Fondul Monetar Internațional Factor AL Stabilității Monetare ÎN Condițiile Globalizării
FONDUL MONETAR INTERNAȚIONAL: FACTOR AL STABILITĂȚII MONETARE ÎN CONDIȚIILE GLOBALIZĂRII
CUPRINS
Capitolul 1 – Necesitatea creării de instituții internaționale după cel de-al doilea război mondial………………………………………………………………………………….4
Situația economică și politică a lumii în primele decenii postbelice;…………………………………………………………………………….4
Necesitatea refacerii economiilor;…………………………………………..5
Necesitatea reconstrucției relațiilor economice internaționale;……6
Înființarea Organizației Națiunilor Unite………………………………….8
Capitolul 2 – Fondul Monetar Internațional………………………………………………13
Istoric………………………………………………………………………………..13
Funcții:………………………………………………………………………………19
reglementarea relațiilor monetare internaționale;…………………19
supravegherea politicilor financiare ale țărilor membre;……….20
acordarea de asistență financiară statelor ce se confruntă cu dificultăți în echilibrarea balanței de plăți;………………………….20
exercitarea de presiuni asupra statelor debitoare în direcția implementării de reforme structurale………………………………….22
Perspectivele FMI……………………………………………………………….23
Capitolul 3 – Raporturile României cu FMI……………………………………………….24
3. 1 Rolul și activitățile Biroului Reprezentației Rezidente a FMI în România……………………………………………………………………………………………24
3.2 Rolul și activitățile Biroului Reprezentației Rezidente a FMI în România……………………………………………………………………………………………25
3.3 Analiză privind îndeplinirea condițiilor din acordul stand-by 2009-2011, încheiat între România si FMI…………………………………………………….27
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………………………………………41
Capitolul 1 – Necesitatea creării de instituții internaționale după cel de-al doilea război mondial
Situația economică și politică a lumii în primele decenii postbelice
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, țările din vestul Europei se aflau într-o situație de colaps fizic și economic, la care se adăuga teama de dominația Uniunii Sovietice, prin atac frontal sau subversiune. În această perioadă, dezordinea social-politică și economică a acestor state se concretiza în intoleranță ideologică și necesitatea reluării practicii democratice, competiții politice interne, inflație generalizată, sistem monetar inexistent, șomaj, sărăcie și foame.
Ocupația germană și politica de război dusă au avut efecte dintre cele mai nefaste asupra întregii vieți economice și sociale și, în primul rând, asupra circulației monetare și puterii de cumpărare.
După o analiză mai atentă a situației economice și financiare a statelor occidentale și după constatarea că URSS intenționa să-și extindă hegemonia până la Atlantic, americanii au decis să se implice mai mult, economic, financiar și militar, în zonă, să-și facă mai din plin simțită prezența și să susțină, sub toate aspectele, integrarea vest-europeană, ca singura alternativă oportună și viabilă la criza postbelică. Americanii etalau europenilor ideea că ei nu sunt singuri și neajutorați în fața dificultăților cu care se confruntau la sfârșitul celui de-al Doilea Răzoi Mbondial, că ei erau dispuși să-i susțină printr-o politică economică coerentă.
Sfârșitul războiului a însemnat intrarea Europei, care secole de-a rândul a fost centrul economic, politic, militar și cultural al lumii, în cea mai neagră epocă a existenței sale.
Practic, pe plan mondial, Europa încetează de a mai juca vreun rol, ea este acum o simplă miză a luptei dintre cei doi stăpâni ai planetei, SUA și URSS. Țările europene, învingătoare sau învinse, sunt supuse aceluiași dezastru economic.
Produsul național brut german reprezină a treia parte din cel al anului 1938. Germania pierde un sfert din teritoriul său. Orașe, industrii și căi de comunicație sunt distruse. Ea nu mai are nici armată, nici guvern, acuză pierderea a șase milioane de oameni și se află sub ocupație militară. Se pune problema viitorului ei.
Produsul național brut italian reprezină 40% din nivelul său de dinaintea războiului. Franța face parte din tabăra invingătorilor, dar războiul a distrus cea mai mare parte a infrastructurilor sale și produsul național brut scade la jumătate. Situația economică și socială este foarte frământată în metropolă, în timp ce imperiul este subminat de mișcări contestatare, uneori violente și radicale.
Marea Britanie se bucură de prestigiul de a fi fost singura țară care a luptat de la începutul până la sfârșitul războiului împotriva lui Adolf Hitler, dar prețul plătit a fost mare. Lira sterlină nu mai este moneda schimburilor internaționale, rezervele de aur și de valută s-au epuizat, imperiul colonial se clatină.
URSS plătește un tribut greu celui de-al Doilea Război Mondial: 2,6 milioane de morți, o țară distrusă, pierderi economice de produs național brut evaluate la șase ani. Dar obține câștiguri teritoriale substanțiale.
SUA pierd 300.000 de oameni, ceea ce este puțin, în raport cu pierderile celorlalte puteri. Și mai important, este faptul că teritoriul său a rămas la adăpostul războiului. Potențialul său industrial nu a fost distrus, ci stimulat de război.
Produsul național brut se dublează și reprezintă aproape jumătate din producția mondială. Dolarul „as good as gold“ situat pe cele două treimi din rezervele modiale de aur devinde moneda schimburilor naționale. Americanii posedă două treimi din flota comercială mondială. Ei ocupă, de asemenea, primul loc în toate sectoarele producției. În același timp, sunt prima putere militară și dețin monopolul armei atomice.
Americanii înțeleg că nu mai pot trăi în afara lumii. Își dau seama de natura disprețului sovietic, neputând să lase o Europă dominată de o singură putere, din grijă pentru echilibrul de forțe și mai ales din ostilitate față de comunism.
Necesitatea refacerii economiilor
Determinantă pentru evoluția Europei în perioada postbelică a fost declanșarea unor procese care și-au pus amprenta pe următoarea jumătate de secol:
• împărțirea Europei și a lumii în două blocuri politico-militare și economice antagonice, unul dominat de SUA, celălalt de URSS, blocuri care se vor confrunta jumătate de secol în Războiul Rece;
• alianța Europei Occidentale cu SUA și Canada prin Pactul Nord-Atlantic din 1949;
• refacerea rapidă a Europei Occidentale;
• declanșarea integrării europene prin reconcilierea franco-germană;
• decolonizarea și apariția ‚Lumii a treia’.
În anii 1948-1949, în Europa s-au conturat ceea ce în literatura de specialitate este definit cu termenul de‚ economii occidentale’.Organizația Europeană de Cooperare Economică creată cu ocazia introducerii Planului Marshall, care regrupa 16 state europene, a fost prima care a prefigurat ‚clubul’ țărilor cu economie de piață din Europa. Acest club al țărilor capitaliste occidentale a fost lărgit în 1962 odată cu transformarea sa în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, în cadrul căreia Statele Unite, Canada, Noua Zeelandă, Australia și Japonia erau membri cu drepturi depline, alături de: Republica Federală Germania, Franța, Marea Britanie, Italia, Spania, Țările de Jos, Suedia, Belgia, Elveția, Danemarca, Austria, Turcia, Norvegia, Finlanda, Grecia, Portugalia, Irlanda, Luxemburg și Islanda (Yugoslavia având statutul de observator). În primele trei decenii postbelice, tendința marcantă a evoluției acestui ansamblu de țări a fost multiplicarea schimburilor comerciale, financiare, monetare, a curentelor ideologice și a modurilor de viață, toate dând imaginea unei‚ internaționalizări crescânde a economiilor occidentale.
Între 1945 și 1975 se pot distinge patru faze esențiale ale evoluției economiilor occidentale:
• Faza reconversiei și reconstrucției după cel de-al doilea război mondial, ce a durat până la începutul anilor 1950 și a fost caracterizată de o creștere ezitantă, accelerată din 1950;
• A doua fază a fost caracterizată de o creștere moderată, însă neregulată, desfășurată pe parcursul anilor 1950, marcată de creșterea record din 1955 dar și de două puternice recesiuni în 1954 și 1958;
• A treia fază a fost una de creștere relativ regulată, care se întinde din 1959 și până în 1973, marcată de recesiunile din 1960-1961, 1967 și 1970; în această fază, accelerarea cvasi-continuă a inflației a fost un semn a dezechilibrelor sistemului;
• A patra fază a fost o foarte puternică recesiune declanșată la sfârșitul anului 1973 datorită creșterii prețului petrolului.
In ceea ce priveste colapsul economic al Europei Occidentale în primii ani postbelici de retinut este faptul ca la sfârșitul celui de-al doilea război mondial situația economică a Europei era critică. Însă, spre deosebire de ceea ce s-a întâmplat după primul război mondial, Europa Occidentală s-a refăcut mai rapid decât ar fi lăsat să prevadă colapsul economic din 1945. În primii ani postbelici s-a crezut că Europa de Vest se afla într-o situație atât de dezastruoasă încât numai un ajutor masiv american o putea salva de la catastrofă, convingere care a impulsionat furnizarea asistenței americane ce a avut un rol foarte important în accelerarea procesului de refacere.
Necesitatea reconstrucției relațiilor economice internaționale
Presiunile economice în perioadă după cel de-al doilea război mondial, au împins țările europene spre uniune, Statele Unite ale Americii au formulat stimulentul principal. Dornice să impună un set de reguli globale care să încurajeze liberul schimb, Statele Unite ale Americii au stabilit Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) în 1947. Acordul de la Bretton Woods, care de asemenea a dus la formarea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale, a fost o încercare în plus de a crea o piață comună globală pentru încurajarea dezvoltării economice a Statelor Unite ale Americii.
Statele Unite ale Americii erau preocupate în mod deosebit de condițiile cumplite în care se găsea Europa postbelica. Pentru a se asigura împotriva unei preluări comuniste a unei părții din Europa, Statele Unite au lansat un program dublu pentru asigurarea securitaii Europei Occidentale în perioada postbelica. În 1948 au fondat Organizația Atlanticului de Nord (NATO) a cărei misiune era să creeze și să desfășoare o forță militară intregrata americană și europeană care să apere Europa de Vest de agresiunea sovietică.
Teama că o parte Occidentală ar fi putut să cadă sub controlul URSS, au determinat Statele Unite să prezinte “ Planul de Reconstrucție Europeană ” sau Planul Marshall.
Planul avea în spatele său impresionantă forța a economiei americane care, nu numai că nu cunoscuse distrugerile războiului, ci dimpotrivă să se dezvolte datorită acestuia. Industria americană a beneficiat cel mult de război, a fost și cea care a manifestat cea mai rapidă reconversie transformându-se rapid în industrie civilă. Dar, aceasta industrie civilă avea nevoie de piețe externe, iar Europa nu era în situația de a cumpăra produsele sale dar, nici de a produce. În pofida puterii scăzute de cumpărare după război, piețele potențiale pentru industria americană rămâneau tot în Europa, aceasta având, la rândul ei nevoie de produsele americane esențiale supraviețuirii și reluării ciclului de producție.Din păcate, aceași Europa era sufocată de inflație, ceea cei diminuă și mai mult forțele. Mai trebuie spus că, statele occidentale nu aveau resurse financiare și materiale pentru a produce și,
Presiunile economice în perioadă după cel de-al doilea război mondial, au împins țările europene spre uniune, Statele Unite ale Americii au formulat stimulentul principal. Dornice să impună un set de reguli globale care să încurajeze liberul schimb, Statele Unite ale Americii au stabilit Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT) în 1947. Acordul de la Bretton Woods, care de asemenea a dus la formarea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale, a fost o încercare în plus de a crea o piață comună globală pentru încurajarea dezvoltării economice a Statelor Unite ale Americii.
Statele Unite ale Americii erau preocupate în mod deosebit de condițiile cumplite în care se găsea Europa postbelica. Pentru a se asigura împotriva unei preluări comuniste a unei părții din Europa, Statele Unite au lansat un program dublu pentru asigurarea securitaii Europei Occidentale în perioada postbelica. În 1948 au fondat Organizația Atlanticului de Nord (NATO) a cărei misiune era să creeze și să desfășoare o forță militară intregrata americană și europeană care să apere Europa de Vest de agresiunea sovietică.
Teama că o parte Occidentală ar fi putut să cadă sub controlul URSS, au determinat Statele Unite să prezinte “ Planul de Reconstrucție Europeană ” sau Planul Marshall.
