inscripția în limba rusă de la intrarea în curtea bisericii.

2.2.4. Arhitectura comunității de megleno-aromâni

În societatea românească, arhitectura specifică megleno-aromânilor este slab evidențiată, păstrându-se doar câteva elemente reprezentative. Pentru megleno-aromâni sunt specifice casele de tip conac, cu camere mari, spațioase. Materialele de construcție sunt cele care se găsesc în zonă, de obicei piatra și lemnul. În arealul Munților Măcin casele tradiționale ale megleno-aromânilor lipsesc, aflându-se în minoritate, aceștia au împrumutat stilul românesc și l-au personalizat.

Biserica acestei minorități este comună cu cea a românilor, însă arhitectura este deosebită, având fațada mult mai mare și impozantă, iar turlele sunt mai mici.

2.2.5. Arhitectura comunității de italieni

Precum arhitectura megleno-aromânilor, și cea a italienilor din comuna Greci este slab reprezentată. Când aceștia s-au stabilit în comuna Greci, și-au construit case impunătoare, din piatră, cu precădere granit, semn ca vor să se stabilească aici. Casele erau mari și erau locuite de mai multe familii, fiecare familie având intrare proprie. Astăzi, o singură casă din comuna Greci s-a mai păstrat, dar nu în totalitate, și nu se mai diferențiază la exterior de celelalte.

Cu toate acestea, în comuna greci se află biserica catolică Santa Lucia, protectoarea comunității de italieni. A fost construită în 1912, iar primul paroh a fost preotul Gustav Müller. Fundația este din piatră, iar zidurile din chirpici și este învelită cu tablă.

Și în orașul Măcin este o biserică catolică, subordonată parohiei din Greci, „Sfântul Anton de Padova”.

2.3. Îndeletniciri tradiționale specifice românilor și etniilor

Existența acestor comunități locale, pe un teritoriu așa restrâns, poate genera noi idei de dezvoltare sau noi forme de turism, ce pot oferi zonei numeroase oportunități de dezvoltare pe piața turistică. Îndeletnicirile comunității românești se suprapun adesea cu cele ale comunităților minoritare, însă, fiecare comunitate le realizează în mod personal, în funcție de moștenirea culturală.

Locuitorii acestei zone au folosit din cele mai vechi timpuri resursele oferite de cadrul natural, din vecinătatea gospodăriilor, precum lemnul sau stuful, dar și ceea ce oferea pădurea ( ciuperci, plante medicinale etc.).

Ca atare, îndeletnicirile comunităților din arealul Munților Măcin sunt diverse și sunt realizate în mod original de fiecare comunitate în parte, printre acestea numărându-se agricultura, viticultura, pomicultura, pescuitul, creșterea animalelor (ovine, porcine, cabaline), horticultura, apicultura, producțiile meșteșugărești (au avut o îndelungată tradiție, însă în prezent se află în declin) – prelucrarea lemnului, cioplitul pietrei, confecționarea portului popular, a obiectelor de artizanat, precum și comercializarea în piețe improvizate, a produselor de materie animală sau vegetală.

2.3.1. Îndeletniciri românești

În Dobrogea, românii au activități și meșteșuguri diverse, de la pescuit, agricultură și creșterea animalelor, la țesut, olărit, fierărit și tâmplărit. În arealul Munților Măcin, unele dintre îndeletnicirile tradiționale s-au menținut, caii fiind și în prezent folosiți ca animale de tracțiune, sau pentru mijloacele de transport tradiționale, însă altele s-au pierdut, locul lor fiind luat de tehnologia modernă.

Conștientizarea importanței păstrării și conservării acestor îndeletniciri tradiționale este necesară pentru păstrarea acestei zone și propulsarea ei pe o piață turistică de nișă, care sa aducă beneficii comunităților locale și zonei, implicit.

Printre îndeletnicirile tradiționale românești se numără:

Agricultura ecologică – se cultivă în cea mai mare parte cereale, grâu, rapiță, floarea soarelui, fără a se folosi fertilizatori chimici sau pesticide; datorită subvențiillor acordate micilor agricultori, terenurile sunt cultivate la capacitatea lor maximă, în ciuda lipsei precipitațiilor și influențelor de ariditate.

De asemenea, în gospodăriile localnicilor se cultivă legume, cu precădere roșii, ardei gras, gogoșari și fructe, pepeni verzi, pepeni galbeni, mere etc. Aceste producții sunt vândute atât în piețele locale, dar și în piețele din orașele mari învecinate; calitatea lor este dată de lipsa pesticidelor și a îngrășămintelor chimice.

