Fondurile Universale de Pensii
Cuprins
Introducere 2
Capitolul I. Abordări conceptuale 3
1.1.Protecția socială 3
1.2.Domenii ale protecției sociale 4
Evoluție și tendințe în domeniul protecției sociale 5
1.3.1. Reforma sistemului de pensii Chile 7
1.3.2. Reforma sistemului de pensii în România 9
1.3.3. Reforma sistemului de pensii în Europa 10
Capitolul II. Fonduri universale de pensii 15
2.1. Definiție și tipologie 15
2.2. Mobilizarea resurselor financiare 18
2.3. Administrarea și supravegherea fondurilor universale de pensii 20
2.3.1. Administrarea fondurilor universale de pensii 20
2.3.2. Supravegherea fondurilor universale de pensii 24
2.4 Marketingul fondurilor universale de pensii 24
Capitolul III. Politica investițională a fondurilor universale de pensii 26
3.1 Importanța politicii investiționale 26
3.2 Obiective investiționale 28
3.3 Riscurile aferente investișiilor financiare 29
3.4 Portofolii investiționale 30
3.4.1 Selecția și optimizarea portofoliului investițional 32
3.4.2 Măsurarea performanțelor portofoliului 35
Capitolul IV. Studiu de caz 38
Concluzii 42
Bibliografie
INTRODUCERE
Fiecare stat protejează drepturile și libertățile cetățenilor săi în funcție de realitățile și particularitățile sale economice, sociale, culturale. Protecția socială pentru ansamblul populației, vizează dreptul la protecția pensionarilor și a familiilor acestora, la protecția copilului și tineretului, la protecția persoanelor cu handicap, a șomerilor, protecția sănătății publice, a consumatorului și protecția mediului.
Componenta principală a protecției sociale este reprezentată de sistemul asigurărilor sociale și de pensii. Până în prezent, sistemele de asigurări sociale au fost integral gestionate de stat, sistemului public de pensii bazându-se pe solidaritate între generații, rolul acestuia fiind de a transfera resursale acumulate de la generația activă către generația retrasă din activitate. Pensionarii sunt plătiți din contribuțiile angajaților, care se bazează pe promisiunea că la rândul lor, vor primi o pensie din contribuțiile generației viitoare. Însă creșterea numărului de pensionari de asigurări sociale de stat, în condițiile reducerii numărului de salariați, a determinat înrăutățirea raportului dintre persoanele care susțin (care ar trebui să susțină) bugetul de asigurări sociale de stat și cele care beneficiază de pensie, și ca urmare, a avut loc sporirea dificultăților de finanțare a sistemului. Soluția propusă de Banca Mondială pentru această problemă a fost reformarea sistemului de pensii, mai precis, constituirea unui sistem în cadrul căruia sistemul public să reprezinte doar una dintre componente. Astfel, modelul propus este alcătuit dintr-o componentă publică cu participare obligatorie, finanțată din contribuții obligatorii, bazată pe solidaritate între generații, cu responsabilități mai ales în redistribuție; o componentă privată cu participare obligatorie, care are la bază contribuții obligatorii, cu care se constituie fonduri universale de pensii; o componentă opțională, bazată pe depuneri voluntare, care furnizează o protecție suplimentară.
Urmând modelul propus de Banca Mondială și exemplul dat de Chile care a recurs la reforma sistemului cu mult înainte, majoritatea țărilor Europei au început, unele mai devreme, altele mai târziu, reforma sistemului de pensii, în concordanță cu realitățile naționale. Pe percursul lucrării este preyentată evoluția reformei sistemului de pensii în Români, cu principalele prevederi ale proiectului de lege privind fondurile universale de pensii, care cuprind condițiile de aderare la fons, modul de administrare a fonsurilor, supravegherea și controlul fondurilor universale de pensii.
Fondurile universale de pensii se constituie pe baza contrubuției obligatorii a membrilor, acumulate în conturi individuale, care sunt investite pentru a oferi beneficiarilor un venit mai mare, un trai decent în momentul pensionări.
Principalul obiectiv al fondurilor universale de pensii este să asigure plata pensiilor promise membrilor.
Beneficiile înfințării fondurilor universale de pensii, sunt multiple, vizând atât pe membrii fondurilor, cât și economia țării. În studiul de caz se pot observa efectele benefice pe care la are contribuția la un fond universal de pensii asupra pensiilor, în comparație cu contribuția la sistemul public de pensii.
CAPITOLUL.I
ABORDĂRI CONCEPTUALE
1.1. Protecția socială
Oamenii au căutat dintotdeauna metode prin care să se protejeze de anumite riscuri sau să se asigure că producerea unui anumit eveniment nu îi găsește nepregătiți. De-a lungul timpului au apărut mai multe metode de protecție, care pot fi grupate în următoarele categorii și anume׃ metode de prevenire, de asistență, de prevedere și de asigurare.
Prevenirea constă în luarea de măsuri, de către o persoană pentru a evita producerea unor riscuri.
Asistența este o formă de caritate, care are ca efect repararea daunelor atunci când riscul s-a produs deja. Protecția persoanelor și familiilor al căror trai zilnic nu poate fi susținut prin mijloace proprii se asigură printr-o gamă de prestații și servicii de asistență socială ce au în vedere familiile și persoanele lipsite de venituri sau cu venituri mici (ajutor social, ajutor de urgență, cantină de ajutor social), precum și prin servicii sociale individuale, sau în instituții pentru persoanele vârstnice.
Prevederea este o metodă de protecție care implică crearea unor rezerve pentru acoperirea potențialelor pierderi. Aceste rezerve se pot constitui fie la nivel individual, fie la nivel colectiv, formându-se astfel fonduri de protecție a membrilor, sau a familiilor acestora.
Asigurarea este o metodă mai complexă, prin intermediul căreia, o persoană juridică specializată, publică sau privată, denumită asigurător, garantează acoperirea unor riscuri grație unei contribuții unice sau periodice plătite de asigurat, sau în numele acestuia. Protecția împotriva riscurilor estre posibilă datorită unei compensații pe care asigurătorul o realizează între diversele riscuri asemănătoare pe care a acceptat să le acopere pentru asigurații săi.
Toate aceste metode folosite izolat, sau simultan, combinate, sau în juxtapunere, pentru a proteja membrii unei societăți împotriva diverselor riscuri, sunt înglobate în ceea ce se numește astăzi "protecție socială".
Protecția socială este definită și promovată ca un ansamblu de acțiuni întreprinse de societate pentru prevenirea, diminuarea sau înlăturarea consecințelor unor evenimente considerate riscuri sociale.
Conform Cartei Sociale Europene, protecția socială pentru ansamblul populației, vizează dreptul la protecția sănătății, la securitatea socială și medicală, dreptul de a beneficia de servicii sociale. Deci scopul protecției sociale este de a soluționa nevoile sociale create de inegalitate, boală, accidente, bătrânețe.
Un aspect fundamental al protecției sociale este acela că aceasta se realizează printr-un sistem național de compensații, în funcție de organizarea și resursele fiecărei țări.
Articolul 22 al Declarației universale a drepturilor omului, prevede că׃ "Statul asigură individului și familiei condițiile necesare dezvoltării lor, el garantează pentru toți, copii, mame, bătrâni, protecția sănătății, securitatea socială, odihnă și îndestulare. Fiecare în funcție de vârstă, de sănătatea fizică și morală, de situația economică, dacă se găsește în incapacitate de muncă are dreptul de a obține de la colectivitate mijloacele convenabile de existență." și mai departe׃ " Orice persoană, în calitate de membru al societății, are dreptul la asigurări sociale; acestea există pentru a obține satisfacerea drepturilor economice, sociale și culturale indispensabile demnității și liberei dezvoltări a personalității sale, grație efortului național și cooperării internaționale, ținându-se cont de organizarea și resursele fiecărei țări în parte."
Principalul obiectiv al protecției sociale îl reprezintă garantarea unui venit minim vital pentru fiecare persoană, fără a duce însă la dezvoltarea iresponsabilității indivizilor, care trebuie stimulați să depășească acest venit minim garantat, protecția socială constituind o completare a muncii și nu un substituent.
Sistemele de protecție socială națională se bazează atât pe o solidaritate profesională, care se manifestă în cadrul unei anumite categorii socioprofesionale, al unei ramuri de activitate, sau al unei întreprinderi (prestațiile și contribuțiile fiind proporționale cu venitul), cât și pe o solidaritate națională, care recunoaște dreptul la protecția socială al fiecăruia dintre membrii comunității naționale indiferent dacă sunt sau nu plătitori de cotizații. Securitatea socială europeană își are fundamentele, pe de o parte, în solidaritatea națională (cazul Marii Britanii sau al Islandei), pe de altă parte, în solidaritatea profesională (cazul Germaniei și al Franței), în timp ce în SUA solidaritatea este preponderent profesională în privința veniturilor de înlocuire, iar asistența are la bază solidaritatea națională.
Prestațiile protecției sociale se efectuează în general în bani și pot fi grupate în trei mari categorii, astfel׃
– venituri de înlocuire destinate a compensa pierderea de venit profesional (pensiile pentru munca depusă și limită de vârstă, cele de invaliditate indemnizațiile pentru pierderea temporară a capacității de muncă, indemnizațiile de șomaj ).
– venituri de întregire având ca scop ajutarea beneficiarilor în a suporta mai ușor anumite cheltuieli familiale (alocația de stat pentru copii, ajutorul acordat mamelor cu mai mulți copii).
– venituri de sprijin / de ajutor destinate a asigura mijloace de subzistență persoanelor nevoiașe (alocația de sprijin și venitul minim garantat acordat persoanelor fără venit sau cu venituri foarte mici)
În concluzie se poate spune că "protecția socială reprezintă ansamblul dispozițiilor legale, al organismelor și instituțiilor precum și al instrumentelor și procedurilor publice referitoare la mobilizarea unor resurse publice și private și la redistribuirea lor pentru acoperirea unor nevoi ale unora dintre membrii societății, în cazul apariției sau existenței anumitor riscuri ori în legătură cu producerea unor evenimente așteptate, dar pentru care aceștia nu au asigurat suportul financiar necesar".
1.2. Domenii ale protecției sociale
Protecția socială se concretizează în programe sociale menite să ducă la creșterea standardului general de viață și la îmbunătățirea calității vieții și să asigure protecția unor categorii ale populației de efectele negative determinate de condițiile economice și politice ale unor perioade. Ca urmare există mai multe domenii ale protecției sociale׃
– protecția pensionarilor și membrilor de familie, ocrotirea într-un cadru legal și instituțional a pensionarilor și a membrilor famiililor acestora în situația încetării activității, la atingerea unei anumite vârste , sau în caz de boală, invaliditate sau deces.
– protecția sănătății publice, care are ca scop elaborarea unor norme de sănătaate și siguranță în beneficiul membrilor societății. Protecția se materializează prin destinarea unor alocații pentru întreținerea și funcționarea instituțiilor sanitare, finanțarea unor acțiuni de prevenire a îmbolnăvirilor și îngrijirii sănătății, de evitare a accidentelor și de educație sanitară.
– protecția șomerilor include cadrul legal, instituțiile, mijloacele materiale și procedurile prin care șomerii beneficiază de ajutor pe durata întreruperii activității. Se au în vedere și modalitățile concrete și fondurile aferente de pregătire, formare profesională și reintegrare socială a șomerilor.
– protecția copilului și tineretului se ralizează pe de o parte, prin acordarea de alocații de întreținere și sprstandardului general de viață și la îmbunătățirea calității vieții și să asigure protecția unor categorii ale populației de efectele negative determinate de condițiile economice și politice ale unor perioade. Ca urmare există mai multe domenii ale protecției sociale׃
– protecția pensionarilor și membrilor de familie, ocrotirea într-un cadru legal și instituțional a pensionarilor și a membrilor famiililor acestora în situația încetării activității, la atingerea unei anumite vârste , sau în caz de boală, invaliditate sau deces.
– protecția sănătății publice, care are ca scop elaborarea unor norme de sănătaate și siguranță în beneficiul membrilor societății. Protecția se materializează prin destinarea unor alocații pentru întreținerea și funcționarea instituțiilor sanitare, finanțarea unor acțiuni de prevenire a îmbolnăvirilor și îngrijirii sănătății, de evitare a accidentelor și de educație sanitară.
– protecția șomerilor include cadrul legal, instituțiile, mijloacele materiale și procedurile prin care șomerii beneficiază de ajutor pe durata întreruperii activității. Se au în vedere și modalitățile concrete și fondurile aferente de pregătire, formare profesională și reintegrare socială a șomerilor.
– protecția copilului și tineretului se ralizează pe de o parte, prin acordarea de alocații de întreținere și sprijin copiilor pînă la împlinirea unei anumite vârste, sau prin acordarea de alocații de sprijin mamelor cu mai mulți copii. Pe de altă parte, se au în vedere anumite programe de protecție, reeducare a copiilor și tinerilor în rândul cărora se manifestă o serie de fenomene negative ca׃ delingvența juvenilă consumul de alcool și droguri sporirea numărului de șomeri în rândul tinerilor și altele.
– protecția persoanelor cu handicap se efectuează printr-un ansamblu de măsuri menite a asigura mijloacele de protecție economică și socială și integrare socioprofesională corespunzătoare unor categorii de persoane cu deficiențe fizice și psihice și care sunt lipsite de posibilitatea de a-și asigura singuri mijloacele de existență.
– protecția consumatorului are ca obiective protecția individului în calitatea sa de consumator.
– protecția mediului, a lucrătorului și a publicului a fost determinată de creșterea surselor de poluare a apei, solului și aerului și implică elaborarea unor programe de protecție a mediului si a persoanelor în strânsă legătură cu transformările din viața economică și socială. Se au în vedere, de asemenea, programele de măsuri apte să diminueze factorii de risc de la locurile de muncă, respectarea normelor de protecție și tehnica securității muncii.
În sens larg protecția socială are două componente și anume׃
1. Asigurările sociale, care presupun existența unui sistem de prelevări obligatorii din partea contribuabililor la sistem. Sarcina de plată a acestora se determină în funcție de venit, fără a avea în cele mai multe cazuri – legătură directă cu incidența de risc împotriva căruia contribuabilul este asigurat. Pe de altă parte, componenta de asigurări sociale implică o redistribuire a fondurilor mobilizate. Acstea din urmă sunt destinate a acoperii prestațiile cuvenite beneficiarilor, unele dintre acestea fiind proporționale cu contribuția plătită (pensia, indemnizația de boală) iar altele sunt independente de ea (diverse ajutoare și prestații familiale).
2.Asistența socială, în cadrul căreia autoritatea publică acordă ajutor unor categorii sociale lipsite de resurse. Această componentă nu presupune cotizații plătite în prealabil, finanțarea este asigurată din resurse publice, din bugetul administrației centrale de stat sau din bugetele locale.
Componenta principală a protecției sociale, sistemul asigurărilor sociale și al pensiilor a constituit o preocupare permanentă a organelor legislative și executive din toate țările lumii.
1.3. Evoluții și tendințe în domeniul protecției sociale
Încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea s-a simțit nevoia unor mijloace collective de prevedere și asigurare adiverselor riscuri care afectau viața oamenilor. Astfel, pe fondul dezvoltărilor industriale din țările Europei, au apărut societăți de asigurare de tip mutual. Aceste societăți nu aveau un scop comercial, ele ofereau membrilor o protecție împotriva diverselor riscuri, în schimbul unei cotizații anuale.Astfel de societăți se puteau găsi în Franța, Marea Britanie, Germania și Elveția, permițând salariaților acoperirea unor riscuri grave ca accidentele, invaliditatea, bătrânețea și șomajul.
Dezvoltările industriale, creșterea populației urbane, adâncirea crizelor economice, agravarea condițiilor de viață ale proletarului și dezvoltarea mișcărilor sindicale au dus, la sfârșitului secolului al XIX-lea, la apariția sistemului modern de protecție socială. Se descriu patru mari etape ale constructiei (institutionalizarii) sistemului de securitate sociala:
1. Faza experimentală (1870-1920);
2. Faza consolidării (1920-1945);
3. Faza expansiunii (1945-1975);
4. Criza și reforma sistemului social (după 1975, continuând până în prezent).
1. Faza experimentală (1870-1920);
Primul program social, concret mentionat în literatura de specialitate, care se referea în principal la asigurările de boală și accident, a fost lansat în Germania anului 1884, de către administrația Bismarck Acest program constituie prima încercare de institutionalizare a unui sistem de "despăgubiri" pentru muncitorii industriali. Pentru prima dată s-a instituit asigurarea obligatorie atât în sarcina patronilor cât și în sarcina angajaților.Tocmai din acest motiv, programul german lansat de Bismarck are în primul rând o valoare simbolică. Acest sistem a fost preluat și în alte țări ca Franța, Marea Britanie, țările scandinave, Ungaria, Rusia, cu modificări, în funcție de politica socială a fiecărui stat, de mărimea veniturilor individuale, de tradiție, etc.
2. Faza consolidării (1920-1945);
America se arată în perioada interbelică mai interesată chiar decât europenii în adoptarea unor măsuri protectoare, fiind citat în acest sens primul document cu caracter politico-legislativ coerent si unitar din întreaga istorie a protecției sociale: "The Social Security Act" (1935). Totuși, în 1942, în Anglia, Camera Comunelor adoptă un program social cunoscut sub denumirea de "Raportul Beveridge", după numele lordului Beveridge, inițiatorul său. Raportul conținea trei obiective principale și anume׃ generalizarea asigurărilor sociale la toate categoriile sociale aflate în nevoi, extinderea garanțiilor existente și simplificarea securității sociale.