Planul avea în spatele său impresionantă forța a economiei americane care, nu numai că nu cunoscuse distrugerile războiului, ci dimpotrivă să se dezvolte datorită acestuia. Industria americană a beneficiat cel mult de război, a fost și cea care a manifestat cea mai rapidă reconversie transformându-se rapid în industrie civilă. Dar, aceasta industrie civilă avea nevoie de piețe externe, iar Europa nu era în situația de a cumpăra produsele sale dar, nici de a produce. În pofida puterii scăzute de cumpărare după război, piețele potențiale pentru industria americană rămâneau tot în Europa, aceasta având, la rândul ei nevoie de produsele americane esențiale supraviețuirii și reluării ciclului de producție.Din păcate, aceași Europa era sufocată de inflație, ceea cei diminuă și mai mult forțele. Mai trebuie spus că, statele occidentale nu aveau resurse financiare și materiale pentru a produce și, deci , pentru a exporta și repune, astfel în mișcare econimiile lor. Economia europeană era autarhica existând încă puține acorduri bilaterale, mărfurile și banii necirculand curent intre statele occidentale.
Alternativa la această soluție a oferit-o Secretarul de Stat american George Marshall care, într-o celebra conferința rostită pe 5 iunie 1947 la Universitatea Havard, propunea un plan pentru reconstrucția Europei.
Planul Marshall prevedea ca Guvernul american să plătească exportatorii americani ce vindeau produse guvernelor și fabricanților europeni. Importatorii europeni, la rândul lor, plăteau în monedele lor naționale contravaloarea, iar aceste plăți se virau într-un cont deschis în numele Guvernului SUA în băncile lor naționale. Aceasta contravaluare rămânea imobilizată și nu era destinată cumpărării de dolari, imobilizarea acestei mari cantități de bani favorizând deflația. Guvernul SUA punea la dispoziția Guvernelor europene, occidentale aceste cantități de bani imobilizați sub formă de investiții. Având în vedere acest mecanism de plată a produselor, stimularea învestiților și realizarea deflației, Marshall a sugerat statelor europene să se pună de acord asupra priorităților de dezvoltare și a unui program care să fie capabil a pune în mișcare economia europeană. În opinia lui Marshall, identificarea necesitaților și a soluțiilor complete cădeau în responsabilitatea europenilor.
Discursul secretarului de stat, George Marshall, a suscitat interesul Londrei și al Parisului care au demarat rapid consultări pentru a decide răspunsul. În plus, a fost contactată și Moscova, pentru organizarea la Paris a unei conferințe, și URSS a răspuns afirmativ. Țările europene s-au întrunit de îndată la Paris, în perioada 27 iunie-2 iulie 1947, pentru a pune la punct detaliile tehnice ale ajutorului american.
Sovieticii au deplasat la Paris o delegație impozantă compusă din 90 de membri, în fruntea ei fiind comisarul afacerilor străine, Molotov.
Conferința franco-anglo-rusă s-a soldat, în cele din urmă, cu un eșec. Molotov a estimat că propunerea americană afectează evident suveranitatea statelor și, ca atare, o respinge, antrenând în refuzul său și țările din Europa de Est. Textual, Molotov afirmă că: „Statele își pierd autonomia economică și independența națională în profitul unor mari puteri…“. URSS a refuzat planul Marshall pentru ea și pentru țările pe care le controla, de teamă ca SUA să nu-și lărgească sfera economică și politică. Odată cu respingerea planului Marshall de către sovietici, debutează adevărata divizare, ruperea Europei în două părți. În vest se situau țările beneficiare ale acestui reușit ajutor economic, venit de dincolo de Atlantic, iar în est, țările-satelit ale Moscovei.
Răspunsul celorlalti a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în luna următoare (au lipsit Germania,Spania și țările din Est) au decis gestionarea în comun a ajutorului american pentru crearea “Organizației Europene de Cooperare Economică”(OECE) pe 16 aprilie 1948. SUA și Canada participau la OECE ca asociați, fără drept de vot.
Meritele planului Marshall au fost nenumărate:
-prevedea un plan național de repunere pe picioare a economiilor europene și de dezvoltare a acestora;
-crea un regim multilateral de schimbări reciproce;
-liberaliza aceste schimburi;
-reducea contingențele;
-coordona planurile economice naționale;
-organiza convertibilitatea monedelor;
-organiza prin “Uniunea Europeană de Plăți”, sistemul compensațiilor multilaterale și de acordare a creditelor.
În sfera politicului prin promovarea gestionarii în comun a ajutorului american se eviata ca respectivul ajutor să presupună o dependentă brutală față de Statele Unite pe de-o parte și, pe de alta, se ofereau Europei primele lecții de cooperare.
Tocmai de aceea, dincolo de meritele generale indiscutabile ale Planului Marshall, cel mai important rămâne totuși acela că gestionarea în comun a ajutorului american a învățat Europa Occidentală lecția integrării.
Tot Planul Marshall a fost unul dintre factorii importanți care au ajutat la punerea bazelor Planului Schuman și a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului.
La puțin timp de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Paris semnat de Franța, Germania, Italia și țările Benelux, au fost stabilite relații diplomatice intre entitatea nou înființată și SUA. Pe măsură ce anii au trecut, și alte țări au aderat la Comunitatea Europeană transformând-o într-o putere politică și economică cu un rol din ce în ce mai important pe scenă internațională.
Înființarea Organizației Națiunilor Unite
Organizația Națiunilor Unite a fost înființată la 24 octombrie 1945,când un număr de 51 de țări se angajau să mențină pacea prin cooperare internațională și securitate colectivă.Astăzi,aproape toate națiunile lumii sunt membre ONU,în total având 192 de state membre.Când statele devin membre ONU, ele acceptă și iși asumă toate obligațiile prevăzute în Carta Națiunilor Unite,un tratat internațional care stabilește principiile de bază ale relațiilor internaționale.
Organizația funcționează pe gamă largă de aspecte fundamentale de la dezvoltarea durabilă, protecția mediului și refugiaților în caz de catastrofă, combaterea terorismului,dezarmarea și neproliferarea, pentru promovarea democrației,a drepturilor omului, egalitatea între sexe și emanciparea femeilor.
ONU ca succesoarea Societații Națiunilor este o organizație internațională cu vocație de universalitate atât în ceea ce privește aria sa de interese, cât și competența creată cu scopul de a menține pacea și securitatea internațională.De aceea o preocupare principală a fost înlocuirea Ligii națiunilor,dovedindu-se a fi un eșec,care s-a manifestat cu prilejul Conferinței miniștrilor de externe ai Marii Britanii,SUA și URSS de la Moscova din anul 1943, conferință în cadrul căreia a fost adoptată Declarația asupra securitații generale. Aceste discuții au fost reluate un an mai târziu,în aceeași componență,în cadrul Conferinței de la Teheran unde s-a hotarât redactarea unui proiect de statut al viitoarei organizații, iar în 1944 la Conferința miniștrilor de externe de la Dumbarton Oaks,acest proiect a fost adoptat,alăturându-se celor trei state deja menționate și în China.
În anul următor,1945 a avut loc debutul adoptărilor de hotărâri privitoare la organizarea și funcționarea viitoarei organizații,în cadrul Conferinței la nivel înalt de la Yalta.A continuat cu Conferința de la San Francisco unde au fost invitate încă 50 de state devenite membrii fondatori ai organizației și a fost semnat statutul acesteia Carta ONU iar sfârșitul anului a adus și intrarea actului normativ în vigoare,mai exact la data de 24 octombrie 1945,această zi fiind declarată și sărbatorită mai târziu ca Ziua Națiunilor Unite.Deși la Conferința de la San Francisco Polonia nu a fost prezentă ,semnând mai târziu Carta este considerata cel de-al 51-lea membru fondator .
De fapt, istoria ONU a început cu mult înainte de înființarea organizației mondiale la data de 24 octombrie 1945.Rădăcinile ideilor exprimate de aceasta se sprijină pe teoriile unui gânditori însemnați precum Hugo Grotius(întemeietorul dreptului modern al popoarelor 1584-1645),Abbe de Saint-Pierre (1658-1743) sau pe lucrarea lui Immanuel Kant apărută în 1795 ‘’Despre pacea veșnică’’.
În perioada 1941-1945,cele două războaie mondiale aruncaseră omenirea într-o prăpastie a deznădejdii și făcuseră într-o jumătate de secol peste o sută de milioane de victime.Părinții Națiunilor Unite și ai Cartei doreau să îndeplinească dorința profundă a omenirii de pace și convingerea că după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial statele înfrățite vor putea realiza o ordine mondială pacifistă de durată.În august 1941 președintele american Franklin D.Roosvelt și premierul britanic Winston Churchill s-au întalnit în Insulele Bermude pentru a-și stabili obiectivele postbelice.Atât Roosvelt cât și Churchill s-au arătat inițial puțin interesați să implice și alte state în problema principală de asigurare a păcii internaționale,dar acest lucru s-a schimbat după atacul japonez asupra Pearl Harbor și intrarea în război a SUA.Oamenii au înțeles că o pace de durată nu putea fi realizată decât cu o implicare a unei coaliții de state pe bază largă și mai ales prin implicarea URSS .
Așteptările uriașe care au însoțit constituirea organizației mondiale s-au năruit în curând,prin augumentarea conflictelor între est și vest îngreunând desfășurarea unor activități importante în primele decenii de existență ale ONU.În pofida blocadei organizația a reușit să aibă succese notabile în anumite domenii care au facut astăzi ca ONU să fie recunoscut ca un for al problemelor globale.
Sediile ONU se află la New York,Geneva și Viena,sediul principal aflându-se la New York,iar limbile de lucru sunt engleza și franceza,în timp ce limbile oficiale sunt engleza,franceza,spaniola,rusa,chineza și araba.
Structura ONU
Adunarea Generală
Adunarea Generală este organul principal și cel mai reprezentativ al organizației,cuprinzând reprezentanți ai tuturor statelor membre, fiecare stat având dreptul să aibă în adunare cel mult cinci reprezentanți.
Consiliul de Securitate
Reglementat la Capitolul V din Cartă,este considerat a fi cea mai puternică structură a organizației și este compus din cinsprezece membrii,până în anul 1965 doar din unsprezece,cinci dintre ei fiind permanenți Republica China,Rusia,regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Statele Unite ale Americii și zece membrii nepermanenți,aleși din doi în doi ani,ținându-se seama de contribuția lor la menținerea păcii și securității intenaționale,la înfăptuirea celorlalte scopuri ale organizației precum și o repartiție geografică echitabilă.
Actele Consiliului de Securitate poartă denumirea de rezoluții și potrivit articolului 25 ”Membrii Națiunilor Unite sunt deacord să accepte și să execute hotărârile Consiliului de Securitate în conformitate cu prezenta Cartă” .
Secretariatul
Este alcătuit dintr-un Secretar General și personalul auxiliar necesar desfășurării activității organizației.
Secretarul General este numit de Adunarea Generală la propunerea Consiliului de Securitate pentru un mandate de cinci ani,care poate fi reînnoit o singură dată,și este cel mai înalt funcționar administrative al organizației.Atribuțiile acestuia sunt de două feluri și anume atribuții administrative și atribuții executive.Atribuțiile administrative reprezintă redactarea ordinii de zi pentru sesiunile organelor ONU, înregistrarea tratatelor încheiate de statele membre, depozitarea convențiilor internaționale, redactare de documente. Atribuțiile executive se referă la coordonarea activității ONU cu cea a instituțiilor specializate, culegerea de informații și elaborarea de studii, asigurarea de asistență juridică, aducerea în atenția Consiliului de Securitate a oricăror probleme care amenință pacea și securitatea mondială .
Secretarul General poate interveni în mai multe modalități pentru reglementarea pașnică a diferendelor.El poate exercita asemenea funcții pe baza unui mandate acordat fie de Adunarea Generală,fie de Consiliul de Securitate.Secretarul General mai este autorizat să declanșeze intervenția Consiliului de Securitate în cazul în care aceasta nu se face de catre un stat sau grup de state.În orice situație sau diferende internaționale Secretarul General se va putea implica prin prestigiul și autoritatea funcției sale atât printr-o diplomație preventivă,uneori în mod discret și confidențial cât și prin acțiuni de bune oficii ori mediere directă .
