. Fondul Monetar International Si Rolul sau In Economia Mondiala

Capitolul 1

Ce este Fondul Monetar Internațional?

Cu excepția unui mic grup de economiști și oficialități financiare, Fondul Monetar Internațional este pentru mulți o prezență misterioasă. Există confuzii considerabile despre ce face acesta și de ce există. Unii observatori, care posibil îl confundă cu Banca Mondială sau altă instituție suplimentară, trăiesc cu impresia că FMI-ul există pentru a subvenționa dezvoltarea economică a națiunilor mai sărace. Imaginea altora este a unei bănci centrale internaționale care controlează emisiunea monetară pe o scară mondială. Totuși unii privesc FMI-ul ca pe o instituție politică puternică și severă, plină de un entuziasm de misionar cu privire la echitatea fiscala, astfel încât impune într-un oarecare mod membrii acestuia să urmeze o cale a stricteții economice. FMI-ul nu este, de fapt, nici una dintre ele. Acesta nu este nici o bancă mondială centrală, nici o agenție care poate sau dorește să impună membrilor săi să facă ceva. FMI-ul este mai curând o instituție cooperantă pe care aproape 180 de țări au urmat-o pentru că au văzut avantajele consultării cu alte țări din acest forum pentru a menține stabil sistemul de cumpărare și vânzare a disponibilităților, astfel încât plățile în monedă străină să aibă loc între țări cu ușurință și fără răgaz. Membrii Fondului Monetar Internațional cred că informând celelalte țări despre politicile sale semnificative de intenție ce influențează plățile guvernamentale și a rezidenților privați ai unei țări către o altă țară, vor îndeplini interesele fiecăruia și va fi în avantajul tuturor. Ei cred, de asemenea, că modificarea ocazională a acelor politici (cauzată de deprecierea monetară, de exemplu) când membrii asociați cad de acord că aceasta e în interesele fiecăruia, va ajuta comerțul internațional să crească și va crea mai multe și mai bine plătite locuri de muncă într-o economie mondială în dezvoltare. FMI-ul împrumută membrii ce întâmpină greutăți în îndeplinirea obligațiilor financiare față de alți membri, dar numai cu condiția ca ei să efectueze reforme economice pentru a elimina aceste dificultăți pentru buna lor dezvoltare și a întregii comunități.

Contrar concepțiilor răspândite, FMI-ul nu are autoritate efectivă asupra politicilor economice interne a membrilor săi. Acesta nu are autoritatea, spre exemplu, să forțeze un membru să finanțeze mai mult școlile sau spitalele și să cheltuiască mai puțin pe achiziționarea de avioane militare. Însă, acesta poate să atenționeze, și adesea o și face, membrii asupra unei mai bune gestionări a resurselor insuficiente prin diminuarea cheltuielilor inutile cu armata sau prin majorarea lor în domeniul mediului înconjurător. Din păcate, membrii FMI-ului pot să ignore aceste sfaturi bine-intenționate. În acest caz, Fondul Monetar Internațional poate doar să încerce, folosind argumente raționale, să determine acel membru să adopte politici favorizate de întreaga comunitate. Nu se pune problema niciodată de forțare a unui membru de a adopta sau nu o politică. Autoritatea pe care o posedă FMI-ul se reduce la cerința către membru de a divulga informația privind politica sa monetară și fiscală și să evite, cât mai mult posibil, restricționarea schimbului valutei naționale contra celei străine și efectuarea plăților către alți membri.

Membrii Fondului au dat acestuia o autoritate oarecare asupra politicilor de plăți, pentru că aceste politici au o importanță supremă în circuitul banilor între națiuni și pentru că experiența a confirmat că, fără o agenție de monitorizare globală, sistemul plăților în monedă străină pur și simplu nu funcționează. Schimbul de bani este obiectivul principal al interacțiunii financiare între națiuni și un element indispensabil al comerțului internațional. Fiece monedă, fie ea dolarul, francul sau ceva mai puțin familiar ca, de exemplu, dalasiul gambian sau gourda haitiană, are un echivalent in alte valute. Valoarea relativă sau de schimb a majorității monezilor lumii fluctuează continuu la momentul dat, spre marea încântare sau nenorocire a comercianților valutari și este anunțată zilnic în rubricile financiare ale ziarelor. Chiar dacă operațiunile de pe piața valutară, unde banii (aproape la fel ca și grâul sau merele) sunt cumpărați sau vânduți, par a fi izolate de viața de zi cu zi, ele ne afectează profund. Cel mai adesea, putem sesiza realitatea valorilor de schimb, oarecum brusc, atunci când vom călători ca turist într-o țară străină și vom vedea că întâi de toate trebuie să cumpărăm bani pentru a putea cumpăra și altceva. Cumpărarea de valută este un fapt din viața nu numai a unui turist , dar, de asemenea, și a importatorilor, băncilor, guvernelor și altor instituții care trebuie să dobândească monedă străină, deseori pe o scară foarte mare, înainte de a putea tranzacționa în străinătate.

Să luăm, spre exemplu, un importator de biciclete din Copenhaga care încearcă să cumpere de la un dealer din Tokyo 100 de biciclete japoneze de vânzare cu 30.000 yeni fiecare. Dealerul japonez nu va accepta plata in krone daneze, pe care el nu le poate utiliza imediat: el nu poate plăti furnizorii săi sau angajații în krone sau nici măcar să-și plătească masa la un restaurant local folosind bani danezi. El vrea yeni. Importatorul danez trebuie totodată să aibă o cantitate suficientă de krone convertite ca să plătească cei 3 milioane de yeni pentru expediere. Nu este dificil de a schimba krone în yeni (orice bancă în Copenhaga ar fi fericită să o facă), deoarece ambele guverne, cel japonez și cel danez s-au angajat a efectua convertibilitatea celor două valute. Nici o țară nu restricționează preschimbarea monedei sale naționale într-o altă monedă și aceasta facilitează enorm comerțul internațional.

Din fericire, convertibilitatea, răspândită acum, permite schimbul lejer între majoritatea monezilor mari ale lumii. Convertibilitatea a permis virtual nerestricționarea călătoriilor, comerțului și investițiilor în ultimul sfert de deceniu și a condiționat o mai largă cooperare a națiunilor-membre cu FMI-ul în vederea eliminării restricționării în vânzarea sau cumpărarea de valute.

Originea și fondarea Fondului Monetar Internațional

Rațiunea obiectivă a apariției FMI își are originea în necesitatea existenței unei instituții cu putere de acțiune la nivel mondial, care, prin competențele cu care este abilitată, să acorde sprijin financiar țărilor care se confruntă cu deficite ale balanțelor de plăți. Se crea, astfel, cadrul instituțional pentru prevenirea extinderii la dimensiuni globale a dezechilibrelor financiare locale și regionale, evitându-se dezordinea economico-monetară internațională, care în anii ’30 a provocat imensele costuri și tensiuni sociale ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dramatica recesiune economică din acea perioadă a avut cauze monetare și comerciale profunde, respectiv frecvențele devalorizării competitive ale monedelor naționale, practicate de mai multe țări cu pondere în comerțul internațional, fenomen la care s-au adăugat măsurile protecționiste adoptate de numeroase state în scopul protejării industriei lor naționale.

Ca rezultat al acestor acțiuni haotice și contradictorii, între anii 1929 și 1932 valoarea comerțului mondial a scăzut cu peste 60%, antrenând prăbușirea producției și creșterea fără precedent a șomajului în cvasitotalitatea țărilor lumii.

Deși în cadrul mai multor conferințe internaționale s-a convenit reinstaurarea ordinii monetare și relansarea economică, toate aceste încercări au eșuat din cauza lipsei de cooperare dintre țări în procesul de aplicare a deciziilor stabilite. Practic, din punct de vedere politico-economic, acesta a fost momentul de apogeu al izolaționismului.

Începând din 1941, doi gânditori originali, John Maynard Keynes – reputat economist, aflat la cotele cele mai înalte ale prestigiului său în Marea Britanie – și Harry Dexter White – un alt funcționar al Trezoreriei Statelor Unite ale Americii – au conceput aproape simultan planuri pentru instituirea unui nou sistem monetar internațional. Prin aceste lucrări se urmărea atingerea a două obiective principale, respectiv stabilizarea ratelor de schimb și lansarea comerțului liber, ca premise ale reluării creșterii economice și ocupării la nivel ridicat a forței de muncă în toate țările lumii.

Locul unor acorduri temporare, adoptate la diferite conferințe ad-hoc, cu participarea țărilor cele mai importante, se impunea a fi luat de o instituție internațională cu caracter permanent, care să supravegheze funcționarea sistemului monetar. Această instituție a fost proiectată cu scopul acordării de asistență financiară țărilor cu deficite ale contului curent al balanței de plăți, urmând ca statele în cauză, prin aplicarea unor programe de reformă economică, să obțină echilibrarea balanței lor de plăți. Se eliminau astfel condițiile ca țările care se confruntau cu deficite ale sectorului extern să apeleze la măsuri protecționiste sau la devalorizări competitive pentru refacerea echilibrului balanței de plăți, ambele practici conducând la izolaționism, reducerea comerțului și producției mondiale, a numărului locurilor de muncă, respectiv, premisele unei crize economice generalizate.

Deși concepute în mod separat, planurile Keynes și White conțin abordări identice în ceea ce privește obiectivele esențiale ale reformării sistemului monetar internațional: stabilizarea cursului de schimb, restabilirea convertibilității libere a monedei, stimularea dezvoltării comerțului mondial și acordarea de asistență financiară țărilor cu deficite ale balanței de plăți.

Deosebirile de concepție au apărut în două dintre punctele esențiale ale celor două planuri, care reprezentau, totodată, soluțiile-pârghie pentru realizarea obiectivelor evocate mai sus, respectiv: asistența financiară și ajustarea economică.

„Sistemul ideal ar consta în mod sigur în fondarea unei bănci supranaționale care să aibă cu băncile centrale naționale relații asemănătoare celor care există între fiecare bancă centrală și băncile sale subordonate.” John Maynard KEYNES, Traité sur monnaie.

Planul Keynes. Planul lui Keynes, a cărui primă versiune apare în septembrie 1941, se bazează în același timp pe elemente de raționalitate economică, ca și pe o apărarea a intereselor naționale, cum ar fi planul american. La sfârșitul războiului, economia Regatului Unit se află într-o situație critică, neconvertibilitatea lirei sterline, epuizarea rezervelor de aur și îndatorarea externă contractată față de Statele Unite. Planul lui Keynes pune în evidență un mecanism destinat să ajute Marea Britanie și celelalte țări europene aflate în dificultate în această perioadă. El reia ideea înființării unei Bănci supranaționale, idee avansată încă din 1930. Acest organism, pe care Keynes îl numește „Camera internațională de compensație”, va fi însărcinat să efectueze o compensație multilaterală între băncile centrale și să acorde credite țărilor în dificultate. Keynes prevede ca toate plățile să fie făcute într-o nouă monedă, cu acoperirea în aur, pe care o denumește „bancor”. El recomandă ca avuțiile exprimate în bancori să nu poată fi transformate în aur și asta pentru a obliga țările excedentare să-și reducă surplusurile. De exemplu, în ipoteza unui deficit al balanței de plăți al Marii Britanii față de S.U.A., Banca Angliei ar putea obține un credit din partea Camerei internaționale de compensație (în limita cotei-părți ce-i revine), în timp ce Rezerva federală americană ar acumula surplusurile în bancori. Pentru a evita acumularea unor surplusuri importante inutilizabile, guvernul american ar avea interesul, în acest caz, să-și mărească importurile din Marea Britanie și să plătească aceste mărfuri în bancori. Este vorba, deci, de un mecanism care privilegiază țările ale căror balanțe de plăți sunt deficitare, cum ar fi Marea Britanie, și care ar face ca efortul de ajustare să apese asupra țărilor a căror situație este excedentară, cum ar fi Statele Unite.

Planu cum ar fi Statele Unite.

Planul White. Propunerea americană elaborată de Harry White reunește punctele de vedere avansate de diferite servicii ale administrației americane, care pun accentul pe restabilirea liberului schimb, relansarea comerțului mondial, destrămarea măsurilor protecționiste, reducerea taxelor vamale și eliminarea barierelor netarifare. White vrea neapărat să restabilească o cooperare monetară internațională; el pleacă de la ideea că marea criză a anilor ’30 a fost provocată de supraevaluarea monedelor, ceea ce a provocat o puternică instabilitate a schimburilor și frecvente devalorizări competitive. El propune să se creeze un „Fond de stabilizare a Națiunilor Unite și a asociațiilor acestora”, care să împiedice revenirea la politici de schimb necooperative și să acorde credite țărilor care vor să-și apere monedele. Acest Fond ar avea un capital de 5 miliarde de dolari la care S.U.A. ar fi gata să contribuie cu 2 miliarde. El prevede, de asemenea, crearea unei „Bănci Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare” (BIRD) însărcinată să finanțeze reconstrucția țărilor distruse de conflictele militare, precum și dezvoltarea economică a țărilor slab dezvoltate.

Deși elaborate în mod separat, cele două planuri coincid în privința obiectivelor de atins: stabilizarea convertibilității libere a monedei, încurajarea dezvoltării comerțului mondial și acordarea de finanțări țărilor în dificultate. În schimb, se opun în două domenii principale:

în cel al finanțărilor: englezii estimează că suma prevăzută în proiectul american este insuficientă și că riscă să provoace „o penurie de dolari și să blocheze expansiunea comerțului mondial”; în mod contrar, americanii apreciază că sistemul de finanțare imaginat de Keynes va duce la o „îndatorare nelimitată” a țărilor ale căror balanțe de plăți sunt în deficit și că această îndatorare riscă să pună în pericol stabilitatea sistemului monetar internațional;

în cel al modului de ajustare: planul Keynes propune ca efortul de ajustare să fie suportat de către țările excedentare obligându-le să-și mărească importurile; în mod contrar, planul White propune ca ajustarea să fie suportată de țările deficitare obligându-le să prevadă programe de stabilizare prin reducerea importurilor.

Pentru a apropia cele două planuri, în septembrie și octombrie 1943, la Washington, au avut loc nouă reuniuni bilaterale între negociatorii englezi și cei americani. Keynes și White încearcă să pună bazele unui proiect în comun. După câteva săptămâni de tratative, englezii – care sunt într-o poziție defavorabilă de negociere, depinzând de S.U.A. în ceea ce privește armamentul și finanțarea efortului de război – abandonează planul Keynes pentru a se ralia planului White. În schimb americanii acceptă să mărească capitalul prevăzut pentru Fondul de stabilizare de la 5 la 9 miliarde de dolari. Pe această bază, zece state aliate sunt invitate, în iunie 1944, în mica stațiune balneară de la Atlantic City (New Jersey) în vederea elaborării unui raport care să propună o „Cartă” pentru această nouă organizație care a fost botezată definitiv Fondul Monetar Internațional. Această „Cartă” va fi prezentată la conferința de la Bretton Woods.

Pe data de 1 iulie 1944, trei săptămâni după debarcarea aliaților pe plajele din Normandia, 730 de delegați provenind din patruzeci și cinci de țări se întâlnesc în orășelul Bretton Woods, la hotelul „Mont Washington”. Conferința este dominată în mare parte de delegațiile engleză și americană. De fapt, țările Europei continentale nu sunt reprezentate decât de guvernele acestora din exil (Franța este reprezentată de Pierre Mendès-France, în numele Comitetului de eliberare națională). Uniunea Sovietică participă la reuniune fără a căuta să influențeze rezultatul; Germania și Japonia nu sunt reprezentate fiindcă războiul continuă; numărul țărilor în curs de dezvoltare prezente este restrâns (India, China, Brazilia precum și alte câteva țări din America latină). Trebuie acționat repede, căci hotelul „Mont Washington” va găzdui trei săptămâni mai târziu o convenție democrată. Harry White prezidează comisiaI, consacrată Fondului Monetar Internațional, fiindcă în cadrul acesteia se va discuta esența proiectului său; Keynes, pe de altă parte, prezidează comisia II-a, consacrată BIRD. Conferința se desfășoară într-o manieră destul de haotică; Keynes relatează că delegații se înghesuie în săli prea mici și rău sonorizate, unii dintre ei se exprimă într-o engleză aproximativă (traducerile nefiind prevăzute), iar delegații sovietici nu participă deloc la aceste dezbateri cu toată importanța strategică a țării lor. Cea mai mare parte a dezbaterilor se poartă asupra repartizării cotelor-părți și a definirii precise a Statutului FMI-ului. În realitate, conferința se termină, cu câteva zile de întârziere, printr-un acord final asupra unei serii de rezoluții. Delegații adoptă două texte care vor rămâne în istorie; Statutul FMI-ului și cel al BIRD.

Noutatea absolută a Acordului de înființare a FMI a constituit-o transferul către această instituție al puterii fiecărei națiuni asupra politicii ratelor de schimb. Astfel, după 1944 modificările acestora se puteau efectua numai după obținerea acordului prealabil al FMI. Decizia confirmă faptul că statele lumii au realizat că politicile în domeniul ratei de schimb și al comerțului internațional afectează deopotrivă interesele tuturor țărilor și, prin urmare, se impune asigurarea unui regim coerent și a unei evoluții predictibile a acestora.

Crearea în 1944 a sistemului monetar internațional a însemnat primul mare succes al ideii de cooperare internațională în domeniul monetar, un succes al concepției potrivit căreia o monedă națională poate îndeplini funcții internaționale și ca atare poate servi ca pivot al sistemului.

Statutul FMI-ului

Acordul semnat în 1944 la Bretton Woods nu stabilește o delimitare precisă între noțiunea de sistem monetar internațional și cea de organizație creată să servească sistemul, Fondul Monetar Internațional. Întrucât nu s-a întocmit nici un document distinct de prezentare a sistemului, principiile sale se regăsesc în Acordul de creare a Fondului Monetar Internațional, considerându-se că acesta reprezintă statutul organismului nou creat.

Statutul FMI-ului adoptat la Bretton Woods conține 31 de articole care definesc obiectivele și regulile sale de funcționare.

Articolul I: rolul FMI-ului

FMI-ul este înființat ca o instituție permanentă însărcinată să mențină o funcționare armonioasă a sistemului monetar internațional. Pentru aceasta el trebuie să favorizeze schimburile de informații între țările membre, să încurajeze o apropiere între responsabilii monetari și să pună în funcțiune mecanisme de cooperare internațională, cu scopul de a împiedica acțiuni unilaterale. Acest „Cod de conduită”, la care FMI-ul trebuie să vegheze să fie respectat, nu este obiectivul final în sine. El urmărește, înainte de toate, să contribuie la expansiunea comerțului internațional și, în concluzie, să creeze locuri de muncă în țările membre. Mai explicit, Fondul trebuie să contribuie la instalarea unui sistem de „parități fixe” (în versiunea de la Bretton Woods) și la restabilirea liberei convertibilități a monedelor pentru operațiunile curente.

Articolul IV: regimul schimburilor fixe și stabilitatea schimburilor

Țările care au ratificat Statutul Fondului se angajează să nu efectueze devalorizări competitive și să facă tot posibilul pentru a garanta stabilitatea monedelor lor. Articolele IV și XX ale Statutului (în versiunea din 1945) stipulează ca toate țările membre să declare oficial FMI-ului o paritate centrală pentru monedele lor. Aceste parități trebuie exprimate în aur, practic însă ele sunt deseori exprimate în dolari. Dolarul devine, de fapt, etalonul sistemului, deoarece este singura monedă convertibilă total în aur la un curs fix (35 dolari pentru o uncie de aur). Paritățile trebuie comunicate Fondului Monetar în timp de 30 de zile de la începerea operațiunilor, fiind exceptate țările care au fost ocupate de forțele inamice în timpul războiului. O dată declarate paritățile, țările membre trebuie să mențină cursul monedei lor la un nivel de fluctuație limitat la 1% din paritatea centrală oficială. Stabilitatea schimburilor nu este însă văzută în Statutul FMI-ului ca sinonim al unei rigidități irevocabile; sistemul imaginat este un regim de schimburi fixe, dar ajustabile în caz de dezechilibru economic fundamental.

Țările membre pot modifica paritățile lor oficiale din proprie inițiativă, cu condiția să obțină acordul prealabil al Fondului Monetar. O țară membră care și-ar modifica cursul monedei fără să fi obținut acordul Fondului Monetar ar fi exclusă de la creditele Fondului în anii următori sau, sancționată mai sever, adică ar fi obligată să se retragă din această instituție. Pe de altă parte, fiecare stat membru are obligația unei „consultări” anuale cu FMI-ul, în vederea discutării evoluției politicii sale economice.

Articolul VIII: convertibilitatea monedelor

Statutul Fondului impune o a doua obligație (articolul VIII): toți membri trebuie să facă în așa fel încât monedele lor să fie convertibile în vederea operațiunilor curente. Pentru aceasta, se angajează să elimine restricțiile la cumpărarea de devize străine de către rezidenți și nerezidenți pentru operațiunile curente (adică pentru operațiunile referitoare la bunuri și servicii). Totodată, este prevăzută o clauză de protecție (articolul XIV) care să permită statelor membre cu dificultăți ale balanțelor de plăți să mențină un control al schimburilor pe o perioadă de 5 ani de la crearea Fondului și chiar mai mult, dacă pot justifica această necesitate. Această clauză de protecție va permite statelor europene să mențină restricții asupra convertibilității monedelor lor până în 1961.

Articolul V: facilități de credit

Statutul FMI prevede pentru țările membre posibilitatea de a face apel la resursele sale financiare. Acordarea de credite urmărește să ușureze adoptarea de politici de deschidere și de liberalizare, asigură autoritățile că o finanțare va fi disponibilă pentru a compensa eventualul impact al acestor politici asupra balanțelor de plăți. FMI-ul încurajează astfel, prin acordarea acestor credite, politici vizând realizarea monedei liber convertibile, liberalizarea schimburilor externe și facilitatea mișcărilor de capital internațional. În același mod, aceste credite încurajează țări, care se confruntă cu un deficit al balanței de plăți să nu aplice politici nefaste pentru comunitatea internațională, cum ar fi devalorizarea competitivă sau blocarea schimburilor externe. Statutul precizează că aceste resurse au un caracter temporar, căci acordarea continuă de credite pe termene medii sau lungi ar putea încuraja menținerea de politici nefaste.

Statutul FMI a fost modificat de 3 ori după conferința de la Bretton Woods pentru adaptarea sa la noile trăsături ale SMI.

Prima modificare, la 28 iulie 1969, permite ca drepturile speciale de tragere să fie utilizate ca instrument de gestiune a lichidității sistemului monetar internațional pentru „evitarea stagnării economice și a deflației, precum și a excesului de cerere și inflației în lume.

A doua modificare a Statutului și cea mai importantă ca amploare a avut loc cu ocazia ratificării acordului de la Kingstone (Jamaica), în ianuarie 1976, ca urmare a dispariției sistemului de schimburi fixe instaurat la Bretton Woods.

Al treilea paragraf din noul text al articolului IV prevăzut în noul Statut arată că FMI-ul „trebuie să exercite o supraveghere fermă asupra politicilor de schimb ale țărilor membre”. Cu toate că nu poate supraveghea toate aspectele politicilor economice ale țărilor membre, obligația de a supraveghea politicile de schimb dă FMI-ului dreptul să examineze toate politicile ce au o legătură directă sau indirectă cu politicile lor de schimb, printre care și politicile monetare și de finanțe publice, deschiderea și reglementarea piețelor financiare ca și politicile comerciale.

Consultările anuale „în baza articolului IV al Statutului” au devenit repede ocazia unei examinări de ansamblu a politicilor economice.

A treia modificare, în 1992, vizează introducerea de sancțiuni împotriva țărilor care au acumulat întârzieri la achitarea datoriilor către Fond ocazionate de rambursarea creditelor și care refuză să coopereze în vederea găsirii unei soluții pentru această problemă. Sancționarea constă în suspendarea dreptului de vot al țărilor membre care refuză să-și respecte obligațiile către FMI.

