Foniatria

Capitolul II. Foniatrie, articulare, vocalizare

Foniatria reprezintă acea parte a medicinii care se ocupă de studiul bolilor și tulburărilor vocii, limbajului și vorbirii. Profesorul de muzică trebuie să cunoască anatomia aparatului vocal și să îndrume corect elevul în pregătirea vocii acestuia. Nu trebuie făcut abuz de exercițiile pentru pregătirea vocii, deoarece forțarea corzilor vocale poate duce la diferite afecțiuni ale acestora, pentru reabilitarea vocii putând fi necesară chiar și operația.

Deasemenea, profesorul trebuie să iși controleze în primul rând propria voce pentru a transmite corect mesajul, din punct de vedere al articulării cuvintelor.

II. 1. Foniatrie

Foniatria este un domeniu al medicinii pe care, în România, foarte puțini oameni l-au studiat și mai puțini au avut șansa de a-l practica. Cum în cazul profesorului vocea reprezintă principalul mod al cominicării didactice, aceasta este predispusă la diferite afecțiuni cum ar fi oboseala, răgușeala, tensiune dar și durere a gâtului, lipsa de control al tonului, probleme de trecere de la un registru la altul, modificarea timbrului vocal, senzatie de lipsa de aer etc.

Pentru a evita apariția tulburărilor de voce, sau chiar a anumitor boli ale vocii este recomandată evitarea folosirii excesive a corzilor vocale, dar și consultarea unui foniatru.

În cazul în care intervin diferite tulburări sau afecțiuni ale voci, cum ar fi răgușeala sunt recomandate repausul vocal dar și exercițiile foniatrice. În continuare voi da exemplu de câteva exerciții foniatrice.

Primul exercițiu se face folosind silabele ma, me, mi, mo , mu, fiind rostite prelungind sunetul m nazalizat, vocala fiind rostită scurt. Cu aceste silabe există diverse combinații care sunt folosite in afecțiunile voci.

Un alt tip de exercițiu presupune numărarea crescătoare dar și descrescătoare a numerelor de la 1 la 10, încercând legarea cuvintelor între ele pronunțându-le relaxat. Pentru a simți nazalizarea, baza nasului va fi prinsă ușor între degetul mare și degetul arătător.

Al treilea tip de exercițiu presupune citirea unui pasaj literar fără intonație, fără respectarea semnelor de punctuație, cântat intr-un fel, făcând și pauzele pentru respirație atunci când acestea se impun, exercițiul finalizându-se cu un mmm prelungit.

Aceste exerciți ajută vocea, insă este recomandată examinarea de către un foniatru.

În cazul forțării voci pot apărea afecțiuni și mai grave cum ar fi prezența nodulilor vocali.

Fig. . Noduli vocali

Nodulii vocali sunt mici, cu formă rotunjită, simetrici, situați pe marginea liberă a corzilor vocale și sunt, în general, rezultatul unui abuz al vocii, atât cântate cât și vorbite. Prezența lor împiedică funcționarea normală a corzilor vocale, producând o disfonie a voci.

Principalul simptom prin care se manifestă boala,îl reprezintă îngroșarea voci, putând ajunge până la lipsa totală a acesteia. Datorită pierderi de aer prin glotă, pentru că aceasta nu poate fi închisă corespunzător, persoana în cauză poate acuza deasemenea scăderea bruscă a vocii, întreruperi de sunet în timpul discursului, sau chiar dureri musculare la nivelul gâtului datorate efortului de a vorbi.

II.2 Articulare

Articularea reprezintă procesul prin care sunetele rezultate din fonație și rezonare sunt transformate în unități inteligibile de către organele articulatorii. Din ansamblul organelor articulatorii fac parte buzele, dinți, mandibular și limba, suporții fixi pentru activitatea organelor articulatorii fiind dinți, palatul dur și alveolele.

Pentru profesorul la clasă, articularea deține o importanță majoră pentru a se face înțeles mesajului transmis de către elevi. Atunci când profesorul dorește să transmită elevilor o informative, cuvintele și vocea acestuia trebuie să fie atât clare cât și expresive.