Curtea Internațională de Justiție
Curtea Internațională de Justiție este organul judiciar principal al Națiunilor Unite fiind oranizată și funcționând în conformitate cu Carta ONU,mai exact Capitolul al XV-lea, și Statutul Curții, care este anexă la Carta ONU și face parte integrantă din aceasta.
Sediul Curții este la Haga unde se desfășoară și sedințele de judecată, însă Curtea poate să țină ședințe și să-și exercite funcțiile și în alt loc ori de câte ori condideră că este de dorit .
Consiulul Economic și Social ECOSOC
Consiliul Economic și social,denumit și ECOSOC, este organul ONU care se ocupă cu coordonarea activităților organizației în domeniul economic,social,cultural, educație și sănătate.El poate efectua sau iniția studii și rapoarte privind problemele internaționale în domeniile economic,social, al învățământului,al sănătății și în alte domenii conexe și poate face recomandări în privința tuturor acestor probleme Adunării Generale,membrilor Națiunilor Unite și instituțiilor specializate interesate.
Pentru îndeplinirea atribuțiilor care îi revin conform Cartei ONU, ECOSOC și-a creat mai multe organe subsidiare,comitete permanente, comisii și subcomisii pentru probleme economice și sociale și pentru promovarea drepturilor omului precum și pentru orice alte atribuții conexe.Spre exemplu, ECOSOC are 5 comisii regionale:
1.Comisia Economică pentru Europa,care a fost înființată in 1947și este alcătuită din 42 de membri deplini.
2.Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific,înființată in 1947 și este alcatuită din 45 de membri deplini și 8 membri asociați.Această comisie are sediul la Bangkok;
3.Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe,care a fost înființată in 1948,fiind alcatuită din 41 de membri deplini și 6 membri asociați și are sediul la Santiago;
4.Comisia Economica pentru Africa,care a fost înființată in 1952,fiind alcatuită din 52 de membri deplini și 2 membri asociați având sediul la Addis-Abeba;
5.Comisia Economică și Socială pentru Asia de Vest,care a fost înființată in 1974,alcatuită din 13 membri deplini și având sediul la Amann
Consiliul de Tutelă
Consiulul de Tutelă se ocupă de regimul internațional al tutelei statelor care nu se autoguvernează fiind regelementat în cuprinsul Capitolului al XIII-lea din Carta ONU.
În compunerea acestuia au intrat 5 membrii permanenți ai Consiliului de Securitate,alți membrii care administrau teritorii sub tutelă și un număr egal de membrii care nu administrau teritorii sub tutelă iar administator a fost SUA.
Atribuțiile Consiliului de Tutelă presupune o examinare a rapoartelor supuse de autoritatea administrandă, primirea și examinarea petițiilor, organizarea de vizite periodice în teritoriile aflate sub tutelă,alte acțiuni prevăzute în acordul de tutelă.
Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugianți
Înaltul Comisariat al ONU pentru Refugiați (ICNUR-UNHCR) a fost creat prin rezoluția Adunării Generale a ONU din 14 decembrie 1950 și a început să funcționeze de la 1 ianuarie 1951.Potrivit statului său,acest organ îndeplinește,în principal două funcțiuni și anume asigurarea protecției internaționale ale refugiaților și caută soluții imediate sau permanente problemelor acestora.În privința asigurării protecției internaționale a refugianților ICNUR promovează încheierea și ratificarea unor convenții internaționalepentru protecția refugiaților,urmărind aplicarea acestora,ca și adoptarea, prin acorduri speciale între guvernele statelor, a unor măsuri pentru îmbunătațirea situației refugiaților și pentru reducerea numărului persoanelor care au nevoie de protecție.
Instituții Specializate
Sistemul ONU cuprinde 15 agenții specializate: Organizația Internațională a Muncii, Organizația pentru Alimentație și Agricultură, Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură, Organizația Mondială a Sănătății, Grupul Băncii Mondiale (alcătuit din Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Societatea Financiară Internațională, Asociația Internațională pentru Dezvoltare, Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor și Centrul Internațional pentru Reglementarea Diferendelor relative la Investiții), Fondul Monetar Internațional, Organizația Aviației Civile Internaționale, Organizația Maritimă Internațională, Organizația Internațională a Telecomunicațiilor, Uniunea Poștală Universală, Organizația Meteorologică Mondială, Organizația Internațională a Proprietății Intelectuale, Fondul Internațional pentru Dezvoltare Agricolă, Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială, Agenția Internațională a Energiei Atomice.
Acum că ne-am facut o idee despre contextul mondial al acelor vremuri și necesitatea unor instituții care sa asigure comunicarea și ajutorul reciproc al țărilor, în următorul capitol vom discuta mai pe larg despre subiectul principal al lucrării; și anume Fondul Monetar Internațional. Vom analiza puțin istoricul, funcțiile cât și perspectivele acestei controversate instituții.
Capitolul 2 – Fondul Monetar Internațional
2.1 Istoric
Fondul Monetar Internațional a fost fondat ca parte integrantă a sistemului Bretton-Woods, fiind instituția responsabilă cu asigurarea condițiilor monetare și financiare propice unui sistem stabil de schimburi comerciale. El reprezintă primul sistem monetar internațional din istoria relațiilor internaționale și vizează un ansamblu de principii și reglementări coerente, asumat de statele semnatare, privind politicile ratei de schimb și al cooperării monetare multilaterale.
Întemeiat oficial în 1944 prin Articolele Acordului de la Bretton-Woods, sistemul a avut drept inițiatori Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, cărora li s-au alăturat majoritatea aliaților din cel de-al Doilea Război Mondial. În timp ce Acordurile reprezintă punctul de plecare oficial al instituțiilor Bretton-Woods, planificarea lor a început, de fapt, la începutul anilor ‘40. În acest proces de durată au fost implicate două personalități marcante, John Maynard Keynes, de partea britanică, și Harry Dexter White, de partea americană. Idealul lor călăuzitor a fost construirea unui sistem care să împiedice reapariția unor recesiuni economice de proporții, precum și izbucnirea unui nou război mondial. Un spirit comun de liberalism a animat procesul de planificare, iar multilateralismul a devenit soluția comună pentru fondarea unei noi ordini postbelice. Din punct de vedere politic, planurile prevedeau asigurarea păcii mondiale printr-o instituție globală care să fie o versiune îmbunătățită a Ligii Națiunilor. Din punct de vedere economic, pacea și prosperitatea urmau să fie sprijinite de comerțul liber între națiuni. Astfel, pilonul economic principal al noii ordini ar fi fost reprezentat de Organizația Internațională a Comerțului (ITO). Plecând de la lecțiile perioadei interbelice, politicile monetare și ale ratei de schimb au fost considerate instrumente necesare comerțului liber; ele nu puteau fi niciodată considerate ca scop economic în sine. Pentru consacrarea acestei lecții în modul de funcționare al economiei internaționale s-a avut în vedere fondarea unei instituții financiare internaționale care să monitorizeze politicile monetare și de schimb ale statelor membre.
Datorită diferenței semnificative dintre poziția internațională (politică și economică) a Marii Britanii și a SUA, la acea oră, cele două planuri inițiale au evidențiat câteva puncte de dezacord. Keynes era preocupat în principal de asigurarea izolării economiilor naționale în cazul importului de tendințe deflaționiste și de furnizarea de lichidități internaționale pentru țările cu deficit, pe când White era interesat de convertibilitatea și stabilitatea cursurilor și de eliminarea acordurilor bilaterale restrictive în privința comerțului liber. Totuși, similitudinile au fost mult mai importante. Ambii economiști au crezut ferm în importanța unei ordini mondiale organizate conform principiului “comerțului liber”, pentru asigurarea păcii și prosperității internaționale. Pe plan național, ocuparea totală a forței de muncă și un puternic stat al bunăstării urma sa sprijine astfel de țeluri. Controlul capitalului, control direcționat împotriva mișcărilor speculative și ratele stabile de schimb au fost percepute drept mijloacele necesare comerțului și prin urmare, supuse cerințelor acestuia.
Acordurile fondatoare au păstrat spiritul acestei viziuni, deși în negocierile politice dintre cele două părți s-au pierdut mai multe elemente importante (Gardner, 1969, capitolul VII). Propunerile americane au avut câștig de cauză ținând cont de circumstanțele economice și politice care făceau din SUA, la acea oră, cea mai importantă putere și cel mai important creditor al lumii, deținând 75% din rezervele monetare mondiale.
Scopurile declarate ale noii organizații, Fondul Monetar Internațional, așa cum au rezultat la finalul negocierilor, erau:
promovarea cooperării monetare internaționale;
facilitarea expansiunii și a creșterii echilibrate a comerțului internațional și contribuirea, prin acestea, la promovarea și menținerea unor nivele înalte de ocupare și de venituri reale și la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor membrilor ca obiective primordiale ale politicii economice;
promovarea stabilității ratei de schimb, a unor mecanisme disciplinate de schimb și evitarea deprecierii schimbului prin competiție;
contribuirea la stabilirea unui sistem multilateral de plăți și la eliminarea restricțiilor de schimb extern care împiedică dezvoltarea comerțului mondial;
punerea la dispoziție de resurse, pe termen scurt, pentru a asista membrii în corectarea balanțelor de plăți, “fără a recurge la măsuri destructive pentru prosperitatea națională și internațională”.
diminuarea duratei și nivelului dezechilibrului din balanța de plăți externă a membrilor săi.
Câteva principii fundamentale stăteau astfel la baza sistemului monetar internațional inaugurat la Bretton Woods: cooperarea monetară internațională, universalitatea sistemului – orice stat care recunoaște prevederile statutului FMI poate adera la această organizație și, implicit, poate deveni membru al sistemului monetar internațional, fixitatea parității și cursurilor valutare, convertibilitatea reciprocă a monedelor prin desființarea restricțiilor asupra plăților curente, în vederea multilateralizării plăților, convertibilitatea în aur a dolarului, la care se raportează celelalte monede și asigurarea unor rezerve de mijloace de plată internaționale în concordanță cu nevoile de echilibrare a balanței de plăți externe ale țărilor membre (pentru evitarea unor dezechilibre pe termen scurt).
Resursele FMI, esențiale pentru îndeplinirea sarcinilor enumerate, erau formate pe baza contribuțiilor (cotelor) membrilor săi. Fiecare țară plătea o cotă în aur și valută națională, proporțională cu mărimea economiei sale. Pe lângă furnizarea de fonduri, cotele au fost esențiale în determinarea puterii de vot a membrilor. Fiecărui membru i s-a alocat un număr de bază de 250 voturi, plus câte un vot pentru fiecare echivalent a 100.000 dolari SUA din cota sa (art. XII, 5a). Cota și numărul de voturi au asigurat de la început o poziție superioară a Statelor Unite, în interiorul instituției. Aceasta poate fi percepută ca o primă breșă în spiritul idealist și multilateralist al planurilor fondatoare, dar a fost o evoluție menită să asigure Congresul că SUA și-au păstrat un cuvânt greu în legătură cu fondurile pe care le-au alocat noii instituții, fără de care nu și-ar fi dat acordul pentru participarea la fondarea ei.
Spiritul planurilor inițiale a fost subminat încă de la bun început sub mai multe aspecte. Reticența Congresului, care se temea că resursele americane vor fi canalizate, prin intermediul FMI, pentru a contribui la reconstrucția întregii Europe (ceea ce includea statele comuniste), laolaltă cu dificultățile tranziției postbelice, mult mai mari decât cele prevăzute în 1944, au împiedicat lansarea imediată a Fondului. Evoluțiile ulterioare ostile dintre SUA și URSS au avut un impact negativ decisiv. În acest context, SUA au decis că multilateralismul avut în vedere la sfârșitul războiului nu mai era adecvat. Reconstrucția Europei de Vest, devenită de interes strategic+militar, trebuia asigurată unilateral, prin Planul Marshall. Fondurile oferite prin acest plan și condițiile lor au adus FMI în situația de a fi, la sfârșitul anilor ’40, o instituție prea puțin prezentă pe scena internațională.
