Forma de învățământ IFIFR [311632]

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

LUCRARE DE DISERTAȚIE

Coordonator științific:

Lector univ. dr. Marian ȚAICU

Absolvent: [anonimizat]-Maria ION

2018

UNIVERSITATEA DIN PITEȘTI

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE ȘI DREPT

Specializarea Contabilitate Managerială și Audit Contabil

Forma de învățământ IF/IFR

ORGANIZAREA SISTEMULUI INFORMAȚIONAL CONTABIL ȘI PROCESUL DECIZIONAL LA SOCIETATEA LEONI WIRING SYSTEMS PITEȘTI

Coordonator științific:

Lector univ. dr. Marian ȚAICU

Absolvent: [anonimizat]-Maria ION

PITEȘTI

2018

DECLARAȚIE PRIVIND ORIGINALITATEA LUCRĂRII DE LICENȚĂ/ PROIECTULUI DE DIPLOMĂ

UNIVERSITATEA ……………………………………………………………………….

FACULTATEA …………………………………………………………………………………………………….

PROGRAMUL DE STUDII……………………………………………………………………………………

NUMELE ȘI PRENUMELE……………………………………………………………………………………

PROMOȚIA…………………

SESIUNEA DE LICENȚĂ / DIPLOMĂ / …………………………………………

DENUMIREA LUCRĂRII / PROIECTULUI …………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………..

……………………………………………………………………………………………………………………………..

[anonimizat], în textul lucrării/proiectului, în note și în bibliografie.

Declar că nu s-a folosit în mod tacit sau ilegal munca altora și că nicio parte din teză/[anonimizat].

Declar că lucrarea/proiectul nu a mai fost prezentat(ă) sub această formă vreunei instituții de învățământ superior în vederea obținerii unui grad sau titlu științific ori didactic.

În cazul constatării ulterioare a [anonimizat].

Data: ……………… Numele, prenumele și semnătura absolvent: [anonimizat],

CUPRINS

Anexe

Anexa 1. Organigrama societății ALFA S.R.L.

Anexa 2. Bilanțul contabil al societății ALFA S.R.L.

Lista figurilor

pagina

Lista tabelelor

pagina

INTRODUCERE

Tehnoredactarea unei lucrări științifice trebuie realizată cu atenție pentru că forma unei lucrări reprezintă pentru cititor cartea de vizită a autorului. Înainte de a [anonimizat]. Scopul urmărit prin realizarea acestui material este oferirea unui model de tehnoredactare a [anonimizat].

În conformitate cu Ghidul de elaborare a lucrării de licență/disertație, [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat].

[anonimizat] – cuprinde cuprinde exemple de citări ale lucrărilor științifice dar și modele de realizare a [anonimizat]-uri și la legislația în vigoare.

Cel de-al doilea capitol, denumit Tehnoredactarea figurilor și tabelelor, prezintă o serie de exemple privind modul în care aceste elemente vor fi integrate în lucrare.

Capitolul al treilea – Alte aspecte privind tehnoredactarea și comunicarea cu îndrumătorul – prezintă o serie de recomandări cu privire la modul de tehnoredactare. În cadrul acestui capitol sunt prezentate, de asemenea, modalitățile de comunicare între student și îndrumătorul lucrării de licență/disertație.

Capitolul 1

SISTEMUL INFORMAȚIONAL CONTABIL AL ÎNTREPRINDERII

1.1. Aspecte generale privind organizarea sistemului infromațional în cadrul întreprinderii

O componentă importantă a unei organizații o reprezintă conducerea . Aceasta este definită ca un proces de ordonare a componentelor ce-i aparțin, conform criteriului concordanței scop-acțiune. În cadrul procesului, informația reprezintă legătura dintre elementele umane și cele materiale ale sistemului, fără de care nu ar fi posibil nici un fel de acțiune subordonată scopului propus .

În oprinia autorului Briciu Sorin, un sistem „este un ansamblu de elemente conectate între ele, care formează un întreg”.

Un ciclu al conducerii înglobează ansamblul operațiilor desfășurate din momentul apariției unui eveniment ce începe cu o acțiune planificată și durează până la declanșarea acesteia . În ceea ce privește etapele unui ciclu al conducerii, se disting următoarele faze succesive: culegerea informației de stare elaborarea informației de comandă .

Evoluția sistemelor informaționale se reflectă prin intermediul următoarelor momente atinse de procesele de conducere, productive și informaționale:

Apariția nevoii de a conduce, ce a constituit o premisă fundamentală a existenței sistemelor informaționale ;

Apariția primelor sisteme informaționale , organizate la începutul secolului XX ;

Stabilizarea sistemelor informaționale, ca urmare a dezvoltării sistemelor automatizate de prelucrare a datelor .

Crearea unei informări corecte și complete, precum și valorificarea integrală a informației poate fi posibilă doar în cadrul unui sistem conceput ca un ansamblu integrat ce cuprinde: proceduri, metode și mijloace folosite atât pentru regenerarea și păstrarea datelor, asigurarea cu programe, operații executate de om sau cu mijloace tehnice.

În concluzie, un sistemul informațional reprezintă un ansamblu complex, organizat de oameni, mașini, programe, procedee și activități practice, concretizate în compartimente cu legături informaționale, alcătuind cadrul organizatoric prin intermediul căruia se elaborează și se folosesc informațiile .

Realizarea actului conducerii depinde de fiabilitatea sistemului informațional, iar buna funcționare a actului de conducere depinde de calitatea elementelor componente ale sistemului. În sens general, componentele sistemului informațional sunt următoarele: resursele informaționale; fluxurile și circuitele informaționale; procedurile și mijloacele de tratare a informației.

∆ Resursele informațioanale : pot fi definite ca reprezentând ansamblul sistemic al informațiilor generate, obținute, disponibile și refolosibile din întreprindere. Acestea pot fi definite ca reprezentând ansamblul informațiilor generate, obținute, disponibile și refolosibile din întreprindere. Resursele informaționale dintr-o întreprindere influențează într-o mare măsură atât manifestarea funcțiilor întreprinderii , dar și proiectarea structurilor organizatorice pe care aceste funcții se bazează.

Resursele informaționale majore privind funcțiile întreprinderii se clasifică astfel:

Funcție comercială: selectarea celor mai bune segmente de furnizori, valorificarea spațiilor de stocare, administrarea vânzărilor;

Funcție de cercetare-dezvoltare : conține planificarea strategică, investiții pentru dezvoltare, teme de cercetare;

Funcție de marketing: cuprinde certcetarea pieței, strategia de reclamă, planificarea vânzărilor și analiza acestora;

Funcție financiar-contabilă: conține planificarea profitului, stabilirea capitalului, contabilizarea cheltuielilor și a veniturilor;

Funcție de personal: înglobează recrutarea, selecția, angajarea, formarea, perfecționarea, salarizarea și promovarea;

Funcția de producție: conține prestările de servicii, ambalarea, porționarea etc.

Modalitatea de organizare a resurselor informaționale permite atât cunoașterea situațiilor trecute și existente, cât și anticipări ale evoluției viitoare, în acest fel contribuind la elaborarea și îndeplinirea obiectivelor firmei.

Utilizarea unui volum mare de informații este cauzată de complexitatea proceselor manageriale. Complexitatea și diversitatea acestor procese impune o multitudine de clasificări ce ajută la identificarea caracteristicilor corespunzătoare fiecărui tip.

Datorită diversității și complexității informațiilor utilizate, putem distinge o clasificare variată a acestora ce facilitează identificarea caracteristicilor fiecărui tip astfel:

În funcție de gradul de prelucrare, avem:

-informații primare : nu au suferit un proces de prelucrare anterior;

-informații intermediare : au fost și mai pot fi supuse prelucrării;

-informații finale: au un caracter sintetic și un grad de agregare ridicat.

În funcție de origine și destinație, avem :

-informații externe : generate în mediu sau destinate acestuia;

-informații interne : se nasc și circulă în interiorul întreprinderii.

În funcție de definire, distingem :

-informații formale : au un regim prestabilit de captare, circulație, prelucrare și stocare ;

-informații informale : circulă spontan între compartimente și indivizi în funcție de necesități .

În funcție de natura lor, informațiile pot fi:

-informații cantitative ;

-informații calitative ;

-informații de comparație.

În funcție de modul de organizare a înregistrării și prelucrării, distingem:

-informații tehnico-operative : au frecvență mare de difuzare și sunt orientate către localizarea în timp și spațiu a proceselor din cadrul întreprinderii ;

-informații de evidență contabilă : sunt utilizate pentru stabilirea și evaluarea deciziilor pe termen scurt, făcând referire, în special, la aspectele de gestiune economică ale activităților întreprinderii;

-informații statistice : reflectă principalele activități ale întreprinderii, sunt folosite pentru evaluarea rezultatelor comerciale ale întreprinderii și pentru diagnosticarea și previzionarea de noi obiective.

∆ Fluxurile și circuitele informaționale : fiecare sistem informațional se caracterizează prin două concepte: emițător și receptor. Emițătorul este sursă de producere a informațiilor, apoi fiind procesate sau modificate și transmisă receptorului. (figura 1.1.)

