Fondul de Comert

TITLUL I. FONDUL DE COMERȚ

CAPITOL UNIC. FONDUL DE COMERȚ. CONSIDERAȚII GENERALE

Secțiunea 1. Noțiunea și definiția fondului de comerț

Desfășurarea unei activități comerciale impune existența precum și folosirea unor intrumente de lucru adecvate, care pot fi în funcție de obiectul comerțului bunuri precum : clădiri, mobilier, mărfuri, instalații, brevet de invenții etc.

În art. 21 lit. a) din Legea nr. 26/1990 se prevede că: “În registrul comerțului se vor înregistra mențiuni privind donația, vânzarea, locațiunea, sau garanția reală mobiliară contituită asupra fondului de comerț precum și orice alt act prin care se aduc modificări înregistărilor ori mențiunilor sau care face să înceteze firma ori fondul de comerț ”

O definiție a fondului de comerț se poate enunța astfel : “ constituie fond de comerț amsamblul bunurilor mobile și imobile, corporale și necorporale (mărci, firme, emleme, brevete de invenții, vad comercial)”, utilizate de comerciant în vederea desfășurării activității sale.

Legea nu definește fondul de comerț, dar se face referire la acesta in situația în care este închiriat, gajat sau înstrăinat.

Fondul de comerț poate fi definit ca fiind un amsamblu de bunuri mobile si imobile,corporale și incorporale,pe care un comerciant le afectează desfășurării unei activități comerciale,în scopul atragerii clientelei și implicit obținerii de profit.

Din această definiție se desprind următorele caracteristici ale fondului de comerț:

Fondul de comerț este un amsamblu de bunuri, care pot fi corporale (mărfuri, materiale) sau bunuri incorporale (firma, emblema, brevete de invenție);

Fondul de comerț este afectat desfășurării unei activități comerciale, în sensul că bunurile care fac parte din fondul de comerț sunt destinate desfășurării activității comerciale.

Fondul de comerț este contituit cu scopul de a atrage clientela și de a obține profit. Desfășurarea oricărei activități comerciale se face cu scopul de a obține profit din aceasta prin atragerea clientelei.

Deci fondul de comerț reprezintă o permanență și o continuitate în diversitatea și fluctuația bunurilor care îl compun: bunuri mobile și bunuri imobile, corporale și incorporale, destinate activității comerciale. Așadar fondul de comerț are o formă al cărui conținut este mereu altul, pe măsura desfățurării activității comerciale.

Este necesar ca fondul de comerț să nu fie confundat cu patrimoniul pentru că în timp ce patrimoniul se definește ca totalitatea drepturilor și obligațiilor comerciantului, care au valoare economică. Așadar fondul de comerț reprezintă un ansamblu de bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale pe care comerciantul le folosește la realizarea comerțului său.

Fondul de comerț nu este echivalent nici cu întreprinderea deoarece aceasta din urmă este mai cuprinzătoare, dat fiind că ea cuprinde pe lângă bunurile care compun fondul de comerț, capitalul de muncă, dar mai ales aptitudinea de a valorifica fondul de comerț, ca cosecință a sistemului său organizat.

Secțiunea 2.Fondul de comerț si Noul Cod civil

Noul Cod civil aduce noutăți in reglementarea raporturilor juridice civile. Ne atrage atenția o noutate, care este esențială pentru sistemul dreptului român.

Aceasta privește domeniul de aplicare a normelor Codului civil. Conform art. 3 Noul C.civ.: „(1) Dispozițiile prezentului Cod se aplica si raporturilor dintre profesioniști, precum si raporturilor dintre aceștia și orice alte subiecte de drept civil; (2) Sunt considerați profesioniști toti cei care exploatează o întreprindere”.

Noul Cod civil a abandonat sistemul autonomiei dreptului comercial, reglementat de dreptul comercial, în favoarea sistemului unitații dreptului privat. Autonomia dreptului comercial era realizată prin reglementarea faptelor de comerț obiective și în codul comercial unde se stabilea o listă de 20 de acte juridice, fapte juridice și operațiuni economice, declarate fapte de comerț. Acestea erau considerate fapte de comerț obiective datorită naturii lor și pentru motive de ordine publică. Prin stabilirea faptelor de comerț obiective se realiza și determinarea calității de comerciant și, implicit, și circumstanța domeniul dreptului comercial.