Creșterea animalelor – are o importanță semnificativă deoarece furnizează produse indispensabile vieții omenești: carne, lapte (din care se obțin produse lactate diverse), ouă. Creșterea animalelor se practică în general în gospodăriile țăranilor, aceștia crescând: găini, curci, gâște, rațe, cai, măgari, vite, oi, capre etc., dar și pe pășunile care aparțin administrației locale; la tot pasul pot fi întâlnite cirezile de vaci și turmele de oi, care cresc în libertate, fără îngrășăminte sau utilaje mecanizate. Laptele și produsele lactate (brânză, iaurt, smântână etc.) se produc în gospodărie, în mod tradițional, și se vând în piețele locale sau în cele din marile orașe din apropiere.

Sericicultura (creșterea viermilor de mătase) – este o activitate restrânsă, practicându-se pe plan local, în special în localitățile Văcăreni și Luncavița; această îndeletnicire este practicată cu precădere de femei.

Viticultura – caracteristicile fizico-geografice au făcut din acest teritoriu unul propice pentru cultivarea viței-de-vie. Majoritatea gospodăriilor dispun de viță-de-vie și sunt numeroase podgorii renumite în acest areal. La poalele Munților Măcin se află viile centrului viticol Măcin, ce se întind paralel cu Dunărea Veche de la nord la sud, prin localitățile Măcin, Greci, Carcaliu și Cerna.

Pe circa o mie de hectare, în localitatea Jijila, este cultivat un soi unic de viță-de-vie, Jijileanca, cu proprietăți minerale deosebite.

Apicultura – este una dintre cele mai importante îndeletniciri din Arealul Munților Măcin datorită pădurilor întinse de tei și a numeroaselor plante melifere; este cea mai profitabilă activitate, numeroși apicultori din întreaga țară aducându-și stupii în această zonă. Factorii naturali sunt cei care au făcut din Arealul Munților Măcin un „habitat” pentru albine: suprafețe mari de pășuni și fânețe, păduri de tei și livezi întinse, păduri de salcâmi, cu o floră meliferă bogată și foarte variată. Greci, Măcin, Jijila, Văcăreni și Luncavița sunt localitățile unde stupăritul se practică intens.

Apicultura este o îndeletnicire cu tradiție veche în localitatea Luncavița, iar pentru instalarea stupinelor în limitele Parcului Național Munții Măcinului, sau în apropiere, necesită autorizații din partea Administrației Parcului. Specialiști din Olanda au oferit consultanță gratuită apicultorilor din această zonă, ca atare, apicultorii produc miere la standarde ecologice.

Țesutul – este o îndeletnicire tradițională care s-a păstrat de-a lungul timpului, însă practicarea acesteia nu se mai face în viața de zi cu zi. Împletitul s-a mai păstrat în unele gospodării, fiind practicat de femeile mai în vârstă. Materia primă este reprezentată de cânepă sau lână, iar culorile erau obținute din numeroase plante de pe lângă gospodărie, precum: coji de zarzăr și frunze de nuc pentru culoarea maro sau coji de dud și vișin pentru vernil.

Alături de țesut, s-a păstrat și împletitul din papură, îndeletnicire păstrată cu precădere în localitatea Luncavița, datorită proximității Dunării, unde cresc din abundență papura și stuful. Aici se confecționează de la coșuri, rogojini și stergare de prag, la pălării, poșete și obiecte de artizanat.

Olăritul este o altă îndeletnicire tradițională în Arealul Munților Măcin; arta ceramicii datează în această regiune încă din vremea Neoliticului, localitatea Luncavița fiind considerată vatră a culturii Gumelnița. Olăritul a reînceput să se practice în Luncavița datorită unui proiect implementat în 2015.

2.3.2. Îndeletniciri ale minorităților

Printre îndeletnicirile tradiționale ale turcilor și tătarilor dobrogeni putem aminti pictura în apă, caligrafie specific otomană sau marmorarea hârtiei, însă în prezent aceste meșteșuguri nu mai sunt practicate decât în cadrul unor evenimente.

