Forma Arbitrala DE Solutionare A Litigiilor
FORMA ARBITRALĂ DE SOLUȚIONARE A LITIGIILOR
Cuprins :
Introducere
Capitolul 1. Conceptul și evoluția arbitrajului
Secțiunea 1. Apariția și evoluția arbitrajului și a reglementărilor în domeniu.
Natura juridică a arbitrajului
Secțiunea 2. Noțiunea și esența arbitrajului. Avantajele și dezavantajele
arbitrajului
Secțiunea 3. Clasificarea arbitrajului
Secțiunea 4. Principiile de bază ale arbitrajului. Statutul arbitrului
Capitolul 2. Procedura arbitrală
Secțiunea 1. Delimitarea competenței instanțelor judecătorești de competența arbitrajului
Secțiunea 2. Noțiunea și formele convenției de arbitraj. Sesizarea arbitrajului
Secțiunea 3. Particularităție procedurii arbitrale
Capitolul 3. Contestarea și executarea hotărîrii arbitrale
Secțiunea 1. Hotărîrea arbitrală. Contestarea hotărîrii arbitrale
Secțiunea 2. Executarea hotărîrilor arbitrale. Refuzul în eliberarea
titlului executoriu
Concluzii
Bibliografie
Introducere
Actualitatea temei propuse spre investigare. Este indiscutabil că pe durata desfășurării relațiilor sociale între persoane există pericolul apariției a diverse litigii care reies din conținutul acestor relații. În fiecare din aceste cazuri este necesară intervenția unor organe care să soluționeze problemele apărute și să restabilească dreptatea. De cele mai multe ori se apelează la instanțele de judecată, dar, în ultimul timp, acestea nu țin piept numărului mare de dosare și volumului de lucru care cad în sarcina lor. Persoanele care măcar o dată au fost implicate în soluționarea unui litigiu în instanțele de judecată s-au convins de faptul că această cale de soluționare a litigiilor implică pierdere de timp, mijloace și eforturi, astfel că din ce în ce mai mult se caută alte căi, mult mai rapide și eficiente. Deși arbitrajul nu este o instituție nouă, acesta își face din ce în ce mai mult locul în practica soluționării litigiilor. Arbitrajul este o cale alternativă, extrajudiciară de soluționare a litigiilor. Este o justiție derogatorie de la cea statală, unde părțile printr-o convenție arbitrală decid să soluționeze litigiul în arbitraj și nu în instanța de judecată.
Scopul lucrării în cauză este să investigheze care este specificul formei arbitrale de soluționare a litigiilor, care sunt principiile care guvernează această instituție, avantajele soluționării litigiilor în arbitraj, care sunt efectele unei hotărîri arbitrale.
La 22 februarie 2008 au fost adoptate două legi de căpătîi pentru procedura arbitrală : Legea cu privire la arbitraj și Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional. Cu toate că prin adoptarea legilor noi se urmărea înlăturarea unor imperfecțiuni și neajunsuri ale legii vechi, din 31 mai 1994, totuși vom menționa că și legile noi prezintă și ele niște neajunsuri, iar prin prezenta lucrare se încearcă depistarea acestor neajunsuri și propunerea redresării situației.
Prezenta lucrare își propune nu doar să studieze cadrul normativ nou în ce privește procedura arbitrală, ci și să facă un studiu al doctrinei și al legislației altor țări în domeniu, în căutarea desfășurării la maxim a temei propuse spre examinare.
Sarcinile și obiectivele lucrării. Sarcinile lucrării prezente sunt următoarele :
cercetarea reglementărilor legislației naționale în ce privește procedura arbitrală ;
cercetarea legislației altor țări în domeniu ;
cercetarea doctrinei din domeniu atît din Republica Moldova, cît și din alte state.
Obiectivele lucrării sunt :
analiza evoluției arbitrajului și a reglementărilor în domeniu ;
stabilirea noțiunilor, principiilor aplicabile instituției arbitrajului ;
determinarea naturii juridice a arbitrajului ;
formularea avantajelor și dezavantajelor procedurii arbitrale de soluționare a litigiilor ;
studierea noțiunii, formelor și efectelor convenției arbitrale ;
stabilirea cercului de litigii care sunt de competența judecății arbitrale
studierea particularităților procedurii arbitrale;
evidențierea efectelor unei hotărîri arbitrale;
evidențierea particularităților atacării și executării hotărîrii arbitrale.
Scopurile trasate în lucrare:
definirea esenței și rolului arbitrajului drept cale alternativă de soluționare a litigiilor;
evidențierea condițiilor obligatorii pentru a putea recurge la arbitraj;
elucidarea consecințelor juridice generate pentru părți ca urmare a alegerii acestei căi;
stabilirea specificului procesului arbitral ;
relevarea competenței arbitrajului;
analiza efectelor hotărîrii emise de organul arbitral;
evidențierea posibilității desființării hotărîrii arbitrale.
Suportul metodologic. Pentru acest studiu ne-am condus de reglementările interne și cele ale altor state ca România, Federația Rusă, Franța. Au fost studiate atît actele normative ce țin de arbitraj, cît și comentariile acestor acte. De asemenea, am studiat diferite regulamente interne ale Curților de Arbitraj atît pe plan național, cît și pe plan internațional, unde fiecare dintre ele își stabilesc competența. Am precăutat actele internaționale care privesc arbitrajul existente la moment, la care Republica Moldova este parte.
Am utilizat în lucrare viziunile și opiniile mai multor doctrinari din țările nominalizate mai sus care au ajutat la crearea propriei atitudini față de arbitraj.
Deoarece procedura arbitrală se desfășoară în strictă confidențialitate la lucrare nu este anexată nici de o hotărîre arbitrală, și nici nu s-a putut asista la vreun proces arbitral.
Structura lucrării. Prezenta lucrare este compusă din: întroducere, trei capitole, care la rîndul lor sunt divizate în secțiuni, concluzie finală și bibliografie.
Capitolul 1 cuprinde studiul apariției și evoluției arbitrajului și a reglementărilor în domeniu în Republica Moldova. Au fost analizate noțiunile arbitrajului propuse de legislație, dar și de doctrină, în vederea găsirii unei soluții optime în ce privește definirea instituției arbitrale. A fost analizată natura juridică a arbitrajului, fiind o întrebare destul de controversată, ajungînd la concluzia că are o natură mixtă. S-au arătat care sunt avantajele și dezavantajele acestei instituții; care sunt criteriile de determinare și diferențiere a arbitrajului național, străin și internațional, precum și alte criterii de clasificare a arbitrajului, fiind formulate și avantajele unei forme a arbitrajului față de alta.
În Capitolul 1 am efectuat analiza și cercetarea particularităților principiilor care stau la baza procedurii arbitrale. La fel, am analizat statutul arbitrului, rolul lui într-un proces arbitral, care este modul de numire, înlocuire, recuzare și încetare a funcției sale, arătîndu-se care sunt drepturile și obligațiile lui, sfera atribuțiilor lui în raport cu cele ale unui judecător.
Capitolul 2 cuprinde analiza noțiunii și a formelor convenției arbitrale, stabilindu-se natura, importanța și efectele acesteia.
În acest capitol, ne-am axat pe caracterizarea etapelor procesului arbitral, care sunt aceleași unui proces civil, cu mici particularități. Arbitrul la fel ca un judecător, administrează probele după intima sa convingere, oferind posibilitatea prin prisma principiului contradictorialității ca părțile să-și argumenteze poziția aducînd probe și dovezi, procedura finisîndu-se cu emitera unei hotărîri arbitrale. Ne-am propus analizarea procedurii de sesizare a arbitrajului și de desfășurare a procesului arbitral.
Capitolul 3 conține analiza modului adoptării, pronunțării și efectele pe care le pot produce o hotărîre arbitrală. Executarea ei se face benevol de către părți, mai ales că ei singuri au încheiat convenția arbitrală, logic e că ei au nevoie de această hotărîre arbitrală și doresc să o execute. Însă realitatea e alta, uneori partea care pierde procesul nu dorește executarea hotărîrii și partea interesată înaintează o cerere instanței judecătorești pentru a-i emite titlu executoriu.
Arbitrii nu au în competența lor acordarea titlurilor executorii, deoarece aceasta ține de competența instanței judecătorești.
Hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul acelorași căi de atac ca și o hotărîre judecătorească, însă ea poate fi contestată și ca rezultat se poate obține desființarea hotărîrii arbitrale.
În ultima secțiune a acestui capitol ne-am referit și la recunoașterea și executarea hotărîrii arbitrale străine. Republica Moldova fiind parte pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10.06.1958 încheiată , facilitează recunoașterea pe teritoriul R.Moldova a hotărîrilor altor state.
Capitolul 1. Conceptul și evoluția arbitrajului
Secțiunea 1. Apariția și evoluția arbitrajului și a reglementărilor în domeniu. Natura juridică a arbitrajului
Hegel consideră că adevărata istorie începe abia acolo unde apare statul și dreptul, acesta constituind punctul cel mai înalt al existenței și dezvoltării unui popor. În ceea ce privește arbitrajul, acesta își are originile încă în primele forme de existență ale societății.
Profesorul Viorel Mihai Ciobanu consideră că este imposibil ca oamenii să trăiască într-o societate fără ca interesele și pasiunile lor să nu dea naștere la diferende. Acestea iau naștere din nerespectarea dreptului obiectiv, nesatisfacerea dreptului subiectiv și neonorarea obligațiilor. Astfel, din momentul apariției primului germene al societății se pune problema rezolvării acestor interese contrare. Dat fiind faptul că nu exista o formă organizată a organelor de soluționare a problemelor apărute, această sarcină revenea jurisdicției private.
Majoritatea autorilor menționează că arbitrajul a fost o formă primitivă a justiției, anterioară justiției publice. Astfel, profesorul A.I.Vițin menționează „Instanțele arbitrale sunt premergătoare instanțelor judecătorești” și „instanța arbitrală este forma rudimentară a instanțelor, comună multor națiuni”. Frank Elkouri menționează că „ Arbitrajul este cea mai veche metodă cunoscută pentru soluționarea litigiilor dintre oameni”, iar Albert Fetweiss că „arbitrajul este prima formă de justiție regulată care a existat”. Adepții acestei teze menționează că trecerea de la răzbunarea personală la justiția statală s-a făcut în 4 etape: după o reglementare a răzbunării personale a urmat o epocă a arbitrajului faculatativ, prin care părțile cereau unui terț să hotărască asupra litigiului dintre ele. A urmat o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat și, în sfîrșit, perioada în care statul și-a asumat el misiunea de a înfăptui justiția, stabilind domeniile în care părțile puteau opta pentru arbitraj.
V. J. Jakubowski apreciază că arbitrajul a apărut în Grecia antică (secolele VI – IV î.Hr.) și că nenumărate arbitraje au avut loc între orașele state grecești începînd cu secolul al IV-lea î.Hr. . Această opinie poate fi apreciată ca fiind una verosimilă, deoarece încă Solon a introdus arbitrajul în reformele sale, iar Aristotel distingea între judecător și arbitru. „Arbitrul – spunea Aristotel – urmărește echitatea, judecătorul urmează legea. Arbitrajul a fost inventat ca echitatea să fie aplicată”. Platon în „Legile” sale distingea între 3 tipuri de tribunale, astfel că, pe lîngă tribunalele civile pentru afaceri private și tribunalele pentru afaceri publice, mai distingea un al treilea tip de tribunale – cele arbitrale care erau apreciate de Platon în felul următor : „Cel mai sacru dintre toate tribunalele să fie acela pe care părțile și-l vor fi creat ele însele și pe care îl vor fi ales prin bună înțelegere”.
Arbitrajul era cunoscut în Roma antică, astfel că Cicero spunea : „Arbitrajul este mijlocul de a nu cîștiga în întregime un bun proces și nici de a pierde complet un rău proces”. În Legea celor XII Table o referire la arbitri este formulată în Tabla a IX-a: „Dacă un judecător sau un arbitru numit de magistrat va fi primit bani pentru aceasta, să fiea între judecător și arbitru. „Arbitrul – spunea Aristotel – urmărește echitatea, judecătorul urmează legea. Arbitrajul a fost inventat ca echitatea să fie aplicată”. Platon în „Legile” sale distingea între 3 tipuri de tribunale, astfel că, pe lîngă tribunalele civile pentru afaceri private și tribunalele pentru afaceri publice, mai distingea un al treilea tip de tribunale – cele arbitrale care erau apreciate de Platon în felul următor : „Cel mai sacru dintre toate tribunalele să fie acela pe care părțile și-l vor fi creat ele însele și pe care îl vor fi ales prin bună înțelegere”.
Arbitrajul era cunoscut în Roma antică, astfel că Cicero spunea : „Arbitrajul este mijlocul de a nu cîștiga în întregime un bun proces și nici de a pierde complet un rău proces”. În Legea celor XII Table o referire la arbitri este formulată în Tabla a IX-a: „Dacă un judecător sau un arbitru numit de magistrat va fi primit bani pentru aceasta, să fie pedepsit cu pedeapsa capitală?”, iar cu referire la procedura arbitrală ne relatează astfel : „cel ce reclama spunea următoarele: „ Eu afirm că tu trebuie să-mi dai 10000 de sesterți, potrivit angajamentului ce ți-ai luat solemn; eu aceasta cer, să recunoști sau să negi”. Adversarul spunea că nu trebuie. Reclamantul adăuga : „ De vreme ce tu negi, te rog, pretore, să ne dai un judecător, ori un arbitru” ”. Același lucru l-a prevăzut și legea Licinia, în caz de proces pentru împărțirea unui bun comun. În felul acesta, după ce era indicată pricina pentru care se purta procesul, se cerea imediat un arbitru.
În Instituțiunile lui Gaius, în paragrafele 141, 163, 164 și 165 sunt reflectate veritabile norme procesuale ale procedurii arbitrale în dreptul privat roman, printre primele consemnate riguros în istoriografia dreptului.
„Arbitrium liti aestimandae” era mijlocul prin care „arbiter” fixa cuantumul reparațiilor după ce judecătorul pronunța o hotărîre asupra vinovăției.
Charles Jarrousson afirmă că arbitrajul nu este o instituție exclusiv greco-romană, deoarece Coranul face distincție între „hakam” – arbitru și „caid” – judecător.
În Epoca medievală, în Europa, arbitrajul e întîlnit în multe țări, îndeosebi în Franța, unde este consfințit pentru prima dată printr-o ordonanță regală, în anul 1510.
Baza legală modernă a arbitrajului o constituie codurile de procedură civilă de la începutul secolului al XIX-lea, dominate de spiritul liberal al Revoluției Franceze. Aceasta privea arbitrajul cu mare favoare, considerîndu-l alternativa optimă a justiției statale. Legea din 16-24 august 1790 considera arbitrajul „ le moyen le plus raisonnable de terminer les contestations entre les citoyens” – „mijlocul cel mai rațional de a soluționa contestațiile dintre cetățeni”, nu prin judecători, ci prin persoane particulare care se bucură de încrederea comună a părților. Foarte curînd însă, chiar în acele coduri, s-a simțit nevoia ca libertatea de voință a părților în organizarea și desfășurarea arbitrajului să se îmbine cu unele măsuri de intervenție și control din partea justiției statale.
Pentru Țările Românești actele normative de bază care reglementau procedura arbitrală erau : în 1814 „Manualul lui Donici” pentru Moldova, în 1817 „Codul lui Calimach” în care Capitolul II în 11 articole instituia reguli ale procedurii arbitrale și „Codul lui Caragea”, în 1818, în Țara Românească, care reglementa arbitrajul în 21 articole, în Capitolul XVIII – „Pentru eretocrisie” și Capitolul XVII – „Pentru învoială”.
Concepția Codului de procedură civilă francez din stat la baza multor coduri de procedură civilă din alte țări. Așa, de exemplu, a fost cazul Codului de procedură civilă din 1865 al României, care avea drept izvor acest Cod, pe lîngă acel de procedură civilă a Cantonului Geneva din 1819. Acesta și-a avut viața pînă la instaurarea regimului comunist în România. În toate edițiile oficiale ale Codului de procedură civilă din acea perioadă, Cartea a IV-a era însoțită de o notă în care se afirma că „instituția arbitrajului particular nu mai este practic folosită în prezent, cetățenii adresîndu-se exclusiv instanțelor judecătorești sau altor organe de stat sau obștești cu atribuții jurisdicționale, pentru rezolvarea litigiilor lor”. În realitate nota conținea nu atît o constatare ci, mai degrabă, un avertisment de a nu se mai folosi arbitrajul privat.
Pentru Republica Moldova arbitrajul este o instituție nouă și în devenire. Astfel, art. 6 din Codul Civil RM din 1964 prevedea: „Apărarea drepturilor civile se înfăptuiește, potrivit regulilor stabilite de instanța judecătorească competentă sau arbitrii aleși: prin recunoașterea acestor drepturi, etc.” La fel, în Codul de procedură civilă din 1964 se conținea o anexă (Anexa nr. 3) care prevedea Regulamentul arbitrilor aleși.
Cu toate că norme în ce privește arbitrajul existau la moment, acestea nu se aplicau în relațiile dintre cetățenii Republicii Moldova. La 31 mai 1994 în RM este adoptată Legea nr.129 cu privire la judecata arbitrală (arbitraj). Această Lege a constituit un pas înainte pentru legislația RM, deoareace a încercat să reglementeze o instituție puțin aplicabilă pentru țara noastră și a constituit o primă treaptă pentru perfecționarea legislației de mai departe. Astfel că, actual, avem o reglementare detaliată și mai mult sau mai puțin completă și clară a instituției arbitrajului. La 22.02.2008 în RM au fost adoptate două legi de căpătîi în ce privește arbitrajul : Legea cu privire la arbitraj și Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, acestea avîndu-și temelia generală în Codul de procedură civilă al RM.
Natura juridică a arbitrajului. Art. 10 Cod Civil al RM menționează formele de apărare a drepturilor. Observăm că legiuitorul menționează în acest articol doar forma judiciară și cea administrativă de apărare a drepturilor, forma arbitrală nefiind menționată. Alin.(2) al acestui articol prevede : „Modul de aplanare a litigiului dintre părți pînă la adresare în instanța de judecată poate fi prevăzut prin lege sau contract”. Această parte a art. 10 nu se referă la forma arbitrală de apărare a drepturilor, ci doar la forma prealabilă în cazul apariției unui litigiu. Făcînd o analiză a Codului Civil al Federației Ruse vom observa că, în art.11 al acestui Cod e prevăzută, pe lîngă celelalte forme de apărare a drepturilor, și forma arbitrală.
Analizînd doctrina în problema arbitrajului, observăm că doctrinarii menționează trei teze ce privesc natura juridică a arbitrajului: contractualistă, jurisdicțională și dualistă (mixtă, eclectică):
1. Teza contractualistă a naturii juridice a arbitrajului. Potrivit acestei teze arbitrajul reprezintă un ansamblu de acte juridice, de natură contractuală, de la convenția arbitrală și pînă la hotărîrea arbitrală, arbitrajul fiind un contract și hotărîrea arbitrală este tot un contract. Arbitrii sunt mandatari ai părților, avînd misiunea de a soluționa neînțelegerea lor. Partizanii acestei teze menționează că “părțile, iar nu arbitrii, controlează arbitrajul”.
Este incontestabil faptul precum că izvorul arbitrajului este de natură contractuală. Soluționarea litigiului arbitral se face potrivit regulilor alese de părți, iar în lipsa unei atare alegeri, potrivit unor norme prevăzute special. Deci, acordul părților este primordial. În cadrul acestei concepții :
– convenția arbitrală nu sustrage litigiul din competența instanțelor judecătorești, ci împiedică nașterea unui proces judiciar;
– sentința arbitrală nu s-ar bucura de autoritatea lucrului judecat ca o hotărîre judecătorească, ci de irevocabilitate, iar efectul ei executoriu nu este relevant întrucît el poate fi întîlnit și în numeroase alte acte juridice de natură contractuală;
– intervenția instanței judecătorești pentru rezolvarea unor incidente procedurale se întemeiază pe respectul forței obligatorii a oricărui contract, instanța judecătorească asigurînd, în această privință, eficiența unor clauze ale convenției arbitrale;
– excepția de arbitraj care conduce la desesizarea instanței, în cazul existenței unei convenții arbitrale valabile și operante apare, de asemenea, ca o cerință impusă de respectarea voinței părților care au încheiat convenția arbitrală.
2. Teza jurisdicțională, în cadrul căreia se susține că statul deține monopolul legislativ și jurisdicțional, autorizează părțile ca, în anumite materii, să recurgă la arbitraj, astfel că arbitrajul reprezintă o formă de justiție delegată. Arbitrii nu sunt mandatari ai părților, ei acționînd ca și judecătorii, iar hotărîrea lor este asimilată cu hotărîrea judecătorească. Această teză se întemeiază pe faptul că decizia arbitrilor are valoarea unei hotărîri judecătorești definitive. Efectele hotărîrii arbitrale sunt caracteristice unei veritabile hotărîri judecătorești: lucrului judecat și forță executorie.