Flux informațional

1

Q Q RECEPTOR

EMIȚĂTOR

RECEPTOR

Q Q

Circuite informaționale

Figura 1.1. Fluxuri și circuite informaționale

Sursa: elaborat de autor pe baza informațiilor

∆ Proceduri și mijloace de tratare a informației : cu ajutorul acestora, resursa informațională este prelucrată și adaptată nevoilor manageriale. Acestea sunt strict dependente de forma organizatorică a sistemului informațional precum și de baza materială de care dispune întreprinderea.

Procedurile informaționale conțin metode și tehnici de culegere, înregistrare, transmitere, prelucrare, suporții, formulele, modelele și mijloacele de tratare a informațiilor.

Aceste proceduri sunt demersuri detaliate, constituite și organizate etapizat:

Stabilirea suporților de informații utilizați: aceștia variază în funcție de natura sistemului informațional existent. În cazul unei întreprinderi mici și mijlocii, informațiile circulă de la emițător la receptor în starea în care au fost emise, cei mai frecvenți suporți informatici întâlniți sunt: chitanțiere, facturiere, registre, contracte etc. În cazul întreprinderilor mari, datele circulă prelucrate cu ajutorul unor mijloace automatizate folosind echipamente adecvate și personal specializat, pe lângă suporții menționați mai sus, mai sunt utilizați și suporți magnetici pentru informații: benzi magnetice, CD etc.

Stabilirea succesiunii tratării informațiilor și a operațiilor pe care acestea le impun : se pot defini astfel: relații ce stau la baza stabilirii nivelurilor de performanță (cifră de afaceri, profit, venit net ) sau a gradului de realizare ale acestor niveluri de performanță. Agregarea acestor proceduri este strict dependentă de mărimea întreprinderii și de nivelul de complexitate a managementului acestuia.

Dotările tehnice moderne necesită cu trecerea timpului, noi ierarhii între caracteristicile fundamentale ale procedurilor informatice, iar pe primele locuri avem următoarele:

grad ridicat de formalizare a procedurilor informaționale;

caracter opțional accentuat al procedurilor informaționale ale întreprinderilor competitive;

economicitatea ridicată a procedurilor informaționale moderne.

Mijloacele de tratare a informațiilor se constituie într-un ansamblu al mijloacelor de culegere a datelor, înregistrare, transmitere și prelucrare a informațiilor.

1.2. Organizarea contabilității întreprinderii

Contabilitatea este un „ ansamblu al operațiilor de înregistrare , pe baza unor norme și reguli speciale, a mișcării fondurilor și materialelor într-o instituție” .

Astfel, „contabilitate are rolul de a oferi utilizatorilor interni și externi informații privind poziția financiară și performanța întreprinderii” .

Organizarea contabilității este o activitate prestată cu scopul constituirii unui sistem informațional contabil bine corelat și modern pentru asigurarea procesului de producere și organizare a datelor necesare.

Cele mai avansate procedee care pot fi desfășurate la organizarea contabilității, se caracterizează prin:

utilizarea sistemelor selectate de evidență contabilă (completă, simplificată, simplă);

utilizarea formelor progresive de contabilitate: automatizarea contabilității etc.;

utilizarea formelor de organizare a contabilității centralizate, descentralizate și combinate;

implementarea organizării științifice a contabilității prin cercetarea principiilor avansate de organizare la nivel mondial.

Organizarea contabilității reprezintă fenomenul de totalizare a proceselor de utilizare a metodelor și obiectelor cele mai performante în activitatea contabilă.

În general, organizarea contabilității, reflectă efectuarea unei activități cu eficacitate maximă și cu cheltuieli minime de mijloace și de timp la întreprindere. Astfel, aceasta ar însemna maximum de efect cu minim de cheltuieli.

Organizarea muncii contabile conține aceleași componente ca orice altă muncă intelectuală, specificul acesteia caracterizându-se prin particularitățile tehnologice ale operațiilor complicate de muncă, alcătuită dintr-o diversitate de operațiuni contabile.

Efectuarea contabilității cu cheltuieli minime de mijloace și timp înseamnă îndeplinirea operațiilor contabile la costuri minime, prin economisirea mijloacelor și cu majorarea productivității muncii contabile.

Pentru atingerea scopurilor privind organizarea contabilității este necesară realizarea unui șir de obiective de bază prin adoptarea unor măsuri de perspectivă.

Principalele obiective privind organizarea contabilității sunt următoarele:

realizarea nomenclatoarelor de evidență contabilă prin aprecierea listei elementelor, operațiilor, fenomenelor, proceselor economice;

organizarea circulației documentelor la întreprindere;

organizarea documentării justificative;

elaborarea și realizarea concretă a planului de conturi al întreprinderii;

elaborarea și realizarea planului de inventariere a patrimoniului și decontărilor cu creanțe;

asigurarea contabilității întreprinderii cu programe automatizate proceselor contabile;

realizarea unui plan de asigurare cu documente legislative și normative;

reorganizarea munii personalului contabil: repartizarea funcțiilor, aprecierea numărului de angajați în contabilitate, formarea condițiilor de muncă etc.;

realizarea planului de întocmire a rapoartelor financiare, declarațiilor, rapoartelor statistice etc.;

Politica de contabilitate reprezintă totalitatea convențiilor, principiilor, metodelor și proceselor adoptate de conducerea întreprinderii pentru efectuarea evidenței contabile și întocmirea rapoartelor financiare. Aceasta treabuie elaborată de fiecare agent economic, indiferent de titlul de proprietate și de forma organizatorico-juridică de activitate.

Pentru elaborarea politicii de contabilitate se folosesc elemente normative condiționate de :

convenții fundamentale caracterizate prin următoarele elemente:

– continuitatea activității întreprinderii ce conține caracteristica informației prin prelungirea strategiei, funcționării întreprinderii încontinuu fără diminuarea volumelor de activitate în aceleași ritmuri într-un viitor previzibil;

– permanența metodelor este caracterizată prin permanența aplicării metodelor, regulilor și principiilor de contabilitate de la o perioadă de gestiune la alta și de la un an de gestiune la altul;

– metoda calculării este caracterizată prin convenția dată (în Codul Fiscal, denumită metodă a contabilității), unde veniturile și cheltuielile se constată și se reflectă în contabilitate și în rapoartele financiare în perioada în care acestea au fost efectuate.

principii de bază ale contabilității caracterizate prin următoarele următoarele:

prudența este un criteriu prin care se elaborează decizii necesare privind respectarea măsurilor de precauție cu menirea ca activele și veniturile să nu fie supraevaluate, iar datoriile și cheltuielile să nu fie subevaluate;

prioritatea conținutului asupra formei este principiul prin care se are în vedere conținutul operațiilor economice în funcție de interesele, mărimea întreprinderii;

importanța relativă are la bază esențialitatea rezultatelor de activitate;

necompensarea este un principiu potrivit căruia nu se admite ca activele să fie compensate cu pasivele, precum și veniturile să se soldeze cu cheltuielile;

concordanța semnifică faptul că veniturile și cheltuielile trebuie să fie reflectate simultan în aceeași perioadă în contabilitate și în rapoartele financiare;

separare patrimoniu și datorii înseamnă fenomene, operații economice ale întreprinderii în contabilitate și în rapoartele financiare se înregistrează separat de patrimoniul și datoriile altor întreprinderi. Prin urmare, divizarea sumelor numite este reflectată prin utilizarea conturilor extrabilanțiere și nu a celor bilanțiere;

independeța exercițiului înseamnă fenomene și operații economice ale întreprinderii, ce trebuie înregistrate la perioade de gestiune sau la alte perioade pe viitor.

În elaborarea politicii de contabilitate sunt adoptate principalele procedee și metode de ținere a contabilității:

Metode de evaluare a activelor nemateriale și materiale pe termen lung și se calculare a amortizării lor;

Variante de finanțare și contabilizare a cheltuielilor aferente reparațiilor activelor materiale pe termen lung;

Metode de evaluare și contabilizare a investițiilor pe termen scurt și lung;

Modul de evaluare a stocurilor de mărfuri și materiale;

Modul de evaluare și modul de contabilizare a creanțelor pe termen lung și scurt;

Metode de evaluare și contabilizare a corecțiilor creanțelor dubioase;

Modul de contabilizare a cheltuielilor pentru lucrările de cercetări științifice și de proiectare;

Modul de creare și contabilizare a rezervelor;

Modul de contabilizare a creditelor bancare și împrumuturilor de constatare a cheltuielilor aferente împrumuturilor și capitalizarea acestora;

Modul de constatare și contabilizare a veniturilor și cheltuielilor pe tipurile de activități ale întreprinderii;

Metoda de contabilizare a instrumentelor financiare;

Metoda de contabilizare a impozitelor;

Modul de reflectare în contabilitate a rezultatelor privind variațiile cursurilor valutare;

Criterii de stabilire a segmentelor industriale, geografice și metodelor de repartizare a veniturilor și cheltuielilor între sectoare;

Modul de contabilizare a subvențiilor guvernamentale.