Rușii lipoveni, au îndeletniciri diverse, identice cu cele ale românilor, însă, ei sunt pescari prin excelență. Printre îndeletnicirile tradiționale ale acestei etnii se numără: pescuitul, peștele reprezentând hrana de zi cu zi, viticultura, legumicultura și negoțul. O meserie tradițională a rușilor lipoveni este reprezentată de pictura icoanelor în stil bizantin, acest meșteșug fiind transmis până în zilele noastre. De asemenea, o meserie despre care abia se mai aude, și care mai este practicată în prezent doar de câteva persoane, este cea de marangoz (confecționarea ambarcațiunilor din lemn). Astăzi, doar câțiva localnici mai confecționează lotci, plase de pescuit, coșuri de nuiele sau rogojini.

De asemenea, țesutul și confecționarea diferitelor obiecte de vestimentație sau de împodobit, reprezintă îndeletniciri păstrate în comunitatea rușilor lipoveni, dar doar câteva femei se mai ocupă de aceste meșteșuguri, și doar pentru evenimente importante, precum nunți sau botezuri.

Comunitatea megleno-aromânilor din Arealul Munților Măcin, deși nu prea numeroasă, și-a păstrat numeroase îndeletniciri. Dintre acestea fac parte: țesutul și confecționarea diferitelor materiale textile, precum pături, numite înflucate. Acest meșteșug s-a redus considerabil, suferind modificări atât în întrebuințare cât și cromatică, mergându-se pe linii simple și non culori. Prelucrarea metalelor reprezintă o altă îndeletnicire tradițională, însă nu se mai practică decât foarte rar în această zonă.

Păstoritul, viticultura și legumicultura reprezintă îndeletniciri comune cu ale celorlalte comunități.

Comunitatea italienilor are ca îndeletnicire specifică cioplitul pietrei, această activitatea constituind motivul pentru care ei s-au stabilit în Arealul Munților Măcin. Câțiva pietrari, cum își spun ei, din localitatea Greci, confecționează și astăzi dale de granit, folosite pentru temeliile gardurilor, sau fundația caselor. Ca toate celelalte comunități, italienii se

ocupă și cu agricultura, creșterea animalelor,

viticultura sau apicultura.

2.4. Portul tradițional de damă și bărbătesc al românilor și minorităților

Costumul popular al oricărei etnii, a reflectat dintotdeauna raporturile și condițiile sociale, precum și mediul fizico-geografic din care provine fiecare minoritate. Costumul tradițional oferă identitate fiecărei etnii, având specifice atât materialul din care este confecționat, cât și motivele și cromatica cu care este împodobit.

2.4.1. Portul popular românesc de damă și bărbătesc

Portul popular românesc din Arealul Munților Măcin, reflectă condițiile fizico-geografice, tradițiile locale, posibilitățile economice, raporturile sociale precum și ocaziile la care este purtat.

Portul femeiesc este alcătuit din:

Maramă de borangic – brodată cu diferite motive, la capetele căreia se află dungi numite „vârste”. Maramele erau împodobite adesea cu ciucuri, numiți și „clopoței”, dispuși în trei sau patru rânduri, sau erau brodate la margini cu diferite motive florale; odată cu pătrunderea obiectelor industriale, marama a fost înlocuită cu giarul sau castinca.

Cămașă – numită „cămașă de-a-ntregul”; este dreaptă, ornamentele sunt dispuse într-un mod simplu, sub forma literei „T”, însă sunt bogate în expresivitate; de asemenea, manșetele sunt încrețite, iar motivele de pe mâneci, piept și poalele cămășii poartă diferite denumiri: „șuvoi”, „pomișori” sau „melcișori”. Ornamentele ies în evidență prin cromatică, principala caracteristică a acestui port fiind predominanța culorilor roșu și negru.

Pestelca – este elementul cel mai bogat în decorațiuni; ea se așează peste cămașă, acoperind corpul de la talie în jos; iese în evidență prin cromatică și contrastul dintre simplitatea cămășii și bogăția motivelor cu care este ornamentată. Motivele care decorează pestelca sunt în principal cele geometrice (pătrate, dreptunghiuri, romburi și linii frânte), numite plastic „pui”, „șarampoi”, „urma iepurelui”, „iarba întoarsă”, exprimând matricea universului în care femeia trăiește și muncește.

Bârneața – este un brâu, țesută în casă, din canva.

Bundița – este un cojoc fără mâneci, confecționat din piele de oaie, cu motive și ornamentații bogate vegetale și geometrice.

Portul bărbătesc dobrogean este mai simplu în comparație cu cel femeiesc, și se prezintă astfel:

Căciulă – este țuguiată sau rotundă, confecționată din blană de miel.