Cadrul instituțional al FMI

FMI este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor, câte un membru din fiecare țară, numit prin alternanță. Guvernatorii sunt, de obicei, miniștri de finanțe sau guvernatori ale unor bănci centrale care vorbesc în numele guvernului țării din care provin.

Pentru Statele Unite și Marea Britanie, miniștrii Trezoreriei au și funcția de guvernator FMI. Alte țări ca Germania, Benelux și Suedia au desemnat ca guvernator FMI pe președinții băncilor lor centrale. Motivația pentru această alegere a fost caracterul monetar al FMI, care implică crearea de masă monetară, în vederea finanțării creditelor pe care Fondul le acordă. Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi creșterea capitalului Fondului, aderarea de noi membri sau acordarea drepturilor speciale de tragere. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întâlnesc într-o ședință anuală, care se ține împreună cu cea a Băncii Mondiale. Deciziile, care trebuie luate în afara ședinței anuale, se iau în urma unor rapoarte scrise.

Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii îi deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din 24 de directori executivi care se întâlnesc cel puțin de trei ori pe săptămână. Ei primesc rapoartele de la nivel guvernamental. Cele cinci țări cu cea mai mare cotă de participare – Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Franța și Japonia – au dreptul la câte un director permanent fiecare. De asemenea din 1978, Arabia Saudită are un loc în Consiliul Executiv conform regulii prin care, primele două țări creditoare au dreptul să-și numească propriul director. Celelalte țări îți combină voturile, de obicei pe grupuri regionale, cu excepția Chinei și a Rusiei care își numesc, fiecare, propriul director.

Cel mai important organism care trasează politica FMI este Comitetul Interimar, compus din miniștrii acelorași 24 de țări care au un loc în Consiliul Executiv, aleși în mod egal din țările industrializate și cele în curs de dezvoltare. Acest Comitet, care a luat ființă în 1974, se întâlnește de două ori pe an, cu puțin înainte de ședința anuală și în cursul primăverii. Numele de „interimar” face referire la posibilitatea, conform prevederilor statului, de a transforma Comitetul într-un Consiliu cu putere de decizie. Virtual, nu se manifestă această necesitate atât timp cât influența politică a Comitetului este atât de mare, încât practic, el determină politica FMI. Președenția Comitetului este asigurată prin rotație: începând din 1994, președintele Comitetului Interimar este ministrul de finanțe al Belgiei, Philippe Maystadt.

Consiliul Executiv este prezidat de Directorul General, numit pe o perioadă de cinci ani: el este totodată șeful întregului personal. Începând cu anul 1987, Directorul General al Fondului, prin tradiție european, este Michel Camdessus, fost guvernator al Băncii Naționale a Franței. Personalul FMI, internațional prin componență, numără 2300 de salariați.

Adoptarea deciziilor

Contrar principiului „o țara, un vot” aplicat la Națiunile Unite, statele membre ale Fondului au drepturi de vot diferite; li se atribuie un minimum de 250 de drepturi de vot la care se adaugă câte un drept de vot suplimentar pentru fiecare tranșă de 100 000 DST de cotă-parte vărsată. Voturi formale au loc rareori, deoarece în cea mai mare parte deciziile sunt luate pe baza unui consens între toate statele membre. Totuși, daca nu poate fi găsit un consens, deciziile sunt luate pe baza unui vot al administratorilor sau al guvernatorilor. În acest caz, se aplică celor mai multe dintre decizii regula majorității simple (adică 50% din drepturile de vot). O regulă de majoritate calificată de 70% din voturi se aplică anumitor decizii importante, mai ales în ceea ce privește comisioanele legate de creditele Fondului și de remunerarea avuțiilor în DST. În sfârșit, o majoritate de 85% din voturi este obligatorie pentru deciziile care angajează viitorul Fondului, cum ar fi schimbarea cotelor-părți, alocarea de DST-uri sau vânzările de aur. În acest caz, anumite țări sau grupuri de țări pot, de fapt, să-și manifeste dreptul de veto.

Acest sistem de majoritate calificată i-a determinat pe anumiți observatori să spună că Fondul Monetar este dominat de S.U.A. Cu aproape 18% din drepturile de vot, reprezentantul american dispune, în realitate, de puterea de a bloca cele mai importante decizii. Această situație a fost criticată de către Maurice Allais, un economist francez, laureat al premiului Nobel în economie, care scrie următoarele: „nimeni nu poate să recunoască că organizațiile mondiale ca FMI-ul, Banca Mondială sau GATT-ul sunt dominate, dacă nu, manipulate, de Statele Unite” („Le perversion monétaires” de Maurice Allais, Le Figaro, 23 iunie 1993).

REPARTIȚIA DREPTURILOR DE VOT PE ADMINISTRATORI LA 1 SEPTEMBRIE 1995 (în % din total)

* Administratori aleși de către un grup de țări.

Totuși influența americană este contrabalansată de mai mulți factori. Pe de o parte, deciziile curente, cum ar fi acordarea unui credit sau aprobarea unui program de ajustare, nu necesită decât o majoritate simplă de 50% la care Statele Unite nu se pot opune. Pe de altă parte, grupul de țări industrializate sau de țari în curs de dezvoltare ar putea ușor să constituie o minoritate de blocaj de 15% și să se opună unei decizii americane. În sfârșit, prezența tradițională a unui director general european constituie o contrapondere considerabilă la influența americană. În consecință, S.U.A. pot, desigur, să frâneze o decizie sau o orientare, dar pot rareori s-o împiedice definitiv.

Celelalte organizații internaționale concepute la Bretton Woods

Sfârșitul celui de al II-lea război mondial este propice creării de organizații internaționale însărcinate să stabilească o cooperare între națiuni și să garanteze condițiile unei păci durabile. Conferința de la Bretton Woods dă naștere la trei organizații: FMI-ul, BIRD-ul (denumită curent Banca Mondială) și Organizația Comerțului Internațional (strămoșul GATT-ului).

BIRD-ul

Ideea creării unei Bănci Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare își găsește originea în constatarea faptului că piețele financiare s-au arătat reticente, între cele două războaie mondiale, să finanțeze proiectele de investiție în țări în curs de dezvoltare chiar dacă aceste proiecte prezentau garanții importante în ceea ce privește seriozitatea și rentabilitatea. Banca Mondială este concepută cu misiunea de a contribui la finanțarea acestor proiecte de investiție, în mod particular în regiunile mai puțin dezvoltate. Prezența termenului de „reconstrucție” în titulatura Băncii trebuie interpretată în sensul propriu al termenului: țările distruse în timpul războiului trebuiau ajutate să-și reconstruiască infrastructurile economice. De fapt, în primii ani de existență, Banca Mondială va acorda împrumuturi pentru reconstrucție Franței, Olandei, Danemarcei și Japoniei, pentru a le ajuta la finanțarea reconstrucției economiilor lor. Banca Mondială este, de asemenea, însărcinată să acorde guvernelor asistență tehnică și să promoveze investiția privată garantând și participând la operațiuni private.

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare a fost creată ca un nou tip de instituție interstatală de finanțare a investițiilor. BIRD s-a evidențiat printr-o activitate concretă în planul reconstrucției și dezvoltării economice a tuturor țărilor membre.

Grupul Băncii Mondiale include:

Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare;

Asocia Internațională pentru Dezvoltare;

Corporația Financiară Internațională;

Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor.

Fiecare dintre aceste patru instituții are un rol bine determinat în ceea ce privește acordarea de sprijin țărilor în curs de dezvoltare, în vederea finanțării unor proiecte de creare și modernizare a infrastructurilor economice și sociale:

BIRD-ul propriu-zis, care acordă finanțări care reflectă condițiile pieței financiare, contractează împrumuturi prin emisiunea de obligațiuni (cotate AAA, ceea ce îi permite să obțină cele mai bune condiții) și acordă credite țărilor al căror Produs Național Brut (PNB) pe cap de locuitor este inferior sumei de 4 465 dolari, la nivelul anului 1993.

Calitatea de membru al BIRD este condiționată de cea de membru al FMI. Banca are aceeași structură a participării statelor membre, precum și organisme similare de conducere. Strategiile Băncii sunt stabilite anual în cadrul Comitetului de Dezvoltare, la care participă guvernatorii din partea statelor membre la BIRD.

Principalii acționari ai Băncii Mondiale sunt:

S.U.A. care în 1989 creditau Banca cu 162 773 părți, respectiv 17% din fondurile subscrise, și 16,33% din totalul voturilor;

Japonia cu un pachet de 94 020 părți (9,89%) și 9,435 din voturi;

Germania, Marea Britanie, Franța, Canada și Italia cu câte 7,29%, 6,99%, 4,76%, 2,78% respectiv 2,55% din voturi.

Asociația Internațională pentru Dezvoltare a fost înființată în 1960, cu scopul de a ajuta financiar țările foarte sărace. Creditele pe termen lung, în condiții favorabile, acordate de AID, apar sub formă de ajutor bilateral sau ajutoare acordate de unele bănci regionale de dezvoltare.

Accesul la fondurile AID este permis formal, numai țărilor cu P.N.B./loc. mai mic de 940$, dar plafonul operațional este de 580$. Efectiv, creditele s-au acordat, în proporție de 90%, țărilor cu nivelul acestui indicator sub 400$.

Inițial, creditele AID erau acordate pe o perioadă până la 50 de ani. Din 1987, termenul a fost redus la 40 de ani pentru țările mai puțin avansate, șă la 35 de ani pentru celelalte țări beneficiare. Perioada de grație la credite AID este de 10 ani.

Corporația Financiară Internațională a fost înființată în 1996, având ca scop : “stimularea expansiunii economice, încurajând dezvoltarea întreprinderilor private cu caracter productiv din regiunile mai puțin dezvoltate, completând astfel operațiunile BIRD”. Scopul existenței CFI constă în dezvoltarea economică prin stimularea sectorului privat.

CFI completează două probleme în cadrul Grupului Băncii Mondiale ; rezolvă problema investițiilor fără garanția guvernelor și furnizează capital, sub formă de participații și împrumuturi pe termen lung.

Până în 1990, numărul țărilor membre ale CFI era 133.

Având o activitate aparte, CFI are un grad de autonomie organizatorică și tehnică, de aceea se poate spune că CFI este, doar parțial, integrată în Banca Mondială. Din punct de vedere juridic și financiar, CFI este separată de BIRD.

Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor a fost înființată în 1985, de a asigura cu scopul investițiile contra riscurilor politice în țările lumii a treia. AMGI avea la înființare un capital de 1 082 milioane dolari, peste 50% fiind subscris de S.U.A. și Marea Britanie.

Deși Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional constituie entități distincte, cele două organisme lucrează împreună într-o strânsă cooperare. Prezentă încă de la înființare, această cooperare a devenit mai pronunțată începând din anii 1970.

Capitolul 2

Structura financiară a FMI-ului

2.1. Constituirea resurselor FMI

Esențialul resurselor de care dispune FMI-ul pentru a acorda credite este format din cotele-părți subscrise de statele membre. Cum cotele-părți sunt câteodată insuficiente pentru a răspunde țărilor membre, FMI-ul face apel la resursele împrumutate.

Cotele-părți

Cotele-părți reprezintă „capitalul” FMI-ului, adică fondurile proprii care îi permit să acorde credite. Fiecărui stat membru i se atribuie o cotă-parte, element esențial în viața instituției, căci cota-parte servește la determinarea importanței drepturilor de vot și a mărimii eventualelor credite.

Cum statutul nu precizează în ce mod se face determinarea cotelor-părți individuale, Consiliul guvernatorilor a decis, chiar de la acordurile de la Bretton Woods, să lege cotele-părți de factori economici, cum ar fi: venitul național, rezervele de schimb sau comerțul exterior, prin intermediul mai multor formule.

Inițial, mărimea cotei fiecărui membru, exprimată în dolari, a fost stabilită astfel încât să reflecte dimensiunea economică a țării respective țn cadrul economiei mondiale, luându-se în considerare factorii economici importanți:

2% din venitul național;

5% din rezervele de aur și dolari;

10% din media importului;

10% din variația maximă a exportului;

suma elementelor de mai sus, majorată la procentul exportului mediu față de venitul național.

„Formula de la Bretton Woods”, care a fost aplicată până în 1963, se prezintă astfel:

Cota = (0,02Y + 0,05R + 0,10M + 0,10V)(1 + X/Y)

unde: Y = venitul național în 1940;

R = valoarea aurului în dolari la 1 iulie 1943;

M = media importurilor în perioada 1934 – 1938;

V = variația maximă a exporturilor în perioada 1934 – 1938;

X = media exporturilor în perioada 1934 – 1938.

Cotele membrilor inițiali au fost legate de aceasta formulă, dar nu strict determinate de ea.

„Formula de la Bretton Woods” a fost revizuită în anii 1962 – 1963. Astfel, după aceasta dată, stabilirea mărimii cotelor s-a făcut după criterii mai elastice, predominând comparația cu cotele țărilor membre care au aproximativ același nivel de dezvoltare economică și financiară cu țara aderentă.

În urma celei de a doua revizuiri generale a cotelor, adoptată în 1990, formula modificată se prezintă astfel:

Cota = (0,01Y + 0,25R + 0,05P + 0,2276VC)(1 + C/Y)

unde: Y = produsul intern brut în 1985;

R = media lunară a rezervelor în 1985;

P = media anuală a plăților curente în 1981 – 1985;

VC = variația veniturilor curente.

Totalul cotelor-părți, care era de 7,5 miliarde de dolari în 1945, se ridică astazi la 145 miliarde de DST, adică mai mult de 200 miliarde de dolari.

PONDEREA DIFERITELOR ȚĂRI SAU GRUPURI DE ȚĂRI ÎN CAPITALUL FMI-ului (în % din total)

Sursă: Statisticile financiare internaționale ale FMI-ului.

N.B. – Ponderea drepturilor de vot diferă foarte puțin de cea a cotelor-părți. De fapt, un minimum de drept de vot este atribuit tuturor țărilor, chiar și celor mai mici, pentru a respecta un minimum de reprezentare pentru fiecare membu.

Cotele-părți sunt „subscrise” prima oară cu ocazia adeziuni la Fondul Monetar și, ulterior, cu ocazia revizuirii generale a cotelor-părți. Aceste subscripții dau loc la vărsăminte pentru 75% din total în moneda națională și pentru 25% în DST-uri sau într-o monedă desemnată de Fond ca „liber utilizabilă”, adică în devize „forte” (dolari, franci francezi, mărci germane, lire sterline și yeni japonezi). Pentru țările în curs de dezvoltare, vărsământul în devize necesită, desigur, o prelevare asupra rezervelor de schimb, în timp ce aceste rezerve sunt în general insuficiente. Dar, cum vărsământul poate fi imediat compensat printr-o tragere din „tranșa de rezervă”. O tranșă proporțională cu 25% din cota-parte care poate fi obținută fără condiții, vărsămintele cotelor-părți nu au în definitiv nici un impact asupra nivelului rezervelor în devize.

EVOLUȚIA COTELOR-PĂRȚI ȘI A CREDITELOR FMI-ului

(miliarde DST)

Sursă: FMI.

Pentru a menține capitalul FMI-ului într-o proporție constantă cu schimburile comerciale mondiale, nivelul cotelor-părți este revăzut la fiecare cinci ani. Și, eventual, mărit. Totuși anumite state s-au arătat reticente față de acceptarea unor creșteri prea importante ale capitalului FMI-ului, căci aceste creșteri pot necesita o autorizație parlamentară dificil de obținut (cazul S.U.A.). Creșterea cotelor-părți necesită, printre altele, o procedură destul de greoaie, fiindcă ea cere ratificarea de către statele componenete și reprezintă cel puțin 85% din dreptupile de vot. Aceste greutăți diverse au provocat întârzieri succesive creșterilor generale ale cotelor-părți, care explică de ce, în douăzeci de ani, raportul dintre cotele-părți și importurile mondiale a scăzut aproape la jumătate. Creșterea cotelor-părți intervenită în 1992 (+50%) a permis totuși restabilirea unei proporții mai adecvate.

Operațiunea de revizuire generală a cotelor este realizată de Consiliul Guvernatorilor, așa cum este prevăzut în statutul inițial al FMI.

Revizuirea cotei are două părți:

o parte proporțională prin care fiecare țară primește același procentaj de creștere pe care îl aplică cotei existente;

o parte selectivă prin care, fiecare țară primește o majorare proporțională cu cota calculată.

Astfel, cota actuală provine din ajustări graduale ale cotei calculate.

În următorul tabel sunt prezentate cotele rezultate în urma celei de-a noua revizuiri generale (martie 1997), precum și cele propuse la cea de-a unsprezecea revizuire generală (31 martie 1998), pentru primele 10 țări, în ordine descrescătoare a mărimii cotelor:

– milioane DST –

Se poate remarca faptul că țările industrializate dețin 59,8% din capital, din acestea grupul celor 10 țări industrializate având un procent de 52,2%. Grupul celor peste 120 țări în curs de dezvoltare dețin doar aproximativ 28% din capitalul FMI și, deci, din puterea de vot.

Împrumuturile

Grație subscripțiilor de cote-părți, FMI-ul dispune de resurse financiare pe care le poate împrumuta. Totuși, cum țările membre varsă 75% din acestea în monedă națională și cum cea mai mare patre din aceste monede nu sunt liber convertibile, numai jumătate din sumă (adică aproape 100 miliarde de dolari) este utilizabilă pentru finanțare de împrumuturi. Dacă o majoritate de țări ar decide să împrumute mai mult de 100% față de cotele lor părți (ceea ce este autorizat prin regulile asupra tragerii), FMI-ul ar putea atunci să se găsească fără lichidități. Acest risc a fost prezent în perioadele de puternice tensiuni financiare – așa cum a fost ăn cazul crizei datoriei țărilor în curs de dezvoltare și după șocurile petroliere – FMI.ul a decis atunci să recurgă la împrumuturi pentru a-și mări resursele.

Aceste împrumuturi permit, deci, Fondului să dispună de lichidități importante pe care le poate mobiliza în caz de criză financiară gravă. Recurgerea la împrumuturi riscă însă să schimbe natura Fondului, făcându-l să semene mai mult cu o bancă care împrumută pentru a-și finanța creditele, așa cum face Banca Mondială. Țările membre au decis astfel că Fondul trebuie să rămână o instituție ale cărei resurse provin în mod esențial din cotele-părți și au impus un plafon echivalent cu 60% din valoarea totală a acestora, adică suma pe care Fondul poate să o împrumute.

În 1993, singurul împrumut disponibil era acela cunoscut sub numele de „Acordul general de împrumut” (AGI – The General Arrangements to Borrow – GAB). AGI a fost stabilit în 1962 pentru cazurile în care împrumutul către una sau mai multe țări industrializate ar afecta propriile resurse ale FMI și acest lucru s-ar putea răsfrânge și asupra sistemului monetar internațional. Zece țări industrializate au contribuit la elaborarea acestor reglementări, dând naștere Grupului celor Zece. Elveția s-a alăturat AGI în 1964, deși nu era membră a FMI la acea dată. Acordul de împrumut a fost reactivat de nouă ori, inclusiv de cinci ori pentru Marea Britanie. În anul 1983, ca urmare a tendințelor alarmante din sistemul financiar internațional, în particular a crizei datoriilor, s-a convenit ca AGI să poată fi folosit pentru extinderea acordării creditelor FMI și altor țări; cu această ocazie AGI a fost suplimentat la 17 miliarde DST, o dată cu aderarea Arabiei Saudite, care a contribuit cu 1,5 miliarde DST. La începutul crizei datoriilor din Mexic în anul 1995, s-a hotărât dublarea AGI, în sensul unei reglementări paralele și trageri din resurse și pentru țările care nu făceau parte din Grupul celor Zece. AGI este contractat de țările componente ale G10 (G7 plus Olanda, Belgia și Suedia) cărora li s-au adăugat, ulterior, Elveția și Arabia Saudită. Această linie de credit se ridică la valoarea de 18,5 miliarde DST, aproximativ 26 miliarde de dolari. Este vorba de o rezervă pentru situații de urgență, destinată să fie utilizată doar în cazul unei crize grave a sistemului monetar internațional. Ea a fost utilizată de mai multe ori în momentele de grave crize financiare în țările industrializate (Franța, în 1969, și Statele Unite, în 1978) cu scopul de a le ajuta să finanțeze dificultățile temporare ale balanței de plăți.

În 1995, ca urmare a acordării unui credit Mexicului, excepțional ca mărime (12,1 miliarde de dolari), urmat apoi de un credit de aproape 7 miliarde de dolari acordat Rusiei, FMI-ul a văzut lichiditățile sale scăzând foarte repede. Pentru a-i furniza suficiente în cazul unei serii de crize financiare, G10 a decis, în mai 1996, să dubleze suma Acordurilor generale de împrumut, aducând-o la valoarea de 50 miliarde de dolari.

Nu s-a făcut nici o modificare în Prevederile Acordului FMI în vederea obținerii de noi resurse de pe piețelor internaționale de capital. Mai mulți membri ai FMI se tem că aceste modificări ar reduce dorința țărilor membre de a disponibiliza resurse pentru Fond și astfel s-ar periclita echilibru precar între drepturile și obligațiile membrilor. În același timp, caracterul monetar al FMI ar fi distrus și asfel, prin dispariția principalei linii de demarcație între FMI și Banca Mondială, care de asemenea se finanțează de pe piețele de capital, ar crește considerabil curentul de opinie în favoarea fuzionării celor două instituții Bretton Woods.

BALANȚA FMI (departamentul general) LA 31 MARTIE 1995

(în miliarde DST)

2.2 Facilitățile de creditare

Ajutorul financiar acordat de FMI se bazează pe sistemul tranșelor de credit în care fiecare tranșă reprezintă 25% din cota de participare a țării respective la Fond. Prima tranșă este ușor de obținut pentru țările cu probleme în balanța de plăți. Pentru acordarea următoarelor tranșe, problema se pune în mod diferit: țara care solicită ajutorul financiar trebuie să adopte un program politic elaborat în colaborare cu FMI. Se pune problema unor condiții, a unor criterii de performanță care pot fi folosite pentru a monitoriza progresele programului. Creditul este luat în etape și modificat după gradul în care sunt îndeplinite condițiile impuse. Aceste facilități de creditare, inclusiv prima tranșă sunt limitate la maximum 100% din cota de participare și trebuie reconsiderat în termen de 5 ani.

În plus față de aceasta Fondul are 2 tipuri speciale de facilități de creditare: Facilitatea de finanțare compensatorie (introdusă în 1963) și Facilitatea stocului tampon (1969). Facilitatea de finanțare compensatorie și contingentată (FFCC/CCFF) este o facilitate menită să preia din problemele balanței de plăți, ca urmare a unei diminuări temporare a câștigurilor din exporturi. Aceasta interesează în primul rând țările producătoare de mărfuri de bază care riscă eșecuri în export, din motive fără posibilitate de control cum ar fi compromiterea recoltelor sau declinul temporar al comerțului mondial. Din anul 1981 această facilitate a beneficiat de o variantă separată pentru acoperirea exceselor temporare în prețul cerealelor de export. Din anul 1988 compensarea a fost posibilă, în anumite condiții și pentru alte contingente, cum ar fi creșterea nivelului internațional al ratei dobânzii. Facilitățile prin stocul tampon se referă la posibilitatea de a finanța menținerea unor stocuri tampon de mărfuri de bază, pentru care există acorduri internaționale recunoscute. În practică, numai un număr mic de țări au beneficiat de această facilitate. Ambele facilități speciale sunt finanțate exclusiv din resursele proprii ale Fondului.

