Forma de invățământ: IF [304662]

Universitatea din Oradea

Facultatea de Medicină și Farmacie

Domeniu: Sănătate

Specializarea Balneofiziokinetoterapie

Forma de invățământ: IF

LUCRARE DE LICENȚĂ

Coordonator științific: Șef lucrări dr. Marcu Mihai Florin

Absolvent: [anonimizat]

2019

Universitatea din Oradea

Facultatea de Medicină și Farmacie

Domeniu: Sanătate

Specializarea Balneofiziokinetoterapie

Forma de invățământ: [anonimizat]: Șef lucrări dr. Marcu Mihai Florin

Absolvent: [anonimizat]

2019

CUPRINS

1. Introducere…………………………………………………………………..5

2.Notiuni generale……………………………………………………………6

2.1 Tendonul……………………………………………………………………..6

2.2 [anonimizat]……………………………8

2.3 Musculatura umarului………………………………………………11

2.4 [anonimizat]………………………………….13

2.5 [anonimizat]……………14

3.Definitie,clasificare și manifestari clinice…………………18

3.1Clasificare………………………………………………………………….19

3.2Manifestari clinice……………………………………………………..20

3.3 Tratament…………………………………………………………………..23

3.4 Metode utilizate în recuperare…………………………………26

3.4.1Kinetoterapia…………………………………………………………..26

3.4.2 Electroterapia………………………………………………………..28

3.4.3 Hidrokinetoterapia………………………………………………….32

3.4.4 Kinesiotaping……………………………………………………………33

3.4.5 Crioterapia………………………………………………………………36

4. Parte specială………………………………………………………………38

4.1.1 Ipoteza de llucru……………………………………………………..38

4.2 [anonimizat]………………………………………..38

4.3 Date demografice……………………………………………………….41

4.4 Metode de evaluare……………………………………………………44

5. Obiectivele programului de recuperare……………………..56

5.1 Obiective generale……………………………………………………..56

5.2 Obiective specifice……………………………………………………..56

6. Designul programului de recuperare……………………………….56

7. Concluzii…………………………………………………………………………..69

8. Bibliografie………………………………………………………………………70

[anonimizat]. [anonimizat], se supune principiului fundamental al kinetoterapiei precum efectuarea unui program individualizat de exerciții care să respecte progresivitatea și sindoloritatea pentru recâstigarea mobilității și a controlului dinamic. Programul de recuperare se va efectua pe baza unor obiective precise și va urmari să ofere pacienților un plus de calitate în ceea ce privește procesul de recuperare medicală și dobândirea unei vieți active.

Am ales această temă pentru că am dorit să aprofundez noțiunile despre recuperare a umărului. Recuperarea funcționalității articulației scapulo-humerale este una complexă. Acesta fiind un factor stimulant în alegerea acestei teme.

O recuperare corect gandită și efectuată din punct de vedere balneofiziokinetoterapeutic poate influența în continuare calitatea vieții omului. Așadar, urmărim o recuperare adecvată și corectă a pacienților cu tendinită pentru creșterea semnificativă a calității vieții și reintegrarea lor în viața de zi cu zi.

2.Noțiuni generale-anatomie

2.1 Tendonul

Tendoanele sunt benzi dure, flexibile, fibroase de țesut care fac legătura între mușchi și oase. Când tendoanele devin inflamate, iritate, atunci condiția se numește tendinită.

Structura tendonului:

•structura celulară a tendonului este formată din: ponderea cea mai mare o constituie tenoblastele și tenocitele, iar restul condrocitele, celule sinoviale și celule vasculare;

•tendoanele sunt compuse din țesut conjunctiv dens și fibre de colagen de tip1, proteoglicani;

•colagenul furnizează tendoane cu rezistență la tracțiune, în timp ce proteoglicanii oferă suport structural pentru fibrele de colagen și reglează asamblarea extracelulară a procolagenului în colagenul matur;

•datorită aranjamentului paralel din fibrele de colagen, tendoanele sunt 50% la fel de puternice precum osul cortical;

•elementele de bază ale tendonului sunt legăturile de colagen, celulele tendoanelor (tenocite) și proteoglicanii;

•tenocitele sunt celule lungi, ramificate, care formează o rețea de semnalizare a celulelor sensibile la sarcină, legată de joncțiunile de decalaj;

•sinteza colagenului și a substanței solide de către tenocite este stimulată de creșterea încărcăturii mecanice, care atestă capacitatea adaptativă a tendonului;

• paratenonul și epitenonul sunt uneori numite peritendon;

•unele tendoane sunt acoperite în întregime de teacă sinovială fibroasă, care are rolul de protecție împotriva frecării cu oasele și ligamentele din vecinătate.

O teacă sinovială cu două straturi este prezentă în jurul anumitor tendoane, deoarece acestea trec prin zone de stres mecanic crescut, precum în mână, încheietură și gleznă. Fluidul sinovial este produs pentru a reduce frecarea, protejând astfel suprafețele de alunecare și reducând munca lor.

Tendonul este alimentat cu sânge printr-o rețea de arteriole mici și capilare orientate paralel cu fibrele de colagen din endotel. S-a afirmat că tendoanele pot deveni ischemice în regiunile lor de bază în timpul încărcării la tracțiune, iar dovezile recente demonstrează că forța de tracțiune forțează apa din regiunea centrală a tendonului spre paratenon . Totuși, nervii autonomi inervază arterele și arteriolele și, probabil, reglează fluxul sanguin ca răspuns la cererea metabolică.

Rolul major al tendoanelor este cel de a transmite forțele provenite de la nivelul mușchiilor, pana la nivelul osului unde acesta se inseră.

Figura 1. Ilustrează tendonul lung al bicepsului

2.2 Sistemul osos- Sistemul ligamentar

Centura scapulară este formată din următoarele articulații:

A)articulația sternoclaviculară;

B)articulația acromioclaviculară;

C)sindesmoza coracoclaviculară;

A)Articulația sternoclaviculară

Este o articulație în șa. Suprafețele articulare sunt inegale ca formă cât și ca dimensiuni. Ele sunt reprezentate de:

de partea toracelui participă manubriul sternal care are o față articulară plană și primul cartilaj costal; între cele două elemente se formează un unghi diedru deschis în afară;

de partea claviculei există două fețe articulare, una verticală și alta orizontală care formează un unghi diedru proeminent;

deoarece între cele două suprafețe articulare nu există o concordanță perfectă, între ele se găsește un disc articular fibrocartilaginos.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de:

capsula articulară, care se inseră pe marginile suprafețelor articulare;

ligamentul sternoclavicular anterior inserat pe fața anterioară a extremității mediale a claviculei și pe fața anterioară a manubriului sternal;

ligamentul sternoclavicular posterior inserat pe fețele posterioare ale extremității mediale a claviculei și manubriului sternal;

ligamentul interclavicular așezat pe fața superioară a articulației și care unește extremitățile sternale ale claviculelor între ele, precum și cu manubriul sternal;

ligamentul costoclavicular, inserat pe primul cartilaj costal și pe impresiunea ligamentului costoclavicular a claviculei;

ligamentul interclavicular așezat pe fața superioară a articulației și care unește ;extremitățile sternale ale claviculelor între ele, precum și cu manubriul sternal;

ligamentul costoclavicular, inserat pe primul cartilaj costal și pe impresiunea ligamentului costoclavicular a claviculei;

capsula articulară este căptușită de sinovială.

Figura 2. Este reprezentată de articulația sterno-claviculară

B) Articulația acromioclaviculară

Este o articulație plană. Suprafețele articulare sunt:

extremitatea acromială a claviculei prezintă o fețișoară articulară ovală, ușor convexă;

acromionul prezintă o fețișoară ovală ușor convexă.

Mijloacele de unire sunt reprezentate de:

capsula articulară, tapetată de sinovială;

ligamentul acromioclavicular;

discul articular dintre suprafețele articulare.

Figura 3. Este reprezentată de articulația acromio-claviculară

C)Sindesmoza coracoclaviculară

Clavicula este unită cu procesul coracoid prin două ligamente:

ligamentul trapezoid, de formă patrulateră, se inseră pe procesul coracoid al scapulei și pe fața inferioară a claviculei (linia trapezoidală);

ligamentul conoid (triunghiular), care se inseră pe procesul coracoid și pe fața inferioară a claviculei (procesul conoidian).

Rolurile ligamentelor coracoclaviculare:

ele fac ca greutatea membrului superior să fie suportată în deosebi de claviculă și mai puțin de acromion;

limitează mișcările dintre scapulă și claviculă.

Ligamentele proprii ale scapule,se inseră exclusiv pe capsulă. Sunt două:

ligamentul coracoacromial;

ligamentul transvers superior al scapulei care trece ca o punte peste incizura de pe marginea superioară a scapulei, inferior de ligament trece nervul suprascapular ,iar superior de ligament trece artera suprascapulară.

2.3 Musculatura umărului

Umărul este o articulație care lucrează mai ales în tracțiune, deci e supus unei degradări timpurii a structurilor muscolo-tendinoase periarticulare.
Trebuie făcută o distincție dintre mușchii motorii și mușchii stabilizatori. Totalitatea mușchiilor periarticulari pot sa devină mușchi de mișcare, dar dintre aceștia cei considerați principali sunt:

deltoid = abducție

infraspinos = rotație externă

subscapular = rotație internă

Mușchii stabilizatori pot fi imparțiți în continui, complementari și ocazionali.