De data aceasta accentul nu este pus pe izvorul instituției, ci pe caracterul actului final al judecății arbitrale. Procedura arbitrală are un caracter complex, iar în realizarea ei un rol important revine nu numai convenției arbitrale sau hotărîrii finale, ci și celorlalte acte sau activități intermediare, cum sunt cele privitoare la cererile părților, excepțiile de procedură, administrarea dovezilor, etc.
Caracterul jurisdicțional al arbitrajului și-a găsit confirmarea prin următoarele caracteristici :
a) arbitrii, soluționînd litigiile dintre părțile care i-au ales, au comportamentul unui judecător, chiar dacă aceștia sunt aleși de părți ei sunt independenți, imparțiali în soluționarea pricinii;
b) sentința arbitrală are o natură asemănătoare cu aceea a unei hotărîri judecătorești, bucurîndu-se, printre altele , de efectul puterii de lucru judecat și fiind susceptibilă de executare silită, caracterul executoriu fiind determinat de natura jurisdicțională a acestei sentințe;
c) hotărîrea pronunțată în cadrul arbitrajului privat poate fi desființată pentru motivele limitative stabilite de lege.
3. Teza mixtă, dominantă în doctrina română, potrivit căreia arbitrajul are o natură dublă, atît contractuală, cît și jurisdicțională.Temeiul juridic al arbitajului este contractual, iar activitatea de arbitrare și sentința pronunțată au caracter jurisdicțional. În acestă concepție, arbitrul, chiar dacă deține puterile sale de la părți, totuși este independent în exercitarea atribuțiilor sale jurisdicționale, acționînd în luarea hotărîrii întocmai ca și un judecător, hotărîrea arbitrală fiind obligatorie pentru părți. Autorul Gh. Beleiu vede arbitrajul ca o activitate de natură contractuală, la plecare (impusă de clauza compromisorie sau de compromis) și de natură jurisdicțională, la terminare.
Soluția cea mai optimă ar fi că arbitrajul are o natură dublă: contractuală prin izvorul său și jurisdicțională, prin procedura și mai ales prin hotărîrea pronunțată de arbitri. Dubla natură a arbitrajului se regăsește în toate actele și fazele arbitrajului.
Arbitrajul are ca punct de plecare convenția arbitrală, iar ca punct de sosire un act jurisdicțional , adică are o natură contractuală în faza inițială și natură jurisdicțională în cursul desfășurării lui sau în faza finală. Hotărîrea arbitrală este un act jurisdicțional în care este prezentă componenta contractuală, asimilat prin lege, în privința anumitor efecte cu hotărîrea judecătorească.
Calificarea naturii juridice a arbitrajului este importantă mai ales pe planul dreptului internațional privat. Dacă acceptăm că arbitrajul are o natură jurisdicțională, se va recunoaște prioritate de aplicare pentru legea forului de pe teritoriul statului unde se desfășoară procedura arbitrală. Dimpotrivă, calificarea contractuală atrage competența legii determinate prin voința comună a părților, în vreme ce teza mixtă tinde spre o formulă de compromis, în cadrul căreia „lex contractus” comportă o serie de corective decurgînd din trăsăturile jurisdicționale ale arbitrajului.
Așadar, în mod incontestabil izvorul arbitrajului este de natură contractuală datorită acordului care intervine între părți cu privire la soluționarea unui litigiu care poate să apară în legătură cu obligațiile ce decurg din raporturi contractuale sau necontractuale, iar părțile pot consimți strămutarea litigiului care se află pe rol în instanța de judecată pînă la emiterea hotăririi spre judecata arbitrală dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege (art.30 CPC) . Cînd am menționat că instanța exercită funcția de coordonare, am făcut referire la art.27 CPC alin.(2), caz în care instanța nu admite folosirea modalității de apărare dacă aceasta contravine legii ori încalcă drepturile sau interesele legitime ale persoanei și ceea ce consider a fi mai important este că chiar la solicitarea de partea care a avut cîștig de cauză a titlului executoriu în instanța de judecată, eliberarea acestuia se face cu respectarea art.170 și 171 Cod de procedură civilă, cu pregătirea pricinii pentru dezbateri judiciare, în ședință de judecată, pe cînd în cazul efectuării justiției de către instanțele judecătorești titlul se eliberează la cererea creditorului.
Arbitrajul apare nu ca o creație a voinței părților, ci ca o formă delegată de justiție încredințată, prin voința puterii suverane a statului, unor persoane private ce nu au calitatea de funcționari publici și nu acționează în numele acestuia. Deseori putem face comparație între arbitrul și atribuțiile sale cu judecătorul și atribuțiile acestuia. Chiar dacă arbitrul este desemnat de părți, el se comportă la fel ca un judecător, el nu acționează în numele părților sau al uneia dintre ele, ci trebuie să se pronunțe asupra pretențiilor formulate de acestea manifestînd imparțialitate. Sentința pe care arbitrul o pronunță trebuie să fie rezultatul verificărilor și constatărilor făcute pe parcursul desfășurării unei proceduri jurisdicționale cu respectarea principiului contradictorialității.
Secțiunea 2. Noțiunea și esența arbitrajului. Avantajele și dezavantajele arbitrajului
Dacă e să precăutăm întreaga literatură de specialitate în domeniul arbitrajului, nicăieri nu vom găsi o definiție unanim acceptată a arbitrajului, aceasta datorită diversităților de reglementări, dar și faptului că în drept definițiile sunt adesea provizorii și mereu perfectibile.
Conceptul de „arbitraj” își are originile în latinescul „arbiter” care desemna „martorul”, dar avea și sensul de „maestru”, „profesor”, „stăpîn”.
În limba greacă sinonimul cuvîntului arbitru sugerează ceea ce este arbitrajul în fapt, în „Iliada” vorbindu-se de arbitru numit „istor”, care înseamnă „cel care știe”.
Cuvîntul francez „arbitre” era folosit în anul 1213 cu un dublu sens – în sens juridic – persoana desemnată de părți care tranșa un litigiu și în sens de liberă-voință.
Actual, noțiunea de arbitraj se utilizează în două accepțiuni: pentru a desemna organul împuternicit de a soluționa un litigiu pe cale amiabilă și în sensul de procedură aparte de soluționare a litigiilor civile. Doctrinarul A.G. Fedorov susține că se poate vorbi și de o a treia accepțiune, și anume arbitrajul ca un complet arbitral: cîțiva arbitri (de regulă trei) sau un arbitru împuternicit cu soluționarea litigiului.
Art. 1 alin.(2) din noua Lege cu privire la arbitraj nr.23-XVI din 22 februarie 2008 menționează că arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg dintre părțile cu capacitate deplină de exercițiu, dacă litigiul a fost trimis, cu acordul părților, spre soluționare în arbitraj, cu excepția litigiilor în materii în care legea nu permite soluționarea lui pe calea arbitrajului. Art. 2 “Noțiuni principale” definește arbitrajul ca fiind o “cale alternativă de soluționare a litigiilor atît de către arbitri numiți pentru fiecare caz aparte (arbitraj ad-hoc), cît și de instituții permanente de arbitraj. Considerăm că articolul în cauză e menit de a ne defini în concret și complet noțiunile-cheie folosite în textul legii și, deci, trebuie abordată cu seriozitate această problemă. Observăm că această noțiune e definită simplist și ne prezintă mai mult delimitarea dintre arbitrajul instituțional și cel ad-hoc. Acestă definiție este preluată din Legea cu privire la judecata arbitrală din 1994, care în art. 1 “ Judecata arbitrală” nu dă o noțiune completă și adecvată acestui termen, ci stabilește felurile de arbitraj. În Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine (art.1), găsim o scurtă definiție, precum că arbitrajul este reglementarea litigiilor nu numai de către arbitrii numai pentru cazuri determinate (arbitraj ad-hoc), ci și de către instituții permanente de arbitraj.
În Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa se menționează că „Arbitrajul este un mijloc corespunzător de a reglementa (…) rapid și echitabil litigiile care pot să rezulte din tranzacțiile comerciale în domeniul schimburilor de bunuri și de servicii și din contractele de cooperare industrială”.
În aspect procedural, arbitrajul se prezintă ca forma privată de soluționarea litigiului civil dintre părți de către o persoană (persoane) fizice aleasă de părțile în litigiu.
În doctrină arbitrajul este definit ca fiind o modalitate nestatală de soluționare a litigiilor civile, ales de acord comun al părților pentru soluționarea litigiului într-o formă procesuală stabilită de acestea, exercitat de persoana (persoane) fizică în calitate de arbitru, față de care instanțele judecătorești statale îndeplinesc, în limitele stabilite de lege, funcții de sprijin și control.
Analizînd multilateral conceptul judecății arbitrale, am putea conchide că aceasta reprezintă o formă extrajudiciară, neguvernamentală de soluționare a litigiilor civile, acceptată benevol de către părțile aflate în litigiu, prin încheierea convenției arbitrale ce se efectuează de către arbitri aleși de către părți și în privința căreia instanța de judecată îndeplinește funcții de control și de coordonare.
Avantajele și dezavantajele procedurii arbitrale. Această procedură alternativă de soluționare a conflictelor este din ce în ce mai solicitată datorită avantajelor pe care aceasta le oferă:
stabilirea de către părți a regulilor de examinare a litigiilor – părțile pot stabili prin convenția arbitrală sau prin act scris încheiat ulterior, fie direct, fie prin referire la o anumită reglementare avînd ca obiect arbitrajul, numirea și revocarea, înlocuirea arbitrilor, termenul și locul arbitrajului, normele de procedură pe care arbitrii trebuie să le urmeze în judecarea litigiului, inclusiv procedura unei eventuale concilieri, repartizarea între părți a cheltuielilor arbitrale, conținutul și forma hotărîrii arbitrale, în general orice alte norme privind buna desfășurare a arbitrajului. Din toate acestea rezultă aplicarea pricipiului autonomiei de voință a părților;
încrederea părților în arbitri – părțile pot alege, prin simplul lor acord de voință, arbitrii care urmează să soluționeze litigiul dintre ele, această posibilitate este exclusă în cazul instanțelor de judecată. Părțile pot alege prin simplul acord de voință arbitrii care urmează să soluționeze litigiul, ceea ce în justiția statală este exclus. Acest fapt este important, deoarece există posibilitatea atragerii în calitate de arbitri a specialiștilor nu numai din sfera dreptului dar și a economiei, operațiunilor bancare și altor domenii, cunoștințe pe care judecătorii din instanțele de judecată posibil a nu le avea sau a fi insuficiente, fiind astfel necesară atragerea în proces a experților și specialiștilor, ceea ce duce la tergiversarea procesului;
rapiditate – procedura arbitrală este adeseori mult mai rapidă decît judecarea pricinii în instanțele judecătorești. Termenul de examinare – 6 luni maxim;
confidențialitate – este un avantaj pentru agenții economici cu renume, procesul public știrbindu-le din reputație;
executarea benevolă a hotărîrii – părțile execută hotărîrea arbitrală, în caz contrar au posibilitatea de a o contesta în instanța de judecată;
uneori se consideră că procedura arbitrală este mai puțin costisitoare decît procedura de drept comun. Aceasta se referă mai mult în cazul arbitrajului ad-hoc și mai puțin în cazul arbitrajului instituționalizat;
recunoașterea internațională a sentințelor arbitrale este mai bine asigurată decît cea a deciziilor judiciare naționale. Mai mult de 120 de țări au aderat pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 1958, de , aceasta facilitează executarea sentințelor din toate țările semnatare. Mai există și alte convenții bilaterale sau multilaterale care produc efecte similare;
arbitrajul poate să se prelungească cu negocierea, atunci cînd arbitrajul se finalizează cu insucces.
Însă trebuie de recunoscut că această procedură nu este întocmai perfectă, ci are și ea dezavantaje – imposibilitatea exercitării căilor de atac, este permisă doar desființarea – pe cînd orice hotărîre judecătorească poate fi atacată în termenii stabiliți de lege prin orice cale de atac.
Secțiunea 3. Clasificarea arbitrajului
Întotdeauna, pentru dezvăluirea esenței unei instituții, pentru o mai bună înțelegere și cunoaștere a instituției date, se purcede la clasificarea acesteia în funcție de diverse criterii.
După cum am menționat, chiar în art.2 din Legea cu privire la arbitraj, care se întitulează „Noțiuni principale” arbitrajul este desemnat ca fiind calea alternativă de soluționare a litigiilor atît de către arbitri numiți pentru fiecare caz aparte ( arbitraj ad-hoc), cît și de instituții permanente de arbitraj. Legea cu privire la judecata arbitrală nr. 129 din 31.05.1994 în art. 1 prevedea formele arbitrajului.
Astfel, chiar din definiția dată în art. 2 din Legea cu privire la arbitraj din 2008 rezultă că arbitrajul, după durata acestuia poate fi:
1. arbitrajul ad-hoc sau ocazional, care este organizat pentru soluționarea unui litigiu determinat, funcția arbitrilor încetînd o dată cu pronunțarea hotărîrii sau cu expirarea termenului de arbitraj. Această formă se constituie la cazuri concrete, procedura arbitrală este determinată de părți sau de arbitrii;
2. arbitrajul instituțional, este cel organizat pentru exercitarea atribuțiilor în mod neîntrerupt, astfel că existența sa nu depinde de durata unui litigiu. Această formă de arbitraj se creează de instituții permanente, ori în cadrul acestora: camere de comerț, burse, uniuni, asociații sau alte organizații profesionale sau speciale unde se organizează și funcționează în baza regulamentelor, adoptate pentru întreaga perioadă de activitatea a lor, fapt ce necesită a fi comunicat Curții Supreme de Justiție. Arbitrajele nu pot fi create pe lîngă organele administrației publice centrale și locale.
Distincția enunțată ține seama de modul de organizare a arbitrajului.
În prezent în Republica Moldova arbitraje instituționale sunt :
1. Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova, care activează în baza Statutului Curții de Arbitraj Comercial Internațional din 19.12.2008, aprobat prin decizia Consiliului Camerei de Comerț și Industrie a Republicii Moldova ;
2. Curtea de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producătorilor Agricoli “UNIAGROPROTECT”, care funcționează conform Regulamentului privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj și Mediere, Regulilor de mediere și conciliere, Regulilor de procedură arbitrală, acestea fiind aprobate prin decizia Consiliului de Conducere al Uniunii Republicane a Asociațiilor Producătorilor, 2003;
3. Arbitrajul Specializat în domeniul proprietății industriale de pe lîngă Agenția de Stat
pentru Proprietatea Intelectuală ce activează în baza Regulamentului aprobat prin ordinul Directorului General al Agenției de Stat pentru Proprietatea Intelectuală a Republicii Moldova din 18 iunie 2003;
4. Curtea de Arbitraj de pe lîngă Asociația Internațională a Transportatorilor Auto din Moldova, care activează în baza Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj de pe lîngă Asociația Internațională a Transportatorilor Auto din Moldova din 23 decembrie 2005 și a Regulamentul Curții de Arbitraj de pe lîngă Asociația Internațională a Transportatorilor Auto din Moldova din 23 decembrie 2005.
Conform legislației Federației Ruse, arbitrajul instituțional se consideră format cînd:
a) a fost luată hotărîrea cu privire la formarea arbitrajului;
b) a fost adoptat Regulamentul acesteia;
c) a fost formată lista arbitrilor, care are caracter obligatoriu sau de recomandare pentru părți;
d) înaintarea actelor prevăzute la pct.1 – 3 în instanța de judecată.
Autorii români menționează că o instituție poate fi calificată drept instituție permanentă de arbitraj dacă va îndeplini următoarele condiții:
1. să aibă în obiectul său de activitate organizarea arbitrajului privat voluntar, prestînd sau fiind aptă să presteze un ansamblu de servicii arbitrale, care să faciliteze și să monitorizeze arbitrajul spre a se finaliza printr-o hotărîre definitivă și obligatorie pentru părți, susceptibilă de executare silită ;
2. să aibă o structură organizatorică prestabilită, cu activitate continuă sau virtual continuă, cu o conducere proprie și personal care să asigure secretariatul arbitrajului cu o bază materială corespunzătoare;
3. să dispună de un corp de arbitri, selectați pe anumite criterii, dintre care părțile să aibă facultatea de a alege arbitrii sau dintre care instituția de arbitraj să-i nominalizeze, în condițiile convenției arbitrale și ale reglementărilor aplicabile;
4. să se autoreglementeze, adică să aibă un regulament propriu de organizare și funcționare, precum și reguli de procedură arbitrală.
În doctrină se discută mult asupra afinităților și importanței celor două forme ale arbitrajului. Unii autori consideră că întîi au apărut arbitrajele „ad-hoc”, ca ulterior să apară cele instituționalizate, deoarece acestea din urmă permit adresarea către niște persoane competente, unor specialiști, iar procedura este una după reguli bine stabilite. În dorința de a scoate în evidență avantajele unei forme ale arbitrajului față de alta, autorii apelează chiar la alegorii, susținînd că : „diferența între un arbitraj „ad-hoc” și un arbitraj instituțional este analogă diferenței între un costum făcut la comandă și un costum cumpărat de gata”. Astfel, autorii încearcă să formuleze avantajele unei forme a arbitrajului față de cealaltă. Printre avantajele arbitrajului instituționalizat ei menționează:
1. arbitrajul instituțional simplifică convenția arbitrală, fiind necesară doar menționarea instituției
arbitrale ce urmează a fi sesizată;
2. regulile aplicabile în soluționarea litigiului sunt formulate de specialiști, cu cunoștințe și experiență în domeniu;
3. organele pe lîngă care activează dispun de un personal cu o calificare adecvată; au un sediu cunoscut;
4. legătura între părți și arbitri este limitată, ceea ce asigură neutralitatea și imparțialitatea din partea arbitrilor.
Printre dezavantajele arbitrajului instituționalizat autorii menționează:
costurile mari pe care le presupune procedura în fața instanțelor arbitrale instituționalizate;
un anumit grad de birocrație, care îi este proprie oricărei instituții;
în cazul arbitrajului „ad-hoc” este prezentă încrederea personală în arbitri;
contractul de arbitraj dintre părți și arbitri are un caracter de adeziune.
Printre avantajele arbitrajului „ad-hoc” autorii citați menționează:
poate fi adaptat după voința părților și circumstanțele particulare ale litigiului;
flexibilitate;
este complet izolat și nu dă socoteală de misiunea sa decît părților, hotărîrea fiind supusă totuși controlului judiciar;
gradul mărit de confidențialitate;
contractul de arbitraj este negociabil între părți și arbitri.
După întinderea teritorială sau existența sau absența elementelor de extranietate, avem :
1. arbitraj intern, care se caracterizează prin absența oricărui element de extranietate în privința raportului juridic care a generat litigiul. Acesta se bazează pe Legea cu privire la arbitraj din 22.02.2008, Codul de Procedură Civilă, Regulamentele Arbitrajelor Instituționale, Curtea de Arbitraj Comercial și Camera de Comerț de ( cca 7000 litigii de la înființare), Curțile de Arbitraj din Londra, etc.
arbitraj internațional – litigiul supus judecății are legătură, prin unul sau mai multe
elemente (părți, obiect, locul încheierii sau executării contractului, legea aplicabilă, etc.) cu cel puțin două sisteme naționale de drept. Se guvernează de Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional din 22.02.2008, diferite convenții internaționale, cum ar fi cea de din 1958, de din 1961, Regulamentul UNICITRAL din 1976, etc.
Conform art. 2 alin.(2) din Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a RM cu privire la procedura de arbitraj comercial internațional arbitrajul se consideră internațional dacă :
a. părțile unei convenții de arbitraj își au, la momentul încheierii acesteia, locul de afaceri în diferite state ;
b. în afara teritoriului statului în care părțile își au locul de afaceri :
locul arbitrajului prevăzut în convenția de arbitraj sau determinat în conformitate cu ea ;
locul în care urmează să fie executată o parte substanțială a obligațiilor din raporturile comerciale sau locul cu care obiectul litigiului are legătura cea mai strînsă ;
c. părțile au convenit în mod expres ca obiectul convenției de arbitraj să aibă legătură cu cel puțin 2 state.
Sistemele de drept a diferitor state tratează diferit conceptul de „internațional”. În unele țări distincția se face după caracterul litigiului: litigiul este internațional dacă implică interesele comerțului internațional. Alte sisteme de drept își concentrează atenția asupra părților litigiului: naționalitatea lor, domiciliul, iar dacă partea în litigiu este o persoană juridică – la locul aflării sediului.
Calificarea arbitrajului ca fiind național, străin sau internațional, are o importanță practică incontestabilă, deși aparent este o problemă simplă.
Dacă vorbim de caracterul internațional al unui litigiu, observăm existența unui element de extranietate, a unui conflict de legi care se soluționează prin reglementările dreptului internațional privat.
Dacă facem comparație între caracterul național și cel străin, vedem că hotărîrile arbitrajului străin spre deosebire de cel național este în general supus unor condiții speciale în vederea executării silite.