1.3. Procesul decizional și informațiile contabile

Din punct de vedere al funcției în domeniul de producție, managementul reprezintă c un proces, cu ajutorul căruia un grup de colaboratori își îndreaptă acțiunile spre un scop comun.

Managementul este un process de planificare, oragnizarea activității și controlului asupra firmei pentru a coordona resursele umane și materiale în atingerea scopurilor efective. În practică, managementul este reprezentat de un grup special de oameni, a căror atribuție rezidă în organizarea și conducerea tuturor forțelor pentru atingerea scopurilor propuse.

Managementul îndeplinește următoarele funcții de conducere:

prognozarea;

planificarea;

organizarea;

comanda;

coordonarea;

controlul.

Procesul de conducere reprezintă influențarea proceselor productive de către conducători cu ajutorul altor persoane.

Eforturile de gândire și acțiune în domeniul organizării sunt și unele din atributele de bază ale conducerii, care poate fi privită ca rezultat al efortului de gândire și acțiune a conducătorului.

În adoptarea deciziilor, managerii folosesc o metodă numită model de decizie. Acest model este formal și este utilizat pentru a alege între mai multe alternative, presupunând de multe ori analiză cantitativă cât și calitativă. Metoda modelul de decizie este reprezentată graphic în figura 1.2.

Figura 1.2. Procesul de decizie

Sursa: Horngren Ch., Datar S., Foster G.- Contabilitatea costurilor, o abordare managerială, Ediția a XI-a, Editura ARC, Chișinău, 2006, p. 411

Utilizarea acestui model impune cunoașterea de către manager a aspectelor privind costurile relevante și nerelevante.

La nivel strategic, managementul general al întreprinderii adoptă deciziile. Se impune adoptarea unei strategii în vederea atingerii performanței. Există două tipuri de strategii fundamentale în funcție de competitivitatea întreprinderii:

Strategie de dominare prin cost : această strategie presupune ca întreprinderea sa aibă costuri mai mici de producție decât concurenții săi;

Strategia de diferențiere constă în oferirea de produse diferite față de cele ale concurenților.

La nivel tactic, deciziile sunt luate de către responsabilii centrelor de decizie și sunt adoptate pe termen scurt. Aceste decizii reprezintă reprezintă acțiuni pe termen scurt, dar trebuie sa folosească atingerii unor scopuri urmărite pe termen lung.

La nivel operațional, deciziile sunt implementate pentru rezolvarea problemelor legate de activitatea cotidiană a întreprinderii. Aceste decizii sunt adoptate pe termen scurt și au un caracter repetitiv, iar adoptarea acestora nu implică efectuarea unor analize complexe.

În opinia autorului A. Pelin (2010) , alocarea costurilor pe produse este nepotrivită în efectuarea controlului costurilor, întrucât fabricarea produselor presupune un număr oarecare de operațiuni, fiecare dintre acestea reprezentând responsabilitatea unor persoane diferite. Autorul menționat consideră că, pentru depășirea acestei probleme, costurile trebuie asociate indivizilor care sunt responsabili pentru efectuarea acestora. În literatura de specialitate, această formă de evidență a stocurilor se numește „ango-saxonă” (contabilitatea responsabilităților).

Aceste model de contabilitate se bazează pe recunoașterea ariilor individuale de responsabilitate, conform structurii organizaționale și a regulamentului de funcționare a întreprinderii, aceste arii având denumirea de centre de responsabilitate.

Centrele de responsabilitate sunt caracterizate drept segmente ale organizației, de a căror performanță sunt responsabile persoanele cu funcții manageriale. Analiza performanței conduce la divizarea acesteia și la segmentarea întreprinderii.

Segmentarea întreprinderii în centre de responsabilitate are ca scop buna realizare a obiectivelor strategice prin delegarea unor atribuții către conducătorii de subdiviziuni.

Există următoarele centre de responsabilitate:

Centrele de venituri au ca scop maximizarea vânzărilor.În acest caz, delegarea autorității se face în privința relațiilor cu clienții întrucât este necesar ca managerii lor să aibă putere de a negocia aspecte precum: preț, reduceri acordate etc.

Centre de costuri : sunt acele secțiuni ale întreprinderii ce determină doar costuri. Managerul este responsabil doar pentru cheltuielile generate de acest centru de cost, performanța fiind stabilită comparând costurile efective cu cele bugetate. Obiectivul urmărit fiind diminuarea costurilor;

Centre de profit sunt secțiuni ale întreprinderii unde sunt locuri de muncă operaționale. În acest caz centru de profit este veriga organizatorică unde se poate calcula profitul ca diferență între venit și cheltuieli. Obiectivul centrului de profit este de maximizare a profitului prin diminuarea cheltuielilor, creșterea veniturilor sau ambele situații.

Centrele de investiții: Managerii acestor centre au ca sarcini, pe lângă rezultatele și costurile subdiviziunii, și investițiile neceare centrului respective. Evaluarea performanței se realizează folosind indicatori precum : rata de recuperare a investiției sau valoarea economică adăugată.

Pentru utilizarea centrelor de responsabilitate este necesară existența unei infrastructuri la nivelul întreprinderii în scopul dezvoltării fiecărui centru, urmărirea performanțelor și comunicarea cu fiecare manager. La îndeplinirea funcției de control contribuie și sistemul contabilității manageriale, însă nu toate costurile sunt controlabile. Un cost este determinabil doar dacă nivelul său este determinat de managerul centrului de responsabilitate de care acest cost este legat. În situația în care această condiție nu se îndeplinește, costul trebuie clasificat ca fiind necontrolabil de către managerul centrului respectiv de responsabilitate.

Noțiunea de informație este foarte dificilă în privința unei definiri riguroase. Cuvântul din care provine este latinescul „informare” care înseamnă „a da o formă”. Conform Oxford English Dictionary, informația se referă la „acțiunea de a informa, comunica cunoștințe sau noutăți despre un fapt sau o apariție; acțiunea de a spune sau de a i se spune ceva” sau „ cunoștință comunicată ce privește un anumit fapt, subiect sau eveniment, despre care se înștiințează, se ia cunoștință: știre, noutate”

Informațiile contabile ce trebuie furnizate de o întreprindere diferă în funcție de modul de organizare, astfel încât, cu cât o întreprindere este mai „deschisă” participării publicului, cu atât informațiile contabile răspândite vor fi mai cuprinzătoare. Încă din 1887, persoanele fizice sau societățile comerciale sunt obligate de către Codul Comercial Român să-și înregistreze tranzacțiile în registrul jurnal și să întocmească registrul cartea mare și registrul inventar. Comercianții trebuie să prezinte annual tribunalului registrul jurnal și registrul inventar pentru a fi vizate și încheiate.

Calitatea informației contabile este determinată de un număr de atribute:

viteza: stabilește timpul necesar informației pentru parcurgerea drumului de la emitent la receptor;

frecvența: reprezintă numărul de informații de același fel dintr-o unitate de timp și determină ritmicitatea informațiilor;

accesibilitatea: depinde de gradul de pregătire al personalului, mijloacele de comunicație etc.;

actualitatea: este capacitatea informației de a prezenta evenimente recente;

fiabilitatea: capacitatea informației de a asigura o imagine sigură și reală a unui obiect;

pertinența: presupune calitatea informației de a oferi răspunsuri într-o situație dată;

vârsta: este exprimată prin durata din momentul colectării informațiilor până în momentul transpunerilor în acțiune a deciziilor luate pe baza acestora.

Informația contabilă dintr-o întreprindere poate fi clasificată în două mari categorii:

Informație contabilă financiară;

Informație contabilă de gestiune.

A. Informația contabilă financiară: se adresează utilizatorilor externi precum: investitorii, salariații, creditorii, govern sau public larg și este desemnată prin situațiile financiare. Anual, administratorii acestor întreprinderi trebuie să întocmească un set de situații financiare în formă standardizată, alcătuit din:

bilanț: este o situație de stoc, ce arată resursele întreprinderii la un moment dat;

cont de profit și pierdere: reprezintă situația modificărilor capitalurilor proprii;

situația modificărilor capitalurilor proprii;

situația fluxurilor de trezorerie reprezintă situații de flux și conțin: prima cuprinde rezultatele activității desfășurate de întreprindere pe durata unei perioade de raportare, a doua prezintă modificările capitalurilor proprii între începutul și sfârșitul unui exercițiu financiar, iar ultima indică modul în care a evoluat numerarul între începutul și sfârșitul unei perioade de timp.

Situațiile financiare sunt însoțite de un raport de gestiune prin care conducerea descrie principalele componente ale activității de exploatare și financiară, precum și evoluția acestora previzibilă.

Informația contabilă de gestiune; este destinată utilizatorilor interni, respectiv

conducerii întreprinderii. Această informație este nemonetară și cuprinde informații privind costul unitar al produselor, profitabilitatea pe produs. Rapoartele sunt înaintate conducerii la intervale de timp scurte și se circumscriu unor subdiviziuni ale întreprinderii, denumite centre de profit.

Principalii utilizatori ai informațiilor contabile produse într-o întreprindere sunt: investitorii actuali și potențiali, conducerea întreprinderii, salariații, creditorii, clienții, guvernul și instituțiile sale, precum și publicul larg.