Tabelul 1.

1.Stabilizator continuu: este mușchiul supraspinos, care este singurul apt pentru a oferi stabilitatea articulației în toate pozițiile membrului superior.

2.   Stabilizatori complementari: sunt supraspinosul și subscapularul care îndeplinesc funcția lor stabilizatoare, controlând mișcarea capului humeral în cavitate, înainte sau înapoi, în mișcările de abducție și totație externă/rotație internă. Stabilizatorii complementari pot să înlocuiească mușchiul supraspinos în cazul in care apare o ruptură a coafei rotatorilor. Astfel pacienții, chiar dacă pierd capacitatea de a abduce brațul de la 30° la 90°, păstrează posibilitatea de a-l abduce dacă este condus pasiv peste 90°.

3.  Stabilizatori ocazionali: sunt deltoidul și capul lung al bicepsului. Au rol fundamental când membrul superior este abdus și contra rezistenței. În aceste situații deltoidul, prin masa lui musculară, realizează mișcarea și ajută mușchiul supraspinos in rolul de stabilizator.

Figura 4. Reprezentata de musculatura membrului superior

2.4 Articulația scapulo-humerală

Este cea mai mobilă articulație. Dispune de trei grade de mobilitate. Articulația acționează în strânsă legătură funcțională cu articulațiile centurii scapulare, mărindu-și astfel amplitudinea de mișcare a membrului superior față de trunchi. Prin studii radiologice și cinematografice s-a scos în evidență partea de contribuție a articulațiilor unității, care acționează concomitent pentru realizarea mișcărilor membrului superior. Coloana dorsală intervine deasemenea când mișcarea se face de o singură parte.

În jurul articulației claviculo-costo-sternale,centura scapulară realizează o serie completă de deplasări: clavicula se deplaseaza în sus, făcând cu orizontala un unghi de 30-40° sau în jos cu un unghi de 8-10°, în plan anteroposterior, și chiar rotatia în jurul axei ei lungi. In acest sens Inman a arătat că în timpul mișcării de abducție a brațului, clavicula prezintă o ușoară mișcare de rotație în jurul axei ei lungi, mișcare ce se realizează în sus și înapoi. Prin poziția de intermediar pe care o are și prin punctul de inserție pe care-1 oferă centurii scapulare, clavicula are o serie de funții importante. Ea reprezintă singurul sprijin direct pe torace al centurii scapulare și al articulației umărului și oferă zone întinse de inserție celor mai puternici mușchi care acționează asupra centurii scapulare și a brațului. Clavicula protejează organele subclaviculare (vase și nervi) reprezentând și un factor estetic important al bazei gâtului.

Faptul că omoplatul ajunge în așa numitul „plan al omoplatului“, se poate mobiliza pe cutia toracică, permițând cavității glenoide să se orienteze lateral și în sus printr-o deplasare a umărului înapoi. Clavicula se îndreaptă posterior și în sus, omoplatul se apropie de coloană prin unghiul său supero- intern, în timp ce unghiul inferior basculează, depărtându-se de coloană. Astfel, brațul poate să ajungă până la un unghi de 152° (Steindler). Pentru a se realiza o verticalitate perfectă când se ridică doar un braț, este suficientă o ușoară curbură a coloanei lombare în partea opusă.

Proiecția brațului înapoi este nulă dacă omoplatul este fix. Pentru a putea fi posibile cele 5-20° de proiecție înapoi, cavitatea glenoidă se coboară și unghiul inferior se deplasează spre coloană.

Deplasările omoplatului se întâlnesc și în mișcările de supinație forțată de 180°. Aceasta mișcare datorează 90° supinației antebrațului și mâinii, apoi rotației externe a humerusului și restul amplitudinii posibilității de deplasare a omoplatului înapoi.

Participarea tuturor segmentelor unității cinematice centura scapulara,umăr-braț asigură membrului superior o mare amplitudine de mișcare,în toate sensurile, conferindu-i libertatea de deplasare necesară îndepliniri multiplelor lui funcții.

2.5 Biomecanica articulației scapulo-humerale

În planul sagital se fac mișcările de antepulsie/flexie anterioară și retropulsie/extensie;

flexia are o valoare de 180° și este executată de deltoid, fascicolul clavicular si mușchii accesori (coracobrachialul, marele pectoral – fibrele claviculare, deltoidul – fibrele medii si bicepsul brahial);

Extensia are o valoare de 50° – 60° și este executată de marele dorsal și mușchii accesori deitoidul-fascicolul posterior și marele rotund);

Pe planul frontal se fac mișcarile de ridicare/abducție – departarea brațului și coborărea/ adducție – apropierea brațului;

Abducția are o valoare de 180° și este executată de deltoid, fascicolul acromial (partea cea mai dezvoltată) și supraspinos;

Adducția este executata de marele pectoral și fibrele anterioare ale deltoidului;

Pe planul orizontal se face rotația internă si externă;

Rotația externa are o valoare de 80° din care 60° se realizeaza în articulația scapulo-humerală 20° în articulația scapulo-toracica și este executata de subspinos, micul rotund și fascicolele posterioare ale deltoidului;

Rotația internă are o valoare de 95°-100° și este executată de subscapular, marele rotund și mușchii accesori (marele pectoral, marele dorsal și deltoidul-fascicolele anterioare).

Pozitia functională a umarulu

Figura 5. Reprezentata de mișcarile de flexie,extensie,rotație internă și rotație externă

Mișcarea de abducție. Cele două extremități ale humerusului suferă o deplasare în sens invers. Extremitatea inferioară urcă, iar cea superioară coboară. Mișcarea se face până când marea tuberozitate se lovește de porțiunea superioară a bureletului glenoidian. În acest moment, suprafața articulară a capului humeral părăsește aproape cavitatea glenoidă și intră în contact cu porțiunea inferioară a capsulei articulare.

Mușchii abductori ai umărului sunt:

deltoidul cu toate fasciculele lui;

supraspinosul (chiar singur în afara deltoidului);

lunga porțiune a bicepsului brahial (are un rol secundar).

Mișcarea de abducție se poate face numai până la un unghi de 900. Peste această valoare, ridicarea humerusului nu este posibilă datorită prezenței acromionului. Ridicarea brațului peste 900 se face numai cu ajutorul mișcării de basculă laterală a scapulei.

Mișcarea de adducție se face în sens invers, un rol important revine greutății membrului și gravitației, mișcarea fiind controlata tot de mușchii abductori care, prin contracția lor izometrica, dirijează apropierea membrelor superioare de trunchi. Mușchii adductori ai umărului sunt:

pectoralul mare;

dorsalul mare;

rotundul mare;

rotundul mic;

subscapular;

coraco-brahial;

biceps brahial (cu scurta porțiune);

triceps brahial (cu lunga porțiune).

Figura 6. Reprezinta miscarea de abductie si adductie realizata de catre umar

Mișcările de proiecție înainte și înapoi

Ele se fac: cu bascularea capului humeral înapoi, în anteducție și cu bascularea capului humeral înainte, în retroducție, în timp ce extremitatea inferioară a humerusului se deplasează în sens invers, pe un arc de cerc dispus sagital.

Amplitudinea proiecției înainte este de 950, iar cea a proiecției înapoi de 200. Amplitudinea lor se poate mări prin intervenția centurii scapulare și a coloanei vertebrale până la 180o în anteducție și 35o în retroducție.

În anteducție participa mușchii:

marele pectoral;

coraco-brahialul;

deltoidul (fascicule claviculare).

În retroducție participa mușchii:

deltoidul (fascicule spinale);

marele dorsal.

Mișcările de rotație înăuntru și în afară

Ele se realizează în jurul unui ax longitudinal ce trece prin capul humeral în jurul axei anatomice lungi a humerusului. Amplitudinea lor este de 800 pentru rotația externă și 950 pentru rotația internă.

În mișcarea de rotație înăuntru, capul humerusului alunecă dinainte – înapoi pe cavitatea glenoidă. Mișcarea este produsă de mușchii supraspinos, rotundul mare, subscapular.

În mișcarea de rotație în afară, capul humerusului alunecă dinapoi – înainte pe cavitatea glenoidă. Mișcarea este produsă de mușchii subspinos și micul rotund.

Mișcarea de circumducție

Această mișcare însumează mișcările precedente care se execută în jurul celor trei axe. Capul humeral descrie un mic cerc urmărind conturul cavității glenoide, în timp ce extremitatea inferioară a humerusului descrie un cerc mare, dar în sens invers.Figura 7. Reprezinta miscarea de circumducție

Între articulațiile centurii scapulare și articulația scapulo-humerală este o strânsă legătură în mișcările variate și ample ale membrului superior.

3.DEFINITIE,CLASIFICARE ȘI MANIFESTARI CLINICE

Patologia studiată in cadrul temei de licentă, mai precis tendinita este reprezentata de o inflamație a tendoanelor , acestea fiind fascicule fibroase ce fixează mușchii de oase. Această afecțiune este caracterizată de durere la inserțiile tendinoase pe os. Inflamația poate să existe fie la joncțiunea musculotendinoasă, fie la punctul lui de inserție pe os (entesopatie), fie în partea sa mediană.