Cămașă – inițial era denumită „cămășoi”, este dreaptă, deschisă în față, fără platcă, cu mâneci largi, guler drept, cu “bantă” în față și cu “brățări” la mâneci; pieptul cămășii este ornamentat cu motivele denumite „pui”. Cămășile bărbătești de sărbătoare sunt confecționate din borangic.

Chimir – este un brâu țesut la război sau confecționat din piele, purtat peste cămașă;

Ițari – sunt pantaloni confecționați dintr-o stofă albă, lucrată în casă;

Bundiță – este un cojoc fără mâneci, confecționat din piele de oaie, bogat ornamentat cu motive geometrice și vegetale.

2.4.2. Portul popular de damă și bărbătesc turcesc și al tătarilor

Costumul tradițional turcesc și al tătarilor din Dobrogea mai păstrează doar câteva elemente din vechiul ansamblu de piese. Somptuozitatea ornamentelor, frumusețea liniilor, bogăția podoabelor, coloritul viu dau o notă aparte în cultura tradițională a acestei zone.

Țesăturile decorative turcești și tătărăști se disting printr-o cromatică ce amintește de spațiul

mediteranean: roz, indigo, liliachiu, bleu, verde, roșu. Motivele ornamentale sunt tipic orientale (garoafa, chiparosul, sacsâia), cusute cu mătase și îmbinate cu broderii și aplicații de fir auriu și argintiu, completate uneori cu texte în arabă.

Portul tradițional de damă și bărbătesc turcesc

Costumul femeiesc este alcătuit din:

Văl;

Cămașă;

Șalvari;

Iminei ;

Costumul bărbătesc este reprezentat prin:

pălărie rotundă

cămașă

caftan

șalvari: pantaloni largi;

brâu

iminei

Portul tradițional de damă și bărbătesc tătărăsc

Costumul femeiesc este reprezentat prin:

aldina salmon – pieptarul, cu broderii multicolore;

ieteclic – fustă confecționată din pânză albă cu broderii multicolore executate la gherghef;

legatura pe cap – confecționată dintr-o pânză din borangic violet sau verde ;

cancoi cusac – cordon în filigram;

terlic – papuci împletiți din lână;

– omicli sorap – ciorapii din lână cu elemente decorative.

Costumul bărbătesc este reprezentat prin:

saltar (ilicul), prezent în diferite variante din catifea, cusut cu fir de argint sau aur .

2.4.3. Portul popular de damă și bărbătesc lipovenesc

Costumul populației rușilor – lipoveni iese în evidență prin preferința pentru materialele industriale cu motive florale și pentru culorile vii. În întreaga structură a acestui costum se disting câteva elemente tipice: pois-ul (brâul), rubașca (cămașa bărbătească), chicica (legătura de cap a femeilor) care marchează trecerea în rândul celor căsătorite, iubca (fusta).

Costumul femeiesc este reprezentat prin:

iubca – fustă, confecționată din mătăsuri, catifele și stofe subțiri de lână;

cofta, cutaveica, cufaica – bluze, făcute din materiale viu colorate;

brâul – confecționat din lână, terminat

cu ciucuri și de care este prinsă o punguliță;

lestovca: mătăniile, realizate din piele,

cu diferite decorațiuni.

Costumul bărbătesc este reprezentat prin:

rubarsca: o cămașa largă, din pânză sau mătase, fără guler și cu bentița, croită drept, cu încheietura într-o parte a gâtului, colorată în tonuri vii;

pois: brâu foarte îngust, lucrat din lână în diferite culori și terminat la capete cu ciucuri ce încingea cămășile peste mijloc;

pedeuca (paddiovca): o haină lungă de stofă de culoare albastru închis, ce se purta peste haine;

2.4.4. Portul popular de damă și bărbătesc megleno-aromân

Portul tradițional al megleno-aromânilor face parte din categoria a costumului balcanic. Piesele de port se evidențiază printr-un deosebit simț al valorilor plastice, de tip sculptural. În casa aromânească tradițională, ponderea decorativă o dețineau țesăturile groase, policrome confecționate din lână sau păr de capră.