Adesea, datorită focusării pe partea de respirație corectă și de rezonanță, dicția profesorului poate fi deficitară, în schimb expresivitatea fiind prezentă. Sau, din dorința de a dispune de cât mai multă expresivitate se poate pierde claritatea în rostire. Pentru o bună desfășurare a lecțiilor și o creștere a randamentului școlar este recomandată o îmbinare armonioasă între claritate/ inteligibilitate și expresivitate.

Pentru a deține claritate în vorbire sunt esențiale cel puțin patru elemente. Primul este referitor la respectarea identității fiecărui sunet în parte, adică rostirea corectă a sunetului pentru a nu crea senzația de similaritate cu alte sunete. Următorul se referă la asigurarea suficientă a energiei care presupune dozarea corectă a energiei astfel încât mesajul să fie perceput și de către elevii din ultimele bănci. Cel de-al treilea element este atenția continuă, care presupune legarea sunetelor în coloana de aer. Al patru-lea element îl reprezintă integrarea cuvintelor într-un șir fără întreruperi nefirești, adică evitarea pauzelor prelungite pentru a nu intervenii monotonia în rândul elevilor.

În cazul dorinței de a deține o vorbire expresivă, primul pas este întelegerea/ perceperea a ceea ce vrem să transmitem, deoarece atunci când mesajul este foarte clar și corect întipărit în mintea noastră, în același timp se instalează și sentimentele, trăirile, de aici rezultând o ușurință în transmiterea expresivă a mesajului dorit. La înțelegerea mesajului, pentru sporirea expresivității vorbirii, se adaugă și intensitatea și timbrul vocal.

Din punct de vedere tehnic, pentru realizarea unei dicții corecte este necesar ca în zonele articulatorii să existe o stare de relaxare, această stare cuprinzând elasticitate, agerime, flexibilitate și ușurință. Ridicitatea sau înțepenirea vor îngreuna procesul de articulare, aducând deasemenea daune fonației și rezonanței.

Pentru inducerea unei stări de relaxare și tonus pot fi folosite următoarele exerciții:

Rostirea prelungită a consoanei r;

Trilul de buze;

Masarea mandibulei.

Repetarea fermă și rapidă a diferitelor combinații de litere cum ar fi: mamemă, mamemă, mamemă; nineni, nineno, nineno; lurafilo, lurafilo, lurafilo.

Pentru câștigarea preciziei în vorbire este recomandată o gimnastică a articulării care se face prin învățarea pe dinafară a a unor texte, urmând recitarea lor rară și răspicată din ce în ce mai repede dar clară. Dacă există o vorbire repezită, dar fară claritate și precizie nu se va ajunge la nici un rezultat favorabil. Mai jos voi prezenta diferite exemple de texte folosite pentru antrenarea articulării.

Ciritei de tei pe miriște de mei;

Retevei de tei pe miriște de mei;

Nici n-am zis și zici c-am zis, când oi zice chiar oi zice, ca să zici c-am zis ce-oi zice;

Prepeliță pestriță, cu 12 pui pestriți; e pestriță prepelița pestriță, dar mai pestriți sunt puii prepeliței pestriței;

Hrib fiert, hrib fript, hrib nefript, hrib nefiert, tot una-i;

Cerce cei ce cer cercei;

La vreme de viituri, vîjîie-n vîltoare apele din

Aceste exerciții trebuie executate cu o formă corectă a gurii. Pentru corectarea impreciziei în articulare se recomandă citirea exercițiilor prezentate mai sus utilizând un creion care va fi așezat în spatele sau fața caninilor, lăsând libere colțurile buzelor.

Fig. .

II.3.Vocalizare

Vocalizarea se referă la aceea pregătire a vocii înainte de acțiunea de a cânta, datorită faptului că această acțiune presupune folosirea mai multor seturi de mușchi cum sunt: mușchii faciali, mușchii laringieni și mușchii sistemului respirator. Este asemănător cu sportul, unde dacă nu asiguri mușchilor pregătirea necesară nu poți ajunge la performanțe satisfăcătoare.

Profesorul de muzică trebuie să fie conștient că trecerea peste etapa de încălzire a vocii poate duce la diferite probleme cum ar fi incapacitatea de a stăpâni diferite probleme vocale și de a realiza sunetul optim. În încercarea de a compensa lipsa de pregătire a vocii poate apărea răgușeala sau tensiune în diferite părți ale aparatului vocal.