Un arbitraj desfășurat într-un stat, căruia i se aplică atît în privința procedurii, cît și a fondului litigiului legea acelui stat, în care părțile își au domiciliul, reședința sau sediul social în acel stat, în care litigiul s-a născut dintr-un contract care s-a încheiat și care se execută în țara dată, acesta este considerat un arbitraj național. Dacă există un punct de legătură cu un alt stat, pentru ca să apară discuții referitor la calificarea lui ca unul internațional.
În Convenția de din 1961 se prevede, în art.I.1.a, că dispozițiile acesteia se aplică pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naște din operații de comerț internațional, între persoane fizice sau juridice avînd, în momentul încheierii convenției arbitrale, reședința lor obișnuită sau sediu în state diferite. Convenția definește deci caracterul internațional al situației litigioase printr-un dublu criteriu: unul obiectiv, ce presupune existența litigiului bazat pe niște operații de comerț internațional și unul subiectiv – adică convenția arbitrală să fie încheiată între persoane fizice sau juridice, avînd în momentul încheierii acesteia reședința lor obișnuită sau sediul în state diferite. Dar pentru ca situația litigioasă să aibă caracter internațional, criteriile trebuie privite cumulativ.
Conform opiniei lui Viorel Roș, situația litigioasă are o natură neutră. Ea poate fi supusă spre soluționare fie unui arbitraj național, fie altuia străin, în funcție de voința părților exprimată în convenție arbitrală. Acesta menționează că nici un impediment nu există pentru ca o instanță arbitrală națională, spre exemplu în România, să soluționeze un litigiu cu elemente de extranietate și să aplice la acesta normele dreptului internațional. Dacă situația litigioasă, temeiul elementelor de extranietate, impune aplicarea unei legi străine, arbitrajul devine internațional.
Conform opiniei autorului Dumitru Mazilu, caracterul internațional a arbitrajului este determinat de :
elementele de extranietate a situației litigioase;
internaționalitatea organului arbitral, aceasta indentificîndu-se prin caracterul său străin;
autonomia arbitrajului față de structurile naționale.
Profesorul B.Goldman definește internaționalitatea prin existența legăturilor organului arbitral “cu ordinea juridică din mai multe state” apreciind că internaționalitatea ar decurge dintr-o divergență de conexiuni. Se consideră că structurile de arbitraj trebuie să nu aibă conexiuni cu organizarea statală și să nu fie ținute de obligația de a aplica o lege statală a arbitrajului. Se apreciază că exigențele internaționalității sunt întrunite de Curtea de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerț Internațională de Însă profesorul Tudor R.Popescu este de părerea că nu se poate spune că arbitrajul este desprins de orice cadru național adică neatîrnat de orice legătură cu legile și autoritățile unui stat.
arbitraje de competență mixtă, care sunt împuternicite să soluționeze litigiile de
competența arbitrajelor ce conțin element de extranietate, cît și în absența acestui component.
În funcție de normele aplicabile conflictului se distinge între arbitrajul de drept strict (“stricto juris) (arbitrajul în drept) și arbitrajul în echitate ( “ ex aequo et bono”). Arbitrajul în drept se caracterizează prin aceea că arbitri sunt chemați să aplice regulile de drept conflictului supus spre soluționare. Arbitrajul în echitate este mai puțin aplicat. Acesta prevede soluționarea litigiilor nu în conformitate cu legea, ci cu ceea ce, după arbitru, ar fi corect, după principiile și regulile echității. În acest caz o enormă importanță are faptul alegerii arbitrilor.
După materiile supuse judecății arbitrale, adică după obiect avem :
1. arbitraje de competență generală, caracteristică pentru toate categoriile de pricini și subiecți ;
2. arbitraje specializate pentru anumite litigii sau pentru un anumit cerc de subiecți.
După caracterul subiecților litigiilor examinate, instanțele arbitrale sunt:
instanțele arbitrale ce soluționează litigiile între subiecții activității antreprenoriale;
instanțele arbitrale ce soluționează litigiile între organizații și cetățeni;
instanțele arbitrale ce soluționează litigiile între cetățeni;
4. instanțele arbitrale ce soluționează oricare litigii, indiferent de componența subiecților.
Unii autori opinează că arbitrajul poate fi:
arbitraj civil;
arbitraj comercial;
arbitraj în materia litigiilor de muncă (în sistemele de drept care permit acest lucru, cum este, de exemplu, sistemul de drept francez), etc.
Secțiunea 4. Principiile de bază ale arbitrajului. Statutul arbitrului
Principiile sunt norme de bază, idei călăuzitoare care țin drept temelie pentru orice activitate. Prin principiile arbitrajului vom înțelege acele dispoziții de bază, idei fundamentale care se conțin în legislația cu privire la arbitraj și exprimă esența instituției arbitrajului. Ne propunem să facem o incursiune, să cunoaștem și să pătrundem în esența principiilor care guvernează instituția arbitrajului.
Legea cu privire la judecata arbitrală din 1994 nu prevedea în conținutul ei un articol care ar nominaliza principiile care guvernează instituția arbitrajului. La etapa de proiect, în anul 2007, Legea menționa următoarele principii:
respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
legalitatea;
libertatea convențiilor în arbitraj;
constituirea judecății arbitrale în conformitate cu convenția părților;
contradictorialitatea;
respectarea dreptului de apărare.
După adoptarea Legii cu privire la arbitraj din mai fost adăugat un principiu, și anume principiul confidențialității.
a. Principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului este un principiu fundamental pentru orice activitate, cu atît mai mult în cazul rezolvării unui litigiu dintre persoane. Arbitrii, în cazul dat, vor urmări ca, în procesul soluționării litigiului să respecte drepturile persoanelor implicate în proces.
b. Principiul legalității este principiul care trebuie să guverneze orice activitate care se desfășoară în cadrul statului. Termenul „legalitate” provine de la cuvîntul francez „ legalite” și presupune caracterul la ceea ce este legal, adică conform legii. Instanța arbitrală nu numai că își realizează activitatea în strictă conformitate cu legea, dar o și aplică nemijlocit la soluționarea cauzelor, restabilind astfel legalitatea, care a fost încălcată odată cu lezarea unui drept sau interes al persoanei. Acest principiu se va răsfrînge asupra:
organizării instanței arbitrale;
procedurii de numire, înlocuire și desfășurare a activității de către arbitri;
procedura de desfășurare a procesului de soluționare a litigiului;
procedura de adoptare, interpretare, contestare și executare a hotărîrilor arbitrale;
modul de stabilire a convenției arbitrale;
legalitatea hotărîrii adoptate.
Principiul legalității nu este adresat doar instanței arbitrale, ci tuturor subiecților participanți la procesul în fața instanței arbitrale. Între aceste subiecte este stabilit un control reciproc, astfel încît instanța arbitrală veghează respectarea procedurii de către participanții la proces, iar aceștia din urmă acțiunile instanței arbitrale.
Principiul legalității se va referi și la soluționarea pricinilor în instanța arbitrală constituită în echitate.
c. Principiul libertății convențiilor în arbitraj este un principiu specific instituției arbitrajului. Art. 8 din Legea cu privire la arbitraj din 2008 stabilește că convenția de arbitraj este un acord prin care părțile convin să supună arbitrajului toate litigiile sau anumite litigii ce ar putea să apară între ele cu privire la un raport juridic contractual sau necontractual. Acest principiu stabilește faptul ca nimeni nu poate fi silit să încheie convenții arbitrale sau să le fie impuse careva condiții ce trebuie stabilite în convenția de arbitraj, decît doar cele stabilite în Capitolul II din Legea cu privire la arbitraj din 22.02.2008. Astfel părțile pot stabili prin convenția de arbitraj faptul transmiterii litigiului unui arbitraj instituționalizat sau ad-hoc, locul, limba desfășurării procesului, candidaturile arbitrilor, cerințele înaintate față de aceștia precum și alte momente importante pentru buna desfășurare a procesului. Convenția arbitrală poate fi inserată în contract sau poate exista separat de acesta.
d. Principiul constituirii arbitrajului în conformitate cu convenția părților. Conform acestui principiu litigiul dintre părți va fi soluționat de instanța arbitrală constituită în strictă conformitate cu convenția arbitrală, fiind contrare legii orice impuneri făcute părților în cadrul soluționării pricinilor în arbitraj. S-ar putea replica că în cazul arbitrajului instituționalizat părților le-ar putea fi impuse unele reguli, dar aceasta este și normal din moment ce ele au stabilit că cauza dată va fi soluționată anume în această instituție. Mai mult, din moment ce părțile au decis soluționarea cauzei în arbitrajul instituționalizat, ele au acceptat, tacit, să se supună regulamentului acestei instituții. O consfințire a acestui principiu în normele Legii cu privire la arbitraj o vom găsi în art. 5 din Legea dată;
e. Principiul contradictorialității. Procesul în fața instanței arbitrale este organizat astfel încît părțile la proces dispun de posibilitatea de a-și formula, argumenta și dovedi poziția în proces, de a alege modalitățile și mijloacele susținerii ei independent de instanța arbitrală, de a-și expune opinia asupra oricărei probleme de fapt și de drept care are legătură cu cauza și de a-și expune punctul de vedere asupra inițiativelor instanței arbitrale. Elementele acestui principiu sunt:
posibilitatea părților la proces de a-și formula și susține poziția în proces;
independența participanților la proces față de instanța de arbitraj, precum și de alte persoane de drept public sau privat;
posibilitatea de expunere de către participanți la proces a opiniei cu privire la toate problemele de fapt și de drept care au legătură cu cauza și asupra inițiativelor instanței arbitrale;
păstrarea imparțialității și obiectivității de către instanța arbitrală și crearea condițiilor prielnice de către aceasta în vederea realizării drepturilor și obligațiilor procedurale ale participanților la proces;
egalitatea părților în drepturi și obligații procedurale.
Acest principiu este viabil pe durata întregului proces în fața instanței arbitrale, cu excepția deliberării și pronunțării hotărîrii.
f. Principiul respectării dreptului la apărare presupune faptul că în fața instanței arbitrale, ca și în fața instanței de judecată, părțile au dreptul neîngrădit de a beneficia de serviciile unui reprezentant, fie o persoană cu cunoștințe în domeniu care a încheiat cu persoana un contract de prestări servicii, fie un avocat.
g. Principiul confidențialității. Prin consfințirea acestui principiu în art. 8 al Legii cu privire la arbitraj s-a instituit regula conform căreia ședințele în cadrul arbitrajului sunt secrete, adică nu permit accesul publicului la acestea. Conform acestui principiu arbitrul nu poate răspîndi informațiile ce i-au devenit cunoscute pe durata examinării litigiului fără acordul părților și a reprezentanților lui.
Vom menționa că, pe lîngă principiile consfințite în lege, urmau să mai fie menționate și: principiul egalității, principiul independenței arbitrilor, principiul disponibilității, principiul oralității, principiul nemijlocirii, principiul continuității dezbaterilor.
Vom menționa că în legislația României nerespectarea principiilor procedurii arbitrale are consecințe destul de grave. Astfel că, în art. 358 al CPC al României se menționează că: „În întreaga procedură arbitrală trebuie să se asigure părților, sub sancțiunea nulității hotărîrii arbitrale, egalitatea de tratament, respectarea dreptului de apărare și a principiului contradictorialității”. Această normă din CPC al României a fost preluată de legiuitorul nostru, găsindu-și consfințire în art. 20 alin.(2) din Legea cu privire la arbitraj.
Statutul arbitrului în procedura arbitrală. Dacă în cazul procesului civil clasic vorbim de judecători, în cadrul arbitrajului vorbim de arbitri. Statutul arbitrilor în cadrul arbitrajului este reglementat de Capitolul III din Legea cu privire la arbitraj.
Potrivit art. 11 din Legea cu privire la arbitraj, în calitate de arbitru poate fi aleasă orice persoană fizică avînd capacitate deplină de exercițiu al drepturilor care și-a dat consimțămîntul să arbitreze și care, după opinia părților în arbitraj, este competentă să soluționeze litigiul. Articolul în cauză conține o limitare, și anume: poate dobîndi calitatea de arbitru numai o persoană fizică, nu și o persoană juridică, în alte legislații precizîndu-se în mod expres că dacă convenția arbitrală desemnează o persoană juridică pentru soluționarea litigiului aceasta nu are decît puterea de a organiza arbitrajul. Totodată legea numește următoarele persoane care nu pot exercita funcția de arbitru:
se află sub tutelă sau curatelă;
are antecedente penale nestinse;
a pierdut statutul de judecător, avocat, notar, procuror, ofițer de urmărire penală sau de lucrător al organului de drept pentru săvîrșirea de acțiuni incompatibile cu activitatea profesională;
nu poate fi aleasă (numită) în această calitate datorită statutului funcției sale stabilite de lege.
Părțile sînt libere să stabilească numărul de arbitri și modul lor de alegere (numire); dacă părțile nu au stabilit numărul de arbitri, litigiul se judecă de trei arbitri, cîte unul numit de fiecare parte, iar al treilea – supraarbitrul (președintele completului) – se desemnează de cei doi arbitri. Părțile sau arbitrii pot decide ca în calitate de supraarbitru să fie desemnat unul dintre arbitrii numiți de părți. Dacă există mai mulți reclamanți sau mai mulți pîrîți, coreclamanți ori copîrîți care au interese comune, părțile pot numi un singur arbitru. Este nulă clauza convenției arbitrale care prevede dreptul uneia dintre părți de a numi arbitrul în locul celeilalte părți sau de a avea mai mulți arbitri decît cealaltă parte (art. 11 alin. (5) și (6) din Legea cu privire la arbitraj).
Arbitrajele, ca organe permanente, dispun de lista arbitrilor aprobată de organul de pe lîngă care s-a înființat arbitrajul, în modul stabilit de acest organ, listă ce are un caracter de recomandare. În cazul în care arbitrul renunță să-și exercite împuternicirile din motive neîntemeiate, arbitrul este radiat din lista arbitrilor instituției arbitrale. Considerăm că ar fi mai corect de menționat „numele arbitrului este radiat din lista arbitrilor instituției arbitrale”, deoarece un text de lege ar trebui să fie corect nu numai din punct de vedere juridic, ci și gramatical. Părțile în arbitraj pot numi în calitate de arbitru orice persoană care întrunește exigențele prevăzute de art. 11 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj.
Art.12 alin.(2) din Legea cu privire la arbitraj menționează cazurile în care un arbitru ar urma să fie înlocuit. Aceste cazuri sunt: vacanța, pentru orice cauză, recuzare, abținere, renunțare, împiedicare, deces. Nu este clar motivul din care legiuitorul a menționat printre aceste temeiuri recuzarea și abținerea, deoarece din însăși natura instituției recuzării și a abținerii e clar că arbitrul care este recuzat sau se abține de la judecare urmează a fi înlocuiți. Cu atît mai mult nu este clar motivul în ce privește împiedicarea. Această formulare nu numai că sună hilar, dar e și inutilă, deoarece motivele ce împiedică arbitrul în soluționarea pricinii sunt rezolvate de instituțiile recuzării și abținerii.
Același articol soluționează și cazul în care arbitrii nu au fost numiți sau nu s-a prevăzut modul lor de numire. Soluția propusă de lege este cea a notificării scrise, adresate părții adverse, care să se refere la convenția de arbitraj, să enunțe succint pretențiile și temeiurile lor, să indice numele, domiciliul și datele profesionale ale arbitrului unic propus sau numit de partea care vrea să recurgă la arbitraj. La rîndul ei, partea care a primit notificarea sau o persoană împuternicită de aceasta urmează să dea un răspuns în termen de 15 zile de la primirea notificării. Considerăm că termenul de 15 zile e un termen mare pentru procedura arbitrală și știrbește din imaginea acesteia ca fiind o procedură rapidă, stabilirea unui termen de 7 zile fiind suficient.
O interesantă formulare prezintă alin. (6) al acestui articol. Acesta menționează că partea care a notificat cealaltă parte despre numirea arbitrului nu poate revoca fără consimțămîntul celeilalte părți numirea astfel făcută. Astfel, se ajunge la regula conform căreia orice schimbare în ceea ce ține de componența arbitrilor se soluționează prin acordul părților și partea care trimite notificarea trebuie să fie atentă la persoana desemnată drept arbitru. În cazul în care partea adversă nu răspunde în termenul stabilit, arbitrul este numit de instanța de judecată, în cazul arbitrajului ad-hoc și de președintele arbitrajului, în cazul celui instituționalizat.
Acceptarea împuternicirilor de către arbitri urmează a fi făcută în scris și comunicată părților în termen de 5 zile de la data propunerii de numire. Legea nu determină, în mod expres, consecințele necomunicării acceptării. Autorii menționează că necomunicarea acceptării sarcinii de arbitru nu mai leagă părțile față de oferta făcută și ele pot proceda la numirea altor arbitri. În termen de 10 zile de la ultima acceptare cei doi arbitri vor purcede la numirea supraarbitrului. Dacă aceștia omit să numească supraarbitrul, aceasta este realizată de instanța de judecată sau de președintele arbitrajului, după caz.
Art. 14 din Legea cu privire la arbitraj stabilește regulile în ce privește temeiurile și procedura de recuzare. Astfel, acest articol instituie obligația arbitrului de a comunica, pînă la acceptare, orice circumstanțe care ar crea îndoieli în ce privește imparțialitatea și independența sa. Pînă la comunicarea acestor circumstanțe, partea nu este în drept să recuze arbitrul ales. Legea stabilește că părțile sunt libere să aleagă care va fi procedura de recuzare, în caz contrar este instituită obligația părții ce dorește recuzarea să expună instituției arbitrale în scris în decursul a 15 zile de la data la care a luat cunoștință despre constituirea arbitrajului sau de la data la care instituția arbitrală a luat cunoștință de circumstanțle ce duc la recuzare. Dacă recuzarea în aceste modalități nu poate fi realizată, partea interesată poate, în termen de 30 zile de la data cînd a aflat despre respingerea cererii de recuzare, să solicite instanței de judecată să decidă printr-o încheiere asupra faptului recuzării, încheierea nefiind susceptibilă de nici o cale de atac. Este interesant faptul că legea instituie norma conform căreia faptul înaintării cererii de recuzare în instanța de judecată nu atrage consecințe în ce privește suspendarea soluționării litigiului și emitere hotărîrii arbitrale de chiar arbitrul ce urmează a fi recuzat.
Răspunderea arbitrilor survine în următoarele ipoteze:
după acceptare, renunță în mod nejustificat la împuternicirile lor;
nu participă fără motiv justificat la judecarea litigiului ori nu pronunță hotărîrea în termenul stabilit în hotărîrea arbitrală;
nu respectă caracterul confidențial al arbitrajului, publicînd sau divulgînd date de care iau cunoștință în calitate de arbitru fără a avea autorizarea părților;
încalcă în mod flagrant obligațiile ce le revin.
Dacă e vorba de un arbitraj instituționalizat, arbitrul va fi atras la răspunderea disciplinară.
Temeiurile de încetare a împuternicirilor arbitrilor sunt:
autorecuzare sau recuzare;
deces;
incapacitate de a participa la examinarea litigiului;
adoptarea hotărîrii în litigiul examinat. Aici își găsește temeiul părerea unora dintre doctrinari că în fond orice arbitraj are un caracter ad-hoc;
alte temeiuri în care arbitrul nu participă la examinarea litigiului în decursul unei perioade nejustificat de îndelungate.
În aceste cazuri se va proceda la soluția propusă de art.12 alin. (2) din Legea cu privire la arbitraj, adică înlocuirea arbitrului.
Capitolul 2. Procedura arbitrală
Secțiunea 1. Delimitarea competenței instanțelor judecătorești de competența instanțelor arbitrale
Arbitrajul este o cale alternativă de soluționare a litigiilor, o cale alternativă instanțelor judecătorești. Unii autori explică cauza necesității apariției instanțelor arbitrale prin decăderea justiției statale din cauza diverșilor factori de ordin obiectiv sau subiectiv. Jean Vincent și Serge Guinchard susțin că „arbitrajul își are originea în carențele justiției statale”.
Unii autori au încercat chiar formularea unor criterii care să delimiteze tribunalele arbitrale de instanțele de judecată, punînd accentul pe prioritatea (datorită caracteristicilor sale) a instanțelor arbitrale:
caracterul nestatal (privat) al arbitrajului, judecătorii se bucură de „imperium”, adică de posibilitatea de a recurge la măsuri de constrîngere împotriva părții recalcitrante, pentru aducerea la îndeplinire a unor dispoziții, arbitrilor nu le este recunoscută această posibilitate, astfel că în cazul apariției unor probleme ei apelează la instanțele judecătorești. Sub acest aspect se poate defini arbitrajul ca o instanță fără „plena potestas” de jurisdicție;
caracterul în principiu voluntar al arbitrajului. Pentru intervenirea unei instanțe arbitrale e nevoie de asentimentul prealabil și explicit al părților (convenția de arbitraj), spre deosebire de dreptul comun, unde acordul pîrîtului la intentarea acțiunii nu este necesar;
competența specializată a arbitrajului;
durata efemeră a instanței arbitrale (în arbitrajul „ad-hoc”). Autorii menționează că acest caracter predomină și în cazul arbitrajului premanent, deoarece acestea nu au un caracter permanent, decît sub aspectul unei structuri administrative stabile. Astfel, în fond orice arbitraj este „ad-hoc”;
calitatea persoanelor care soluționează litigiul. De regulă, acestea exercită cu caracter de permanență alte profesii. Ei îndeplinesc atribuția de a soluționa un anumit litigiu în baza unei însărcinări „ad-hoc”.