Costumul femeiesc este reprezentat prin:

cămașă – albă cu mâneci largi;

cinduse – rochie țesută din lână neagră sau albastru închis și plisiran – rochia cu poale scurte;

ibade – vestă scurtă ornamentată cu fireturi din argint;

poale;

piroti – ciorapi împletiți din lână, cu diferite linii orizontale, colorate;

papute – pantofi;

căciulă – din pâslă roșie tivită cu fire de argint, prinsă sub bărbie cu o bandă de mărgele, peste care se poartă o basma neagră.

Costumul bărbătesc este reprezentat prin:

giumedanul – ilicul, închis într-o parte;

duluma – vesta cu mâneci, tivite cu ornamente negre, roșii, cafenii și argint ;

șalvari – largi asemănători cu cei bulgărești;

sarica – haina neagră din lână mițoasă, folosită pentru anotimpul friguros.

2.4.5. Portul popular de damă și bărbătesc italienesc

Costumul tradițional de damă este format din :

Maramă

Cămașă – cu detalii  tradiționale;

Fustă – colorată în special negru, roșu și galben;

Opinci.

Costumul tradițional bărbătesc este format din:

Cămașă albă;

Vestă din mătase neagră;

Pantaloni largi;

Cizme  negre și înalte.

2.5. Tradițiile și obiceiurile specifice românilor și ale etniilor

Multitudinea etnică din Arealul Munților Măcin a determinat și un număr mare de tradiții și obiceiuri, respectate pentru fiecare sărbătoare specifică. De la Crăciun și Paște, până la nunți, botezuri și înmormântări, toate se celebrează într-un mod aparte de fiecare etnie.

Tradițiile și obiceiurile au fost transmise din generație în generație, prin viu grai, în funcție de dogma religioasă, neexistând un „regulament scris” după care să se ghideze fiecare om în parte. Multe dintre acestea păstrează elemente foarte vechi, care, însă, au fost modificate de-a lungul timpului, și adaptate noilor condiții de trai.

Modernizarea accentuată a societății actuale a dus la alterarea tradițiilor și obiceiurilor în multe zone ale țării, cu precădere în zonele puternic urbanizate; sunt, însă, și zone unde acestea sunt păstrate cu strictețe, unde timpul parcă stă în loc iar comunitatea îți duce traiul după moștenirea străbunilor ei. Aceste zone sunt mai puțin urbanizate, sau chiar deloc, iar accesul este unul greoi, neexistând drumuri modernizate.

În Arealul Munților Măcin se păstrează încă tradițiile și obiceiurile specifice fiecărei etnii, acest fapt făcând din această zonă un loc special, unic, în care experiențele trăite sunt multiple și extrem de diversificate.

2.5.1. Tradițiile și obiceiurile specifice românilor

Tradițiile și obiceiurile românilor sunt diverse, unice și pline de simbolistică și misticism. Obiceiul cuprinde ansamblul manifestărilor folclorice legate de un anumit eveniment sau de o anumită dată. ( Pop M., Obiceiuri tradiționale românești, 1999). În societatea românească obiceiurile trebuie îndeplinite în mod corect, conform rânduielilor tradiționale, în caz contrar, acestea își pierd eficacitatea, fapt ce contravine bunei rânduieli ale colectivității tradiționale. Obiceiurile, tradițiile, ritualurile și ceremoniile reflectă contextul folcloric al societății, precum și concepția comunității tradiționale despre lume și despre mediul socio-cultural în care s-a dezvoltat. Odată cu evoluția și dezvoltarea societății, cu schimbarea mediului socio-cultural, este firesc să se schimbe rostul și modul de practicare ale obiceiurilor.

Cu toate acestea, societatea românească pune un preț destul de mare pe respectarea tradițiilor și obiceiurilor, de aceea ele s-au păstrat, în unele zone, aproape intacte.

În Arealul Munților Măcin tradițiile și obiceiurile se păstrează și se respecte cu ocazia fiecărei sărbători religioase sau evenimente tradiționale.

Sărbătorile de iarnă la români – sunt unele dintre cele mai așteptate sărbători ale calendarului creștin-ortodox, sărbători care sunt îndrăgite atât de copii cât și de adulți și care sunt pline de obiceiuri, respectate de fiecare familie în parte.

Sărbătorile de iarnă încep cu Postul Crăciunului, un post pentru curățarea sufletească și trupească, neconsumându-se produse de proveniență animală. Este un post permisiv, deoarece are dezlegare la pește, vin și untdelemn în fiecare sâmbătă și duminică, și cu prilejul fiecărei sărbători până la Crăciun.