Investitorii actuali și potențiali sunt interesați de câștigurile obținute din investiții. Dividendele ce vor fi plătite în viitor de către întreprindere, este informația cea mai relevantă pentru acest grup.

Conducerea întreprinderii are nevoie de informații în formă rezumată. Managementul întreprinderii folosește informațiile oferite de contabilitatea de gestiune în vederea îndeplinirii următoarelor funcții: planificare, organizare și controlul activității întreprinderii. Managerii utilizează informațiile contabile la realizare sistemului de bugete.

Salariații doresc informații despre măsura în care li se repartizează o fracțiune echitabilă din valoarea adăugată, dar și informații privind stabilitatea locurilor de muncă.

Creditorii se împart în două categorii: creditori financiari și creditori comerciali.

Creditorii financiari sunt reprezentați de către bănci și alte instituții similare interesate de lichiditatea și solvabilitatea pe termen lung a întreprinderii, iar creditorii comerciali sunt furnizorii de bunuri și servicii, a căror preocupare este lichiditatea pe termen scurt a întreprinderii.

Clienții au în vedere continuitatea relațiilor comerciale cu întreprinderea, în special când aceasta se află în situație de monopol.

În ceea ce privește nevoile informaționale ale guvernului, acesta se individualizează la nivelul instituțiilor sale, adică, Ministerul Finanțelor colectează informații din contabilitatea financiară pentru realizarea prognozelor veniturilor statului, Comisia Națională pentru Statistică centralizează informațiile statistice ale întreprinderilor în vederea elaborării conturilor naționale.

Publicul așteaptă furnizarea de către întreprindere a informațiilor despre impactul activității asupra comunității locale, asupra mediului înconjurător.

Capitolul 2

PREZENTAREA PROCESULUI MANAGERIAL ÎN ÎNTREPRINDERILE DIN INDUSTRIA DE COMPONENTE PENTRU AUTOMOBILE

2.1. Prezentarea industriei de componente pentru automobile

Industria auto anual anual afaceri de peste 11 miliarde de euro și are una dintre cele mai mari contribuții la exporturile României. Cei mai mari zece jucători din sectorul componentelor auto au 37 de fabrici în România și zeci de mii de angajați, orașe întregi depinzând de comenzile pe care aceste centre de producție le primesc din industria auto.

Figura 2.1. Top 10 producători componente auto în România

Sursa: www.ziarulfinanciar.ro, accesat în data de 20.05.2018

Industria locală de componente auto se bazează pe companiile multinaționale din Germania, Suedia, Franța sau chiar din Japonia, care și-au concentrat fabricile cu precădere în centrul și vestul țării. Principalele avantaje pe care le au aceste zone geografice sunt infrastructura, costurile logistice mici, dar și forța de muncă bine calificată.

Topul celor zece producători de componente auto din România, în funcție de cifra de afaceri înregistrată în 2017, sunt Continental, Autoliv, Michelin, Schaeffler, Takata Petri, Pirelli, SEWS, Bosch, TRW Automotive Safety Systems, Leoni Wiring Systems.

În opinia Asociației Constructorilor de Automobile din România, înreprinderile care au ca obiect de activitate fabricarea de componente auto și care sunt axate pe inovare, sunt mai profitabile decât cele specializate pe anumite tehnologii.

Motivele pentru care societățile producătoare de componente auto care se bazează pe creare de noi produse și îmbunătățirea produselor existente, sunt mai rentabile decât cele care sunt axate în principal pe anumite tehnologii sunt următoarele:

Inovarea de componente permite utilizarea multiplă a acestora pe ansamblu;

Apariția noilor parteneriate win-win cu beneficiarii;

Utilizarea eficientă a proprietății intelectuale;

Inovarea oferă ocazia flexibilizării fabricației și adaptării la noile inputuri ale pieței;

Acordarea unui cotrol asupra lanțurilor de valoare adăugată din amonte, dar și al costurilor.

Figura 2.2. Diferențe procentuale între companii ce se bazează pe inovare și specializare

Sursa: elaborat de autor pe baza informațiilor

Cifra de afaceri a industriei auto a avansat cu 10% în 2017, până la 22 miliarde euro, atingând astfel un procent de 13% din Produsul Intern Brut (PIB), în condițiile în care industria generează aproape un sfert din exporturile totale ale României.

Figura 2.3. Evoluția cifrei de afaceri totale a industriei de componente auto din România

Sursa: elaborat de autor pe baza informațiilor

2.2. Utilizarea informațiilor contabile în procesul managerial

Conform reglementărilor contabile (OMFP 1802/2014), definirea calității informațiilor financiare se face ținând cont de importanța acestor informații pentru utilizatori și adoptarea deciziilor de către aceștia, însă nu toate informațiilor prezintă o importanță egală și doar unele sunt semnificative.

Pragul de semnificație “ înseamnă statutul informațiilor în cazul în care se poate anticipa în mod rezonabil că omiterea sau prezentarea eronată a acestora influențează deciziile pe care utilizatorii le adoptă pe baza informațiilor financiare ale entității.” (OMFP 1802/2014).

Influența unei entități asupra unei alte entități este determinată prin prisma puterii de participare la adoptarea deciziilor. Astfel, reglementările contabile arată că „ o entitate își pierde influența semnificativă asupra unei entități în care s-a investit atunci când își pierde puterea de a participa la deciziile privind politicile financiare și de exploatare ale entității în care s-a investit. Pierderea influenței semnificative poate să coincidă sau nu cu o modificare a nivelurilor absolute sau relative de proprietate.“

Indicatorii cheie de performanță ajută la măsurarea atingerii obiectivelor organizației, ajutând-o să definească și să măsoare progresul către atingerea obiectivelor propuse.

Un aspect crucial pentru succesul afacerii îl reprezintă alegerea fiecărui indicator ce alcătuiește tabloul de bord, totalitatea acestor indicatori oferind o imagine general asupra modului de funcționare a afacerii. Înainte de stabilirea indicatorilor cheie de performanță, se recomandă analiza legăturii dintre acești indicatori și factorii cheie de succes.

În opinia S. Stroh și W. Artley, indicatorii cheie de performanță sunt formați dintr-un număr și o unitate de măsură : numărul ne oferă o magnitudine, în timp ce unitatea de măsură oferă numărului un înțeles. Natura acestor indicatori diferă de la o întreprindere la alta, astfel, o întreprindere poate urmări un indiacator precum profitul brut în timp ce o instituție de învățământ poate urmări procentul absolvenților care promovează examenele de finalizare a studiilor, iar o organizație non-profit care se ocupă de asistență socială va urmări numărul persoanelor asistate.

Un indicator adecvat trebuie să întrunească calitățile proprii unui instrument de măsură: fidelitate, sensibilitate și simplitate. Există însă posibilitatea ca niciun indicator să nu reflecte de o manieră perfectă evoluția unui factor critic de succes, situație în care se impune recurgerea la mai mulți indicatori care să ofere o imagine apropiată privind evoluția acestora.

În cazul societăților industriale, ținând cont de activitatea complexă pe care o desfășoară acestea, se recomandă folosirea a trei seturi de indicatori: tehnici, economici și umani.

Indicatorii cheie de performanță permit măsurarea performanței obținute și, favorizează adoptarea unor decizii manageriale adecvate. Astfel, devine posibilă creșterea eficienței managementului și asigurarea derulării unui proces de îmbunătățire continuă a activității întreprinderii.

Țintele întreprinderii privesc direct valorile cantitative ale indicatorilor performanței, astfel încât, țintele fiind valori către atingerea cărora se aspiră. După definirea strategiei,scopurilor și obiectivelor afacerii, devenind posibilă alcătuirea cadrului de măsurare a performanței societății.

Selecția indicatorilor prezentați în tabloul de bord este una dintre cele mai importante etape ale construirii acestui instrument de pilotaj. Atât selectarea cât și alegerea indicatorilor sunt legate în mod direct de precizarea punctelor cheie ale societății. Pentru ca această acțiune să aibă succes este necesară asocierea fiecărui punct cu unul sau mai mulți indicatori care se pretează având în vedere natura și limitele deciziilor care pot fi adoptate.

Este necesar să se facă o deosebire clară între indicator și informație.

Astfel că, informația este o măsură a unui fenomen din teren, în timp ce indicatorul este rezultat al unui calcul matematic. Indicatorii participă la aprecierea unei situații de către un decident, prin umare, valorile indicatorilor calculați sunt importante pentru societate doar în relația cu obiectivele sale.

Pentru ca un indicator să fie inclus in tabloul de bord, trebuie să fie util pentru informare, diagnosticare și previziune.

Prezentarea indicatorilor se poate realiza fie în valori absolute, fie sub formă de procente, în unități fizice sau unități monetare. În structura aceluiași document de raportare pot fi prezentați mai mulți indicatori, dar este recomandată evitarea încărcării peste măsură a suporților informaționali pentru a nu distrage atenția responsabilului căruia i se adresează.

Este recomandat ca prezentarea fiecărui indicator să conțină trei elemente, și anume:

Identificarea numelui indicatorului;

Prezentarea grafică : aceasta trebuie să fie clară și să faciliteze înțelegerea și interpretarea indicatorilor;

Comentariile celui care elaborează tabloul de bord, care permit interpretarea indicatorilor prezentați anterior.