Cu toate acestea instanțele de judecată au un rol enorm, chiar și în cadrul procedurii arbitrale.
Legea RM cu privire la judecata arbitrală din 25.08.1994 prevedea că vor fi soluționate în arbitraj – „ acele litigii izvorîte din relații obligatorii contractuale și necontractuale – vînzare, prestare de servicii, executare de lucrări, – sau legate de proprietate, inclusiv intelectuală.” Actuala Lege cu privire la arbitraj prevede în art.1 alin.(2) că: „arbitrajul poate decide asupra unui litigiu care a apărut din raporturile de drept civil în sens larg, între părțile cu capacitate deplină de exercițiu, dacă litigiul a fost transmis în conformitate cu acordul părților pentru soluționarea arbitrajului cu excepția litigiilor în materiile în care legea nu permite soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului.”
Această prevedere legală ar putea fi interpretată vast și diferit de fiecare, în primul rînd ce ar presupune : „toate litigiile civile în sens larg” ?, adică toate ce ar rezulta din orice raport juridic civil? Ar putea fi Statul și el un participant într-un proces arbitral? Sau care sunt litigiile în materiile în care legea nu permite soluționarea litigiilor pe calea arbitrajului? Ar reieși, că vor fi soluționate în arbitraj acele litigii unde legea materială nu prevede expres că se soluționează exclusiv doar de instanța de judecată.
În art.2 din Legea cu privire la arbitraj găsim că constituie litigiu în sensul procedurii arbitrale conflictul izvorît din raporturi juridice civile, inclusiv patrimoniale, dintre părți, din raporturi obligaționale contractuale și necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări și altele asemenea sau din raporturi de proprietate și din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală.
Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producătorilor Agricoli „UNIAGROPROTECT”, reglementează că această curte este competentă să soluționeze litigiile izvorîte din raporturile juridice civile pentru care legea permite încheierea convenției arbitrale, inclusiv :
litigiile comerciale: vînzare–cumpărare, schimb, donație, prestare servicii, intermediere, comision, etc., inclusiv la încheierea, executarea sau încetarea contractului;
litigiile izvorîte la încheierea, executarea sau încetarea contractului de arendă a terenului agricol și a altor bunuri cu destinație agricolă;
litigii privind stabilirea modului de folosință a bunurilor privatizate în comun cu participanți la privatizarea întreprinderilor agricole, inclusiv privitor la împărțirea acestor bunuri;
litigii derivate din alte raporturi juridice civile (art.2).
Observăm că arbitrajul instituționalizat, prin intermediul regulamentelor interne, își stabilesc competența și fiecare în mod independent își creează sfera atribuțiilor. Prin aceste regulamente interne de funcționare se determină și competența organului respectiv, astfel Curtea de Arbitraj Comercial Internațional soluționează litigii comerciale interne și internaționale, dacă părțile au încheiat în acest sens o convenție arbitrală. Spre deosebire de sistemul de drept al României unde există cod comercial, în legislația noastră nu există o asemenea reglementare și astfel se impune necesitatea unei interpretări a sensului de litigii comerciale.
Astfel, termenul comercial se interpretează în sens larg cuprinzînd raporturi ce decurg din toate relațiile cu caracter comercial contractuale și necontractuale. Relațiile cu caracter comercial cuprind următoarele tranzacții nelimitîndu-se la acestea: orice tranzacții comerciale privind livrarea sau schimbul de mărfuri și servicii, reprezentarea comercială, factoring, leasing, construcția obiectelor industriale, consulting, engineering, investiții, finanțe, tranzacții bancare, asigurări, transportul de mărfuri sau pasageri. Așadar, Curtea de Arbitraj poate reține spre soluționare litigii ce decurg din raporturi contractuale civile și alte raporturi juridice care rezultă din contractele comerciale internaționale.
În Federația Rusă, în legea lor arbitrală, este prevăzut că vor fi soluționate litigiile izvorîte din raporturi civile, dacă legea federală nu prevede altfel (art.2).
În Franța, în art. 2060 Cod Civil se precizează că nu pot părțile să încheie o clauză arbitrală la întrebări de stat, de stabilire a capacității juridice a persoanei, divorțurile, nici contestațiile ce interesează o comunitate, autoritățile publice, contravențiile administrative sau ceea ce ține de competență judiciară și în general nici un litigiu unde se atentează la ordinea publică.
Judecata arbitrală, ca orice alt organ cu activitate jurisdicțională, este competentă să judece doar acele cauze care sunt date în competența ei.
Convenția de arbitraj este un criteriu de delimitare a competenței instanțelor judecătorești de competența instanțelor arbitrale. Analizînd legislația în ce privește litigiile care pot face obiectul unei convenții arbitrale, am concluzionat că este iminentă întrunirea următoarelor condiții:
1. Condiții material-juridice:
a) litigiul trebuie să rezulte din raporturi juridice de drept privat și să cadă sub incidența convenției de arbitraj;
b) convenția de arbitraj trebuie să fie încheiată în formă scrisă;
c) persoanele care au încheiat convenția de arbitraj trebuie să fie capabile, iar reprezentanții trebuie să dispună de împuternicirea respectivă.
2. Condiții procesuale:
a) litigiul trebuie să țină concomitent și de competența instanțelor judecătorești;
b) litigiul nu trebuie să țină de competența instanțelor judecătorești.
De exemplu:
în dreptul familiei, divorțul este soluționat doar de către oficiul de stare civilă (art.36 CF) sau de către instanța de judecată (art.37 CF), nu putem să ne adresăm în arbitraj cu un divorț. La fel se soluționează doar de către instanța de judecată modificarea și rezilierea contractului matrimonial (art.30 CF), încetarea și declararea nulității contractului matrimonial (art.31 CF), însă părțile nu sunt în drept să stabilească în conținutul contractului matrimonial dreptul lor de adresare în instanța judecătorească.
în drept civil, nu ne vom adresa în arbitraj cînd avem de instituit tutela sau curatela unei persoane inacapabile sau atunci cînd este necesar de stabilit capacitatea juridică a persoanei.
în dreptul muncii, în cazul unui litigiu individual de muncă, salariatul se adresează imediat în instanța judecătorească cu excepția art.332 din Codul Muncii unde părțile vor fi obligate să urmeze procedura prealabilă, iar apoi să meargă în instanță, din nou în arbitraj nu ne putem duce chiar dacă părțile au semnat un acord.
Legislația franceză prevede arbitrajul în materie de jurnalism. Se compune o comisie arbitrală, recurg la aceasta pentru a evita defaimarea numelor lor.
în dreptul proprietății intelectuale – litigiile apărute se vor soluționa de către Comisia de Apel, de către instanța de judecată și de către un arbitraj specializat, deci avem permisiunea ca dreptul de arbitraj să fie soluționat de către arbitraj, ținînd cont de aceleași considerente: rapiditate, confidențialitate, încredere în arbitrii aleși. Cele mai dese cazuri sunt cele legate de brevetele de invenție și mărcile de producție, de servicii, comerciale. Pe cînd contrafacerea brevetelor, ținînd cont că brevetul este un titlu eliberat de stat, se va soluționa de instanța de judecată, iar cele cu privire la exploatarea brevetului se soluționează de arbitraj.
în dreptul funciar putem să apelăm la calea alternativă. De exemplu : în cazul contractului de arendă, litigiul apărut dintre arendaș și arendator, la dorința lor, înserînd o clauză arbitrală în contract, părțile se pot adresa în arbitraj privind rezilierea contractului : de comun acord sau la cererea unilaterală a uneia dintre părți(art.16,17).
Chiar dacă printr-o hotărîre arbitrală, persoana A și-a redobîndit dreptul său de proprietate și dorește să înregistreze contractul Teritorial, acesta nu este în drept să refuze înregistrarea contractului motivînd că dreptul a fost dobîndit pe cale arbitrală, hotărîrea căruia produce aceleași efecte ca și o hotărîre judecătorească. Astfel, persoana A poate intenta o acțiune în contencios administrativ împotriva Oficiului Cadastral Teritorial;
se pot întîlni litigii obiectul cărora ar fi asigurarea, legea nu prevede expres vreo interdicție, astfel asiguratorul sau asiguratul avînd un contract unde este înserată clauza arbitrală pot recurge la arbitraj;
în dreptul administrativ – regula de bază este că nu putem acționa în arbitraj. Aceasta este perfect valabilă și pentru francezi, care se conduc de vechiul principiu precum că persoanele publice nu pot recurge în arbitraj pentru a regla litigiile cu alte părți franceze, însă de la acesta există și anumite excepții. Este interizis să acționăm în probleme legate de stat, de capacitatea persoanelor sau contestații care intersează colectivități publice sau autorități publice. Excepția este că art.69 al legii din 17 aprilie 1906 autorizează Statul, Departamentele și Comunele să recurgă la arbitraj pentru achitarea cheltuielilor legate de lucrările publice și aprovizionare.
În arbitraj nu se soluționează pricini ivite din:
raporturi juridice de muncă;
raporturi juridice familiale;
raporturi juridice administative, fiscale sau altele unde una din părți este o autoritate publică;
alte raporturi, unde legea prevede expres că pot fi soluționate doar de către instanța de judecată.
În Federația Rusă, în competența arbitrajului intră următoarele pricini:
izvorîte din raporturi civile, economice și altele ce au legătură cu activitatea de întreprinzător sau altă activitate economică deținută de persoane juridice , întreprinzători individuali;
litigiile economice apărute din relații publice, administrative legate de înființarea întreprinderilor, organizațiilor dacă legislația federală nu prevede altfel;
stabilirea faptelor care au importanță pentru apariția, modificarea sau stingerea drepturilor organizațiilor și întreprinzătorilor în sfera economică.
c) convenția de arbitraj trebuie să fie încheiată pînă la examinarea cauzei în fond de către instanța de judecată;
d) în convenția de arbitraj se indică instanța arbitrală în care părțile transmit spre soluționare toate litigiile sau doar o parte din ele, în cazul arbitrajului permanent, iar în cazul arbitrajului „ad-hoc” – arbitrii sau modul lor de numire, locul de soluționare și regulile de procedură.
Spre deosebire de alte organe jurisdicționale, instanța arbitrală nu este obligată, ci are dreptul de a-și verifica competența. Conform art.39 al Regulamentului Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a RM cu privire la procedura de arbitraj intern „Tribunalul arbitral are dreptul să hotărască asupra competenței sale de a decide asupra litigiului”.
Instanța sesizată cu un litigiu are obligația de a-și verifica competența, dacă în fața acesteia una din părți invocă o convenție arbitrală. Astfel, conform art.267 lit. e) CPC instanța judecătorească scoate cererea de pe rol în cazul în care părțile au încheiat un contract prin care litigiul urmează a fi soluționat pe cale arbitrală, iar pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecții împotriva soluționării litigiului în judecată. Conform art.30 CPC pricina care este de competența instanței judecătorești de drept comun sau celei specializate poate fi strămutată, pînă la emiterea hotărîrii, spre judecare arbitrală dacă părțile consimt și dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege. O oglindire a acestor prevederi ale Codului de procedură civilă găsim în Legea cu privire la arbitraj, unde în art.9 alin.(1) găsim că instanța de judecată unde este intentată acțiunea privind litigiul care constituie obiectul unei convenții de arbitraj, la solicitarea unei părți făcută nu mai tîrziu de prima sa declarație asupra fondului litigiului, scoate cererea de pe rol și trimite litigiul spre soluționare în arbitraj, cu excepția cazului în care instanța de judecată constată că acea convenție este nulă, nevalabilă sau nesusceptibilă de executare. Invocarea convenției de arbitraj la o etapă mai tîrzie a procedurii rămîne fără efect, cu excepția cazului în care partea care a avut un motiv legal de a nu o invoca și a invocat-o imediat ce motivul a încetat să existe. Același articol enumeră cazurile cînd instanța de judecată va reține cauza spre soluționare chiar dacă se știe despre existența unei convenții arbitrale:
Pîrîtul și-a formulat apărarea în fond fără nici o rezervă, întemeiată pe convenția de arbitraj;
Convenția de arbitraj este lovită de nulitate, și-a pierdut valabilitatea ori este nesusceptibilă de executare;
Arbitrajul nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pîrîtului.
Astfel, în prima situație dacă partea nu a formulat rezerve privitoare la existența convenției arbitrale înseamnă că aceasta a renunțat la beneficiul care rezultă din alegerea unui organ arbitral. În cea de-a doua situație, litigiul nu mai poate fi soluționat pe cale arbitrală întrucît covenția pe care se întemeiază alegerea de competență este afectată de nulitate sau este inoperantă. În ultima situație, soluția se justifică prin faptul că tribunalul arbitral nu se poate constitui din cauze „vădit imputabile” pîrîtului în arbitraj, o asemenea atitudine a pîrîtului care, deși a optat pentru calea arbitrajului, o repudiază ulterior, nu poate fi înlăturată decît prin adresarea la instanța judecătorească competentă.
În toate celelalte situații, instanța judecătorească, la cererea uneia dintre părți, se va declara necompetentă, dacă constată că există convenție arbitrală.
Partea pierde dreptul să invoce convenția de arbitraj în instanță de judecată pentru a stopa procesul judiciar inițiat dacă:
S-a opus cererii de arbitraj a celeilalte părți;
Nu a numit arbitrul în termen;
Nu a plătit în termen partea sa de cheltuieli arbitrale (art.9 alin.(5) Legea cu privire la arbitraj).
În caz de conflict de competență, hotărăște instanța de judecată ierarhic superioară (art.9 alin.(4) Legea cu privire la arbitraj).
Pe lîngă aceste prevederi în care observăm intercalarea competenței instanțelor de judecată cu cea a instanțelor arbitrale, instanța de judecată mai intervine și pentru a înlătura piedicile care apar în procesul de organizare și desfășurare a procedurii arbitrale în cazul arbitrajului „ad-hoc”. În acest caz instanța de judecată care va rezolva aceste probleme este instanța de judecată care ar fi fost competentă să soluționeze litigiul în fond în primă instanță. Aceste probleme sunt cele ce țin de: numirea arbitrului cînd nu s-a ajuns la un consens în această problemă, recuzarea arbitrilor, luarea măsurilor de asigurare a obiectului litigiului, nemaivorbind de contestarea hotărîrii și de eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale.
Secțiunea 2. Noțiunea și forma convenției de arbitraj. Sesizarea arbitrajului
Baza pentru soluționarea litigiilor pe cale arbitrală o constituie convenția de arbitraj. Legea-tip a Comisiei Națiunilor Unite pentru Dreptul Comerțului Internațional asupra Arbitrajului Comercial Internațional din 21 iunie 1985 definește convenția de arbitraj ca fiind „un acord al părților să supună arbitrajului toate sau unele litigiii care apar sau care vor apărea între ele în legătură cu relațiile lor comerciale”. Convenția de arbitraj poate fi exprimată în forma unei clauze în contract sau în forma unui acord separat.
Conform Legii cu privire la arbitraj convenția de arbitraj este un acord în a cărui bază părțile remit spre soluționare în arbitraj toate litigiile sau o parte din litigii, care au apărut sau care ar putea să apară între ele ca rezultat al unui raport juridic contractual sau necontractual (art.8 alin. (1) al Legii menționate mai sus). E de menționat faptul că, în situația în care, prin contract, părțile au stabilit ca eventualele diferende rezultate din executarea necorespunzătoare a contractului să fie soluționate fie de către instanțele de arbitraj, fie de cele judecătorești alese, această formulare nu constituie o convenție de arbitraj în sensul art.8 al Legii cu privire la arbitraj. Prevederea respectivă ce conține o competență alternativă are semnificația unei abilitări acordate reclamantului de a alege între cele două jurisdicții.
Tradițional în unele reglementări internaționale precum și în doctrină s-a făcut distincție între două forme ale convenției de arbitraj : clauza compromisorie și compromisul.
Convenția arbitrală poate fi încheiată pînă la apariția litigiului, după sau în timpul judecării cauzei în instanța de drept comun sau specializată, astfel pricina civilă poate fi strămutată pînă la emiterea hotărîrii spre judecata arbitrală dacă părțile consimt și dacă o astfel de strămutare nu este interzisă de lege, îmbrăcînd forma compromisului sau clauzei compromisorii.
Clauza compromisorie este clauza prin care părțile convin ca eventualele litigii născute din contractul în care este inserată sau în legătură cu acesta să fie soluționate prin arbitraj. Se numește clauza compromisorie sau clauză de arbitraj, deoarece ea se exprimă sub forma unei stipulații sau clauze care este înserată într-un contract principal și se referă la litigiile ce vor apărea cu privire la acel contract. Dar această clauză poate fi expimată printr-un înscris separat de contract privind însă, eventualele litigii dintre părți. Deși, înscrisă în contractul principal, clauza compromisorie este autonomă față de acesta, pînă la urmă, un contract diferit în cadrul contractului principal, aceasta fiind consfințită și în actuala Lege cu privire la arbitraj : « Valabilitatea clauzei compromisorii este independentă de valabilitatea contractului în care este inserată ». În doctrina franceză recentă este promovată teza potrivit căreia clauza compromisorie a devenit « un contract în cadrul contractului », a cărei foță obligatorie este chiar mai accentuată decît cea a contractului în care ea este inserată. Independența clauzei compromisorii față de contract are drept consecință faptul că motivele de nulitate sau rezoluțiune a contractului nu ating în principiu, clauza compromisorie. De regulă, nulitățile privesc numai contractul principal, însă există nulități care, odată intervenite, atrag și nulitatea clauzei compromisorii, acestea fiind: lipsa capacității depline de exercițiu sau viciile de consimțămînt. Clauza compromisorie poate fi divizată în clauză inserată și acord separat.
Compromisul, spre deosebire de clauza compromisorie, este privit ca o înțelegere de sine statătoare față de contractul principal prin care părțile convin ca litigiul ivit între ele să fie soluționat pe calea arbitrajului, indicîndu-se obiectul litigiului și instituția de arbitraj. În cazul arbitrajului ocazional, este necesar ca prin compromis să se determine organizarea tribunalului arbitral și procedura corespunzătoare, obiectul litigiului, instanța de arbitraj. Diferența dintre clauza compromisorie și compromis vizează actualitatea litigiului dintre părți. Astfel, cluza compromisorie este un acord anterior oricărui contencios dintre părți, spre deosebire de compromis care are ca obiect litigii deja existente.
Regimul juridic al convenției de arbitraj comercial internațional este dominat de principiul autonomiei acestei convenții. Autonomia convenției de arbitraj este consacrată în instrumentele internaționale, majoritatea legislațiilor moderne privind arbitrajul comercial internațional, în jurisprudență, precum și în regulamentele arbitrajelor instituționalizate. Autonomia convenției arbitrale se concretizează în următoarele aspecte :
existența, validitatea sau menținerea în vigoare a convenției de arbitraj nu depind de soarta contractului principal la care această convenție se referă; declararea contractului principal inexistent, anularea, rezoluțiunea, rezilierea lui nu afectează convenția de arbitraj;
legea aplicabilă convenției de arbitraj poate fi diferită de legea aplicabilă contractului principal.
Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine adoptată la 10 iunie 1958 ( art.V p.1), prevede că valabilitatea convenției de arbitraj trebuie să fie apreciată în virtutea legii căreia părțile au subordonat-o, sau în lipsa unei indicații în acest sens, în virtutea legii țării unde sentința a fost dată.
Convenția Europeană privind Arbitrajul Comercial Internațional adoptată la 21 aprilie ( art.VI p.2) dispune că atunci cînd tribunalele vor trebui să se pronunțe asupra existenței sau valabilității convenției de arbitraj, vor statua :
conform legii căreia părțile au supus convenția de arbitraj;
în lipsa unei indicații în acest sens, conform legii țării unde sentința trebuie să fie pronunțată;
în lipsa indicației asupra legii căreia părțile au supus convenția și dacă momentul în care chestiunea este supusă unui tribunal judiciar, nu este posibil de a prevedea care va fi țara unde sentința va fi pronunțată, conform legii competente în virtutea regulilor conflictuale ale instanței sesizate.
Art.8 alin.(3) din Legea cu privire la arbitraj stabilește conținutul convenției de arbitraj, astfel, aceasta trebuie să cuprindă: modul de numire a arbitrilor, cazul de numire a unui arbitru de către o persoană împuternicită, locul examinării litigiului și să accepte regulile de arbitraj. Acest text era mai reușit dacă ultima sintagmă ar fi fost formulată în felul următor : „ să accepte regulile de arbitraj în cazul arbitrajului instituționalizat și să stabilească regulile în cazul arbitrajului ad-hoc”.