În anul 1974 a apărut o nouă facilitate de finanțare extinsă (FFE/EFF), care era destinată în special țărilor în curs de dezvoltare care se confruntau cu dezechilibre structurale în producție și comerț și care nu puteau fi remediate pe termen scurt, necesitând un program de ajustare și o schemă de amortizare de lungă durată. Termenul de plată (de scadență) este mai lung decât în cazul celorlalte facilități menționate mai sus: amortizarea începe după patru ani, în timp ce întregul împrumut trebuie înapoiat după 10 ani. Introducerea acestei facilități extinse a reprezentat pentru FMI îndepărtarea de politica de tranșe de credit normale folosită pentru măsurile de stabilizare pe termen scurt.

Cu excepția facilității pentru reducerea sărăciei și dezvoltare, toate mecanismele și facilitățile de finanțare sunt însoțite de o dobândă – comisionul FMI – , anumite facilități antrenând un comision suplimentar. Nivelul comisionului este la ora actuală în jur de 4%. FMI descurajează recurgerea excesivă la resursele sale aplicând un comision adițional la creditele de ramburseze împrumuturile cu anticipație dacă situația operațiunilor lor externe le-o permite.

În aprilie 1995, aproape o sută de țări erau îndatorate față de Fond, adică mai mult de jumătate din statele membre. Sigur, toate aceste țări nu aveau un program de ajustare în curs, cincizeci și șase dintre ele aveau un acord extins (pentru cealaltă jumătate din ele) sau sub forma unui acord de confirmare sau a unui acord extins (pentru cealaltă jumătate). Celelalte reușiseră programele de stabilizare și puteau rambursa datoria lor către Fond fără a avea nevoie de credite suplimentare.

Împrumuturile țărilor membre sunt proporționale cu cotele-părți, mărimea creditului acordat, depinde, de asemenea, de nevoia de finanțare externă, de calitatea programului întreprins, de mărimea datoriei față de Fond, de perspectivele balanței de plăți și de ușurința de adaptare. În orice caz, mărimea datoriei în curs față de Fond trebuie să rămână inferioară cifrei de 300% față de cota-parte. În mai 1996, totalul creditelor și împrumuturilor acordate de fond se ridică la 42,1 miliarde DST (aproape 60 miliarde de dolari) repartizați pe patru continente în curs de dezvoltare (America Latină – 42,9%, Europa de Est – 28,9%, Africa – 17,0%, Asia – 10,7%, Orientul Mijlociu – 0,9%).

ȚĂRI CARE UTILIZEAZĂ MAI MULT DE 500 MILIOANE DE DST CREDIT DE LA FMI (la 30 decembrie 1995)

Deși importantă în sine, valoarea creditelor acordate de Fondul Monetar este o fracțiune marginală din fluxurile financiare acordate țărilor în curs de dezvoltare. Prin comparație, Banca Mondială împrumută o sumă de patru ori mai mare țărilor sale membre.

Țările în curs de dezvoltare judecă, deci, câteodată creditele acordate de FMI ca fiind insuficiente. Ele ar dori să obțină credite superioare, pentru a-și mări importurile și pentru a-și susține cererea internă și se plâng, de asemenea, de diminuările temporare ale mărimii creditelor acordate de Fond. Această critică nu este ceva nou. Mărimea resurselor Fondului a fost considerată insuficiente încă mai de mult: delegația americană condusă de Harry White nu a cedat decât parțial cererilor lui Keynes, pentru mărirea cotelor-părți; creșterile generale ale cotelor-părți au fost întârziate deseori. Fondul refuză, totuși, să mărească creditele din trei motive principale.

În primul rând, FMI-ul caută înainte de toate să exercite un rol de catalizator, adică să ajute țările membre să mobilizeze o asistență financiară pe lângă creditorii de fonduri bilaterale, pe lângă celelalte organizații multilaterale și, eventual, în cadrul reeșalonării datoriei lor externe.

DATORIA EXTERNĂ PE TERMEN LUNG ȘI CREDITELE ACORDATE DE FMI CONTRACTATE DE ȚĂRILE ÎN CURS DE DEZVOLTARE (miliarde de dolari la sfârșit de an)

Sursă: Banca Mondială (World Debt Tables 1994 – 1995).

În absența unui program de ajustare aprobat de Fond, această asistență nu va fi acordată. Așa se face că un dolar împrumutat de Fond generează cel puțin alți patru dolari de asistență externă.

În al doilea rând, prudența Fondului se explică prin faptul că a acorda împrumuturi unor țări ale căror balanțe de plăți sunt deficitare nu este o acțiune lipsită de riscuri, așa cum s-a văzut din exemplul apariției întârzierilor rambursărilor către Fond.

În sfârșit, în al treilea rând, creditele FMI-ului sunt, prin natura lor, susțineri financiare de scurtă durată destinate să ajute la depășirea dificultăților temporare ale balanței de plăți (cu excepția facilităților pentru țările cele mai sărace FAS și FASR), și nu ca împrumuturile unei instituții de dezvoltare cum ar fi Banca Mondială al cărei scop este asigurarea unei finanțări pe termen lung. Deci, mărimea creditelor Fondului scade câteodată, atunci când mărimearambursărilor este superioară celei a noilor credite. Această evoluție este conformă cu „caracterul monetar” al Fondului. Resursele Fondului trebuie să „circule”, adică să nu rămână imobilizate timp îndelungat în aceeași țară. Aportul net al Fondului este, deci, pozitiv în prima jumătate a anilor 1980, din cauza crizei datoriei țărilor în curs de dezvoltare; după 1987, creditele luate în anii precedenți încep să fie rambursate și tragerile scad grație începutului de rezolvare a crizei; între 1990 și 1995, aportul devine pozitiv datorită nevoilor financiare ale țărilor din Europa de Est în tranziția lor către economia de piață.

NUMĂR DE ACORDURI ALE FMI-ului ÎN CURS

(în luna aprilie a fiecărui an)

Drepturile de tragere

Creditele acordate de Fondul Monetar au mai multe obiective, definite de articolele I și IV ale Statutului. Ele încurajează adoptarea de politici de deschidere și de liberalizare în țările a căror poziție externă ar fi prea fragilă pentru a putea permite astfel de politici. Ele evită politici nefaste comunității internaționale în țările care întâlnesc dificultăți externe, cum ar fi introducerea de restricții privitoare la libertatea schimburilor și a măsurilor de control al schimburilor. Creditele FMI-ului au un caracter temporar; ele sunt acordate pentru susținerea de politici permițând rezolvarea unui deficit al balanței de plăți.

Tragerile din fondurile FMI-ului se fac sub forma dreptului de a cumpăra devize convertibile. Statele membre au dreptul să cumpere de la FMI devize străine de care au nevoie, plătindu-le cu propriile lor monede. De exemplu, o țară în curs de dezvoltare, care are drept de tragere asupra Fondului, poate cumpăra dolari, mărci germane sau franci francezi în schimbul cărora depune titluri din datoria sa publică exprimate în monedă proprie. În momentul în care operația ia sfârșit, țara își răscumpără propria monedă cu devize străine pe care și le-a procurat între timp. Aceste operațiuni de cumpărare sunt analoage cu acordarea unui credit și rambursarea lui ulterioară. Statul care „cumpără” (împrumută) devize străine cu ajutorul monedei sale naționale plătește un „comision” (dobândă) asupra acestei trageri, și trebuie apoi „să răscumpere” (să ramburseze) moneda sa cu aur sau cu devize forte stabilite de Fond. Fondului Monetar i se conferă același mod de funcționare cu al unei întreprinderi de credit mutual, la care membrii fac depozite și obțin credite, și vizavi de care ei se regăsesc fie în poziție creditoare, fie în poziție debitoare, în funcție de evoluția nevoilor lor de finanțare.

Aceste trageri asupra resurselor în devize ale Fondului sunt supuse unor reguli stricte, căci măresc depozitul FMI-ului în monede „slabe” și reduc rezerva devizelor „forte” disponibile. Pentru a evita ca depoziteleîn devize forte să nu se epuizeze, tragerile sunt supuse unor condiții din ce în ce mai stricte. Regulile inițiale stabilesc că o tranșă de credit corespunzând la 25% din cota-parte (denumită pe atunci tranșă-aur) poate fi obținută în orice moment, în mod automat, și fără condiții (după demonetizarea aurului această tranșă se va numi tranșă de rezervă). Tranșele următoare sunt împărțite în patru tranșe de credit egale fiecare, echivalente cu 25% din cota-parte. Cumpărarea primei tranșe de credit necesită permisiunea Fondului, căci ea transferă rezervele într-o monedă la un nivel de peste 100% din cota-parte a țării (75% vărsate cu titlul de cotă-parte și 25% cu titlul de tranșă-aur). Cumpărarea celor de a doua, a treia și a patra tranșe de credit, denumite tranșe superioare de credit, transferă rezervele Fondului într-o monedă națională de peste 125% din cota-parte. Pentru a trage din aceste tranșe, țara beneficiară trebuie să demonstreze că practică politici de redresare a balanței de plăți care-i vor permite să răscumpere moneda sa națională. Cumpărarea celor patru tranșe de credit transferă rezervele Fondului într-o monedă națională de 200% din cota-parte. Nici o țară nu poate efectua cumpărări care să transfere rezervele cumulate ale Fondului în monedă națională peste acest nivel, doar dacă au derogări explicite. Aceste reguli inițiale referitoare la operațiunile financiare ale Fondului, chiar dacă apar destul de complicate în momentul în care Fondul își începe operațiunile, vor deveni și mai complexe în anii următori.

Facilitățile existente

Timp de mai mulți ani, FMI-ul a dezvoltat un număr important de împrumuturi, instrumente sau „facilități”, care sunt croite pentru a adresa circumstanțe specifice membrilor grupului său diversificat. Țările subdezvoltate pot împrumuta la o rată a dobânzii mai scăzută prin Facilitatea de Dezvoltare și Reducere a Sărăciei (PRGF). Împrumuturile neconcesionale se pot întâlni în una din cele cinci facilități principale: Aranjamentele Stand-By (SBA – Stand-By Arrangements), Facilitatea de Finanțare Extinsă (EFF – Extended Fund Facilities), Facilitatea Suplimentară WH (SRF – Supplemental Reserve Facility), Liniile de Credit Eventuale (CCL – Contingent Credit Lines) și Facilitatea de Finanțare Compensatorie (CFF – Compensatory Financing Facility).

Cu excepția PRGF, toate facilitățile sunt subiectul ratei dobânzii impuse de piața FMI-ului, cunoscută sub denumirea de “rată de cost” și doar unele sunt supuse unei prime a ratei dobânzii, o “taxă suplimentară”. Rata de cost se bazează pe rata de dobândă a DST-ului, care este revizuită săptămânal pentru a ține cont de schimbările ratei dobânzii la împrumuturile pe termen scurt de pe piețele monetare internaționale majore. Rata de cost este, în present, în jur de 4%. FMI-ul nu încurajează utilizarea excesivă a acestor resurse impunând o taxă suplimentară asupra împrumuturilor mari, iar țările sunt așteptate să ramburseze împrumuturile mai devreme, dacă poziția lor externă le permită să o facă.

Facilitatea de Dezvoltare și Reducere a Sărăciei (PRGF). FMI-ul, de mulți ani, a ajutat țările subdezvoltate prin Facilitatea de Ajustare Structurală Reîntărită (ESAF – Enhanced Structural Adjustment Facility). În 1999, totuși, a fost luată o hotărâre de a se întări concentrarea asupra sărăciei și astfel ESAF a fost înlocuită cu PRGF. Împrumuturile prin Facilitatea de Dezvoltare și Reducere a sărăciei se bazează pe un Document al Strategiei de Reducere a Sărăciei (PRSP – Poverty Reduction Strategy Paper), care este pregătit de de fiece țară beneficiară a Facilității în cooperare cu societatea civilă și alți parteneri de dezvoltare, în special cu Banca Mondială. Rata de dobândă percepută pentru PRGF este doar 0,5% , și împrumuturile pot fi rambursate după o perioadă maximă de 10 ani.

Aranjamentele Stand-By (SBA). SBA sunt proiectate să se adreseze problemelor pe termen scurt al dezechilibrului balanței de plăți și este cea mai des utilizată facilitate a FMI-ului. Durata unui SBA este, de obicei, 12-18 luni. Rambursarea trebuie făcută timp de maxim 5 ani, dar se așteaptă ca țările să ramburseze timp de 2-4 ani.

Facilitatea de Finanțare Extinsă (EFF). Prima criză a petrolului și urmarea acesteia – dezechilibrarea balanțelor majorității țărilor lumii și cu deosebire a țărilor în curs de dezvoltare a determinat FMI să introducă o nouă facilitate. Astfel, în anul 1974 a fost introdusă Facilitatea de Finanțare Extinsă. Aceasta este destinată exclusiv țărilor în curs de dezvoltare ce înregistrau dezechilibre structurale în producție și comerț, ce nu puteau fi înlăturate pe termen scurt impunând elaborarea și aplicarea unui program de ajustare structurală pe termen lung. Această facilitate a deschis o breșă în mecanismul de funcționare a Fondului, în sensul că termenul de acordare a facilității era de 10 ani, deci termen lung, iar pe de altă parte deschidea posibilitatea ca FMI să apeleze, pentru a o finanța, la împrumuturi. Aranjamentele prin EFF sunt mai lungi (3 ani) și perioada de rambursare se poate extinde la 10 ani, cu toate că se așteaptă să se ramburseze timp de 4½ – 7 ani.

Facilitatea suplimentară WH (SRF). SRF a fost introdus în 1997 pentru a întâlni pe scară largă nevoile de finanțare pe termen scurt. Pierderea neașteptată a încrederii în piață datorită apariției economiilor de piață în 1990, a condus la scurgeri masive de capital, care necesitau împrumuturi pe o scară mai largă decât orice altă cerință cerută FMI-ului până atunci. Țările trebuie să ramburseze împrumutul după o perioadă maximă de 2,5 ani, dar, totuși, sunt așteptate să ramburseze cu un an mai devreme. Toate împrumuturile SRF conțin o taxă suplimentară importantă de 3-5 puncte procentuale.

Liniile de Credit Eventuale (CCL). CCL se deosebește de alte facilități ale FMI-ului prin faptul că scopul său este de a ajuta membrii săi să prevină crizele. Fondat în 1997, el a fost proiectat pentru țări ce pun în aplicare politicile economiei sonore și pot fi amenințate de o criză în oricare din economiile mondiale s-ar afla, fenomen cunoscut sub denumirea de „efectul de contagiune financiară”. CCL este subiectul acelorași condiții de rambursare ca SRF, dar suportă o taxă suplimentară mai mică.

Facilitatea de Finanțare Compensatorie (CFF). CFF a fost fondat în 1960 pentru a ajuta țările să acopere pierderile temporare ale încasărilor din exporturi și să finanțeze o creștere a costului importurilor de cereale. Condițiile de rambursare sunt aceleași ca la SBA, cu excepția că împrumuturile CFF nu suportă o taxă suplimentară.

Asistența financiară în caz de urgență (Emergency assistance). FMI furnizează asistență financiară în caz de urgență țărilor ce au trecut prin un dezastru natural sau abia au ieșit dintr-un conflict. Împrimuturile de urgență sunt subiectul unei rate de cost de bază și trebuie să fie rambursate timp de 5 ani.

Facilitatea de Dezvoltare și Reducere a Sărăciei (PRGF)

Martie 2001

În septembrie 1999, obiectivele împrumuturilor FMI-ului s-au extins incluzând o țintă asupra reducerii sărăciei în contextul unei strategii orientate asupra dezvoltării. FMI va sprijini, alături de Banca Mondială, strategiile elaborate de țările debitoare în Documentul Strategiei de Reducere a Sărăciei (PRSP), strategii ce vor fi pregătite cu participarea societății civile – incluzându-i și pe cei săraci – și a altor parteneri de dezvoltare. Reflectând noile obiective și proceduri, FMI a înființat PRGF-ul pentru a înlocui Facilitatea de Ajustare Structurală Reîntărită (ESAF).

În septembrie 1999, Adunarile Anuale au decurs într-un mandat clar pentru FMI: să integreze obiectivele reducerii sărăciei și dezvoltării mult mai complet în operațiunile sale în țările membre mai sărace. Acest mandat a fost urmat de o consecință: apariția unei noi facilități, Facilitatea de Dezvoltare și Reducere a Sărăciei (PRGF).

Cele mai clare și fundamentale schimbări ale acestei acțiuni rezultă din faptul că țintele și politicile infiltrate în PRGF – programele susținute – vor rezulta din propria strategie a țării.

Programele de sprijin PRGF diferă de cele ale ESAF într-un mod semnificativ:

Integrarea obiectivului de reducere a sărăciei în politicile macroeconomice.

Politicile esențiale macroeconomice, incluzând și țintele pentru dezvoltare și inflație, cât și atacurile politicilor fiscale, monetare și externe, sunt subiectele consultării publice. Programele sociale și regionale, la fel ca și reformele structurale, ce au ca scop principal reducerea sărăciei și dezvoltarea economică, trebuiesc identificate și evidențiate în timpul procesului de întocmire a PRSP-ului. De asemenea, trebuie luat în considerație și impactul lor bugetar ținând cont de o distribuire a cheltuielilor eficientă și cu un scop bine determinat. În această privință, autoritățile trebuie să ia în considerație efectele cererii interne, capacitatea de implementare și nevoia de a menține un nivel adecvat al rezervelor internaționale. Ei sunt obligați să se asigure că programele de cheltuieli pot fi finanțate într-un mod sustenabil și neinflaționist.

Accentuarea unei mai bune guvernări. Programele de sprijinire – PRGF – de asemenea se concentrează asupra unei îmbunătățiri a guvernării, aceasta fiind un punct important pentru stabilitatea macroeconomică, dezvoltarea sustenabilă și reducerea sărăciei. Ținta principală este îmbunătățirea managementului resurselor umane, atingând o mai mare transparență, o scrutare publică activă și o creștere, în general, a supravegherii guvernamentale a managementului fiscal.

PRSP-ul este întocmit de Guvern, bazându-se pe un proces în care se implică și societatea civilă, ONG-urile, donatorii și instituțiile internaționale. Se așteaptă ca țările să informeze permanent societatea civilă despre dezvoltarea programului și să monitorizeze implementările sale. PRSP-urile întocmite local trebuie să aducă idei proaspete privind strategiile și măsurile necesare atingerii scopurilor de dezvoltare și reducere a sărăciei. FMI-ul și Banca Mondială vor asista la proces și se așteaptă ca alți donatori bilaterali și multilaterali să furnizeze sfaturi. Totuși, strategiile și politicile trebuie să rezulte din dezbaterile naționale în care vocea sărăcimii, în special, să fie auzită.

Se asteapta ca programele de susținere – PRGF – sa acopere ariile ce sunt responsabilitatea de bază a FMI, până când o măsură structurală oarecare va avea un impact macroeconomic direct asupra lor. Aceste programe includ: consultanță pentru aplicarea unor politici macroeconomice prudente, reforme structurale în domeniile ce au tangențe, cum ar fi rata de schimb și politica fiscală și un management fiscal, o execuție bugetară , o transparență fiscală mai bune. La necesitate, FMI va coopera cu Banca Mondială în modelarea programelor de susținere – PRGF. Banca va trebui să preia conducerea în îndrumarea autorităților asupra adoptării strategiilor de reducere a sărăciei, inclusiv diagnozele necesare cum ar fi: evaluările gradelor de reducere a sărăciei și monitorizarea lor, rezultatele structurale și pe sectoare, sociale, cât și în ajutorarea autorităților de a optimiza nivelul cheltuielilor primare necesare.

Finanțarea prin PRGF este dirijată cu ajutorul Trustului PRGF. Trustul dobândește resurse la rate de dobândă de pe piață de la furnizorii de resurse – bănci centrale, guverne și instituții guvernamentale – și le împrumută, la rândul său, beneficiarilor eligibili ai facilității PRGF. Trustul utilizează contribuțiile pentru a subvenționa rata dobânzii a acestor împrumuturi. El, de asemenea, menține un Cont de Rezervă (o securitate în cazul pretențiilor creditorilor asupra Trustului) pentru cazul neonorării obligațiilor debitorilor PRGF.

Termeni și condiții ale PRGF

În martie 2001, un număr total de 77 de țări subdezvoltate puteau utiliza facilitatea PRGF.

O țară eligibilă poate împrumuta până la o sumă maximă de 140 % din cota-parte sa în cadrul FMI-ului printr-un aranjament de 3 ani; cu toate acestea, această limită poate fi ridicată, în circumstanțe excepționale, până la maxim 185 % din cota-parte. Suma maximă nu constituie o întitulare și suma împrumutată va depinde de deficitul balanței de plăți al membrului ce trebuie acoperit, de forța programului de ajustare, de modul deosebit de utilizare a creditului Fondului și de utilizările sale în trecut.

Împrumuturile prin facilitatea PRGF suportă o rată de dobândă anuală de 0,5 % cu rate semestriale, începând cu 5,5 ani și terminând cu 10 ani după acordarea creditului.

Liniile eventuale de Credit ale FMI

Iunie 2001

Fondul Monetar Internațional a jucat un rol central în efortul comunității internaționale de a-și întări imunitatea față de crizele financiare. Un element-cheie al prevenirii crizei este facilitatea CCL a FMI-ului – o facilitate de precauție destinată să ajute țările membre ce au politici economice puternice și sisteme financiare de răsunet să reziste contagiunii ce provine din tulburările de pe piețele de capital globale.

CCL intenționează să ca o linie precaută de apărare, reducând vulnerabilitatea și sprijinind încrederea investitorilor în economiile de piață alese. Aceasta mărește rezervele valutare de schimb pe care un împrumutător străin sănătos le poate trage când este amenințat de scurgerile volatile de capital. CCl a fost aprobată de Consiliul Executiv al FMI în 1999 ca răspuns la răspândirea rapidă a tulburărilor pe piețele financiare globale în timpul Crizei Asiatice și urmărilor acesteia. Câteva țări au luat în considerație posibilitatea utilizării facilității CCL după criză, însă nu au recurs la ea din cauza sesizării unor puncte slabe în designul original.

Ca rezultat, în anul 2000, Consiliul a aprobat câteva schimbări importante ce aveau drept scop atractivitatea mai mare a facilității. În primul rând, ratele de dobândă ale CCL-ului au fost reduse, ele fiind peste nivelul pieței, însă mai scăzute decât ratele SRF-ului, ceea ce a permis țărilor confruntate cu crize ale contului de capital să aibă acces la credite pe termen scurt relativ mari. În al doilea rând, Consiliul a hotărât să se poată accesa prima porțiune a facilității mult mai automat.

Criteriile de eligibilitate

CCL este adresat membrilor care nu sunt supuși riscului unei crize a datoriei publice externe venită din interior, dar celor care pot fi vulnerabili la efectele contagioase ale crizelor conturilor de capital din alte țări. Un membru FMI trebuie să îndeplinească cele 4 criterii:

Necesități neașteptate ale resurselor FMI. Un membru trebuie să urmărească politici care sunt considerate improbabile de a produce o necesitate pentru finanțarea de către FMI – cu excepția contagiunii. CCL este o facilitate de precauție, astfel încât ea nu va fi aprobată dacă membru o aplică în timp ce se confruntă deja cu presiuni ale balanței de plăți ți determină o nevoie a utilizării CCL-ului.

O evaluare pozitivă a politicilor și progresării prin aderarea la standardele internaționale acceptate. Consiliul Executiv al FMI trebuie să fi făcut și să facă, în continuare, o evaluare pozitivă a politicilor economice ale membrului – în special riscul presiunilor semnificative ale balanței de plăți – deși aceasta nu exclude posibilitatea unei recomandări a schimbării politicii. Indicatorii principali ca: balanța fiscală, creșterea economică, inflația, mișcările de capital, rezervele interne și contul balanței curente vor fi evaluate. Consiliul, de asemenea, ia în considerație soliditatea sistemului financiar, de preferință bazat pe Programul de Evaluare a Sectorului Financiar (Financial Sector Assessment Program) – analiză detaliată condusă de FMI și Banca Mondială.