Factorii declanșatori ai tendinitei:

Sunt uzura, vibrațiile, recuperarea neadecvată sau insuficientă după activitațile fizice. Persoanele care practică activități sportive care prevăd mișcări de tip overhead (toate acele mișcări în care membrul superior se duce deasupră și înapoia capului, precum sporturile de aruncare) poate să provoace tendinita.

Formele severe, precum ruptura de tendon necesita o intervenție chirurgicală. Această afecțiune este des întalnită la sportivi,sau persoanele care realizează activitati in condiții neobisnuite. Sportivii predispusi la tendinita:practicantii de sporturi extrreme cu solicitari mari la nivelul musculaturii.

Figura 8. Reprezinta doua dintre activitatile care pot duce la aparitia tendinitei(mișcarea de ridicare repetată)

3.1 Clasificare

Tendinopatia de la nivelul umarului este asociata cu activitati precum pictatul, inotul iar simptomele tipice sunt crampe in umar si mișcare dureroasă. Durerea apare la palparea marii tuberozitati unde se insera muschii. Se aplica testul Yergason.

Figura 9. “Testul Yergason”

Durerea se împarte in:

acută, atunci când apare brusc și are o durată limitată întrucât încetează odată cu eliminarea cauzei care a declansat-o;

cronică, este mai persistenta decât durerea acută: de fapt, simptomul durează mai mult decât era de așteptat(peste 6 luni) și afectează viața socială și personalitatea pacientului.

Durerea acută

Apare brusc și reprezintă cazul clasic de alarmă care ajută să se acționeze în mod corespunzător pentru a evita producerea unei vătămări mai mari a organismului, de exemplu menținerea în repaus a părții traumatizate. Când durerea persistă dincolo de procesul de vindecare, aceasta ia forma durerii cronice. În cele mai multe cazuri, aceasta poate fi simptomul care permite medicului să ajungă imediat la stabilirea unui diagnostic. Indiferent de originea sa, durerea acută produce reacții de apărare și de protecție, care cuprind:

tulburări de dispoziție (depresie, anxietate, teamă);

modificări la nivelul sistemului nervos vegetativ (modificarea ritmului cardiac și a tensiunii arteriale, greață, vărsături, transpirație);

schimbarea posturii.

Durerea cronică
Afectează sute de milioane de oameni din întreaga lume și modifică capacitatea lor fizică, emoțională și profesională. În trecut, durerea era denumită cronică atunci când dura cel puțin șase luni, însă de-acum limita de timp a fost depășită și în prezent durerea este cronică atunci când aceasta durează mai mult decât era de așteptat. Este o stare care tinde să fie mai insistentă decât cea a durerii acute și afectează viața socială și personalitatea pacientului. Persoanele care suferă de dureri cronice suferă, de asemenea, de tulburări de somn, depresie, oboseală și se confruntă cu o reducere a facultăților lor intelectuale.

3.2 Manifestari clinice

Tendinita, bursita si sindromul de compresie a umarului au o stransa legatura,acestea pot apare singure,sau asociate. Daca muschii rotatori externi ai umarului (rotund mare, rotund mic si infrascapularul) si bursa umarului sunt inflamate, iritate si edematiate, acestea pot fi prinse intre capul humerusului si acromion. Miscarile repetate care implica bratul sau procesele de imbatranire ce implica miscari la nivelul umarului timp de multi ani, pot de asemenea sa irite si sa conduca la uzura tendonului, a muschiului si a structurilor din vecinatate.

Tendinita reprezinta inflamatia prin inrosire, durere si umflare a tendonului. De obicei ca urmare a ciupirii de catre structurile invecinate in tendinita umarului, rotatorii externi ai umarului si/sau tendonul bicepsului devin inflamate. Traumatismul poate sa flucueze de la o usoara inflamatie pana la implicarea tuturor muschilor ce produc rotatia umarului. Tendinita si sindromul de compresie sunt de obicei insotite de inflamatia sacului bursier care protejeaza umarul. O bursa inflamata poarta denumirea de bursita.

Semnele acestor afectiuni au un debut cu usor discomfort si durere in partea superioara a umarului sau o treime din brat si/sau dificultate in a dormi pe umarul afectat. Atunci cand bratul este ridicat deasupra capului sau departat de corp, tendinitele si bursitele produc durere. Daca tendinita implica si tendonul bicepsului (tendonul aflat in fata umarului), durerea se va simti in partea anterioara si/sau laterala a umarului si poate iradia spre cot si antebrat. Durerea poate sa apara si atunci cand bratul este impins cu forta spre  sus.

Simptome si evoluție

Simptomatologia principală este durerea care poate exista chiar și in stare de repaus,accentuandu-se la palpare dar și atunci când se solicita articulațiile adiacente tendonului inflamat. Ruptura tendinoasa este principalul risc al tendinitelor netratate.

În tendinita bicipitală apar uramtoarele simptome:

•durere la nivelul umărului anerior,accentuată de incercarea de a ridica brațul deasupra capului;

•discomfort resimțit precum o greutate în umăr și în braț;

•uneori senzația de pocnitură.

Figura 10. Ilustreaza durerea la nivelul umărului anterior

Figura 11. Ilustreaza tendonul inflamat cat si bursa plina cu lichid

3.3Tratament

Tratamentul de recuperare are în principal următoarele obiective: diminuarea durerii, combaterea inflamației și a tendinței la fibroză, refacerea troficității țesuturilor, recuperarea mobilității umărului, refacerea gestualității cotidiene.

Pentru realizarea obiectivelor menționate se foloseste tratamentul medicamentos, metode fiziokinetoterapeutice și intervențiile chirurgicale. În general aceste mijloace terapeutice se asociază într-un mod variabil în funcție atât de forma clinică și stadiul evolutiv al bolii cât și de starea generală a bolnavului.

Tratamentul medicamentos presupune medicație antiinflamatoare steroidiană sau nesteroidiană și medicație antialgică. Medicamentele utilizate se pot administra oral, topic sub formă creme sau injectabil, respectiv intramuscular sau intraarticular sub formă de infiltrații.

Metodele fiziokinetoterapeutice utilizate în recuperarea tendintei la nivelul umarului sunt reprezentate de:

•măsuri igieno-dietetice, respectiv imobilizarea în poziție de repaus pentru detensionarea tendonului afectat;

•aplicații de termoterapie: aplicarea locală de proceduri reci în stadiile acute, masaj cu gheață și de proceduri calde în stadiile cronice, de exemplu diatermie prin unde scurte;

•electroterapie antialgică, antiinflamatorie sau excitomotorie în funcție de simptomatologie și de stadiul clinic al bolii,astfel cele mai utilizate forme de electroterapie sunt: stimularea electrică transcutanată-TENS, curenții interferențiali sau diadinamici, curenții Trabert ,terapia tecar sau ultrasonoforeza cu hidrocortizon;

•masajul trebuie adaptat la caracteristicile anatomice ale regiunii și simptomatologie; acesta cuprinde în principal manevrele de netezire, frământare, fricțiune și vibrație;

•terapia ocupațională sau ergoterapia urmărește prin muncile casnice sau orice altă activitate efectuată, să-i restaureze sau să-i crească performanțele profesionale sau sociale ale pacientului; scopul acestei metode de recuperare este de a reduce sau a corecta disfuncțiile prezente și de a facilita învățarea sarcinilor și funcțiilor esențiale pentru adaptarea sa socială și pentru promovarea stării de sănătate;

•hidrokinetoterapia, respectiv exercițiile kinetice efectuate în apă la 36-37°C, are la bază aceleași metode și tehnici ca și cele executate în sala de kinetoterapie, respectându-se însă principiile și avantajele oferite de mediul acvatic; această metodă de recuperare are efect analgetic, vasodilatator și miorelaxant;

•kinetoterapia această metodă de recuperare reprezintă pilonul principal al recâștigării amplitudinii articulare și al recuperărării troficității țesuturilor; programul kinetoterapeutic are particularități în funcție de simptomatologia bolnavului și de forma clinico-anatomo-funcțională a bolii, foarte utile sunt și exercițiile de relaxare Jacobson;

•mentionam si imobilizarea în poziție de repaus cu brațul în abducție la 35—45° cu o pernă mică sub axilă și susținut de o eșarfă; în timpul nopții abducția este menținută cu o pernă, de asemenea brațul se sprijină și el pe o pernă pentru a determina o ușoară flexie.

Etapizarea recuperarii conservatoare

Etapa I fiind perioada in care punctul de interes este durerea.