La momentul terminării reconstrucției Europei, când toate țările au declarat totala convertibilitate (1958), a apărut un sistem comun de rate de schimb fixe, cu valute a căror valoare era fixată în raport cu dolarul, la rândul lui raportat la etalonul aur. Mai rigid decât fusese plănuit, sistemul monetar postbelic a avut o viață scurtă. Mecanismul prin care monedele statelor membre ale FMI primeau o echivalare fixă în dolari, iar dolarul era raportat la o cantitate fixă de aur a fost, o perioadă, în avantajul SUA. Dolarul reprezentând principala valută forte, SUA nu mai trebuiau să fie preocupate, în politica lor economică, de echilibrarea balanței de plăți externe, întrucât însuși sistemul monetar presupunea existența unei cantități mari de dolari în afara SUA, cu alte cuvinte, o balanță de plăți deficitară.
Problemele au apărut atunci când SUA au supra-utilizat acest mecanism, astfel că s-a ajuns la situația în care exista o ofertă foarte mare de dolari pe piețele internaționale, provenită din exporturi de capital, dar și din numeroase cheltuieli militare. Dolarii s-au acumulat treptat în conturi din străinătate, generând credite în lanț, astfel că, în anii ‘60 deja, cantitatea de dolari existentă în lume, în circulație, depășise stocurile de aur ale SUA. Odată atinse limitele încrederii în paritatea oficială dolar – aur, unele bănci centrale au cerut SUA schimbarea dolarilor deținuți în rezervele lor, cu aur.Spirala creată a generat o criză monetară, cu repercusiuni asupra sistemului monetar internațional. Incertitudinea și temerile băncilor centrale, referitoare la sustenabilitatea convertibilității dolarului, exporturile de capital ale SUA, resursele importante pe care le-a absorbit războiul din Vietnam, toate aceste fenomene au contribuit la evoluția Statelor Unite dintr-un creditor mondial, în poziția de debitor mondial. La această situație s-a adăugat reticența țărilor europene în ceea ce privește ajustarea și reaprecierea valutelor, astfel că sistemul a acumulat tot mai multă presiune asupra dolarului, a cărui convertibilitate în aur a devenit incertă, ceea ce a alimentat în spirală alte presiuni. Fiind cvasi-inutil pentru o perioadă atât de lungă, FMI nu a avut prea multe de spus în rezolvarea crizei. În final, președintele Nixon a decis să soluționeze problema printr-un act unilateral, anunțând la 15 august 1971 suspendarea convertibilității dolarului.
În urma acestor evoluții, o parte din sarcinile FMI au rămas fără obiect. Nu numai că lumea a început să se îndrepte către un sistem de valute flexibile, dar ea a devenit cu fiecare zi o piață financiară tot mai integrată. Schimbările tehnologice și ascensiunea corporațiilor multinaționale au erodat autonomia națională economică și financiară. În acest mediu, Fondul s-a confruntat cu amenințarea de a deveni un anacronism instituțional. În 1974, Robert Aliber, un economist american, afirmă că singurul vestigiu al sistemului gestionat de FMI după 1945 este FMI însuși, adică „un fond comun de rezerve de dimensiune modestă și de utilitate discutabilă, dată fiind creșterea rapidă a rezervelor internaționale, și 1800 de funcționari remunerați generos care au sarcina de a veghea la aplicarea unor reguli de joc care nu mai există.”
În anii ‘70, după denunțarea convertibilității dolarului în aur, la nivel internațional s-a pus foarte serios problema rolului FMI pe viitor, în termenii permanenței sau desființării instituției. Treptat, s-a conturat opinia potriva căreia Fondul rămâne forul cel mai adecvat pentru discuțiile referitoare la reformarea sistemului monetar internațional. Pentru reflecția privind posibile modalități de reformare, în septembrie 1972 s-a constituit Comitetul celor 20, organism ce și-a încheiat activitatea în 1974 și a fost înlocuit de Comitetul interimar. Deliberările din cadrul Comitetului celor 20 au stabilit că, în conjunctura politică, economică și socială a acelor ani, reforma treptată, eșalonată, a sistemului monetar internațional era versiunea de preferat. Consecințele crizei petrolului, ale crizei economice mondiale, stag-flația ca nou fenomen afectând economiile dezvoltate, toate acestea aduseseră foarte multe bulversări în plan economic și social, astfel că noi reașezări ale sistemului ar fi adus prea multe incertitudini și consecințe incontrolabile.
Prin Acordurile de la Kingston, din 1976, FMI lua act de noile realități internaționale și punea capăt în mod oficial tensiunilor apărute în sistemul financiar internațional ca urmare a denunțării convertibilității în aur a dolarului. „Acordurile de la Kingston au consemnat: majorarea cotelor de participare ale țărilor membre la capitalul soial al FMI cu 33,5%; utilizarea pe scară mai largă a resurselor FMI în monedele naționale ale țărilor membre pentru operațiunile și tranzacțiile Fondului; restrângerea rolului aurului în Sistemul Monetar Internațional (demonetizarea lui), inclusiv prin vânzarea unei părți a aurului deținut de FMI […]; sporirea capacității FMI de a acorda asistență financiară țărilor membre pentru echilibrarea balanțelor de plăți externe; lichidarea divergenețelor dintre SUA și Franța în problema cursurilor valutare, permițându-se mai întâi țărilor membre să-și aleagă regimul valutar care le convine, inclusiv prin folosirea cursurilor sub supravegherea FMI, iar mai apoi, când condițiile economice și financiare permit, să se trecă la un sistem de parități și cursuri stabile, dar ajustabile, controlat de FMI.”. Principiile noi convenite la Kingston s-au reflectat într-un nou statut al FMI, în vigoare de la data de 1 aprilie 1978.
În anii ’70 au avut loc însă și alte evoluții, în care FMI a identificat noi “nișe de oportunitate”. Crizele petrolului au disponibilizat mari sume de “petrodolari”, din partea statelor exportatoare, pentru împrumuturi pe piața internațională. Către sfârșitul decadei însă, condițiile economice și financiare s-au schimbat, astfel că statele care luaseră împrumuturi ușor accesibile pe piețele private, mai ales țări aflate în curs de dezvoltare, s-au trezit în situația de a avea datorii imense, cu ai căror termeni de plată nu mai puteau ține pasul. Criza economică din anii ’70 a lovit cel mai puternic țările în curs de dezvoltare, care au pierdut resurse financiare, pe de o parte, prin faptul că rezervele lor valutare erau exprimate preponderent în dolari americani, monedă care s-a depreciat puternic și, pe de altă parte, prin faptul că, în condițiile inflației și oscilațiilor ratelor de schimb, dobânzile la creditele acumulate au crescut semnificativ. Tot mai multe țări în curs de dezvoltare au început să aibă dificultăți importante în plata datoriei lor externe, adăugate efortului economic intern orientat spre exporturi, pentru obținerea valutei necesare plătirii ei. S-a ajuns astfel ca datoriile externe ale unor țări în curs de dezvoltare să devină o problemă majoră pentru sistemul economic și financiar internațional, rămasă ca atare pe agenda internațională până astăzi.
Fiind singura organizație interguvernamentală cuprinzătoare, specializată pe chestiuni monetare și financiare, FMI a decis să intervină și a început să ofere împrumuturi țărilor aflate în curs de dezvoltare, pentru a le asista în transformarea economiilor lor în economii viabile, care să poată susține plata la zi a datoriei externe și a penalităților adăugate, fără a rezulta probleme macroeconomice deosebite. Din responsabilitatea inițială de supraveghere a economiilor statelor membre, Fondul a recuperat ideea de consultanță pentru țările datornice, consultanță referitoare la modul de ajustare a politicilor și de eliminare a problemelor structurale. Pornind de la această practică, împrumuturile au dobândit prevederi și condiționări, care au luat forma unor politici economice, monetare și financiare recomandate de Fond, negociate cu guvernele țărilor în cauză, asumate în final de acestea pentru perfectarea acordurilor de împrumut.
FMI și-a păstrat rolul de creditor al țărilor în curs de dezvoltare pe tot parcursul anilor ’80. În 1985, cu prilejul reuniunii FMI și BM de la Seul, secretarul trezoreriei americane, James Baker, a pledat pentru reomandări de politici, în cadrul programelor de ajustare structurală, care să fie nu atât defavorabile creșterii cheltuielilor publice și expansiunii cererii interne, cât mai ales favorabile creșterii economice. Acest nou curent a generat adaptări doctrinare în cadrul FMI. Echilibrul balanței de plăți rămâne obiectivul primordial, dar răspunsul la problema dezechilibrului ei vizează înlăturarea oricăror obstacole structurale în calea creșterii economice, inclusiv prin dereglementarea piețelor interne și liberalizarea ofertei. În urma acestor adaptări doctrinare, au rezultat cinci domenii pentru politici publice reformiste:
reforma fiscalității – eliminarea impozitelor progresive, reducerea taxelor pe exporturi;
calitatea cheltuielilor publice – reducerea acestora, mai ales a cheltuielilor neproductive (militare, de exemplu) și investirea în infrastructura fizică și în capitalul uman, ca măsuri favorabile creșterii;
liberalizarea comerțului exterior – deschiderea economiei spre comerțul global;
reforma piețelor financiare – facilitarea mobilizării economisirii interne, ameliorarea politicilor monetare, liberalizarea ratei dobânzii.
Aceste programe vor înregistra succese, mai ales în țări ale Asiei de sud-est și ale Americii Latine, dar nu vor reuși să reducă sărăcia în Africa și nici disparitățile de venituri în America Latină.
Ca urmare a răsturnării regimurilor comuniste din Europa de Est, statele din regiune au inițiat, în 1989, reforme politice și economice de o amploare fără precedent. Transformarea economiilor centralizate comuniste înspre economii de piață nu se putea face fără ajutor internațional, dat fiind că guvernelor angajate pe calea reformelor le lipseau atât fondurile, cât și expertiza (teoretică și tehnică) necesară. Exista însă o instituție internațională abilitată să supervizeze și să ofere consultanță în domeniul financiar și monetar. Prin urmare, FMI a început să pună la dispoziția guvernelor postcomuniste împrumuturi și să vegheze activ, prin condiționarea complexă a împrumuturilor, la evoluția acestor țări către o economie de piață. În 2005, Fondul este încă implicat în câteva dintre țările din regiune, cu toate că evoluțiile recente i-au deschis o altă perspectivă.
Criza financiară din Mexic, din 1995 și, mai ales, criza din Asia de sud-est, începută în 1997, care a degenerat într-o criză globală a sistemului financiar internațional, s-au constituit în noi amenințări la adresa stabilității piețelor globale. În consecință, FMI a fost ”redescoperit” de către membrii săi marcanți, mai cu seamă de SUA, drept o sursă posibilă de ajutor financiar în cazuri limită (atât datorită fondurilor proprii, cât și fondurilor pe care le poate mobiliza din resurse internaționale private), pentru țări al căror eșec economic amenință stabilitatea economiei globale.
Funcții:
reglementarea relațiilor monetare internaționale;
supravegherea politicilor financiare ale țărilor membre;
acordarea de asistență financiară statelor ce se confruntă cu dificultăți în echilibrarea balanței de plăți;
exercitarea de presiuni asupra statelor debitoare în direcția implementării de reforme structurale
reglementarea relațiilor monetare internaționale
Fondul Monetar Internațional este una din instituțiile care au ca scop și ca funcție menținerea și sporirea relațiilor monetare internaționale. Activitățiile sale sunt strans legate de evoluția relațiilor dintre țările lumii, a comerțului, mișcărilor de capital, investițiilor, procesului de dezvoltare economică, fiind determinate de nevoia, pe plan internațional ale unor reglementări în măsură să dirijeze relațiile dintre state și sa impună o ordine care sa fie respectată de toți participanții în vederea evitării dezechilibrelor și crizelor financiare.
supravegherea politicilor financiare ale țărilor membre
Supravegherea exercitată de FMI se realizează atât bilateral, cât și multilateral. Supravegherea bilaterală se concretizează anual prin consultările prevăzute la articolul IV din Statutul FMI. Scopul „consultărilor la articolul IV”, cum sunt ele denumite de altfel, este examinarea situației financiare și economice la nivel național și formularea unor recomandări generale referitoare la politicile monetare, ale ratei de schimb și, în general, politicile financiare și economice de urmat pentru asigurarea stabilității și a unei evoluții pozitive la nivelul economiei naționale a statului cu care se realizează consultările.
O altă formă de supraveghere bilaterală se realizează atunci când are loc discutarea acordurilor financiare și a programelor economice pe care țările membre urmează să le implementeze, pentru respectarea termenilor acordurilor cu FMI.