Evaluarea aderării la standarde trebuie să implice minim 4 elemente: (1) subscrierea și utilizarea Standardelor Speciale de Răspândire a Datelor ale FMI-ului (Special Data Dissemination Standards), care ghidează țările spre o accesibilitate mai mare publicului, (2)acordul cu Principiile lui Basle Core ale Supravegherii Bancare (Basle Core Principles for Banking Supervision), (3) folosirea codului de transparență fiscală, conceput de FMI, (4) utilizarea codului de transparență în politicile monetară și fiscală. O analiză mai în profunzime a aderenței ar fi posibilă acolo unde s-ar întocmi un Raport de Observare a Standardelor și Codurilor (ROSC – Report on Observance of Standards and Codes). ROSC-urile cuprind evaluarea aderenței la alte șapte seturi de standarde și coduri.

Relații constructive cu creditori privați și progresul privind limitarea vulnerabilității externe. Evaluarea relațiilor cu creditorii privați, efectuată de FMI, va căuta interacțiuni cu sectorul privat cum ar fi cadrul pentru discuțiile debitor-creditor, o strategie prudentăpentru managementul datoriilor, un regim falimentar intern puternic și absența restanțelor de plată. Aspectele principale ale vulnerabilității externe vor fi, de esemenea, luate în considerație, incluzând regimul ratei de schimb, nivelele și trendurile ratei de schimb și sustenabilitatea datoriei publice și datoria publică totală.

Un program macroeconomic și financiar satisfăcător și un angajament de ajustare a politicilor. Aceasta necesită aprobarea de către Consiliul Executiv a unui program macroeconomic trimestrial cantitativ și politici structurale de reformă ale membrului, împreună cu un angajament de ajustare a politicilor, dacă e cazul.

Termeni și condiții ale CCL

Angajamentele fondurilor prin facilitatea CCL sunt valabile maxim 1 an, având o bază stand-by. Deoarece nu există o limită generală a accesului, se așteaptă, atât timp cât nu există circumstanțe excepționale, angajamentele să fie în limita de 300 – 500 % din cota-parte a membrului. Decizia privind mărimea împrumutului, de asemenea, va fi luată în dependență de impactul potențial asupra lichidității Fondului.

După aprobarea împrumutului, o parte mică a acestuia va fi disponibilă imediat. În continuare, accesul va fi permis doar în cazul unei apropieri a crizei, în dependență de o revizuire de „activare” a Consiliului Executiv pentru a decide cantitatea ce va fi eliberată imediat – de obicei 1/3 din total. Fazele și condițiile eliberărilor ulterioare din aranjament vor fi decise într-o revizuire de „post-activare”.

Țările beneficiare ale CCL sunt așteptate să ramburseze după o perioadă de 12 – 18 luni după primire. Taxele pentru țările ce au fost acceptate vor fi mai mici decât prin apelarea la facilitatea SRF – o altă facilitate a FMI-ului pentru credite de proporții mari. Pentru țările ce utilizează CCl-ul, taxa suplimentară începe de la 150 puncte de bază, ridicându-se la 350 puncte de bază, în dependență de durata împrumutului. Aceasta pot fi comparată cu taxa suplimentară de 300 și 500 puncte de bază pentru facilitatea SRF, care este disponibilă membrilor ce nu au fost acceptați pentru CCL.

Asistența de urgență a FMI-ului legată de dezastrele naturale și situațiile post-conflictuale.

Martie 2001

În adaos la susținerea cu ajutorul facilităților sale obișnuite și speciale, FMI ajută membrii săi să ocolească conflictele și să-și redobândească stabilitatea economică în perioadele de după acestea.

Încă din anii ’60 FMI acordă asistență financiară de urgență rapidă țărilor-membre care sunt afectate de calamități. Asistența de urgență e acordată în cazuri în care statul-membru nu-și poate satisface singur nevoile sale financiare, din cauza unor calamități ca: inundațiile, cutremurele, uraganele sau secetele, cu goliri serioase de rezerve externe proprii.

În 1995, polița FMI despre asistența de urgență a fost expandată, ca să acopere nevoile țărilor în situații post-conflictuale. Asistența de urgență post-conflictuală se acordă în situații când un stat-membru care are nevoie de o balanță de plată urgentă este incapabil să dezvolte și să implementeze un program economic viabil deoarece capacitatea sa a fost dăunată de un conflict, cu condiția că există totuși capacitate suficientă pentru planificare și implementare a politicii necesare.

Când FMI se angajează să satisfacă nevoile deosebite ale țărilor aflate în situații post-conflictuale, atunci o face ca o parte dintr-un efort internațional comun, cu o serie de agenții multilaterale și donatori bilaterali, preluând controlul în coordonarea și mobilizarea asistenței.

Un stat-membru FMI care cere ajutor financiar e obligat să descrie politicile economice corespunzătoare pe care își propune să le îndeplinească; să accepte aceste condiții ar însemna să se evite introduceri sau intensificări de schimb și comerț. În cele mai multe cazuri, acest lucru e urmat de un angajament față de FMI sub una din formele obișnuite de împrumut. Împrumuturile pentru asistență de urgență nu implică criterii sau faze ale tranzacționării fondurilor. Asistența e limitată, de obicei, la 25 % din cota statului-membru în cadrul FMI, cu toate că fonduri in valoare de până la 50 % din cotă pot și au fost acordate în anumite circumstanțe. Deasemenea, asistența prevede faptul că membrul cooperează cu FMI în vederea găsirii unor soluții la problemele sale economice.

Politicile FMI cu privire la asistența de urgență în legătură cu calamitățile au ca scop susținerea financiară a eforturilor de recuperare ale țărilor și suportă orice programe de adaptare care pot apare.

Rolul-cheie al FMI-ului în cazul țărilor în situații post-conflictuale este acel de a ajuta la recuperarea stabilității macroeconomice și de a pune baza pentru susținerea pe termen lung a creșterii economice. Acest lucru e realizat în stadiul inițial prin asistență tehnică în scopul de a ajuta la reconstruirea administrativă și institutională a economiei. Odată ce situația a fost suficient stabilizată, FMI-ul poate face disponibilă asistența financiară, care, deseori, joacă un rol-cheie în catalizarea susținerii din partea altor creditori sau donatori.

Suportul tehnic: Suportul tehnic al FMI-ului se concentrează asupra reconstruirii capacității macroeconomice de implementare a politicilor, de exemplu: reconstruirea capacității statistice și stabilirea și reorganizarea instituțiilor fiscale, monetare și de schimb valutar pentru a ajuta la restabilirea ulterioră a abilității de impozitare guvernamentală, plății, creditului și operațiilor de schimb valutar, precum și asigurării instrumentării eficiente a resurselor acordate. Asistența tehnică într-o serie de domenii este, de asemenea, deseori acordată de astfel de instituții ca: Programul de Dezvoltare a Națiunilor Unite, Banca Mondială, Uniunea Europeană și donatorii bi- și multilaterali.

Recomandări politice: Recomandările politice ale FMI-ului acoperă întreaga categorie de politici macroeconomice, la fel ca și măsurile structurale necesare.

Asiatența financiară: FMI-ul poate acorda ajutor financiar relativ repede furnizat. Perioada de tranzacționare depinde de factorii specifici țării, așa ca: rapiditatea de ajustare a situației politice, capacitatea statului-membru de a formula și implementa un program economic viabil, timpul de care e nevoie pentru mobilizarea suportului donatorilor și, dacă e relevant, cantitatea datoriilor față de instituțiile multilaterale.

Țările care au primit Asistență de Urgentă în situații Post-Conflictuale se pot vedea în tabelul următor:

Pentru a beneficia de asistență de urgență în situatii post-conflictuale, trebuie să se ia o hotărâre:

Dacă situația actuală în statul corespunzător se prezintă ca post-conflictuală, unde e nevioe urgentă de o balanță de plată pentru a restaura rezervele financiare și a efectua plățile curente esențiale, inclusiv plata datoriilor către instituțiile multilaterale, FMI-ul având un rol-cheie în catalizarea suportului din partea altor surse oficiale;

În cazul în care capacitatea instituțională și administrativă a statului respectiv a fost redusă până la punctul în care statul-membru e incapabil să dezvolte și să implementeze un program politic macroeconomic care să poată fi acceptat sub angajamentul față de FMI.

Dacă, cu toate acestea, există suficientă capacitate pentru organizare politică și o asigurare din partea autorităților că resursele acordate de către FMI vor fi adecvat utilizate.

Aspectele financiare ale facilităților de credit

1Rata dobânzii la resursele împrumutate este aceeași pentru toate facilitățile, cu excepția FAS și FASR pentru care rata dobânzii este de 0,5% pe an.

Condiționarea facilităților FMI-ului

2.3 Drepturile speciale de tragere (DST)

DST este primul activ de rezervă, purtător de dobândă,creat prin decizie internațională;existența lui este legată de completarea activelor de rezervă existente, și este alocat de către Fond membrilor participanți la Departamentul DST. Această monedă a fost creată cu ocazia adunării anuale la Rio de Janeiro, în 1967, pentru a furniza lichiditățile necesare bunei funcționări a sistemului monetar internațional , într-o epocă în care crearea de dolari necesară expansiunii mondiale a fost percepută ca insuficientă. În cadrul statutului FMI unitatea valorică a unui DST este definită ca echivalentul a 0,888671 grame aur fin, ceea ce corespunde valorii paritare a dolarului valabile la 1 iulie 1944. În anul 1974 s-a renunțat la definirea în aur a DST, trecându-se la o definire pe baza coșului valutar.

În urma primului amendament al statutului Fondului s-a creat, alături de contul general (prin care se efectuează operațiunile și tranzacțiile ordinare ale FMI), un cont special de tragere, prin care se alocă DST țărilor participante.

DST-urile sunt „emise” și „anulate” de către FMI. Acesta este autoritatea, conform statutului, să creeze lichidități prin alocarea de DST membrilor Fondului, proporțional cu cotele acestora în cadrul FMI. De asemenea, statutul FMI dă posibilitatea anulării Drepturilor Speciale de Tragere, deși până în prezent nu a avut loc nici o astfel de anulare.

În cadrul statutului este prevăzut ca orice decizie de alocare de DST trebuie să aibă la bază nevoia globală pe termen lung, de suplimentare a rezervelor de mijloace de plată internaționale. Procedura de emisiune cuprinde în primul rând propunerea Directorului general al FMI către Consiliul Guvernatorilor, la care se asociază directorii executivi. Consiliul Guvernatorilor are puterea să aprobe sau să modifice propunerea, cu o majoritate de 85% din totalul voturilor.

De-a lungul istoriei sale, FMI-ul a creat două alocări de DST-uri întinse pe mai mulți ani pentru un total de 21,4 miliarde DST. Prima are loc între anii 1970 și 1972, iar a doua, între 1979 și 1981. O creare de DST-uri este echivalentă cu crearea de monedă de către o bancă centrală; este vorba de o creanță care, în principiu, nu este rambursată decât dacă Fondul decide să anuleze DST-urile alocate. DST-urile astfel create sunt repartizate între țările membre în funcție de prorata cotelor-părți. Când primesc DST-uri, aceste țări pot:

să le dețină în rezervele lor oficiale; situație în care acest supliment de rezervă de schimb nu are nici un impact macroeconomic direct, dar consolidează rezervele printr-un drept automat la devize forte, întărind astfel credibilitatea monedei naționale;

să le schimbe într-o monedă forte (Numai monedele considerate „liber utilizabile” pot fi cumpărate cu DST-uri. Țara a cărei monedă este solicitată este obligată să furnizeze suma corespunzătoare în limita a de două ori cantitatea cumulată de DST-uri pe care a primit-o. De obicei, dolarul este moneda cea mai solicitată.), printr-o cerere simplă adresată Fondului, pentru finanțarea unui deficit al balanței curente. În acest caz, crearea de DST-uri are un impact macroeconomic echivalent unei expansiuni monetare naționale: stimulează cererea mondială și poate provoca o accelerare a inflației dacă intervine într-un moment inoportun;

să achite plata lor către Fondul Monetar, de exemplu, pentru rambursarea împrumuturilor sau pentru a plăti o parte din creșterile cotelor-părți. Franța a utilizat DST-urile sale, în 1992, pentru plata creșterilor cu 25% a cotelor-părți care nu puteau fi plătite cu moneda națională.

Din 1981, FMI-ul nu a mai făcut alocări de DST-uri. De fapt, principalele țări membre ale Fondului (mai ales S.U.A. și Germania) au considerat că condițiile cerute pentru noi alocări nu erau îndeplinite. Aceste condiții sunt definite în articolul XVIII din Statut care stipulează că „în toate deciziile sale relative la alocări și la anulări de DST-uri, FMI-ul se va strădui să răspundă nevoii globale pe termen lung, atunci și în măsura în care aceasta se face simțită, să adauge instrumentelor de rezervă existente o manieră proprie pentru facilitarea realizării acestor obiective și evitarea stagnării economiei și a deflației și, în aceeași măsură, a excesului și inflației în lume”.

Începând cu 1981, principalele țări membre ale Fondului consideră că nici o nevoie globală de rezerve nu se face simțită, deoarece nivelul rezervelor de schimb este în mod global satisfăcător.

Ele admit, desigur, că penurii sporadice de rezerve pot apărea în diverse țări în curs de dezvoltare, dar că Fondul Monetar trebuie să caute să răspundă prin intermediul facilităților de credit tradiționale. În absența unor noi alocări, depozitele în DST-uri, au scăzut numai la 2% din totalul rezervelor mondiale de aur și de devize, o parte neglijabilă care împiedică Fondul să devină un instrument de rezerve important în sistemul monetar internațional.

Totuși, de câțiva ani, anumite țări industrializate (cum ar fi Franța și Japonia) preconizează o nouă alocație de DST-uri, acompaniată de o redistribuire a acestora în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, a țărilor din Europa de Est și din fosta U.R.S.S.

Această poziție a fost apărată periodic de anumiți universitari ca: John Williamson (1984), care apreciază că „ar fi păcat să nu fie utilizat un instrument creat în anii ’60 de către responsabilii monetari creatori.DST-ul permite satisfacerea cererilor de reconstruire a rezervelor de schimb, fără a fi nevoie ca anumite țări să aibă balanțe de plăți dezechilibrate, transferând resurse și acumulând datorii”. Pentru ei, o alocare de DST-uri este justifivată prin trei rațiuni, la acest început al anilor ’90:

pe de o parte, o alocare de DST-uri nu riscă să provoace tensiuni inflaționiste, ca în anii ’70, căci economia mondială ar fi mai degrabă amenințată de către forțe deflaționiste decât de cele inflaționiste, după cum se vede din scăderea prețurilor produselor manufacturiere în toate țările industrializate;

pe de altă parte, o alocare ar permite acordarea ed DST-uri numeroaselor țări care au aderat de curând la FMI și care nu au beneficiat de alocările precedente de DST-uri (toate țările în tranzacție plus Elveția);

în sfârșit, o alocare ar fi justificată de nivelul scăzut al rezervelor de schimb din țările în curs de dezvoltare și de țările din Europa de Est. Aceste țări trebuie, de fapt, să recurgă la politici restrictive pentru reechilibrarea balanței lor de plată și de reconstituire a rezervelor lor de schimb, în timp ce traversează deja recesiuni grave. O alocare de DST-uri ar permite acestor țări să accelereze tranzacția lor economică, să-și relanseze economia și să iasă din recesiune.

Metoda inițială de evaluare a DST prin intermediul aurului a rămas în vigoare până la 30 iunie 1974. În 1970, când a început să funcționeze Contul Special de Tragere, 1 DST a fost egal cu 1 USD. După cea de-a doua devalorizare a dolarului, în februarie 1973, raportul de valoare a devenit 1 DST = 1,20635 USD, sau 1 USD = 0,828948 DST. Cursurile de schimb ale altor valute exprimate în DST au fost stabilite pe baza cotării acestor valute pe piață în raport cu dolarul.

Începând cu iulie 1974, DST-ul este definit pe baza unui coș de 16 monede naționale ale țărilor care dețineau în comerțul internațional o pondere mai mare de 1 %. Ponderea aleasă pentru fiecare monedă a fost bazată pe participarea emitentului la exportul mondial. Dolarul făcea excepție de la această regulă, considerându-se că importanța sa în tranzacțiile internaționale este mai mare decât partea din exportul mondial care revine SUA.

Coșul DST iulie 1974

Din 1981, coșul include monedele a cinci țări membre ale FMI. În ceea ce privește revizuirile coșului DST, ponderea fiecărei valute în coș este modificată la fiecare cinci ani. De la 1 ianuarie 1996, valoarea unui DST este dată de suma valorilor următoarelor ponderi din fiecare valută: USD – 0,582; DEM – 0,446; JPY – 27,2; FRF – 0,813; GBP – 0,105.

De asemenea, de la 1 ianuarie 1999, ca urmare a introducerii monedei EURO, structura DST se prezintă în funcție de noua monedă. (DM + FF = 32 % EURO). Conform completărilor celor mai recente revizuiri ale evaluării DST-ului din data de 11 octombrie 2000, Consiliul Executiv al FMI a acceptat schimbarea metodei de evaluare a DST-ului și determinarea ratei de dobândă a lui, efectiv 1 ianuarie 2001.

Procentul deținut de fiecare valută în coșul DST se bazează pe (i) valoarea exportului mondial de bunuri și servicii și (ii) cantitatea de reserve exprimată în valuta respectivă care este deținută de un alt membru al FMI. FMI a determinat că patru valute (dolarul American, euro, yenul japonez și lira sterlină) îndeplinesc ambele condiții pentru includerea în coșul DST pentru perioada 2001-2005.

Coș DST

Ca activ de rezervă, DST este purtător de dobândă, cu scopul ca moneda FMI să devină atractivă pentru deținători. Astfel, toți deținătorii de DST primesc dobânda pentru deținerile lor, iar fiecare participant plătește un comision Fondului pentru suma alocărilor de DST. Rata de dobândă a DST este o medie ponderată a ratelor dobânzilor pentru instrumentele pe termen scurt de pe piețele monetare ale celor cinci state ale căror monede alcătuiesc DST. Ponderile ratelor dobânzilor pentru fiecare monedă în rata dobânzii exprimată în DST sunt similare ponderilor fiecărei monede respective în coșul DST.

Sursa: World Economic Developements in FY2001

Cumpărarea unei obligațiuni exprimate în DST se realizează plătindu-se contravaloarea acesteia în dolari la cursul pieței. Dacă peste un anumit timp obligațiunea în DST este vândută de către deținător, vânzarea se face la cursul dolar – DST din momentul respectiv.

Astfel, deși numai autoritățile desemnate pot deține DST, înscrisurile exprimate în DST pot fi deținute și de alte persoane fizice sau juridice. DST-urile utilizate în tranzacții în afara Fondului, în sectorul privat, se numesc DST-uri private. Dezvoltarea operațiunilor cu DST a avut la bază ideea de a oferi aceste monede internaționale un loc cât mai important în ansamblul relațiilor valutar-financiare internaționale, înlocuind astfel aurul sau alte valute naționale cu funcții internaționale.

Aspecte favorabile cu privire la utilizarea DST

Cu privire la utilizarea DST ca instrument de rezervă, au fost evidențiate următoarele aspecte pozitive:

DST este mai stabil decât orice altă monedă natională a altui stat;

DST este emis de un organism internațional, fiind astfel independent de situația economică și financiară a unei țări. De asemenea, nu propagă situații negative în economia mondială (așa cum s-ar fi întâmplat cu dolarul american);

DST poate servi mai bine la menținerea unor rezerve monetare internaționale echilibrate, având în vedere că emisiunea de DST este dozată de FMI, în funcție de nevoile efective de rezerve ale economiei mondiale;

sunt alocate în mod gratuit de Fond, deci nu imobilizează nici un activ financiar al unei țări.

Aspecte negative privind utilizarea DST:

DST nu îndeplinește decât parțial funcțiile unei monede internaționale; el nu este un mijloc direct de plată, ci indirect, prin mecanismul său de convertire în valute;

DST nu circulă decât între autoritățile monetare (FMI, BRI, bănci centrale);

inflația și deflația de DST nu sunt excluse, FMI putându-se orienta greșit în determinarea necesarului de emisiune;

ca urmare a repartizării emisiunilor de DST proporțional cu cota subscrisă de către fiecare țară la FMI, majoritatea alocărilor revin țărilor indusrtializate, astfel că țările în curs de dezvoltare – ale căror nevoi sunt cele mai mari – primesc alocările cele mai mici.

2.4 Întârzierile de rambursare

Ca și alte organisme internaționale, FMI-ul dispune de un statut special de „creditor privilegiat”. Resursele sale nu sunt niciodată reeșalonate de către Clubul de la Paris, nici supuse unor obligații de reducere sau de anulare de datorii. O reeșalonare sau o reducere de datorie ar fi profitabilă pentru unii din membri, dar, în detrimentul celorlalți, ceea ce ar contrazice principiul de uniformitate de tratament pentru toți membrii. Pe de altă parte, fondurile proprii ale Fondului sunt resurse monetare și nu bugetare și nu pot fi reînnoite.

Totuși, cu toată această natură „intangibilă” a împrumuturilor, FMI-ul a înregistrat, începând cu anii ’80, o creștere a întâzierilor de rambursare a unui mic grup de țări. Aceste întârzieri dăunează întregii instituții, căci FMI-ul este neputincios să le refinanțeze, statutul său interzicându-I să împrumute unei țări cu întârziere de rambursare cu scopul de a garanta solvabilitatea sa. Țările care întrerup rambursările sunt marginalizate, angajându-se deci într-o situație „de ilegalitate financiară internațională”. Aceste țări nu au acces nici la ajutor tehnic, nici la sprijin financiar din partea Fondului și se văd totodată în situația de a le fi interzis accesul la creditele bilaterale și la mecanismele de reeșalonare a datoriilor, cu excepșia împrumuturilor sau a donațiilor cu caracter umanitar. Mai puțin de zece țări se găseau astfel, în 1995, în întârziere de rambursare față de FMI, pentru un total de aproape 3,5 miliarde de DST. Cazurile cele mai grave, în funcție de sume ți de vechimea întârzierilor, se găseau în Africa: Sudan, Somalia, Liberia, Zair și Sierra Leone. În aceste cinci cazuri, întreruperile de plăți au fost provocate de tulburări grave politice și militare. Întârzieri de plăți au avut, în 1993, și Bosnia-Herțegovina și Iugoslavia, din aceleași motive.

Dacă țara în cauză are o datorie în curs neplătită, relativ mică, dacă este pusă să aplice reforme și dacă dispune de o susținere financiară internațională, eliminarea întârzierilor se poate face ușor grație unui împrumut acordat de o țară occidentală. S.U.A. au ajustat astfel Panama să-și regularizeze situația, în 1992, după intervenția lor militară în această țară; un grup de țări a acordat un sprijin financiar Perului, după plecarea președintelui Garcia, pentru eliminarea întârzierilor plăților datoriei, în martie 1993; la inițiativa Franței și a Japoniei, a fost pusă în practică o strategie pentru Vietnam, pentru ca această țară să-și poată regulariza situația, după ridicarea embargoului american asupra împrumuturilor acordate de FMI acesteia, în iulie 1993.

Scadențe de rambursare către FMI*

(30 aprilie 1995)

* Milioane DST.

** Serbia și Muntenegru.

Sursă: FMI (Raport anual).

Dar, dacă aceste condiții nu sunt reunite, trebuie încercată o strategie pe termen mediu. Țările care decid să coopereze cu Fondul pentru rezolvarea problemelor lor datorate restanțelor, fără să obțină credite, trebuie să urmeze un program sub supravegherea Fondului. Ele obțin „drepturi de tragere” susceptibile de a fi utilizate imediat ce țara în cauză și-a rambursat datoria. În mod contrar, și pentru a evita ca mai multe țări să nu fie tentate să ajungă în astfel de situații, sancțiunile la adresa țărilor cu scadențe neplătite au fost intensificate. În 1992, a fost adoptat, în acest sens, cel de-al treilea amendament al Statutului, care prevede suspendarea drepturilor de vot și a altor drepturi membrilor care nu rambursează creditele acordate de Fond. Această sancțiune este destinată țărilor cu scadențe de plată neachitate față de Fond și care nu cooperează cu el pentru a căuta posibilități de rambursare. Este o sancțiune intermediară înaintea excluderii, prevăzută de Statutul Fondului.