Obiectivele kinetoterapeutice vor fi:

a)Combaterea durerii locale, inflamatiei si a hipotoniei musculare. Pentru acestea se poate recurge la urmatoarele mijloce:

termoterapie locală sau crioterapie (de la caz la caz, funcție de substratul inflamator prezent);

electroterapia antalgică și excitomotorie (în special curenții interferențiali);

masajul loco-regional;

kinetoterapia activă și pasivă;

b)rearmonizarea articulatiei scapula-humerale

c)mobilizarea articulatiei scapulo-toracale

Etapa a II a continuând programul kinetoterapeutic instituit în etapa precedentă, este o etapă de tranziție spre programul de recuperare funcțională propriu-zisă ce se desfășoară în etapa a III-a și care are următoarele obiective majore:

refacerea amplitudinii totale a mișcărilor ce se realizează din centura-scapulo-humerală

restabilirea forței, volumului și a rezistenței musculare care să asigure pe lângă mobilitate și o bună stabilitate a umărului

În această etapă se finisează ultimele grade de libertate articulară, se reface forța musculară de contracție la valorile normale și se redă posibilitatea efectuării, în condiții normale, a tuturor gesturilor uzuale.

Etapa a III-a nu este obligatorie pentru toți bolnavii. Ea se adresează redobândirii performanțelor motorii particulare pe care bolnavul le avea înainte de traumatism și se aplică sportivilor sau acelora care desfășoară activități fizice deosebite.

3.4 Metode utilizate în recuperare

Se folosesc urmatoarele mijloace de recuperare:

Kinetoterapia

Electroterapia

Hidrokinetoterapia

Kinesiotape

Crioterapia

3.4.1 Kinetoterapia

Kinetoterapia reprezintă o metodă de recuperare care constă în efectuarea in funcție de patologia tratată a unor programe de exercitii fizice specific care au ca scop redarea calitaților mortice afectate și/sau îmbunatațirea stadiului funcțional în cadrul patologiei prezente .

În cazul tendinitei la nivelul umărului,cheia recuperarii este odihna, însa după perioada în care durerea a dispărut se începe cu miscari usoare, pentru tonifierea musculaturii din zona afectată. Acestea se fac sub îndrumarea kinetoterapeutului.

Exercitiul fizic reprezintă repetarea sistematica a unor cicluri de mișcari care au drept scop influentarea dezvoltării fizice și a capacitatii de mișcare a individului, fara producerea unor modificari morfologice vizibile.

Obiectivele exercitiului fizic terapeutic

Obiectivele se clasifica dupa efectele induse în:

•morfologice

•favorizeaza procesele de crestere si dezvoltare fizica

•prevenire atitudinilor incorecte ale corpului

•corectarea atitudinilor si deficientelor corpului

•functionale

•cresterea capacitatii generale de efort

•cresterea capacitatii functionale a aparatului cardiovascular (debit sistolic, VO2 max)

•cresterea capacitatii functionale a aparatului respirator (volume si capacitati pulmonare)

•cresterea capacitatii functionale a aparatului locomotor  (amplitudini articulare, proprietati musculare)

•cresterea capacitatii functionale a celorlalte aparate si sisteme ale organismului

•neuropsihice

•dezvoltarea capacitatii de relaxare fizica (musculara, functionala) si psihica

•dezvoltarea capacitatilor cognitive

•dezvoltarea capacitatilor de învatare motrica, a expresivitatii si cursivitatii miscarilor

•social-educationale

•favorizeaza integrarea si reintegrarea în grupuri sociale (familie, colectiv de munca, echipa)

•formarea obisnuintei de a practica sistematic exercitiile fizice în scop profilactic si terapeutic

•formarea reflexului de atitudine corecta a corpului

Principiile de baza ale exercitiului fizic:

•exercitiile se executa lent, ritmic, fara miscari bruste;

•exercitiile trebuie sa se bazeze pe pozitii de start stabile, solide, menite sa faciliteze travaliul muschilor si sa permita apoi o recuperare cât mai buna a acestui travaliu;

•progresivitatea exercitiilor va fi lenta, de la stadiile cele mai joase de forta musculara, redoare sau incoordonare trecându-se treptat spre exercitiile care cer forta, amplitudine sau coordonare aproape normale;

•se va urmari ca exercitiile de tonifiere musculara sa se execute întotdeauna pe toata amplitudinea de miscare articulara posibila;

•cu cât un exercitiu a cerut o contractie musculara mai intensa,  cu atât pauza de relaxare care urmeaza va fi mai lunga, pentru a asigura refacerea;

•orice exercitiu trebuie sa se execute în limitele maxime posibile ale unghiului de miscare a segmentului;

•numai în acest fel vor intra în actiune toate fibrele musculare iar amplitudinea miscarii se va mentine sau va redeveni normala.

Dintre aceste principii cele mai importatnte sunt pozitia de start si principiul progresivitatii. Așadar un program complex,bine structurat si individualizat,duce la o recuperare corecta.

3.4.2 Electroterapia

Electroterapia foloseste semnale electrice care interfera cu fluxul neurotransmitatorilor durerosi catre creier. Astfel se modifica mesajul de la nerv catre creier. Din punctul de vedere fizioterapeutic, alterarea arcului durerii (nerv – creier – tesut periferic), fie ca pacientul prezinta episoade dureroase acute sau cronice, reprezinta o modalitate de tratament cruciala unde electroterapia se poate dovedi o resursa imporanta acolo unde metodele conventionale de tratament nu sunt la fel de eficiente. De asemenea, electroterapia poate folosi in accelerarea procesului de vindecare acolo unde s-au produs leziuni tisulare.

3.4.2.1TENS (Stimularea electrica nervoasa transcutanata)

TENS este folosita la scara larga in combaterea diferitelor patologii dureroase.

Fiind un dispozitiv electric imprastie impulsurile de-a lungul pielii. Dispozitivul este conectat cu ajutorul unor fire de tensiune cu mici electrozi care sunt plasati pe piele, la nivelul zonei dureroase. Astfel se permite o incarcare electrica de intensitate mica la nivelul zonei dureroase. TENS poate functiona in doua modalitati:

1. Stimularea cu frecventa inalta, prin stimularea anumitor fibre nervoase ce nu provoaca durerea, va trimite semnale catre creier ce vor bloca astfel alte semnale nervoase ce provoaca durere. Stimularea cu frecventa inalta, denumita uneori si stimulare conventionala, poate fi tolerata pentru ore intregi, insa senzatia de scadere a durerii se va mentine pentru perioade scurte de timp.

2. Stimularea cu frecvente joase favorizeaza producerea de endorfine, ce fac parte din sistemul nostru natural de combatere a durerii. Stimularea cu frecventa joasa este mai putin comfortabila si nu poate fi tolerata decat pentru 20-30 minute, insa scaderea durerii va dura mult mai mult.

Spre deosebire de multe medicamente antialgice, TENS nu provoaca dependenta si prezinta putine efecte adverse.

Figura 12. Ilustreaza o aplicatie a TENS-ului

Terapia interferențială este una dintre metodele care poate fi aplicată aproape în orice zonă a corpului, pentru a trata afecțiunile acute și cornice prin schimbarea frecvențai și intensității folosite. Curenții de medie frecvență prezintă curenți cu frecvențe cuprinse între 1000 – 100.000 Hz. Principiul de bază în terapia interferențială este de a utiliza efecte fiziologice semnificative ale stimulării nervoase cu frecvențele joase, fără a asocia efectele colaterale oarecum dureroase și neplăcute caracteristice terapiei cu curenți de joasă frecvență.

Exista patru aplicatii clinice in care s-a demonstrate utilitatea terapiei interferentiale:

•scaderea durerii (similar TENS)

•stimularea musculara – preventia atrofiei musculare, mentinerea anvergurii miscarilor

•stimularea fluxului sangvin

•reducerea edemului local

În patologiile acute, perioade scurte de tratament de 5-10 minute pot fi suficienta pentru obtinerea efectului dorit. In alte situatii, este necesar ca tesuturile sa fie stimulate pe o perioada mai lunga, de 20 sau 30 minute. Perioadele scurte de tratament au aplicabilitate, in mod special, in situatiile acute.

3.4.2.3 Terapia TECAR

Terapia TECAR se efectueaza prin intermediul unui aparat care functioneaza folosind curenti de inalta frecventa, insesizabili pacientului, care intra in tesut si se transforma in caldura. Folosind frecvente diferite, se poata actiona asupra structurile superficiale si a celor cele profunde.

In timpul terapiei, corpul se foloseste de propria energie, activand mecanismele de regenerare de la nivelul tesuturilor si al musculaturii, avand ca efect vindecarea. Aceasta energie produce efecte mecanice (mai buna conducere a fluxului sangvin), chimic-biologice (accelerarea metabolismulului celulelor lezate) si termice (producerea caldurii). Aparatul functioneza cu ajutorul a doi electrozi si a unei creme conductoare :

• un electrod de tip placa electrodul negativ va fi asezat pe partea opusa zonei anatomice lucrata, acesta formeaza legatura cu electrodul mobil

•  un electrod mobil electrodul activ prin care este transmis curentul care va fi plimbat prin miscari circulare pe zona anatomica de tratat
• crema conductoare

Stimularea energiei din interiorul tesuturilor biologice activeaza procesele naturale de vindecare ale organismului si are efect antiinflamator si analgezic.

Figura 13. Ilustreaza o aplicatie a terapiei TECAR

3.4.3 Hidrokinetoterapia

Practicarea hidrokinetoterapiei se face in momentul in care pacientul a iesit din perioada de inflamatie.

Hidrokinetoterapia reprezinta o formă aparte a kinetoterapiei. Ea se practică în bazine de dimensiuni și forme variate, rezistență pe care apă o opune mișcărilor fiind direct proporțională cu viteza mișcării și suprafața segmentului care participă la mișcare.