În contruirea unui indicator este necesar să răspundem la următoarele întrebări: ce se dorește măsurat?, ce precizie este necesară?, ce frecvență este necesară pentru măsurări?, care sunt utilizatorii interesați?.

Trebuie să ținem cont de faptul că un indicator poate fi interpretat diferit de la un utilizator la altul. Indicatorii cantitativi sunt apropiați de acțiune pentru că se bazează direct pe variabile fizice și nu pe rezultate financiare, având rolul de a anticipa rezultatele financiare și pot contribui la actul decizional prin faptul că permit decizii din momentul în care se constată derapajul valorilor lor.

Profesorul M.Siminică (2008) a grupat limitele informaționale astfel:

limite datorate sistemului contabil;

limite impuse de natura indicatorilor;

limite datorate acțiunilor managementului.

limite cauzate de pregătirea insuficientă a personalului.

În continuare o să prezint succint cele patru limite informaționale ale indicatorilor.

Limitele cauzate de sistemul contabil

Sistemul contabil din România este impus de organismele de reglementare contabilă ale statului și este realizat astfel încât să protejeze interesele autorităților fiscale. Acest sistem contabil este cauzat de limitele indicatorilor de performanță, precum:

în contabilitate se înscrie producția vândută și nu cea încasată, apărând astfel o neconcordanță între rezultatul exploatării și cash-flow-ul din exploatare. Această neconcordanță se reflectă prin profituri care nu sunt acoperite de încasări;

utilizarea instrumentelor de evaluare diferite pentru calculul indicatorilorm ceea ce conduce la deformarea rezultatelor, mai ales în cazul în care indicatorii sunt utilizați în obținerea altor indicatori sintetici. Producția exercițiului conține elemente evaluate în prețuri, dar și elemente evaluate în costuri;

unele elemente întâlnite în bilanțul actual au o existență pur contabilă (cheltuielile de constituire). Din această cauză este necesară o serie de retratări și corecții pentru determinarea valorii reale a patrimoniului. Se impune reevaluarea în cazul în care între valoarea contabilă și cea de piață a elementelor apar discrepanțe.

O perioadă lungă de timp, rezultatul contabil a fost utilizat pentru aprecierea performanței întreprinderii, acest indicator fiind și astăzi principalul indicator utilizat pentru măsurarea performanței financiare a întreprinderii, dar acesta are o serie de limite precum:

orientarea acestui indicator către trecut, folosind ca bază a evaluării rezultatelor obținute în urma desfășurării activității, în decursul unei perioade de timp trecute;

nu este de ajuns cunoașterea performanței trecute a întreprinderii, ci se impune efectuarea unor analize detaliate pentru a previziona performnața viitoare.

Limite impuse de natura indicatorilor

În analiza performanței se utilizează două serii de indicatori de evalure ce se exprimă prin mărimi absolute și mărimi relative. Indicatorii exprimați prin mărimi absolute se obțin sub forma unor diferențe între venituri și cheltuieli, iar indicatorii exprimați prin mărimi relative se obțin sub forma unor rapoarte între diverse rezultate și capitalurile utilizate.

Marjele caracterizează insuficiența gradului de rentabilitate al întreprinderii, deoarece pot exista unități foarte rentabile cu marje mici,dar și invers, rentabilități slabe cu marje mari. Doar ratele caracterizează gradul de rentabilitate, exprimând în mod sintetic eficiența cheltuielilor sau a utilizării capitalurilor.

Folosirea indicatorilor de performanță în valoare absolută prezintă dezavantajul că nu se face legătura cu volumul de resurse folosite pentru obținerea acestora.

Indicatorii clasici de măsurare a performanței prezintă dezavantajul că furnizează informații despre performanța istorică obținută de societate.Acești indicatori nu țin cont de costul capitalului investit, ci evidențiază doar rezultatele folosirii sale. Prin urmare, dacă ne limităm doar la utilizarea indicatorilor clasici, putem întâlni societăți ce obțin profit,dar care nu creează valoare pentru acționari, ci o consumă pe cea existentă.

Pentru eliminarea acestui neajuns, în prezent se utilizează mai mulți indicatori ce măsoară valoarea realizată de societate în cursul unui exercițiu financiar față de perioada de referință, precum:

Valoarea adăugată economică;

Valoarea adăugată de piață;

Valoarea adăugată sub formă de cash-flow;

Rentabilitatea prin cash-flow a investițiilor.

Indicatorii moderni de măsurare a performanței au în vedere crearea de valoare, considerând că întreprinderea creează valoare atunci când asigură remunerarea capitalului la o rată de rentabilitate ce depășește costul acestuia. Pentru că sunt construiți în încercarea de a elimina neajunsurile indicatorilor clasici, indicatorii moderni prezintă o serie de limite.

De exemplu, indicatorul valoarea adăugată economică are următoarele dezavantaje:

Indicatorul nu poate fi utilizate pe termen scurt în cazul sectoarelor de activitate, în care investițiile se fac pe termen lung;

Folosirea sa este îngreunată de numărul mare de ajustări contabile ce sunt necesare și de lipsa unei metodologii umanitare;

Evaluarea performanțelor întreprinderii se realizează doar din punct de vedere al investițiilor, iar în prezent o societate performantă este cea care răspunde atât așteptărilor mediului intern cât și mediului extern.

Limitele cauzate de acțiunile managementului

Indicatorii ce reflecctă performanța unei întreprinderi sunt adesea utilizați atât pentru stabilirea recompenselor materiale ale managerilor cât și pentru acordarea creditelor către bănci. Astfel, se poate observa tentația managerilor de a atenua rezultatele obținute.

De exemplu, în cazul utilizării valorii adăugate economice, pentru maximizarea rezultatului, managerii pot acționa atât pentru eficientizarea gestiunii în vederea obținerii unui nivel maxim al rezultatului din exploatare, cât și pentru utilizarea de capital în limita strictului necesar.

Limite cauzate de pregătirea insuficientă a personalului

Se poate discuta atât despre pregătirea celor ce calculează indicatorii (putem întâlni situații de indicatori calculați eronat, în special în cazul indicatorilor moderni de apreciere a performanței, insuficient de cunoscuți), dar și a celor ce utilizează informațiile ( manageri de la diferite niveluri ierarhice).

Prin urmare, performanța întreprinderii nu poate fi exprimată printr-un singur indicator, întrucât performanța este un concept complex, cu mai multe laturi. Fiecare indicator are avantaje și dezavantaje, iar în aprecierea performanței întreprinderii, trebuie să se utilizeze un complex de indicatori ce surprind performanța în toate ipostazele sale. Cu toate limitele pe care le înregistrează acești indicatori de exprimare a performanței, trebuie reținut faptul că baza determinării acestora, o reprezintă informațiile oferite de sistemul informațional contabil.

2.3. Organizarea calculației costurilor în întreprinderile din industria de componente

Calculația ca și procedeu a contabilității reprezintă un ansamblu de operații matematice utilizate de-a lungul ciclului de prelucrare a datelor și informațiilor furnizate de contabilitate, începând cu prelucrarea documentelor primare și terminând cu, calculul rezultatelor financiare și al indicatorilor de eficiență economică din unitățile patrimoniale.

Calculele economice au aplicabilitate în toate lucrările cu caracter contabil. Astfel, calculația se folosește la valorizarea bunurilor economice în documente primare pentru înregistrarea acestora în conturi, la fixarea rulajului, totalului sumelor și soldurilor conturilor, cu ocazia întocmirii balanței de verificare, cât și în lucrările de inventariere a patrimoniului unităților economico-sociale, la întocmirea bilanțului contabil, la analiza situației economico-financiare a unităților patrimoniale, având deci legături stranse cu toate procedeele metodei contabilității.

Cu ajutorul calculației costurilor se pot determina indicatorii economico-financiari de caracterizare a activității unităților patrimoniale, spre exemplu: mărimea diferitelor surse de finanțare stabile aflate la dispoziția unității (capitalurile proprii); provizioanele pentru riscurile și cheltuielile asimilate capitalurilor proprii; diferite categorii de împrumuturi și alte surse cu durata de finanțare mai mare de un an; mărimea imobilizărilor necorporale,corporale și financiare; valoarea de intrare în patrimoniu a mijloacelor fixe; amortizarea mijloacelor fixe și a altor imobilizări; nivelul producției și al stocurilor în curs de execuție; prețurile,costurile și valorile de intrare/ ieșire în/din patrimoniu a stocurilor; mărimea datoriilor și creanțelor unității patrimoniale față de clienți, furnizori, asigurările sociale, bugetul statului, asociați, acționari, diverși creditori și debitori, alte persoane fizice sau juridice; valoarea titlurilor de plasament, a disponibilităților în conturi la bănci, creditele bancare pe termen scurt; nivelul veniturilor, cheltuielilor și a rezultatelor financiare; costurile, tarifele și prețurile produselor, lucrărilor și serviciilor, cheltuielile de circulație, prețul cu amănuntul al mărfurilor, dar și alți indicatori economico-financiari ai unității patrimoniale.