Până la marea sărbătoare a Crăciunului, pe 30 noiembrie, este Sfântul Andrei, sfânt care a trăit într-o peșteră din Dobrogea, a predicat și a creștinat acest pământ; el este considerat patron al lupilor.

Noaptea Sfântului Andrei este noaptea când duhurile rele umblă nestingherite, iar oamenii trebuie să își ungă colțurile geamurilor și ușilor cu usturoi, pentru a le împiedica accesul în casă. Tot în această seară, fetele nemăritate își pot vedea alesul într-o oglindă sau într-un pahar cu apă în care au pus o verighetă de la o femeie cu o căsnicie sănătoasă, neafectată de divorț.

Sărbătoarea Sfântului Andrei este urmată de cea a Sfântului Nicolae, pe 6 decembrie. Această sărbătoare este îndrăgită cu precădere de copii, deoarece familia își pregătește încălțămintea cu atenție și așteaptă cadourile și nuielușa pe care „sfântul” le aduce fiecăruia.

Pe 20 decembrie este Sfântul Ignatie, martir care a pătimit numeroase suferințe în numele creștinătății, în urma căruia a rămas această sărbătoare a jertfei, Ignatul, zi în care se sacrifică porcii și încep pregătirile pentru sărbătoarea Crăciunului.

Pe 24 decembrie este Ajunul, zi în care familia împodobește bradul cu dulciuri și diferite ornamentații și luminițe, iar copiii merg la colindat, pentru a vesti nașterea lui Iisus Hristos, Mesia.

În Dobrogea de Nord, cu precădere în Arealul Munților Măcin, în seara de Ajun, ceata de fecior din sat umblă la colindat la fetele nemăritate; acest obicei încă se mai păstrează, cu toate că semnificația lui, aceea de a peți, nu mai este aceeași. În orașul Măcin umblă ceata de Olelei, băieții din cete au căciulile ornamentate cu panglici sau beteală colorate, țin bâte în mâini și clopote mari, tălăngi, iar în mijlocul lor se află personajul central Oleleul, îmbrăcat într-o cojoacă pe cap cu căciulă, fața acoperită cu o cătrună care este pusă în așa fel încât coada ei să devină nasul personajului. (Iordana Socobeanu, Potențialul turistic multicultural și religios al Dobrogei de Nord, 2011, p. 82)

În ziua Crăciunului, pe 25 decembrie, oamenii merg la biserică; sărbătoarea ține trei zile, timp în care oamenii se odihnesc

și celebrează nașterea lui Hristos.

În preajma Anului Nou, obiceiurile au rolul de a aduce prosperitate și bogăție fiecărei familii, în anul ce va urma. Prin urmare, copiii merg cu Sorcova (o nuielușă împodobită cu beteală), Plugușorul sau Semănatul (în dimineața noului an, copiii aruncă boabe de grâu din casă în casă, pentru belșug; ei sunt răsplătiți de gazde cu dulciuri sau bunuri materiale).

Un obicei străvechi care se mai păstrează astăzi în comuna Luncavița, este obiceiul Moșoaieilor; tinerii se îmbrăcă în cojoace de lână, au fața acoperită cu măști confecționate din cătrune sau tărtăcuțe cu tălăngi și clopoței. Moșoaiele ies pe străzile comunei de la 1 decembrie până la sărbătoarea de Bobotează, când se încheie sărbătorile de iarnă.

Sărbătorile de primăvară – culminează cu sărbătoare Paștelui sau Învierea lui Iisus Hristos. Postul are o durată de șapte săptămâni, și este cel mai strict post al anului, cu foarte puține dezlegări. Ultima săptămână, numită și Săptămâna Patimilor sau Săptămâna Mare începe cu sărbătoarea Floriilor. Această săptămână este cea mai grea, în fiecare zi se oficiază slujbe la biserică. Vinerea neagră sau Vinerea Seacă este o zi de doliu, în care se ține post negru, iar seara se merge la Prohod. Sâmbătă noaptea, la ora douăsprezece, se oficiază slujba de Înviere la biserică, apoi oamenii merg cu „Lumină” la cimitir.

Precum Crăciunul, și Paștele se sărbătorește trei zile, iar săptămâna ce precede Paștele se numește Săptămâna Luminată. Tradiția de Paște constă în vopsirea ouălor în culoarea roșie, se sacrifică mielul, se fac drob, pască și cozonaci.