Supravegherea multilaterală se realizează prin întocmirea și analiza rapoartelor pregătite în departamentele Fondului referitoare la perspectivele economiei mondiale, la nivel global și regional. Aceleași rol îl îndeplinesc, implicit, și discuțiile periodice referitoare la evoluțiile piețelor financiare internaționale și ale sistemului financiar mondial, redactate în scris și tipărite adesea în publicațiile periodice ale FMI. Monitorizarea economică și financiară pe care FMI o realizează se concretizează bi-anual prin rapoartele denumite World Economic Outlook, o sursă importantă de date economice referitoare la toate regiunile și statele lumii, disponibilă pentru publicul larg.
Rolul de supraveghere a sistemului monetar internațional a fost pus însă în umbră, de mulți ani, prin asumarea unui activism pronunțat în domeniul asistenței financiare oferite țărilor în curs de dezvoltare și celor cu economii în tranziție.
acordarea de asistență financiară statelor ce se confruntă cu dificultăți în echilibrarea balanței de plăți
FMI folosește, pentru evidența operațiunilor și resurselor sale, o unitate de cont proprie, denumită Drept Special de Tragere (DST). Această „monedă proprie” scriptică a FMI a început să fie emisă în 1970, fiind inițial echivalentul unui dolar american. În timp, valoarea DST a ajuns să se calculeze în funcție de un coș valutar alcătuit din monedele celor cinci state membre cele mai puternice. Statele membre trebuie să își raporteze cotele lor părți la un nivel constant al DST, atribuit lor, pe baza unei rate de schimb a monedei naționale determinată de FMI.
Cu alte cuvinte, statele membre contribuie cu o anumită sumă în moneda lor națională la activele Fondului, o alta în devize și în aur, dar această contribuție se calculează, în interiorul FMI, în echilvalentul ei în DST. O schimbare în valoarea activelor Fondului în moneda unei țări generează o debitare sau o creditare, în raport cu țara respectivă, pentru a menține constantă valoarea în DST a deținerilor FMI în moneda țării.
Pentru a avea acces la credite, țările care solicită fonduri din partea FMI trebuie să adreseze Fondului o scrisoare de intenție, însoțită de un memorandum de politci economice. Urmează asumarea unui program de ajustare structurală (configurat de obicei pe trei ani), definit într-un document cadru de politică economică, în care sunt prevăzute obiectivele economice defalcate pe fiecare an și politicile de urmat. Acest document este redactat de către experții FMI, ai Băncii Mondiale și reprezentanții guvernului țării solicitante. El se reactualizează în fiecare an, pe durata programului.
Creditele acordate de FMI sunt destinate, în general, echilibrării pe termen scurt și mediu a balanței de plăți curente a țărilor membre. Utilizarea resurselor FMI de către țările membre pentru rezolvarea unor deficite ale balanței de plăți îmbracă două forme de bază:
„trageri” de la FMI
credite propriu-zise.
Tragerile de la FMI pot să ia forma unor „schimburi valutare”, în sensul că orice membru poate să cumpere de la FMI moneda altei țări sau DST-uri, contra monedei naționale. Într-o perioadă fixă de timp, Fondul obligă acest membru să își răscumpere moneda națională și să platească un comision pentru operațiunile realizate.
Nici un stat membru nu poate să solicite FMI o cantitate de valută forte mai mare decât valoarea propriei cote-părți. Există de altfel câteva praguri prestabilite pentru efectuarea operațiunilor financiare de „tragere”. Preluarea de către o țară a unui echivalent de 25% din valoarea propriei cote-părți, în valuta de care are nevoie sau în DST-uri, se poate face automat, în orice moment și fără condiții. Această operațiune se numește „tragere în contul tranșei-rezervă”. Orice acordare de fonduri în valută care depășește acest prag se încadrează în categoria tranșelor superioare de credit și poate fi efectuată doar prin asumarea anumitor condiționări și măsuri de corectare a dezechilibrelor economice. Nici o operațiune de tragere în contul propriei cote-părți nu poate depăși echivalentul a 200% din contribuția unei țări la resursele FMI.
Creditele propriu-zise se acordă de FMI în mod condiționat, în funcție de angajamentele țării solicitante și progresele înregistrate în domeniul unor politici economice menite să redreseze economia pe termen scurt și mediu.
Acordarea creditelor din resursele FMI se face pe baza unui document denumit „acord de confirmare” sau acord stand-by, deoarece el reprezintă în practică o linie de credit deschisă de Fond pentru țara care solicită ajutorul. Prin semnarea aceastui acord, țara care urmează să beneficieze de împrumut se angajează să implementeze un program de măsuri economice și financiare, aprobat și monitorizat de FMI, cu scopul de a obține stabilizarea macro-economică și a evita apariția unor dezechilibre ale balanței de plăți pe viitor. Împrumutul deschis printr-un acord de confirmare se acorda inițial pe o perioadă de la unu la doi ani, în trageri trimestriale. Pentru eliberarea fiecărei tranșe, existau criterii de performanță a căror respectare era evaluată de FMI.
Începând cu anii ’70, FMI poate acorda împrumuturi pe o perioadă de până la trei ani, condiționările vizând la rândul lor măsuri de ajustare structurală și de rederesare economică pe termen mediu. Sumele se acordă în tranșe, condiționate de respectarea criteriilor de performanță stabilite în programul aprobat de FMI. Plata acestui tip de credite se face într-o perioadă de 3 ani și 4 luni până la 5 ani.
Acordurile de împrumut pentru o perioadă standard de trei ani au primit denumirea de acorduri lărgite. Ele pot să cuprindă o sumă mai mare decât acordurile de confirmare, mergând până la acordarea a 100% din cota țării la FMI pentru fiecare an din durata împrumutului. Pentru acordarea unui împrumut în aceste condiții, țările solicitante trebuie să prezinte nu numai un program de măsuri structurale, ci și strategii de gestionare și controlare a cererii, pentru atingerea obiectivelor scontate (ex. frânarea creditelor, reducerea creșterii masei monetare).
exercitarea de presiuni asupra statelor debitoare în direcția implementării de reforme structurale
„Condiționarea” este un principiu fundamental pentru practica FMI, foarte mult dezbătut în literatura de specialitate. Conceptul de condiționare s-a conturat treptat și indirect. Mai întâi, au existat prevederile Statutului inițial, care afirmă că acordarea de credite în cadrul tranșei-aur (tranșa-rezervă, după 1971) este necondiționată, subînțelegându-se că alte tranșe de credite sunt, prin urmare, condiționate. Ulterior, Fondul a precizat, cu ocazia efectuării unor trageri în contul primei tranșe de credit, că aceasta se acordă cu condiția ca membrul care solicită tragerea să facă eforturi rezonabile pentru rezolvarea problemelor sale. Pentru a efectua trageri în contul tranșelor superioare de credite, țara trebuie să furnizeze „justificări solide”. Desigur, evaluarea „rezonabilității” eforturilor revine personalului specializat și conducerii FMI.
„Condiționarea a fost și mai bine conturată spre sfârșitul anilor ‘60, când Fondul a calificat tranșele de credit ca fiind „lichiditate condiționată”. Condiționarea a fost consacrată oficial în 1968, prin definirea clauzelor care trebuie integrate în acordurile de confirmare (acordurile stand-by), inclusiv a clauzei de realizare, care impune țării asistate să îndeplinească anumite criterii cantitative înainte de eliberarea unei tranșe superioare din cadrul împrumutului.
Cele mai multe programe de împrumut au drept criterii de performanță: plafonarea creditului intern total, reducerea deficitului bugetar, ridicarea unor interdicții în domeniul politicilor comerciale și de schimb, limitarea anumitor forme de credit intern. Printre măsurile standard care pot fi întâlnite în recomandările FMI se numără: deprecierea monedei naționale, liberalizarea prețurilor interne (gândită ca măsură de relansarea a producției interne), mobilizarea ratei de economisire a populației, prin politici adecvate (în special o rată a dobânzii pozitivă, în termeni reali). De remarcat însă că deprecierea monedei naționale și creșterea prețurilor la importuri, pe care o generează, nu înseamnă automat substituirea acestor importuri cu bunuri produse intern, mai ales în cazurile în care nu există o astfel de industrie sau nu există capacitatea de a o dezvolta la scara cerută de piață .
Practica ultimelor două decenii a consacrat tendința unei multiplicări a condițiilor pentru acordarea împrumuturilor, inclusiv în sensul diversificării domeniilor de politici publice în care se înscrie îndeplinirea acestor condiții. Pentru anii ’80, Elena Dragoescu în cartea sa „Fondul Monetar Internațional”, atribuie o medie de 8 criterii pe acord, unele ajungând la 14. Autoarea semnalează de asemenea extinderea condiționărilor înspre variabile microeconomice, cum ar fi prețul la anumite produse. Mai mult, în anii 1990 criteriile au continuat să se multiplice și să se diversifice, discutându-se în anumite cazuri inclusiv de criterii politice.
Perspectivele FMI
Înainte de izbucnirea crizei, Fondul Monetar Internațional avea operațiuni neînsemnate și se vorbea chiar de desființarea instituției care, de-a lungul timpului, devenise mai degrabă una cu titlu onorific. Într-o perioadă relativ calmă din punct de vedere economic, mulți contestau rolul Fondului, deoarece banii FMI mergeau numai către țări sărace, iar cele dezvoltate nu mai aveau practic niciun beneficiu de pe urma organizației, ci numai cotizau la aceasta. Împrumuturile de urgență acordate de FMI au scăzut de la 66,4 miliarde de dolari în 2002 la 58,7 miliarde de dolari în 2006, când Paraguay și Albania erau singurele state împrumutate.
Criza financiară a schimbat însă toate aceste lucruri și, într-un timp foarte scurt, tot mai multe state au ajuns să depindă de FMI pentru a evita intrarea în incapacitate de plată. Pentru unele (Grecia, Irlanda, Portugalia), ajutorul a fost cu adevărat ultimul colac de salvare. Acum, organizația are programe de finanțare în valoare de sute de miliarde de euro cu mai multe state dezvoltate din lume.
Intrarea în recesiune a forțat multe țări europene să ceară ajutorul Fondului Monetar Internațional pentru a evita colapsul. Doar în Europa, instituția a acordat împrumuturi în valoare de 140 de miliarde de euro în anii de criză. Atunci când băncile acordau tot mai greu împrumuturi, iar guvernele se confruntau cu o lipsă tot mai acută de finanțare, FMI și-a dublat fondul destinat împrumuturilor, a relaxat condițiile de creditare și a elaborat mai multe scheme de finanțare pentru a ajuta statele să facă față efectelor crizei.
Câștigurile Fondului au început să crească, astfel de la împrumuturile cu dobândă zero acordate statelor subdezvoltate, instituția dă acum bani cu dobândă, ce-i drept, mult mai mică decât cele întâlnite pe piețele de capital. De exemplu, dobânda aplicată de FMI pentru împrumutul Greciei este, de aproximativ 3,5%, în condițiile în care Atena se împrumuta pe piețele de capital la randamente de peste 10%. Dobânzile variază însă pentru fiecare stat și fiecare acord în parte. Chiar dacă ele sunt mult mai scăzute decât dobânzile cerute pe piețele internaționale de capital, câștigurile materiale ale Fondului sunt totuși semnificative datorită valorilor ridicate ale împrumuturilor. Însă adevăratul câștig al FMI de pe urma creditelor acordate este puterea pe care a obținut-o.
Condițiile impuse de finanțatorul extern pentru acordarea creditelor au conturat economiile țărilor pe care le-a finanțat și au dictat ritmul și prioritatea reformelor aplicate de guverne. Atunci când împrumută un stat, economiștii Fondului stabilesc, împreună cu guvernul din respectiva țară, țintele care trebuie atinse pentru eliberarea tranșelor. Pentru a atinge aceste ținte, guvernanții au introdus uneori măsuri dure de austeritate care au dus mai degrabă la încetinirea creșterii economice decât la relansare. Un număr ridicat de analiști au condamnat Fondul pentru că a impus condiții-șablon statelor. În plus, multe dintre aceste măsuri au fost total opuse planurilor recomandate de economiști pe timp de criză (micșorarea taxelor, majorarea investițiilor).