Bazinele se dotează cu diferite dispozitive (macara pentru ridicatul și coborâtul bolnavului pe targă sau pe scaun în bazin, scripeți mobili cu centuri de prindere, diverse planuri înclinate, plutitoare, labe, etc.), care favorizează executarea mișcărilor.

Obiectivele generale ale HKT pot fi:

scurtarea mușchilor alungiți și alungirea celor scurtați;

formarea atitudinilor corecte ale corpului;

corectarea deficiențelor secundare, de tip compensator;

refacerea capacității generale de mișcare;

revenirea la normal a funcției segmentului afectat de deficiență;

stimularea psihică prin gimnastică respiratorie și exerciții corective acvatice simple, care favorizeaza în general desfășurarea procesului de reabilitare;

Adaptând după anumite lucrări de medicină terapeutică, caracteristicile HKT sunt:

nu poate vindeca niciodată o deviație osoasă evolutivă;

orice tratament HKT trebuie însoțit de corectarea poziției în viața cotidiană (adaptarea mobilierului, a mesei de lucru, a spătarului scaunului, etc.);

pe toată perioada tratamentului, cât mai ales după acesta, de-a lungul vieții, pacientul trebuie să urmeze programul de exerciții specifice deficienței sale;

un rol important îl are HKT înaintea aplicării aparatelor ortopedice, prin crearea indicilor de suplețe ai structurilor musculo-ligamentare;

în timpul purtării aparatelor ortopedice HKT întreține troficitatea globală și, în special, musculară, redusă de imobilizare;

pe timpul ortezării exercițiile HKT tonifică musculatura;

la eliminarea aparatului ortopedic HKT intervine în redresarea posturală;

post-operator, HKT accelerează integrarea socială prin simplul fapt că pune în relație mai devreme pacientul cu alte persoane, fiind aplicată precoce, înaintea terapiei terestre;

HKT asigură și menținerea sau dezvoltarea capacității respiratorii, care este, de obicei, redusă (de exemplu, în deviațiile vertebrale evolutive).

Menținerea unei stări psihice normale reprezintă condiția esențială care face posibilă aplicarea programului kinetoterapeutic. Reușita acestuia depinde de posibilitățile și de dorința de colaborare a pacientului, pentru că fiecărui pacient i se cere să depună un efort pe măsura capacității sale în cadrul programului de recuperare.

Mijloacele folosite în HKT sunt:

specifice – din care fac parte exercițiile corective;

ajutătoare – din care fac parte gimnastica, unele jocuri, unele sporturi, turismul, unele dansuri;

asociate – din care fac parte factorii naturali de călire, odihna activă, mecanoterapia, elongațiile etc.

Avantaje ale HKT:

temperatura apei sedează durerile;

apa caldă relaxează musculatura;

crește complianța țesutului conjunctiv, făcându-l elastic,

extensibil;

permite o mobilitate articulară mai bună;

facilitează mișcările când se execută de jos în sus, iar de sus în jos se creează o contra-rezistență ce trebuie învinsă.

Hidrokinetoterapia include exerciții și mobilizări executate cu corpul în imersie, pacienții beneficiind de acțiunea complexă a factorilor mecanici, termici și chimici ai apei.

3.4.4 Kinesiotaping-ul

3.4.4.1 Noțiuni generale

Bazele kinesiotaping-ului își au origine în Asia din anii ’70, în Japonia și Korea. Aceasta nouă metodă a pornit de la fundamentări teoretice din Kinesiologia și Chiropraxia, bazată pe ideea că mișcarea și activitatea musculară sunt fundamentale pentru menținerea sănățății.

Principiul de bază al acestei noi concepții este că mușchii nu au doar un rol fundamental pentru mișcarea segmentelor, ci înfluențează circulația limfatică, circulația sangvină și temperatură corpului. Astfel, când mușchii nu funcționează în mod corect, acești pot fi cauză a multor varietăți de durere și leziuni.

Pornind de la acest principiu, s-a conceput și creat o bandă elastică, care să poată ajută acțiunea mușchiilor fără sa limiteze mișcăriile corpului. Datorită acestei benzi, tratând mușchiul afectat, procesul de vindicare se activează. Însă, în timpul perfecționării acestei metode, s-a mai observat un lucru: aplicarea benziilor nu era indicată doar pentru tratarea mușchilor, ci și pentru alte scopuri.

3.4.4.2 Caracteristicile benzii

Banda este 100% bumbac, de greutate și grosimea pielii umane (din cauză această nu se mai simte prezența ei după cateva minute), conține un adeziv acrilic hipoalergenic, se întinde in mod unidirecțional (longitudinal), se poate întinde cu 50% mai mult față de lungimea sa inițială. Este rezistentă la apă, deci se poate folosi și în cazul hidrokinetoterapiei.

3.4.4.3 Efectele kinesiotaping-ului

Efectele kinesiotaping-ului pot fi clasificate după cum urmează:

analgezice: prin ridicarea pielii, se mărește spațiul și se reduce durerea. Sunt stumulate radacinile dorsale ale nervului spinal, care la randul lor trimit semnalele la coarnelor posterioare ale măduvei spinării

îmbunațățirea funcției musculare prin reglarea tonusului muscular;

ajută la nivelul articular prin:

stimularea propriocepției;

corectarea poziției articulare;

corectarea direcția mișcării;

îmbunătățirea stabilității articulare;

elimină blocajelor circulației sangvine și drenaj limfatic;

mecanisme neuroreflexogene.

3.4.4.4 Aplicarea kinesiotape

Bandajarea mușchiului biceps se face astfel:

• banda cu o lațime de 5 cm;

•banda se măsoară cu pielea în poziție întinsă, de pe partea superioară a articulației glenohumerale până pe partea frontală a radiusului;

•întinderea benzii este 0, se aplică baza, pielea fiind în pozitie neutră, tocmai deasupra plicii cotului, ambele fâșii mai scurte ale X-ului se plică în jurul plicii cotului, apoi se aduce cotul în extensie și brațul în retroversie și se aplică fâșiile active în jurul circumferinței maxime a mușchiului, spre partea cranială;

•capătul de fixare a fâșiei laterale se aplică, cu pilea aflată în poziție neutră, chiar cranial față de partea de sus a umărului, capatul de fixare a fâșiei nediale se aplică cu pielea aflată în poziție neutră, pe apofiza coracoidă;

•se evită bandajarea plicii cotului.

Figura 14. Ilustreaza o aplicatie kinesiotape

3.4.5 Crioterapia

Crioterapia reprezintă utilizarea generală sau locală a temperaturilor scazute in domeniul medical. Crioterapia se utilizează pentru tratarea diferitelor leziuni articulare sau musculare, primele cazuri în care s-a folosit aceasta metoda de tratament, datând înca din secodul XXVII. 
Scopul acesteia este de a:

•diminua cresterea și reproducerea celulara (metabolismul celular)

• de a favoriza supraviețuirea celulară

• de a scădea procesul inflamator

• de a scădea durerea si a combate spasmele, de a promova vasoconstrictia

• favorizează circulatia sangvina: crioterapia îmbogateste sangele cu nivele crescute de oxigen si ajuta in livrarea de nutrienti vitali de-a lungul intregului corp. S-a demonstrate legatura dintre nivelele scazute de oxigen in sange si susceptibilitatea la diverse boli si la un sistem imunitar deficitar

• îmbunatatirea sistemului imunitar: odata cu favorizarea circulatiei sangvine, vor creste nivelurile nutritive si de oxigenare, stimulandu-se rapid sistemul imunitar. Astfel, se vor normaliza dezechilibrele hormonale, acesta fiind unul dintre cele mai importante beneficii ale cioterapiei

• îmbunătățirea starii de energie si a fortei: în momentul in care organismal intra intr-o stare de alerta prin imbunatatirea sistemului imunitar, unul dintre cele mai frecvente efecte ale terapiei descrise in literatura constau in cresterea nivelului de energie si o forta consecventa.

• diminuarea starii de oboseala

• adjuvant in recuperarea patologiilor sportive: în timp ce kinetoterapia reprezinta modalitatea standard de recuperare a leziunilor sportive, din ce in ce mai multi sportive de performanta isi indreapta atentia catre crioterapie pentru o rapidă scădere a durerii si un proces de recuperare mai rapid.

•metoda eficienta de scadere a durerii: în vreme ce pielea se va raci la aproximativ 10-12 grade Celsius, temperatura de baza a corpului va ramane, in principiu, aceeasi in timpul tratamentului prin crioterapie si va prezenta o usoara descrestere la sfarsitul sedintei. Aceasta terapie prin raciere va promova stimularea eliberarii de endorfine, ce vor favoriza analgesia. Crioterapia folosita in scopul scaderii durerii a devenit populara in anii 1970 atunci cand i s-a demonstrat utilitatea in combaterea durerilor reumatice. De atunci a fost folosita ca o modalitate de tratament suplimentara pentru multe alte probleme de sanatate, incluzand aici si leziunile sportive, precum si afectiunile musculare generale, durerile articulare sau procesele inflamatorii.

• scade timpul necesar recuperarii: crioterapia a beneficiat de o atentie sporita din partea sportului datorita beneficiilor anti-inflamatorii si analgezice. 