Convenția de arbitraj produce efecte obligatorii pentru părți, în sensul că din moment ce a fost semnat contractul cuprinzînd o asemenea clauză, ele sunt obligate să respecte hotărîrea ce se va da de către organul de jurisdicție desemnat, deci dacă avem încheiată o convenție arbitrală părțile sunt obligate să supună litigiul arbitrajului. Astfel, că autorii ruși includ acest criteriu în definirea arbitrajului : „Arbitrajul este o instanță aleasă conform înțelegerii părților pentru soluționarea unui litigiu concret, cu obligația fiecăreia din părți de a se supune hotărîrii emise de această instanță”. Este necesar de menționat despre specificul caracterului obligatoriu al clauzei de arbitraj și anume că acest caracter dispare dacă litigiul se judecă de către instanța de judecată, și pînă la examinarea în fond a pricinii pîrîtul ridică obiecții și litigiul se transmite curții arbitrale, dacă acestea lipsesc atunci el se examinează de instanța de judecată și se pronunță hotărîrea judecătorească. (art.267 lit e) CPC). Astfel, instanța arbitrală :
înlătură competența instanțelor judecătorești în problema soluționării litigiului;
conferă arbitrilor puteri cu privire la soluționarea litigiului dintre părțile contractante;
permite organizarea unei proceduri care să conducă la pronunțarea unei hotărîri susceptibile de executare forțată (art.482-486 CPC RM).
La fel:
1. judecătorul refuză primirea cererii de chemare în judecată, dacă există o hotărîre arbitrală, obligatorie pentru părți, cu privire la litigiul dintre aceleași părți, asupra aceluiași obiect și avînd aceleași temeiuri (art. 169 alin. (1) lit.d) CPC);
2. judecătorul restituie cererea de chemare în judecată dacă în judecata arbitrală se află un litigiu între aceleași părți, asupra aceluiași obiect și avînd aceleași temeiuri (art. 170 alin. (1) lit. g) CPC);
3. instanța de judecată dispune încetarea procesului în cazul în care într-un litigiu dintre aceleași părți, cu privire la același obiect și în aceleași temeiuri s-a emis o hotărîre arbitrală care a devenit obligatorie pentru părți (art. 265 lit. e) CPC);
4. în cazul în care părțile au încheiat o convenție, prin care litigiul urmează a fi soluționat pe cale arbitrală, însă procesul a fost pornit în judecată, instanța scoate cererea de pe rol dacă, pînă la examinarea pricinii în fond, pîrîtul a ridicat obiecții împotriva soluționării litigiului în judecată (art. 267 lit. e) CPC).
Toate acestea reies din cele două efecte ale convenției arbitrale, și anume:
1. efectul pozitiv – de a investi pe arbitri cu dreptul de a rezolva litigiul respectiv;
2. efectul negativ – de a exclude, pentru același litigiu, competența instanțelor judecătorești.
Ca orice contract, convenția de arbitraj trebuie să îndeplinească condițiile esențiale de validitate : capacitatea de a contracta, existența și validitatea consimțămîntului, un obiect licit și să îndeplinească condițiile de formă.
În ceea ce privește capacitatea părților de a încheia o convenție de arbitraj, Convenția de din 1958 permite refuzul de a recunoaște și a executa o sentință arbitrală străină atunci cînd părțile convenției de arbitraj erau „în virtutea legii aplicabile lor, lovite de o incapacitate”. Convenția de din 1961 preia aceeși idee, însă nici una din dispozițiile citate nu indică conform cărei legi trebuie să fie apreciată capacitatea părților de a încheia convenția de arbitraj, prin urmare sarcina determinării legii aplicabile le revine arbitrilor.
Prin capacitatea părților se înțelege capacitatea lor de a contracta (capacitatea de folosință – de a avea drepturi și obligații; capacitatea de exercițiu – exercitarea drepturilor și obligațiilor). În fiecare sistem judiciar capacitatea atît a persoanelor fizice, cît și a persoanelor juridice se stabilește în mod diferit. Dacă ne referim mai exact la arbitrajul internațional, atunci referitor la capacitatea juridică a persoanelor fizice, în statele dreptului continental predomină criteriul naționalității, conform căruia capacitatea juridică a persoanelor fizice, în particular capacitatea lor de a contracta, este determinată de legea lor națională (art.1587 CC al RM), pe cînd în legislațiile common-law este reținut criteriul domiciliului sau reședinței obișnuite.
Ca criterii de derminare a legii aplicabile persoanelor juridice sunt: criteriul sediul social, capacitatea persoanei este guvernată de legea statului unde își are fixat sediul social real, criteriul incorporării supune persoanele juridice legii statului conform căreia au fost constituite (art.1596 CC RM), criteriul locului plasării centrului activității economice, criteriul voinței fondatorilor, etc.
Consimțămîntul este manifestarea exteriorizată de voință a persoanei de a încheia un act juridic. Consimțămintul este valabil dacă provine de la o persoană cu discernămînt, este exprimat prin intenția de a produce efecte juridice și nu este viciat (art.119 CC). În literatura de specialitate se vehiculează opinia precum că este greu de admis violența ca viciu de consimțămint în materia dată, deoarece dacă clauza arbitrală însoțește contractul principal, ea s-a încheiat la fel ca acesta , după negocieri, tratative. Pentru a aprecia existența consimțămîntului, arbitrii sau jurisdicțiile statale aplică diverse principii de interpretare: principiul bunei-credințe și principiul efectului util. Conform principiului bunei credințe, în caz de divergență între voința declarată și voința reală a părților, arbitrii trebuie să se conducă de voința reală. Acest principiu și-a găsit reflectare în art.1156 al Codului Civil francez în următoarea formulă : „în convenții trebuie de găsit care a fost intenția comună a părților contractante fără a se opri la sensul literal al termenilor”. Principiul interpretării efective a convențiilor de arbitraj a fost inspirat din art. 1157 al Codului Civil francez, conform căruia „atunci cînd o clauză este susceptibilă de două sensuri, trebuie să prevaleze sensul în care ea nu ar putea produce nici un efect”.
Obiectul este determinat ca în cazul oricărui contract de suma prestațiilor la care se obligă părțile contractante. Pentru a fi valabilă, convenția de arbitraj trebuie să fie licită. Legea Republicii Moldova cu privire la arbitraj desemnează ca obiect al arbitrajului litigiile izvorîte din raporturi juridice civile : vînzare – cumpărare, prestare de servicii, executare de lucrări, etc, din raporturi de proprietate și din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală.
În Statutul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova, obiectul arbitrajului este definit într-un mod general: „litigiile comerciale și civile interne și internaționale”.
Cauza este motivul psihologic ce va determina consimțămîntul, exprimînd împreună cu acesta voința juridică a părților. Existența cauzei, caracterului său real, licit și moral sunt prin urmare prezumate pînă la proba contrarie. Cauza ce determină consimțămîntul părților nu este străină de efectele contractului arbitral și în ultimă instanță, de conștientizarea avantajelor jurisdicției alese. O clauză arbitrală bine gîndită și formulată permite de a desfășura o procedură arbitrală eficientă și va avea drept consecință minimalizarea încălcării din partea părților a obligațiilor asumate.
Forma convenției de arbitraj, conform Legii cu privire la arbitraj din 22.02.2008, este cea scrisă, sub sancțiunea nulității. În ce privește forma scrisă doctrinarii menționează că poate fi folosită atît prin semnarea directă a acesteia, cît și prin schimb de scrisori, mesaje teletype, telegraf, alte mijloace care asigură fixarea mesajului pe un anumit suport (telefax, poștă electronică, etc.).
În materie de valabilitate a convenției de arbitraj din punct de vedere al formei, legislațiile naționale și internaționale de drept material uniform conțin soluții diferite. Unele sisteme de drept cer un înscris ca condiție de ad validatem. Alte sisteme naționale precizează expres că înscrisul este cerut ca condiție ad probationem. Convenția de din 1958 privind recunoașterea și executarea sentințelor străine în art.II paragraful 1 stabilește că „fiecare din statele contractante este ținut să recunoască convenția scrisă prin care părțile se obligă să supună diferendele lor arbitrajului. În paragraful 2 al aceluiași articol se precizează că prin “ convenție scrisă se înțelege o clauză compromisorie inserată într-un contract, sau un compromis semnat de părți, sau cuprinse într-un schimb de scrisori sau telegrame”. De asemenea Convenția de cere ca partea care invocă sentința de arbitraj să prezinte originalul convenției arătate în art.II sau o copie, întrunind condițiile cerute pentru autenticitatea sa ( art.IV,paragrful 1).
Convenția de din 1961 conține prevederi similare celor din Convenția de În art.1 paragraful 2 al Convenției de , prin convenția de arbitraj se înțelege “sau o clauză compromisorie înserată într-un contract, sau un compromis, contractul sau compromisul fiind semnat de părți sau conținute într-un schimb de scrisori, telegrame sau comunicări prin telex și, în raporturile între țări ale căror legi nu impun forma scrisă pentru convenție de arbitraj, orice convenție încheiată în formele permise de legi”.
Din cele expuse mai sus, rezultă că Convenția de permite de a valida în ceea ce privește forma convențiile de arbitraj încheiate verbal în raporturile dintre statele care nu cer forma scrisă.
Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a Republicii Moldova cu privire la procedura de arbitraj comercial internațional în art. 3 stipulează că convenția de arbitraj este încheiată în scris sub formă de clauză compromisorie, înserată în contractul principal sau sub formă de acord de sine stătător, numit compromis. Acordul de a transmite litigiul spre soluționare definitivă Curții de Arbitraj mai poate fi manifestat de către reclamant prin prezentarea unei cereri de arbitrare, iar de către pîrît – prin prezentarea referinței, sau a scrisorii de numire a arbitrului, în care este exprimată în formă scrisă voința lui de a se supune jurisdicției Curții.
Modul de redactare a convenției de arbitraj este determinat în funcție de tipul arbitrajului la care recurg părțile – instituționalizat sau ad-hoc. Regulile de arbitraj ale instituțiilor internaționale recunoscute (Curtea de Arbitraj de pe lîngă Camera de Comerț Internațională de , Asociația Americană de Arbitraj, Curtea Londoneză de Arbitraj Internațional), de regulă recomandă formule ale clauzelor de arbitraj care sunt suficient de largi pentru a îngloba toate litigiile susceptibile de a se ivi între părți referitor la contractul de fond și permit desfășurarea eficientă a unui arbitraj comercial internațional. De aceea este suficient să se folosească clauza de arbitraj-model a instituției alese, care va examina litigiul conform regulilor sale. Regulamentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă CCI a RM cu privire la procedura de arbitraj intern, în Anexa 1 formulează și el un model de clauză compromisorie care este recomandată pentru a fi inclusă în contractele civile și comerciale interne.
Structura instanței de arbitraj se decide de părți – soluționarea litigiului să fie efectuată de un arbitru unic sau de un complet de arbitri. În cazul absenței dispozițiilor referitoare la numărul arbitrilor, litigiul este soluționat de 3 arbitri.
Locul arbitrajului prezintă importanță prin mai multe aspecte, de cele mai multe ori acesta este ales de către părți.
Limba procedurii arbitrale. Este preferabil ca limba procedurii să fie limba dreptului aplicabil. În lipsa unei indicații exprese, procedura de arbitraj se poate desfășura în limba în care a fost redactat contractul.
Dreptul aplicabil poate fi desemnat în contract, la alegerea părților, fie în clauza de arbitraj, fie într-o clauză aparte. Omisiunea desemnării dreptului aplicabil sau alegerea nereușită a acestuia pot cauza dificultăți serioase în ce privește derularea contractului comercial internațional și soluționarea eventualelor litigii.
În cazul în care părțile optează pentru un arbitraj ad-hoc, convenția de arbitraj trebuie să fie exprimată într-o formulă detaliată care va reglementa întreaga complexitate a problemelor legate de desfășurarea procedurii de arbitraj.
În concluzie, am putea menționa că importanța clauzei arbitrale rezidă chiar în însuși rolul pe care îl îndeplinește. Buna funcționare a raporturilor comerciale presupune crearea și utilizarea unor astfel de mijloace juridice care ar permite o soluționare mult mai rapidă și eficientă a tuturor divergențelor dintre parteneri și ar păstra caracterul stabilității și confidențialității în operațiile dintre părți.
Sesizarea arbitrajului. Procedura în cazul arbitrajului, la fel ca și în procesul civil, constă din mai multe etape:
declanșarea procedurii;
asigurarea acțiunii ;
transmitera pricinii spre examinare în cadrul arbitrajului și pregătirea pricinii pentru dezbatere;
examinarea pricinii de către arbitri;
hotărîrea arbitrală sau recunoașterea acordului de împăcare a părților;
executarea hotărîrii arbitrale;
păstrarea materialelor pricinii pentru fiecare în parte.
Dacă există o convenție de arbitraj și dacă una din părți, la un moment anumit, se consideră lezată într-un drept al său de către cealaltă parte poate depune în scris, o cerere de arbitraj. Cererea de arbitraj va conține următoarele:
1. numele și domiciliul, pentru persoane fizice, denumirea și sediul, pentru persoanele juridice, sau reședința părților;
2. numele persoanei care reprezintă partea în litigiu anexîndu-se procura autentificată notarial care confirmă împuternicirile reprezentantului în instanța arbitrală;
3. referința la convenția de arbitraj, anexîndu-se copia contractului în care a fost inserată aceasta, iar dacă s-a încheiat un compromis – copia de pe acesta;
4. motivele de fapt și de drept, precum și probele pe care se întemeiază cererea;
5. obiectul și valoarea cererii, precum și indicarea calculului prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori;
6. numele și domiciliul persoanei numite în calitate de arbitru;
7. semnătura părții.
Cererea se depune la locul stabilit de părți, în lipsa unui acord, locul va fi determinat de curtea arbitrală, ținînd cont de circumstanțele cazului și de accesibilitatea pentru părți. În cazul în care nici părțile, nici curtea de arbitraj nu au stabilit locul arbitrajului, acesta va fi considerat locul unde a avut loc pronunțarea hotărîrii. Însă, este necesar să se țină cont de competența materială (care curte arbitrală este competentă în soluționarea pricinii) și teritorială ( locul examinării litigiului). De exemplu, cererea va fi depusă la arbitrajul de la domiciliu ori sediul, sau la locul aflării bunurilor, în cazul soluționării pricinii ce ține de declararea debitorului insolvabil, cererea se va depune la locul aflării debitorului.
Cît privește valoarea obiectului litigiului stabilirea acesteia se determină în cazul pretențiilor bănești – din suma pretinsă de reclamant, cînd se reclamă valoarea unor bunuri se ia în considerare valoarea bunurilor respective la momentul introducerii cererii. În cererile de arbitrare care conțin mai multe pretenții suma fiecărei pretenții se calculează aparte, iar valoarea acțiunii se calculează din suma valorilor tuturor pretențiilor. Dacă reclamantul n-a indicat corect valoarea acțiunii, atunci curtea de arbitraj din oficiu sau la cererea pîrîtului determină valoarea acțiunii conform datelor de care dispune. Precizarea valorii obiectului cererii de arbitrare este necesară în vederea stabilirii taxelor de arbitraj. Cererea se consideră depusă la data înregistrării acesteia la curtea de arbitraj și se însoțește de toate înscrisurile invocate de reclamant în susținerea pretențiilor sale.
O dată cu recepționarea cererii de arbitraj de către arbitri, procedura arbitrală se consideră începută. Atunci cînd părțile nu au convenit altfel , arbitrajul trebuie să pronunțe hotărîrea în termen de cel mult 6 luni de la data constituirii sale (art.18 alin (2) din Legea cu privire la arbitraj).
În termenul convenit de părți sau determinat de către instanța arbitrală, dar nu mai tîrziu de 30 de zile de la primirea copiei de pe cererea de arbitraj, pîrîtul va face referință care va cuprinde excepțiile privind cererea reclamantului, răspunsul în fapt și în drept la acestă cerere, probele propuse în apărare, dar și mențiunile prevăzute la art.17 din Legea cu privire la arbitraj..
Excepțiile și alte mijloace de apărare, care nu au fost menționate de către pîrît în referință trebuie ridicate, sub sancțiunea decăderii, pînă la data primului termen de înfățișare. Dacă procedura arbitrală are loc în baza înscrisurilor, dovezilor, documentelor prezentate în scris de către părți, fără dezbateri orale, pîrîtul trebuie să ridice excepțiile în termen de cel tîrziu de 15 zile de la data depunerii referinței. Pîrîtul este decăzut din dreptul de a prezenta excepțiile la o etapă ulterioară a procedurii.
În cazul cînd pîrîtul are pretenții împotriva reclamantului derivînd din același raport juridic, el poate face cererea reconvențională. Cererea reconvențională va fi introdusă în cadrul termenului de depunere a referinței sau cel tîrziu pînă la data de înfățișare și trebuie să îndeplinească aceleași condiții ca și cererea principală (art.19 Legea cu privire la arbitraj).
Copiile de pe referință sau a cererii reconvenționale sunt aduse la cunoștința reclamantului și fiecărui arbitru.
Are o însemnătate practică deosebită regimul juridic al comunicării actelor de procedură, deoarece aceasta ar interesa buna desfășurare a judecății arbitrale, doarece necomunicarea ar putea crea întîrzieri care ar duce la tergiversarea procesului.
Art.19 alin.(3) din Legea cu privire la arbitraj menționează „În cazul în care invocă obiecții față de circumstanțele înaintate de reclamant, pîrîtul poate introduce referință”. Considerăm inutilă și inadecvată introducerea acestei fraze în alin.(3), deoarece această problemă este soluționată în alin.(2).
Secțiunea 3. Particularitățile procedurii arbitrale
Procedura de desfășurare a acțiunii în arbitraj poate fi diferită în funcție de faptul dacă acesta este un arbitraj ad-hoc sau instituționalizat. De aceea părțile trebuie să cunoască regulile de desfășurare a procedurii în arbitrajul sesizat, în caz contrar aceasta ar putea avea consecințe negative pentru ei.
Pregătirea pricinii pentru dezbateri. După depunerea de către reclamant a cererii în arbitraj și după expirarea termenului de prezentare a referinței de către pîrît, arbitrajul sesizat fixează termenul pentru dezbaterea litigiului și dispune citarea părților.
Legea menționează că între data primirii citației și data începerii dezbaterilor urmează să existe un termen de cel puțin 15 zile. E foarte greu de transpus această normă în viață, deoarece se poate ști cu siguranță cînd citația a fost trimisă, dar în ce privește data primirii există diferite situații de ordin obiectiv sau subiectiv care îndepărtează data primirii citației, asfel știrbindu-se din rapiditatea și eficiența procedurii arbitrale.
La fel, la acestă etapă, instanța permite accesul părților la actele depuse de oponenți, prezentare de pretenții, argumente și probe, arbitrul este obligat să înștiințeze curtea arbitrală despre circumstanțele cunoscute lui, care pot constitui temei pentru recuzare și să refuze la participarea judecării litigiului. Refuzul arbitrului, nu înseamnă recunoașterea cauzei de recuzare. (art.17 Regulamentul Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producători Agricoli UNIAGROPROTECT).
Arbitrul poate fi recuzat și după numirea sa, dacă una din părți a descoperit circumstanțe care pune la îndoială independența și imparțialitatea sa. Părțile sunt în drept să ceară recuzarea, la orice etapă a procedurii arbitrale pînă la încheierea dezbaterilor în termen de 15 zile de la data cînd au aflat despre numirea arbitrului sau despre cauza de recuzare. Dacă însă s-a omis acest termen, atunci se consideră că părțile sunt de acord cu candidatura arbitrilor aleși și se consideră că ei au refuzat de la dreptul lor de recuzare. Cererea de recuzare se soluționează în termen de 5 zile, fără participarea arbitrului recuzat (art.19 din Regulamentul Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producători Agricoli UNIAGROPROTECT).
Acțiunile de bază în această fază constituie verificarea existenței unei acțiuni înaintată în arbitraj, verificarea împuternicirile reprezentanților, numirea completului de arbitri, luarea măsurilor de asigurare a obiectului litigiului.
Dezbaterile litigiului. La dezbaterea litigiului părțile pot participa personal sau prin reprezentanți și pot fi asistate de orice persoane. Neprezentarea părții citate reglementar la faza dezbaterilor are următorele efecte:
examinarea litigiului în lipsa acesteia;
amînarea procesului, care poate avea loc o singură dată și cu condiția prezentării de partea lipsă cel tîrziu în preziua dezbaterilor a motivelor întemeiate către cealaltă parte și arbitri.
Desfășurarea ședinței are loc în ședință închisă, dacă părțile nu au stabilit contrariu. La fel, rămîne la discreția părților alegerea limbii de lucru în proces.
Orice dispoziție a instituției arbitrale va fi consemnată în încheierea ședinței și va fi motivată. La cererea părților încheierea poate fi adusă la cunoștință reclamantului și pîrîtului, de asemenea ei au acces la toate actele ce constituie dosarul litigiului.