Capitolul 3 – Raporturile României cu FMI
România a devenit membră FMI la 15 decembrie 1972. Participarea României la FMI se ridică la 1.030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală.vPuterea de vot a României este de 10.552 voturi sau 0,49% din total.
România a acceptat obligațiile prevăzute în Articolul VIII ale Statutului FMI referitor la convertibilitatea de cont curent la 25 martie 1998. Guvernatorul României la FMI este Excelența Sa, dl. Constantin Mugur Isărescu, Guvernator al Băncii Naționale a României; Guvernator Supleant este Excelența Sa, dl. Enache Jiru, Secretar de stat, Ministerul Finanțelor.
3.1 Rolul și activitățile Biroului Reprezentației Rezidente a FMI în România
Biroul Reprezentanței Rezidente în România desfășoară o gamă largă de activități în scopul de a contribui activ la implementarea recomandărilor de politică economică ale Fondului de către autorități, cât și la menținerea unei strânse legături între sediul central al FMI și autoritățile din România.
Biroul se ocupă cu:
Explicarea opiniilor Fondului în chestiuni legate de politici și consilierea autorităților române în implementarea programelor macroeconomice încheiate cu FMI, în principal în contextul solicitării României pentru sprijin financiar din partea Fondului (cum ar fi acordurile stand-by). Această activitate implică o stransă colaborare și consultare atât cu instituții guvernamentale cât și cu sediul central al FMI.
Schimburi de opinii cu misiunile rezidente ale Băncii Modiale, Uniunii Europene, BERD, agențiile Națiunilor Unite, precum și cu ambasadele țărilor membre ale FMI, pentru a asista autoritățile din România în implementarea unui program macroeconomic coerent și cuprinzător.
Monitorizarea evenimentelor și a evoluției economice în scopul de ajuta la evaluarea performanțelor financiare și economice ale programelor și politicilor macroeconomice ale Guvernului. Biroul se bazează pe o gamă largă de surse de informare, care includ Banca Națională a României, Ministerul Finanțelor și Comisia Naționala de Statistică.
Biroul Reprezentanței Rezidente a FMI joacă un rol important în asigurarea transparenței politicilor FMI în România. Biroul este disponibil pentru întâlniri cu oamenii de afaceri români și străini, reprezentanți din domeniul bancar și pentru schimbul de opinii referitoare la economia românească și politicile economice.
Reprezentantul Rezident este singurul purtător de cuvânt al Fondului în România și este disponibil pentru contacte periodice cu ziariștii. În acest context, Reprezentantul poate face declarații de presă și poate participa la interviuri de presă și televiziune, prezentând viziunea Fondului în probleme legate de economia românească.
Mai mult decat atât, Reprezentantul Rezident al FMI participă ocazional la conferințe și întâlniri organizate de instituții publice, organizații financiare internaționale, organizații neguvernamentale, sindicate și alte grupări care se dezbat probleme generale de macroeconomie și referitoare la economia românească. Biroul nostru este, de asemenea, gata să colaboreze cu universități și institute economice interesate în activitatea desfățurată de FMI.
Biroul Rezident acordă, totodată, o atenție deosebită posibilităților de instruire profesională care contribuie la înțelegerea și tratarea de către participanți a problematicii FMI. În acest sens, Reprezentantul Rezident al FMI participă la preselecția candidaților care solicită participarea la cursuri și seminarii organizate de FMI și Joint Vienna Institute.
FMI are un rol bine definit în economia României, acela de-a crea un sistem financiar și monetar puternic și de-a încuraja dezvoltarea economică durabilă.
3.2 Sprijinul acordat de FMI României. Acordurile stand-by
Până în anul 1989, România a încheiat trei acorduri stand-by cu instituția financiară. Este vorba despre Acordurile din 1975, 1977 și 1981. Primul acord stand-by a fost aprobat în 3 Octombrie 1975 și a fost finalizat cu succes în 2 Octombrie 1976. Acordul s-a desfășurat pe o periodă de 12 luni, în care România a primit 95 milioane DST.
Al doilea acord, finalizat cu succes, a fost aprobat în 9 Septembrie 1977 și a fost încheiat în 8 Septembrie 1978, țara noastră primind 64,1 milioane DST.
Cel de-al treilea acord, în valoare de 1.102,5 milioane DST, a fost încheiat în 15 Iunie 1981, fiind ulterior reziliat în 14 Ianuarie 1984, după ce România a reușit să atragă de la FMI 817,5 milioane DST.
La sfârșitul anilor ’90, România nu avea datorii externe nici față de FMI și nici față de alte state. Împrumuturile primite au fost achitate anterior, în mai multe tranșe.
Acordurile stand-by încheiate după 1990
După 1990, România a încheiat încă opt Acorduri cu FMI: în 1991, 1992, 1994, 1997, 1999, 2001, 2004 și 2009. De cele mai multe ori, România a primit doar prima tranșă, din cauza nerespectării de către țara noastră a programului de reformă. Începând cu anul 1991 a fost deschisă la București o reprezentanță permanentă a FMI.
După o pauză de zece ani, în 11 Aprilie 1991, a fost aprobat primul acord de după Revoluție în valoare de 380,5 milioane DST, însă și acesta a fost reziliat în 10 Aprilie 1992, după ce Guvernul de atunci a primit de la FMI 318,1 milioane DST. Aranjamentul stand-by a avut ca scop accelerarea reformei economice, fiind orientat în special pe reforma sistemului financiar-bancar.
Cel de-al cincilea acord a fost încheiat în 29 Mai 1992, de către Guvernul Văcăroiu, pentru suma de 314 milioane DST. Acordul a fost reziliat în 28 Martie 1993, după ce România primise 261,7 milioane DST. Printre obiectivele macroeconomice ale acestui aranjament se numărau și liberalizarea cursului leului, diminuarea inflației și stoparea declinului economic al țării.
În 11 Mai 1994, Guvernul de atunci a încheiat un nou acord cu Fondul în valoare de 320,5 milioane DST. Acordul a fost reziliat în 22 Aprilie 1997, dată la care a fost aprobat un nou acord stand-by cu FMI. Din suma totală, țara noastră a tras atunci doar 94,3 milioane DST. Următorul acord prevedea o sumă aprobată de 301,5 milioane DST, însă și acesta a eșuat în 21 Mai 1998, România reușind să atragă atunci 120,6 milioane DST.
În 5 August 1999 s-a încheiat un nou acord în valoare de 400 milioane DST, bani în schimbul cărora Guvernul de atunci se angaja să aplice măsuri importante pentru stabilizarea economiei. Acordul a eșuat în 28 Februarie 2001, România reușind să obțină doar 139,75 milioane DST din valoarea totală a acordului.
Cel de-al 9-lea acord, aprobat în 31 Octombrie 2001 pentru suma de 300 milioane DST, a fost singurul finalizat cu succes de către România după 1990. Acordul a vizat susținerea pocesului de dezinflație și menținerea deficitului de cont curent, dar și accelerarea reformelor de creștere economică.
În 7 Iulie 2004, România a semnat cu FMI un acord pentru suma de 250 milioane DST. Acest acord a avut un caracter de supraveghere preventivă, care a cuprins angajamentele luate de România în privința politicilor macroeconomice pentru perioada 2004-2006. În 2005, acordul a fost suspendat. Totalul creditelor și împrumuturilor nerambursate la sfârșitul lunii Iunie 2004 se ridica la 337.00 milioane DST, respectiv 32,71 % din cotă.
Penultimul Acord al României cu FMI s-a încheiat, în 4 Mai 2009, pentru un împrumut în valoare de 12,9 miliarde de euro, acordat în opt tranșe, pe o perioadă de 24 de luni. Guvernul României s-a angajat atunci să finalizeze în 2009 legea sistemului unic de salarizare în sectorul public și legea reformei sistemului public de pensii. Executivul s-a angajat, de asemenea, să finalizeze legea sistemului unic de salarizare în sectorul public până la finele lunii octombrie, legea responsabilității fiscale (care va limita numărul rectificarilor bugetare) până la sfârșitul lunii noiembrie, iar legea reformei sistemului public de pensii până la finalul anului 2009.
La 10 iunie 2009, FMI a dat publicității memorandumul tehnic privind acordul cu România. Programul de sprijin prevede astfel cinci conditionalități, referitoare la evoluția plafoanelor privind capitalul extern, cheltuielile guvernamentale, garanțiile guvernamentale, interzicerea restanțelor la datoriile externe și la datoria publică.
Potrivit scrisorii de intenție din data de 10 martie 2011, adresată domnului Dominique Strauss-Kahn, fost Director General al Fondului Monetar Internațional, România dorește finalizarea Acordului Stand-By încheiat în 2009, și dorește să solicite aprobarea simultană a unui noi ASB cu durata de 24 de luni, în valoare totală de 3,090,6 milioane DST, (3,6 miliarde Euro, 300 % din cota României la FMI).
Fondul aprobă noul Acord Stand-By pentru România cu intrare în vigoare de la data de 31 martie 2011. Acesta se va concentra pe stimularea potențialului de creștere prin reforme structural, vizând totodată reforme profunde în sectoarele transporturi și energie, inclusiv reforme în ceea ce privește mecanismele de stabilire a prețurilor, mai buna reglementare și restructurarea și privatizarea din sectoarele transporturi și energie. Asistența de tip preventiv acordată de Fond și de UE va constitui o reasigurare pentru piețele private și o posibilitate de atenuare a șocurilor viitoare, în eventualitatea materializării acestora.
3.3 Analiză privind îndeplinirea condițiilor din acordul stand-by 2009-2011, încheiat între România si FMI
PREZENTARE GENERALĂ
După cum am menționat mai sus, asistența financiară pentru România s-a materializat în programe de împrumut de tipul Acord Stand-by. Astfel, începând cu 1972, România a folosit resursele FMI ca suport financiar pentru programele economice ale guvernului.
*Suma trasă este zero deoarece acesta a fost un Acord Stand-by preventiv (precautionary). Programul nu a fost finalizat, numai prima evaluare fiind încheiată.
** Acordul a fost finalizat și ultima tranșă, a opta, în valoare de 874 mln. DST, a fost aprobată, dar autoritățile au decis că nu este nevoie să tragă efectiv această tranșă;
Potrivit raportului publicat de FMI, în 1 aprilie 2010, România avea datorii în valoare de 9,32 de miliarde de dolari față de Fond, fiind astfel cel mai mare datornic. De asemenea, România este datoare 2,5 miliarde de euro la UE și 330 de milioane de euro la BM. La sfârșitul lunii februarie 2011, totalul creditelor nerambursate se ridicau la 10569 milioane DST, respectiv 1025.52% din cotă.
În continuare ne propunem să analizăm în ce măsură au fost respectate condițiile prevăzute în acordul stand-by 2009-2011, încheiat cu FMI.
Mãsuri majore în cadrul ASB, 2009–2011
Pe parte de cheltuieli, principalele mãsuri au inclus:
Raționalizarea numãrului de angajați în sectorul public (cu peste 100.000).
O reducere cu 25% a salariilor din sectorul public (parțial compensatã de o majorare de 15% acordatã în 2011).
Eliminarea primelor de vacanțã și a celui de-al 13-lea salariu.
Reducerea prestațiilor sociale ineficiente (15%) și întãrirea inspecțiilor sociale.
Reducerea pânã aproape de zero a arieratelor Bugetului de Stat.
Pe parte de venituri, mãsurile au inclus:
Lãrgirea bazei de impunere și o mai bunã colectare a impozitelor și taxelor.
Majorarea cotelor de TVA (de la 19 la 24%) și a cotelor la accize.
Majorarea cotelor de contribuþii sociale (3 pp).
Reformele structurale au inclus:
Aprobarea unei reforme majore a pensiilor, prin care se majoreazã vârsta de pensionare, se trece de la indexarea pensiilor cu salariile la indexarea cu inflația, și se reduc stimulentele pentru pensionarea anticipatã, în paralel cu dezvoltarea celui de-al doilea pilon al sistemului de pensii.
Reforma sistemului de salarizare în sectorul public, prin care s-a realizat o armonizare a salariilor la nivelul ministerelor și s-a redus semnificativ rolul sporurilor în totalul remunerãrii.
Reforma prestațiilor sociale—inclusiv a indemnizației de șomaj, a programelor de asistențã socialã, și a indemnizațiilor de creștere a copilului – menite sã creascã eficiența în paralel cu reducerea costurilor.