• sporeste concentr

Figura 15. Ilustreaza aparatul de crioterapie

4. Parte specială

4.1 DESFĂȘURAREA CERCETĂRII

4.1.1 Ipoteza de lucru

Acest studiu s-a desfășurat pe etape:

Cunoașterea cazurilor

Analiza fișelor medicale precum-date personale și aspecte specifice

Testingul inițial al pacienților la intrarea în planul de recuperare (ziua 1)

Întocmirea unui program de recuperare

Perioada de recuperare

Testarea finala spitalizare (ziua 14)

Analizarea comparativă a rezultatelor testing-ul inițial/final

Concluzii

Recomandari

Se va urmari, testarea inițială, mai apoi pe parcursul programului de recuperare un testing intermediar, după aceea cel final. Pacienții urmeaza tratamentul pe parcursul spitalizarii, perioadă de 14 zile, după aceea se recomanda continuarea acestuia la domiciliu. Metodele de recuperare pe perioada spitalizarii sunt:

•kinetoterapie, electroterapie, hidrokinetoterapie, kinesiotaping, crioterapie.

Metodele ce sunt recomandate la domiciliu sunt:

•kinetoterapie, kinesiotaping.

4.2 Material și metode – studiu de caz

4.2.1 Prezentarea lotului de pacienți și locul desfășurării studiului

Recuperarea pacienților sa facut in perioada 1 iulie 2018 – 1 iunie 2019, în cadrul hotelului Ceres din Stațiunea Băile 1 Mai, care dispune de o baza de tratament. Studiul a fost facut sub îndrumarea doctorului Marcu Mihai Florin. Lotul de subiecți din programul de recuperare este format din 20 pacienți.

Criterii de includere:

•internarea în cadrul hotelului Ceres din Stațiunea Băile 1 Mai,respectiv în baza de tratament;

•diagnosticul de tendinită la nivelul articulației scapulo-humerale;

•respectarea tratamentului medicamentos recomandat și a perioadei de recuperare fizicală.

Criterii de excludere:

•neoplasme de orice fel de natură;

•comorbiditați invalidante;

•boli psihice.

4.2.2 Studiu de caz

Au fost luați în studiu 20 de pacienți, internați în baza de tratament din cadrul hotelului Ceres din Băile 1 mai, care și-au exprimat acordul de a participa la realizarea acestei lucrări de licență.

Din totalul de 20 de pacienți, 8 din aceștia au urmat în totalitate tratamentul prescris. De amintit că 3 dintre ei, au prezentat o intoleranță in urma aplicării benzii kinesiotape.

Cei 20 de pacienți, au fost împarțiți în funcție de sex, lot de femei precum și lot de bărbați. În funcție de partea afectată, stânga sau respectiv dreapta.

Stabilirea unor grupe de interes:

1.cei care urmează tratamentul medicamentos cât și cel fizical indicat pe perioada spitalizării;

2.cei care urmează tratamentul medicamentos cât și cel fizical indicat pe perioada spitalizării , dar și kinetoterapie, kinesiotape la domiciliu;

Tabelul 2. Grupele de interese,tratamentul în spital/în spital și la domiciliu

Figura 1. Grupele de interese,tratamentul în spital/în spital și la domiciliu

4.2.3 Scopul studiului

Principalul obiectiv al acestui studiu,a fost cel de a scoate în evidență beneficiile programului de recuperare în tratarea tendinitelor de la nivelul umărului. Depistarea precoce a acestei patologii, ajută pacientul în a urma un program de recuperare care sa îi redea o calitate bună a vieții și reintegrarea sa in spațiul de munca,cât și social. Pe de o parte, scopul studiului, mai are ca și obiectiv scoaterea în evidență a faptului că, dacă se urmează toate procedurile indicate în perioada spitalizării, cât și continuarea acestora la domiciliu, se va obține o recuperare corectă, iar șansele de recidivă să tindă spre nulitate. Pe de alta parte, nerespectarea indicațiilor teraputice, precum și neglijarea inidcațiilor de la domiciliu, duc la o recuperare precară, iar riscul de recidivă fiind unul tot mai mare.

4.2.4 Analiza

La prelucrarea acestui lot s-a analizat structura pe vârstă, sex, membrul afectat, urmărind pacienții care fac tratamentul medicamentos cât și cel fizical indicat pe perioada spitalizării și cei care fac tratamentul medicamentos cât și cel fizical indicat pe perioada spitalizării , dar și kinetoterapie, kinesiotape la domiciliu, mai apoi din evaluarea mobilitații s-au cercetat cele mai relevante mișcări precum flexia și abducția, iar în final s-a urmărit durerea resimțita de pacienți.

4.3 Date demografice

Tabelul 3. Repartiția în funcție de vârstă

Figura 2. Repartiția în funcție de vârstă

Tabelul 4. Repartiția în funcție de sex

Figura 3. Repartiția în funcție de sex

4.3.1 Cunoașterea membrului afectat

Tabelul 5. Membrul afectat

Figura 4. Membrul afectat

4.4 Metode de evaluare

4.4.1 Evaluarea mobilității

Pentru evaluarea mobilității umărului s-a folosit goniometrul, pentru a determina gradele: flexie, extensie, abducție, adducție, rotație internă și rotație externă ale umărului afectat.

4.4.1.1 Flexie

Definirea mișcării: mișcare anterioară a brațului într-un plan sagital.

Valoarea normală: 180° (Chiriac), 160°-180° (Magee), 180° (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezând/ortostatism,cu membrul de testat în poziție anatomică.

Poziția finală: subiectul în șezând/ortostatism ajunge cu brațul pe lângă ureche.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: sagital.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – plasat la nivelul articulației scapulo-humerale, pe partea laterală.

Brațul fix – urmărește epicondilul lateral humeral, paralel cu linia medio-axilară a trunchiului.

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței laterale a brațului, urmărind epicondilul lateral humeral.

Poziția examinatorului față de segmentul testat este de aceeași parte a membrului.

Figura 16. Ilustreaza miscarea de flexie

4.4.1.2 Extensie

Definirea mișcării: mișcarea posterioară a brațului într-un plan sagital.

Valoarea normală: 45° (Chiriac), 50°-60° (Magee), 50°-60° – activ, 90° – pasiv (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în șezând/ortostatism/decubit ventral, cu membrul de testat în poziție anatomică.

Poziția finală: subiectul în șezând/ortostatism/decubit ventral își deplasează brațul spre înapoi, până la limita de mișcare.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: sagital.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – plasat la nivelul articulației scapulo-humerale,pe partea laterală.

Brațul fix – urmărește epicondilul lateral humeral, paralel cu linia medio- axilară a trunchiului.

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței laterale a brațului, urmărind epicondilul lateral humeral.

Poziția examinatorului față de segmentul testat este de aceeași parte a membrulFigura 17. Ilustreaza miscarea de extensie

4.4.1.3 Adducție

Definirea mișcării: mișcarea de apropiere a brațului de corp (revenire din abducție).

Valoarea normală: adducția pură este imposibil de realizat din cauza trunchiului. Ea se poate asocia cu flexia umărului sau cu extensia acestuia (50°-75°, Magee). În continuare este prezentată măsurarea adducției din poziția de abducție de 90°, în acest caz amplitudinea maximă fiind de 90°.

Poziția inițială: subiectul în șezând/ortostatism, brațul în unghi de 90° față de trunchi.

Poziția finală: subiectul în șezând/ortostatism, brațul pe lângă corp.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: frontal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului se plasează pe fața posterioară a articulației scapulo-humerale, în centrul acesteia

Brațul fix pe linia laterală a trunchiului.

Brațul mobil paralel cu linia de mijloc a feței posterioare a brațului, urmărind mediusul. În cazul prezenței cotului în valg, se urmărește olecranul.

Poziția examinatorului este în spatele membrului testat.

Figura 18. Ilustreaza miscarea de adductie

4.4.1.4 Abducție

Definirea mișcării: mișcarea de depărtare a brațului de corp.

Valoarea normală: 180° (Chiriac), 170-180° (Magee), 180° (Sbenghe). Poziția inițială: subiectul în șezând/ortostatism, cu membrul superior de testat în poziție anatomică.

Poziția finală: subiectul în șezând/ortostatism, brațul ajunge în unghi de 90° față de trunchi.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: frontal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – se plasează pe fața posterioară a articulației scapulo-humerale, în centrul acesteia.

Brațul fix – pe linia laterală a trunchiului.

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței posterioare a brațului, urmărind mediusul. În cazul prezenței cotului în valg, se urmărește olecranul.

Poziția examinatorului este în spatele membrului testat.

Figura 19. Ilustreaza miscarea de abductie

4.4.1.5 Rotație externă

Definirea mișcării: mișcare care se executa în jurul unui ax vertical, care trece prin centrul capului humeral.

Valoarea normală: 80°-90° (Chiriac), 80°-90° (Magee), 80°-90° (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în decubit ventral cu brațul în abducție de 90°, cotul flectat la 90°, antebrațul în pronație, palma privește spre cap.

Variantă: subiectul în ortostatism/șezând, brațul pe lângă corp, cotul flectat la 90°, antebrațul în supinație;

Poziția finală: în decubit ventral, antebrațul se deplasează cranial.