Chiar dacă este prezentă în toate etapele ciclului contabil de prelucrare a datelor, domeniul prioritar de utilizare a calculației îl reprezintă calculul costurilor de producție, unde se parcurg toate etapele începând de la colectarea cheltuielilor pe obiecte de calculație sau locuri de cheltuieli, în funcție de posibilitatea de identificare a acestora, repartizarea costurilor de pe locuri pe obiecte, determinarea cantitativă și valorică a producției în curs de execuție, calculul costului efectiv al producției finite, în funcție de metoda de calculație utilizată de unitatea respectivă, compararea acestuia cu costul prestabilit și determinarea abaterilor.

În activitatea practică desfășurată în întreprinderi se întâlnesc mai multe tipuri de calculații ale costurilor, prin urmare se clasifică dupa mai multe criterii, astfel:

Din punct de vedere al momentului elaborării calculațiilor, în funcție de procesele și fenomenele economice la care se referă, acestea sunt de doua tipuri:

Antecalculația numită și calculația de deviz, aceasta se face înainte de efectuarea operațiunilor și proceselor economice și are ca scop determinarea unor indicatori ai programului de producție și ai bugetului de venituri și cheltuieli. În această categorie întâlnim: calculații de proiect, calculații de deviz, calculații de buget sau de plan, calculații standard sau normative.

Postcalculația numită și calculația efectivă este cea care se utilizează după ce au avut loc operațiile și procesele economice și are drept scop stabilirea indicatorilor economici efectivi ai întreprinderii pentru a controla modul în care s-au realizat previziunile prevăzute în antecalculații. Postcalculațiile, pot fi împărțite în trei categorii:

Calculații contabile: se bazează pe datele contabilității, iar indicatorii pe care îi determină se exprimă în mărimi absolute, stabilirea acestora se face pe baza metodologiei contabile.

Calculații statistice: au la bază datele furnizate de evidența statistică, iar indicatorii stabiliți au la bază o metodologie proprie statisticii și se pot exprima atât în mărimi relative cât și în mărimi absolute.

Calculații de analiză și control ale activităților economico-financiare a unității patrimoniale: au la bază date furnizate atât de contabilitate cât și de statistică și se elaborează după o metodologie proprie analizei și controlului, putându-se exprima atât prin mărimi absolute , cât și prin mărimi relative.

În funcție de sfera de cuprindere a elementelor structurale ale indicatorilor economico-financairi în cadrul acestora, calculațiile se împart în:

Calculații totale: se iau în considerare la stabilirea indicatorilor economico-financiari, motiv pentru care se mai numesc și calculații complete. De exemplu: calculul costurilor de producție prin luarea în considerare doar a unei părți din cheltuielile de producție , adică a cheltuielilor directe și indirecte de producție ocazionate de fabricarea unui anumit produs.

Calculații parțiale: se iau in calcul la determinarea indicatorilor economico-financiari, doar o parte din elementele structurale ale acetora, deci limitând conținutul acestora doar la anumite elemente, în funcție de scopul urmărit, motiv pentru care se mai numesc și calculații limitative. De exemplu: calculul costului de producție prin luarea în considerare doar a unei părți din cheltuielile de producție și anume a cheltuielilor directe și a celor indirecte de producție ocazionate de fabricarea unui anumit produs.

Din punct de vedere al intervalului la care se întocmesc, acestea pot fi:

Calculații periodice: se întocmesc la intervale de timp egale, de exemplu: calculații de buget sau de plan, calculații care se întocmesc anual.

Calculații neperiodice: se întocmesc la intervale inegale de timp, această categorie cuprinzând, în general, o serie de postcalculații, dar și antecalculațiile de proiect și de deviz.

În funcție de etapele de formare, de includere, dar și în ceea ce privește costul de producție a diferitelor elemente de cheltuieli, acestea pot fi:

Cost de secție, alcătuit din cheltuieli directe plus cheltuieli comune secției;

Cost de uzină, alcătuit din costul de secție plus cheltuieli generale de administrație;

Cost complet numit și cost comercial, alcătuit din costul de uzină plus cheltuieli de desfacere.

În funcție de obiectul de calculație, costurile de producție pot fi:

Cost pe grupe de produse sau cost pe feluri ale acestora;

Cost pe comenzi și în cadrul acestora pe:

Ateliere;

Secții;

Faze de fabricație;

Unități de măsură.

Metodele de calculație ale stocurilor au suferit modificări importante astfel încât să poată furniza informații exacte într-un timp cât mai scurt.

Astfel, metodele de calculație a costurilor se împart în metoda tradiționale de calculație și metode noi de calculație.

Noile metode de calculație a costurilor combină noțiuni privind asigurarea calității

( Total Quality Management-TQM sau Total Quality Control-TQC), de gestiune automată a stocurilor, Materials Requirement Planning (MRP).

Noile metode de calculație a costurilor adapatate cerințelor mediilor de tehnologii avansate sunt:

Metoda costurilor bazate pe activități (ABC-Activity Based Costing); http://steconomice.uoradea.ro/anale/volume/2006/finante-contabilitate-si-banci/48.pdf

Metoda costului țintă (TC-Target Costing); http://www.utgjiu.ro/revista/ec/pdf/2010-04.II/17_AURELIAN_IONUT_CEAUSESCU.pdf

Metoda gestiunii continue a costului (KC-Kaizen Costing) are ca scop reducerea costurilor prin îmbunătățirea continuă a activităților societății, reducerea cheltuielilor prin implicarea personalului în luarea deciziilor la locul de muncă. https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Metoda%20moderna%20de%20calculatie%20a%20costurilor.pdf

Metoda costurilor retrocalculate (BFA-Backflush Accounting); https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Metoda%20moderna%20de%20calculatie%20a%20costurilor.pdf

Metoda contabilității ieșirilor (TA-Throughput Accounting): https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/Metoda%20moderna%20de%20calculatie%20a%20costurilor.pdf

În evidența și calculația costurilor producției se folosesc diverse metode și procedee de calculație, precum:

Metoda globală numită și metoda simplă constă în colectarea tuturor cheltuielilor

făcute într-o perioadă de gestiune într-un singur cont, care se împart la sfârșitul perioadei la cantitatea de produse fabricate, exprimate în unități naturale (bucăți, kg, etc.), astfel obținându-se costul pe unitatea de produs. Această metodă se aplica în societățile care fabrică un singur produs, la care, de obicei, la sfârșitul perioadei nu există semifabricate sau producție neterminată. Metoda globală mai poate fi utilizată și în producția sorto-dimensională și în cea cuplată, unde, din aceeași materie primă și cu aceleași utilaje și tehnologie se obțin mai multe feluri sau tipuri de produse. În aceste cazuri, metoda globală este combinată cu alte metode de contabilitate și de calculație a costurilor, în special cu metoda pe faze. Cu toate acestea, cheltuielile indirecte ale secțiilor și cele generale de administrație sunt asimilate cheltuielilor de regie și se înregistrează, de regula, în contabilitatea de gestiune în conturile de colectare și repartizare sintetice și analitice deschise după structura de cheltuieli practicată de fiecare entitate, respectiv pe elemente primare de cheltuieli sau pe articole de calculație.

La sfârșitul lunii, soldurile conturilor de cheltuieli indirecte se virează global asupra conturilor de costuri în care s-au colectat cheltuielile directe și care au fost deschise pe produsul singular sau pe produsele cuplate obținute din aceeași materie primă.

Costul unitar se calculează prin diviziunea simplă conform următorului model matematic:

în care:

ct- reprezintă costul total;

j- reprezintă produsul;

Ch- reprezintă suma cheltuielilor de producție dintr-un articol de calculație;

i-reprezintă articolele de calculație;

Q- reprezintă cantitatea producției pentru care se calculează costul.

Metoda pe faze constă în reliefarea cheltuielilor de producție pe fazele prin care trec produsele în procesul de fabricație, de la operații de prelucrare a materiilor prime, până la obținerea produsului finit. Prin adunarea cheltuielilor din toate fazele, se obțin cheltuielile totale, care se împart la cantitatea de produse obținute, rezultând costul producției. Această metodă este utilizată în cazul producției de masă unde materiile prime trec prin diferite faze succesive de prelucrare.

Atât teoretic cât și practic, metoda de calculație a costurilor pe faze este de două feluri: cu semifabricate și fără semifabricate. Caracteristic variantei cu semifabricate este faptul că are loc mutarea cheltuielilor de la o fază la alta. Semifabricatele realizate în fazele de fabricație, constituite în fazele de calculație, se depozitează pentru o anumită perioadă de timp, urmând să fie consumate în procesul de prelucrare al fazelor următoare.

Figura 2.4. Organizarea contabilității cheltuielilor de producție și a calculației costurilor potrivit metodei pe faze

Sursa: elaborat de autor pe baza informațiilor

Metoda pe comenzi constă în organizarea contabilității analitice a cheltuielilor pe fiecare comandă, iar în cadrul acesteia pe secții și pe elemente de cheltuieli. Fișele de conturi deschise pentru fiecare comandă adună toate cheltuielile ocazionate de comanda respectivă pe durata execuției ei. Această metodă se aplică în societățile constructoare de mașini unde, produsele finite se obțin sub formă de unicat prin asamblarea pieselor și subansamblurilor.