2.5 Bugetul de funcționare

Într-o epocă în care cheltuielile de funcționare a organizașiilor internaționale atrag atenția în mod deosebit, în particular cheltuielile BERD în timpul primilor săi doi ani de existanță, cheltuielile de funcționare ale FMI-ului sunt considerate, în general, ca fiind ponderate. Desigur, ele au crescut foarte mult de la adeziunea țărilor din Europa de Est și din fosta U.R.S.S., deoarece efectivele de funcționari internaționali întrebuințați au trebuit să fie mărite pentru a face față amplorii nevoii de asistență.

Aceste cheltuieli de funcționare sunt finanțate printr-un comision perceput din creditele acordate de către FMI. De fapt, țara care obține un credit este obligată să plătească FMI-ului un comision. Invers, statele membre care au o poziție creditoare primesc o remunerare fixă, calculată pe baza ratei dobânzii DST-ului. Diferența dintre comisioanele primite și remunerările vărsate conferă Fondului un venit pozitiv pe care acesta îl utilizează pentru acoperirea cheltuielilor de funcționare.

Cheltuielile bugetare ale FMI

(în milioane dolari)

Sursa: Raporturile anuale ale FMI-ului.

Începând cu anul 1987, Fondul percepe o suprataxă țărilor membre pentru a constitui rezerve, un fel de acoperire pentru eventuale pierderi. De fapt, această situație a apîrut fiindcă restanțele persistente ale anumitor state membre pun în pericol achilibrul financiar al Fondului. S-a decis crearea unui fond de precauție financiară format în părți egale prin creșterea comisioanelor primite și prin diminuarea remunerărilor vărsate. Cum Fondul speră să-i fie întotdeauna rambursat împrumutul și nu-și abandonează niciodată creanțele, este prevăzut ca aceste provizioane să fie redistribuite în cazul recuperării scadențelor neachitate. Un mecanism a fost creat în 1990 pentru finanțarea dispozitivului adoptat în cadrul strategiei de cooperare întărită pentru activarea plății scadențelor neachitate.

Aceste suprataxe au antrenat o creștere medie de 100 puncte (adică 1%), ca bază a comisioanelor, care au ajuns la 5,61% în medie pentru anul fiscal 1995; taxa de remunerare a fost redusă cu 92 puncte de bază, ceea ce o aduce la un procent de 3,68% în medie. Diferența dintre taxa debitoare și taxa creditoare atinge, deci, 1,92% și este utilizată pentru finanțarea bugetului de funcționare și a celui de rezervă. Grație acestui „partaj al poverilor” între toate țările membre, Fondul a evitat să înregistreze în bilanțul său pierderi. Țările în curs de dezvoltare se plâng de această creștere a costului resurselor Fondului care le face prohibitive pentru unele din ele. Nu este mai puțin adevărat că țările în curs de dezvoltare, cele mai sărace, scapă de această povară de finanțare, grație mecanismului de facilități de ajustare structurală, ale cărui credite sunt scutite de plata dobânzilor.

Capitolul 3

FMI-ul și regimul de la Bretton Woods

(1945 –1973)

Sistemul de la Bretton Woods continuă să trezească și astăzi interesul economiștilor, care se întreabă ce factori i-au permis să mențină un regim de schimburi fixe timp de 25 de ani, între 1945 ți 1970. Ei caută factorii care au garantat această stabilitate: e oare acțiunea FMI-ului? Puterea economică a S.U.A.? Absența crizelor exogene? Controalele administrative asupra mișcărilor de capital?

Astfel, nașterea regimului de la Bretton Woods, în decembrie 1945, inaugurează reîntoarcerea la cooperarea între națiuni, la restaurarea liberului schimb, la stabilirea monedelor și la o fază de expansiune fără precedent a economiei mondiale, fapte care vor permite regimului de la Bretton Woods să rămână în anale ca unul din sistemele cele mai stabile care au existat vreodată.

În cursul perioadei de existență a acestui regim, Fondul joacă trei roluri succesive: incită, mai întâi, statele membre să adopte parități fixe și să facă, după război (1948 – 1957), în așa fel ca monedele să fie liber convertibile; încurajează apoi ajustarea economică în țările industrializate, mai ales în cele europene (1958 – 1966); în sfârșit, încearcă, dar fără succes, să salveze sistemul de la marile dificultăți pe care le traversează la sfârșitul anilor ’60 creând drepturi speciale de tragere (1967 – 1973). Se pun numeroase întrebări asupra acțiunilor Fondului în timpul acestei perioade. De ce FMI-ul nu a putut salva sistemul de la Bretton Woods? Regulile adoptate pentru regimul de schimburi fixe erau cele adecvate? Profundele mutații ale economiei mondiale din această perioadă au compromis orice regimuri de schimburi fixe?

Stabilirea unui regim de parități fixe și de monede convertibile.

Când FMI- ul își începe operațiunile, în 1946, prima sa misiune este aceea de a încuraja toate țările membre să adopte și să mențină parități fixe vizavi de dolar. El dispune, în acest sens, de incitări (acordare de credite) și de sancțiuni (suspendarea drepturilor de tragere). Fondul Monetar reușește repede să determine treizeci și două de state membre (în special cele europene și cele din America latină) să declare o paritate oficială. În același timp, în contextul economic dificil de după război, aceste parități inițiale sunt fragile. De fapt, va fi greu să se mențină constante paritățile declarate Fondului Monetar. Chiar din 1948 paritățile monedelor europene trebuie ajustate: francul francez este devalorizat în ianuarie 1948; lira sterlină și alte monede europene sunt devalorizate în 1949. Aceste devalorizări se fac, în general, fără consimțământul Fondului Monetar, cu toate că aceste țări se obligaseră să obțină acordul său înaintea oricărei schimbări oficiale de paritate.

În acea perioadă FMI-ul nu are decât o mică influiență asupra țărilor europene, deoarece o altă instituție financiară are în viziunea acestora o influență preponderentă și anume planul Marshall. În timp ce se declară „război rece” și Stalin își afirmă autoritatea în U.R.S.S., americanilor le este teamă ca Europa sărăcită să nu cadă în mâinile comuniștilor. Țările europene traversează o situație economică, financiară și politică deosebit de gravă din cauza ritmului lent al reconstrucției.

Administrația președintelui democrat Harry Truman decide să ajute Europa. Un plan de asistență financiară a Europei, fără precedent, este anunțat pentru prima oară de secretarul de stat George Marshall, cu ocazia discursului de la Harvard, din iunie 1947. filosofia planului Marshall este aceea de a-i ajuta direct pe europeni să depășească greutățile de după război, să susțină consumul casnic și să ajute guvernele la refacerea economiilor lor. Deși americanii își bazaseră, în 1944 și 1945, politica lor de ajutorare financiară externă, pe crearea Fondului Monetar Internațional, ei își schimbă brusc, în 1947, diplomația financiară internațională, abandonează interesul pentru FMI, concentrându-și acțiunea asupra planului Marshall. Între aprilie 1948 și decembrie 1951, S.U.A. acordă un ajutor de 12,5 miliarde de dolari (o dată și jumătate cât ar reprezenta totalul cotelor-părți ale FMI-ului) pentru a finanța reconstrucția Europei.

Americanii consideră că, pentru a fi util pe termen lung, ajutorul acordat prin planul Marshall trebuie să fie supus anumitor condiții: fiecare țară beneficiară trebuie să se angajeze la refacerea marilor sale echilibre, să-și reducă cota inflației, să-și fixeze o paritate de schimb stabilă și realistă și să-și liberalizeze economia. În fiecare țară beneficiară sunt numiți administratori ai planului Marshall pentru a supraveghea aceste programe de reformă. Un nou organism este creat în acest scop sub titulatura de Organizația Europeană de Cooperare Economică (care se va numi mai târziu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică – OCDE). După punerea în aplicare a planului Marshall, în toate țările beneficiare se înregistrează o creștere extraordinară a producției industriale (+ 55 % între 1947 – 1951).

FMI-ul consideră că creditele acordate prin planul Marshall și condiționarea care le acompaniază împiedică acțiunea sa în aceste țări. Experții Fondului se găsesc, de fapt, într-o pozitie delicată pentru a recomanda reforme, atunci când nu au posibilitatea de a oferi finanțări care să intereseze țările europene. Printre altele, planul Marshall este însoțit de instalarea unei Uniuni Europene de plăți, o cameră de compensație între țările europene, pe care FMI-ul o consideră ca fiind o măsură discriminatorie, pentru că limitează convertibilitatea monedelor europene față de monedele celorlalte țări. În consecință, Fondul ia hotărârea, în aprilie 1948, să ceară țărilor participante la Uniunea Europeană de Plăți să nu recurgă la resursele sale.

În timpul primilor săi ani de existență, Fondul Monetar nu autorizează, deci, decât un acces limitat la resursele sale. Cum am precizat mai sus, țările care beneficiază de planul Marshall sunt invitate să nu apeleze la creditele Fondului; luarea creditelor de la Fond este rezervată doar țărilor care au stabilit o paritate oficială; în 1948, Franței i se suspendă creditele în urma deciziei guvernului francez de a introduce un sistem cu dublă paritate de schimb. În prima jumătate a deceniului anilor ’50, valoarea creditelor acordate de Fond este limitată la o medie anuală de 100 milioane de dolari, o sumă modestă dacă ne referim la capitalul disponibil și la neviole financiare a țărilor membre.

Exemplul devalorizării lirei sterline, în 1949, arată că FMI-ul nu și-a impus încă autoritatea. În 1949, la câțiva ani după fixarea noii parități a lirei sterline, se fac simțite unele tensiuni asupra balanței de plăți. Serviciile Fondului doresc să vină la Londra pentru discutarea eventualității unei devalorizări a lirei sterline. Pentru a evita orice scurgeri de informații, guvernul englez dorește ca această vizită să se facă cu o discreție absolută, respingând de la bun început ideea unui raport scris, precum și orice discuție în cadrul consiliului de administrație al Fondului, care s-ar putea materializa prin comunicări oficiale ale administratorilor către capitalele lor. Banca Angliei refuză să-l primească, la Londra, pe directorul general al Fondului Monetar deoarece vizita sa ar fi fost interpretată ca un semn care precede o devalorizare. În definitiv, britanicii pun Fondul Monetar aproape în fața unui fapt împlinit informându-l de intențiile lor de a devalorize lira sterlină numai cu 24 de ore mai devreme, în loc de 3 zile cât ar fi fost necesare pentru a studia această cerere. Deci primii ani de existență ai FMI-ului sunt dificili. După cum raportează Harold James (1996), primii doi directori generali, Gutt și Rooth, descriu experiența lor la conducerea Fondului cu cuvinte similare: „cei mai cumpliți ani din viața mea”.

După perioada dificilă de reconstrucție a Europei, țările industrializate cunosc o perioadă de stabilitate a prețurilor și a parităților fară asemănare în istoria recentă, pe care anumiți autori o atribuie sistemului de la Bretton Woods. Stabilirea prețurilor este remarcabilă, economiile înregistrează creșteri sensibile, iar șomajul este limitat. În aceste condiții 14 țări europene decid, în 1958, să lase monedele lor liber convertibile pentru nerezidenți; în 1961, ele acceptă obligațiile articolului VIII al Statutului FMI, și anume, să stabilească libera convertibilitate a operaîiunilor curente pentru rezidenți. Sistemul de la Bretton Woods începe să funcționeze așa cum și l-au imaginat fondatorii săi, adică combinând libera convertibilitate și stabilitatea monedelor.

Primele tensiuni în cadrul sistemului monetar internațional

Cu toate acestea, apar tensiuni monetare în țările în care monedele constituie verigile slabe din lanțul sistemului monetar internațional, în mod special, în Regatul Unit, Franța și S.U.A. În aceste condiții, FMI-ul începe să joace rolul pentru care a fost creat furnizând resursele financiare temporare și încurajând aceste țări să-și reducă deficitul balanțelor de plăți.

În 1952, Consiliul de administrație al Fondului stabilește reguli care definesc drepturile și condițiile pentru ca statele membre să aibă acces la aceste resurse financiare. El formulează condițiile pentru accesul la „tranșe superioare” de credit care corespund unor trageri mai mari decât 25 % din cota-parte. Aceste trageri trebuie să se facă în cadrul unor acorduri de confirmare (numite și stand-by) definite, în principiu, ca potențiale linii de credite care să permită țărilor membre de a primi credite din resursele Fondului. Regatul Unit al Marii Britanii și Franța, de exemplu, fac apel în repetate rânduri la creditele FMI-ului pentru a-și susține moneda.

O serie de programe de ajustare în Regatul Unit al Marii Britanii (1961-1969)

În 1961, în fața unor dificultăți ale lirei sterline, Regatul Unit cere Fondului să-i acorde un credit de 1,5 miliarde de dolari. O a doua criză speculativă, în octombrie 1964, impune cererea unui nou credit de 4 miliarde de dolari, finanțat de această dată cu ajutorul celor zece (G 10). Cu toate că guvernul și-a definit o politică bugetară mai restrictivă, o a treia criză speculativă, care se declanșează în cursul verii anului 1966, necesită un nou plan de salvare financiară finanțat de această dată cu ajutorul Rezervei federale americane și al altor bănci centrale. Lira sterlină este din nou atacată in vara anului 1967, in contextul crizei politice declanșate de afacerea Canalului de Suez și de criza socială provocată de greva docker-ilor. Atacurile speculative la adresa lirei sterline vor determina de această dată guvernul să o devalorizeze în noiembrie 1967.

Această devalorizare, prima în șapte ani, făcută în țările industrializate aruncă o umbră de îndoială asupra stabilității sistemului de la Bretton Woods.

În iunie 1968, un nou acord de confirmare de 1 miliard de dolari este aprobat pentru Regatul Unit, cu condiția ca, trimestrial, să aibă loc discuții între autorități și Fond, adică înaintea fiecărei trageri. Devalorizarea lirei sterline și programul de ajustare au dus în final la redresarea situației exterioare a Regatului Unit în 1969, ceea ce i-a permis să-și plătească toate datoriile externe plus angajamentele către Fond. Cu toate acestea, relațiile Regatului Unit cu Fondul nu iau sfârșit. Guvernul englez va mai recurge la un acord de confirmare, în 1975, pentru a putea traversa primul șoc petrolier.

Două planuri de ajustare în Franța (1958 și 1969)

Franța e nevoită să recurgă la creditele FMI-ului în 1958. de fapt, balanța de plăți a Franței este dezechilibrată și se declanșează presiuni asupra francului. La această epocă condițiile Fondului nu sunt încă precise, iar acordul de confirmare al acestuia este obținut în baza unui plan pregătit de către un comitet de experți prezidat de către Jacques Rueff, un inspector de finanțe, pe atunci consilier economic al generalului de Gaulle. Un ansamblu de măsuri este preconizat de către Comitetul pentru redresarea Franței, în mod special asanarea finanțelor publice, suprimarea indexărilor (cu excepția SMIG-ului), devalorizarea francului, liberalizarea schimburilor externe și restabilirea convertibilității francului.

În urma adoptării planului Rueff, în 1960, economia Franței înregistrează o dezvoltare puternică. Franța este privită ca o insulă stabilă, iar francul este considerat timp de mai mulți ani ca o monedă forte.

Totul se schimbă o dată cu evenimentele din 1968: revolta studenților și greva generală. Evenimentele politice și sociale și măsurile luate pentru înlăturarea nemulțumirilor (îndeosebi puternica creștere a salariilor decisă în cadrul acordurilor de la Grenelle) zguduie încrderea piețelor în stabilirea francului și provoacă scurgeri masive de capital. Banca Franței pierde în șase luni jumătate din rezervele sale.

O reuniune de urgență a G 10 se ține la Bonn în noiembrie 1968 la nivel de miniștri de finanțe și la cererea americanilor. Cum germanii refuză reevaluarea mărcii, Franța este rugată insistent să-și devalorizeze francul. Directorul general al FMI, Pierre Paul Schweitzer, furnizează, pentru prima oară în istoria Fondului, o estimare oficială a devalorizării hotărâte, pe care o situează între 10 și 15 %. Se ajunge la un acord pe baza unei devalorizări de 11,11 %.

A doua zi, totuși, generalul de Gaulle anunță că paritatea francului va rămâne neschimbată și că Franța se va angaja la un program de austeritate.

Numai după demisia generalului de Gaulle, în aprilie 1969, și alegerea lui Georges Pompidou ca președinte al Republicii, se pune din nou problema unei devalorizări.

În august 1969, este trimisă de la Washington o delegație pentru a se pune de acord cu autoritățile franceze asupra unui program. Francul este devalorizat, condițiile de credit sunt înăsprite, ratele dobânzii sunt mărite, iar deficitul bugetar este redus. Pe această bază, FMI-ul acordă Franței un credit important (985 milioane de dolari, adică cele 4 tranșe disponibile). În ședința sa din 29 iunie 1970, Consiliul de administrație felicită autoritățile franceze pentru succesul efortului lor de stabilizare economică. Acest credit masiv de la FMI va fi ultimul la care va recurge Franța de la această instituție. Trageri temporare asupra unor tranșe necondiționale (tranșe de rezervă) vor mai fi efectuate în 1974 și 1976.

Când balanța de plăți franceză va fi în dificultate, în 1981și 1982, în urma alegerii președintelui Francois Mitterrand, guvernul francez se va adresa Comunității Europene pentru a evita condițiile impuse de un împrumut acordat de FMI.

Sfârșitul regimului de la Bretton Woods

O data cu devalorizarea lirei sterline, în noiembrie 1967, și a francului francez, în august 1969, cad ultimele stavile de apărare în fața dolarului. Singura monedă contestată de a nu fi devalorizată, dolarul, se găsește în fața speculațiilor. În cea de-a doua jumătate a anilor 60’ deficitul cronic al balanței de plăți a S.U.A. constituie, de fapt, un izvor de tensiuni în sistemul monetar internațional.

Această situație de dezechilibru al plăților externe nu provoacă îngrijorare autorităților americane. În S.U.A., teoriile majoritare, din acea epocă, despre sistemul monater internațional se bazează pe un sistem cu o monedă de rezervă (dolarul), toate schimbările de paritate făcându-se în funcție de o monedă centrală. Cu alte cuvinte, dacă există „n” monede, doar „n-1” monede vor putea să-și schimbe paritatea în funcție de moneda de rezervă. Dacă dolarul nu are nevoie să fie devalorizat, alte monede vor trebui să fie devalorizate.

Secretarul Trezoreriei americane aparținând administrației Nixon, John Conally, exprimă acest lucru europenilor, în 1971, în mod explicit: „dolarul poate că este moneda noastră, dar sigul el este problema voastră”.

De fapt, administrația americană își construiește politica sa economică și acțiunile sale externe fără a ține cont de impactul asupra cursului dolarului (ceea ce îl determină pe generalul de Gaule să afirme că S.U.A. dispun de „privilegiul exorbitant” de a emite moneda de rezervă internațională).

În timp ce creșterea cheltuielilor militare în Vietnam agravează cele două deficite, cel al bugetului și cel al balanței de plăți, ratele dobânzii sunt reduse între 1969 și 1971, emisiunea de monedă este accelerată și o devalorizare a dolarului apare din ce în ce mai mult ca fiind inevitabilă. Semnul cel mai vizibil al dificultăților americane este erodarea continuă a stocului oficial de aur depus la Fort Knox, care scade într-un ritm accelerat.

S.U.A. sunt constrânse să se împrumute la FMI în 1968, 1970 și 1971, dar se limitează la tranșa-aur și nu sunt obligate să pună în practică măsuri de ajustare.

Ca urmare a unei apariții bruște de atacuri speculative, băncile centrale europene intervin masiv pe piețele de schimb pentru a apăra dolarul. Ele acumulează cantități enorme de dolari în rezervele lor de schimb în zilele de 12 și 13 august 1971. În fața acestei situații de criză, președintele Nixon organizează o reuniune de urgență la Camp David. Se decide suspendarea convertibilității dolarului în aur la un preț fix, reducerea impozitelor, înghețarea salariilor și a prețurilor pentru trei luni și instaurarea unei taxe temporare de 10% asupra importurilor. În seara zilei de duminică, 15 august 1971, puțin înainte de deschiderea piețelor de schimb, Nixon anunță aceste măsuri cu ocazia unui discurs retransmis de posturile de televiziune. Imediat băncile centrale își opresc intervențiile pe piețile de schimb, dolarul începe să fluctueze, ceea ce, de fapt, înseamnă dispariția sistemului de la Bretton Woods.

Acordurile din Jamaica și schimbarea Statutului FMI-ului

Dispariția regimului de la Bretton Woods lasă sistemul monetar internațional fără reguli fixe. Aproximativ un sfert din țară decid să lase să fluctueze monedele lor, țările europene ajungând la un acord de compensare sub forma unui „șarpe”, și, ulterior, a unui sistem monetar european; numeroase țări în curs de dezvoltare își raportează monedele lor la dolar, la francul francez sau la un coș de monede.

Trebuie, deci, ca diversitatea acestor politici de schimb să se reflecte în noile acorduri monetare internaționale. E vorba, în mod fundamental, de a construi un sistem suficient de flexibil pentru a supraviețui într-o lume unde piețele de capital au devenit foarte puternice. Băncile centrale fac față, în anii 60’, unor piețe financiare de dimensiuni care nu mai au nimic comun cu ceea ce cunoșteau fondatorii sistemului de la Bretton Woods. Decizia țărilor europene de a face ca monedele lor să fie convertibile pentru operațiunile curente, libera mișcare de capitaluri în S.U.A., în Germania și în Elveția permit o dezvoltare rapidă a piețelor financiare internaționale și, mai ales, a piețelor de schimb. Începând cu 1953, Milton Friedman, tatăl monetarismului, gândește că sistemul schimburilor fixe a devenit irealist și chiar contra-productiv, datorită dezvoltării piețelor financiare internaționale, și recomandă înlocuirea acestuia cu un sistem de schimb fluctuant. Pentru Friedman, sistemul de la Bretton Woods este perimat; dacă imediat după război era posibil să se reziste la atacuri speculative, deoarece mișcările de capital erau reglate prin controlul schimburilor, acum acest lucru va fi mult mai dificil o dată cu libera convertibilitate și libera mișcare a capitalurilor.

Negocierile cu privire la revizuirea statutului încep în august 1971, puțin timp după discursul lui Nixon. Sunt necesari aproape cinci ani de discuții pentru a ajunge, în ianuarie 1976, la un acord acceptabil pentru toți. Acest acord ratificat la Kingstone (Jamaica) dă naștere celui de-al doilea Statut al FMI-ului. Noul statut legiferează flexibilitatea generală care se manifestă încă din 1971, acordă statelor membre libertatea de a-și conduce politica pe care și-au ales-o, fie că e vorba de o fluctuație pură, de o flexibilitate limitată, de o raportare la o monedă forte sau la un coș de monede, dar cere acestora să-și supună politica schimburilor unei supravegheri de către FMI, cu scopul de a asigura o funcționare armonioasă a sistemului monetar internațional.

Pentru FMI, schimbarea statutului constituie o probă de încercare. Generalizarea schimburilor fluctuante, posibilitatea de a recurge la finanțările piețelor de capital și apariția sistemului monetar european permit țărilor industrializate sa se lipsească de finanțările FMI-ului. Ultimele trageri din resursele Fondului, ale unor țări industrializate, sunt cele făcute de Regatul Unit al Marii Britanii și de Italia, în 1977, în urma primului șoc petrolier. Noi structuri paralele de finanțare și de concertare, publice sau private, ocolesc FMI-ul. Atunci când dolarul reacționează la noua politică monetară și bugetară americană, între 1982 și 1985, grupul G 7 este acela care stabilește o strategie pentru a-l readuce la un nivel mai înalt.