Ordinea audierii părților și cum sunt conduse dezbaterile sunt stabilite de către supraarbitru. Părțile își prezintă probele pentru a-și argumenta poziția. Hotărîrea arbitrală se ia în baza înscrisurilor, probelor, documentelor prezentate în scris de către părți, fără dezbateri orale, dacă așa prevăd părțile sau dacă ele au renunțat la dezbateri orale. Părțile sunt acelea care stabilesc regulile de joc ale procesului, ele stabilesc chiar și normele de drept aplicabile fondului litigiului; pot indica că se aplică normele Republicii Moldova, ale altor state sau hotărirea va fi luată în baza uzanțelor comerciale. Însă dacă, dezbaterile orale vor fi expuse, atunci arbitrii iau hotărirea imediat după acestea.
Toate probele aduse de părți vor fi administrate în cadrul acestei ședințe arbitrale, fie de către un singur arbitru, fie de către întregul complet de judecată.
Arbitrii stabilesc independent dacă sunt competenți în soluționarea pricinii sau numesc dacă este valabilă sau nu convenția de arbitraj, ținînd cont de faptul că contractul în care este inserată clauza este nul: decizia prin care arbitrajul se declară competent, nu poate fi atacată în instanță decît odată cu hotărîrea finală emisă asupra fondului litigiului (art.27 al Legii).
Toate acțiunile care au avut loc în cadrul ședinței sunt consemnate în procesul–verbal al ședinței. Acesta în mod obligatoriu are formă scrisă și are un rol important pentru părți. Procesul-verbal va cuprinde următoarele mențiuni :
a) o scurtă descriere a desfășurării ședinței;
b) cererile și susținerile părților;
c) motivele pe care se sprijină măsurile dispuse;
d) dispozitivul;
e) semnăturile arbitrilor.
Ca și în cazul procedurii contencioase în acțiuni civile părțile pot efectua acte de dispoziție:
– încheind acordul de compromis – pe parcursul examinării litigiului părțile pot tranșa litigiul, tribunalul arbitral încetînd procesul și fixînd aceste circumstanțe în hotărîre, ceea ce reprezintă încuviințarea unei tranzacții;
– reclamantul își poate retrage pretențiile, însă aici cu respectarea dreptului pîrîtului care de asemenea trebuie să fie de acord cu încetarea procesului în caz contrar el poate avea un interes legitim și dorește emiterea hotărîrii;
– pîrîtul poate recunoaște acțiunea.
De asemenea, putem considera ca act de dispoziție a părților și majorarea sau micșorarea cuantumului pretențiilor, acest act fiind posibil de a fi efectuat pînă sau la soluționarea în fond a pricinii, tribunalul în acest caz poate solicita prezentarea de probe suplimentare, sau poate respinge o asemenea cerere pe motivul că aceasta trebuia a fi făcută în cererea de arbitrare, sau pînă la dezbateri cu anexarea probelor corespunzătoare (pentru a nu admite tergiversarea procesului). În literatura de specialitate este menționat ca act de dispoziție și înaintarea unei cereri reconvenționale.
Examinarea litigiului pe cale arbitrală poate să se încheie cu soluționarea lui în fond și pronunțarea hotărîrii sub formă scrisă, semnată de toți arbitrii, sau cu încheierea procedurii arbitrale, în cazul în care:
reclamantul își retrage acțiunea, cu excepția cazului cînd pîrîtul ridică obiecții, iar tribunalul arbitral recunoaște că acesta are un interes legitim să fie soluționat în mod definitiv;
părțile au convenit asupra încheierii procedurii arbitrale;
instanța arbitrală constată că, din anumite motive, continuarea procedurii a devenit inutilă sau imposibilă (art. 32 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional).
Mandatul tribunalului arbitral se încheie odată cu încetarea procedurii arbitrale, cu excepția cazurilor cănd în termenele stabilite de art. 35 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional (în condiția în care părțile nu au convenit asupra unor altor termene), una dintre părți, cu notificarea celeilalte părți, solicită tribunalului arbitral: rectificarea erorilor de calcul, a greșelilor de tipar sau orișicăror altor erori similare celor din hotărîrea arbitrală; interpretarea unui punct sau a unei părți din hotărîrea arbitrală (dacă părțile nu au convenit în acest sens); adoptarea hotărîrii adiționale referitor la capetele de pretenții susținute în procedura arbitrală, dar omise în hotărîrea arbitrală.
De asemenea, arbitrajul poate să-și reia împuternicirile asupra acțiunii examinate la depunerea în instanța de judecată a cererii de desființare a hotărîrii arbitrale, iar la solicitarea uneia dintre părți instanța de judecată consideră rezonabil să amîne examinarea chestiunii de desființare a hotărîrii arbitrale pe un anumit termen și să ofere tribunalului arbitral posibilitatea de a relua procedura arbitrală asupra hotărîrii adoptate sau de a întreprinde alte acțiuni care, potrivit opiniei tribunalului arbitral, vor permite tribunalului înlăturarea temeiurilor de desființare a hotărîrilor arbitrale (art. 37 alin.(4) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional).
În general, tribunalele arbitrale în soluționarea pricinilor, conving părțile să încheie tranzacția de împăcare, fixînd condițiile convenite în hotărîrea arbitrală. Așadar, tranzacția de împăcare este un act de dispoziție a părților reprezentînd un acord de voință între reclamant și pîrît ca urmare a unor cesiuni reciproce ce determină drepturile și obligațiile lor în vederea stingerii litigiului. Totodată, codul civil menționează tranzacția ca contract civil prin care părțile previn un proces ce urmează să înceapă, termină un proces început sau rezolvă dificultățile ce apar în procesul executării unei hotărîri judecătorești. Deosebirea esențială între aceste acte, este că în cazul procesului arbitral condițiile unei astfel de tranzacții se consemnează în hotărîrea arbitrală, și deci executarea va fi încuviințată de instanțele judecătorești cu respectarea art.485 CPC, iar tranzacția civilă este susceptibilă de executare numai după omologarea de către instanță, aici aplicîndu-se alte norme și anume cele cu privire la contracte, totodată instanța încuviințează tranzacția dacă aceasta nu încalcă legea ori drepturile și interesele legitime ale persoanei. Efectele încheierii tranzacției de împăcare în procesul arbitral sunt: – efecte în privința drepturilor subiective materiale – și efecte procesuale (adică imposibilitatea de a se adresa tribunalului arbitral sau instanței de judecată cu același obiect și avînd același temei, art. 169 CPC). Astfel, trebuie menționat că tranzacția efecuată atît în fața instanței de judecată, cît și în fața tribunalului arbitral are ca efect autoritatea lucrului judecat și forță executorie. De asemenea, trebuie menționat că tribunalul poate să nu încuviințeze tranzacția de împăcare dacă aceasta depășește competența tribunalului sau încalcă legea sau ordinea publică, în acest caz are loc soluționarea în fond a pricinii și emiterea hotărîrii conform intimei convingeri a arbitrului.
Capitolul 3. Contestarea și executarea hotărîrii arbitrale
Secțiunea 1. Hotărîrea arbitrală. Contestarea hotărîrii arbitrale
Scopul principal al adresării părților în instanța arbitrală îl constituie obținerea unei hotărîri, care să soluționeze într-un fel sau altul litigiul existent între părți.
Din art.28 alin.(1) din Legea cu privire la arbitraj reiese că arbitrajul emite hotărîri în următoarele cazuri:
soluționarea, de către arbitraj, a litigiului dintre părți;
încetarea procedurii arbitrale fără soluționarea problemelor remise spre rezolvare (hotărîre de încetare a procedurii arbitrale);
încheiera între părți a unei tranzacții asupra litigiului (emiterea hotărîrii în acest caz avînd un caracter dispozitiv, adică dacă există o astfel de solicitare din partea părților).
Același aliniat menționează că alte dispoziții ale arbitrajului care nu sînt inserate în hotărîre se emit sub formă de încheiere.
În ceea ce privește natura juridică a hotărîrii arbitrale există un șir de discuții. Astfel, unii consideră că hotărîrea arbitrală este un act juridic și își argumenteză poziția prin faptul că în măsura în care ea este pronunțată de către o autoritate, în cazul dat, de Curtea de Arbitraj, misiunea ei și modalitățile de constituire sunt organizate într-o manieră contractuală.
Alții menționeză că hotărîrea arbitrală este un act jurisdicțional, fie luînd în considerație criteriul formal (de exemplu procedura utilizată) sau material (existența unei contestații, definitivitate și irevocabilitate) aceasta se distinge de o simplă tranzacție, mediere sau o simplă ordonanță de procedură.
Ceea ce deosebește cu adevărat hotărîrea arbitrală de o hotărîre judecătorească este că hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul acelorași căi de atac ca și o hotărîre judecătorească. Analizînd argumentele prezentate de susținătorii celor două poziții vom concluziona că hotărîrea arbitrală are un caracter dublu: este și un act juridic, dar și un act jurisdicțional: „Din caracterul mixt al arbitrajului, convențional la punctul de plecare (orice arbitraj avînd la origine un act de voință a părților) și jurisdicțional la punctul de ajungere (terminîndu-se printr-o sentință executorie), rezultă și natura dublă a sentinței arbitrale. Soluția care se dă naturii juridice a arbitrajului trebuie extinsă și la hotărîrea arbitrală”. Dubla natură a arbitrajului se regăsește în toate actele și fazele sale și ca atare hotărîrea arbitrală este un act jurisdicțional, în care este prezentă componenta contractuală, fiind asimilată prin lege, în privința unor efecte, cu hotărîrea judecătorească.
T.R.Popescu menționează: „sentința nu există deci decît prin compromis și drept urmare are aceeași natură juridică, întocmai ca și compromisul, care este un contract, un mandat dat arbitrului, de către părți. Iar prin sentința dată arbitrul nu face decît să execute mandatul primit sau, cu alte cuvinte, părțile au dat sentința prin intermediul arbitrului, mai cu seamă cînd arbitrul judecă în echitate ( amiable composition)”.
Deliberarea în cadrul arbitrajului are loc în secret, la deliberare participînd toți arbitrii și aceștia semnînd-o obligatoriu. Secretul deliberării este deosebit de important, deoarece astfel putem spune că se asigură pronunțarea de către arbitri a unei hotărîri juste, care se bazează pe toate probele examinate în cadrul ședinței arbitrale. Se garantează, astfel, încrederea părților în corectitudinea soluției propuse litigiului și în obiectivitatea, imparțialitatea arbitrilor. Dacă arbitrajul este compus din 3 arbitri, hotărîrea se ia cu majoritatea de voturi. Dacă o opinie nu întrunește majoritatea de voturi, opinia supraarbitrului prevalează, deoarece acesta se va uni cu una din opinii sau va putea pronunța o altă soluție, dar nu și după ce ascultă părțile și ceilalți arbitri. Ca și în procedura generală, în procedura arbitrală este posibilă exprimarea opiniei separate, care se anexează la hotărîrea de bază, cu condiția ca ea să fie motivată.
Dacă o parte renunță la o pretenție, arbitrajul o va scoate de pe rol, cu excepția cazului în care partea opusă cere ca arbitrajul să se pronunțe asupa acestei pretenții.
Hotărîrea se remite părților în cel mult 10 zile de la pronunțare, acest moment atribuindu-i hotărîrii caracter definitiv.
Cu privire la efectele hotărîrii arbitrale în literatura juridică se precizează că ele se raportează la trei momente :
1. din momentul pronunțării hotărîrea arbitrală este obligatorie pentru părți; ea intră în puterea lucrului judecat fără nici o formalitate;
2. din momentul comunicării ei, hotărîrea are efectele unei hotărîri judecătorești definitive;
3. din momentul investirii cu formulă executorie, hotărîrea arbitrală constituie titlu executoriu și se execută întocmai ca o hotărîre judecătorească.
Efectele hotărîrii arbitrale sunt următoarele :
1. autoritatea lucrului judecat – acest efect accentuează caracterul jurisdicțional al sentinței arbitrale. Aceasta nu are nevoie de exequator pentru a fi considerată o decizie judiciară. Exequatorul nu face decît să dea forță acelei sentințe care este neglijată. Efectul fundamental al autorității lucrului judecat este limitat de principiul inopozabilității față de terți. Sentința arbitrală nu are autoritatea lucrului judecat decît față de acele părți care au semnat convenția arbitrală.
2. odată cu pronunțarea hotărîrii, arbitrilor li se epuizează puterea de a mai judeca, el încetează a mai fi arbitru. Chiar înainte de a fi contestată hotărîrea sa, arbitrii nu mai pot reveni asupra deciziei sale, chiar și cu consimțămîntul părților. Însă, arbitrul poate interpreta, rectifica, completa și adopta o hotărîre adițională. Astfel, la cererea oricărei părți arbitrajul trebuie să ia o hotărîre de interpretare a dispozițiilor din hotărîrea arbitrală în termen din 30 zile de la data adoptării hotărîrii. În cazul existenței în textul hotărîrii arbitrale a greșelilor tipografice, de calcul sau alte greșeli similare ori omisiuni din hotărîre se va emite o încheiere de rectificare a hotărîrii, în termen de 30 zile de la data adoptării ei. Dacă, în hotărîrea sa, arbitrajul nu s-a pronunțat asupra unui capăt de cerere, oricare dintre părți sau dintre arbitri, din oficiu, poate solicita, în termen de 15 zile de la data primirii sau, după caz, de la data pronunțării hotărîrii, completarea acesteia. În cazul în care se pronunță asupra unui capăt de cerere susținut în procedura arbitrală, dar neinclus în hotărîrea arbitrală, instituția arbitrală adoptă o hotărîre adițională. Hotărîrea de completare, hotărîrea de interpretare și încheierea de corectare a greșelilor se dau cu citarea părților. Aceste acte fac parte integrantă din hotărîrea arbitrală. O parte poate solicita instanței arbitrale rectificarea hotărîrii arbitrale sau pronunțarea unei hotărîri adiționale doar cu notificarea celeilalte părți, instituirea acestei norme fiind benefică, deoarece asigură operativitatea procedurii arbitrale.
Pentru soluționarea problemelor menționate mai sus, părțile nu achită cheltuielile legate de aceasta. E de menționat că art. 30 din Legea cu privire la arbitraj este întitulat „Rectificarea și interpretarea hotărîrii. Hotărîrea adițională”, dar de fapt conține doar soluțiile în ce privește completarea și adoptarea hotărîrii adiționale, problemele ce privesc rectificarea și interpretarea hotărîrii arbitrale fiind menționate în art. 29. Sunt de neiertat astfel de greșeli în cadrul unui act legislativ nou.
În primul rînd, la fel ca și o hotărîre judecătorească, hotărîrea arbitrală se emite în scris și este semnată de toți memebrii completului de judecată, sau dacă a fost judecat litigiul doar de un singur arbitru, atunci doar semnătura lui. În cazul cînd o semnătură lipsește, atunci se indică motivele absenței acesteia.
Hotărîrea arbitrală va cuprinde :
a) componența judecății arbitrale, data și locul pronunțării hotărîrii;
b) numele și domiciliul, pentru persoanele fizice, denumirea și sediul, pentru persoanele juridice, sau reședința părților;
c) referință la convenția de arbitraj în temeiul căreia s-a procedat la arbitraj;
d) obiectul litigiului;
e) motivele de fapt și de drept ale hotărîrii, iar în cazul arbitrajului în echitate motivele care stau la baza soluției;
f) semnătura arbitrilor;
g) alte prevederi.
Părțile au siguranța că dosarul lor se păstrează și nu este pierdut, deoarece dacă pricina se examinează și se soluționează de către instituția permanentă de arbitraj, atunci dosarul se păstrează de către instituția permanentă, iar dacă de un arbitraj ad-hoc, atunci de către instanța care ar fi fost competentă să decidă în cauză dacă nu ar fi fost încheiată convenția arbitrală.
Contestarea hotărîrilor arbitrale. Odată hotărîrea arbitrală pronunțată, una dintre părțile litigiului (evident partea care nu a avut cîștig de cauză) se poate arăta nemulțumită de soluția dată prin hotărîrea de arbitraj. Spre deosebire de procedura comună, unde părțile au la dispoziție un șir de căi de atac ale hotărîrii pronunțate, în instituția arbitrală părților le este recunoscut un singur procedeu, și anume contestarea hotărîrii. Salutabil este faptul că noua Lege cu privire la arbitraj a înlăturat unele deficiențe ale legislației vechi cu privire la arbitraj, mai ales în ce privește înlocuirea termenului de „revizuire” a hotărîrilor arbitrale ce se conținea în vechea Lege cu privire la arbitraj, care confunda două instituții distincte ale procedurii civile.
Din analiza Codului de procedură civilă și a Legii cu privire la arbitraj observăm că aceste acte conțin norme contradictorii și se pune problema care dintre ele se ve aplica în caz de conflict. Considerăm că trebuie să se aplice normele Codului de procedură civilă deoarece Legea cu privire la arbitraj face trimitere, în materie de contestare, la normele CPC, care reglementează procedura contestării în detaliu. Mai mult ca atît, normele CPC instituie prioritatea normelor tratatelor internaționale.
Instanțele competente în desființarea hotărîrilor arbitrale. Conform art. 477 CPC, hotărîrea arbitrală pronunțată pe teritoriul Republicii Moldova poate fi contestată în judecată de către părțile în arbitraj, înaintînd o cerere de desființare a hotărîrii arbitrale la instanța care, în lipsa convenției de arbitraj, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanță. Art.31 din Legea cu privire la arbitraj prevede procedura cu privire la contestarea hotărîrilor arbitrale, acesta cuprinzînd norme de trimitere. Norme similare sunt cuprinse și în art. 34 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional. Făcînd o analiză a art.477 alin. (3), art.30 alin. (2) și art.36 alin. (1) lit. d) din Codul de procedură civilă, observăm că normele cuprinse în aceste articole sunt contradictorii. Astfel, art. 477 alin. (3)menționează că cererile de desființare a hotărîrilor arbitrale se depun la instanța care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanță, pe cînd art. 30 în alin.(2) menționează că sunt competente să judece contestația împotriva hotărîrii arbitrale curțile de apel de drept comun sau, după caz, Curtea de Apel Economică. Aceste nome nu cuprind concretizări în ce privește alegerea uneia sau altei instanțe. Considerăm că, în această problemă, trebuie de luat în considerație faptul că, în lipsa convenției arbitrale, litigiul s-ar judeca în prima instanță de o judecătorie, de o curte de apel de drept comun,de Judecătoria Economică de Circumscripție Chișinău sau de Curtea de Apel Economică. Astfel, delimitarea competenței dintre înstanțele judecătorești în judecarea pricinilor de desființare a hotărîrilor arbitrale se stabilește conform regulilor de competență generală și regulilor de competență jurisdicțională a instanțelor judecătorești de drept comun și a judecătoriilor economice. Potrivit art. 477 alin.(2) CPC, părțile nu pot renunța prin convenție arbitrală la dreptul de a contesta hotărîrea arbitrală. La acest drept se poate renunța după pronunțarea hotărîrii arbitrale.
Depunerea cererii de desființare a hotărîrii arbitrale. Cererea de desființare a hotărîrii arbitrale se depune în scris și este semnată de partea care contestă sau reprezentantul acestuia. Aceasta va cuprinde :
instanța căreia îi este adresată cererea;
denumirea și componența nominală a arbitrajului care a adoptat hotărîrea;
numele sau denumirea părților în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
locul și data pronunțării hotărîrii arbitrale;
data înmînării hotărîrii arbitrale părții care a adresat în judecată cererea de desființare a hotărîrii;
solicitarea părții interesate de a desființa hotărîrea arbitrale, motivele contestării hotărîrii (art.478 CPC).
Ca anexe la cerere pot fi:
hotărîrea arbitrală în original sau o copie a acesteia, în cazul arbitrajului instituționalizat, aceasta fiind autentificată de președintele Curții arbitrale, iar în cazul celui ad-hoc – de către notar;
convenția arbitrală în original sau copie legalizată în modul stabilit;
actele care argumentează cererea de desființare a hotărîrii arbitrale;
dovada de plată a taxei de stat;
copia de pe cererea de desființare a hotărîrii arbitrale;
procura sau alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
Dacă cererea depusă nu corespunde condițiilor menționate mai sus, ea se restituie solicitantului sau nu i se dă curs, conform art. 170 și 171 CPC.
Cererea este examinată în ședință de judecată în cel mult o lună de la data intrării ei în judecată. Părțile în arbitraj sunt înștiințate legal despre locul, data și ora ședinței, însă absența acestora nu duce la amînarea sau la împiedicarea pricinii.