3. Faza expansiunii (1945-1975);
După al doilea război mondial, statele dezvoltate au instituit sisteme de securitate socială mult mai complexe decât până atunci. Creșterea continuă a veniturilor dar și consecințele structurale indirecte (de exemplu, îmbatrânirea populației ca efect al creșterii calității vieții) au avut un efect pozitiv, stimulator asupra eforturilor sociale ale statului. Practic, esența conceptului de securitate socială este garantarea guvernamentală a unui minim în domeniul venitului, al hranei și al locuinței, al educației și al nivelului de asistența medicală.
4. Criza și reforma sistemului social (după 1975, continuând până în prezent).
Mutațiile profunde survenite în structurile sociale datorită industrializării, urbanizării, creșterii nivelului de educație precum și îmbătrânirea populației ca urmare a creșterii generale a calității vieții, corelate cu politicile de pensionare timpurie (în jurul vârstei de 60 de ani) pentru "deblocarea" tinerei generații, au determinat o supraîncarcare socială a sistemului. Practic, categoria activă a populației a ajuns în anii '70 "să poarte în spate" o categorie pasivă de pensionari și șomeri (fără a lua în calcul populația sub 18 ani) aproape egală numeric cu prima. Este de la sine înțeles că o astfel de economie, în care se ajunsese ca unul din doi indivizi să nu muncească, să fie cu timpul sufocată de un efort social uriaș, ultracostisitor, căruia nici modernizarea tehnologică, nici creșterea continuă a productivității nu reușeau să-i mai facă față.
Mijlocul anilor '70 găsește lumea occidentală într-o stare de confuzie, atât la nivelul opiniei publice "răsfățate" (marcată acum puternic de apariția primelor simptome ale crizei) cât și la nivelul elitelor intelectuale și politice care încep să fie "bântuite" de o anumită neliniște. Fiorul crizei își face loc treptat în paginile ziarelor, pe canalele de televiziune, în tonul declarațiilor liderilor politici și sindicali, în conșțiinta cetățenilor.
Creșterea speranței de viață la 77 de ani pentru bărbați și 79 pentru femei (în țările scandinave chiar mai mult), asociată cu politicile de pensionare timpurie (în medie la 60 de ani) au determinat în anii "70 supraîncărcarea socială a sistemului. Numarul mare de pensionari, nivelul ridicat al pensiilor și alungirea perioadei de inactivitate a acestora la 15-20 de ani au adus în pragul falimentului sistemul de pensii și asigurări sociale, multe companii solicitând cu insistență regândirea întregului sistem de asigurări.
În ultimii ani, ca efect al accentuării preocupărilor pentru componenta socială, Uniunea Europeană a lansat un program comun de luptă împotriva sărăciei și de promovare a incluziunii sociale, ca instrument central al construcției sociale comune. Strategiile anti-sărăcie și promovarea incluziunii sociale vizează, prin obiectivele lor globale, și pensionarii.
Comisia Europeană a deschis o vastă dezbatere în Europa asupra viitorului sistemelor de protecție socială, în legătură specială cu schimbările de pe piața muncii și schimbările demografice. Dezbaterile au implicat instituțiile europene, statele membre, partenerii sociali, organizațiile neguvernamentale, și s-au derulat pe fondul profundelor schimbări demografice din UE. Situația diferă de la o țară la alta, dar soluțiile sunt dominate de principiul solidarității, caracteristic tradiției europene în domeniu. CE a promovat acțiuni la nivel european în favoarea persoanelor vârstnice și examinează modul în care statele membre pot proteja generațiile vârstnice împotriva riscurilor de sărăcie și dependență, modul în care se poate asigura o asistență de lungă durată și îngrijiri constante.
Un raport de cercetare al Băncii Mondiale (1994) intitulat „Preîntâmpinarea crizei vârstei a treia” arată că „există, în prezent, o evidentă criză a vârstei a treia care îi amenință nu numai pe bătrâni, ci și pe copiii și nepoții acestora care trebuie să preia pe umerii lor, direct sau indirect, mare parte din sarcina asigurării existenței celor în vârstă”. Raportul evidențiază faptul că majoritatea sistemelor existente realizează o protecție neadecvată a celor în vârstă și, ținând seama de criteriul impactului asupra celor în vârstă, dar și de cel asupra întregii economii, sugerează elaborarea a unui sistem de pensii, cu trei componente:
– o componentă publică cu participare obligatorie, finanțată din contribuții obligatorii, bazată pe solidaritate între generații, cu responsabilități mai ales în redistribuție;
– o componentă privată cu participare obligatorie, care are la bază contribuții obligatorii, cu care se constituie fonduri universale de pensii, care urmează a se investi și capitaliza conform reglementărilor date în acest sens. Atât contribuțiile cât și rezultatele fructificării acestora sunt contabilizate în regim individual.
– o componentă opțională, bazată pe depuneri voluntare, care furnizează o protecție suplimentară.
Toate cele trei componente la un loc ar realiza o co-asigurare în fața numeroaselor riscuri cu care se confruntă cei în vârstă, oferind pensionarilor o mai mare securitate a veniturilor, decât dacă s-ar baza doar pe sistemul public (Pay-As-You-Go, P.A.Y.G). Cele trei componente, aplicate concomitent, ar face să se ajungă la ceea ce este cel mai bine atât pentru populația vârstei a treia cât și pentru economie ca întreg.
Acest tip de sistem a apărut, însă mult mai devreme decât raportul Băncii Mondiale, în 1980, în Chile. Chile a fost prima țară din lume care "a luat taurul de coarne" pentru a înlocui un sistem de pensii de tip distributiv, total nesustenabil financiar, cu inovația revoluționară reprezentată de un sistem nașional de de conturi de economii pentru pensie, administrat privat.
1.3.1. Reforma sistemului de pensii in Chile
Sistemul de securitate socială din Chile are originea în anii '20, țara fiind una dintre primele din America Latină care au dispus de un sistem în acest domeniu. La începutul deceniului respectiv s-au promulgat așa-numitele legi sociale, iar în 1925 a avut loc recunoașterea juridică a rolului statului în protecția socială, care a fost consacrat în Constituția statului Chile.
Până în 1980, sistemul de securitate socială s-a caracterizat prin coexistența unor regimuri de pensii diferite, atât prin faptul că erau destinate unor grupuri ocupaționale diferite, cât și pentru că erau guvernate de reguli și facilități diferite.
Trăsătura comună a celor 52 de case de pensii, care au ajuns să funcționeze simultan, constă în faptul că operau în cadrul unui sistem de tip redistributiv, adică pensiile persoanelor pasive se finanțau din contribuțiile plătite de asigurații activi. De aici rezulta o inechitate, pentru că, pe de-o parte nu exista o relație directă între contribuțiile angajaților și pensiile pe care le primeau după terminarea activității, iar pe de altă parte apăreau inegalități considerabile între pensiile obținute de numeroasele grupe din cadrul sistemului.
În plus, echilibrul financiar al sistemului era forțat pentru a genera o relație adecvată între active și pasive, ceea ce a avut loc în mod treptat, ca urmare a transformărilor demografice determinate de creșterea speranței de viață a populației. Astfel, în timp ce în 1955 o pensie era finanțată în medie de 12,5 lucrători activi, acest raport s-a redus în 1980 la numai 2,5 persoane active pe persoană pasivă. Așadar, în numai 25 de ani, povara financiară pentru angajații activi a crescut de aproape cinci ori.
Consecința inevitabilă a acestor situații a fost decapitalizarea sistemului, care s-a agravat din cauza unei notorii tendințe de eludare a obligației de plată a contribuției pentru pensii, manifestată de angajații aflați la începutul activității lor, precum și de tendința anumitor guverne de a acorda facilități fără a avea asigurată finanțarea necesară, ceea ce a determinat, în deceniul 1970 – 1980, un deficit fiscal" de 28% din produsul intern brut.
Începând din 1974, în Chile s-au elaborat numeroase modificări, de mare importanță, în materie de asigurări sociale, remarcându-se sistemul unic de prestații familiale, subvenția pentru disponibilizare și eliminarea pensionării pentru ani de muncă, stabilindu-se, în schimb, actualele vârste minime pentru pensionare, respectiv 65 de ani pentru bărbați și 60 de ani pentru femei.
Această serie de schimbări a culminat cu conceperea și implementarea, sub coordonarea ministrului muncii și securității sociale din acea vreme, Jose Pinera, a unui nou sistem de pensii, legiferat prin Decretul Lege 3.500, publicat în Monitorul Oficial din 13 noiembrie 1980 și intrat în funcționare la 1 mai 1981.
Reforma sistemului de asigurări sociale din Chile – bazată pe capitalizarea individuală și pe administrarea fondurilor obținute din contribuțiile individuale ale asiguraților de către entități private, denumite Adminstratori de Fonduri de Pensie (AFP) – a transformat sistemul de asigurări sociale, determinând profunde implicații pentru persoanele asigurate și totodată un puternic impact pozitiv asupra economiei naționale.
Vechiul sistem a continuat să funcționeze prin intermediul Institutului Național de Normare a Asigurărilor Sociale, entitate unică rezultată din fuzionarea principalelor case de asigurări, având ca sarcină administrarea vechiului sistem de pensii, până la ieșirea din drepturi a ultimei persoane asigurate sub acest sistem.
În virtutea acestei scheme, statul a recunoscut și s-a făcut responsabil pentru contribuțiile plătite în vechiul sistem pentru acele persoane care au trecut la noul sistem, în acest scop fiind creat un instrument financiar denumit "bon de recunoaștere", care se ajustează în funcție de inflație și acumulează dobânzi (10% pe an), devenind efectiv când lucrătorul se sionează sau decedează. Noul sistem chilian de asigurări
:iale se caracterizează, în esență, prin faptul că este liberal și egalitar, acordând
persoanelor asigurate o amplă gamă de opțiuni, dintre care trebuie să o aleagă pe aceea care corespunde cel mai bine necesităților lor. Acest lucru este valabil în privința alegerii AFP, angajatul putând să-și schimbe administratorul în perioada de muncă, în privința mărimii contribuției lunare, a modalității de pensionare și a momentului pensionării.
Sistemul actual se bazează pe capitalizarea individuală a economiilor pentru pensie ale persoanelor asigurate. Aceasta înseamnă că fiecare lucrător depune o contribuție în contul său personal, acesta fiind majorat în funcție de contribuțiile respective și de rentabilitatea obținută de administrator pentru aceste resurse. Contribuția obligatorie prezintă 10% din venitul lunar individual al persoanei asigurate, la care se adaugă o contribuție suplimentară, în present reprezentând în medie 2,6% din venitul lunar individual, destinată pentru a acoperi eventualele pensii de validitate sau polițe de asigurare în cazul decesului, precum și comisionul administratorului. Asigurații au, de asemenea, posibilitatea de a-și crește sumele din contul individual prin contribuții suplimentare opționale, reprezentând procente din venitul lor lunar. Aceste contribuții sunt deductibile și nu pot depăși un plafon stabilit prin lege. În prezent acesta fiind 10% din venitul lunar impozabil.
Banii care se acumulează lună de lună sunt proprietatea fiecărui asigurat și, cu toate că statul garantează pensii minime, în acest sistem fiecare lucrător este responsabil pentru formarea propriei sale pensii Decizia esențială în această problemă a constat în faptul că s-a optat pentru o administrare privată a resurselor de asigurări sociale și s-a încredințat statului un rol subsidiar, estimându-se că aceasta era formula cea mai adecvată pentru a maximiza pensiile prin intermediul consistenței și al obligației patrimoniale a societăților de administrare, promovându-se astfel inovarea tehnologică și prestarea unui serviciu de calitate.
Sistemul a stabilit o separare absolută între fondurile de pensii și societățile care le administrează (AFP), astfel că nu există legătură între rentabilitatea fondurilor și rezultatul funcției de administrare. De asemenea, resursele financiare ale unui fond de pensii pot fi investite numai în instrumente financiare stabilite explicit prin lege.
Statul își rezervă două roluri extrem de relevante:
– primul, de a stabili modul de reglementare, controlând administratorii și fondurile de pensii printr-o instituție specializată, denumită Autoritatea de Supraveghere a AFP-urilor;
– al doilea, de a fi un garant de ultimă instanță în aspecte extrem de importante, precum pensiile minime și rentabilitatea minimă, printre altele.
În primii 18 ani de operare, sistemul de asigurări sociale a obținut rezultate pozitive, ceea ce se reflectă în diverși indicatori.
Se remarcă, de exemplu, încrederea cu care lucrătorii s-au integrat în sistem, în decembrie 1998 numărul persoanelor asigurate se ridica la 5.966.000.
Sistemul a înregistrat beneficii clare pentru angajați, reflectate în reducerea costului lunar al asigurărilor sociale pentru asigurați, respectiv o reducere de 7,8% în 1998 față de perioada anterioară. Este rezultatul reducerii costului pentru comisioanele aplicate de toate societățile de administrare din sistem.
În acest fel, s-a ajuns la o taxă medie de contribuție de 2,73 % din câștigul lunar al asiguraților, fiind vorba de comisioanele cele mai scăzute din America de Sud. Comisioanele se situează la nivelul a 2,83% în Bolivia, 3,43 % în Argentina, 3,50 % în Columbia și 3,73 % în Peru.
În ciuda dificultăților anului 1998, fondurile de pensii au continuat să înregistreze o creștere rapidă, acumulând în luna decembrie a acestui an suma de 31.146 milioane USD, ceea ce reprezenta 43% din PIB. Chiar dacă rentabilitatea fondului, în exercițiul financiar al anului 1998, a înregistrat o cifră negativă de 1,1%, din cauza impactului crizei economice asiatice, nu trebuie pierdut din vedere faptul că rentabilitatea obținută în acești 18 ani de operare, ridicată la o medie anuală reală de 11%, reprezintă unul dintre cele mai mari succese ale sistemului, mai ales că au fost acordate pensii de ordinul a 70% din veniturile pe care le aveau lucrătorii în momentul pensionării.
De la începutul funcționării sistemului, costul mediu al asigurărilor sociale pe persoană asigurată a prezentat o permanentă și evidentă tendință de scădere. în 1998 acest indicator a prezentat o reducere de 7% față de 1997, ca o consecință a unei mai bune normări a procesului de subscriere a ordinelor de cesiune ale asiguraților și a costurilor comerciale și operaționale asociate.
În acest fel, cesiunile asiguraților (schimbarea unui AFP cu altul) s-au redus cu 53,2% în 1998 față de 1997, ajungând la un număr de 640.173 față de 1.370.171. Această schimbare substanțială s-a tradus printr-o reducere a costurilor de comercializare și de remunerare a personalului de vânzări, ceea ce a produs o diminuare a costurilor de operare și, în consecință, o reducere a comisioanelor. Aceasta înseamnă că, pentru o persoană asigurată, costul mediu al asigurărilor sociale a fost în 1998 cu 42% mai redus decât cel înregistrat în 1983, an în care costul respectiv a atins valoarea cea mai ridicată de la începutul operării sistemului.
1.3.2. Reforma sistemului de pensii în România
În cazul României, la dificultățile apărute pe plan european și mondial legate de protecția socială, în general, și a pensionarilor, în particular s-au adăugat probleme suplimentare legate de perioada de tranziție economică, de insuficiențele cadrului legislativ și ale celui instituțional.
Criza financiară a sistemului de asigurări sociale se datorează scăderii numărului de salariați și creșterii rapide a numărului de pensionari, situație datorată, în primul rând, politicii de stimulare a pensionării timpurii din primii ani ai tranziției. Criza financiară ar putea crea, pe anumite perioade, imposibilitatea achitării pensiilor, soluțiile de contracarare a unei astfel de situații fiind dificil de elaborat, mai ales pentru termen mediu și lung. Sunt evidențiate și alte riscuri ale sistemului asigurărilor sociale: scăderea gradului de acoperire cu asigurări (riscul major de a scoate din sistem micii întreprinzători, lucrătorii pe cont propriu, agricultorii), ce se poate solda cu o sărăcire accentuată în aceste segmente de populație, odată cu încetarea activității, scăderea beneficiilor de asigurări sociale, îmbătrânirea populației
Creșterea numărului de pensionari de asigurări sociale de stat, în condițiile reducerii numărului de salariați, a determinat înrăutățirea raportului dintre persoanele care susțin (care ar trebui să susțină) bugetul de asigurări sociale de stat și cele care beneficiază de pensie, și ca urmare, a avut loc sporirea dificultăților de finanțare a sistemului. Structural, se remarcă ponderea mare a pensionarilor pentru limită de vârstă cu vechime incompletă, cu influență negativă asupra nivelului pensiilor. Starea sistemului de pensii este extrem de precară, deficitul din bugetul asigurărilor sociale are o tendință de creștere accentuată. Principalul factor al acestei evoluții a fost diminuarea substanțială a numărului contribuabililor, complementar cu creșterea rapidă a numărului pensionarilor, prin abuzul de pensionări anticipate.
În acest moment, stadiul implementării sistemului de pensii bazat pe teri piloni este următorul:
– pentru primul pilon – prin adoptarea Legii nr. 19/2000 și cu modificarile ulterioare, s-a făcut o revizuire consistentă a sistemului pensiilor de stat. Deși a venit foarte târziu, ar putea rezolva, măcar parțial, problemele grave cu care se confruntă pensionarii și salariații din România. Cele mai grave dintre acestea sunt:
– nivelul extrem de redus al pensiilor; decorelări între niveluri de pensie ale unor categorii de pensionari care, deși au aceleași condiții de pensionare, datorită pensionării în momente diferite, au pensii diferite;
– contribuții uriașe pe salarii;
– totală opacitate a administrării de către stat a sistemului;
– tratamentul abuziv aplicat pensionarilor de catre personalul Direcțiilor Generale de Pensii, etc.