Au fost demarate reforme majore în sectorul sãnãtate, ce vizeazã sporirea eficienþei, recuperarea costurilor și performanțele financiare.
A fost aprobatã legislația privind atenuarea riscurilor fiscale aferente autoritãților locale.
A fost introdusã o Lege a Responsabilitãții Fiscale ce își propune sã perfecționeze cadrul bugetar pe termen mediu și execuția bugetarã.
A fost înființat un Consiliu Fiscal, ca organism independent abilitat sã monitorizeze politica fiscalã.
În sectorul financiar:
Prin ICBE a fost asiguratã susținerea grupurilor companiilor mamã.
Supravegherea proactivã continuã și intensã exercitatã de cãtre BNR a contribuit la evitarea unor dificultãți semnificative în sectorul bancar.
Cadrul de lichidare a bãncilor a fost substanția îmbunãtãțit.
A fost consolidatã finanțarea schemei de garantare a depozitelor.
Așa cum am prezentat mai sus, programul cu FMI încheiat pe perioada 2009-2011, prevedea punerea în aplicare a unor măsuri dure de austeritate. Comform raportului FMI privind cea de-a șaptea și ultima evaluare din cadrul Acordului Stand – By 2009-2011, reies următoarele:
În decembrie 2010 inflația a atins un nivel maxim, în prezent fiind probabilă o scădere a acesteia. Inflația de bază IPC a ajuns la 8,0% în decembrie înainte de a scădea la 7,0% în ianuarie. Propagarea inițială a majorării cu 5 puncte procentuale a cotei de TVA în iulie 2010 s-a conformat în linii mari așteptărilor, dar inflația a fost impulsionată de prețurile mari la combustibili și alimente (reflectând prețurile mondiale mai mari).
Proiecții BNR (proiecție curentă)
Proiecția inflației anuale a prețurilor IPC și intervalul de incertitudine asociat
* Sfârșit de perioadă
Sursa: INS, calcule BNR
Notă: Intervalul de incertitudine este construit pe baza erorilor de prognoză a inflației, calculate pe perioada august 2005 – august 2008.
Ținta privind soldul fiscal la finele lunii decembrie a fost îndeplinită cu o marjă substanțială, reflectând venituri fiscale peste cele anticipate. Măsurile fiscale dificile adoptate în 2010, completate cu politicile consecvent prudente de cheltuieli, fac ca țintele de deficit fiscal cash de 4,4% în 2011 și de 3,0% în 2012 să fie realizabile.
Cu toate acestea, pentru a asigura reducerea susținută a deficitului va fi esențial ca pe viitor să se continue eforturile de îmbunătățire a colectării fiscale, să se reducă presiunile de cheltuieli (mai ales în sectorul sănătate), și să se reducă arieratele.
* Ținta asumată urmează să fie discutată cu guvernul.
Notă: începând cu anul 2013, BNR va adopta o țintă staționară de inflație, situată la nivelul de 2,5 la sută ±1 punct procentual.
Perspectivele de a realiza ținta de inflație ar putea fi influențate în mod negativ de o creștere continuă a prețurilor mondiale la alimente și energie, în timp ce majorarea prețurilor administrate ar putea de asemenea impulsiona inflația.
Presiunile de pe piața financiară s-au menținut relativ reduse în ultimele luni. Marja CDS pentru datoria statului s-a îngustat cu aproximativ 100 de puncte de bază din septembrie, acesta situându-se acum sub nivelul mai multor altor state din UE. Piețele de capital românești și-au revenit de la căderea pe care au înregistrat-o în luna iunie.
Până la acest moment, turbulențele de la periferia zonei Euro au avut un impact modest asupra României, dar riscurile se mențin. Leul s-a menținut relativ stabil din vara anului 2010, eliminând necesitatea unor intervenții semnificative ale băncii centrale.
Poziția externă a României continuă să se întărească. Deficitul de cont curent extern s-a ajustat de la 13½% din PIB în 2007 la aproximativ 4¼% din PIB în 2010, în principal datorită contractării puternice a deficitului comercial. Exporturile capătă avânt, datorită sectorului productiv. Pe parte de transferuri, sumele transmise de muncitori s-au diminuat datorită recesiunii și șomajului ridicat din economiile în care lucrau aceștia.
Investițiile străine directe (ISD) continuă să fie slabe, finanțând mai puțin de jumătate din deficitul de cont curent, în timp ce finanțarea oficială a rămas sursa majoră a intrărilor de capital.
Deprecierea leului înregistrată de la mijlocul anului 2007, a generat o îmbunătățire de aproximativ 15% a competitivității, măsurate cu ajutorul Ratei Reale Efective de Schimb.
Majoritatea criteriilor de performanță și criteriilor de referință structurale au fost îndeplinite pe parcursul programului, inclusiv cele stabilite pentru a șaptea și ultima evaluare. Criteriile de performanță stabilite pentru garanțiile guvernamentale, arieratele externe și activele externe nete au fost în mod consecvent îndeplinite pe parcursul programului, inclusiv pentru a șaptea evaluare.
Ținta de deficit fiscal a fost îndeplinită pentru toate evaluările cu excepția celei de-a patra evaluări, pentru finele lui decembrie 2010 aceasta fiind îndeplinită cu o marjă semnificativă. În schimb, criteriul stabilit pentru arieratele bugetului general consolidat a fost ratat la toate evaluările.
Deși arieratele Bugetului de Stat și ale Sectorului de Asigurări Sociale au scăzut considerabil pe durata programului (fiind acum de sub 0,05% din PIB), arieratele autorităților locale continuă să ridice probleme. România s-a obligat față de FMI, prin Memorandumul tehnic de înțelegere la Acordul încheiat cu FMI, în aprilie 2009 că, până la sfârșitul anului 2010, să elimine stocul de arierate.
Ce înseamnă concret aceste arierate? Ele reprezintă împrumuturi restante, a căror scadență nu a fost respectată. Arieratele apar atunci când nu sunt respectate condițiile contractuale între unitățile economice și pot duce la blocaj economico-financiar general.
Așadar, prin Acordul stand-by valabil până în 2011, expertii Fondului au cerut Guvernului să nu mai existe plăți restante mai mari de 60 de zile. Și s-au referit la restanțele statului către mediul privat și la datoriile la buget ale întreprinderilor în care statul este acționar unic sau majoritar.
Prin același Acord stand-by cu FMI însă, România se obligase la niște ținte precise ale deficitului bugetar și a ținut să nu se abată de la cifre. Astfel, la sfșrsitul anului 2009, deficitul bugetar în România era de 7,3% din Produsul Intern Brut, atingând valoarea negociată de guvernanți cu instituțiile financiare internaționale. Cu alte cuvinte, Guvernul avea de ales: fie să rezolve oarecum problema arieratelor și să riște o creștere a deficitului bugetar, fie să facă tot posibilul să ajungă la valoarea de deficit bugetar negociată. A ales a doua variantă. Și nu oricum, ci forțând nota și readucand pe tapet soluția de ștergere a datoriilor marilor datornici, aceiași care ar fi trebuit, în urma acordului cu FMI, să fie monitorizați din cauza datoriilor și a cheltuielilor.
Astfel, Ministerul Economiei a anunțat în iunie 2010, că autoritățile vor discuta cu experții FMI și cu cei ai Comisiei Europene posibilitatea ștergerii datoriilor Companiei Naționale a Huilei și ale Societății Naăionale a Lignitului Oltenia, în perspectiva includerii acestora în două entități energetice. CNH este cel mai mare datornic al statului, restanțele în aprilie 2009 ajungând la un nivel istoric de 3,66 miliarde de lei, aproape trei sferturi din sumă fiind reprezentată de majorări și penalizări. Mai mult decât atât, în primele șase luni ale lui 2009, valoarea arieratelor crescuse cu 500 de milioane de lei, astfel că soldul datoriilor care trebuia plătit de la bugetul de stat ajunsese la 1,5 miliarde de lei.
Dincolo de faptul că problema arieratelor există în România, din 1990, ca metodă de finantare a deficitului crescut, ea s-a accentuat atât din cauza indisciplinei financiare, cât si din cauza condițiilor economice mai puțin prielnice, au susținut economiștii.
Guvernul a avut însă noroc, Fondul acordând României o păsuire prin prelungirea termenului de grație pentru eliminarea arieratelor cu încă un an.
Comform unui raport al BERD, în țările Baltice, Ungaria, Slovenia și România, unde revenirea economiei a fost mai degrabă ezitantă, creșterea creditului continuă să fie slabă, chiar dacă înregistrează o tendință de îmbunătățire. Cea mai mare provocare pentru majoritatea țărilor se află pe partea fiscală. Țările care au încheiat recent programe de asistență cu FMI au reușit să rămână pe drumul cel bun. Programul încheiat cu România a fost un succes, fiind înlocuit cu un program de tip precautionary.
Cu toate acestea, investițiile străine rămân limitate, iar ponderea creditelor neperformante este încă în creștere.
Noul accord stand-by vizează asigurarea unui sprijin de tip preventiv împotriva potențialelor șocuri economice viitoare și asistarea în același timp, a României în continuarea ajustării economince. Pornind de la realizările actualului ASB, obiectivele principale ale noului program sunt:
continuarea procesului de ajustare fiscală, atacând în același timp problemele ce țin de venituri, de eficiența cheltuielilor și de arierate;
relansarea potențialului de creștere prin reforme structurale și printr-o mai mare flexibilizare a economiei, ce va permite creșterea continuă a competitivității pe măsură ce România se pregătește să adere la zona Euro;
continuarea efortului de cultivare a încrederii, de facilitare a unor fluxuri mai mari de capital privat, prin creșterea stabilității politicilor și îmbunătățirea climatului de afaceri.
Politica fiscală va fi ancorată pe angajamentul autorităților de a reduce deficitul la 3% din PIB până în 2012. Măsurile de ajustare deja adoptate ar trebui să ducă la realizarea țintei de deficit de 4,4% din PIB în 2011, dar în 2012 ar putea fi necesare acțiuni suplimentare.
Reformele fiscale se vor concentra pe domeniile cu probleme rămase, incluzând reforme ale asistenței medicale și cheltuielilor de capital, eforturi suplimentare de rezolvare a problemei arieratelor, și îmbunătățirea și simplificarea administrării fiscale. Aceste reforme ar trebui să conducă și ele la impulsionarea creșterii prin reducerea birocrației și accelerarea absorbției fondurilor UE.
Reforme structurale ce vizează eliminarea barierelor în calea creșterii impulsionând în același timp investițiile și crearea de locuri de muncă. Noul program va cuprinde o strategie cuprinzătoare de reformă a ÎS axată în mod deosebit pe sectoarele transporturi și energie, prin care se va îmbunătăți eficacitatea autorităților de reglementare și se vor deschide piețele (reforma prețurilor administrate), protejând în același timp membrii cei mai vulnerabili ai societății. Autoritățile vor continua totodată eforturile de reformă a pieței muncii și a prestațiilor sociale, esențiale pentru crearea de locuri de muncă menținerea competitivității României.
Noul program se bazează pe prognoza unei reluări treptate a creșterii în 2011–12, a unor presiuni inflaționiste din ce în ce mai mici și a unui cont curent stabil.
Se anticipează o reluare a creșterii PIB în 2011, aceasta ajungând la 1½ pe măsură ce se vor redresa atât veniturile cât și ocuparea forței de muncă. Creșterea se va accelera la 4-4½ procente în 2012 și se va menține la acest nivel pe termen mediu, principalul motor de creștere devenind cererea internă, susținută de o mai bună absorbție a fondurilor UE. Contribuția cererii externe se va tempera în concordanță cu creșterea moderată a piețelor de export. Încrederea sporită a investitorilor, dublată de privatizările ce se au în vedere în cadrul programului vor atrace ISD reînnoite și influxuri de capital bancar.
Inflația
Echipa anticipează că inflația IPC va reveni treptat în intervalul țintit de BNR în a doua jumătate a anului 2011, pe măsură ce presiunile induse de recenta majorare a TVA și de prețurile în creștere la alimente și combustibili vor ceda progresiv. Pentru 2012, se anticipează continuarea dezinflației până la 3 procente.