Un alt obicei care se respectă în această zonă este Caloianul; acesta este o păpușă confecționată din lut și așezată într-un sicriu. Seara i se face priveghiul, sunt aduse bocitoare iar gazda face plăcinte din ingredientele aduse de invitați. A doua zi, Caloianul este dus pe „ultimul drum” de întreg alaiul de copii; este așezat pe o plută și împins pe un curs de apă sau este îngropat în pământ. Semnificația acestui obicei, cu o dată fixă (a patra joi după Rusalii), este aceea a alungării secetei pe timp de vară.

2.5.2. Tradițiile și obiceiurile specifice turcilor și tătarilor

Comunitatea musulmană din această regiune are numeroase obiceiuri și tradiții, în special de sărbătorile religioase. Una dintre cele mai cunoscute sărbători ale musulmanilor din Dobrogea este Sărbătoarea Nevruzul, celebrată primăvara, când natura reînvie, simbolul ei fiind grâul încolțit (semnifică anul nou). Cu prilejul acesteia se aprind lumânări în cele patru colțuri ale camerei, tinerii dansează, se servesc dulciuri, în jurul focului. Nevruzul începe cu o curățenie generală, lumea aruncându-și o parte din hainele vechi în foc, și-și cumpără unele noi, acest fapt simbolizând alungarea necazurilor și supărărilor; în cele din urmă, oamenii sar peste foc. De asemenea, se gătesc peste șapte feluri de mâncare, șapte fiind număr cu noroc.

Tinerii colindă fiecare casă pentru a aduce Nevruzul, adică vestea primăverii, cu o creangă împodobită cu ghiocei, batiste brodate, și alte flori de primăvară. Sunt răsplătiți cu dulciuri și bănuți, aceste daruri numindu-se „nevruzie”.

Ramazan Baiaram sau Șeker Baiaram este una din cele mai frumoase sărbători musulmane, numită și Baiaramul Dulce. Este o sărbătoare a dulciurilor, când baclavalele trec în centru atenției, fiind reginele meselor, alături de sarailii, cozonaci, halva, rahat sau halviță, suc și limonadă și fistic.

Kurban Baiaramul este o sărbătoarea a sacrificiului, reprezentând datoria musulmanilor de a sacrifica un animal din categoria bovinelor sau ovinelor, să fie sănătos, iar costul lui să fie asigurat de o singură persoană în cazul ovinelor sau șapte persoane atunci când este vorba de o bovină, care trebuie să aibă peste 2 ani. Animalul sacrificat trebuie însă dat de pomană familiior nevoiașe. În luna zilhigge a calendarului musulman are loc pelerinajul credincioșilor la Mecca sau Medina, care se identifică cu cel făcut de profetul Mahomed. Sărbătoarea Sacrificiului, cum mai este denumit Kurban Bairamul, celebrează credința pe care profetului Avram a avut-o, când a fost pus să aleagă între dragostea față de unicul lui fiu și cea față de Allah, acesta optând pentru Creator. Înduplecat, Allah a trimis profetului un berbecuț pe care să-l sacrifice în locul copilului lui.

Sărbătoarea Hîdîrllez este una dintre cele mai vechi sărbători, celebrată pe 6 mai, și simbolizează începerea unui nou anotimp, vara astronomică. Este o sărbătoare câmpenească, ce se desfășoară în aer liber, pregătindu-se bucate din miel și dulciuri.

2.5.3. Tradițiile și obiceiurile specifice lipovenilor

Obiceiurile comunității de ruși-lipoveni sunt legate de sărbătorile religioase de stil sau rit vechi. Calendarul pe care această comunitate îl respectă este cel iulian, care a rămas neschimbat, fiind decalat cu 13 zile față de ce al ortodocșilor obișnuiți.

Crăciunul de rit vechi se celebrează tot trei zile, însă ei au doar un singur colind ce se cântă doar în biserică după slujba de liturghie, oficiată în prima zi a Crăciun. Conform calendarului Iulian, Crăciunul se celebrează în zilele de 7, 8 și 9 ianuarie. Postul are o durată de 40 de zile, la sfârșitul căruia se sacrifică porcul iar mâncărurile tradiționale sunt aproximativ aceleași cu cele ale ortodocșilor obișnuiși, diferențele fiind date de mâncăruri specifice precum „haladet” o piftie servită cu hrean sau „lapsa” (tăiței fierți în supă de pasăre). Meniul este bogat în pește, iar la desert, se servesc colțunași cu brânza cozonaci cu nucă, sau alte specialități rusești.