– al doilea pilon – contribuțiile obligatorii la pensii, administrate de fonduri de pensii private – a fost reglementat de Ordonanța de Urgență nr. 230/2000 privind organizarea și funcționarea fondurilor universale de pensii, emisă în ultimele zile ale Guvernului Isarescu și abrogată în prima ședință a Guvernului Năstase. Prin proiectul de lege adoptat în octombrie 2003 se încearcă reglementarea fondurilor de pensii ocupaționale. Al doilea pilon s-ar afla, deci, în curs de implementare.
– pentru al treilea pilon – pensia privată opțională – nu sunt elaborate reglementări specifice, deși există anumite produse oferite de societățile de asigurări celor interesați de astfel de pensii.
În această situație, problema de fond a reformei pensiilor în România este lipsa unei strategii pe termen lung care să permită elaborarea unei legislatii complete și, mai
ales stabile care să urmarească trei direcții principale:
– consolidarea financiară și asigurarea echitabilă și credibilă a unui venit adecvat pentru pensionarii din sistemul public de pensii;
– reconstrucția sistemului public prin “curățarea” sa, printre alte măsuri, de unele tipuri de prestații necontributive.
– introducerea unor noi alternative de finanțare și administrare a pensiilor de tipul sistemelor de pensii capitalizate, administrate privat, care să asigure pensionarilor viitori nu numai un venit sigur, dar și decent.
1.3.3. Reforma sistemului de pensii în Europa
Sistemele de pensii au evoluat diferit în țările europene. Analiștii au demonstrat de multe ori necesitatea reformei sistemelor de pensii, în sensul înfințării unor fonduri de pensii administrate privat, care să preia o parte cât mai mare din contribuțiile către sistemul public de pensii.
În abordarea problemei reformei sistemelor de pensii în țările Europei se observă anumite diferențe între țările din vestul Europei și cele din centrul sau răsăritul Europei. În cele mai multe țări din centrul sau răsăritul Europei se constată o tranziție către un sistem bazat pe cele trei componente. În ceea ce privește unele țări din fosta Uniune Sovietică, se observă o tranziție către un sistem de pensii cu contribuții obligatorii administrat privat.
În prezent, sistemul de pensii european este neomogen din punct de vedere legislativ. Se poate vorbi de o clasificare a sistemelor de pensii europene în două categorii: cele cu o lege permisivă, pentru care competiția între fonduri este acerbă și cele cu legislații mai puțin flexibile, unde odată ce s-a conturat o structură a pieței, barierele de intrare sunt uriașe. Dacă reforma nu progresează, unii specialiști au estimat că până în anul 2050, contribuția la fondul de pensii va ajunge la 70% din salarii, în condițiile în care se preconizează că numărul persoanelor cu vârste peste 65 de ani va crește în cele mai mari țări europene de la 16%, din totalul populației , la 25%, în maxim 30 de ani.
Progrese notabile au fost înregistrate de Olanda și Elveția. În Franța și Germania, două dintre țările cu cuantumul cel mai ridicat de contribuții, autoritățile întămpină dificultăți în aconvinge sindicatele și grupurile locale de influență de necesitatea reformei sistemului de pensii. Cea mai dezvoltată piață a pensiilor este cea a Marii Britanii, totalizând 1200 miliarde de dolari (totuși, putem afirma, că în comparație cu piața SUA, ce însumează 4200 miliarde de dolari, aceasta este destul de mică ,).
Este interesant de prezentat pe scurt, experiența anumitor țări din Comunitatea Europeană, în ceea ce privește problemele sistemelor de pensii, cât și tendințele de reformă.
Marea Britanie
Spre deosebire de alte țări din Comunitatea Europeană, principala problemă cu care se confruntă sistemul de pensii din Marea Britanie (primul pilon), o constituie niuvelul scăzut de trai al celor în vârstă. Planurile dse pemnsii ocupaționale cuprind aproximativ 45% din salariați iar diferențele dintre pensionari au crescut.
Având o populație activă de 25,9 milioane persoane, există 155.000 de planuri de pensii aferente ramurilor de activitate:
– 10,5 milioane de persoane sunt cuprinse în planuri de pensii oferite de angajatori, pensii ocupaționale;
– 5,7 milioane de persoane participă la planuri de pensii individuale, pe baze opționale;
– 40% din pensionarii existenți primesc, într-o formă sau alta, o pensie privată.
Chiar și în aceste condiții, Marea Britanie deține cel mai avansat sistem de pensii din Europa
Sistemul de pensii se bazează pe contribuții opționale. Există o îndelungată tradiție a planurilor de pensii oferite de angajatori. Aceste planuri de pensii sunt privite ca un element vital al remunerației angajatului. Chiar dacă aceste rezultate sunt remarcabile, nu toate persoanele sunt incluse în acest sistem de pensii.
Există o tendință de a reforma sistemul, dar propunerea de a introduce un sistem cu contribuții obligatorii a fost respinsă.
Totuși începând cu anul 2001, a fost introdus un nou plan denumit stakeholder pension. Acest plan se adresează salariaților care nu sunt incluși în planuri de pensii ocupaționale. Societățile comerciale britanice cu cel puțin cinci salariați au obligația lrgală de a permite acestora accesul la planul de pensii, dar nu există obligația legală ca societatea să plătească contribuțiile sau ca salariatul să participe la acest plan.
Persoanele pot să participe la acest plan, fără să fie angajate. Persoanele care nu au nici un venit din salariu inclusiv copiii, pot contribui și acumula fonduri pentru pensia viitoare folosind acest plan de pensii
Salariații cuprinși în planurile de pensii ocupaționale și al căror venit depășește 30000 lire, nu au dreptul să participe la acest plan de pensii
Stakeholder pension se dorește a fi un plan de pensii ieftin care se adresează persoanelor cu venituri mici și care nu sunt incluse în planurile de pensii ocuîaționale. Acest plan de pensii dorește să reducă dimensiunea primului pilon, bazat pe solidaritate socială. În Marea Britanie, aproximativ 40% din pensii provin din sectorul privat(pensii ocupașionale și pensii opționale), iar guvernul dorește să crească acest procent la 60% .
Germania
Sistemul privat se bazează în principal pe rezervele constituite de agentul economic și evidențiate în documentele contabile (trăsătura specifică sistemului german). Sistemele bazate pe capitalizare sunt în minoritate.
În acest moment există o controversă aprinsă în ceea ce privește indexarea pensiilor de stat în funcție de inflație față de indexarea în funcție de creșterea salariilor.
Reforma sistemului este mai mult decât probabilă. Reforma include o propunere de a contribui cu 0,5% din salariu pe o perioadă de cinci ani într-un fond de pensii bazat pe capitalizare.
Italia
Sistemul de pensii din această țară, ca și în majoritatea țărilor din Uniunea Europeană se află în impas. În acest moment, autoritățăle se confruntă cu probleme demografice, respectiv îmbătrânirea populației ceea ce a dus la ocreștere a numarului de pensionari față de numărul de contribuabili șiu deci la o scădere a veniturilor pensionarilor, în condițiile în care contribuția pentru pensia de stat este deja 33% din salariul brut.
Legile privind sistemele private de pensii sunt în vigoare din 1993 și 1995, însă participarea la aceste sisteme este încă redusă. Există puține șanse pentru introducerea în viitorul apropriat a celei de-a doua componente obligatorii, bazată pe capitalizare și administrată privat.
În ceea ce privește fondurile deschise de pensii, acestora li se face publicitate, dar numai un număr redus de persoane au subscris. Se constată o activitate mai intensă în ceea ce privește fondurile închise oferite de diverse ramuri industriale, dar nici aceste fonduri nu cuprind un număr mare de muncitori.
Croația
O strategie de succes în privința pensiilor private a fost aplicată și în Croația. Sistemul croat de pensii de stat se confrunta cu probleme similare celui din România – un numar redus de salariați față de cel al pensionarilor, pensiile erau în scădere, iar salariații evitau plata contribuțiilor la asigurările sociale. Caracteristicile sistemului croat de pensii, bazat pe redistribuire, sunt următoarele:
– sistemul se bazează pe contribuțiile a 1,35 milioane de plătitori, având 1,03milioane pensionari;
– rata de dependență este de 1,34 și este în scădere;
– contribuția pentru sistemul de pensii este 21,5% din salariul brut;
– sistemul este subvenționat de la bugetul de stat, subvenția fiind de 4,5% din PIB;
– sistemul se caracterizează prin pensionari relativ tineri, din cauza ieșirii la pensie foarte devreme, 24% fiind pensionari de merit sau incluzând și alte categorii sociale, 20% din pensionari fiind pensionarii de invaliditate.
Reforma sistemului croat de pensii se bazează pe introducerea unui sistem bazat pe trei componente:
– prima componentă bazată pe redistribuire, obligatorie, administrată de o instituție publică;
– a doua componentă capitalizată, obligatorie, administrată de instituții private, bazată pe conturi individuale;
– a treia componentă opțională, administrată de instituții private.
Noul sistem introdus de autoritățile de la Zagreb a prevăzut transferul a 5% din această contribuție către un fond privat. În prezent, în Croația există șapte fonduri private de pensii obligatorii, cu aproape un milion de membri, plățile sunt colectate de către o instituție unică, iar fiecare salariat are un cont propriu de economisire. Fondurile croate de pensii trebuie să investească cel puțin 50% din sume în obligațiuni guvernamentale, diferența fiind plasată în proporție de cel mult 15% în active străine, maximum 30% în acțiuni și 5% în lichidități și instrumente monetare.
Reformarea sistemului croat de pensii a început încă din iulie 1998 când a fost votată legea privind prima componentă a sistemului. Legile privind componentele a doua și a treia au fost votate în mai 1999, iar legea privind anuitățile a fost votată în octombrie, același an
Reforma primei componente, bazată pe redistribuire, se caracterizează prin:
– creșterea vârstei de pensionare de la 55/60 ani pentru femei/bărbați la 60/65 ani, într-o periodă de zece ani
– calculul pensiei nu mai face pe baza celor mai buni zece ani, ci pe baza întregii cariere, trecerea la noua metodă de calcul făcându-se în zece ani;
– introducerea unei noi scheme de indexare a pensiilor.
A doua componentă are următoarele caracteristici principale:
– participarea este obligatorie pentru salariații până la vârsta de 40 ani și opțională pentru cei cuprinși între 40 și 50 ani (salariații cu vârsta peste 50 ani contribuie numai la prima componentă);
– faza de acumulare și capitalizare este separată de cea de plată a beneficiilor;
– pensia furnizată de această componentă este o anuitate pe viață, indexată fața de indicele prețurilor de consum;
– cheia componentei capitalizate o reprezintă registrul central al contribuabililor, care colectează contribuțiile, administrează baza de date a conturilor individuale, raportează situația fondurilor acumulate în conturile individuale, actualizează conturile individuale, în cazul transferărilor membrilor la alte fonduri.
Componenta a treia este opțională și oferă posibilitatea de a alege, la vârsta de pensionare, mai multe tipuri de pensii.
Polonia
Sistemul de pensii din Polonia, greoi și învechit, structurat pe redistribuire, trebuia reformat deoarece, se confrunta cu o multitudine de probleme. Cheltuielile cu plata pensiilor reprezentau cea 15% din PIB (incluzând pensiile pentru militari și agricultori). Fondul asigurărilor sociale, din punct de vedere financiar, era dependent de fluctuațiile pieței muncii și de veniturile la bugetul de stat. Acesta era subvenționat de bugetul de stat cu aproximativ 2% din PIB. Sistemul de pensii favoriza ieșirea la pensie înainte de vârsta de pensionare, pentru anumite categorii profesionale. Contribuția ridicată la Fondul asigurărilor sociale a condus la scăderea a avantajului competitiv al firmelor poloneze și la creșterea sectorului "subteran" al economiei. Sistemul de pensii trebuia să facă față problemelor demografice, incluzând creșterea speranței de viață și scăderea fertilității.
Istoria reformei sistemului polonez de pensii poate fi prezentată pe scurt începând cu perioada 1990-1996, când au fost analizate diferite propuneri de reformare a sistemului. La mijlocul anului 1996 a fost înființat Oficiul Plenipotențiar pentru Reforma Sistemului de Pensii. În anul următor, 1997, în aprilie, a fost adoptat programul "Securitate socială prin diversitate", în iunie a fost votată Legea programelor de pensii pentru salariați, iar în august a fost votată Legea fondurilor de pensii. În octombrie 1998 a fost votată Legea I sistemului de securitate socială și în decembrie a fost votată Legea pensiilor de vârstă. Implementarea reformei a început la 1 ianuarie 1999.
Noul sistem de pensii se bazează pe trei componente.Prima componentă bazată pe redistribuire, este obligatorie și este administrată de o instituție publică. A doua componentă este capitalizată, obligatorie și administrată de instituții private. Se bazează pe conturi individuale. A teria componentă este capitalizată, opțională și administrată de instituții private. Se bazează pe conturi individuale.
Primele două componente reprezintă baza sistemului obligatoriu de securitate socială. În cadrul primei componente contribuțiile sunt acumulate pe toată perioada de activitate, formând capitalul contribuabilului., iar pentru persoanele active anterior introducerii reformei drepturile de pensie anterioare anului 1999 sunt recalculate pentru a forma capitalul inițial.
În cadrul celei de-a doua componente participarea este obligatorie, iar fondurile de pensii sunt administrate privat de societăți de pensii.O persoană poate alege fondul la care să contribuie, iar contribuțiile se capitalizează în conturi individuale. Activele fondului de pensii se afla în custodie la o societate de depozit, Pensia se plătește începând cu vârsta de pensionare stabilită pentru prima componentă, prin achiziționarea unei anuități de la un furnizor independent de anuități.
Legea prevede un sistem de garanții prin:
– regulamente emise în baza prevederilor legii: regulamente privind investițiile (categorii, limite), supravegherea prudențială;
– introducerea depozitarului: activele fondurilor sunt păstrate de depozitari, care poartă răspunderea pentru deciziile de investiții greșite ale societății de pensii;
– cerința privind randamentul minim al investițiilor: dacă randamentul investițiilor unui fond de pensii este mai mic decât jumătate din media randamentelor de investiții a tuturor fondurilor de pensii, atunci societatea de pensii trebuie să contribuie cu capitalul propriu pentru a completa diferența de randament;
– constituirea Fondului de garanție: dacă societatea de pensii nu are capital, sumele se plătesc din acest fond;
– garanțiile oferite de stat: dacă Fondul de garanție nu are resurse suficiente, sumele se plătesc de bugetul de stat.
A treia componentă are caracter opțional, legislația permițând asigurarea unei pensii a unui grup de salariați folosind o societate de asigurări de viață, plata contribuțiilor salariaților la o societate mutuală de asigurări, contractarea unui fond de investiții și înființarea unor fonduri de pensii ale salariaților.
CAPITOLUL.II
FONDURILE UNIVERSALE DE PENSII
2.1 Definire si tipologie
Fondurile universale de pensii se constituie prin contract de societate civilă, încheiat între toți membrii, în conformitate cu dispozițiile legii. Participarea la un fond a fiecărui membru este determinată de valoarea sumelor acumulate în contul individual al acestuia.
Resursele fondului se constituie din sumele provenite din contribuțiile membrilor săi și din câștigurile realizate prin investirea acestor contribuții, din care se scad orice plăți ale beneficiilor făcute din fond. Contributia platita de-a lungul perioadei active societatilor de pensii – institutii private, gen fonduri de investitii – se intoarce cu profit la pensionarul asigurat. Se realizeaza astfel transformarea unui platitor pasiv de taxe si impozite in proprietar responsabil al propriului capital.
Funcționarea fondurilor private de pensii duce la o serie de transformări cum ar fi׃
– o parte din contribuția plătită în sistemul PAYG pentru obținerea unei pensii, este convertită într-un fond de economii individuale;
– sumele investite sunt capitalizate și aduc profit;
– beneficiarul pensiei devine un partener activ la creșterea economică fiind proprietarul capitalului investit în beneficiul propriu și al economiei..
În Statele Unite, contribuțiile la fond, indiferent dacă sunt ale angajatorului sau ale angajatului, sunt deductibile fiscal, venitul fondului rezultat din investiție nefiind impozitat. Distribuțiile din fond, fie către angajator, fie către angajat, sunt impozitate ca venit obișnuit.
Scopul fondurilor universale de pensii este colectarea și investirea contribuțiilor plătite de către participanți, în vederea obținerii unei pensii sub forma unei anuități, la data retragerii.
Principalele obiective ale fondurilor universale de pensii, au caracter economico-social și se referă la׃
Extinderea acoperiri sistemelor de pensii
Pentru ca un sistem de pensii să poată rezista pe termen lung, trebuie să fie cât mai extins, să aibă un număr cât mai mare de contribuabili. Astfel, costurile fixe de administrare a fondurilor private, care sunt suportate de către fiecare contribuabil în parte, vor fi diminuate, permițând obținerea unei rentabilități superioare.
Combaterea sărăciei
Persoanele ajunse la vârsta pensionării se pot confrunta cu serioase probleme financiare, dacă nu și-au făcut din timp o planificare a averii, care să includă și economisirea/plata unor contribuții în vederea asigurării pensionării. Pe lângă pensiile publice, fondurile private de pensii și anuitățile oferite de asigurători pot asigura un venit substanțial pentru pensionare, mai ales dacă se optează din timp pentru aceste surse de economisire.
3. Asigurarea veniturilor în caz de accident sau îmbolnăvire
În plus față de reducerea considerabilă a veniturilor în perioada de pensionare, se constată și o creștere a cheltuielilor cu medicamentele, datorită faptului că atât îmbolnăvirile cât și accidentele sunt foarte frecvente la persoanele în vârstă. Din această cauză, sumele care se doresc a fi obținute în perioada de pensionare trebuie să acopere și aceste cheltuieli.