Modelul privind calculul costului unei comenzi este:

în care:

Ct- reprezintă costul efectiv al comenzii;

Chd- reprezintă cheltuielile directe dintr-o secție la nivelul unui articol de calculație;

d- reprezintă articolele de calculație care formează cheltuielile directe;

Chi- reprezintă cheltuielile indirecte dintr-o secție la nivelul unui articol de calculație;

i-reprezintă articolele de cheltuieli indirecte;

În cazul în care obiectul unei comenzi este format din mai multe unități de produs, acest model este de forma:

în care:

Cue- reprezintă costul unitar al unei unități fizice de produs;

Q- reprezintă cantitatea de produse fabricate în cadrul comenzii date.

Modelul de calcul al costului unitar este de forma:

în care:

Cue – reprezintă costul unitar al produsului finit;

Cr- reprezintă consumul specific din reperul “r” component al produsului “p” ;

Cur- reprezintă costul unitar al unui reper, component;

Chd- reprezintă cheltuielile directe de asamblare;

Chi-reprezintă indirecte de asamblare;

Qp-reprezintă cantitatea de produse finite lansate în fabricație pe fiecare comandă.

Metoda tarif-oră-mașină vizează stabilirea corectă a costului orei de funcționare.

Metoda preț-cost urmărește echivalarea dintre similaritatea mișcării prețurilor, mai mult decât similaritatea nivelului prețurilor și costurilor de transport care oferă informații indirecte referitoare la o piață geografică relevantă. O explicație plauzibilă pentru lipsa comerțului între acestea în condițiile de preț date o reprezintă existența unor costuri semnificative de transport între regiuni. Prețurile trebuie sa acopere costurile în întregime.

Metoda Georges Perrin este o metodă de tip absorbant ce ia în considerare pentru calculul costului pe unitatea de produs toate cheltuielile de prelucrare,dar și cele legate de consumul materiei prime și materialelor directe.

Metoda costurilor normate rezidă în utilizarea unor cote medii de cheltuieli comune efective din anul precedent pentru repartizarea cheltuielilor comune ale perioadei curente pe produse, lucrări sau servicii prestate.

Metoda standard-cost constă în stabilirea costului real al produsului fabricat, prestabilit în mod științific, prin calcule ținând cont de condițiile concrete de fabricație.

Cheltuielile medii se corelează cu volumul producției standard, astfel:

– se determină creșterea procentuală (P) a producției standard (VQs) față de producția medie (VQ)

-se corectează media anuală a cheltuielilor de regie () cu procentul de creștere a volumului producției (P), obținându-se cheltuielile corelate (Chc), socotite ca fiind cheltuieli de regie standard:

Etapele principale utilizate în calculația costurilor produselor fabricate sunt:

Determinarea producției în curs de execuție la începutul perioadei de gestiune;

Înregistrarea costurilor directe și indirecte pe baza activității de bază și auxiliare;

Repartizarea costurilor indirecte de producție între costul produselor fabricate și cheltuielile curente;

Repartizarea costurilor indirecte de producție repartizabile pe tipuri de produse fabricate ale subdiviziunilor de bază;

Repartizarea costurilor activităților auxiliare pe tipuri de activități de bază;

Calcularea deșeurilor recuperabile și scăderea valorii lor din costurile de producție;

Calcularea costului rebuturilor definitive și scăderea lui din costurile de producție;

Calcularea costului produselor secundare și scăderea din costurile de producție;

Calcularea costului producției în curs de execuție la sfârșitul perioadei de calculație conform SNC “Stocuri” și excluderea acestuia din costul de producție.

Calculația costului produselor se realizează pe obiecte de calculație (spre exemplu, grupe de produse omogene) și perioade de calculație (spre exemplu: lună, trimestru, an).

Conform politicilor contabile, entitatea determină costul total și costul unitar al produselor fabricate. Costul total se calculează pentru cantitatea totală a produselor fabricate, iar costul unitar se calculează prin raportarea costului total la cantitatea totală de produse fabricate, care este stabilit de entitate în funcție de particularitățile tehnologice (spre exemplu: costul unei bucăți).

Calculația costului se realizează în baza unităților de calculație ce diferă în funcție de tipul și caracterul produselor fabricate, principalele fiind:

Unități fizice ( spre exemplu: m2, m3, kg);

Unități de timp (de exemplu: ore, zile);

Unități convenționale.

Capitolul 3

STUDIU DE CAZ PRIVIND ADOPTAREA DECIZIILOR LA SOCIETATEA LEONI WIRING SYSTEM PITEȘTI

Prezentarea societății Leoni Wiring Systems Pitești

3.1.1.Profilul și obiectul de activitate al companiei

SC LEONI WIRING SYSTEMS PITEȘTI s-a înființat în anul 2005 și este înmatriculată la Registrul Comerțului sub nr. J/03/126/2005 având codul unic de înregistrare RO 17159770.

Sediul social al Societății este în localitatea Bascov, str. Serelor 19.

Obiectul de activitate al societății, conform codului CAEN este 2931 „Fabricarea de echipamente electrice și electronice pentru autovehicule și pentru motoare de autovehicule”.

LEONI WIRING SYSTEMS PITEȘTI SRL este parte a grupului LEONI, având sediul la Nuremberg, Marienstrasse, Germania. Acesta este structurat pe două divizii: Divizia de Fire și Cabluri (Wire and Cable Solutions Division) și Divizia de Cablaje (Wiring System Division).

SC LEONI WIRING SYSTEMS PITEȘTI a fost înregistrată în anul 2005 ca societate cu capital străin, în conformitate cu legislația în vigoare din România.

În urma reorganizării grupului Valeo, a avut loc la 1 ianuarie 2008 vânzarea diviziei Wiring Systems către producatorul german de cablaje LEONI.

În 2010, colaborarea existentă cu grupul Renault Nissan / Automobile Dacia pentru gama de modele Logan și Sandero (pe platformă X90) cunoaște noi dezvoltări. În mai, grupurile convin ca producția cablajelor pentru gamele X52 și X98 să se realizeze la Pitești, iar în decembrie LEONI WIRING SYSTEMS PITEȘTI începe producția pentru gama de cablaje Renault Clio (pe platformă X65).

În februarie 2011, urmare a turbulențelor înregistrate în Tunisia, grupul LEONI decide ca fabrica din Pitești să preia o parte din producția de cablaje pentru fabricile auto ale grupului PSA Peugeot Citroen, care până atunci se aprovizionau din acea regiune.

Pentru a face față comenzilor existente din partea grupurilor Renault Nissan (inclusiv Automobile Dacia) și PSA Peugeot Citroen, în aprilie 2011 LEONI WIRING SYSTEMS PITEȘTI deschide o nouă fabrică în comuna Bascov, la 5 km distanță de fabrica din Pitești.

Activitatea curentă se desfașoară atât în cadrul facilităților de producție de la sediul social, cât și la punctul de lucru din jud. Argeș, orașul Mioveni, Str. Uzinei nr.1, Hala Motor – activități de depozitare și distribuție cablaje pentru autoturisme.

Ca un furnizor global de fire, fibre optice, cabluri și sisteme de cabluri, a ținut pasul cu evoluțiile din ultimele decenii. Acest lucru i-a făcut un partener și de dezvoltare a furnizorilor căutați pentru nenumărate companii industriale internaționale.

LEONI oferă un portofoliu unic de produse, tehnologii și servicii pentru aproape toate domeniile de tehnologie cablu și este în mod constant de lucru pe extinderea această ofertă chiar mai departe cu soluții noi, ecologice. A fost unul dintre primii producători de cabluri din lume pentru a dezvolta un concept de sustenabilitate holistic pentru "tehnologie verde". Acest concept subliniază angajamentul nostru clar de a acționa în mod responsabil de-a lungul lanțului de întreaga valoare adăugată.

Aproximativ 64.000 de persoane din 33 de țări lucrează împreună pentru a forma un succes pentru LEONI. Cunoștințe și dăruire acestora să se asigure că, indiferent dacă acestea sunt în lume, clienții noștri se pot baza pe produsele noastre in fiecare zi. Motivarea angajaților noștri "provine dintr-o cultură corporatistă caracterizat de respect reciproc, corectitudine și integritate. Sperăm că gândirea și comportamentul nostru va consolida în mod constant această cultură valoare.”

Organizarea structurală a firmei

LEONI WIRING SYSTEMS PITEȘTI este o companie împărțită pe mai multe departamente precum: calitate, financiar, HR, proiect. Fiecare departament este condus de către un manager și poate fi împărțit pe mai multe segmente.

Directorul financiar poate fi definit într-un mod simplu și direct: este responsabil la cel mai înalt nivel de management financiar al companiei. Responsabilitățile sale se referă la controlul și operarea sistemului contabil al organizației, controlul financiar, raportarea financiară conform Standardelor Naționale, uneori și a celor Internaționale. De asemenea, intră în atribuțiile acestuia auditul intern și extern, fiscalitatea, managementul creditului și al riscului, trezoreria și relațiile cu investitorii.