În momentul în care Franța, cu ocazia acordurilor de la Plazza, din 1982, este confruntată cu o criză gravă a plăților externe, datorată pliticii de relansare economică a lui Mitterrand, ea se adresează Europei pentru a găsi finanțările indispensabile. În 1992, în preajma ratificării tratatului de la Maastricht, sistemul monetar european traversează o gravă criză a schimburilor, țările ale căror monede sunt atacate fac apel la piețele de capital, la finanțări comunitare sau la facilități de credite între bănci centrale – nu la FMI.

Fondul Monetar va trebui să-și justifice existența într-o lume în care finanțările sale nu mai sunt cerute de către țările industrializate. Această justificare va fi furnizată rapid de criza datoriei țărilor în curs de dezvoltare care îl vor pune în centrul dispozitivului internațional destinat să creeze, în aceste țări, programe de redresare.

Capitolul 4

Ajutorul pentru economiile în tranziție

Cea mai mare parte a țărilor din estul Europei au rămas în afara FMI-ului până la căderea zidului Berlinului, în 1989. U.R.S.S.-ul participase, desigur, la conferința de la Bretton Woods, dar fără să fi ratificat vreodată acordurile. Cehoslovacia figura printre primii membri ai FMI-ului, dar a fost exclusă în 1954, în momentul intensificării războiului rece. Singură, Iugoslavia face parte dintre membrii FMI-ului, încă din 1945, și România, din 1972. În anii ’80, un început de apropiere are loc odată cu adeziunea Ungariei (1982) ți a Poloniei (1986), două țări care încep să conteste planificarea centrală înaintea celorlalte. Participarea activă a țărilor din Europa de Est la FMI nu are loc cu adevărat decât în 1990, după democratizarea vieții lor politice. Țările care nu sunt încă membre (Bulgaria, Cehoslovacia și Albania) cer adeziunea, la rândul lor, pentru a putea să se integreze în mod irevocabil in sistemul monetar internațional. Doi ani mai târziu, în 1992, dezintegrarea U.R.S.S.-ului antrenează aderarea la FMI (ca și la Banca Mondială) a cincisprezece noi state independente. În același timp, dezintegrarea Iugoslaviei duce la atribuirea cotei sale părți celor cinci noi națiuni independente, și același proces se derulează pentru Cehia și Slovacia. În total, numărul membrilor Fondului crește cu douăzeci și trei, cea mai importantă creștere de după anii ’50. Cele mai multe dintre aceste țări vor pune în practică programe de tranziție de o amploare și de o complexitate fără precedent, oferind astfel celor două instituții de la Bretton Woods o responsabilitate centrală în această transformare istorică, mai ales aceea de a cataliza (adică de a aduna) o asistență financiară masivă pentru a ajuta transformarea lor.

Exercitarea acestei responsabilități se va dovedi de a fi un demers extrem de delicat: evoluția economică și financiară a țărilor din Europa de Est s-a deteriorat repede, imediat ce dislocările interne rezultate din procesul de reforme s-au combinat cu crizele legate de propagarea recesiunii în întreaga regiune. Explozia prețurilor, scăderea periculoasă a producției și a veniturilor, apariția bruscă a nevoii unor finanțări considerabile externe și dificultățile sociale și politice au demonstrat, dacă mai era necesar, complexitatea transformărilor care trebuiau realizate. Se pun, deci, numeroase întrebări în legătură cu felul cum își exercită responsabilitățile Fondul Monetar în acest contex dificil: cum a răspuns el nevoilor de asistență ale țărilor din Europa de Est? Liberalizarea dintr-o singură trăsătură de condei a tuturor prețurilor era necesară? Se putea evita prăbușirea producției? Asistența financiară a FMI-ului a fost suficientă?

4.1 Tranziția Europei de Est către economia de piață

În 1991, cele 5 țări din Europa Centrală și Orientală decid să pună în practică programele de transformare radicală sub egida Fondului monetar, cu scopul de a traversa cât mai repede posibil perioada de tranziție întreplanificarea centralizată și economia de piață. Totodată, trebuie menționat faptul că aceste țări nu posedă nici tradițiile, nici instituțiile, nici reglementările unei economii de piață. Ele trebuie nu numai să-și stabilizeze economiile, dar, în același timp, să-și creeze instituțiile necesare funcționării unei economii de piață. Pentru toate motivele menționate, aceste țări navighează în necunoscut : nici o experiență de reformă atât de profundă și de rapidă nu a mai fost încercată mai înainte. Chiar reconstrucția țărilor europene după cel de-al doilea război mondial a fost mai puțin complexă, căci aceste țări aveau deja structurile unei economii de piață.

Situația economică în preajma aderării

Imediat ce țările din Europa de Est au cerut să adere, Fondul Monetar a trimis, în capitalele respective, misiuni însărcinate să stabilească bilanțul situației lor economice și să determine cotele-părți inițiale. Constatarea făcută este, în general, alarmantă; condițiile financiare, bugetare și monetare în toate aceste țări sunt extrem de îngrijorătoare, mai ales nivelul ridicat al datoriei externe. Amprenta planificării centralizate este profundă și foarte negativă. Desigur, guvernele țărilor din Europa de Est erau conștiente de ani de zile de contradicțiile inerente sistemului planificării centralizate. Ungaria și, în mai mică măsură, Polonia,încercaseră, cu un succes limitat, să reformeze sistemul lor de gestiune economică descentralizând în mod treptat puterea de decizie la nivel de întreprinderi și făcând să devină mai flexibile la finanțări. Dar, în preajma aderării lor la FMI, cea mai mare parte a țărilor din Europa de Est și cele rezultate din dislocarea U.R.S.S.-ului se prezintă cu un ansamblu de handicapuri și de slăbiciuni structurale care rezultă din tentativele infructoase de reformă:

datorie externă considerabilă pentru cea mai mare parte dintre ele și chiar ruptură în obligațiile contractuale de rambursare pentru Polonia și Bulgaria;

exces de lichidități monetare care amenință să provoace tensiuni hiperinflaționiste în momentul liberalizării prețurilor;

șomaj masiv deghizat în posturi neproductive în cadrul întreprinderilor;

specializare sectorială inadecvată în schimburile internaționale, punând accentul pe industria grea și pe armament;

fiscalitate necorespunzătoare, care recurge în primul rând la transferuri provenite de la întreprinderi publice.

În aceste condiții, programe de ajustare și de tranfsformare structurală, ambițioase și profunde, apar ca inevitabile și un sprijin financiar masiv din partea Occidentului devine indispensabil.

Programele de tranziție

Încă din 1991, toate guvernele interesate fac apel la FMI pentru a-și redresa situația lor financiară și pentru a adopta reforme structurale în cadrul programelor lor de tranziție. Toți cer FMI-ului, Băncii Mondiale și BERD-ului (Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare) un ajutor tehnic și financiar pentru a-și putea susține efortul lor de stabilizare economică și de tranziție către economia de piață. FMI-ul se găsește confruntat cu situații financiare delicate care necesită un dozaj de complex de reglementări monetare și bugetare. Se adaugă, de asemenea, mai multe componente de reforme structurale, destinate să relanseze oferta și să se deschidă schimburilor mondiale.

Liberalizarea prețurilor

Prima reformă preconizată de FMI în toate țările din Europa de Est este abolirea controlului asupra prețurilor. De fapt, trebuiau suprimate mecanismele de reglementare a formării prețurilor în asa fel încât să fie corectate aberațiile din structura prețurilor relative, să se permită prețurilor interne să se ajusteze după prețurile mondiale, să se dea dreptul întreprinderilor să-și determine prețurile în funcție de costurile producției, într-un cuvânt, să se introducă ceea ce este esența însăși a funcționării unei economii de piață: libera determinare a prețurilor în funcție de cerere și ofertă. Totodată, această măsură de suprimare a reglementărilor provoacă, în mai multe țări din Europa de Est, o explozie a prețurilor care depășește previziunile cele mai pesimiste. De fapt, excedentul de lichidități monetare acumulate în timpul anilor precedenți provocase o puternică inflație reprimată care s-a liberalizat dintr-o dată. Situația acaparatoare a întreprinderilor industriale contribuie, de asemenea, la explozia inflației, pentru că aceste întreprinderi nu au concurență. Ar fi trebuit preferată o liberalizare mai gradată a prețurilor? Este puțin probabil că acest lucru ar fi fost posibil. De fapt, distorsiunea structurii prețurilor relative era atât de gravă, încât trebuia o mișcare generală a tuturor prețurilor pentru a o corecta. De altfel, creșterea nivelului general al prețurilor era necesară pentru eliminarea excedentului de lichidități monetare, căci aceste lichidități ar fi împiedicat ulterior reîntoarcerea la o situație echilibrată a balanței de plăți timp de mai mulți ani.î

Convertibilitatea monedelor.

În 1991, guvernele tuturor țărilor din Europa de Est vor restabilirea convertibilității monedelor lor pentru operațiunile curente, un simbol pe care ele îl consideră important pentru a marca voința de a liberaliza economia, de a se integra în sistemul monetar internațional și de a instaura economia de piață. Această orientare este conformă statutului și recomandărilor FMI-ului. În mod rapid, toate țările din Europa de Est fac posibilă cumpărarea de devize pentru plata importurilor, a bunurilor de larg consum și a serviciilor. Pentru consumatori, această convertibilitate curentă a fost benefică, pentru că a acordat libertatea de a alege între produsele naționale și cele străine. Pentru întreprinderi, însă, a însemnat apariția bruscă pe piața națională a prețurilor mondiale și, deci, le-a incitat să se adapteze la competiția internațională. Această nouă libertate apărea, de asemenea, din punct de vedere politic indispensabilă pentru a confirma în fața populației noua deschidere față de Occident, dar ea s-a făcut în mod dureros fiindcă cererea de devize a crescut brusc, ceea ce a provocat o depreciere importantă a monedelor și, deci, presiuni asupra inflației. Țările din Europa de Est au făcut ca monedele să devină convertibile în mai puțin de un an, pe când țărilor occidentale, pentru atingerea acelui rezultat, le-a trebuit o perioadă de mai bine de cincisprezece ani. Anumiți observatori recunosc astăzi că o evoluție mai lentă ar fi fost de dorit, dar că ar fi trebuit, pentru a impune restricții temporare, o administrație vamală și bancară puternică, care pe atunci, era inexistentă, pentru a se putea respecta un control riguros al schimburilor.

Abandonarea planificării centralizate

Întreprinderile, altădată obișnuite să opereze într-un mediu neconcurențial și primind directive provenind de la planificatori, s-au găsit brusc confruntate cu o logică de piață. Ele au trebuit dintr-o dată să ia decizii în funcție de clientelă, de piață și de rentabilitate. Șocul produs prin această dezintegrare a circuitelor tradiționale de decizie și de distribuție a provocat imediat o atitudine de ezitare din partea întreprinderilor sub forma unei diminuări a producției. Un alt aspect al abandonării planificării centralizate este prăbușirea comerțului exterior, ca urmare a desființării Consiliului de Asistență Economică Reciprocă (CAER), adică a mecanismului planificării și reglementării schimburilor externe între țările fostului bloc comunist. Imediat ce, în 1990, statele din Europa de Est și-au declarat independența, U.R.S.S.-ul a încetat să facă să mai funcționeze CAER-ul și a început să le vândă toate materiile prime, mai ales petrolul, la prețuri mondiale, în timp ce aceste produse fuseseră mai înainte vândute la numai o parte din prețul mondial. Acest lucru a provocat o deteriorare a schimburilor țărilor răsăritene echivalentă celei petrecute în țătile occidentale după cele două crize ale petrolului. În consecință, volumul schimburilor externe între țările din Europa de Est a scăzut cu 50% într-un singur an, privând de debușeuri multe întreprinderi din aceste țări. Această prăbușire a CAER-ului era inevitabilă. Ea corespundea, desigur, unei dorințe politice a țărilor din Europa de Est și din fosta U.R.S.S., de a rupe legăturile lor tradiționale de dependență și de a face să înceteze cu planificarea centralizată a schimburilor externe. Mecanismul de plăți al CAER-ului ar fi putut fi înlocuit cu un sistem de uniune de plată, asemănător mecanismelor adoptate în Europa Occidentală după cel de-al doilea război mondial, ceea ce ar fi limitat convertibilitatea totală, dar ar fi permis, fără îndoială, păstrarea unei părți a fluxurilor comerciale tradiționale. FMI-ul s-a opus însă unei astfel de uniuni de plăți, considerată ca fiind un obstacol în fața liberei convertibilități a monedelor.

Bilanțul și riscurile reformelor

În 1993, se poate constata că, după optimismul inițial, transformarea economică din țările Europei Centrale și Orientale se arată a fi cu mult mai complexă decât s-a prevăzut. În timp ce colectivizarea unei economii se poate face în mod rapid prin promulgarea legilor necesare, pentru reîntoarcerea la economia de piată se cere un dozaj complex de reforme structurale, măsuri de stabilizare economică, definirea unui cadru juridic și de schimbare de comportamente. Aspectul cel mai dramatic al greutăților tranziției tărilor din estul Europei este prăbușirea inițială a producției industriale din toate aceste țări după 1990. Desigur, trebuie apreciată această evoluție cu multă prudență. Pe de o parte, statisticile producției sunt prea puțin fiabile, deoarece nu acoperă decât sectorul public și nu țin cont de apariția unui sector privat. Pe de altă parte, unele laturi ale acestei crize sunt legate de scăderea producției industriei de armament care lovește țările răsăritene mai mult decât pe cele occidentale. Nu este mai puțin adevărat că nivelul producției este în 1993 mult inferior celui înregistrat înaintea debutului reformelor. Totodată, activitățile industriale în PECO (țările europene centrale și estice) au avut un nivel scăzut în 1993, un început de reluare a creșterii producției și a investițiilor s-a făcut simțit în Polonia, în Ungaria și în Republica Cehă. Partea cea mai dificilă a tranziției a fost, deci, brutală, dar, poate, limitată la numai câțiva ani grație eforturilor fără precedent de aplicare a reformelor de către guvernele interesate. În schimb, tranziția țărilor din fosta U.R.S.S. se anunță mult mai delicată.

ECONOMIILE EUROPENE ÎN TRANZIȚIE

(variațiile anuale ale PIB real în %)

*în afară de țările din fosta Iugoslavie

4.2 Fosta U.R.S.S.

Cum Uniunea Sovietică rămăsese în afara sistemului monetar internațional timp de aproape patruzeci și cinci de ani, adeziunea Rusiei și a celorlalte state care formaseră fosta U.R.S.S. la FMI a avut în același timp un caracter simbolic și istoric. Această adeziune a provocat, însă, schimbări profunde în funcționarea Fondului Monetar, schimbări devenite necesare prin amploarea reformelor care trebuiau a fi întreprinse și prin importanța strategică a țărilor în cauză.

Adeziunea la FMI

Apropierea dintre FMI și U.R.S.S s-a făcut treptat din cauza incertitudinilor politice care apăsau asupra acestei evoluții.

În iulie 1990, șefii celor șapte state industrializate (G7), reuniți la conferința de la Houston, cer FMI-ului să realizeze un studiu asupra situației economiei sovietice în colaborare cu celelalte organizații financiare internaționale (Banca Mondială, OCDE și BERD). Recomandările făcute de acest studiu sunt publicate în decembrie 1990, într-un raport care preconizează continuarea efortului de aplicare a reformelor pentru a se ajunge la o economie de piață.

În octombrie 1991, FMI-ul și U.R.S.S.-ul stabilesc un „acord de asociere specială” care nu dă U.R.S.S.-ului statutul de membru deplin, dar care îi permite să beneficieze de midiuni de asistență tehnică din partea Fondului, ca și de sfaturi asupra politicii economice.

În sfârșit, în iunie 1992, procesul de admitere a cincisprezece state, succesoare ale fostei U.R.S.S., se termină prin determinarea cotelor-părți inițiale și prin formularea definitivă a adeziunilor. Prin intrarea acestor țări, instituțiile de la Bretton Woods ating universalitatea care fusese imaginată de fondatorii lor, cu aproape cincizeci de ani mai devreme.

Reformele puse în practică

Prin adeziunea Rusiei s-a deschis un șantier gigantic de reforme și de stabilizare de o amploare – cu riscuri – nemaiîntâlnită de către Fondul Monetar. Misiunile de asistență ale FMI-ului și ale Băncii Mondiale debutează înaintea adeziunii finale a Rusiei. În ianuarie 1992, pe baza acestor sfaturi, guvernul pune în practică un ansamblu de reforme destinat să stabilizeze economia și să introducă în mod rapid mecanisme de piață. Aceste reforme sunt în linii mari comparabile cu cele aplicate in PECO. Câteva luni după aderarea Rusiei, în august 1992, Consiliul de administrație al FMI-ului decide să aplice o strategie în scopul susținerii eforturilor de reforme ale guvernului rus. Această strategie este articulată în trei etape:

Un acord de confirmare, finanțat de o primă tranșă de credit (25% din cota-parte, fie 1 miliard de dolari), vizează susținerea primelor eforturi de reformă ale guvernului;

FMI-ul trebuie apoi să acorde sprijinul său sub forma unui acord de confirmare la tranșele superioare de credit, pentru a finanța un program de stabilizare ambițios vizând însănătoșirea situației politice bugetare și a situației politice monetare;

În sfârșit, într-o a treia etapă, un fond de stabilizare a rublei în valoare de 6 miliarde de dolari, după clarificarea situațiilor monetare dintre statele independente.

Liberalizarea prețurilor

Toate prețurile sunt liberalizate pe 2 ianuarie 1992, cu excepția anumitor prețuri „en gros” și „en detail” care vor fi liberalizate două luni mai târziu. După această măsură, doar prețurile transporturilor publice, al energiei și al chiriilor rămân sub control. Ca și în Europa de Est, liberalizarea prețurilor provoacă o creștere bruscă a nivelului general al prețurilor. În acest timp, creșterea prețurilor atinge, în mod oficial, cifra de 520% în primul trimestru al anului 1992, ceea ce depășește previziunile cele mai pesimiste. Mai mult, atunci când inflația se stabilizase după criza inițială din Europa de Est, creșterea prețurilor continuă în Rusia într-un ritm excesiv: inflația atinge un ritm lunar de 30% la începutul anului 1993, apropiindu-se în mod periculos de nivelul hiperinflației (30% pe lună corespunde la mai mult de 2200% pe an). În total, creșterea prețurilor este de aproape de 1300% în 1992. Pentru a permite populației să reziste inflației, guvernul decide să modifice veniturile funcționarilor și să ofere îndemnizații categoriilor celor mai cefavorizate. Aceste măsuri sociale, devenite necesare în contextul politic dificil provoacă din nefericire o accelerare suplimentară a inflației. Dar evoluția inflației se explică mai mult (fundamental) prin dirijarea politicii monetare.

Politica monetară

Între ianuarie și mai 1992, politica monetară impusă de Banca Centrală a Rusiei devine mai restrictivă în urma programului de ajustare încheiat cu FMI-ul. Încetinirea tipăririi de monedă, într-un context puternic inflaționist, pune totuși mari probleme structurale;lipsesc bancomatele și asta provoacă nemulțumirea populației, căci salariile sunt plătite în numerar. Banca Centrală a Rusiei reacționează la această situație tipărind bancnote mai mari (1000 și, mai apoi, 5000 de ruble), dar acest lucru încurajează presiunile inflaționiste. În același timp, întreprinderile fac față unei penurii de credite bancare de care au nevoie, căci practic numărul angajaților nu a scăzut o dată cu scăderea producției și cea mai mare parte dintre ele înregistrează pierderi. Această penurie de credite provoacă creșterea datoriilor către întreprinderi, datorii care iau repede proporții gigantice. Pentru a face față acestei situații, Banca Centrală a Rusiei decide să ducă o politică monetară mai îngăduitoare pentru a permite refinanțarea datoriilor dintre întreprinderi. Dar, această nouă politică îngăduitoare împiedică, bineînțeles, respectarea limitelor fixate de FMI și obiectivele programului nu sunt atinse. Totodată, creația monetară excesivă duce la o puternică depreciere a rublei față de dolar pe piața interbancară a schimburilor de la Moscova. În această situație, strategia celor trei etape, formulată de FMI cu un an mai devreme, se oprește după prima etapă.

O nouă facilitate pentru țările în tranziție

La începutul anului 1993, situația economică a Rusiei și a țărilor ce aparținuseră fostei U.R.S.S. se caracterizează prin numeroase dificultăți. Aceste noi state ezită să continuie punerea în practică a unei politici economice radicale, de frica consecințelor sociale și politice dramatice. Cât despre țările Europei de Est, ele au trecut pragul reformei macroeconomice și structurale, dar producția lor industrială s-a prăbușit iar comerțul lor exterior a dat puternic înapoi. Este necesară o nouă adaptare a Fondului pentru a ghida țările fostei U.R.S.S. către reforme de tranziție fără a le impune tratamentul de șoc față de aplicarea căruia manifestau reticențe. Ca și altădată ăn cazul țărilor datornice, Fondul încearcă să se adapteze în mod pragmatic atunci când întâlnește greutăți deosebite. Această adaptare cere aplicarea mai ales a următoarelor două lucruri:

o insistență deosebită asupra reformelor instituțiilor cum ar fi: privatizarea întreprinderilor, reforma protecției sociale, schimbarea statutului Băncii Centrale, în așa fel încât să le adapteze mecanismelor economiei de piață și să le permită să joace un rol mai important în stabilizarea macroeconomică;

o finanțare externă suplimentară, destinată să compenseze scăderea structurală a veniturilor din export și creșterea permanentă a costului energiei importate, fenomene pe care FMI-ul refuzase până atunci să le finanțeze.

În acest scop, pentru a răspunde acestor preocupări, este creată de Fond, în aprilie 1993, o nouă facilitate pentru transformarea sistemului economic. Această facilitate, pusă în aplicare pentru o perioadă de un an, este destinată țărilor confruntate cu dificultăți ale balanței de plăți, cauzate de dispariția comerțului administrat și de creșterea prețurilor energiei importate. Țările care se bucură de această nouă facilitate sunt acelea care au făcut parte din CAER plus Laosul și Mongolia. Aceste țări sunt autorizate să recurgă la resursele Fondului în limita de 50% din cotele-părți, și asta în două tranșe. Singura condiție pentru a-și trage prima tranșă este un angajament de punere în aplicare a unui ansamblu de măsuri coerent de stabilizare, ceea ce este puțin restrictiv față de condițiile generale cerute de Fond pentru acordurile de confirmare. Obținerea celei de-a doua tranșe este însoțită de o condiționare mai constrângătoare. Ansamblul procesului trebuie să pregătească calea unui acord de confirmare, stabilind cadrul instituțional și tehnic necesar pentru aplicarea unor politici economice riguroase.

Normalizarea reformelor

După aceste începuturi dificile, în urma unui acord stand by, un împrumut de 6,8 miliarde de dolari este acordat Rusiei pentru susținerea reformelor de-a lungul anului 1995. pentru prima dată în istoria sa, Consiliul de administrație al Fondului cere o supraveghere lunară a aplicării politicilor economice în Rusia, ritmul normal al supravegherii fiind cel trimestrial, pentru a preveni orice derapaj. De fapt, Rusia reușește să încetinească inflația care este redusă la 132%, in 1995 (echivalentul a 7% pe lună), și să stabilizeze cursul rublei care este menținută într-o fluctuație strânsă față de dolar. Privatizarea întreprinderilor este un mare pas înainte, chiar dacă a fost criticată pentru că au beneficiat de ea conducătorii de întreprinderi și oameni politici. La începutul anului 1996, FMI-ul acordă Rusiei un credit în valoare de 10,2 miliarde de dolari în cadrul unei facolități extinse pe trei ani pentru a consolida și aprofunda rezultatele deja înregistrate.