Actualizarea cu rata inflației
Datorită intervalului destul de mare cuprins între plata contribuțiilor și încasarea pensiilor este necesar ca, în fiecare an în funcție de capacitatea de plată a contribuabililor, aceștia să poată opta pentru indexarea contribuțiilor cu rata inflației, astfel încât să se asigure o acoperire reală a nevoilor pentru perioada de pensionare.
Până la începutul anilor 90, experții clasificau schemele de pensii astfel :
scheme cu contribuții private definite ,
scheme cu prestații private definite,
scheme cu prestații publice definite
Există astfel două tipuri planuri de pensii bazate pe acumularea de fonduri׃
1. Planuri de pensii cu contribuții definite, (defined contribution plans, DC) caz în care singurul element stabilit în avans este mărimea contribuției, beneficiarul urmând a-și asuma atât riscul legat de investițiile fondului de pensii, cât și pe cel legat de inflația viitoare.
Fondul de pensii constă într-un set de conturi individuale de investiție, câte unul pentru fiecare membru. Nivelul pensiei nu este specificat în mod anticipat. El este determinat de momentul pensionării, în funcție de valoarea totală acumulată a contribuțiilor și a câștigurilor rezultate din investirea contribuțiilor pentru a achiziționa anuități. Adesea, angajații au un anumit grad de libertate atât în alegerea nivelului contribuțiilor, cât și a modului în care contul este investit. În principiu, contribuțiile ar putea să fie investite în orice titlu financiar, deși în practică cele mai multe planuri își limiteazã alegerile investiționale la obligațiuni, acțiuni și fonduri de pe piața monetară. Angajații suportă întregul risc al investiției, iar contul de pensie este, prin definiție, complet finanțat din contribuții, angajatorul neavând nici o obligație legală, în afară de plata periodică a contribuțiilor
Fondurile de pensii care se bazează pe planuri de tip DC oferă membrilor servicii de management a economiilor fără să garanteze o performanță minimă. Prestațiile depind de profiturile obținute de portofoliu. Fondurile de tip DC permit permit contribuabililor să știe în orice moment mărimea fondului propriu de pensie.
Dacă intervine decesul contribuabilului în perioada de viață activă, se asigură o pensie de urmaș.
2. Planuri de pensii cu beneficii definite (defined benefit plans, DB) sunt organizate de obicei la nivelul unei companii sau al unei ramuri industriale, pensia este o parte definită din salariul (de obicei din ultimii ani de activitate) beneficiarului.
Angajatorul, numit "sponsorul planului", sau o companie de asigurări angajată de sponsor garantează nivelul pensiei, absorbind deci riscul investiției. Obligația celui care sponsorizează planul seamănă cu o datorie pe termen lung, pentru angajator. Așadar, riscul legat de investiții nu este suportat de beneficiar, dar acesta suportă riscul legat de inflație.
Prestațiile sunt stabilite în avans, iar contribuțiile se ajustează periodic pentru a menține echilibrul fondului. Fondurile de tip DB oferă contribuabilului posibilitatea de a-si calcula singur pensia pe care o va obține, având în vedere rata de rentabilitate minimă pe care o asigură societatea care administrează fondul.
Când vorbim despre planurile cu beneficiu definit, trebuie să facem o distincție importantă între planul de pensii și fondul de pensii. Planul este un aranjament contractual care stabilește drepturile și obligațiile tuturor părților, fondul este constituit din activele acumulate, cu scopul de a garanta beneficiile promise.
Având în vedere atât numărul participanților la plan, cât și prin valoarea obligațiilor totale de plată a pensiilor, se poate spune că planul de pensii cu beneficiu definit domină în cele mai multe țări. Așa stau lucrurile și în Statele Unite, dar tendința este ca sponsorii să aleagă forma cu contribuție definită când încep noi planuri, deși cele două tipuri de planuri nu sunt mutual exclusive. Mulți sponsori adoptă inițial planuri cu beneficiu definit, în care participarea este mandatorie, suplimentându-le apoi cu planuri cu contribuți voluntare definite.
Pentru planurile cu contribuție definită principalii furnizori de instrumente investiționale sunt fondurile mutuale și societățile de asigurări care satisfac necesitățile investiționale generale ale indivizilor. Prin urmare, într-un plan cu contribuție definită, pentru că participanții suportă întregul risc de investiție, combinația optimă de active depinde de toleranța la risc a acestora.
În planurile cu beneficiu definit, politica optimă de investiție poate să fie diferită, deoarece sponsorul absoarbe riscul investiției. Dacă sponsorul trebuie să împartă cu participanții ceva din potențialul de creștere al activelor de pensie, atunci există motivația de a elimina întregul risc al investiției, investind în titluri care să acopere beneficiile promise.
În Suedia au fost introduce, in 1994, fonduri de pensii cu contribuții național definite (NDC-national defined contribution). Conturile de tip NDC sunt create prin aplicarea unui procent fix asupra veniturilor individuale. La finalul unei perioade de acumulare în contul individual se adaugă contului o rata de profit bazată pe creșterea sumei contribuțiilor plătite. Rata profitului într-un plan de tip NCD este rata care garanteayă că persoanele din toate generațiile nu vor trebui să plătească contribuții ce nu conduc la o prestație conform ecuației: contribuții = prestații.
Datorită avantajelor fondurilor universale de pensii, în majoritatea țărilor ce au demarat reforme în domeniul asigurărilor sociale, se observă o sporire a interesului față de aceste organisme. În Thailanda există mai multe astfel de fonduri și unul dintre ele este Fondul de Pensii Guvernamentale -The Government Pension Fund.
Fondul de Pensii Guvernamentale este un fond de pensii administrat privat de tip plan cu contribuție definită și a fost înființat în 27.03.1997 în Tailanda, doar pentru funcționarii publici tailandezi
În septembrie 2001 activele fondului erau în valoare de 145 miliarde USD, numărul contribuabililor fiind de peste un milion de membrii. Aderarea la fond este deschisă pentru toți funcționarii publici. Totuși aderarea este voluntară pentru cei angajați înainte de apariția fondului, dar obligatorie pentrufuncționarii nou angajați.
Obiectivele fondului sunt urmatoarele:
– să promoveze economisirea pe termen lung în rândul membrilor
– să asigure bunăstare și alte beneficii pentru membrii
G.P.F. a fost înființat în conformitate cu legea 2538 din septembrie 1996 privind fondurile de pensii guvernamentale (Goverment Pension Fund Act B.E.)
Scopul acestei legi este înlocuirea sistemului PAYG pe care guvernul îl consideră ca fiind nesustenabil pe termen lung. Legea prevede ca 20% din contribuțiile mobilizate la sistemul public de pensii să fie remise în contul adminidtrat de al G.P.F.
Principiul după care se ghidează societatea de administrare a fondului este prudența. Obiectivele politicii investiționale vizează investirea capitalului mobilizat pentru obținerea unei rentabilități superioare retabilității medii pe piața monetară. Managementul fondului se realizează în conformitate cu reguluile de diversificare și alocare prevăzute de reglementările în vigoare emise de Ministerul de Finanțe.
Regulamentul ministerial care regelementează managementul activității de investiție a G.P.F. este foarte restrictiv. Cel puțin 60% din fondurile acumulate trebuie să fie investite în instrumente financiare cu risc scăzut (depozite bancare, obligațiuni guvernamentale, obligațiuni garantate de stat) și cel mult 40% din fondurile acumulate să fie investite în active cu risc ridicat (acțiuni, obligațiuni negarantate, convertibile, waranturi etc.). De asemenea, fondul nu poate investi decât maxim 10% din capital în acțiuni și obligațiuni negarantate. Până când reglementările vor fi rectificate fondul nu are dreptul să facă investiții internaționale.
Beneficiile sunt plătite membrilor într-o tranșă unică, la scadentă, adică la pensionare, la vârsta de 60 de ani, sau în caz de deces. Legislația în vigoare nu prevede încă înființarea furnizorilor de anuități.
Până la o anumită limită, stabilită de lege, contribuțiile sunt deductibile fiscal. Beneficiile obținute de membrii fondului sunt neimpozabile. Obiectivul investitional il reprezinta asigurarea pensiilor tuturor membriilor.
În practică, randamentul fondurilor depinde de portofoliul de active administrat. Pentru a menține valoarea capitalului, minim 60% din portofoliu se investește în instrumente cu risc scăzut de exemplu: depozite bancare, obligațiuni guvernamentale sau garantate de stat. În același timp pentru a atinge obiectivele de creștere a capitalului este permisă investirea în alte instrumente financiare decât cele cu risc scăzut, în limita a maxim 40% din portofoliu. Totuși fondul nu poate investii în acțiuni sau obligațiuni negarantate mai mult de 10% din portofoliu și maxim 2% în titlurile ale aceleași intreprinderi.
Adunarea Comitetului de Investiții care se întrunește în mod regulat compară performanța fondului cu un nivel prestabilit, propus spre a fi atins, al performanței portofoliului.
2.2 Mobilizarea resurselor financiare
Activele fondului de pensii rezultă din acumularea contribuțiilor și din câștigurile realizate prin investirea acelor contribuții, minus orice plăți fãcute din fond. Veniturile fondulurilor universale de pensii se constituie din:
– contribuții;
– sumele provenite din calitatea de beneficiar;
– penalități de transfer;
– dobânzi și penalități de orice fel la plata contribuțiilor;
– profitul obținut din investirea contribuțiilor și a sumelor provenite din calitatea de beneficiar menționate
Cheltuielile fonduluri lor universale de pensii sunt reprezentate de pensiile obligatorii și celelalte sumele datorate beneficiarilor care nu au calitatea de participanți.
Într-un plan cu contribuție definită, o formulă precizează contribuțiile, dar nu și plățile beneficiului. Contribuția este o fracțiune predeterminată din salariu (de ex., angajatorul contribuie la plan cu 15% din salariile anuale ale angajatului), deși nu este obligatoriu ca această fracțiune să fie constantă de-a lungul carierei angajatului.
Într-un plan cu beneficiu definit, nivelul pensiei este prestabilit, iar contribuțiile participanților se determină în funcție de acest nivel. Formula beneficiului ia în mod tipic în considerare anii de serviciu și nivelul salariilor (de ex., angajatorul plătește pe viață angajatului, începând de la 65 de ani, o sumã anuală egală cu 1% din salariul anual final, pentru fiecare an de serviciu). Angajatorul, numit "sponsorul planului", sau o companie de asigurări angajată de sponsor garantează nivelul pensiei, absorbind deci riscul investiției. Obligația celui care sponsorizează planul seamănă cu o datorie pe termen lung, pentru angajator. Măsurată atât prin numărul participanților la plan, cât și prin valoarea obligațiilor totale de plată a pensiilor. Mulți angajatori adoptă inițial planuri cu beneficiu definit, în care participarea este mandatorie, suplimentându-le apoi cu planuri cu contribuții voluntare definite.
Contribuția la fondul de pensii se stabilește ținând cont cel puțin de următoarele criterii:
– suma ce se dorește a fi încasată ca pensie și, eventual, frecvența de plată a acesteia;
– vârsta investitorului și perioada de timp rămasă până la pensionare;
– sectorul de activitate și posibilitatea apariției pensionării anticipate ca urmare a îmbolnăvirilor.
În Statele Unite, contribuțiile la fond, indiferent dacă sunt ale angajatorului sau ale angajatului, sunt deductibile fiscal, venitul fondului rezultat din investiție nefiind impozitat.
Membrii fondurilor universale de pensii pot fi persoanele fizice care au dreptul și obligația să contribuie la sistemul public (obligatoriu) de pensii al asigurarilor sociale de stat. Membrii fondului sunt proprietari ai sumei existente în contul lor, dar ei nu au dreptul de a primi până la pensionare suma existentă în contul lor, sau o parte din aceasta. Suma existentă în contul unui membru nu poate face obiectul unei executări silite și nici al unei tranzacții.
În cazul în care sistemul de pensii este în întregime privat, legislația privind administrarea acestor fonduri este foarte strictă (statul nu mai intervine pentru a acoperi deficiențele în administrarea disponibilităților bănești) și se impune societăților care administrază fondurile de pensii să încheie contracte cu societăți de asigurare, care să preia obligația de plată a sumelor în cazul în care s-au produs evenimente nedorite care conduc la incapacitatea fondului de pensii de a-și onora obligațiile.
Faptul că societatea de pensii dispune de personal specializat în analize privind valorile mobiliare și în formarea de portofolii în concordanță cu obiectivele de investiții ale fiecărui fond și cu gradul de risc asociat acestora, de baze de date necesare pentru luarea de decizii de plasament eficiente, reprezintă numai o parte a avantajelor ce pot să decurgă din utilizarea serviciilor oferite de aceasta.
În Polonia, sistemul fondurilor universale de pensii este obligatoriu pentru persoanele având vârstă sub 30 de ani și opțional pentru cei în vârstă cuprinsă între 31 și 50 de ani. În ceea ce privește mobilizarea resurselor financiare ale fondului, legea privind organizarea și funcționarea fondurilor universale de pensii prevede în princial înfințarea a două entități esențiale pentru cea de-a doua componentă a sistemului de pensii fondul de pensii și societatea de pensii care administrează fondul. Resursele financiare ale sociatăților de pensii se obțin din :
– aplicarea unui procent asupra contribuțiilor
– aplicarea uni procent lunar asupra activelor administrate
– aplicarea unui procent asupra sumelor aflate în contul individual, dacă are loc un transfer al membrului la alt fond
În Romînia, proiectul de lege privind fondurile universale de pensii prevede că plățile către fond reprezintă un procent din contribuția individuală de asigurări sociale datorată la sistemul public de pensii și se deduc din aceasta. Baza de calcul a contribuției nu poate depăși plafonul de 5 ori salariul mediu brut lunar pe economie. La momentul începerii activității de colectare, cuantumul contribuției, prevăzut de proiectul de lege privind fondurile universale de pensii este de 2% aplicată asupra bazei de calcul, urmând ca în termen de 10 ani de la începerea colectării, cota de contribuție să se majoreze la 8% cu o creștere de 0,6% pe an, începând cu 1 ianuarie al fiecărui an. Spre comparație, în Polonia contribuția este de 7.3% din salariu brut, în Ungaria 6%, în Croația 5% începând cu primii ani de participare. O creștere a acestei contribuții la un minim de 6% din primii ani ai participării ar face sistemul mai atractiv atât pentru angajați cât și pentru administratorii fondurilor de pensii.
Colectarea contribuțiilor la fonduri este preconizată a se efectua de către Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale, concomitent cu colectarea contribuțiilor la sistemul public de pensii. Obligativitatea de a constitui și de a vira aceste contribuții la fondurile private alese de participanți revine angajatorului, o dată cu contribuția de asigurări sociale. Contribuția este evidențiată distinct și urmează regimul de deductibilitate fiscală a contribuției de asigurări sociale.
Fiecare membru al fondului are un cont individual, unde se virează contribuțiile plătite de acesta, sumele provenite din calitatea de beneficiar, precum și profiturile rezultate din investirea acestora, formând activul personal. Activul personal nu poate face obiectul unei executări silite sau al unei tranzacții. De asemenea, nu poate fi cesionat sau gajat.
Proiectul de lege prevede de asemenea, faptul că aderarea la un fond de pensii va fi obligatorie pentru persoanele în vârstă de până la 35 de ani care devin pentru prima dată asigurați și facultativă pentru cei până în vârstă de 35 de ani care sunt deja asigurați. Această limitare la vârsta maximă de 35 de ani contribuie la scăderea semnificativă a masei participanților la pensiile private (estimată în presă la aproximativ 500,000 angajați), defavorizând în același timp persoanele care depășesc această vârstă și care sunt lăsate în afara acestui sistem.
Un anumit plafon de vârstă se aplică și în sistemele din țările UE, însă cu mențiunea că cei care se situează în afara plafonului de vârstă pot participa facultativ la sistemele de pensii private. Un studiu al World Bank arată că în Polonia și Ungaria cea mai mare parte dintre cei care au aderat la pilonul II de pensii provin din categoria de vârstă 30 – 50.
. Administrarea și supravegherea fondurilor universale de pensii
.Principalele probleme cu care se confruntă sistemul actual de pensii, din România, care duc la reducerea capacității statului de a asigura un buget consistent de asigurări sociale, sunt următoarele:
– scăderea continuă a numărului contribuabilior, în paralel cu creșterea fără precedent a persoanelor asistate;
– creșterea numarului de persoane care desfășoară activități pe cont propriu și care nu plătesc contribuții la asigurări sociale;
– îmbătrânirea populației, fenomen pregnant în perioada de tranziție și cu tendință de accentuare. Evaluarile oficiale prevăd că în următoarea jumătate de secol, populația de peste 60 de ani va crește de la 15,6% din populația totală în 1990, la aproximativ 30% în 2040;
– numărul foarte mic de agricultori care se asigură pentru obținerea unei pensii;
– scăderea substanțială a vârstei de pensionare, datorită multiplelor posibilități de pensionare anticipată;
– creșterea numărului de persoane afectate de șomaj si incluse în perioadele de asistență socială ce urmează perioadei legale de șomaj, ceea ce presupune faptul că aceste persoane nu contribuie, temporar, la sistemul asigurărilor sociale;
– amploarea muncii "la negru";
– creșterea numărului pensionarilor de asigurări sociale de la 3.138.000 de persoane la sfârșitul anului 1989 la peste 6 milioane de persoane în prezent;
– creșterea semnificativă a evaziunii fiscale datorată în mare măsură creșterii contribuției la asigurările sociale.