În timpul dezbaterilor pricinii, judecata constată în urma administrării tuturor probelor prezentate de către părți, obiecțiile lor, existența sau lipsa temeiurilor pentru desființarea hotărîrii arbitrale. Temeiurile pentru desființarea hotărîrii sunt următoarele (art. 480 CPC):
litigiul examinat de arbitraj nu poate fi, potrivit legii, obiectul dezbaterii arbitrale. Astfel, art.2 din Legea cu privire la arbitraj stabilește că litigiu constituie conflictul izvorît din raporturi juridice civile, inclusiv patrimoniale, dintre părți, din raporturi contractuale sau necontractuale, cum ar fi: vînzarea-cumpărarea, prestarea de servicii, executarea de lucrări și altele asemenea sau din raporturi de proprietate și din alte drepturi reale, inclusiv din dreptul de proprietate intelectuală. Această normă stabilește cercul de litigii care pot fi date spre soluționare în arbitraj, adică aceasta reprezintă o modalitate pozitivă de determinare a competenței arbitrale. Observăm că Legea cu privire la arbitraj nu stabilește o listă exhaustivă a litigiilor soluționabile în arbitraj, ci purcede, în art. 3 din Lege, întitulat „Arbitrabilitatea”, adică litigiile care pot fi soluționate pe cale arbitrală, la menționarea litigiilor care nu pot fi soluționate în arbitraj (modalitatea negativă de determinare a competenței arbitrale) :
pretențiile ce țin de dreptul familiei;
pretențiile izvorîte din contractele de locațiune (chirie) a încăperilor de locuit, inclusiv cele referitoare la încheierea, validitatea, încetarea și calificarea unor astfel de contracte;
pretențiile și drepturile patrimoniale cu privire la locuințe.
convenția arbitrală este nulă în temeiul legii;
hotărîrea arbitrală nu cuprinde dispozitivul și temeiurile, locul și data pronunțării ori nu este semnată de arbitri. În dispozitivul hotărîrii arbitrale se menționează soluția propusă de arbitri la litigiul existent. În cazul absenței dispozitivului, hotărîrea nu va putea fi executată. La fel, arbitrii urmează să motiveze faptul luării uneia sau altei decizii;
dispozitivul hotărîrii arbitrale cuprinde dispoziții care nu pot fi executate;
arbitrajul nu a fost constituit sau procedura arbitrală nu este în conformitate cu convenția arbitrală;
partea interesată nu a fost înștiințată legal despre alegerea arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale, inclusiv despre locul, data și ora ședinței arbitrale, sau din alte motive întemeiate, nu s-a putut prezenta în fața arbitrajului pentru a da explicații;
arbitrajul s-a pronunțat asupra unui litigiu care nu este prevăzut de convenția arbitrală ori care nu se înscrie în condițiile convenției, ori hotărîrii arbitrală conține dispoziții în probleme ce depășesc limitele convenției arbitrale;
8. hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislației Republicii Moldova sau bunele moravuri.
Deoarece în Codul de procedură civilă (Capitolul XLIII), în Legea cu privire la arbitraj (art. 31) și în Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional (art. 37) se declară că în judecată pot fi contestate numai hotărîrile arbitrale, aceasta nu se referă la încheierile emise de instanța arbitrală.
Subiecți ai contestării hotărîrii arbitrale sînt numai părțile în arbitraj (art. 477 CPC, art. 31 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj).
Termenul de depunere a cererii. Legea procedurală stabilește termenul pentru contestarea hotărîrii arbitrale. Acesta nu poate depăși trei luni de la data adoptării hotărîrii arbitrale contestate de partea interesată dacă legea Republicii Moldova sau tratatul internațional la care aceasta este parte nu prevede altfel (art. 477 alin. (3) CPC, art. 31 alin. (1) din Legea cu privire la arbitraj). Dacă a avut loc rectificarea sau interpretarea hotărîrii arbitrale, ori emiterea hotărîrii adiționale, termenul de trei luni se calculează de la data pronunțării hotărîrii rectificate, interpretate, adiționale care devin părți integrante ale hotărîrii arbitrale (art. 37 alin. (3) din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional). Dacă persoana care solicită desființarea hotărîrii arbitrale a încălcat termenul de trei luni pentru depunerea cererii de contestare a hotărîrii, ea poate cere repunerea în termen odată cu prezentarea probelor ce confirmă motivele întemeiate de încălcare a termenului. O asemenea solicitare poate fi menționată în cererea de desființare a hotărîrii arbitrale sau aparte.
Ședința instanței de judecată. În conformitate cu art. 479 CPC, cererea de desființare a hotărîrii arbitrale se examinează în ședința de judecată potrivit regulilor stabilite de CPC, în cel mult o lună de la data intentării procesului. În cadrul pregătirii pricinii pentru dezbaterile judiciare, la solicitarea ambelor părți în arbitraj, judecătorul poate cere arbitrajului materialele dosarului, hotărîrea arbitrală contestată în original. Conform art. 36 din Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional, instituția permanentă de arbitraj depozitează și păstrează dosarul în arhivele sale. Ea trebuie să pună la dispoziția instanței de judecată sau a altor organe autorizate, la cererea lor, copii de pe materialele din dosar, iar dacă se reîncepe procedura arbitrală, tribunalul arbitral este în drept să inspecteze dosarul depozitat. Totodată, la cererea comună a părților, materialele dosarului cauzei arbitrale se depozitează, împreună cu originalul hotărîrii arbitrale și cu dovezile de comunicare a hotărîrii arbitrale, la instanța de judecată în a cărei circumscripție teritorială tribunalul arbitral își are sediul. În cadrul dezbaterii cererii de desființare a hotărîrii arbitrale, instanța de judecată constată, în baza cercetării probelor prezentate de părți în argumentarea pretențiilor și obiecțiilor sale, prezența sau lipsa temeiurilor pentru desființarea hotărîrii arbitrale. La examinarea cererii de desființare a hotărîrii arbitrale, instanța de judecată nu examinează în fond litigiul dintre părți, nici nu rejudecă în fond hotărîrea arbitrală, ci verifică prezența încălcărilor procedurale pentru desființarea hotărîrii arbitrale, menționate în art. 480 CPC.
Încheierea instanței de judecată cu privire la contestarea hotărîrii arbitrale. În urma examinării cererii de contestare a hotărîrii arbitrale, cercetării probelor înfățișate de părți, judecata constată prezența sau lipsa temeiurilor pentru desființarea hotărîrii arbitrale, pronunțînd o încheiere de desființare totală sau parțială a hotărîrii arbitrale sau respinge cererea de desființare a hotărîrii (art. 481 alin.(1) CPC).
Potrivit art. 481 alin.(1) CPC, conținutul încheierii instanței de judecată trebuie să corespundă cerințelor generale cu privire la încheierile judecătorești stabilite în art. 270 CPC, precum și prevederilor indicate în art. 481 alin.(1) CPC, și să cuprindă:
date despre hotărîrea arbitrală contestată și locul pronunțării hotărîrii;
denumirea și componența nominală a arbitrajului care a emis hotărîrea contestată;
numele sau denumirea părților în arbitraj;
desființarea totală sau parțială a hotărîrii arbitrale sau refuzul total sau parțial de a admite cererea petiționarului;
concluziile și motivele în caz de desființare totală sau parțială a hotărîrii arbitrale, confirmate prin probele care au fost cercetate în ședința de judecată, motivele de respingere a unor probe, precum și legislația de care s-a călăuzit instanța.
Desființarea totală sau parțială a hotărîrii arbitrale nu împiedică părțile să se adreseze din nou în arbitraj pentru soluționarea litigiului, cu excepția cazului în care litigiul nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale, ori să depună cerere în judecată potrivit regulilor stabilite de Codul de procedură civilă. În conformitate cu art. 481 alin.(4) CPC, dacă hotărîrea arbitrală a fost desființată total sau parțial din cauza nulității convenției arbitrale sau dacă hotărîrea a fost emisă într-un litigiu neprevăzut de convenția arbitrală ori nu se înscrie în condițiile convenției, ori conține dispoziții în probleme ce nu s-au cerut conform convenției arbitrale, părțile în arbitraj se pot adresa, pentru soluționarea unui astfel de litigiu, în judecată în conformitate cu regulile generale din CPC.
Încheierea instanței judecătorești cu privire la desființarea hotărîrii arbitrale sau privind refuzul de a o desființa poate fi atacată în ordinea și în termenele stabilite de art. 423-428 CPC.
Seсțiunea 2. Executarea hotărîrilor arbitrale. Refuzul în eliberarea titlului executoriu
Hotărîrea arbitrală urmează a fi executată imediat sau în termenul indicat în ea de partea împotriva căreia s-a pronunțat. Dacă o parte refuză să execute hotărîrea, partea interesată are dreptul să depună în termen de trei luni de la data primirii hotărîrii o cerere, prin care să solicite eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii. Problema eliberării titlului de executare silită a hotărîrii arbitrale se examinează de instanța care, în lipsa convenției arbitrale, ar fi fost competentă să judece litigiul în fond în primă instanță. Cererea de eliberare a titlului executoriu se depune în instanța de judecată de drept comun sau, după caz, în judecata economică, în scris, de partea care a avut cîștig de cauză – atît de reclamant, cît și de pîrît: reclamantul în caz de admitere a acțiunii, iar pîrîtul în caz de respingere a acțiunii reclamantului, cînd el cere restituirea cheltuielilor de judecată legate cu examinarea litigiului în arbitraj. Această cerere trebuie să cuprindă:
1. instanța căreia îi este adresată cerere;
2. arbitrajul care a pronunțat hotărîrea și componența lui nominală;
3. numele sau denumirea părților în arbitraj, domiciliul sau sediul lor;
4. locul și data pronunțării hotărîrii arbitrale;
5. data primirii hotărîrii arbitrale de partea care s-a adresat în judecată;
6. solicitarea părții care a avut cîștig de cauză de a i se elibera titlu de executare silită a hotărîrii arbitrale;
7. numărul de telefon, faxul, adresa electronică, alte date, la dorința solicitantului.
La cerere vor fi anexate următoarele acte:
1. hotărîrea arbitrală în original sau în copie legalizată de președintele Curții de arbitraj (în cazul arbitrajului permanent) sau de notar (în cazul soluționării litigiului în arbitrajul ad-hoc);
2. convenția arbitrală în original sau în copie legalizată în modul stabilit;
3. dovada de plată a taxei de stat;
4. copia de pe cererea de eliberare a titlului executoriu;
5. procura sau un alt act care atestă împuternicirile persoanei de a semna cererea.
În cazul neîntrunirii condițiilor menționate mai sus se vor surveni consecințele stabilite de art.170 și art. 171 CPC.
Examinarea cererii are loc în cel mult o lună din momentul depunerii cererii. Examinarea se face în ședință de judecată cu înștiințarea părților despre locul și data ședinței de judecată, însă neprezentarea lor nu împiedică examinarea ei, judecătorului fiindu-i recunoscută posibilitatea de a solicita materialele dosarului în al cărui temei se solicită eliberarea titlului executoriu, potrivit regulilor de reclamare a probelor stabilite în art. 119 CPC.
În cadrul ședinței de judecată instanța constată existența sau lipsa temeiurilor prevăzute la art.485 CPC. Dacă instanța constată, pe parcursul examinării cererii de eliberare a titlului executoriu, că într-o instanță de judecată se află pe rol cererea privind contestarea hotărîrii arbitrale, aceasta poate amîna examinarea cererii de eliberare a titlului executoriu și, la solicitarea părții care a adresat în judecată cererea de eliberare a titlului, o poate obliga pe cealaltă parte la asigurarea eventualelor pagube.
În urma examinării cererii de eliberare a titlului executoriu pentru executarea silită a hotărîrii arbitrale, instanța de judecată pronunță o încheiere de eliberare a titlului executoriu sau de a refuza eliberarea lui.
Instanța de judecată este obligată să elibereze titlu executoriu în toate cazurile cu excepția celor prevăzute în art.485 din CPC:
convenția arbitrală este nulă în temeiul legii;
partea în arbitraj nu a fost înștiințată legal despre alegerea (numirea) arbitrilor sau despre dezbaterile arbitrale și nici despre locul, data și ora ședinței arbitrajului, sau, din alte motive întemeiate, nu a putut să dea explicații arbitrajului;
hotărîrea arbitrală este emisă într-un litigiu care nu este prevăzut de convenția arbitrală ori care nu se înscrie în condițiile convenției, ori conține dispoziții în problemele neprevăzute de convenția arbitrală. Dacă dispozițiile în problemele ce decurg din convenția arbitrală pot fi separate de dispozițiile care nu rezultă din această convenție, judecata eliberează titlu executoriu numai în acea parte a hotărîrii arbitrale care conține dispoziții privitor la problemele care se înscriu în convenție;
componența arbitrajului sau procedura dezbaterilor arbitrale nu s-a conformat cu convenția arbitrală sau cu legea;
hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părțile în arbitraj ori a fost desființată de judecată conform legii, în al cărei temei a fost pronunțată.
Instanța va refuza, de asemenea în acordarea titlului dacă se constată ca litigiul examinat de arbitraj nu poate fi obiectul dezbaterii arbitrale potrivit imperativului legii sau cînd hotărîrea arbitrală încalcă principiile fundamentale ale legislației RM sau bunele moravuri. Dacă analizăm atent temeiurile de refuz în eliberarea titlului executoriu menționate la art. 485 CPC observăm că aceste temeiuri coincid cu temeiurile de desființare a hotărîrii arbitrale, cu excepția lit. e): dacă hotărîrea arbitrală nu a devenit obligatorie pentru părțile în arbitraj ori a fost desființată de judecată. În acest caz se cere prezentată încheierea instanței de judecată cu privire la desființarea hotărîrii arbitrale.
Încheierea de eliberare a titlului executoriu va trebui să cuprindă:
denumirea și componența nominală a arbitrajului care a pronunțat hotărîrea;
numele sau denumirea părților în arbitraj;
date despre hotărîrea arbitrală de eliberare a titlului de executare silită a hotărîrii pe care o solicită petiționarul și locul pronunțării ei;
mențiunea despre eliberarea titlului de executare silită a hotărîrii sau despre refuzul de a-l elibera.
Art. 486 alin.(3) CPC menționează că refuzul de a elibera titlul executoriu pentru îndeplinirea silită a hotărîrii arbitrale nu împiedică părțile să se adreseze din nou în arbitraj dacă posibilitatea adresării nu s-a epuizat ori să înainteze acțiunea în baze generale.
Art. 486 alin.(4) CPC menționează că în cazul existenței temeiurilor prevăzute la art. 484 CPC părțile în arbitraj sînt în drept de a se adresa în judecată pentru soluționarea litigiului după regulile generale, astfel că acest aliniat repetă ultima propoziție din alin. (3) al aceluiași articol.
Încheierea judecătorească pronunțată în cadrul soluționării problemei eliberării titlului de executare a hotărîrii arbitrale poate fi atacată în ordinea și termenele stabilite de Codul de procedură civilă al RM. Făcînd o comparație cu situația în Franța, vedem că avem trei tipuri de executări: spontană, provizorie și forțată.
Cele spontane – prevăd executarea imediată a hotărîrii arbitrale și mai exact aceasta ar fi ca un efect obligatoriu al convenției arbitrale semnate de părți.
Cele provizorii – pot fi date fie de părți, fie din inițiativa arbitrilor. Ea are mai mult ca scop anihilarea efectului suspensiv al căilor de atac.
Și exequatorul – care prevede implicarea instanței judecătorești, doarece doar ea singură dispune de „imperium”. Exequaturul este un titlu de executare silită a unei sențințe arbitrale, la fel ca și pentru o hotărîre judecătorească. Acest titlu se dă printr-o ordonanță emisă de judecător, fără citarea părților, ceea ce rezultă că se efectuează fără a se ține cont de principiul contradictorialității. Evident că judecătorul va fi nevoit să verifice cel puțin sentința arbitrală dacă nu atentează ordinii publice, nu are careva vicii vis-a-vis de formă, pentru ca să poată elibera titlu de executare silită. Astfel, respectînd procedura stabilită de normele Codului de Procedură Civilă francez, partea interesată poate dobîndi titlu de executare forțată a hotărîrii arbitrale.
O hotărîre arbitrală poate fi adoptată într-un stat, iar executată în alt stat. Este o posibilitate reală oferită de reglementările judiciare ale țărilor care fac parte pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10.06.1958, încheiată , în vigoare pentru Republica Moldova din 17 decembrie 1998.
Convenția de , va fi aplicată în cazul recunoașterii și executării sentințelor arbitrale date pe teritoriul unui alt stat, decît acela unde se cere recunoșterea și executarea hotărîrilor străine și rezultate din diferende între persoane fizice și juridice. Ea se aplică, de asemenea, sentințelor arbitrale care nu sunt considerate ca sentințe naționale în statul unde este cerută recunoașterea și executarea( art.1).
Recunoașterea înseamnă o simplă recunoaștere făcută de instanța de judecată printr-o sentință legală, executorie pentru părți. Pentru a face recunoscută o sentință arbitrală este necesar ca doar o parte să inițieze procesul. Chiar dacă sentința este definitivă și obligatorie, ea trebuie să fie executorie pentru a fi utilă părții care are cîștig de cauză. Posibilitățile ca să fie recunoscută o hotărîre arbitrală sunt mai mari dacă statul străin a semnat Convenția încheiată .
Statul care semnează sau ratifică această convenție va putea în bază de reciprocitate să declare că va aplica Convenția numai la recunoașterea și executarea hotărîrilor date în alt stat contractant. De asemenea, poate să declare că va aplica Convenția numai la diferendele rezultate din raporturile de drept contractuale sau necontractuale, care sunt considerate comerciale de către legea sa națională (art.1 alin (3) ).
Legislația noastră internă, dar în mod special ne referim de Procedură Civilă, prevede în acest sens, că pe teritoriul R.Moldova se vor aplica hotărîrile arbitrale străine dacă astfel este prevăzut, sau în baza principiul reciprocității în ceea ce privește efectele hotărîrilor.
Concluzii
Republica Moldova fiind un stat de drept, are ca scop garantarea tuturor drepturilor fundamentale ale omului. Legislatorul prevede prin intermediul reglementărilor sale diferite mijloace de apărare a drepturilor încălcate. O cale alternativă de soluționare a litigiilor este arbitrajul.
Judecata arbitrală este o formă extrajudiciară, neguvernamentală de soluționare a pricinilor civile, acceptată benevol de către părțile aflate în litigiu, prin încheierea convenției arbitrale, ce se efectuează de către arbitri aleși de către părți și în privința căreia instanța de judecată îndeplinește funcții de control și de coordonare. Astfel, părțile au posibiliatea reală să acționeze, mai întîi, în arbitraj (respectînd condiția: încheierii convenției arbitrale), iar apoi să conteste hotărîrea arbitrală în instanța de judecată.
Din analiza în aspect istoric a arbitrajului am ajuns la concluzia că arbitrajul a parcurs mai multe etape de dezvoltare pe durata existenței sale. Astfel, după o reglementare a răzbunării personale a urmat o epocă a arbitrajului facultativ, prin care părțile cereau unui terț să hotărască asupra litigiului dintre ele, urmat de o altă etapă, a arbitrajului obligatoriu, impus de stat și, în sfîrșit, perioada în care statul și-a asumat el misiunea de a înfăptui justiția, stabilind domeniile în care părțile puteau opta pentru arbitraj. Actual, legea definește atît natura litigiilor cu care se poate adresa persoana în arbitraj, cît și purcede și la o enumerare a lor.
Analizînd instituția arbitrajului nu am putut să evităm discuțiile ce privesc natura juridică a acesteia. Inițial am fost convinsă de părtașii tezei contractuale a arbitrajului datorită argumentelor convingătoare aduse: arbitrajul ia naștere din voința părților și întreaga procedură e guvernată de aceasta. Analizînd opinia părtașilor tezei juridicționale am realizat că, cu toate că părțile își au cuvîntul în acestă procedură, totuși actul final, adică hotărîrea arbitrală este un act jurisdicțional, astfel, din înfruntarea acestor două tabere s-a ajuns la adevăr – arbitrajul are o natură dublă: convențională prin izvorul său și jurisdicțională prin actul final.
Se recurge la arbitraj ținînd cont de avantajele acestei judecăți și anume un rol important joacă: confidențialitatea, încrederea în arbitri, rapiditatea soluționării pricinii, posibilitatea adresării unor specialiști în domeniu pentru a interveni în calitate de arbitru, etc.
Procedura arbitrală nu se deosebește esențial de cea procesual civilă, avînd aceleași etape de desfășurare, practic aceleași principii de bază: principiul contradictorialității, principiul disponibilității, principiul egalității în tratament a părților, etc. Însă arbitrajul are anumite particularități, cum ar fi:
existența obligatorie a convenției arbitrale;
dreptul de a alege arbitrii, de a stabili legea aplicabilă, a regulilor de desfășurare a procesului;
imposibilitatea arbitrilor de a aplica măsuri de constrîngere față de participanți, adică el nu are „imperium”, cum au judecătorii;
imposibilitatea atacării hotărîrii arbitrale prin intermediul căilor de atac ordinare și extraordinare, excepție făcînd desființarea hotăririi;
arbitrul nu poate emite titlul de executare silită în cazul cînd una din părți nu execută benevol hotărîrea arbitrală, iar partea interesată o solicită.