Pentru inițierea și pregătirea vocii pentru a putea cânta sunt esențiale câteva reguli. Chiar dacă fiecare voce are un mod individual de dezvoltare, există câteva reguli generale, aplicabile în cazul tuturor vocilor.

Prima regulă face referire la postura ce trebuie adoptată de elev în timpul cântatului, deoarece o postură corectă este temelia pe care se zidește un cântat frumos și sănătos. Făra aceasta nici un alt proces al cântului nu se poate desfășura în condiții bune. În primul rând o poziție corectă ajută respirația, favorizând astfel oxigenarea, și in al doilea rând asigură mobilitatea și sprijinirea greutății, încetinind astfel procesul de obosire. Mai jos voi prezenta sistematic postura ce trebuie adoptată în timpu executării cântatului și a încălzirii vocale.

Capul privit atât frontal cât și lateral acesta trebuie să fie în aceeași poziție cu trupul;

Cutia toracică în poziție ridicată, după cum rezultă din îndreptarea spatelui;

Mâinile relaxate, pe lângă corp;

Umerii ușor trași în spate;

Spatele în poziție dreaptă ;

Bazinul pelvic ușor în față, astfel încât partea inferioară a spatelui să fie dreaptă;

Genunchii ușor îndoiți;

Picioarele unul ușor în fața celuilalt, cu greutatea distribuită egal.

Fig. .

Fig.

Pentru evitarea ridigității care ar putea intervenii din efortul de a deține poziția corectă în timpul cântatului, se pot efectua diferite exerciții pentru a pregătii corpul cum ar fi: scuturatul mâinilor, rotirea umerilor în față și în spate, mișcarea capului în față și laterale, masarea cefei și a maxilarului, dar și arcuirea apoi revenirea în poziție dreaptă a corpului. Profesorul de muzică trebuie să controleze și să îndrume elevul pentru ca acesta să poată ajunge la performanțe.

A doua regulă face referire la importanța însușirii unei respirații corecte, care este atât de importantă precum este aerul pentru a supreviețui. Un exercițiu simplu pe care putem să-l realizăm este următorul luat de la profesorul McKinney:

Inspiră până la trei, suspendă aerul până la trei, expiră până la trei emițând în acelați timp un s încet și relaxează până la trei. Repetă întregul exercițiu de câteva ori, apoi scurtează fazele de suspendare și de odihnă la doi timpi, preț de câteva repetiții. În sfârșit scurtează aceste exerciții la un singur timp.

În procesul de respirație participă în mod direct diafragma.

Fig. .

După însușirea acestor reguli esențiale de către elev, se poate trece la etapa de executare a vocalizelor. Se va începe cu tonurile care sunt mai apropiate de vocea respectivă. Cu ajutorul

unui instrument muzical, cel mai utilizat la început fiind pianul, profesorul va urmări evoluția vocii elevului semiton cu semiton, atât mai sus cât și mai jos față de vocea naturală a elevului.

Cele mai utilizate vocalizele sunt :

Vocalize pe primă perfectă, se execută cu ajutorul vocalei ă pe un singur sunet;

Vocalize pe secundă mare, sunt acele vocalize făcute pe mut, implicând două sunete;

Vocalize pe terță mare, acele vocalize executate cu ajutorul unor silabe,

formate din trei sunete;

Vocalize pe cvintă perfectă, sunt vocalizele executate cu ajutorul silabelor ia, ie, io, iu, formate din cinci sunete;

A treia regulă se referă la dozarea exercițiilor urmărindu-se adaptarea fiziologică a organelor care intră în producerea vocii. Vocea nu trebuie forțată cu exerciții exagerate deoarece forțarea acesteia poate duce la lezarea corzilor vocale, pierderea parțială a vocii, răgușeală și totodată dureri în zona gâtului.

Pentru o vocalizare corectă și dezvoltarea vocii este necesară și solicitarea efortului cerebral al elevului pentru a percepe scopul și etapele pregătirii vocii, după aceasta rezultând autocontrolul.

Un cadru didactic trebuie sa realizeze importanța foniatriei, articulării și a vocalizării pentru a putea îndruma corect elevii. Educația muzicală nu este o disciplină ușoară și presupune cunoașterea anatomiei aparatului vocal și a tuturor organelor care intervin în timpul utilizării vocii. Forțarea vocii sau îndrumarea greșită, mai ales în timpul cântatului pot duce la probleme serioase ale organelor vocale.