Administrarea fondurilor de pensii trebuie să iasă de sub sarcina exclusivă a statului. Fondurile de pensii trebuie administrate privat și trebuie folosite astfel încât să nu facă obiectul pasiv al colectării și redistribuirii, ci să poată fi fructificate prin intermediul piețelor de capital. Chiar dacă procesul va fi de durată, el trebuie rapid demarat. Administrarea pe baze private a fondurilor de pensii și tratarea acestor fonduri ca resurse de plasament financiar prezintă urmatoarele avantaje:
– sumele distribuite vor fi mai mari decât cele colectate, datorită fructificării acestora pe diverse piețe;
– erodarea pensiilor datorită inflației poate fi evitată;
– în condițiile unui declin economic, influența asupra nivelului real al pensiilor va fi redusă;
– economia poate beneficia de resurse enorme, sume care prin capitalizare și fructificare, sunt previzionate să ajungă, în trei decenii, la cca. 50% din produsul intern brut, în cazul României;
– dezvoltarea fondurilor private de pensii poate crea opțiuni alternative astfel încât persoanele care vor dori să aibă o contribuție voluntară, alta decât cea impusă de lege, să o poată face, sporindu-și astfel veniturile după pensionare.
2.3.1. Administrarea fondurilor universale de pensii
Proiectul de lege privind fondurile universale de pensii din România prevede ca administrarea unui fond universal de pensii să se facă de o societate de administrare organizată sub forma unei societăți pe acțiuni, care să aibă ca obiect exclusiv de activitate, administrarea fondurilor obligatorii de pensii și plata drepturilor de pensie (furnizarea de anuități), reprezentarea acestuia în raporturile cu terții, precum și alte activități legate direct de activitatea principală, stabilite prin reglementări ale Comisiei de Supraveghere a Fondurilor de Pensii (CSFP).
Fondul universal de pensii funcționează numai în baza autorizației emise de CSFP și este administrat numai de o societate de administrare licențiată de către CSfp. În sFPituația în care CSFP retrage autorizația fondului, membrii își pot transfera conturile individuale la alte fonduri, fără penalități. Cei care nu au formulat o opțiune de transfer în termen de 3 luni, se distribuie aleatoriu către un nou fond.
Societatea de administrare poate administra numai un singur fond și nu poate participa la capitalul social al altei societăți de pensii.
Principalele activități ale unei societăți de administrare, prevăzute în proiectul legii privind fondurile universale de pensii, sunt următoarele :
– administrarea și investirea activelor fondului;
– stabilirea drepturilor și plata pensiilor obligatorii;
– convertirea contribuțiilor în unități de cont și actualizarea informațiilor din conturile participanților și beneficiarilor, după caz;
– gestionarea operațiilor zilnice ale fondului;
– decontarea cheltuielilor privind operațiunile fondului, precum și transferurile de disponibilități;
– virarea sumelor datorate către Fondul de Garantare;
– mandatarea și monitorizarea agenților de vânzare;
– gestionarea relațiilor cu instituțiile implicate;
– furnizarea documentelor privind participarea la fond, notificarea, informarea periodică și transferul participanților sau beneficiarilor;
– elaborarea, prezentarea, depunerea, publicarea și distribuirea rapoartelor legale;
– gestionarea, păstrarea și arhivarea documentelor privind fondul universal de pensii, participanții și beneficiarii săi;
– alte activități precizate prin normele Comisiei de Supraveghere a Fondurilor de Pensii ținând seama de legislația în vigoare și de reglementările Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare și ale Băncii Naționale a României.
Societatea de administrare răspunde față de membrii fondului pentru prejudiciile rezultate din neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor care îi revin cu privire la administrarea activelor și reprezentarea fondului.
Organul care reprezintă participanții la fond în relația cu societatea care administrează fondul este Consiliul de Coordonare. Acesta este format din maxim 7 membri, aleși dintre participanții la fond. Consiliul de Coordonare este competent să negocieze și să semneze, în numele fondului, contractul de administrare cu sociatatea depensii și are dreptul să obțină de la aceasta informații referitoare la situația fondului.
Condițiile de numire și revocare a membrilor Consiliului de Coordonare, drepturile și obligațiile membrilor Consiliului, precum și regulamentul-cadru de organizare și funcționare al acestuia sunt reglementate de Comisia de Supraveghere a Fondurilor de Pensii.
În vederea protejării intereselor membrilor și al păstrării încrederii depline a publicului în societățile de administrare, în proiectul de lege este prevăzut capitalul social minim pe care trebuie să îl dețină aceste societăți. Astfel, societățile de administrare a fondurilor universale de pensii trebuie să depună capitalul social minim de 20 milioane de euro, integral, în formă lichidă, la momentul constituirii. În același scop, proiectul de lege prevede că societatea de administrare nu poate utiliza propriile active pentru acordarea de împrumuturi sau garanții și nici pentru garantarea de împrumuturi sau credite, inclusiv emisiunea de obligațiuni care depășesc cumulat 10% din valoarea capitalului social.
Societatea de administrare a uniu fond universal de pensii este condusă de un Consiliu de Administrație ai cărui membrii trebuie să îndeplinească cumulativ condițiile cerute de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și următoarele condiții suplimentare:
– să fie absolvenți ai unei instituții de învățământ superior;
– să aibă experiență profesională de cel puțin 3 ani în domeniul financiar-bancar sau în asigurări.
– cel puțin o treime dintre membrii consiliului de administrație trebuie să fie licențiați în economie sau în drept.
Membrii Consiliului de Administrație nu pot fi membri în consiliul de administrație al altei societăți de administrare a unui fond universal de pensii.
Pentru administrarea unui fond, societatea percepe comisioane. Cuantumul comisioanelor se stabilește prin contractul de administrare și este același pentru toți membrii fondului. Comisioanele sunt suportate și se deduc din activul personal al participantului și se se constituie prin:
– deducerea unui procent din contribuția participantului din luna respectivă, cu condiția ca această deducere să fie făcută înainte de convertirea contribuțiilor în unități de cont;
– deducerea unui procent din valoarea profitului obținut din activitatea de investire.
Finanțarea sociatății de pensii se realizează prin comisioane de administrare și prin tarife pentru servicii la cerere.
Garantarea contribuțiilor și a drepturilor de pensie se face în două moduri: prin constituirea unui fond de rezervă de către societatea de administrare și prin crearea unui fond de garantare la nivelul instituției de supraveghere, Comisia de Supraveghere a Fondurilor de pensii. Garantarea este astfel reglementată încât participantul nu poate fi păgubit în nici o situație.
De la data începerii activității de colectare, societatea de administrare a fondului universal de pensii este obligată să constituie din resurse proprii, un fond de rezervă. Fondul de rezervă trebuie să aibă un nivel prudențial, care să acopere în principal :
– pensiile obligatorii în plată și cele previzibile pe termen mediu;
– obligațiile de majorare a acestor drepturi;
– diferența dintre suma la care are dreptul participantul și activul său personal în cazul transferului la un alt fond de pensii obligatorii.
Investițiile fondului de rezervă se fac în aceleași clase de active și în aceleași condiții ca și cele pentru investițiile fondului de pensii, cu mențiunea că fondul de rezervă trebuie să mențină 10% din valoarea sa sub formă de lichidități, purtătoare de dobândă, la bănci comerciale.
Fondul de Garantare este fondul constituit în scopul garantării contribuțiilor și drepturilor de pensie obligatorie ale participanților și beneficiarilor, în caz de neplată a obligațiilor de către societatea de administrare. Fondul de garantare se constituie din cotizațiile societăților de administrare și din profitul rezultat din investirea acestor sume.
Societatea de administrare a unui fond universal de pensii are obligația de a informa anual, în scris, participanții și beneficiarii, la ultima adresă comunicată de aceștia, despre:
– sumele virate cu titlu de contribuții, transferuri de disponibilități, dobânzi și penalități de orice fel, dacă este cazul;
– penalitățile de transfer, dacă este cazul;
– datele la care se efectuează transferul activelor personale de la un fond de pensii obligatorii la altul;
– convertirea sumelor în unități de cont.
Activele fondului de pensii se depun la un depozitar. Depozitarul reprezintă o bancă, persoană juridică română sau o sucursală a unei bănci străine, autorizată să funcționeze pe teritoriul României și licențiată de CSFP. Activitatea de depozitare se efectueză contra unui comision suportat de către societatea de pensii.Societatea de pensii desemnează un singur depozitar căruia îi încredințează păstrarea activelor fondului, pe baza unui contract de depozit, avizat în prealabil de CSFP.
Pentru a putea îndeplini funcția de depozitar, banca trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiții:
– să dețină acordul Băncii Naționale a României pentru desfășurarea activității de depozitare a fondurilor de pensii obligatorii;
– să nu se afle în procedură de supraveghere specială sau administrare specială bancară;
– să nu fiepersoană afiliată în raport cu societatea de pensii;
– să îndeplinească alte cerințe prevăzute în normele comune ale Comisiei de Supraveghere a Fondurilor de Pensii și Băncii Naționale a României.
Depozitarul poate păstra activele mai multor fonduri de pensii, cu condiția de a evidenția separat operațiunile și înregistrările fiecărui fond de ale sale proprii și de cele ale celorlalte fonduri. Banca care îndeplinește funcția de depozitar pentru un anumit fond de pensii, nu poate păstra și activele societății de pensii care administrează fondul.
În exercitarea atribuțiilor sale, depozitarul este obligat:
– să depoziteze și să păstreze în siguranță activele financiare ale fondului;
– să primească contribuțiile participanților și să prelucreze documentele aferente;
– să informeze societatea de pensii despre contribuțiile primite;
– să transmită societății de pensii alte informații solicitate referitoare la activele fondului;
– să respecte instrucțiunile de administrare primite, dacă nu contravin legii;
– să notifice CSFP încălcarea legalității de către societatea de pensii;
– să evalueze zilnic activul net al fondului, precum și unitatea de cont;
– să efectueze transferurile de disponibilități;
– să îndeplinească alte obligații prevăzute în normele comune ale CSFP și Băncii Naționale a României.
La îndeplinirea condițiilor de pensionare pentru limită de vârstă în sistemul public participantul la un fond universal de pensii are dreptul la o pensie și își poate alege una din următoarele pensii obligatorii:
– pensie obligatorie proprie;
– pensie obligatorie cu componentă de supraviețuitor, plătibilă pe toată durata vieții participantului, iar apoi soțului supraviețuitor pentru restul vieții acestuia;
– alte pensii obligatorii.
Administratorul stabilește cuantumul pensiei obligatorii în funcție de vârsta participantului, vârsta soțului supraviețuitor sau beneficiarilor desemnați, dacă este cazul, și de suma aflată în contul participantului. Cheltuielile ocazionate de plata pensiilor obligatorii se suportă demembrul fondului universal de pensii.
În situația în care un participant încetează temporar să contribuie, acesta rămâne participant cu drepturi depline la fond.
Participantul la un fond din România care a fost detașat în interes de serviciu într-o altă țară, stat membru al UE, are dreptul, conform proiectului de legeprivind fondurile universale de pensii la continuarea plății contribuțiilor la acesta pe durata detașării sale.
De la data pensionării de invaliditate permanentă până la vârsta standard de pensionare, participantul are posibilitatea fie să primească activul personal ca plată unică, fie să primescă o pensie obligatorie dacă activul său personal este suficient.
În cazul decesului unui participant, beneficiarului i se deschide un cont la ultimul fond la care a contribuit defunctul, în care se transferă activele cuvenite și are aceleași drepturi ca și ceilalți participanți la acel fond. Beneficiarul, în cazul în care are și calitatea de participant, are dreptul să cumuleze conturile la un singur fond, sau ăn cazul în care nu are calitatea de participant, are dreptul să primească o plată unică, fără a datora penalități.
2.3.2. Supravegherea și controlul fondurilor universale de pensii
Reglementarea supravegherea și controlul fondurilor universale de pensii se face de către Comisia de Supraveghere a Fondurilor de pensii (CSFP). Comisia de Supraveghere a Fondurilor de Pensii, autoritate administrativă autonomă, cu personalitate juridică, aflată sub controlul Parlamentului, își exercită autoritatea pe întregul teritoriu al României, funcționează în conformitate cu prevederile legii și este desemnată pentru controlul și reglementarea domeniului.
Comisia autorizează funcționarea fondului de pensii pe baza cererii administratului.
Această Comisie se înființează în termen de 30 zile de la începerea colectării contribuțiilor la fondurile de pensii, prin desprinderea din cadrul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor a departamentului specializat în supravegherea pensiilor ocupaționale. Până la data înființării Comisiei, toate atribuțiile sunt exercitate de către departamentul specializat în supravegherea pensiilor ocupaționale, din cadrul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor.
În conformitate cu prevederile proiectului de lege privind fondurile universale de pensii, CSFP are următoarele atribuții principale:
– acordarea, suspendarea sau retragerea avizelor, autorizațiilor sau licențelor privind fondurile, administratorii, depozitarii și auditorii independenți;
– întocmirea și actualizarea Registrului Central al Fondurilor, Participanților și Beneficiarilor;
– administrarea Fondului de garantare;
– stabilirea metodologiei de calcul a indicatorilor de rentabilitate a fondurilor, precum și calcularea acestora;
– supravegherea și controlul activității din domeniul reglementat de prezenta lege;
– informarea participanților cu privire la sistemul fondurilor de pensii obligatorii administrate privat;
– emiterea de norme privind sistemul fondurilor de pensii obligatorii administrate privat;
– desfășurarea altor activități prevăzute de prezenta lege.
CSFP emite norme, împreună cu alte instituții competente, după caz, privind: înființarea și funcționarea fondurilor de pensii obligatorii, investițiile fondurilor, participanții la fonduri, contribuțiile și conturile acestora, înființarea, funcționarea și lichidarea societîților de pensii, fondurile de rezervă și de garantare, depozitarii activelor fondurilor, pensiile obligatorii, supravegherea și controlul domeniului, etc.
2.4. Marketingul fondurilor universale de pensii
În vederea lansării pe piața financiară a fondurilor universale de pensii, un rol important îl deține activitatea de marketing care presupune parcurgerea unor etape.
Prima etapă presupune identificarea cererii prin lansarea de campanii de educare a publicului, pentru ca acesta să conștientizeze necesitatea investirii într-un fone privat de pensii.
A doua etapă presupune proiectarea produsului, când se ține seama de mai mulți factori׃
-nevoile și cerințele publicului, la început se va crea un produs simplu, care să acopere nevoile de bază ale mambrilor;
-cadrul legislativ
-sistemul de taxe perceput contribuabililor, urmărindu-se favorizarea membrilor fideli ai fondului, (se vor acorda reduceri celor care contribuie de mai mult timp) și descurajarea celor care doresc să schimbe fondul (se vor percepe taxe de retragere);
A treia etapă se referă la vânzarea produsului, care, la început, se realizează prin intermediul unei rețele de agenți, care vor asigura și consultanța necesară.În măsura în care vor deveni populare, iar produsele vor fi bine cunoscute pe piață, actele de aderare la fond se vor încheia și la sediile instituțiilor financiare implicate.
În România, conform proiectului legii privind fondurile universale de pensii, agentul de vânzare își desfășoară activitatea în temeiul contractului de mandat încheiat cu societatea de pensii și are următoarele atribuții:
– prezintă potențialului participant aspectele relevante ale fondului;
– obține acordul de aderare al participantului la fond;
– transmite administratorului actul de aderare semnat în original în termenul prevăzut de lege.
Activitatea agentului de vânzare se desfășoară pe bază de comision suportat de societatea de pensii. În cazul Poloniei, activitatea agenților de vânzări a lăsat de multe ori de dorit. De multe ori, din dorința de a încasa un comision mult mai mare, aceștia au folosit unele tehnici de vânzări care au produs confuzie în rândul potențialilor membrii
Cu toate acestea, un sondaj arată faptul că 90% din cei care au aderat la fondurile universale de pensii sunt mulțumiți de serviciile oferite.
În cele din urmă, în Polonia, campania de atragere a membrilor fondurilor administrate privat a contribuit la creșterea educației publicului în ceea ce privește activitatea instituțiilor financiare. Salariatul polonez a devenit un investitor informat.
A patra etapă presupune creșterea încederii publicului în fond. Pentru a se realiza acest lucru se crează un sistem centralizat de autorizare și supraveghere a societăților care administrează fondurile private de pensii. În Polonia există un Registru al agenților de vânzare autorizați, care poate fi consultat de persoanele interesate. Periodic, agenții sunt supuși unor verificări și pregătiri și sunt obligați la plata unor taxe.
Cea mai sigură metodă de păstrare și creștere a încrederii în fond o constituie asigurarea transparenței. Transparența fondurilor presupune stabilirea clară a obiectivelor fondului, stabilirea clară a tipurilor de investiții care vor fi realizate, stabilirea structurii taxelor percepute mambrilor fondului, stabilirea frecvenței cu care vor fi publicate rapoartele privind situația investițiilor fondului.
Lipsa transparenței în ceea ce privește structura taxelor poate afecta pozitiv sau nrgativ încrederea în fondurile de pensii, din mai multe motive, și anume׃
– în perioada de început a fondurilor, când produsele oferite sunt similare, structura taxelor reprezintă singurul indiciu pentru alagerea unui fond. Persoanele intereaate vor alege un fond cu taxe mai puține și mai reduse, renunțâd la fondurile care nu dezvăluie structura taxelor.
– o majorare a taxelor neanunțată și neargumentată poate conduce la pierderea încrederii în fond;
– în perioade de început a fondurilor, structura taxelor poate fi un element de atracție, deoarece poate include reduceri pentru membrii care contribuie mai mult timp.
Pentru a se asigura transparența privind investițiile realizate este necesară separarea fondului de societatea care asigură managementul fondului. S-a constatat că membrii fondului doresc să știe cât mai des situația investiților fondului, motiv pentru care în Polonia, fondurile care nu au publicat suficient de des astfel de rapoarte, și-au pierdut contribuabilii.