Postul Paștelui începe cu Lăsata secului iar Săptămâna Brânzei este o săptămână plină de veselie și de petreceri, unde produsele lactate specifice umplu mesele lipovenilor. Această tradiție mai este numită și Maslenița. Un moment special și înălțător este slujba care se ține în ziua de Florii, când pardoseala bisericii de rit vechi este îmbrăcată cu iarbă verde, iar credincioșii, în costume tradițional, cu crenguțe de salcie sfințite în mână, participă la slujbă.

2.5.4. Tradițiile și obiceiurile specifice megleno-aromânilor

Cele mai importante tradiții și obiceiuri sunt legate de celebrarea marilor sărbători religioase precum Paștele, Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza. Aceste sărbători coincid cu cele ale creștinilor ortodocși. De Crăciun, și la megleno-aromâni se regăsesc obiceiul colindatului

în fiecare casă și cel al cetelor de colindători.

Un obicei de Anul Nou, păstrat la păstorii din Pind este Aruguciarii sau Liguciarii, similar cu Călușarii de la noi. (Capidan, 2010).

Un alt obicei, adus din Albania, se practică de Bobotează, când tinerii, costumați de nuntă (mire sau mireasă) ori hoți, pornesc la colindat de dimineață. Tradiția are ca scop alungarea din casele gazdelor a spiritelor rele. Acest obicei se mai numește Julamina.

2.5.5. Tradițiile și obiceiurile specifice italienilor

Obiceiurile și tradițiile comunităților de italieni sunt legate de religia Catolică, cele mai importante fiind cele de Crăciun și Paște.

Crăciunul se petrece în familie, cu bucate tradiționale, iar copiii îl așteptă pe Babbo Natale (Moș Crăciun). Este prezent obiceiul colindatului din casă în casă pentru a vesti nașterea lui Iisus Hristos. Slujba religioasă se oficiază în ziua de Crăciun la Biserica Catolică din comuna Greci sau din Orașul Măcin.

Paștele nu coincide întotdeauna cu cel al ortodocșilor, însă ritualurile sunt asemănătoare, cel puțin la comunitatea de italieni din Dobrogea. O sărbătoare specifică italienilor de astăzi, și de care nu se pot despărți, este Ultimo de Carnaval, ultima săptămână dinaintea începerii Postului Mare. Tradiția carnavalul este o emblemă a comunității ce le pune în valoare veselia și încrederea pe care o au față de divinitate și de viață .

O sărbătoare care este păstrată doar în amintiri este Joia Verde (Corfus Domini) în cea de a cincizecea zi după Înviere. Această sărbătoare consta în înălțarea la răspântii de mici altare din lemn, împodobite cu statuete, ramuri verzi și țesături.

Gastronomia tradițională la români și minorități

Gastronomia locală este una foarte diversificată datorita influențelor turcești și grecești, influențe care au rămas în diferite feluri de mâncare, precum: ghiveciul, baclavalele, tuslamaua, sarmalele, chiftelele. Bucătăria din Dobrogea este influențată, în primul rând de faună, de climă, dar și de bucătăria orientală. La prepararea mâncărurilor se folosește mult peștele, vânatul și carnea de oaie dar și carnea de pasăre, vacă și porc.

Gastronomia tradițională românească

Bucătăria românilor dobrogeni a suferit ușoare influențe din partea bucătăriei orientale, însă numeroase bucate se găsesc pe tot teritoriul țării. Ea se bazează în principal pe resursele naturale din zonă, și anume: peștele de apă dulce sau marini, carne de oaie sau porc (deosebit de gustoase), însă se simte puternic și influențele turcești, orientale, prin prezența în alimente a nucilor, stafidelor și siropurilor concentrate. Un procedeu culinar care este specific Dobrogei este frigerea la proțap. Ciorbele sunt unele dintre cele mai gătite preparate, iar dintre acestea se pot aminti: ciorba pescărească (cu o concentrație cremoasă, preparată cu mai multe specii de pește, fiind servită separat cu mujdei de usturoi), ciorba de burtă, ciorba de cap. Preparatede din pește sunt numeroase, iar dintre acestea fac parte: crapul la cuptor, știuca umplută, crap la proțap, scrumbie la grătar, saramură și plachie de pește. O altă specialitate este plăcinta dobrogeană, făcută cu telemea de

oi și foietaj făcute în casă, servită cu iaurt.

Gastronomia tradițională turcească și tătărască