FMI-ul controversat

Adeziunea țărilor din Europa de Est și din fosta U.R.S.S. la instituțiile de la Bretton Woods deschide o nouă perioadă în istoria FMI-ului și a Băncii Mondiale. Cele două instituții au reușit să atingă statutul instituțiilor universale, adică de organizație care să cuprindă toate țările planetei datorită dorinței comune de cooperare, așa cum și-au imaginat-o fondatorii lor. Această universalitate le conferă un caracter unic, căci nici o altă organizație nu poate pretinde, în domeniul economic și financiar, un asemenea statut. Dar noii membri traversează, de asemenea, situații economice extrem de delicate. Nevoile lor de finanțare externă sunt imense. Natura dificultăților lor este specifică, ceea ce necesită o nouă evoluție a doctrinei propuse de Fondul Monetar în programele sale de ajustare. Principiile stabilite altădată trebuie din nou să evolueze, de această dată, către programele de „tranziție” și de „transformare a sistemului în totalitate”. Fondul Monetar trebuie, din nou, să dea dovadă de flexibilitate pentru a adapta instituția la mutațiile economiei mondiale.

Din cauza dificultăților situației și a importanței strategice pe care-o reprezintă succesul tranziției în Rusia, acțiunea FMI-ului față de țările fostei U.R.S.S. face obiectul unei dezbateri animate.

Anumiți observatori reproșează astfel FMI-ului (și Băncii Mondiale) că a reacționat într-o manieră rigidă la degradarea situației economice în Rusia, că a „insistat prea mult asupra detaliilor” și că a acordat o susținere financiară insuficientă. Unul din consilierii americani ai guvernului rus, Jeffrey Sachs, reproșează astfel Fondului Monetar că a acordat credite pentru a „recompensa” aplicarea reformelor în loc să le acorde pentru „a încuraja aceste reforme”. Alții apreciază că „FMI-ul a refuzat să aprobe obiective realiste care să țină seamă de suma disponibilă de finanțare externă”.

Alți observatori au pus la îndoială prioritatea reformelor macroeconomice. Ei reproșează astfel FMI-ului că a cerut Rusiei să facă o stabilizare macroeconomică în absența unor reforme structurale. După ei, nu era posibilă o stabilizare a creării de monedă și a creșterii prețurilor fără să se fi efectuat în prealabil o reformă a întreprinderilor și, de asemenea, nu era posibilă stăpânirea politicii bugetare fără o tranziție prealabilă a repartizării geografice a cheltuielilor publice și a transformărilor sociale. Într-un cuvânt, ei reproșează organizațiilor internaționale o insuficiență a coordonării și a coerenței acțiunilor.

Alți observatori reproșează experților Fondului Monetar că nu apreciază corect situația specifică a economiilor acolo unde piața nu există.

După ei, condiții particulare ar împiedica stabilizarea economică, și anume sistemul proprietății publice asupra cvasitotalității mijloacelor de producție, existența unui complex militaro – industrial care cuprinde o treime din producția națională și o agricultură colectivistă defectuoasă. Pentru acești observatori, ar fi trebuit să se efectueze reforme structurale destinate să creeze mecanisme de piață înainte de liberalizarea prețurilor sau de reducerea deficitului bugetar.

Ca și în momentul crizei datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, acțiunea Fondului Monetar se găsește, în cazul tranziției țărilor fostei U.R.S.S., în centrul unei vii dezbateri.

Capitolul 6

Participarea României la Fondul Monetar Internațional

6.1 România și FMI dintr-o privire

România a devenit membră FMI la 15 decembrie 1972.

Participarea României la FMI se ridică la 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală. Puterea de vot a României este de 10.552 voturi sau 0,49% din total.

România a acceptat obligațiile prevazute in Articolul VIII ale Statutului FMI referitor la convertibilitatea de cont curent la 25 martie 1998.

Guvernatorul României la FMI este Excelența Sa, dl. Constantin Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naționale a României; Guvernator Supleant este Excelența Sa, dna. Daniela Cernat, Secretar General Adjunct, Ministerul Finanțelor.

Asistența Financiară

Dl. J. de Beaufort Wijnholds (Olanda) este Director Executiv pentru România în cadrul FMI; constituența sa include Armenia, Bosnia si Herțegovina, Bulgaria, Croația, Cipru, Georgia, Israel, fosta Iugoslavie, Republica Macedonia, Moldova, Olanda și Ucraina. Începând cu 1972, România a folosit resursele FMI în opt ocazii (detaliate mai jos) ca suport financiar al programelor economice ale Guvernului. Totalul creditelor și împrumuturilor nerambursate la sfârșitul lunii iunie 2000 se ridică la 395,4 milioane DST.

Asistența Tehnică

FMI a acordat României asistență tehnică în câteva domenii, incluzând domeniul fiscal și vamal, politica monetară și organizarea băncii centrale, supraveghere bancară și statistică.

Acord Stand – by Aug 1999 – Feb 2001

În 1999, autoritățile din România și-au reînnoit eforturile de a corecta gravele dezechilibre economice și slăbiciunile structurale persistente. În august 1999 Consiliul Director al FMI a aprobat un acord stand-by în valoare de 400 milioane DST (aproximativ 535 milioane USD sau 39% din cotă), pentru a sprijini programul de reformă și stabilizare economică a Guvernului României. Împrumutul a fost pus la dispoziție în patru tranșe; prima tranșă, eliberată în august 1999 a fost în valoare de 53 milioane DST (aproximativ 71 milioane USD).

Încheierea primei revizuiri a programului, prevazută inițial pentru octombrie 1999, a fost întârziată in mod considerabil – mai ales datorită derapajelor în implementarea și formularea politicii in pofida remarcabilelor schimbări în poziția externă a României. La inceputul anului 2000, autoritațile au conceput și au inceput implementarea unui program pentru anul în curs care a constituit baza formulării unei cereri de derogare pentru neîndeplinirea unor criterii de performanță și pentru finalizarea primei revizuiri a programului. Astfel, România a putut să tragă echivalentul a 87 milioane DST (aproximativ 116 milioane USD) de la FMI. În urma ședinței  Consiliului Director din iunie 2000, dl. Fischer, Director General Adjunct, a declarat că: : “De la jumatatea lui 1999, s-a înregistr0at o imbunatatire semnificativă în poziția externă a României ca raspuns la politicile consolidate ce au fost introduse pentru a evita și preveni o criză financiară. Drept consecintă, s-a înregistrat o reducere semnificativă a deficitului contului curent, o revenire puternică a exporturilor și o îmbunătațire constantă a rezervei valutare. Politicile consolidate care au generat aceste ajustări constituie baza pentru reluarea creșterii economice și reducerea inflației.” Mai mult decât atât, în ședința sa din iunie 2000, Consiliul Director al FMI a aprobat prelungirea acordului stand-by până la 28 februarie 2001, cu o reeșalonare corespunzatoare a tranșelor .

Cu toate acestea, derapajele în implementarea politicilor referitoare la îndeplinirea criteriilor de performanță privind reducerea arieratelor și limitarea fondului de salarii din sectorul bugetar au impiedicat finalizarea celei de-a doua revizuiri a programului sustinut prin aranjamentul stand-by. În consecință, aranjamentul stand-by a expirat la sfarșitul lunii februarie a.c. cu numai două transe disponibilizate in cadrul aranjamentului, insumând 140 milioane DST (cca. 187 milioane USD).

Acord Stand-by Aug 1999 – Feb 2001

 În 1999, autoritățile din România și-au reînnoit eforturile de a corecta gravele dezechilibre economice și slăbiciunile structurale persistente. În august 1999 Consiliul Director al FMI a aprobat un acord stand-by în valoare de 400 milioane DST (aproximativ 535 milioane USD sau 39% din cotă), pentru a sprijini programul de reformă și stabilizare economică a Guvernului României. Împrumutul a fost pus la dispoziție în patru tranșe; prima tranșă, eliberată în august 1999 a fost în valoare de 53 milioane DST (aproximativ 71 milioane USD).

Încheierea primei revizuiri a programului, prevăzută inițial pentru octombrie 1999, a fost intarziată în mod considerabil – mai ales datorită derapajelor în implementarea și formularea politicii în pofida remarcabilelor schimbări in poziția externă a României. La inceputul anului 2000, autoritățile au conceput și au început implementarea unui program pentru anul în curs care a constituit baza formulării unei cereri de derogare pentru neîndeplinirea unor criterii de performanță și pentru finalizarea primei revizuiri a programului. Astfel, România a putut să tragă echivalentul a 87 milioane DST (aproximativ 116 milioane USD) de la FMI. În urma ședinței Consiliului Director din iunie 2000, dl. Fischer, Director General Adjunct, a declarat că: : “De la jumatatea lui 1999, s-a inregistrat o îmbunătățire semnificativă în poziția externă a României ca raspuns la politicile consolidate ce au fost introduse pentru a evita și preveni o criză financiară. Drept consecință, s-a inregistrat o reducere semnificativă a deficitului contului curent, o revenire puternică a exporturilor și o îmbunătățire constantă a rezervei valutare. Politicile consolidate care au generat aceste ajustări constituie baza pentru reluarea creșterii economice și reducerea inflației.” Mai mult decât atât, în ședinta sa din iunie 2000, Consiliul Director al FMI a aprobat prelungirea acordului stand-by până la 28 februarie 2001, cu o reeșalonare corespunzătoare a tranșelor .

Cu toate acestea, derapajele în implementarea politicilor referitoare la îndeplinirea criteriilor de performanță privind reducerea arieratelor și limitarea fondului de salarii din sectorul bugetar au impiedicat finalizarea celei de-a doua revizuiri a programului susținut prin aranjamentul stand-by. În consecință, aranjamentul stand-by a expirat la sfârșitul lunii februarie a.c. cu numai două tranșe disponibilizate in cadrul aranjamentului, însumând 140 milioane DST (cca. 187 milioane USD).

România și programele de instruire sprijinite de FMI

FMI asigură instruire profesională prin intermediul cursurilor și seminariilor organizate la sediul său central și prin sponsorizarea Joint Vienna Institute. Aceste programe sunt astfel concepute încât să fie la nivelul cerințelor în creștere ale țărilor membre. În acest scop, programul de bază include cursuri elementare, medii și avansate despre programare și politici financiare și management macroeconomic, statistica balanței de plăți, operațiuni monetare și valutare, conturi naționale și statistici guvernamentale etc.

Obiectivul de bază al acestor programe este instruirea profesională a oficialilor din țările membre ale Fondului. Instruirea are scopul de a crește nivelul calitativ al elaborării politicii economice în țările membre și de a îmbunătăți ințelegerea reciprocă a unor chestiuni, de către oficialii țărilor membre și personalul FMI.

Pâna acum, prin programele sale, Institutul FMI a contribuit la instruirea profesională a unui numar de peste 65 de persoane oficiale din România în domeniile: programare și politica financiară, tehnici de analiză și programare financiară, politici de sector extern, finanțe publice, operații valutare și monetare, statistică. Peste 120 de oficiali români au participat la cursuri și seminarii organizate la Joint Vienna Institute în domeniul analizei și politicii macroeconomice, cheltuielilor publice, politicii și operațiunilor de schimb valutar, politicii și reformei fiscale, managementului politicii fiscale și statisticii.

5.2 România – Aspecte economice principale

INFLAȚIA ÎN ROMÂNIA – EVOLUȚII ȘI FACTORI DETERMINANȚI

A. Prezentare generală

Inflația în România a fost ridicată și variabilă în decursul ultimului deceniu, datorită, în principal, eforturilor de stabilizare întrerupte, de tip "stop-and-go" și indisciplinei financiare pe scară largă. Această lipsă de disciplină financiară a luat diferite forme de-a lungul timpului, inclusiv deficite fiscale si cvasi-fiscale mari, acumulare de arierate, si explozii de cresteri salariale cu mult in exces fata de nivelul productivitatii.

Rezultatele econometrice evidentiaza rolul costurilor pe unitatea de munca si, intr-o masura mai redusa, a cursului de schimb in stimularea inflatiei. Costurile unitare ale fortei de munca au fost principalul factor determinant al inflatiei, indisciplina financiara adanc inradacinata la nivelul intreprinderilor fiind reflectata in mare masura in salarii mai ridicate decat ar fi justificat de productivitate sau chiar decat ar putea fi platite in multe intreprinderi in absenta constrangerilor bugetare. Influenta cursului de schimb asupra inflatiei a devenit, de asemenea, din ce in ce mai clara in ultimii cativa ani, in urma liberalizarii depline a pietei valutare.

Rolul cresterii masei monetare si a creditului in cauzarea inflatiei a fost de asemenea important, desi mai greu de demonstrat empiric. Perioade de crestere excesiva a masei moneare au condus la consolidarea presiunii inflationiste, dar ritmul actual al inflatiei a fost determinat in mare parte de deciziile de politica cu privire la momentul si magnitudinea liberalizarii preturilor si ajustarii cursului de schimb. Ratele inalte de crestere a masei monetare la mijlocul anilor 1990 reprezinta inca cea mai plauzibila explicatie pentru magnitudinea spiralei inflationiste in urma ultimei etape de liberalizare majora a preturilor din 1997.

Aceast capitol trece in revista evolutiile recente ale inflatiei in Romania si analizeaza determinantii sai cheie. Sectiunea B prezinta cadrul general al evolutiilor preturilor agregate si sectoriale in ultimul deceniu si procesul liberalizarii preturilor. Sectiunea C trece in revista evolutiile catorva variabile identificate in mod obisnuit in literatura de specialitate ca sursa a presiunilor asupra preturilor, inclusiv salariile, cursul de schimb si agregatele monetare. Secțiunea D examinează in mod empiric relația dintre preturi si salarii, masa monetara si cursul de schimb in anii 1990, folosind modele de autoregresie vectoriala (VAR). Secțiunea E cuprinde concluziile.

B. Evoluția prețurilor

Rezultate ale evoluției prețurilor

Inflația a fost ridicata si variabila in timpul ultimului deceniu. Inflatia la 12 luni a ajuns undeva la 200-300 procente la inceputul tranzitiei. Inflația s-a redus constant in perioada de la mijlocul anului 1993 si pana la mijlocul lui 1995, atingand un nivel minim de 25%, dar accelerandu-se din nou din a doua jumatate a anului 1995. Cresterea puternica de la inceputul lui 1997 a fost asociata cu liberalizarea preturilor din agricultura si ale energiei1. Inflatia la 12 luni a atins un varf cu putin sub 180% la mijlocul lui 1997 si a ramas foarte ridicata pana in 1998, dar ratele lunare au scazut repede dupa cresterea initiala puternica.

Desi in scadere fata de nivelurile mari care au urmat ultimei etape de liberalizare a preturilor din 1997, inflatia a ramas volatila. Inflatia si-a incetinit ritmul in 1998, rata la 12 luni ajungand la un minim de 33% in februarie 1999, ca raspuns la politica monetara restrictiva si la o rata mai redusa de depreciere a leului. Totusi, pe fundalul unui deficit bugetar mare si a continuarii cresterii salariale rapide, aceasta incetinire s-a produs cu costul unei aprecieri reale mari si a unei pierderi severe de competitivitate. Deprecierea corectiva ampla, care a urmat, a contribuit la reaparitia unui varf in inflatie in 1999 si preturile de consum au crescut cu pana la 57% pe an la nivelul lunii ianuarie 2000.

Preturile agregate sunt influentate puternic in special de preturile produselor alimentare, care reprezinta aproximativ jumatate din cosul IPC. Preturile produselor alimentare, nealimentare si ale serviciilor au crescut in mare masura cu rate similare in perioada de la mijlocul anilor 1990, dar in ritmuri din ce in ce mai diferite in ultimii doi ani (graficul I.1b). Tarifele la servicii au inregistrat cresteri rapide, mai ales in 1999, reflectand in parte efectele cresterilor mari ale preturilor admistrate (a se vedea mai jos). In 2000, seceta a cauzat o crestere accentuata a preturilor la produsele alimentare si a inhibat progresele in directia dezinflatiei. In ciuda ponderii ridicate a produselor alimentare in cosul IPC, majoritatea altor instrumente de masurare a inflatiei cum ar fi preturile de productie, consumul gospodariilor si deflatorii PIB, au inregistrat in cea mai mare parte o evolutie similara IPC (tabelul I.1). O exceptie notabila este 1998, cand preturile de consum au crescut cu 59%, dar preturile de productie s-au marit cu doar 33% (graficul I.1a).

Liberalizarea preturilor

Liberalizarea preturilor in Romania a fost neregulata si prelungita, ultima etapa majora de liberalizare intarziind pana in 1997. Mai mult, estimarile cu privire la gradul in care preturile au ramas controlate in perioada de la mijlocul anilor 1990 variaza; in multe cazuri, preturile de consum au fost liberalizate, dar nu si preturile la materiile prime si materialele de baza; in alte cazuri, preturile "liberalizate" au fost puternic distorsionate de subventii, in special in sectorul agricol.

Progresul initial in liberalizarea preturilor parea incurajator. Demekas si Khan (1991) au raportat ca majoritatea preturilor au fost liberalizate in trei etape in noiembrie 1990, aprilie 1991 si iulie 1991, dupa care autoritatile au pretins ca aproximativ 80% din preturile de consum sunt determinate de piata. Controlul asupra preturilor si subventiile pentru majoritatea altor bunuri de consum au fost presupus eliminate in 1993.

Totusi, controlul formal si informal asupra preturilor a persistat sau a fost reintrodus la jumatatea anilor 1990; controlul asupra preturilor produselor alimentare a fost in mod special omniprezente. OCDE (1993) a subliniat ca preturile la multe articole de consum, in special in magazinele de desfacere de stat nu erau inca determinate de piata, fiind in schimb supuse supravegherii pe baza unor limite stricte de crestere. La nivel mai formal, Hotararea Guvernului nr. 45/1994 a declarat o gama larga de articole ca fiind de importanta nationala si subiect de analiza (si influenta) de catre Oficiul Concurentei. FMI (1997) raporteaza ca, in plus fata de gama controalelor asupra preturilor de productie, guvernul mentinuse plafoane directe la preturile en-gros si en-detail la un numar de articole alimentare sensibile, care reprezentau 28% din totalul cosului de consum. Faptul ca preturile la energie, utilitati, transport si telecomunicatii, erau de asemenea administrate a implicat ca aproximativ 40% din cosul preturilor de consum era inca sub control la sfarsitul anului 1996.

Majoritatea preturilor inca supuse controlului au fost liberalizate la inceputul anului 1997. Preturile la produsele agricole au fost liberalizate in februarie 1997; regimul comercial fiind, de asemenea, liberalizat in mod substantial la putin timp dupa aceea, preturile produselor agricole sunt acum determinate de piata. In sectorul industrial, marea parte a preturilor de comercializare si de productie administrate au fost liberalizate pana in martie 1997, desi s-a pastrat controlul preturilor pentru o lista scurta de bunuri oferite in pietele de monopol, notabil in cazul energiei; aceste preturi au fost ulterior ajustate (in cele mai multe cazuri de Oficiul Concurentei) in concordanta cu evolutiile cursului de schimb si/sau indicelui preturilor de consum. Preturile la combustibili au fost dereglementate in septembrie 1998. Preturile administrate si reglementate reprezinta acum aprox. 14% din cosul IPC.

Preturile administrate au cunoscut o crestere accentuata din 1997 (tabelul I.2). Cresterile mari ale preturilor la electricitate si energie termica reflecta incetarea sistemului preturilor duale, in cadrul caruia preturile mici pentru gospodarii benficiau de subventii incrucisate prin preturi mai mari pentru alti agenti economici. Preturile interne la energie termica au crescut accentuat in 1999 pentru a fi aduse mai aproape de preturile mondiale.

C. Factori determinanti ai inflatiei

Coinsideratii teoretice sugereaza ca anumite variante sa fie incluse intr-un studiu empiric cu privire la inflatie. In anumite ipoteze stringente – in special flexibilitatea perfecta a salariilor si preturilor si un echilibru stabil al cursului real de schimb – teoria economica conventionala sugereaza ca inflatia poate fi explicata doar prin masa monetara. Totusi, relaxarea fiecareia din aceste ipoteze stringente introduce noi explicatii potentiale pentru inflatie. Relaxarea ipotezei cu privire la flexibilitatea preturilor si salariilor implica roluri pentru costul unitatii de munca si, respectiv, politicile de pret in explicarea inflatiei. Similar, instabilitatea cursului de schimb real implica faptul ca acest curs este, de asemenea, potential relevant in explicarea inflatiei.

Studii cu privire la inflatie in economiile in tranzitie au pus in lumina atat rolul factorilor traditionali de cost (cost-push) si cerere (demand-pull) in generarea si sustinerea inflatiei, cat si efectul ajustarii relative a preturilor in intarzierea dezinflatiei. Se pare ca fiecare din acesti factori au fost prezenti in Romania. Presiunile prin cresterea costurilor au rezultat din etape de cresteri salariale cu mult in exces fata de productivitate – datorate in mod fundamental lipsei disciplinei financiare – ca si deprecierilor reale ale leului. Factorii de presiune prin cerere au inclus ajustarea monetara a deficitelor fiscale si/sau cvasi-fiscale, reflectand din nou indisciplina financiara si constrangerile bugetare lejere, omniprezente la nivelul intreprinderilor. Ajustarile de pret relative au fost in Romania, in mod special, prelungite datorita procesului fragmentat si ocazional inversat de liberalizare a preturilor.

Aceasta sectiune analizeaza comportamentul variabilelor cheie asociate inflatiei in alte economii in tranzitie: masa monetara si creditul, salariile și cursul de schimb.

Masa monetara si creditul

Graficul I.2 ilustreaza cresterea agregatului M2, acesta incluzand depozitele in valuta (M2X) si creditul intern. Cresterea agregatelor monetare s-a accentuat de cateva ori in anii 1990, cand Banca Nationala a Romaniei (BNR) a fost fortata sa ajusteze deficite fiscale si cvasi-fiscale mari ale societatilor de stat producatoare de pierderi, in general, si cele din sectorul agricol, in particular. Un caz cu totul iesit din comun a fost accentuarea cresterii masei monetare cu varful de la sfarsitul anului 1994, cand autoritatile au lansat un program foarte consistent de subventionare a agriculturii.

Graficul I.2 sugereaza ca relatia dintre masa monetara si preturi a fost mai degraba slaba in marea parte a perioadei anilor 1990, desi o corelare pozitiva a devenit cumva mai clara in ultimii doi ani. Este de remarcat in special rata redusa a inflatiei raportata la masa monetara la mijlocul anilor 1990 si rata mult mai ridicata in 1997. Aceasta ar fi in conformitate cu existenta unei amenintari monetare care rezulta din diversitatea controalelor asupra preturilor in vigoare la mijlocul anilor 1990 si care se pare ca a fost diminuata ca urmare a schimburilor externe si liberalizarii preturilor in 1997.

Cresterea masei monetare poate sa nu fie corelata intr-un grad inalt cu inflatia, deoarece controalele asupra preturilor si miscarile cursului de schimb au separat legaturile prin care efectele inflationiste pot trece. Etape de crestere excesiva a masei monetare de-a lungul deceniului trecut au condus la o consolidare a presiunilor inflationiste, dar ritmul actual al inflatiei a fost determinat, in mare masura, de deciziile de politica cu privire la esalonarea in timp si la magnitudinea liberalizarii preturilor si ajustarilor cursului de schimb.

Ratele inalte ale inflatiei in functie de cresterea masei monetare la inceputul anilor 1990 implica demonetizarea semnificativa a economiei romanesti de la inceputul tranzitiei (graficul I.3). Ponderea in crestere a depozitelor in valuta in cadrul agregatelor monetare, desi semnificativa, a inversat doar modest trendul general al demonetizarii.