În concluzie, pentru ca fondurile private de pensii să fie implementate cu succes și pentru a nu se repeta greșelile altor țări, trebuie să se țină seama de anumite aspecte׃
– încrederea membrilor fondului și stimulentele pentru participarea la fondurile private sunt vitale pentru succesul pe termen lung. Încrederea nu poate fi obținută decât prin transparență, iar stimulentele trebuie să aparăodată cu dezvoltarea fondurilor, de exemplu acoperirea în caz de invaliditate pe perioada acumulării.
– concentrarea asupra generației tinere asigură succesul pe termen lung
– legea fondurilor private de pensii trebuie să precizeze modul în care vor fi colectate aceste contribuții, pentru a se evita posibilitatea ca acestea să finanțeze eventualele deficite temporare ale Ministerului Finanțelor.
CAPITOLUL.III
POLITICA INVESTIȚIONALĂ A FONDURILOR UNIVERSALE DE PENSII
3.1 Importanța politicii investiționale pentru fondurile universale de pensii
Noțiunea de investiție este foarte complexă. Astfel din punct de vedere financiar, investițiile reprezintă renunțarea la o sumă de bani prezentă și certă, în speranța obținerii unor venituri viitoare, mai mari, dar probabile.
Pentru fondurile universale de pensii, primul pas în procesul investițional, îl constituie determinarea obiectivelor investiționale, urmează identificarea tuturor riscurilor, apoi stabilirea unei politici de investiții.
Factorii determinanți ai politicii de investiții sunt următorii:
– alocarea activelor,
– diversificarea,
– riscul,
– poziționarea fiscală
– generarea venitului.
Când iau decizii referitoare la investiții managerii fondurilor de pensii trebuie să ia în considerare faptul că fondurile de pensii au obligații de plată pe termen foarte lung. Introducerea fondurilor de pensii obligatorii în administrare privată a fost gândită în scopul obținerii unei pensii suplimentare care să completeze beneficiile acordate de sistemul public. Activele fondurilor se investesc în programe de eficiență ridicată și cu risc scăzut. Maximizarea veniturilor membrilor se realizează prin respectarea unor condiții de bază care se referă la securitatea activelor fondului, la diversificarea investițiilor și la menținerea unei lichidități adecvate. Pentru realizarea acestor obiective, proiectul de lege privind fondurile universale de pensii prevede tipurile de investiții permise și ponderea fiecărei categorii din valoarea totală a activelor fondului. În general investițiile unui fond universal de pensii vizează :
– acțiuni ale emitenților naționali ;
– acțiuni ale unor emitenți internaționali;
– obligațiuni emise de guvern și administrațiile publice naționale;
– obligațiuni emise de guvern și administrațiile publice ale altor state;
– obligațiuni emise de unele companii naționale;
– obligațiuni emise de unele companii internaționale;
– depozite bancare;
– proprietăți imobiliare;
– alte active care țin de specificul fiecărei țări și de modul de administrare al fiecărui fond de pensii.
Prin urmare, în România proiectul de lege privind fondurile universale de pensii prevede că administratorii fondurilor de pensii obligatorii, administrate privat, vor putea face următoarele plasamente:
– depozite bancare la o bancă sau la o instituție de credit, autorizată de Banca Națională a României să își desfășoare activitatea pe teritoriul României și care nu se află sub supraveghere sau administrare specială sau a cărei autorizație nu este suspendată, maxim 20% din valoarea totală a activelor fondului;
– obligațiuni și titluri de credit emise de Ministerul Finanțelor Publice și obligațiuni emise de Banca Națională a României, maxim 70% din valoarea totală a activelor fondului;
– obligațiuni emise de autoritățile administrației publice locale din România maxim 20% din valoarea totală a activelor fondului;
– acțiuni care sunt cotate pe o piață reglementată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, maxim 50% din valoarea totală a activelor fondului;
– obligațiuni emise de societăți comerciale înregistrate în România și care sunt cotate pe o piață reglementată, având ratingul solicitat de CSFP cu consultarea Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, maxim 50% din valoarea totală a activelor fondului;
– obligațiuni de stat emise de guverne străine care au un rating internațional acceptat și acțiuni emise de emitenți străini și cotate pe o piață străină acceptată de CSFP și de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, maxim 20% din valoarea totală a activelor fondului, cu asigurarea accesului la piața interbancară și cu respectarea prevederilor privind tranzacțiile valutare, conform reglementărilor în vigoare ale Băncii Naționale a României ;
– alte forme de investiții prevăzute de normele CSFP.
De asemenea, conform proiectului de lege, fondul nu poate investi sumele din conturile membrilor în:
– acțiuni, obligațiuni și alte valori mobiliare care nu sunt cotate sau tranzacționate pe piețe supravegheate;
– active care nu pot fi înstrăinate prin lege;
– active corporale care nu sunt cotate pe o piață organizată sau a căror evaluare este incertă, ca de exemplu: antichități, lucrări de artă, autovehicule etc.;
– bunuri imobiliare sau orice drept legat de acestea;
– acțiuni, obligațiuni și alte valori mobiliare emise de acționarii administratorului, depozitarul fondului sau persoanele afiliate în raport cu administratorul ori depozitarul.
– orice alte asemenea active stabilite de CSFP.
De exemplu, în Polonia, activitatea de investiții a fondurilor este strict limitată limitată de lege atât în ceea ce privește clasele de active, cât procentele din valoarea fondurilor care pot fi investite în aceste active. Astfel investițiile în active imobiliare sunt interzise, cum se poate observa și din tabelul.3.1
Tabelul.3,1
Investițiile fondurilor de pensii din Polonia
Sursa :" Reforma pensiilor", supliment Piața financiară, iunie 2000
După cum se observă în tabelul.3.1, în Polonia, fondurile de pensii au dreptul să investească în totalitate sumele din conturile membrilor în titluri emise de Trezoreria Publică poloneză. Legea permite investirea a maximum 40% din totalul contribuțiilor vărsate în acțiuni tranzacționate la Bursa din Varșovia și maxim 20% în depozite bancare.
Pentru a evita pe cât posibil pierderile se recomandă o diversificare cât mai amănunțită a investițiilor făcute de un fond de pensii privat. Acest lucru se poate realiza investind într-o varietate de titluri de valoare, astfel încât o pierdere într-un anumit titlu să aibă doar efect redus asupra întregului portofoliu de titluri și să poată fi chiar compensată de câștigurile din alte titluri.
Diversificarea investiților începe în primul rând cu o decizie privind alocarea investițiilor între obligațiuni și acțiuni.
Diversificarea în funcție de scadență oferă protecție împotriva riscului ratei dobânzii, împotriva unui declin considerabil al venitului, datorat scăderii ratelor dobânzii. Diversificarea portofolilui apare ca o măsură de prudență împotriva riscurilor pieței.
Una dintre cele mai importante sarcini atribuite administratorului unui fond de pensii este de a realiza investiții rentabile și de a reduce riscul. Riscurile ce pot apărea sunt:
– riscul de inflație:profiturile obținute pot fi reduse în timp datorită creșterii ratei inflației;
– riscul de capital valoarea de piață a unei investiții poate să scadă, mai ales într-un moment apropriat de cel al pensionării. Acesta poate fi diminuat printr-o diversificare a titlurilor de valoare.
O modalitate de a reduce riscurile – de dobândă și cel de inflație- este aceea de a echilibra activele și pasivele fondului. Prin urmare, dacă o obligație de plată a pensiei devine scadentă peste 20de ani, se poate cumpăra un activ care să devină scadent, de asemenea, peste 20 de ani și care să acopere exact pasivul respectiv. Este probabil ca fondurile de pensii care au substanțiale pasive pe termen lung să dețină active pe termen lung. De regulă, acestea sunt obligațiuni guvernamentale cu scadențe de 10 sau 15 ani sau obligațiuni perpetue.
Totuși, această strategie de reducere a riscului funcționează numai dacă activele și pasivele se supun acelorași efecte economice. De exemplu, dacă un pasiv este exprimat în termeni reali și activul care ar trebui să-l acopere este exprimat în termeni nominali, atunci există riscul ca activul să nu valoreze suficient în termeni reali, pentru a compensa pasivul.
În ceeace privește instrumentele financiare, acțiunile sunt privite ca fiind titlurile ce pot să aducă un câștig mai mare, dar datorită posibilității de producere a riscului de capital, sunt mai potrivite pentru membrii tineri care au mai mult timp până la pensionare.Titlurile cu venit fix, obligațiunile, sunt mult mai eficiente în cazul riscului de modificare a pensiei mai ales pentru membrii vârstnici, care se aproprie de pensie.
3.2 Obiective investiționale
Principalul obiectiv al fondurilor universale de pensii este acela de a asigura sumele de bani pentru cei care se retrag din activitate adică să aibă suficiente fonduri pentru a putea achita beneficiile promise membrilor săi. Ca urmare a acestui obiectiv, gradul de risc al plasamentelor acestor fonduri trebuie să fie foarte scăzut. Aderarea la un fond de pensii este un angajament pe termen lung, o persoană poate să contribuie la un fond de pensii timp de 30-35 ani, apoi pot ca să primească pensie timp de 20 de ani, după care este posibil ca acordarea pensiei să continue pentru urmașul supraviețuietor. Astfel trebuie realizate atât investiții pe termen lung, cât și investiții pe termen scurt ce pot deveni imediat lichide pentru a putea fi acoperite plățile imediate. Trebuie administrate atât veniturile provenite din contribuții, cât și sumele globale provenite din transferuri.
Activele fondului se investesc în scopul maximizării veniturilor participanților, cu respectarea următoarelor principii:
– securitatea activelor fondului;
– diversificarea investițiilor;
– menținerea unei lichidități adecvate.
Pentru a se asigura că există suficiente fonduri pentru plata beneficiilor trebuie să se obțină o egalitate între contribuțiile curente și viitoare și între onligațiile curente și viitoare.
Societatea administrare a unui fond universal de pensii face previziuni bazate pe o serie de factori pentru a se asigura o finanțare adecvată a fondului. Aceste previziuni se bazează pe analiza datelor istorice. Pe baza acestor previziuni se va stabili mărimea optimă a fondului în funcție de care vor fi relizate investițiile pe termen lung. Principalele previziuni financiare vizează creșterea salariilor și profitul obținut din investiții. De asemenea, trebuie urmărite rata inflației și rata dobânzii.
Un alt obiectiv al unui fond de pensii este diversificarea investițiilor pentru a realiza o maximizare a veniturilor membrilor fondului. Diversificarea începe în primul rând cu o decizie privind alocarea investițiilor între obligațiuni și acțiuni. Diversificarea în funcție de scadență oferă protecție împotriva riscului ratei dobânzii, împotriva unui declin considerabil al venitului, datorat scăderii ratelor dobânzii. Diversificarea portofolilui apare ca o măsură de protecție împotriva riscurilor pieței.
Managerii fondurilor de pensii trebuie să urmărească interesele financiare ale beneficiarilor. Obținerea unei rate medii de rentabilitate, pe termen lung, superioare ratei inflației și presiunii fiscale este un alt obiectiv de atins de către fondurile de pensii.
Problema responsabilității în decizia investițională reprezintă o preocupare actuală și în Europa. Una dintre condițiile cerute managerilor societăților de administrare a fondurile de pensii din Marea Britanie este actualizarea principiilor investiționale, astfel încât să manifeste o conduită etică și responsabilitate socială. De altfel, rezultatele cercetărilor efectuate și publicate în Marea Britanie la sfârșitul anului 2000, relevă cinci modalități prin care managerii de fond își manifestă responsabilitatea:
– un grad ridicat de detaliere în raportare,
– transparența față de toți membri fondului,
– rigurozitatea în declarații,
– amplitudinea consultării cu toți factorii de influență în activitate.
Acestea sunt principiile adoptate de o bună parte (circa 37%) din managerii societăților analizate dintr-un eșantion incluzând aproape șase sute de societăți de administrare a fondurilor de pensii.
3.3 Riscurile investițiilor financiare
Întotdeauna înainte de efectuarea unei investiții, și mai ales dacă este vorba de o investiție pe piața de capital, managerii unui fond de pensii trebuie să caute să gasească raspunsul la două întrebări; care este rentabilitatea sperată și cât de riscantă este investiția? Așa cum se știe rentabilitatea și riscul merg practic mână în mână. Este aproape o axiomă a finanțelor principiul conform căruia afacerile foarte rentabilile sunt în același timp și foarte riscante. O investiție sigură va aduce întotdeauna un profit mic pentru că în plasamentele financiare există o remunerație a riscului.
Riscul plasamentelor pe piețele de capital se referă la gradul de siguranță al acestora. Managementul acestor riscuri are ca scop tocmai creșterea siguranței acestor investiții în condițiile în care rentabilitatea să nu fie foarte afectată.
Pe orice piață bursieră se regasesc două mari tipuri de risc: riscul sistematic și riscul individual (nesistematic).
Riscul sistematic sau riscul pietei vizează întreaga piață de capital și este legat de activitățile economice și/sau politice care influențează obiectiv activitățile dintr-o economie. Schimbările în economie, inflația, reformele monetare și fiscale reprezintă factori sistematici care afectează întreaga piață. În această categorie se încadrează urmatoarele categorii de risc: riscul politic, riscul valutar, riscul dublei impuneri și altele.
Riscul politic însemnă, spre exemplu, riscul schimbării politice a guvernului cu un altul care nu mai garantează repatrierea capitalurilor și a profitului.
Riscul de schimb valutar care constă în aceea că profiturile pot fi anulate de evoluția ratei de schimb dintre valuta țării gazdă și cea a țării investitorului sau alte valute cu care se lucrează.
Riscul dublei impuneri se referă la tratamentul fiscal dezavantajos pentru investitor.
Riscul individual sau nesietematic este caracteristic unor domenii particulare de activitate. Acest risc este specific pentru fiecare plasament în parte, mai mult pentru fiecare acțiune, obligațiune sau opțiune.
Riscul individual poate fi eliminat prin efectuarea de plasamente diferite. Adică acest risc se poate elimina prin diversificare.
Diversificarea înseamnă construirea unui portofoliu larg de investiții care conduce la compensarea pierderilor realizate pe anumite produse bursiere cu câștigurile realizate pe altele. Acest proces este conform dictonului: "de a nu se ține toate ouăle în același coș.
Riscul inflației ține de faptul că profitul încasat poate fi erodat de creștera prețurilor. Sunt recomandate în perioadele de inflație plasamentele cu venituri variabile, dar și cel în aur și obiecte de artă.
Riscul de lichiditate este caracteristic mai ales piețelor emergente(de exemplu, piața de capital din România), când datorită cererii reduse prețul titlurilor scade. Acest risc se manifestă fie printr-un nivel foarte redus al tranzacțiilor, fie prin ocuparea (preponderent) a unor poziții de același sens (vânzare sau cumpărare).
Riscul sincronizării este un risc specific pieței de capital. Acesta vizează sincronizarea acțiunii de comercializare a titlurilor cu evoluția cursului. Prețul oricărui titlu are o evoluție ciclică iar comercializarea în perfectă corelație cu variațiile de preț poate fi o sursă suplimentară de câstig.
În concluzie, micșorarea riscurilor plasamentelor de capital trebuie să fie urmarită de orice investitor. Modalitatea principală de realizare a acestui lucru este diversificarea, care înseamnă în fapt constituirea unui portofoliu larg de titluri și care să nu fie din același domeniu.
3.4 Portofolii investiționale
În general portofoliul unei entități economice se definește ca fiind totalitatea efectelor comerciale și a efectelor publice, contractelor economice, comenzilor și titlurilor reprezentative a mărfurilor, valorilor bancare și de asigurare care există la dispoziția acesteia
Portofoliul de valori mobiliare poate fi definit ca fiind totalitatea activelor financiare nebancare pe care le posedă un investitor și se concretizează în titlurile financiare negociabile pe piețele bursiere: acțiuni și obligațiuni, dar și derivate financiare precum contractele futures sau contractele pe opțiuni.
Un portofoliu este o colecție de titluri de valoare sau o colecție de proiecte de investiții.
N. Hoanță definește portofoliul ca un grup de active, cum ar fi acțiuni și obligațiuni, deținute de un investitor.
Portofoliie de titluri se pot clasifica în funcție de mai multe criterii: după tipul de instrumente financiare, care le compun, după gradul de diversificare, corelația risc-venit, etc.
În funcție de tipul instrumentelor financiare, portofoliile se împart în:
a) portofolii de acțiuni, care sunt compuse exclusiv din acțiuni;
b) portofolii de obligațiuni, care sunt compuse exclusiv din obligațiuni și se pot clasifica în funcție de tipul acestora în portofolii de :
– obligațiuni guvernamentale sau ale administrației locale
– obligațiuni emise de societăți comerciale
– obligațiuni scutite de impozite
– obligațiuni internaționale
– euroobligațiuni
c) portofolii compuse din instrumente specifice piețelor monetare și valutare, care se grupează în funcție de instrumentele financiare care le compun în
– portofolii de certificate de trezorerie
– portofolii de depozite bancare în monedă națională sau în devize portofolii de alte instrumente specifice pieței financiare ;
d) portofolii echilibrate, care sunt compuse dintr-o mare varietate de instrumente financiare pentru a obține un nivel cât mai ridicat de rentabilitate.
În funcție de gradul de diversificare, portofoliile se clasifică în:
a) portofolii diversificate, care sunt au în structura lor mai mult de 30 de instrumente financiare, ceea ce duce la eliminarea riscului specific;
b) portofolii suficient de diversificare, care au în structura lor 20-30 de instrumente și au un risc specific minim;
c) portofolii echiponderate , în care fiecare instrument financiar deține aceeași pondere.