Procedura arbitrală se finisează cu emiterea unei hotărîri arbitrale, care are un caracter definitiv și executoriu pentru părți. Ea are efectele unei hotărîri judecătorești: obligativitate pentru părți, puterea lucrului judecat și prin investirea cu formula executorie.
Ceea ce deosebește cu adevărat hotărîrea arbitrală de o hotărîre judecătorească este că hotărîrea arbitrală nu poate fi atacată prin intermediul acelorași căi de atac ca și o hotărîre judecătorească.
După cum am menționat, instanța de judecată are, în cadrul procedurii arbitrale, un rol de control și coordonare. Aparent, intervenția instanțelor judecătorești în dispunerea măsurilor asiguratorii ar contraveni principiului necompetenței instanțelor judecătorești în pricinile al căror mod de soluționare este determinat de existența unei convenții arbitrale, în realitate se relevă faptul că, odată ce măsurile asiguratorii înlesnesc executarea hotărîrilor arbitrale, iar executarea silită este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești este și firesc atribuirea acestor cereri în competența acestor instanțe, iar sesizarea lor cu cereri de instituire a unor asemenea măsuri nu echivalează cu renunțarea la convenția arbitrală.
Dacă ne referim la controlul judecătoresc, atunci observăm că judecătorul nu va verifica dacă arbitrul a aplicat corect legea materială, sau cum a administrat el probele, ci se va axa pe probleme de ordin procesual, care nu au legătură cu fondul litigiului și va decide desființarea sau nu a hotărîrii arbitrale, plus a elibera sau nu titlul executoriu.
Este de menționat că odată cu adoptarea noii Legi cu privire la arbitraj au fost înlăturate unele lacune grave ale legislației vechi, mai ales în ce privește înlocuirea termenului de „ revizuire” a hotărîrii arbitrale cu „ contestarea hotărîrii”, termenul de „revizuire” fiind folosit inadecvat în vechea Lege cu privire la judecata arbitrală.
Revizuirea ar însemna o reexaminare a pricinii de către același organ, ceea ce este imposibil în cazul nostru. Plus la aceasta, în cadrul procesului civil revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, de retractare, de regulă nesuspensivă de executare, prin intermediul căreia se poate obține desființarea hotărîrilor și încheierilor, precum și rejudecarea pricinii în cazurile expres prevăzute de lege. Corect ar fi că hotărîrea arbitrală se contestă în instanța de judecată prin intermediul desființării hotărîrii – unica cale de atac (dacă putem spune așa) posibilă în arbitraj.
Un avantaj oferit de reglementările interne și internaționale pentru cei ce aleg să meargă în arbitraj este recunoașterea și executarea hotărîrilor arbitrale străine. Republica Moldova este un stat contractant pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine din 10.06.1958, încheiată , care facilitează modalitatea de obținere a recunoașterii și executării hotărîrilor arbitrale străine.
Deci, o hotărîre emisă în R.Moldova poate fi recunoscută într-un stat străin și invers, fie în baza principiului reciprocității, fie conform prevederilor convenției, cu condiția să nu contravină cu ordinea publică din statul unde se cere recunoașterea hotărîrii arbitrale și încuviințarea executării ei.
Concluzionînd, am putea spune că judecata arbitrală nu este un concurent al instanței judecătorești, ci o completare, nu este un opus, ci o alternativă oferită de lege pentru părți .
În Republica Moldova arbitrajul nu a ajuns încă la un nivel înalt al calității de desfășurare a lui, deaceea consider oportun perfecționarea legislației în acest sens.
Propun modificarea legislației cu privire la arbitraj ce ține de :
formularea adecvată a articolelor (de exemplu art.30 a Legii cu privire la arbitraj);
evitarea reglementărilor sumare;
evitarea formulării acelorași reglementări în diferite acte normative;
aducerea în concordanță a legii cu privire la arbitraj cu CPC și alte acte normative.
Bibliografie:
Acte normative:
Constituția RM adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27.08.1994, MO nr.1 din 12.08.1994
Codul de Procedură Civilă adoptat prin Legea RM nr.225-XV din 30 mai 2003, în vigoare 12.06.2003 publicat în MO nr.111-115 din 12.06.2003
Legea cu privire la arbitraj nr.23/XVI din 22.02.2008, Monitorul Oficial al RM nr.88-89/314 din 20.05.2008
Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional nr.24 din 22.02.2008, Monitorul Oficial nr.88-89/314 din 20.05.2008
Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, MO nr.163 din 01.08.2005
Codul Civil al RM nr.1107-XV adoptat 06.06.2002, în vigoare din 12.06.2003 publicat în Monitorul Oficial nr.082 din 22.06.2002
Codul Familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26.10.2000, MO nr.47-48/210 din 26.04.2001
Codul de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004, MO RM nr.34-35/112 din 03.03.2005
Legea cu privire la statutul judecătorului din 15.08.2002
Legea cadastrului bunurilor imobile nr.1543-XIII din 25.02.1998, MO nr.44-46 din 21.05.1998
Legea insolvabilității nr.632/14.11.2001, MO nr. 139-140/1082 din 15.11.2001
Regulmentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a RM din 19.12.08 aprobat prin decizia Consiliului Camerei de Comerț și Industrie din 19.12.2008, MO nr.19-21/69 din 03.02.2008
Regulamentul Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producători Agricoli UniAgroprotect,Chișinău 2003
Le Reglement de d’ Arbitrage de
Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional din 21.04.61 aderat prin Hotărîrea Parlamentului Nr.1331-XIII din 26.09.97
Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine de adoptată la 10.06.1958, aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998, în vigoare din 17.12.1998
Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975
Acte normative ale statelor străine:
Федеральный закон “О третейских судах в РФ” №102 от 24.07.02
Code de ( Loie Cadiet, Ed.Litec, 2005, France)
Codul de procedură civilă al României
Surse doctrinare:
Гражданское процессуальное право под редакцией М.С.Шакаряна, Москва 2005, стр.516-542
Гражданский процесс под редакцией М.С. Треушникова, изд. «Юрист», Москва, 2001, стр.377-386
Гражданский процесс под редакцией В.В.Яркова, изд. «Wolters Kluwer», Москва 2004, стр.616-632
И.С.Анохин, Предприниматель и арбитражный суд, Москва 1998
Арбитражный процесс под редакцией В.В.Яркова, Москва, 2005
Арбитражный суд под редакцией И.В. Сергеева, Питер, 2005, стр. 9-356
Иванов В.А, Арбитраж, «Ось_89»,1999, стр 3-62
Арбитражные споры, Москва, 2000
Комментарий к ГПК РФ под редакцией Г.А.Жилина, Москва, 2003
Комментарий к Федеральному Закону «О третейских судах в Росийской Федерации, под редакцией М.Г.Шилова и М.Э.Морозова
Комментарий к ГПК РФ под редакцией заслуженного юриста РСФСР М.С.Шакаряна, изд. «Проспект», Москва, 2003, стр.682-704
Ярков В.В., Гражданское право и гражданский процесс в современной России
Новое законодательство о третейских судах в РФ, Фалькович М.
В.Ярков, С.Треушников, С.Крохалев, Эфективность правовой защиты в государственных и третейских судах,// «Вестник Высшего Арбитражного Суда РФ», №9, 2005, стр.155
М.Козлов, Проблемы компетентности третейских судов,// «Вестник Высшего Арбитражного Суда РФ», №9, 2005, стр.148
С.Ф. Афанасьев, А.И. Зайцев, Гражданский процесс. Учебно-методический комплекс, изд. «Норма», Москва, 2004
Е.В. Васьковский, Учебник гражданского процесса, изд. «Зерцало», Москва, 2003
А.А.Власов, Гражданское процессуальное право, изд. «ТК Велби», Москва, 2003
В.А. Мусина, М.А. Чечина, Д.М.Чечота, Гражданское процессуальное право, изд. «Проспект», Москва, 2001
A.С. Комаров, Актуальные вопросы международного коммерческого арбитража, изд. «Спарк», Москва, 2002
Г.К. Дмитриев, Международный коммерческий арбитраж, изд. «Проспект», Москва, 1997
К.Н.Иванова, Гражданский процесс, Издательско-торговая корпорация «Дашков и Кº», Москва, 2002, стр.166-168
A.Г. Федоров, Международный коммерческий арбитраж, Издательский Дом «Дашков и Кº», Москва, 2000, стр.5
Справочник Арбитра, Chișinău, 2002
Gribincea Lilia, Dreptul comerțului internațional, Chișinău 1999
Ina Dorfman, Drept procesual civil. Partea specială, Chișinău, 2005
Ioan Leș, Proceduri alternative de soluționare a litigiilor, Beck 2000
Gabriel Homotescu, Litigii patrimoniale – soluționarea pe calea arbitrajului, Lumina-Lex, p.3-250
Gheorghe Coțofană, Procedura arbitrală – istorie, doctrină, jurisprudență, ed.”Oscar Print”, București 1999, p.9-104
Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, ediția II
Ioan Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, Volumul III, ed. „Lumina Lex”, p.23
Dumitru Mazilu, Dreptul comerțului internațional: Partea specială, ed.”Lumina Lex”, București, 2001
Giorgiana Dănilă, Participarea terților în procesul arbitral, //Revista de Drept Comercial Nr.10, 2005, p.36 și Nr.7-8, 2005, p.37
Ligia Dănilă, Claudia Roșu, Drept procesual civil, București, 2004
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, București, ed. “Național”, 1997
Calmuschi O,.Munteanu R., Fundamentul competenței arbitrajului comercial în soluționarea litigiilor// Revista de Drept Privat, 2002, nr.2 p.17
Cod de procedură civilă comentat și adnotat, D.Rădescu, Boroi, Ed.All București, 1994
Ion Băcanu, Atribuțiile instanțelor judecătorești în domeniul arbitrajului privat, Dreptul nr.9-1997
Prof. Dr.Savelly Zilberstein, Ion Băcanu „Revista Dreptul”, nr.10,1996, pag.27-34.
Platon, Legile, ed.”IRI”, 1995, p.180
Costin Mircea N., Deleanu Sergiu, Dreptul comerțului internațional, ed. “Lumina Lex”, București, 1994
Viorel Roș, Arbitrajul comercial internațional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000
Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. București: ALL BECK, 2005
Prof. dr. Victor Babiuc, prof. dr. Octavian Căpățînă, Situația actuală a arbitrajului comercial internațional în România,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, București, p.5
Prof. dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală și desființarea ei,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, București, p.14
Conf. univ. dr. Dorin Clocotici, Considerațiuni privind reglementarea arbitrajului privat în legislația României,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, București
Dr. Marin Popa, Viorel Ciobanu, Aspecte privind arbitrajul „ad-hoc” ,// „Revista de drept comercial”, nr.1/1991, ed. „Lumina”, București, p.25-34
Mark Huleatt-James, Nicholas Gould, Arbitrajul comercial internațional, ed. „Arc”, 2001
Victor Babiuc, Ion Băcanu, Grigore Florescu, Aspecte noi în arbitrajul comercial internațional,// „Revista de drept comercial”, nr.10/2002, ed. „Lumina Lex”, București
Dr. Silviu Costache, Cons. Jr. Raluca Gheorghiță, Norme și practică privind soluționarea prin arbitraj a litigiilor comerciale internaționale, ed. „Premier”, Ploiești, 2005
Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et Corduant SA , 1990
Philippe Fouchard, Emmanuel Gaillard, Berthold Goldman, Traite de l’arbitrage commercial international, editions Litec, 1996
Pierre Mayer, Faut-il distinguer arbitrage interne et arbitrage international?,// „Revue de l’arbitrage”, №2, 2005, p.361
Frank Elkouri, How arbitration works, Third Edition, p.3
Adrese electronice :
1.www.chamber.md
2.www.lexinter.net-NCPC-reconnaissance-et-execution.htm
3. www.parlament.md
4. www.agepi.md
5. www.justice.gc.ca-fr
6. www.legalis.net
7. www.juristunisie.com
8. www.justice.md
9. www.lawlist.narod.ru
Bibliografie:
Acte normative:
Constituția RM adoptată la 29 iulie 1994, în vigoare din 27.08.1994, MO nr.1 din 12.08.1994
Codul de Procedură Civilă adoptat prin Legea RM nr.225-XV din 30 mai 2003, în vigoare 12.06.2003 publicat în MO nr.111-115 din 12.06.2003
Legea cu privire la arbitraj nr.23/XVI din 22.02.2008, Monitorul Oficial al RM nr.88-89/314 din 20.05.2008
Legea cu privire la arbitrajul comercial internațional nr.24 din 22.02.2008, Monitorul Oficial nr.88-89/314 din 20.05.2008
Legea cu privire la arenda în agricultură nr.198 din 15.05.2003, MO nr.163 din 01.08.2005
Codul Civil al RM nr.1107-XV adoptat 06.06.2002, în vigoare din 12.06.2003 publicat în Monitorul Oficial nr.082 din 22.06.2002
Codul Familiei al Republicii Moldova nr.1316-XIV din 26.10.2000, MO nr.47-48/210 din 26.04.2001
Codul de executare al RM nr.443-XV din 24.12.2004, MO RM nr.34-35/112 din 03.03.2005
Legea cu privire la statutul judecătorului din 15.08.2002
Legea cadastrului bunurilor imobile nr.1543-XIII din 25.02.1998, MO nr.44-46 din 21.05.1998
Legea insolvabilității nr.632/14.11.2001, MO nr. 139-140/1082 din 15.11.2001
Regulmentul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lîngă Camera de Comerț și Industrie a RM din 19.12.08 aprobat prin decizia Consiliului Camerei de Comerț și Industrie din 19.12.2008, MO nr.19-21/69 din 03.02.2008
Regulamentul Curții de Arbitraj și Mediere de pe lîngă Uniunea Republicană a Asociațiilor Producători Agricoli UniAgroprotect,Chișinău 2003
Le Reglement de d’ Arbitrage de
Convenția Europeană de Arbitraj Comercial Internațional din 21.04.61 aderat prin Hotărîrea Parlamentului Nr.1331-XIII din 26.09.97
Convenția pentru recunoașterea și executarea sentințelor arbitrale străine de adoptată la 10.06.1958, aderat prin Hotărîrea Parlamentului nr.87-XIV din 10.07.1998, în vigoare din 17.12.1998
Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, Helsinki, 1 august 1975
Acte normative ale statelor străine:
Федеральный закон “О третейских судах в РФ” №102 от 24.07.02
Code de ( Loie Cadiet, Ed.Litec, 2005, France)
Codul de procedură civilă al României
Surse doctrinare:
Гражданское процессуальное право под редакцией М.С.Шакаряна, Москва 2005, стр.516-542
Гражданский процесс под редакцией М.С. Треушникова, изд. «Юрист», Москва, 2001, стр.377-386
Гражданский процесс под редакцией В.В.Яркова, изд. «Wolters Kluwer», Москва 2004, стр.616-632
И.С.Анохин, Предприниматель и арбитражный суд, Москва 1998
Арбитражный процесс под редакцией В.В.Яркова, Москва, 2005
Арбитражный суд под редакцией И.В. Сергеева, Питер, 2005, стр. 9-356
Иванов В.А, Арбитраж, «Ось_89»,1999, стр 3-62
Арбитражные споры, Москва, 2000
Комментарий к ГПК РФ под редакцией Г.А.Жилина, Москва, 2003
Комментарий к Федеральному Закону «О третейских судах в Росийской Федерации, под редакцией М.Г.Шилова и М.Э.Морозова
Комментарий к ГПК РФ под редакцией заслуженного юриста РСФСР М.С.Шакаряна, изд. «Проспект», Москва, 2003, стр.682-704
Ярков В.В., Гражданское право и гражданский процесс в современной России
Новое законодательство о третейских судах в РФ, Фалькович М.
В.Ярков, С.Треушников, С.Крохалев, Эфективность правовой защиты в государственных и третейских судах,// «Вестник Высшего Арбитражного Суда РФ», №9, 2005, стр.155
М.Козлов, Проблемы компетентности третейских судов,// «Вестник Высшего Арбитражного Суда РФ», №9, 2005, стр.148
С.Ф. Афанасьев, А.И. Зайцев, Гражданский процесс. Учебно-методический комплекс, изд. «Норма», Москва, 2004
Е.В. Васьковский, Учебник гражданского процесса, изд. «Зерцало», Москва, 2003
А.А.Власов, Гражданское процессуальное право, изд. «ТК Велби», Москва, 2003
В.А. Мусина, М.А. Чечина, Д.М.Чечота, Гражданское процессуальное право, изд. «Проспект», Москва, 2001
A.С. Комаров, Актуальные вопросы международного коммерческого арбитража, изд. «Спарк», Москва, 2002
Г.К. Дмитриев, Международный коммерческий арбитраж, изд. «Проспект», Москва, 1997
К.Н.Иванова, Гражданский процесс, Издательско-торговая корпорация «Дашков и Кº», Москва, 2002, стр.166-168
A.Г. Федоров, Международный коммерческий арбитраж, Издательский Дом «Дашков и Кº», Москва, 2000, стр.5
Справочник Арбитра, Chișinău, 2002
Gribincea Lilia, Dreptul comerțului internațional, Chișinău 1999
Ina Dorfman, Drept procesual civil. Partea specială, Chișinău, 2005
Ioan Leș, Proceduri alternative de soluționare a litigiilor, Beck 2000
Gabriel Homotescu, Litigii patrimoniale – soluționarea pe calea arbitrajului, Lumina-Lex, p.3-250
Gheorghe Coțofană, Procedura arbitrală – istorie, doctrină, jurisprudență, ed.”Oscar Print”, București 1999, p.9-104
Ioan Leș, Tratat de drept procesual civil, ediția II
Ioan Leș, Principii și instituții de drept procesual civil, Volumul III, ed. „Lumina Lex”, p.23
Dumitru Mazilu, Dreptul comerțului internațional: Partea specială, ed.”Lumina Lex”, București, 2001
Giorgiana Dănilă, Participarea terților în procesul arbitral, //Revista de Drept Comercial Nr.10, 2005, p.36 și Nr.7-8, 2005, p.37
Ligia Dănilă, Claudia Roșu, Drept procesual civil, București, 2004
Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, București, ed. “Național”, 1997
Calmuschi O,.Munteanu R., Fundamentul competenței arbitrajului comercial în soluționarea litigiilor// Revista de Drept Privat, 2002, nr.2 p.17
Cod de procedură civilă comentat și adnotat, D.Rădescu, Boroi, Ed.All București, 1994
Ion Băcanu, Atribuțiile instanțelor judecătorești în domeniul arbitrajului privat, Dreptul nr.9-1997
Prof. Dr.Savelly Zilberstein, Ion Băcanu „Revista Dreptul”, nr.10,1996, pag.27-34.
Platon, Legile, ed.”IRI”, 1995, p.180
Costin Mircea N., Deleanu Sergiu, Dreptul comerțului internațional, ed. “Lumina Lex”, București, 1994
Viorel Roș, Arbitrajul comercial internațional, Regia Autonomă Monitorul Oficial, București, 2000
Ioan Leș, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ed. a 2-a. București: ALL BECK, 2005
Prof. dr. Victor Babiuc, prof. dr. Octavian Căpățînă, Situația actuală a arbitrajului comercial internațional în România,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, București, p.5
Prof. dr. Gheorghe Beleiu, Hotărîrea arbitrală și desființarea ei,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, București, p.14
Conf. univ. dr. Dorin Clocotici, Considerațiuni privind reglementarea arbitrajului privat în legislația României,// „Revista de drept comercial”, nr.6-1993, ed. „Lumina Lex”, București
Dr. Marin Popa, Viorel Ciobanu, Aspecte privind arbitrajul „ad-hoc” ,// „Revista de drept comercial”, nr.1/1991, ed. „Lumina”, București, p.25-34
Mark Huleatt-James, Nicholas Gould, Arbitrajul comercial internațional, ed. „Arc”, 2001
Victor Babiuc, Ion Băcanu, Grigore Florescu, Aspecte noi în arbitrajul comercial internațional,// „Revista de drept comercial”, nr.10/2002, ed. „Lumina Lex”, București
Dr. Silviu Costache, Cons. Jr. Raluca Gheorghiță, Norme și practică privind soluționarea prin arbitraj a litigiilor comerciale internaționale, ed. „Premier”, Ploiești, 2005
Matthieu de Boissèson, Le droit français de l’arbitrage interne et international, Morel et Corduant SA , 1990
Philippe Fouchard, Emmanuel Gaillard, Berthold Goldman, Traite de l’arbitrage commercial international, editions Litec, 1996
Pierre Mayer, Faut-il distinguer arbitrage interne et arbitrage international?,// „Revue de l’arbitrage”, №2, 2005, p.361
Frank Elkouri, How arbitration works, Third Edition, p.3
Adrese electronice :
1.www.chamber.md
2.www.lexinter.net-NCPC-reconnaissance-et-execution.htm
3. www.parlament.md
4. www.agepi.md
5. www.justice.gc.ca-fr
6. www.legalis.net
7. www.juristunisie.com
8. www.justice.md
9. www.lawlist.narod.ru
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Forma Arbitrala DE Solutionare A Litigiilor (ID: 121272)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.