O anumita remonetizare a avut loc intre 1994 si 1996, dar cu anumite caracteristici nedorite care au facut-o nesustenabila. OCDE (1998) observa ca procesul de remonetizare a canalizat subventii catre sectorul producator de pierderi al economiei, in particular, sectoarele agricol si energetic, utilizand credite de la BNR, care au subminat incercarile bancii centrale de a reduce inflatia. Aceasta politica a fost total opusa intentiei declarate de autoritati de a permite fortelor pietei sa determine alocarea sectoriala a creditului.

Salariile

Cresterea salariilor contribuie la inflatie in mai multe moduri. In general, cresterile de salarii care depasesc cresterile de productivitate genereaza presiuni inflationiste; cresterile mari de salarii ca raspuns la un soc inflationist initial contribuie la inertia inflationista si astfel sustine presiunile inflationiste. Alte efecte opereaza atunci cand constrangerile bugetare sunt flexibile. Sahay si Vegh (1996) noteaza rolul cresterilor salariale in inducerea expansiunii monetare prin intermediul expansiunii creditului catre intreprinderile de stat si buget.

Graficul I.4 arata cresterea salariilor nominale medii si cresterea atenuata a costurilor nominale pe unitatea de munca din industrie. Corelatia extrem de stransa intre cresterea costurilor pe unitatea de munca si cea a preturilor de consum este izbitoare, in special inainte de 1997.

Graficul I.5 pune in lumina volatilitatea salariilor reale. Cresterea salariilor reale a fost puternica in special in 1995 si 1996, cu cresteri salariale mari inregistrate la nivelul regiilor autonome (RA) si societatilor comerciale detinute de stat, in ciuda pierderilor mari inregistrate in aceste sectoare. Aceaste cresteri salariale au fost finantate in parte de o mare acumulare de arierate – o varianta non-monetara a expansiunii creditului a lui Sahay-Vegh (a se vedea rubrica I.2). Salariile s-au marit din nou puternic in 1998, in primul rand, in sectorul bugetar si RA. Desi cresterile salariale in 1998 ar aparea doar modeste daca s-ar deflata cu IPC, salariile in USD au crescut cu peste 30%, iar salariile deflatate cu IPP au crescut cu aproape 20% – pe fundalul unui al doilea an de recesiune adanca.

Intre perioadele de crestere rapida, salariile reale au scazut semnificativ in 1994, si chiar mai accentuat in 1997 (datorita rezultatului in inflatie neasteptat de mare) si mult mai modest in 1999 – 2000. In mod notabil, fiecare din aceste caderi in salariile reale a prevestit o perioada cu progres semnificativ in dezinflatie.

Cursul de schimb

Graficul I.6 arata evolutia cursului de schimb leu/dolar SUA, a unui curs de schimb nominal ponderat in functie de schimburile comerciale (70% marca germana/euro, 30% dolar SUA) si a preturilor de consum. Graficul I.6 sugereaza ca preturile de consum sunt foarte sensibile la miscarile cursului de schimb, desi cu o anumita intarziere. Deprecierea mare de la sfarsitul lui 1998 si inceputul lui 1999 pare a fi contribuit puternic la atingerea mai graduala a varfului de inflatie din 1999.

26. Comportamentul neregulat al cursului de schimb reflecta o serie de reinversari de politica, in special in perioada de la inceputul pana la mijlocul anilor 1990. FMI (1997) raporteaza ca in ciuda angajamentelor frecvente pentru un curs de schimb mai flexibil, autoritatile au intervenit in mod repetat pentru a mentine cursul de schimb la niveluri supraevaluate, efectiv ca o subventie pentru intreprinderile cu consum intensiv de energie, doar pentru a fi fortate in permiterea de deprecieri periodice, pe masura ce rezervele scadeau. Piata valutara a fost supusa la distorsiuni deosebit de severe in 1996; ca raspuns la o depreciere accentuata a leului la inceputul lui 1996, autoritatile au retras licentele tuturor dealerilor valutari, cu exceptia a patru banci de stat. Incercarile de a stabili cursul de schimb prin mijloace administrative au fost abandonate in urma alegerilor din 1996, iar cursul de schimb este acum in regim de flotare administrata.

27. Graficul I.7 evidentiaza volatilitatea considerabila a cursului de schimb efectiv real in cazul Romaniei. Coorey et al. (1998) considera ca o apreciere reala poate avea diferite implicatii pentru inflatie in functie de regimul cursului de schimb: aprecierea reala asociata cu un curs de schimb nominal stabil implica in general intrari de capital, expansiune monetara si o inflatie mai mare; dar atunci cand cursul de schimb este flexibil, aprecierea reala este in general asociata cu apeciere nominala – sau in cazul Romaniei, cu depreciere nominala mai lenta – care implica presiune in scadere pe inflatie.

FINANTELE PUBLICE IN PERIOADA 1999 – 2000

A. Introducere si prezentare generala a politicii fiscale

In ciuda progresului important pe calea inregistrarii unor finante publice mai eficiente si sustenabile in ultimii zece ani, pozitia fiscala a Romaniei ramane precara. Dupa caderea regimului Ceausescu in 1989, finantele publice s-au regasit intr-un dezechilibru accentuat, dupa cum era de altfel si economia. Avand in vedere eforturile de reforma accidentale si adesea inconsistente din urmatorii sase ani – dublate de cresteri mari ale deficitelor fiscale cumulate cu cele cvasi-fiscale – la sfarsitul lui 1996 au aparut dezechilibre macroeconomice majore, implementarea urgenta a reformei a devenit inevitabila. Un nou guvern reformator s-a confruntat cu sarcina imediata de evitare a crizei. In timp ce consolidarea fiscala s-a dovedit foarte dificila, la sfarsitul anilor ’90 sanatatea finantelor guvernamentale se imbunatatise mult. Aceasta s-a datorat incetarii acumularii de datorii, intreruperii subventiilor cvasi-fiscale si imbunatatirii mediului politicii privind impozitele si, probabil cel mai important, reducerii dimensiunii a deficitului general consolidat si a operatiunilor guvernamentale. Totusi, pozitia fiscala ramane precara dupa cum indica problemele persistente din elaborarea si implementarea bugetului. Aceasta impune continuarea reformei pentru prioritizarea si rationalizarea cheltuielilor si restabilirea viabilitatii sistemului de pensii.

Pozitia fiscala si cvasi-fiscala excesiv de expansionista urmata pana in 1996 a necesitat o corectie drastica in anii urmatori. Intre 1992 si 1996, deficitul bugetului general consolidat a atins o medie de 3,1% din PIB, comparativ cu excedentele inregistrate in anii ’80. Mai mult, in efortul de sprijinire a sectoarelor economice cu dificultati, au fost inregistrate, de asemenea, deficite cvasi-fiscale semnificative (vezi Rubrica II.1). In timp ce pozitia fiscala si cvasi-fiscala rezultata pe baza cumulata, caracterizata ca lejera, a ajutat la asigurarea reluarii timpurii a cresterii economice – comparativ cu multe alte economii in tranzitie – ea a condus, de asemenea, la etapa presiunilor severe inflationiste si pe balanta de plati, aparute la suprafata la sfarsitul anului 1996. Sarcina implicita de consolidare fiscala a devenit mai dificila prin fiscalizarea a datoriei cvasi-fiscale acumulate anterior – majoritatea sub forma recapitalizarii bancilor insolvabile si a executarii garantiilor pentru imprumuturi. Aceasta s-a transformat in noi presiuni pe cheltuieli, in special pentru serviciul datoriei, care au fost si mai mult exacerbate prin liberalizarea dobanzilor.

Incepand cu 1997, a fost intreprinsa o ajustare fiscala substantiala prin reducerea cheltuielilor primare si cresterea veniturilor. Initial, centrul de interes s-a axat pe reducerea cheltuielilor cu salariile, pensiile si de capital. Totusi, acestea au trebuit partial reduse ca urmare a presiunilor politice, iar in 1998 si la inceputul lui 1999 au fost implementate cresteri substantiale ale impozitelor. La sfarsitul lui 1999, colectarile de venituri s-au ridicat la aceeasi cota din PIB ca in 1993, in timp ce cheltuielile primare in raport cu PIB-ul au fost semnificativ mai reduse comparativ cu 1990 – 96. Ca rezultat, soldul primar s-a imbunatatit cu aproximativ 5 puncte procentuale din PIB intre 1996 si 1999 (vezi anexele statistice, tabelul 24). Totusi, o crestere aproape echivalenta a cheltuielilor cu dobanzile a limitat imbunatatirea deficitului consolidat la doar 1 punct procentual pentru aceeasi perioada de timp.

Obiectivul reformei trebuie sa se reorienteze in prezent catre prioritizarea functiilor guvernului in limita resurselor disponibile. Pe de alta parte, au fost eliminate operatiunile cvasi-fiscale substantiale, iar ponderea cheltuielilor guvernamentale in PIB corespunde acum cu cea a economiilor de tipul SUA, dar cu toate acestea considerabil mai mica decat cea a tarilor din UE sau economiilor in tranzitie mai avansate. Aceasta reflecta dificultatile intalnite in administrarea si colectarea impozitelor, precum si eforturile pe partea de politici ale guvernului pentru a-si limita utilizarea resurselor productive. Pe de alta parte, sistemul romanesc al finantelor publice incearca sa asimileze toate caracteristicile sistemului de ajutor social tipic european, care – pentru a fi finantat in mod sustenabil – ar avea nevoie de o colectare a veniturilor semnificativ mai mare decat in prezent. In plus, sistemul public de pensii a devenit din ce in ce mai nesustenabil, iar cresterea necesara a cheltuielilor in sectoarele sociale cheie, precum si noile obligatii de plata prevazute – in special asociate cu eforturile Romaniei de a adera la Uniunea Europeana si de a deveni membra a NATO – vor trebui finantate. Pentru a atinge sustenabilitatea fiscala – un ingredient important pentru stabilitatea macroeconomica pana in prezent destul de slaba – trebuie facuta o alegere intre un efort concentrat de crestere a colectarilor veniturilor sau de reducere a cheltuielilor guvernamentale si a platilor sociale.

Sarcina nu este de loc usoara si exista un risc considerabil. Incercarile de crestere a veniturilor au fost in trecut in mare parte contracarate de cresterea evaziunii fiscale si/sau acumularea de arierate, in timp ce singurul mijloc efectiv de control (real) al cheltuielilor a fost inflatia mai mare decat cea prevazuta. Prin urmare, este important ca in perioada urmatoare sa se mentina castigurile de eficienta din politica fiscala; sa se imbunatateasca semnificativ administrarea impozitelor; sa se rationalizeze cheltuielile; si sa se reformeze sistemul de pensii. Esecul unui progres pe aceste fronturi ar putea submina rapid sanatatea finantelor publice.

Concluzii

Inflația în România a reflectat un număr de cauze, cele fundamentale fiind politicile macroeconomice relaxate și indisciplina financiară răspândită. Inflatia a fost generata de ajustarea monetara a deficitelor fiscale si cvasi-fiscale mari si de cresterea salariala rapida, nesprijinita prin productivitate si finantata de arierate; a fost sustinuta si de inertia inflationista si ajustari de pret relative prelungite.

Rezultatele econometrice evidentiaza rolul costurilor pe unitatea de munca in stimularea inflatiei. Pe baza unor date statistice, costurile pe unitatea de munca devin cea mai plauzibila explicatie a inflatiei pe termen lung, cel putin intr-un sens aproximativ. Este clar ca salariile raspund la inflatie si pe termen scurt, punand in lumina rolul inertiei in sustinerea inflatiei. Dar este, de asemenea, adevarat ca pe termen lung salariile reale sunt determinate, fie eficient sau nu, de factori reali. Combinatia unor niveluri salariale cu mult peste cele justificate de productivitate (chiar daca acele salarii sunt mici in termeni absoluti), in special in corelatie cu existenta la scara larga a unui personal supra-dimensionat – si in mod fundamental, esecul de a impune disciplina financiara – au contribuit in mod clar la alimentarea inflatie. .

Exista de asemenea dovada unei importante tot mai mari a cursului de schimb in inflatie. Desi cumva sensibila la specificatii, dovada econometrica confirma in general importanta pentru inflatie a cursului de schimb – la fel cum o face, chiar si mai convingator, varful de inflatie din 1999. Aceasta relatie ar trebui sa se dezvolte chiar si mai clar in urmatorii cativa ani, pe masura ce datele devin disponibile pentru perioada de dupa liberalizarea cursului de schimb si a preturilor, iar economia Romaniei continua sa se deschida.

Corelatia intre cresterea masei monetare si inflatie este mai putin vizibila datorita controalelor asupra preturilor si fluctuatiilor cursului de schimb. Dovada statistica a unei relatii stabile intre cresterea masei monetare si inflatie este redusa. Totusi, un motiv plauzibil pentru aceasta este amenintarea monetara prezenta la inceputul anilor 1990 si care s-a consolidat din nou la mijlocul anilor 1990, inaintea ultimei etape de liberalizare a preturilor; un alt motiv plauzibil este fluctuatia cursului de schimb. Marile distorsiuni asupra preturilor fiind in prezent eliminate, corelatia tot mai puternica intre cresterea masei monetare si inflatie in ultimii ani sugereaza ca aceasta relatie traditionala se reafirma in prezent.

Experienta Romaniei evidentiaza nevoia de dezpovarare a politicii monetare, ca o preconditie pentru o reducere sustinuta in inflatie. Desi inflatia este in final tot un fenomen monetar, presiunile de ajustare a deficitelor fiscale si cvasi-fiscale s-au dovedit irezistibile in cateva ocazii, in ultimul deceniu. In conditiile in care Romania intentioneaza sa inregistreze progresul calea reducerii inflatiei prevazut in strategia sa pe termen mediu, politica monetara are nevoie de un sprijin mai mare de la politicile fiscale si de venituri si progrese mai mari in intarirea disciplinei financiare.

5.4 Concluzii și propuneri

Pe parcursul ultimilor doi ani, Romania a realizat progrese importante in ceea ce priveste stabilizarea si reforma, iar in decembrie 1999 a fost invitata sa inceapa negocierile de aderare la Uniunea Europeana. Cu toate acestea, performantele economice si politice ale Romaniei sunt nefavorabile comparativ cu cele ale altor tari candidate din Europa Centrala si de Est: inflatia sa este de departe cea mai ridicata, in timp ce clasarea sa in ceea ce priveste alti indicatori economici (venitul pe cap de locuitor, cresterea reala a PIB pe parcursul anilor '90 si progresele in implementarea reformelor structurale) este printre cele mai slabe. Aceasta situatie este in mare parte datorata conditiilor initiale dificile, insa si mai important, reflecta o abordare graduala a reformelor structurale si intreruperi de ritm ce caracterizeaza in general politicile macroeconomice pe parcursul celei mai mari parti din aceasta decada.

La inceputul anului 1999, confruntate cu amenintarea unei crize financiare, autoritatile au adoptat masuri politice decisive pentru stabilizarea economiei, care au fost sustinute printr-un aranjament Stand-by incheiat cu FMI. Programul economic a continut masuri de corectare fiscala si de imbunatatire a competitivitatii externe, politici monetare si salariale restrictive, si inchiderea unei mari banci de stat insolvabile.

Aceste politici au avut succes in evitarea crizei la mijlocul anului 1999, reducerea deficitului contului curent la un nivel sustenabil (1,3 miliarde USD sau 3,8 procente din PIB comparativ cu 3,1 miliarde USD sau 7,5 procente din PIB inregistrate in 1998) si consolidarea rezervelor valutare incepand cu mijlocul anului 1999. Acestea au contribuit la recastigarea increderii pe piata. Intre timp, productia a scazut in continuare cu 3,2 procente in 1999, iar inflatia IPC a crescut la 55 procente spre sfarsitul anului 1999 datorita in principal efectului de "trecere" a realinierii cursului de schimb.
In 2000, pe baza corectiilor aduse in anul anterior, Romania a asistat la o revigorare economica bazata pe exporturi. In urma unei scaderi a productiei cu 5,4 procente in 1998 si 3,2 procente in 1999, PIB-ul real a crescut cu 2,1 procente in prima jumatate a anului 2000. In ciuda efectelor secetei asupra productiei agricole, cresterea reala a PIB-ului se asteapta sa se ridice la 1,5 procente pentru intregul an, precum si continuarea premiselor de crestere in 2001.

Exporturile au crescut cu 25,5 procente in dolari reflectand o cerere externa puternica, precum si efectele intarziate ale masurilor luate in anul precedent in ceea ce priveste imbunatatirea competitivitatii. Rezervele oficiale brute au atins un nivel de 3,1 miliarde USD (2,7 luni de import sau aproximativ 120 % din datoria pe termen scurt structurata pe scadente) la sfarsitul lunii iulie 2000. Cu toate acestea, inflatia IPC la 12 luni a atins nivelul de 45,5 procente in august, cu mult peste tinta programata, datorita efectelor secetei asupra preturilor produselor alimentare, precum si ale derapajelor in implementarea politicilor privind salariile in sectorul bugetar si reducerea arieratelor interne. Se asteapta ca inflatia sa descreasca usor, (daca nu deloc), pe perioada ramasa din an, ceea ce ar implica o depasire substantiala a tintei oficiale de 27 procente pentru sfarsitul anului.

Anexa 1

Anexa 2

Romania – Principalii indicatori economici, 1995-2000

Anexa 3

Declaratia Reprezentantilor Misiunii pe Romania

Declaratia Reprezentantilor Misiunii pe Romania

Sedinta Consiliului Director 00/117

29 noiembrie 2000

1. Aceasta declaratie furnizeaza informatii privind evolutiile economice si politice recente din Romania care au devenit disponibile din perioada in care raportul misiunii si documentul cu anexele statistice privind Articolul IV. Consultari (SM/00/249 si SM/00/250) erau in fluxul de revizuire in departamentele FMI. Noile evolutii nu influenteaza aprobarea documentelor mai sus mentionate.

I. Evolutii politice

2. Rezultatele recente ale alegerilor parlamentare din 26 noiembrie indica o reintoarcere la putere a partidului de stanga al fostului presedinte Ion Iliescu – PDSR – insa neintrunind o majoritate absoluta si, pe de alta parte, o pozitionare pe locul secund a Partidului Romania Mare de orientare nationalista. Partidele acutalei coalitii de centru-dreapta de guvernare au suferit considerabile pierderi. Liderii politici ai PDSR au anuntat ca vor incerca formarea unei coalitii impreuna cu partidele care au facut parte din coalitia actuala de guvernare. Rezultatul alegerilor parlamentare s-au reflectat in voturile prezidentiale, in care dl. Iliescu a obtinut cota ce mai mare a voturilor, insa nebeneficiind de o majoritate absoluta va trebui sa se confrunte cu liderul partidului nationalist, dl. Tudor in cel de-al doilea tur de scrutin din 10 decembrie 2000.

3. Pe 9 noiembrie 2000 Comisia Europeana a publicat raportul sau de evaluare asupra progreselor inregistrate de Romania in ceea ce priveste indeplinirea criteriilor de aderare de la Copenhaga. Raportul mentioneaza ca: "Romania nu poate fi considerata o economie de piata functionala si nu este capabila sa faca fata presiunilor competitive si fortelor pietei din cadrul Uniunii pe termen mediu" si ca Romania "nu si-a imbunatatit in mod substantial premisele economice viitoare". Evaluarea a fost de asemenea critica in ceea ce priveste lipsa progreselor in implementarea reformei structurale.

II. Evolutii economice

Evolutiile datelor economice recente confirma in general situatia descrisa in documentatia intocmita. Informatii preliminare sugereaza ca politicile monetara si fiscala au ramas in general adecvate, in timp ce derapajele in domeniul arieratelor interne si ale politicii salariale au devenit mult mai pronuntate. In consecinta, toate criteriile de performanta stabilite pentru sfarsitul lunii septembrie au fost indeplinite, cu exceptia celor referitoare la salariile din sectorul public si reducerea arieratelor care au depasit in mod semnificativ limitele stabilite. De atunci insa s-a dovedit ca riscurile asumate de politica fiscala s-au materializat, iar derapajele s-au produs in domeniul reformelor structurale.

Inflatia a continuat sa se mentina la nivele ridicate si a atins o medie de 12 luni de 42,9 procente in octombrie, in concordanta cu estimarile FMI pentru sfarsitul lunii decembrie de 40 procente. Aceasta se datoreaza in mare parte derapajelor in reducerea arieratelor interne si esecului in limitarea cresterii salariilor in sectorul public cauzat in principal de neimplementarea legislatiei corespunzatoare.

Reflectand tendinta continua de crestere a exporturilor, deficitul contului curent a atins nivelul de 1,6 procente din PIB la sfarsitul lunii septembrie. In noiembrie, autoritatile au reusit sa atraga de pe piata internationala de capital 150 milioane Euro printr-o emisiune de obligatiuni cu scadenta de 5 ani si la o rata a dobanzii de 11,6 procente. Performantele externe au fost reflectate in cresterea activelor externe nete ale BNR la 1,7 miliarde USD la mijlocul lunii noiembrie, fiind in concordanta cu criteriul de performanta pentru sfarsitul lunii decembrie.

Datele preliminare pentru luna septembrie indica o politica fiscala care a ramas restrictiva, cu un deficit de 2,2 procente din PIB. De atunci, totusi autoritatile au anuntat – si ulterior au inceput sa implementeze – un set de initiative neincluse in buget (printre care suplimentarea cheltuielilor pentru spitale, alocatii pentru copii, pensii, subventii pentru caldura furnizata populatiei, subventii pentru agricultura si minerit, precum si scutiri de impozite, care impreuna ar reprezenta circa 0,75 procente din PIB in plus la deficitul programat pentru anul 2000). In plus, dezechilibrul existent in sistemul de pensii s-a agravat datorita efectuarii unor cheltuieli mai mari, realizarii unor venituri mai mici, precum si masurilor anuntate de reducere a cotelor de contributii incepand cu 1 decembrie.

De asemenea, autoritatile nu au facut progrese fata de angajamentul lor de a lichida Banca Agricola in cazul in care procesul de provatizare esueaza. In schimb, autoritatile au decis sa recapitalizeze banca la un cost de 4.600 miliarde lei (185 milioane USD) in vederea mentinerii sale in functiune pe o perioada nedefinita.

Sistemul bancar a asistat la un nou test de incredere, avand in vedere ca o banca straina nu a avut capacitatea de a face fata cererilor de retrageri. BNR a instituit o procedura de supraveghere speciala si a scos la iveala practicile frauduloase.

Anexa 4

Anexa 5

Anexa 6

Anexa 7

Anexa 8

Anexa 9

Anexa 10

Anexa 12

Bibliografie:

Bakker A. F. P., “Instituțiile financiare internaționale”, ed. Antet, Oradea, 1997

Cucoli Corina-Elena, “Bazele teoriei economice promovate de Fondul Monetar Internațional. Efectele acordurilor cu FMI încheiate în perioada 1990-1994 asupra economiei României”, Teză de doctorat, București, 1999

Dardac Nicolae, Vâșcu Teodora, “Moneda-Credit I”, ed. A.S.E., București, 2002

Driscoll D. David, “What is the International Monetary Fund”, External Relations Department, International Monetary Fund, Washington, D.C., 1994

Floricel Constantin, “Relații valutar-financiare internaționale”, Ediția a IV-a, ed. Național, București, 2001

Gust Marius, “Noi evoluții în fluxurile financiare pe plan mondial și rolul băncilor internaționale”, Teză de doctorat, București, 1999

Institutul Bancar Român, “Convertibilitatea valutară și cursurile de schimb”

Isărescu Mugur, “Teorii și politici monetare”, Note de curs

Lenain Patrick, “FMI-ul” Repere, ed. C.N.I. “Coresi” s.a., București, 2000

Miron Dumitru, Păun Cristian, “Aspecte financiar-monatare ale relațiilor economice internaționale”, ed. A.S.E., București, 2001

www.imf.org

www.fmi.ro

www.ifs.com