În funcție de corelația risc-venit, portofoliile de titluri se clasifică în:
a) portofolii care pun accentul pe reducerea riscului, (caz în care veniturile sunt reduse) și acestea se împart în:
– portofolii cu securitate maximă, care urmăresc în special protejarea capitalului, ceea ce determină un randament corespunzător eliminării riscului;
– portofolii prudente, care urmăresc valorificarea capitalului în condițiile protejării împotriva unui risc excesiv;
– portofolii cu un randament regulat, care urmăresc obținerea unor venituri regulate și nu eliminarea riscurilor;
b) portofolii care pun accentul pe creșterea veniturilor (caz în care riscurile cresc):
– portofolii speculative, care urmăresc obținerea de venituri rapide acceptând un risc ridicat;
– portofolii de creștere, care urmăresc plasarea capitalului în titluri cu șanse mari de câștig, dar și cu un grad ridicat de risc;
– portofolii ofensive, care urmăresc obținerea unui venit cât mai mare, fără a ține seama de gradul de risc;
c) portofolii clasice, care pun accentul pe corelația venit-risc, urmărind obținerea unor venituri peste medie, în condițiile în care acceptă un anumit grad de risc.
În general, în componența portofoliilor investiționale ale unui fond universal de pensii, există următoarele instrumente financiare :
acțiuni ale emitenților naționali ;
acțiuni ale unor emitenți internaționali;
bonuri de tezaur emise de guvern și administrațiile publice naționale;
bonuri de tezaur emise de guvern și administrațiile publice ale altor state;
obligațiuni emise de unele companii naționale;
obligațiuni emise de unele companii internaționale
Acțiunile sunt instrumente investiționale (titluri financiare), valori cu venit variabi, care reprezintă o fracțiune din capitalul unei societăți și care dau dreptul deținătorului de a-și exprima votil în adunările generale ordinare sau extraordinare ale acționarilor precum și de a primi o parte din profitul distribuit și o parte din drepturile asupra activului net stabilite cu ocazia lichidării societății.
Partea din profitul distribuit este direct proporțională cu ponderea pachetului de acțiuni deținute, în totalul acțiunulor societății.
Venitul obținut din deținerea unei acțiuni este egal cu profitul distribuit pentru o acțiune plus diferența dintre prețul de cumpărare (prețul de emisiune sau cursul la bursă, în momentul cumpărării) și prețul de vânzare.
Bonurile de tezaur sunt titluri obligatare emise de stat și administrațiile publice locale, pentru acoperirea cheltuielilor bugetare ca urmare a existenței unui deficit bugetar.
Obligațiunile sunt instrumente investiționale negociabile care asigură deținătorului un drept de creanță pe termen lung asupra emitentulu.
După tipul de recompensare obligațiunile se împart în :
– obligațiuni cu rata dobânzii fixă: pentru fiecare obligațiune aparținând aceleiași emisiuni, rata dobânzii este aceeași, chiar dacă poate să nu fie identică pentru toate scadențele ;
– obligațiuni cu rata dobânzii variabilă ; rata dobânzii rămâne fixă pe o perioadă de câteva luni, după care este actualizată la sârșitul fiecărei perioade pe bază de indici ;
– obligațiuni cu rata dobânzii ravizuibilă ; rata dobânzii este fixă după care poate fi reînnoită, pe baza mediei aritmetice a ultimelor două rate de randament la împrumuturile neindexate, garantate de stat și asimilate acestora.Aceste titluri obligatare constituie o garantare pentru plasamentele pe care le reprezintă, atunci când ratele dobânzii pe piață cresc, dar nu și o protecție față de croziunii monetară care influențează prețul rambursării
– obligațiuni indexate sunt titluri obligatare a căror dobândă și sau valoare de rambursat sunt reactualizate în funcție de un indice monetar sou economic, care reflectă gradul de depreciere a unei unități monetare. Scopul indexării este de a asigura
– obligațiuni participante sunt titluri obligatare a căror dobândă și sau valoare de rambursat sunt reactualizate în funcție derezultatele financiare ale societății emitente, de dividendele plătite acționarilor și de constituirea fondurilor de rezervă.
După periodicitatea recompensării, titlurile obligatare se împart în următoarele categorii :
– titluri cu recompensare anuală,
– titluri cu recompensare semestrială
– titluri cu recompensare trimestrială,
– titluri cu cupon unic, al căror deținător primește în momentul rambursării titlurilor sale, totalitatea veniturilor capitalizate, la rata dobânzii pieței din ziua de emisiune sub forma de cupon unic.
În România proiectul de lege prevede că administratorii fondurilor de pensii obligatorii vor putea face investiții în următoarele categorii de instrumente financiare :
– depozite bancare la o bancă sau la o instituție de credit, autorizată de Banca Națională a României să își desfășoare activitatea pe teritoriul României și care nu se află sub supraveghere sau administrare specială sau a cărei autorizație nu este suspendată;
– obligațiuni și titluri de credit emise de Ministerul Finanțelor Publice și obligațiuni emise de Banca Națională a României;
– obligațiuni emise de autoritățile administrației publice locale din România;
– acțiuni care sunt cotate pe o piață reglementată de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare;
– obligațiuni emise de societăți comerciale înregistrate în România și care sunt cotate pe o piață reglementată, având ratingul solicitat de CSFP cu consultarea Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare;
– obligațiuni de stat emise de guverne străine care au un rating internațional acceptat și acțiuni emise de emitenți străini și cotate pe o piață străină acceptată de CSFP și de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, în condițiile respectării reglementărilor în domeniul valutar emise de Banca Națională a României;
– alte forme de investiții prevăzute de normele CSFP.
În Polonia activitatea de investiții a fondurilor este strict limitată de lege atât în ceea ce privește clasele de active, cât procentele din valoarea fondurilor care pot fi investite în aceste active :
– titluri de stat emise de Trezorerie , procentul maxim admis de lege, pentru acest tip de titluri este de 100% ;
– acțiuni tranzacționate la Bursa din Varșovia procentul maxim admis de lege, pentru acest tip de titluri este de 40% ;
– depozite bancare procentul maxim admis de lege, pentru acest tip de titluri este de 20%.
3.4.1 Selecția și gestiunea portofoliului de instrumente financiare
Managementul portofolilui de titluri financiare este o activitate foarte importantă deoarece o strucutură potrivită și o bună administare sunt acei factori care conduc la performanțele cele mai bune pentru investiția respectivă.
Constituirea și gestionarea portofoliului de acțiuni are ca obiective :
– alegerea acțiunilor;
– aprecierea prețului la care acțiunile urmează a fi cumpărate;
– urmărirea evoluției plasamentului la bursă prin cursul acțiunilor
Primul pas în constituirea portofoliului unui fond de pensii este alegerea potrivită a instrumentelor financiare precum și a momentului de intrare pe piață (a momentului de cumparare). În acest sens, se va încerca prevederea evoluției viitoare a titlurilor și a trendului pieței bursiere. Acest lucru se face pe baza a două tipuri de analize operaționale a valorilor mobiliare care sunt vizate: analiza tehnică și analiza fundamentală.
Analiza tehnică constă în studierea evoluției trecute a valorilor mobiliare și pe baza acesteia se încearca a se prevedea evoluția viitoare a acestora. Se mai numește și analiză grafică deoarece instrumentele principale cu care se lucrează sunt graficele și diferite statistici privind istoricul cursului valorii mobiliare studiate.
Se consideră de către susținătorii acestei metode de analiză că există în trecut suficiente informații pentru a se putea estima evoluția viitoare a cursului valorilor mobiliare. Studiul graficelor relevă momentele potrivite pentru cumparare și vânzare
Prin analiza tehnică se urmăresc în principal trei obiective :
a) Proiectarea în viitor a comportamentului trecut și actual al cursului,
b) Cercetarea și urmărirea mișcărilor cicilice ale pieței; se pleacă de la ideea că orice titlu care se află în creștere va ajunge să și scadă;
c) Urmărirea tendinței actuale pentru a se stabili când o variație de preț va indica un punct de întoarcere.
În scopul realizării acestor obiective se utilizează o varietate de grafice, diagrame și alte figuri "chartiste".
Analiza fundamentală constă în studierea situațiilor financiare și a conjuncturii economice, scopul fiind estimarea cât mai exactă pe baza acestor informații financiare a cursului și a riscurilor valorilor mobiliare. În mod concret analiza fundamentală se referă la studiul comparativ al unor indicatori financiari ai firmei emitente. Acești indicatori economico-financiari sunt calculați pe baza informațiilor oferite de situațiile financiar-contabile ale firmei: bilanțul contabil, contul de profit si pierderi etc.
Se calculează pe baza acestor situații financiare un curs teoretic al valorilor mobiliare (se mai numește și valoarea contabilă) și se compară cu valoarea de piață. Din această comparație rezultă dacă respectivele valori mobiliare sunt supraevaluate sau subevaluate, acest lucru fiind un prim semn pentru investitor în adoptarea deciziei potrivite.
Alegerea criteriilor adecvate gestiunii unui portofoliu de instrumente financiare este dificilă, deoarece ce trebuie să îndeplinească următoarele condiții
– rentabilitate;
– securitate;
– consrevarea puterii de cumpărare;
– lichditate..
Aversiunea investitorului față de risc va influența modul de gestionare al portofoliului. Aceasta poate fi realizată prin strategia activă sau strategia pasivă .
Adoptarea unei strategii pasive presupune deținerea instrumentelor financiare pe perioade mai mari de timp și constituirea unui portofoliu pasiv, care are în componența sa valorile mobiliare, care compun un indice considerat reprezentativ pentru piața în cauză sau sectorul în cauză. Acest portofoliu se numește pasiv deoarece cei care îl administrează nu depun nici un efort în a selecta valorile mobiliare care îl compun. Ei pur și simplu achiziționează valorile mobiliare care compun portofoliul indicelui considerat a fi de referință în proporția pe care acestea o ocupă în cadrul respectivului indice. Cei care administrează acest portofoliu încearcă să efectueze previziuni la nivel macroeconomic privind evoluția pieței de capital în ansamblul ei în concordanță cu evoluția întregii economii și/sau evoluția sectorului sau a grupului de firme urmărite, tot în concordanță cu evoluția economiei.
Principalul avantaj al acestui portofoliu (care este în aceeași măsură și principalul dezavantaj) este acela că el nu poate realiza performanțe mai slabe decât evoluția pieței sau a sectorului în ansamblu.
Un alt avantaj este acela că un astfel de portofoliu se administrează cu costuri minime. În general el nu presupune costuri de tranzacționare ridicate deoarece modificările în structura portofoliului indicelui nu apar cu o frecvență prea mare.
Acest tip de portofoliu este preponderent constituit di obligațiuni, iar structura sa se poate modifica prin schimbarea preferințelor investitorului sau datorită modificării
Adoptarea unei strategii active presupune deținerea instrumentelor financiare pe perioade scurte de timp, cu fregvente modificări ale structurii portofoliului. Portofoliu activ se constituie pe baza analizelor pe care personalul specializat le face asupra emitenților și asupra performanțelor valorilor mobiliare ce urmează a fi introduse în portofoliu. Portofoliul activ este format pe baza ideii de optimizare a rentabilității medii totale a valorilor mobiliare care îl compun, cu riscul asociat obținerii acestei rentabilități.
În acest tip de portofolii, preponderente sunt acțiunule. Efectul deținerii acestora constă tocmai în aspectul dinamic al gestionării, care urmărește identificarea acelor acțiuni care sunt supra/subcotate pe piață și vânzarea sau cumpărarea lor pentru a rentabiliza portofoliu.
În gestionarea unui portofoliului de titluri trebuie să se țină seama de următoarele principii :
Nimic nu este sigur – acest principiu se referă la apariția unor situații neprevazute care vor influența în mod negativ evoluția unor titluri aflate în portofoliu, spre exemplu ratele dobanzii cresc neașteptat, ceea ce determină o scadere a prețului acțiunilor și obligațiunilor bancare.Acest principiu îndeamnă la o diversificare a riscului, astfel încât nici o investiție să nu depășească spre exemplu 10% din totalul portofoliului respectiv.
Capitalul pierdut nu se înlocuiește – acest principiu îndeamna la o diversificare portofoliului, astfel încât o scadere a unui titlu din portofoliu să poată fi contracarată, pe baza diversificării portofoliului, printr-o creștere a unuia sau mai multor titluri cuprinse în același portofoliu.
Inflația erodează putera de cumpărare – acest principiu se referă la faptul că întotdeauna trebuie să se aibă în vedere construirea unui portofoliu care să compenseze și să depășească inflația, cu atât mai mult într-un mediu puternic inflaționist.
Diversificarea diminuează riscul – o mare diversitate de acțiuni trebuie luată în considerare pentru a dezvolta un portofoliu echilibrat. Un număr mai mare de acțiuni dă o anumită siguranță și mulți analiști consideră că un portofoliu trebuie să conțina cel putin șapte acțiuni diferite pentru a preveni o pierdere prea mare în portofoliu, atunci când una dintre acțiuni are o cădere bruscă. Desigur, trebuie diversificate și activele, adică alocate fonduri pentru mai multe tipuri de valori (acțiuni, obligațiuni, bonuri de tezaur, certificate de depozit, etc.).
Este de asemeni prudent să se diversifice și tipurile de acțiuni. De exemplu, un portofoliu de 10 de acțiuni în domeniul siderurgiei este foarte probabil să sufere ca și o singură acțiune dacă industria siderurgica suferă o cadere bruscă.
Gestiunea portofoluilui urmărește în ultimă instanță optimizarea portofoliului de instrumente financiare. Aceasta presupune găsirea acelor titluri care, într-o proporție bine stabilită, maximizează rentabilitatea și reduc riscul.Cu alte cuvinte, principalul obiectiv al gestiunii portofoliului îl reprezintă optimizarea corelației dintre rentabilitate și risc în plasarea capitalurulor financiare, având în vedere că o rentabilitate mai mare este însoțită de un risc mai mare și invers.
Unul dintre principiile urmărite la constituirea unui portofoliu este diversificarea investițiilor. Managerii unui fond de pensii trebuie să știe să diversifice investițiile și să aibă suficiente cunoștinăe pentru a înțelege diferența dintre riscurile aferente acțiunilor și riscurile aferente obligațiunilor și proporția în care trebuie să se realizeze diferitele investiții în conformitate cu cerințele fondului.
Diversificarea poate să se realizeze prin achiziționarea de tipuri diferite de titluri, sau de titluri de același fel, dar cu caracteristici diferite. Spre exemplu, un fond de pensii care are numai membrii activi este interesat de investiții pe termen lun. Totuși managerul trebuie să se gândească dacă va achiziționa și alte tipuri de titluri pentru diversificarea portofoliului. Cu cât un portofoliu este mai diversificat cu atât se reduce riscul acestuia, prin diminuarea riscului
Pentru a obține un grad de diversificare optim, managerii unui fond de pensii pot utliza modele de selectare a instrumentelor financiare. Trebuie specificat faptul că aceste modele nu oferă soluții, ele stau la baza discuției privind strategiile investiționale. Există două tipuri principale de modele care sunt aplicate fondurilor cu activitate îndelungată.
De exemplu, selecția unu portofoliu de obligațiuni are în vedere tipul de obligațiuni pe care managerul unui fond universal de pensii dorește să le aibă în portofoliu, maturitatea obligațiunii, considerente legate de impozitul pe venit și alte aspecte.
Există mai multe metode de determinare a structurii unui portofoliu de obligațiuni printre care:
1. metoda portofoliului "în trepte" (leader portofolio)
2. metoda portofoliul "cartuș" (bullet portofolio)
3. metoda portofoliul "halteră" (barbell portofolio)
Metoda portofoliului "în trepte" constă în investirea în obligațiuni care ajung la scadență în aceeași lună, dar în ani consecutivi și care au valoarea niminală egală. De exemplu, se investește în anul 2004 într-un portofoliu de cinci obligațiuni care au scadențele după cum urmează: 2005, 2006, 2007, 2008, 2009. Când prima obligațiune din portofoliu ajunge la scadență, se achiziționează o altă obligațiune din venitul obținut, cu scadența de cinci ani
Metoda portofoliului "bullet" constă în cumpărarea unui titlu de valoare cu o anumită durată de viață și în administrarea acelui titlu. Spre exemplu, în acest caz, investitorul va cumpăra un titlu cu o valoare de piață de 100 000 USD, având data scadenței de 5,5 ani. Pe măsură ce intervalul până la scadență se scurtează, investitorul vinde vechiul titlu de valoare și cumpără un altul, din nou cu timpul până la scadență de 5,5 ani. Se poate observa că această metodã necesită un volum mai mare de tranzacționare, precum și acordarea unei atenții sporite administrării fondurilor. Însă necesitatea de a schimba frecvent un titlu cu un altul poate să ofere posibilități de tranzacționare care nu există în portofoliul în trepte. De asemenea, în funcție de forma curbei randamentului, e posibil ca venitul să fie mai mare dacă se folosește această metodă. Deopotrivă însă, schimbările pe care le-ar suferi curba randamentului ar putea face acest portofoliu (precum și portofoliul Barbell) mai puțin atractiv decât cel în trepte.
Un alt mod de a gestiona un portofoliu Bullet constă în selectarea unei scadențe, de exemplu o scadență de 5 ani, care are un risc relativ mic. Managerul păstrează titlul o perioadă, să spunem 3 ani. După acest interval, el are un titlu de valoare de 2 ani. El vinde acest titlu și cumpără altul de 5 ani. În cazul unei curbe normale a randamentului, rezultatul va fi o creștere a randamentului față de randamentul de 2 ani și câștiguri sporite pentru următoarea perioadă de 2 ani.