Pentru variantă: subiectul în ortostatism/șezând, brațul rămâne lipit de corp, în timp ce antebrațul descrie un arc de cerc într-un plan orizontal înspre lateral.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: transversal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – se plasează la nivelul articulației cotului, pe partea posterioară.

Brațul fix – urmărește mediusul, rămâne în această poziție pe tot parcursul mișcării (perpendicular pe braț).

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței posterioare a antebrațului, urmărește mediusului.

Poziția examinatorului este de aceeași parte a membrului de testat.

Figura 20. Ilustreaza miscarea de rotatie externa

4.4.1.6 Rotația internă

Definirea mișcării: mișcare care se executa în jurul unui ax vertical, care trece prin centrul capului humeral.

Valoarea normală: 80°-90° (Chiriac), 60°-100° (Magee), 90°-95°0 (Sbenghe).

Poziția inițială: subiectul în decubit ventral cu brațul în abducție de 90°, cotul flectat la 90°, antebrațul în pronație atârnă în afara mesei, perpendicular pe sol.

Poziția finală: antebrațul se deplasează caudal.

Determinarea planului în care se execută mișcarea: transversal.

Poziția goniometrului:

Centrul goniometrului – se plasează la nivelul articulației cotului, pe partea posterioară.

Brațul fix – urmărește mediusul, rămâne în această poziție pe tot parcursul mișcării (perpendicular pe braț).

Brațul mobil – paralel cu linia de mijloc a feței posterioare a antebrațului, urmărește mediusului.

Poziția examinatorului față de segmentul testat este de aceeași parte a membrului.

Figura 21. Ilustreaza miscarea de rotatie interna

4.4.1.7 Cele mai relevante mișcări testate: flexie, abducție

Tabelul 6. Flexia

Figura 5. Flexia

Tabelul 7. Abducția

Figura 6. Abducția

4.4.2 Evaluarea forței musculare

Pentru a evalua forța musculară a mușchiilor care participă la mișcări prezentate anterior, s-a folosit metoda manuală.

Rezultatele sunt exprimate de la 0 la 5, conform sistemului de cotare internațional:

“F0 (zero)- mușchiul nu realizează nici o contracție evidentă;

F1 (schițată)- reprezintă sesizarea contracției mușchiului prin palparea lui sau a tendonului; se poate aprecia numai pentru mușchii superficiali; pentru cei profunzi nu se observă diferență între F0 și F1;

F2 (mediocră)- permite mușchiului să mobilizeze segmentul în amplitudine completă, numai cu eliminarea gravitației; pentru aceasta se utilizează planuri de alunecare (plăci de plastic sau lemn talcat) sau se susține segmentul de către kinetoterapeut;

F3 (acceptabilă)- reprezintă forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul în amplitudine completă împotriva gravitației, fără alte mijloace rezistive;

F4 (bună)- este forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul în amplitudine completă și împotriva unei rezistențe cu valoare medie;

F5 (normală)- reprezintă forța unui mușchi capabil să mobilizeze segmentul pe toată amplitudinea de mișcare, împotriva unei rezistențe maxime, aplicate pe segmentul de mobilizat, cât mai distal.

4.4.3 Evaluarea durerii

Pentru evaluarea durerii s-a apelat la Scala Vas analog-vizuală.

Această evaluare constă în întrebarea pacientului despre durerea resimțită, exprimând această stare cu valori cuprinse de la 0 (fără durere) la 10 (durere maximă, insoportabilă). Evaluarea durerii s-a facut la testarea inițială, apoi urmată de cea intermediară în care urmaream ameliorarea acesteia, iar în cea finală doream îndepartarea ei în totalitate.

Figura 22. Scala analog-vizuală a durerii

Tabelul 8. Durerea

Figura 7. Scala durerii

5. Obiectivele programului de recuperare

5.1 Obiective generale

Reducerea durerii în articulația scapulo-humerală

Redobândirea mobilității articulației scapulo-humerale

Creșterea forței și a rezistenței musculare

Creșterea rezistenței generale a organismului și a rezistenței musculaturii membrului superior afectat

Reintegrarea socio-profesională

5.2 Obiective specifice

Prevenirea scaderii excesive a tonusului muscular membrului superior afectat

Restabilirea treptată a mobilității articulației scapulo-humerală

Învingerea temei folosirii articulației

Redobândirea siguranței în folosirea membrului superior afectat

Redobândirea autonomiei în timpul ADL-urilor

Reintegrare în activitate sportivă/la nevoie

6.Designul programului de recuperare

Programul de recuperare s-a realizat în perioada spitalizării, urmând perioada de recuperare la domiciliu.

Pe toata durată tratamentului au fost prevăzute 3 perioade de testări:

1. Testare inițială

2. Testare intermediară

3. Testare finală

Aceste testări ajută monitorizarea progresul pacientului de-a-lungul tratamentului, pentru a permite stabilirea din etapă în etapă obiectivele specifice perioadei de tratament.

Nr. ședințe săptămânale:6

Durata ședinței: 50/60 min

Mijloace folosite:

Electroterapie

Kinetoterapie clasică

Kinesiotaping

Crioterapie

Hidrokinetoterapia

Tipuri de exerciții

Exercițiul N.1

PI: Subiectul în ortostatism, membrele superioare flectate, mâinile sprijinite pe perete.

Comanda:”Urca cu mâinile!”

T1: Flexia membrelor superioare;

T2: Menținerea poziției

T3: Extensia membrelor superioare.

Dozare: 5 repetiții/2 serii/ 1 minut

Exercițiul N.2

PI: Subiectul în ortostatism, membrul superior homolateral abdus, mâna sprijinită pe perete.

Comanda:”Încearcă să urci cu mâna prin pașire cu degetele cât mai sus posibil!”

T1: Abducția Membrului superior;

T2: Menținerea poziției

T3:Adducția membrului superior.

Dozare: 5 repetiții/2 serii/ 1 minut

Exercițiul N.3

PI: Subiectul așezat pe un scaun reglabil, membrele superioare, sprijinite fiecare pe o minge tip Bobath.

Comandă: :”Rulează mingea înainte și înapoi!”

Dozare: 8 repetiții/2 serii/ 1 minut

Exercițiul N.4

PI: Subiectul în decubit dorsal, cot și umeri flectați 90°, mâinile în flexie dorsală sprijinite pe o minge Bobath lipita de perete.

Comanda: “Împinge în minge”

T1: Flexia umerilor

T2: Relaxare

Dozare: 20 secunde contracție izometrică/25 secunde repaus/ 2 serii/5 repetiții

Figura 23. Realizarea exercițiului N.4 “împinge în minge”

Exercițiul N.5

PI: Subiectul în decubit ventral cu umerii în afara mesei, membrele superioare atârnate

T1-T2:”Legănarea ușoară a brațelor înainte-înapoi”

Exercițiul N.6

PI: Subiectul în așezat membrele superioare pe masa, ține shoulderplate în mână.

Se efectuează mișcări de „ștergere” în toate direcțiile, pe planul mesei.

Dozare: 1 minut / 3 serii /1 minut repaus

Figura 24. Shoulder Plate

Exercițiul N.7

PI: Subiectul așezat pe un scaun, apuca un baston ținut cu ambele mâini, bastonul sprijinit pe masă.

Comandă:”Urcă pe toată lungimea bastonului alternativ mână peste mână!”

Dozare: 3 urcări/ 3 serii /1 minut repaus

Exercițiul N.8

Subiectul așezat pe scaun, pe masa se află 4 mingi de diferite greutăți și culori.

La comanda kinetoterapeut-ului, subiectul trebuie sa mute mingii între ele (la diferite comenzi:după culoare, poziție, etc.)

Dozare: 2 minute / 2 serii

Exercițiul N.9

PI Subiectul așezat, cot flectat 90°, kinetoteraputul apucă subiectul cu priză pe partea superioară a umărului, contrapriză pe treimea distală a umărului față anterioară. Comanda: “Împinge în mână mea”.

Exercițiul se efectuează pentru extensie și abducție, schimbând prizele respective pe treimea inferioară a feței posterioare și laterale.

Exercițiul N.10

PI Subiectul culcat dorsal, kinetoterapuetul în spatele pacientului efectuează priză și contrapriză pe umerii lui.

Comanda: ”Împinge cu umerii în mână mea, nu ma lasa sa te împing!”

Mănipulări:

•subiectul culcat heterolateral sau în decubit dorsal, kinetoterapeutul efectuează mănipulări la nivelul omoplaților pentru reducerea aderențelor tisulare de la acest nivel

•subiectul așezat pe pat, kinetoteraputul efectuază o priză pe cavitate axilară a subiectului, contrapriză pe umăr:

Comanda: ”Împinge în jos!”

III, care sa prevadă și întroducerea mișcării de rotație la nivelul articulației scapulo-humerale.

Exercițiul N.11

PI. Subiectul în ortostatism, bastonul apucat de capete laterale cu palma.

Comanda:”Oscilează brațele dreaptă-stângă!”