Poziția externă
Se anticipeză că deficitul de cont curent se va stabiliza la aproximativ 4–5 procente din PIB în 2011–12. Creșterea exporturilor se va tempera în 2011, ducând la o ușoară deteriorare a balanței comerciale. Este de așteptat ca intrările de capital privat să se îmbunătățească pe durata programului, ISD redresându-se după nivelurile minime din timpul recesiunii, și investițiile de portofoliu revenindu-și de asemenea. Conform scenariului de bază al echipei, nu se anticipează nici un deficit nou de finanțare, aceasa fiind în concordanță cu natura preventivă a noului program.
Riscuri
Riscurile aferente creșterii și balanței de plăți sunt în mare măsură echilibrate, dar riscurile aferente inflației sunt orientate în direcție ascendentă. Pe parte negative, tensiunile politice interne ar putea duce la schimbări de politici, ceea ce ar eroda încrederea și slăbi performanțele; o redresare mai slabă decât cea anticipată în Europa Occidentală sau propagarea turbulențelor ce persistă la periferia zonei Euro ar putea afecta exporturile românești sau ar putea majora primele de risc și influența astfel fluxurile de capital către România. Pe parte pozitivă, o revenire mai rapidă decât se anticipează a încrederii consumatorilor și a cererii interne, sau o mai bună absorbție a fondurilor UE și implementarea reformelor structurale ar putea cataliza o creștere mai rapidă și ar atrage după sine un deficit de cont curent mai mare finanțat din intrări mai mari de capital.
Deși în actualul program au fost realizate reforme semnificative în ceea ce privește numărul de salariați în sectorul public, sunt necesare măsuri suplimentare.
Numărul de angajați în sectorul public a scăzut de la 1,4 la 1,3 milioane de persoane în cursul anului 2010, cea mai mare scădere înregistrându-se la autoritățile locale și în sectorul educație, datorită implementării normelor de personal la autoritățile locale și apropierii raportului elevi/profesori de media UE. Cu toate acestea, se impune raționalizarea în continuare a numărului de angajați în contextul recentelor analize funcționale efectuate de Banca Mondială, mai ales având în vedere că noua schemă unificată de salarizare va fi pe deplin aplicabilă în timp.
CONCLUZII
Economia românească începe să se redreseze. Datele recente indică o ușoară creștere pozitivă în T4 2010, în timp ce datele revizuite aferente trimestrelor anterioare au generat un rezultat mai bun decât se anticipase anterior (-1,3 procente).
Continuă creșterea puternică a exporturilor și producția industrială se menține robustă; vânzările cu amănuntul continuă însă să aibă un nivel slab.
Somajul înregistrat a scăzut, dar această scădere se datorează în principal participării reduse pe piața muncii, nu creării de locuri de muncă.
Volatilitatea cursului de schimb a scăzut și riscul de țără (măsurat prin marjele CDS) s-a redus considerabil.
Deficitul de cont curent s-a redus drastic și exporturile sunt în plin avânt. Au fost în mare măsură evitate dificultățile în sectorul bancar și au fost împiedicate ieșirile masive de capital. După provocări semnificative la începutul programului, veniturile guvernamentale se situează acum peste cifrele prognozate, plasând guvernul pe traiectoria cea bună pentru realizarea deficitului fiscal din 2011 fără a mai adopta măsuri suplimentare semnificative. Deși redresarea economică a fost întârziată de cererea internă slabă (datorată parțial consolidării fiscale atât de necesare), creșterea PIB a fost reluată acum și ar trebui să capete avânt în trimestrele următoare.
Măsurile adoptate pe parte de venituri necesare pentru corectarea dezechilibrelor fiscale majore au lăsat țara cu cote mari de impunere aplicate unei baze de impunere relativ redusă, datorită evaziunii fiscale, existenței unui sector informal mare, și ineficiențelor în administrarea fiscală. În timp vor trebui implementate elemente de îmbunătățire a administrării fiscale care să permită reducerea treptată a cotelor pe măsură ce baza de impunere este lărgită.
Reducerile salariale temporare în sectorul public și reducerea numărului de salariați în sectorul public în toate domeniile au reprezentat componente esențiale ale strategiei de ajustare, dar pe termen mediu acestea trebuie să lase loc aplicării noului sistem unificat de salarizare, coroborate cu eforturi comprehensive de eficientizare a activității guvernamentale, fundamentate pe recentele analize funcționale.
În sectorul sănătate se mențin presiuni considerabile, și sunt necesare reforme suplimentare prin care să se asigure oferirea unor servicii eficiente în limitele constrângerilor bugetare și evitarea acumulării de noi arierate.
Eforturile reușite de eliminare a arieratelor la nivelul Bugetului de Stat și al sistemului de asigurări sociale trebuie extinse pentru a acoperi și problemele persistente pe care le ridică arieratele la nivelul autorităților locale și întreprinderilor de stat.
O pondere mare din PIB este dedicată investițiilor publice în România, dar rezultatele sunt modeste. Multe proiecte sunt lăsate nefinalizate timp de mai mulți ani, proiectele finalizate sunt adeseori mult prea costisitoare, și sunt utilizate resursele naționale precare în timp ce sumele nerambursabile acordate de UE rămân în mare parte neutilizate.
Aceste reforme fiscale sunt mai complexe decât simpla majorare a impozitelor și taxelor sau reducerea generalizată a cheltuielilor, transformând implementarea măsurilor propuse într-o provocare, dar una esențial de depășit.
Creșterea economică sustenabilă va impune reforme în sectoare economice cheie ce sunt în prezent tarate de firme de stat neperformante ce funcționează în condiții în care forțele pieței nu sunt pe deplin operaționale. Noul program cuprinde reforme ce sunt urgent necesare pe piața energiei și sectorul transporturi, reforme menite să perfecționeze cadrul de stabilire a prețurilor și să asigure reglementări mai independente și mai transparente. Un mediu de piață mai dezvoltat în aceste sectoare reprezintă o precondiție pentru atragerea de investiții private și know-how managerial, inclusiv pentru identificarea unor investitori strategici pentru ÎS. Echipa încurajează autoritățile să reanalizeze planul lor de a înființa doi ―campioni naționali în domeniul energiei (prin combinarea companiilor viabile cu unele mai puțin eficiente), în favoarea unei strategii mai agresive de privatizare a companiilor existente.
Autoritățile ar trebui de asemenea să re-lanseze în forță strategia de privatizare și în afara sectorului energetic, prin vânzarea pachetelor majoritare acolo unde este cazul.
Pentru companiile rămase sub controlul Statului, o mai bună monitorizare și o guvernanță mai strictă constituie pași esențiali în inversarea pierderilor din exploatare și a arieratelor în creștere vertiginoasă, ce reprezintă piedici fiscale și economice majore.
Echipa susține intenția autorităților de a reforma piața muncii cu scopul de a asigura productivitatea, flexibilitate și competitivitatea forței de muncă, protejând în același timp angajații și drepturile lor obținute prin negociere colectivă.
Poziția proactivă puternică a autorităților în ceea ce privește supravegherea bancară a jucat un rol vital în prevenirea dificultăților din sectorul bancar, dar se impune menținerea în continuare a vigilenței.
Autoritățile ar trebui să continue să elaboreze planuri detaliate de acțiune în caz de evenimente neprevăzute pentru situațiile de dificultate, și proceduri de utilizare a prerogativelor de lichidare a băncilor nou reglementate, pentru a fi pe deplin pregătite în cazul în care o bancă se confruntă cu probleme. Echipa susține intenția autorităților de a prelungi acordul ICBE, în paralel cu reducerea angajamentelor privind expunerea din partea băncilor. Atât autoritățile cât și băncile au remarcat beneficiile inițiativei începute la Viena în martie 2009.
Politica monetară a realizat un echilibru adecvat între nevoia de a adopta o poziție fermă împotriva inflației și dorința de a sprijini redresarea economică. Totuși, presiuni neprevăzute generate de prețurile la alimente și energie, precum și modificările ce se impun la prețurile administrate, ar putea periclita ținta de inflație pe 2011.
Autoritățile ar trebui să intensifice operațiunile de pe piața deschisă, eliminând excesul de lichiditate și aducând ratele dobânzilor interbancare mai aproape de rata de politică. Odată aduse ratele dobânzilor interbancare mai aproape de rata de politică, BNR ar putea avea ceva spațiu pentru a mai reduce rata sau rezervele minime obligatorii, dacă nu intervin efecte inflaționiste de runda a doua. Trebuie menținută însă o diferență între rezervele minime obligatorii pentru moneda națională și cele pentru valută, pentru a se descuraja creșterea excesivă a creditelor în valută. BNR ar trebui de asemenea să evite ca unele considerente legate de propriul bilanț să afecteze în mod nenecesar deciziile sale de politică monetară.
Pe baza performanței României în cadrul ASB, echipa FMI susține solicitarea autorităților de finalizare a celei de a șaptea evaluări și de aprobare a unui nou acord. Toate cele șapte criterii de performanță au fost îndeplinite cu excepția criteriului privind arieratele Bugetului General Consolidat stabilit pentru finele lunii decembrie 2010, pentru care a fost deja aprobată o derogare în contextul ultimei evaluări. Progresele înregistrate pe frontul criteriilor de referință structurale sunt de asemenea suficiente pentru a merita finalizarea evaluării.
Echipa vede noul ASB ca pe un mecanism efectiv de asigurare împotriva posibilelor șocuri viitoare ce va ajuta în același timp autoritățile să mențină disciplina de politici în eforturile lor de a realiza obiectivele de consolidare fiscală propuse în paralel cu efectuarea unor reforme economice mai profunde.
BIBLIOGRAFIE
Barbulescu, Iordan Gheorghe – UE de la Economic la Politic, Editura TRITONIC, București 2005
Bordo Michael D. – A Retrospective on the Bretton Woods System: Lessons for International Monetary Reform, 1993, University of Chicago Press
Carta ONU
Drăgoescu Elena – Fondul Monetar Internațional, Editura „Dimitrie Cantemir”, Tg. Mureș, 2000
Helleiner Eric – “When Finance Was the Servant: International Capital Movements in the Bretton Woods Order” publicat în: Finance and World Politics: Markets, Regimes and States in the Post-Hegemonic Era (Elgar, 1993)
http://ziarullumina.ro/pagina-de-istorie/tarile-vest-europene-fata-dezastrului-economic-postbelic
Kagan, Robert – Despre paradis și putere-America și Europa în noua ordine mondială, Editura Antet, București, 2005
Kirițescu Costin C. – Un secol de frământări monetare 1996
Lenain, P., 2000, „FMI-ul”, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., București
Miga-Beșteliu R., Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, București, ALL BECK, 2003
Rifkin, Jermy – Visul european, Editura Polirom, Iași, 2006
Selejan-Guțan B, Crăciunean L.M., Drept internațional public, București, Hamangiu, 2008
www.amosnews.ro
www.bnr.ro
www.imf.org
www.mae.ro
BIBLIOGRAFIE
Barbulescu, Iordan Gheorghe – UE de la Economic la Politic, Editura TRITONIC, București 2005
Bordo Michael D. – A Retrospective on the Bretton Woods System: Lessons for International Monetary Reform, 1993, University of Chicago Press
Carta ONU
Drăgoescu Elena – Fondul Monetar Internațional, Editura „Dimitrie Cantemir”, Tg. Mureș, 2000
Helleiner Eric – “When Finance Was the Servant: International Capital Movements in the Bretton Woods Order” publicat în: Finance and World Politics: Markets, Regimes and States in the Post-Hegemonic Era (Elgar, 1993)
http://ziarullumina.ro/pagina-de-istorie/tarile-vest-europene-fata-dezastrului-economic-postbelic
Kagan, Robert – Despre paradis și putere-America și Europa în noua ordine mondială, Editura Antet, București, 2005
Kirițescu Costin C. – Un secol de frământări monetare 1996
Lenain, P., 2000, „FMI-ul”, Editura C.N.I. „Coresi” S.A., București
Miga-Beșteliu R., Drept internațional. Introducere în dreptul internațional public, București, ALL BECK, 2003
Rifkin, Jermy – Visul european, Editura Polirom, Iași, 2006
Selejan-Guțan B, Crăciunean L.M., Drept internațional public, București, Hamangiu, 2008
www.amosnews.ro
www.bnr.ro
www.imf.org
www.mae.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fondul Monetar Internațional Factor AL Stabilității Monetare ÎN Condițiile Globalizării (ID: 106882)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.