3.1.2.Nomenclatorul de produse/servicii/activități executate în cadrul firmei, respectiv, echipamente utilizate

Ca un furnizor global de fire, fibre optice, cabluri și sisteme de cabluri, am ținut pasul cu evoluțiile din ultimele decenii ca lumea noastră a devenit mai dens rețea. Acest lucru ne-a făcut un partener și de dezvoltare a furnizorilor căutate pentru nenumărate companii industriale internaționale. Noi folosim idei și evoluțiile noastre pentru a face inovații dvs.mai sigure și mai eficient reducând în același timp impactul asupra mediului.

Un cablaj reprezintă un set de fire care realizează legătura între diferitele componente utilizate pentru funcțiile electrice și electronice ale unui automobil.

Acesta asigură furnizarea energiei electrice, datelor și conducerea impulsului de comandă între diferitele echipamente electrice și electronice pentru a asigura toate conexiunile electrice ale automobilului.

Există câteva tipuri de cablaje cum ar fi:

 Cablaje pentru planșa de bord ”PDB”,

 Cablaje pentru motor,

 Cablaje pentru interior “habitaclu”,

 Cablaje pentru uși,

 Cablaje diverse (masă , proiector , airbag etc).

Materiile prime folosite în fabricația unui cablaj auto sunt:

Firele – Firul, conductor electric, este tăiat la o lungime cerută, dezizolat la capete de izolația PVC și poate avea atasat pe partea dezizolată un terminal metalic cu/sau fără o garnitură de cavitate (seal).

Conectorii – Conectorul este dispozitivul care asigură legătura dintre fire și un instrument de pe mașină (tablou de bord) și, de asemenea, legătura dintre diferite cablaje (ex: coplare cablaj planșa de bord și spate sau planșa de bord și motor).

Elementele terminale – Elementul terminal este partea metalică aplicată pe un fir, care are rolul de a face contact electric între două piese ale unui circuit electric cu ajutorul conductorului. Includ o legătura dintre doi conectori. Casetele sunt proiectate pentru a proteja elementele terminale.

Suduri/ clipsări duble – Prin sudură, mai multe fire sunt conectate la același potențial electric. Sudura poate fi: în linie (cea mai comună) sau laterală.

Coliere, tuburi, manșoane – Colierele fixează și mențin cablajul într-o anumită formă pe automobil. Tuburile și manșoanele protejează cablajul în mediul său.

Echipamentele utilizate de companie pentru realizarea cablajelor sunt:

KOMAX 355;

KOMAX 488;

LAD-urile;

BOL-ul;

SEREC

TEST

GULOPĂ

BT 288

STAND VIDEO

MECAL, etc.

Komax 355 este o mașină de sertizat (operațiune de aplicare și strângere a unui terminal pe fir), echipament flexibil cu până la cinci sau șapte stații de procesare, multe configurații de procesare, permite măsurători integrate ale calității și preia comanda următoarei etape în timp ce execută comanda curentă.

LAD-urile sunt liniile de asamblare dinamică, prezentat în imaginea de mai jos.

BOL-ul sau Standul de Control Electric este utilizat pentru detectarea unor posibile erori și garantarea unui produs de calitate către client. Dacă din punct de vedere electric cablajul corespunde, imprimanta de la BOL scoate eticheta de test, etichetă care este scanată la Scanner-ul aferent BOL-ului pentru eliberarea cablajului din contrapiese.

3.2. Posibilități de aplicare a metodei ABC în cadrul societății Leoni Wiring Systems Pitești

Pornind de la conceptul metodei potrivit căreia nu produsele sunt cele care consumă resurse, ci activitățile, se v-or analiza două produse ( cablaj uși și cablaj motor) produse de societatea analizată.

Mai jos sunt prezentate producția, prețul de vânzare al produselor mai sus menționate și costurile societății.

Tabelul 3.2.1. Producția, prețul de vânzare și costurile societății analizate

Sursa: elaborat de autor pe baza informațiilor oferite de societate

Managementul companiei este preocupat de costul produsului “cablaj uși”, care depășește valoarea prețului mediu al pieței de cablaje auto, ceea ce îl face necompetitiv.

Înainte de luarea deciziei finale, a fost realizată o cerere de analiză detaliată utilizând metoda ABC pentru determinarea costurilor și de comparare a rezultatelor obținute cu cele oferite de metodele tradiționale.

Astfel, au fost colectate următoarele informații suplimentare:

Costuri directe:

Cablaj motor- 170 euro

Cablaj uși- 10 euro

Cheltuieli generale: Număr comenzi 300.000 , Cost anual comenzi: 300.000 euro.

Comenzi necesare cablaj motor: 40

Comenzi necesare calbaj uși: 20

Exemplu repartizare costuri:

Metode tradiționale de calculație a costurilor:

Total cheltuieli generale/total producție = valoare cheltuieli pe unitate de produs

300.000 euro/ 15.000 euro = 20 euro

Metoda ABC:

Cost annual comenzi/număr comenzi = cost unitar pe comandă

300.000 euro/300.000 euro = 1 euro

1 euro număr de comenzi pe produs (cablaj motor sau cablaj uși) x cost unitar pe comandă = total cost pe unitate de produs

Cablaj motor: 40 x 1 euro = 40 euro

Cablaj uși 20 x 1 euro = 20 euro

Costul unitar total pe unitatea de produs:

Metode tradiționale de calculație a costurilor:

Cost direct+cost indirect = cost unitar total

Cablaj motor: 160 euro + 20 euro = 180 euro

Cablaj uși: 20 euro + 20 euro = 40 euro

Metoda ABC:

Cost direct+cost indirect = cost unitar total

170 euro + 40 euro = 210 euro

10 euro + 20 euro = 30 euro.

Analizând rezultatele obținute pentru cele două produse analizate, managementul societății poate observa diferența dintre rezultatele oferite de cele două abordări: metoda tradițională și metoda ABC.

Tabelul 3.2.2. Diferența dintre rezultatele oferite de cele două abordări

Sursa: elaborat de autor pe baza informațiilor oferite de societate

Analizând rezultatele din tabelul 3.2.2., observăm că, atunci când, costurile sunt repartizate asupra activităților desfășurate, costul produsului “cablaj motor” este mai costisitor cu 17% decât se credea initial, prețul pieței este de 200 euro, iar costul său 210 euro, nu este competitiv.

Produsul “cablaj uși ” este competitiv și trebuie păstrat în portofoliul de produse fabricate de societatea Leoni Wiring Systems Pitești ( preț de vânzare: 50 euro, cost 15 euro). Dacă managementul companiei ar decide eliminarea acestui produs, așa cum s-a propus inițial, și eliminarea costurilor produse de acesta, atenția s-ar fi îndreptat asupra costurilor produsului “cablaj motor”, rămas în fabricație.

Prețul pentru produsul “cablaj motor” este situate tot în jur de 200 euro, ceea ce ar fi provocat imposibilitatea vânzării acestuia. Daca managementul societății Leoni Wiring Systems Pitești și-ar fonda alegerea pe noua analiză oferită de metoda ABC, atunci produsul “cablaj motor” ar trebui să fie eliminate din portofoliul de produse al societății.

Odată luată această decizie, rezultatele n-ar întârzia să apară.

Acest exemplu simplificat demonstreaza ca metodele traditionale de repartizare a cheltuielilor generale direct asupra produselor finale pot conduce la exagerarea sau minimizarea adevaratelor valori ale costurilor inregistrate atunci cand se analizeaza modul intern de formare a costurilor.

Chiar daca exemplul a fost simplificat in scop demonstrativ, el constituie fara indoiala o reprezentare precisa a modului in care un demers ABC repartizeaza mult mai corect costurile, cu mai putine alocari si repartizari arbitrare intalnite, de regula, la procedurile traditionale de determinare si gestiune a costurilor. Se poate concluziona ca determinarea pe baza de activitati a costurilor confera o mai mare acuratete costurilor produselor finale ale unei organizatii prin atribuirea cheltuielilor indirecte (generale) activitatilor desfasurate pentru producerea iesirilor respective decat prin alocare a acestor cheltuieli. (exemplu furnizat de lect. univ. drd. Liana Anica-Popa).

In acest context, al analizei principalilor indicatori al costurilor cu personalul, se poate observa ca la nivelul S.C. ATACA S.A.,se releva o crestere mai accentuata a salariului mediu anual din perioada curenta fata de perioada de baza, decat cresterea productivitatea anuala a muncii. Acest lucru are loc datorita uzurii morale avansate a unui procent de circa 48% din utilajele aflate in dotarea societatii, determinand costuri ridicate.

Pentru inlaturarea acestui punct slab conducerea firmei a propus inlocuirea utilajelor cu un grad mare de uzura morala si fizica. Urmeaza ca in cursul lunii august unitatea sa inlocuiasca cicra 38% din utilaje cu unele noi prin solicitarea unor credite bancare pe termen lung si investirea unei parti din profit. In acest fel unitatea doreste cresterea productivitatii, evitand in acest fel cat mai mult scaderea salariilor.