Metoda portofoliului "barbell" constă în cumpărarea a două titluri cu scadențe care, împreună, au o durată medie de viață egală cu cea dorită. Portofoliul ar putea să fie alcătuit din cantități egale de titluri de 1 an, respectiv de 10 ani. În funcție de forma curbei randamentului, portofoliul BARBELL poate să genereze un profit ceva mai bun. Însă și el necesită o administrare mai activă.
3.4.2 Măsurarea performanțelor portofoliului
Pentru măsurarea performanțelor portofoliului este necesar :
evaluarea rentabilității portofoliului;
măsurarea rentabilității relative;
luarea în calcul a riscului.
Rentabilitatea unui instrument financiar este dată de câștigul generat de diferența dintre valoarea instrumentului financiar la sfârșitul perioadei și valoarea instrumentului la începutul perioadei, respectiv venitul net adus de instrumentul financiar (dividend, cupon) raportatla valoarea inițială a titlului (prețul de cumpărare), conform relației :
(1)
unde:
Vf = valoarea instrumentului financiar la finele perioadei de gestiune;
Vi = valoarea instrumentului financiar la începutul perioadei de gestiune
D = valoarea dividendului generat de instrumentul financiar, sau valoarea cuponului
abaterea relativă de valoare
coeficient de randament net
Având în vedere faptul că portofoliul este compus din mai multe instrumente financiare, fiecare având o anumită pondere în portofoliu, rentabilitatea se poate determina prin una din următoarele metode :
a) Rentabilitatea unui portofoliu se poate măsura ca medie ponderată a rentabilităților instrumentelor financiare care îl compun :
(2)
unde :
Rp = rentabilitatea portofoliului
Ri = rentabilitatea titlului i
pi = ponderea titlului i în portofoliu
n = numărul de titluri din portofoliu
b) rentabilitatea unui portofoliu se poate măsura ca medie ponderată a rentabilităților instrumentelor financiare care îl compun, pe mai multe perioade de timp :
(3)
unde :
RpT = rentabilitatea portofoliului în perioada T
Rpt = rentabilitatea portofoliului în momentul t
pt = probabilitatea de apariție avalorii Rpt
c) rentabilitatea unui portofoliu se poate măsura ca rentabilitate absolută în intervalul T = (1,t) :
(4)
unde :
VPf = valoarea portofoliului la finele perioadei ;
VPi = valoarea portofoliului la începutul perioadei
VN = valori nete din dividende și cupoane.
d) în cazul angajării resurselor financiare pre perioade scurte fără a urmări obșinerea de dividende, rentabilitatea portofoliului va fi :
(5)
unde :
VPf = valoarea portofoliului la finele perioadei ;
VPi = valoarea portofoliului la începutul perioadei
Pe lângă rentabilitate celălalt factor la fel de important care trebuie avut în vedere în ceea ce privește managemntul portofoliului de titluri financiare este riscul. Este cunoscut că există o corelație strânsă între cei doi factori și teoriile privind un portofoliu eficient arată că prin combinarea diferitelor acțiuni într-un portofoliu se poate obține o multitudine finită de situații care să satisfacă un anumit obiectiv al investitorului:
– fie la o rentabilitate dorită să minimizeze riscul;
– fie la un nivel acceptabil al riscului să maximizeze rentabilitatea.
Riscul, în cazul valorilor mobiliare, este reprezentat de evoluția în sensul nedorit a cursului acestora. În fapt este vorba de o abatere care ar putea avea loc de la evoluția medie a cursului la bursă. Această abatere se măsoară în funcție de variația ratei rentabilității titlului din fiecare zi față de o rentabilitate medie. Astfel riscul unui titlu este reprezentat de abaterea media patratică σ pentru valoarea mobiliară respectivă.
Matematic riscul portofoliului se determină ca produs al riscurilor individuale ale tuturor valorilor mobiliare care îl compun, după formula :
(6)
unde :
σpt = riscul portofoliului
σti = abaterea media patratică pentru titlul i
n = numărul de titluri din portofoliu
Riscul portofoliului este mai mic decât al titlului cu cel mai scăzut risc din componența sa.
CAPITOLUL.IV
STUDIU DE CAZ
Pentru a demonstra eficiența unui sistem de pensii administrat privat vom compara cuantumul pensiilor rezultate în urma contrbuției la sistemul public de pensii și la un fond universal de pensii, în următoarele trei situații :
se contribuie doar la sistemul public de pensii,
se contribuie atât la sistemul public cât și la un fond universal de pensii
se contribuie doar la un fond universal de pensii.
Să persupunem că persoana pentru care se calculează pensia este o femeie, care își începe activitatea la vârsta de 23 de ani și se pensionează la vârsta de 60 de ani. Salariul brut obținut de aceasta, pe întreaga perioadă de activitate este constant și egal cu salariul mediu brut pe economie din anul 2004, în valoare de 7 682 000 lei, adică 189 euro. Valoarea punctului de pensie în momentul pensionării este egală cu valoarea unui punct de pensie în anul 2004 și anume, 2 705 000 lei, adică 66.46 euro.
Cazul I. Persoana asigurată contribuie doar la sistemul public de pensii timp de 37 de ani plătind lunar o contribuție de 9,5% din salariul brut obținut, respectiv 729 790 lei, 17.93 euro.
Calculul pensiei pentru limită de vârstă, conform Legii 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale :
(4.1)
Unde :
– punctaj lunar
– salariul brut obținut
– salariul mediu brut pe economie
(4.2)
Unde:
= punctaj anual
= suma punctajelor lunare
(4.3)
Unde:
suma punctajelor anuale
punctajul mediu obținut de asigurată
= Stadiul complet de cotizare
lei (4.4)
= 81,94 €
Unde:
= pensia pentru limită de vârstă
= valoarea unui punct de pensie
Se observă că în cazul în care persoana asigurată contribuie doar la sistemul public de pensii, în momentul împlinirii vârstei standard de pensionare, prevăzută de Legea 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, după 37 de ani de muncă, aceasta va obține o pensie în valoare de 3 335 265 lei, respectiv un procent de 43,41% din salariul mediu brut pe economie.
Cazul II. Persoana asigurată contribuie lunar, atât la sistemul public în procent de 7.5% din salariul brut obținut, cât și la un fond universal de pensii, în procent de 2% din salariul brut obținut, în total o contribuție de 9.5%, respectiv 729 790 lei.
În acest caz, pensia totală obținută de asigurată este egală cu suma dintre pensia pentru limită de vârstă obținută de la sistemul public de pensii și pensia obținută de la fondul universal de pensii.
Pensia pentru limită de vârstă este egală în acest caz cu pensia pentru limită de vârstă calculată anterioră, respectiv 3 335 265 lei, deoarece condițiile din primul caz nu s-au schimbat (stagiul de cotizare al asiguratei este același, salariul obținut de aceasta este același, precum și valoarea unui punct de pensie este aceeași).
Se presupune că persoana asigurată va trăi până la 85 de ani, deci va primi pensie pe o perioadă de 300 de luni.
Calculul pensiei obținute de la fondul universal de pensii :
€ (4.5)
C = cuantumul contribuției la fondul universal de pensii
7924,94 € (4.6)
322 545 058 lei
valoarea contului individual al asiguratei, care reprezintă valoarea viitoare a unei serii de 444 vărsăminte a câte 3,78 euro, la o rată de rentabilitate a investițiilor, i = 0,07/12 pe lună, cu plata la sfârșitul perioadei
n = numărul de perioade de contribuție, exprimat în luni = = 444 luni
t = perioada
i = rata de rentabilitate a investițiilor fondului
(4.7)
valoarea contului individual și reprezintă, în momentul pensionării, valoarea actuală a unei serii de 300 de vărsăminte, egale cu pensia, la o rată anticipată a rentabilității de 7% pe an și cu plata la începutul perioadei (lunii).
pensia obținută de la fondul universal de pensii
s =300 = speranța de viață exprimată în luni
(4.8)
2 266 583 lei
€ = 5 634 101 lei (4.9)
P = pensia totală obținută de asigurată
Se observă că în cazul în care persoana asigurată contribuie atât la sistemul public de pensii, cât și la un fond universal de pensii, pensia totală de care beneficiază este de 5 634 101 lei, ceea ce reprezintă 73,34% din salariul mediu brut pe economie, cu 2 298 836 lei mai mult decât în primul caz.
Cazul. III. Persoana asigurată contribuie doar la un fond universal de pensii, în procent de 9.5% din salariul brut obținut. În această situație, pensia obținută se va calcula după cum urmează :
€ (4.10)
Unde :
C = cuantumul contribuției la fondul universal de pensii
€ (4.11)
1 531 661 879 lei
(4.12)
10 762 708 lei
În cazul în care persoana asigurată contribuie doar la sistemul de pensii administrat privat pensia obținută este de 264,44 euro, adică 10 762 708 lei, ceea ce înseamnă că persoana asigurată beneficiază de un venit mai mare decât salariul obținut în perioada de activitate, cu 3 080 708 lei.
Pentru o mai bună analiză am sintetizat datele în tabelul nr.4.1.
Tabelul.4.1
Paralelă între prestațiile sistemelor de pensii
După cum se poate observa din tabelul nr.2, în cazul în care o persoană contribuie doar la sistemul public de pensii, pensia pentru limită de vârstă obținută de aceasta, după o perioadă de cotizare de 37 de ani, reprezintă doar 43,41% din salariul mediu brut pe economie.
Situația se îmbunătățește în cazul al doilea, când în aceeași perioadă de cotizare, asiguratul participă și la un fond universal de pensii. Chiar dacă valoarea contribuției la fond este mult mai mică decât contribuția la sistemul public de pensii, pensia totală obținută în cel de-al doilea caz este mai mare decăt pensia obținută în primul caz, cu 2 298 836 lei. Așadar, redistribuirea unei părți (2%) din contribuția la sistemul public de pensii, către un fond universal de pensii, a dus la creșterea cu 68,92% a pensiei.
Situația este favorabilă pentru asigurată în cel de-al treilea caz, când contribuie doar la un fond universal de pensii, cu 9,5% din salariul brut obținut, deoarece pensia este mai mare decât salariul mediu brut pe economie, cu 40%, ceea ce reprezintă 3 080 708 lei. Se observă că față de primul caz, când contribuie cu același procent din salariul brut obținut, 9,5%, la sistemul public de pensii, în această ultimă situație, persoana asigurată beneficiază de o pensie mai mare cu 7 427 443 lei.
În concluzie, contribuția la un fond universal de pensii, chiar și în paralel cu contribuția la sistemul public, duce la creșterea considerabilă a pensiei, ridicând nivelul de trai al beneficiarului.
CONCLUZIE
.
Rolul sistemului de pensii este de a transfera resurse de la generația activă către generația retrasă din activitate. In esență, există două modalități prin care se poate realiza acest lucru. In sistemele bazate pe acumularea de fonduri, pensia rezultă din contribuțiile depuse de către respectivul beneficiar în timpul perioadei sale de activitate. In sistemul public de pensii, pay-as-you-go, pensionarii de astăzi sunt plătiți din contribuțiile actualilor angajați, care se bazează pe promisiunea că, la rândul lor, vor primi o pensie din contribuțiile generației următoare.
În primul caz, contribuțiile beneficiarului sunt investite de fondul universal de pensii. În momentul ieșirii la pensie, suma acumulată prin aceste investiții este transformată într-o pnsie (anuitate), care va fi plătită periodic pe tot parcursul vieții beneficiarului. Apar aici trei variabile importante: mărimea contribuției și rata de rentabilitate a investițiilor fondului, care împreună determina valoarea sumei acumulate, și rata anticipată a rentabilității nominale, pe baza căreia suma acumulată este transformată în pensie (anuitate). Există astfel două tipuri de pensii bazate pe acumularea de fonduri.
În cazul planurilor de pensii cu contribuții definite, singurul element stabilit în avans este mărimea contribuției, beneficiarul asumându-si atât riscul legat de investițiile fondului de pensii, cât și pe cel legat de inflația viitoare.
În cazul planurilor cu beneficii definite, organizate de obicei la nivelul unei companii sau al unei ramuri industriale, pensia este o parte definită din salariul (de obicei din ultimii ani de activitate) beneficiarului. Astfel, riscul legat de investiții este asumat de fondul universal de pensii, dar beneficiarul își asumă riscul legat de inflație.
Planurile de pensii bazate pe acumularea de fonduri pot fi atât publice (ex. Singapore), cât și private (ex. Chile). În contrast, sistemele de pensii „pas cu pas” sunt obligatoriu publice, deoarece se bazează pe promisiunea că pensiile pentru actuala generație de lucrători va fi plătită prin taxarea generației viitoare. Valoarea pensiei nu are neapărat legătura cu valoarea contribuției. Există sisteme în care pensia reprezintă o sumă fixă, indiferent de sumele cu care a contribuit beneficiarul. Aceasta este pensia de bază, pensia minimală, întâlnită, de exemplu, în Marea Britanie. Există de asemenea posibilitatea ca valoarea pensiei să difere în funcție de dimensiunea contribuției, cum este cazul în Germania. Toate sistemele de pensii existente pot fi reduse la combinații ale celor două abordări principale. O variantă populară în prezent este o pensie minimă asigurată prin sistemul ‘pas cu pas’, suplimentată de o pensie privată bazată pe contribuția asiguratului. Acesta este modelul pilonilor ce se preconizează a fi implementat în România, la recomandarea Băncii Mondiale. Primul pilon este vechiul sistem ‘pas cu pas’, cel de al doilea este o pensie obligatorie bazată pe contribuția la fonduri universale de pensii, iar cel de al treilea este o pensie privată voluntară.
Ca și celelalte țări foste socialiste, România a intrat în perioada de tranziție cu un sistem de pensii PAYG în care pensionarii sunt plătiți din contribuțiile salariaților actuali, iar cuantumul pensiilor este legat de nivelul venitului (cu perioade de contribuții minime), dar nu direct relaționat de contribuția totală.
Numărul pensionarilor a crescut rapid după 1990 și, dacă îi includem și pe cei din agricultură, a depășit pe la mijlocul deceniului numărul celor care contribuiau la fondul de pensii. În același timp, numărul contribuabililor s-a micșorat, din cauza crizei economice generale specifice perioadei de tranziție.
Criza sistemului public de pensii în ultimii ani a dus la o scădere foarte mare a puterii de cumpărare a pensionarilor, cotizațiile făcute de aceștia în peste 25 de ani de activitate devenind nesemnificative în fața creșterii alarmante a prețurilor. Soluția propusă a fost implementarea unui nou sistem de pensii, multipilon, cu cele trei componente și anume componenta publică, componenta privată obligatorie, componenta facultativă.
Principalele beneficii ale instituirii fondurilor universale de pensii sunt date de:
– apariția unor economii suplimentare; acestea vor conduce la o creștere mai rapidă a investițiilor care, la rândul lor, își vor aduce aportul la creșterea PIB-ului.
– echilibrarea piatei muncii; cea mai bună soluție a problemelor economice ale unei populații care îmbătrînește este ca oamenii să activeze perioade mai lungi. Dacă pensiile depind mult mai mult de economiile din conturile individuale, atunci majoritatea motivațiilor actuale pentru pensionarea anticipă vor dispare.
Dezvoltarea unui sistem privat de pensii poate da un impuls semnificativ piețelor de capital și pieței asigurărilor. Implicarea acestor fonduri pe piața obligațiunilor crează posibilitatea colectării de fonduri de către stat, de către municipalități ori companii importante, în vederea realizării echilibrelor monetare, ameliorării situației datoriei publice, ori a susținerii unor obiective importante de investiții.
În acest fel, rezolvarea acestei probleme se transferă, în mare măsură, de la centralismul de stat către piața de capital și către societatea civilă. Cetățenii își depășesc mentalitatea de asistat și devin beneficiari ai propriilor contribuții transformate în investiții. O seamă de procese economice negative, cum ar fi necorelarea sau aplatizarea pensiilor, influențele induse de dezechilibrele bugetare vor dispare. De asemenea, persoanele beneficiare ale sistemelor de asigurări sociale nu mai au sentimentul supărător că devin o povară pentru societate și că lupta pentru propriile drepturi se transformă într-o penibilă milogeală. Ele au o integrare socială corespunzatoare și depășesc starea ingrată în care se află din punct de vedere material, dar și sufletește.
Bibliografie
Adams A. Invesment, Ghram and Trotman, London, 1992
Constantinescu Dan Angh , Dobrin Marinică. Conjunctura pieței asigurărilor-1999, Editura Național, București 2000
Constantinescu Dan. Anghel. și colaboratorii, Tratat de asigurări, Editura Semne, București 2000
Corduneanu Carmen, Barna Flavia, Piețe de capital și operațiuni bursiere, Editura Mirton, Timișoara 2001
Johnson Adrianne, Hirst Rachel, Cook L., Telfer Wendy Pensions, Graham and Trotman, London 200
Șeulean Victoria, Barna Flavia, Mutașcu Mihai, Herbei Radu, Răileanu Marius, Asigurări comerciale. Teorie și practică, Ediția a II-a revizuită și adăugită, Editura Mirton, Timișoara 2001
Șeulean Victoria, Protecție și asigurări sociale, Editura Mirton, Timișoara 2003
*
* *
XXX. Legea 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale
XXX. Proiectul de lege privind fondurile universale de pensii din 30.12.2003
XXX. Proiectul de lege privind fondurile private de pensii din 03.06.2004
XXX. Revista PRIMM colecția 2001-2002
XXX. Piața Pensiilor, Supliment Piașa Financiară, Colecția 1999-2002
www.cnpas.org
www.encyclopedia.com
www.gpf.th
www.pensions.com
www.pionline.com/pensions
.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fondurile Universale de Pensii (ID: 130293)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.