Dozare: 10 repetării/2serii/30 secunde pauză

Exercițiul N.12

PI: Subiectul în ortostatism, genunchi flectat 110°, parte dorsală a trunchiului lipită de perete, apucă un baston cu priză în pronație:

Comanda:”Ridica brațele!”

T1: Flexia umerilor;

T2: Revenire

Dozare: 8 repetiții/3 serii/ 1 minut pauză

Exercițiul N.13

PI Subiectul în ortostatism, coate flectate la 90°, bastonul apucat de capete cu priză în supinație:

T1: Rotație înternă a umărului;

T2: Extensia cotului;

T3: Revenire

Exercițiul se efectuează în ambele direcții.

Dozare: 5 repetări/2 serii/1 minut pauză

Figura 25. Realizarea exercițiului N.13

Exercițiul N.14

PI Subiectul în ortostatism, coate flectate la 90°, bastonul apucat de capete cu priză în supinație:

T1: Rotație înternă a umărului;

T2: Extensia cotului;

T3: Flexia cotului membrului opus cu flexia maximă a umărului, celălalt membru superior urmărind activ mișcarea.

Exercițiul se efectuează cu ambele membre superioare

Dozare: 5 repetări/2 serii/1 minut pauză

Exercițiul N.15

PI:Subiectul în decubit ventral,membrul superior afectat, flectat 90 din articulația cotului și a umărului, abdus 90, rotat inter,membrul superior înafară patului

Comanda: ”Trage brațul înapoi!”

T1: Rotația externa

T2: Revenire

Exercițiul N.16

PI: Subiectul în decubit dorsal, membrele superioare flectate 90° din articulația umărului, mâinile apucă brațul de pe parte opusă, kinetoteraputul în ortostatism în spatele subiectului, priză și contrapriză pe coatele subiectului:

Comanda: “Nu mă lasa să te mișc!”

Figura 26. Realizarea exercițiului N.16

Exercițiul N.17

PI Subiectul așezat, cot și umăr flectați 90°, kinetoteraputul apucă subiectul cu priză pe treimea distală a feței posterioare a umărului, contrapriză pe treimea proximală fața anterioară a antebrațului.

Comanda: “Împinge în mână mea”.

Figura 27. Realizarea exercițiului N.17

Exercițiul N.18

PI: Subiectul în decubit ventral, membrele uperioare extinse ,se ține de mâini la spate. kinetoteraputul interpune antebrațul lui între coatele pacientului.

Comanda: “Strânge coatele!”

Figura 28. Realizarea exercițiului N.18

Datorită imbunătățirilor articulare, dar a rezultatele nesatisfacătoare ce țin de forța musculară, principalul scop este de a realiza un program de dezvoltare a forței musculare.

Dozarea în exercițiile următoare a fost de 8 repetiții / 2 serii / 1 minut repaus.

Exercițiul Forța N.1

PI: Subiectul în ortostatism homolateral fața de scara fixă, cot flectat 90°, ține o bandă elastică:

Comanda:”Trage banda!”

T1:Rotația internă a umărului

T2: Revenire

Exercițiul Forța N.2

PI: Subiectul în ortostatism heterolateral fața de scara fixă, cot flectat 90°, ține o bandă elastică:

Comanda:”Trage banda!”

T1:Rotația externă a umărului

T2: Revenire

Figura 29. Realizarea exercițiului forța N.2

Exercițiul Forța N.3

PI: Subiectul în ortostatism cu spate la scară fixă,Membrul superior flectat 90° din articulația umărului și a cotului, ține o bandă elastică:

Comanda:”Trage banda!”

T1:Rotație interna a umărului

T2: Revenire

Exercițiul Forța N.4

PI: Subiectul în ortostatism frontal fața de scara fixă, ține o bandă elastică:

Comanda:”Ridica brațul!!”

T1: Flexia membrului superior

T2: Revenire

Exercițiul Forța N.5

PI: Subiectul în ortostatism, ține o banda elastcă la spate:

Comanda:”Aproprie mâinile!”

Exercițiul Forța N.6

PI: Subiectul în ortostatism heterolateral fața de scara fixă, cot flectat 90°, ține o bandă elastică:

Comanda:”Trage banda!”

T1:Rotație interna a umărului

T2: Revenire

Exercițiul Forța N.7

PI: Subiectul așezat pe scaun, prinde o bandă elastică legată de un suport, de cele două extremități, membrele superioare complet extinse din articulația cotului:

Comanda: “Trage banda și strânge din omoplați!”

T1:Adducția scapulelor

T2:Revenire

Figura 30. Realizarea exercițiului forța N.7

Exercițiul Forța N.8

PI: Subiectul în decubit dorsal, membrul superior abdus 90° și cot flectat 90, cu gantere de 2 kg,membrul superior în afară patului,kinetoteraputul cu priză la nivelul brațului treimea distală posterioară, contrapriză la nivelul încheiturii:

Comanda:”Împinge în sus!!”

T1:Rotație externă a umărului

T2: Revenire

7.Concluzii

•Tratamentul de recuperare aplicat lotului de pacienți scoate în evidență o îmbunătațire a stării clinice, cât și un progres a stării funcționale urmărite.

•Datorită întocmirii unui program de recuperare bine gândit și bine aplicat pacienții au obținut rezultate favorabile cu privire la: creșterea gradului de mobiliate urmărite în urma evaluării acestora, fiind aplicate testări inițiale, intermediare și finale.

•Pacienții care au urmat tratamentul recomandat, atât în spital cât și la domiciliu au obținut cele mai bune rezultate cu privire la îmbunătățirea gradului de mobilitate și scăderea nivelului de durere. Grad maxim de flexie și abducție și valoarea 0 pe scala VAS.

•În urma procesului de recuperare s-a obținut ameliorarea nivelului de durere, ajungând până la dispariția acesteia, procentajul cel mai mare primind valoarea 0 la testarea finală. Ceilalți atingând un grad de durere minim.

•S-a remarcat că pacienții tineri, au avut un proces de recuperare mai accelerat, colaborarea fiind una mai ușoară, voința de a atinge rezultate maxime fiind mai mare în rândul acestora.

•Colaborarea dintre pacient si kinetoterapeut este cel mai important factor în reușita obținerii unei recuperări satisfăcătoare.

8. Bibliografie

1. GUIDE TO THE DIAGNOSIS OF WORK-RELATED MUSCULOSKELETAL DISORDERS Shoulder Tendinitis, Vol3,Editura MultiMondes

2.http://mihairascu.ro/bunatati/uploads/2013/10/sindromul-de-impingement-al-umarului-8.jpg

3. Papilian, V. (2006) Anatomia Omului, vol. I: Aparatul locomotor, Ediția a XII-a. , Editura All

4.https://www.esanatos.com/files/anatomie/membrul-superior/15623_poze/image006.jpg

5.https://www.knock-out.ro/media/wysiwyg/foto1.jpg

6.http://www.doctor.info.ro/images/pages/MUSCULATURA_MEMBRELO_25844.jpg

7. GHID PRACTIC DE EVALUARE ATRICULARĂ ȘI MUSCULARĂ ÎN KINETOTERAPIE,Conf.univ.dr. Elena-L. Sidenco,Editura Fundației România de Mâine,2005

8 Baciu, C. C. (1961). APARATUL LOCOMOTOR (anatomie funcțională, biomecanică, semiologia clinică, diagnostic diferențial). Editura Medicală,București pag.557

9. Metode si tehnici de evaluare in kinetoterapie,suport de curs,Monica Farago Simona Pop,Editura Universitatii din oradea-2008

10.https://meditatiimedicina.com/category/sistem-muscular/

11.http://www.sfatmedical.ro/img/dictionar/50fb1ddab7c7.jpg

12. https://www.ortopedumar.ro/

13. https://encrypted-tbn0.gstatic.com/images?q=tbn:ANd9GcQG1VL34fZhXXI8uVGXAFciXY8hn3zdYHHIojchbIPEiuxLIvdr

14. Zaharia, C.(1994) Elemente de patologie a aparatului locomotor, Editura Pidea, București

15. https://www.ortopedumar.ro/

16.https://www.google.com/search?q=tendinita+la+umar&source=lnms&tbm=isch&sa=X&ved=0ahUKEwjl4cXv5Z3jAhVXAhAIHZ3bDPQQ_AUIECgB&biw=1366&bih=662#imgrc=k90kcg7OLFeUNM

17. Sbenghe, T(1981) Recuperarea medicală a sechelelor posttraumatice ale membrelor, Ed. Medicală, București

18. https://centrokinetic.ro/i.php?p=poze/el2.png

19. https://centrokinetic.ro/i.php?p=poze/tk6.jpg

20. Vicaș Lucia. Balneologie: note de curs

21. Sijmonsma, Josya (2007).Taping Neuro Muscular: manual, Aneid Press

22. Calarco, F.M. (2012). Kinesiology Tape: riabilitazione,performance,estetica e clinica, Ed. Phasar, Firenze

23.https://www.google.com/search?tbm=isch&q=kinesio+tape+biceps&spell=1&sa=X&ved=0ahUKEwiCk5ie-PLjAhVHRxUIHdg8CQIQBQhQKAA&biw=1366&bih=662&dpr=1#imgrc=X_NVZmQzinjl3M

24. https://centrokinetic.ro/i.php?p=poze/crioterapie_787x333.jpg