În Noul Cod civil nu se specifică în mod direct un sistem de reglementare a dreptului comercial, negăsindu-se noțiunea de acte de comerț sau noțiunea de comerciant, însă art.2, din Noul Cod civil se consacră prin raporturile juridice patrimoniale și nepatrimoniale. Dispozițiile art. 3 din cod au o aplicare generală, ele se aplică și în raporturile dintre profesioniști și în raporturile dintre profesioniști și alte subiecte de drept civil.

În reglementările actuale profesionist este acela care exploatează o întreprindere, iar prin exploatarea unei întreprinderi se întelege exercitarea sistematică de către una sau mai multe persoane a unei activități organizate ce consta în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu ca scop obținerea de profit.

Exploatarea unei întreprinderi este definită ca fiind exercitarea sistemică de către una sau mai multe persoane a unei activități organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent daca are sau nu ca scop obținerea de profit .

În concepția Noului Cod civil, desfășurarea unei activități organizate și sistematice califică această activitate ca având caracter profesional, iar persoana care o realizează are calitatea de profesionist.

Având în vedere că o întreprindere poate fi o întreprindere comercială sau întreprindere civilă, înseamnă că profesionistul care exploatează o întreprindere comercială are calitatea de comerciant.

Noțiunea de profesionist include noțiunea de comerciant, întreprinzător, agent economic.

Prin urmare, are calitatea de comerciant orice persoana fizică sau juridică, care exploatează o întreprindere comercială.

Noutatea esențială adusă de Noul Cod civil constă in schimbarea sistemului de reglementare a dreptului comercial, iar sistemul autonomiei dreptului comercial, consacrat de Codul comercial din 1887, a fost înlocuit cu sistemul unitații dreptului privat.

Schimbarea sistemului de reglementare reclamă o noua abordare a instituțiilor dreptului comercial.

Instituția obligațiilor comerciale este instituția cea mai afectată de schimbarea sistemului de reglementare a dreptului comercial. În general, unitatea de reglementare a dreptului privat realizată de Noul Cod civil se referă, în special, la materia obligațiilor. Având în vedere consacrarea unitații de reglementare, se pune in discuție însăși distincția între obligațiile civile si obligațiile comerciale.

Noul Cod civil a abordat o concepție modernă privind patrimoniul, iar în acest sens art.31 prevede faptul că orice persoană fizică sau juridică este titularul unui patrimoniu care cuprinde toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și care aparțin acesteia. Prezentul articol este principiul unicității patrimoniului, potrivit căruia, orice persoană fizică sau juridică este titulara unui singur patrimoniu.

Potrivit acestei reglemăntări, patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afecțiuni, în cazurile prevăzute de lege.

Patrimoniile de afecțiune sunt definite ca fiind masele patrimoniale fiduciare, constituite potrivit Codului civil, adică cele afectării unei profesii autorizate, precum și alte patrimonii determinate potrivit legii.

Constituirea masei patrimoniale afectate exercitării în mod individual a unei profesii autorizate se stabilește prin actul încheiat de titular, cu respectarea condițiilor de formă și de publicitate prevăzute de lege.

Patrimoniul de afecțiune reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor și obligațiilor persoanei fizice autorizate, titularul întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului exercitării unei activități economice, constituite ca o fracțiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul general al creditorii personali ai acestora.

Din definiția dată rezultă caracteristicile patrimoniului de afecțiune:

Patrimoniul de afecțiune constituie o universalitate juridică; el cuprinde bunurile, drepturile si obligațiile care privesc activitatea economică;

Patrimoniul de afecțiune este o fracțiune distinctă a patrimoniului personal; el constituie gajul general al creditorilor ale căror creanțe privesc activitatea economică;

Patrimoniul de afecțiune are ca titular persoana fizică, care, potrivit legii, poate acționa ca persoană fizică autorizată, ca titular al întreprinderii individuale sau membru al întreprinderii familiale.

În prezent, concepția privind fondul de comerț ca patrimoniu de afecțiune, este aplicabilă și în cazul persoanelor juridice.

În lumina reglementărilor legale în vigoare, fondul de comerț reprezintă un patrimoniu de afecțiune, ca fracțiune distinctă a patrimoniului comerciantului, destinată desfășurării activității comerciale.

Secțiunea 3. Natura juridică a fondului de comerț

Dat fiind faptul că nu există o reglementare legală a fondului de comerț, în doctrina clasică a dreptului comercial regăsim mai multe teorii care au avut în vedere necesitatea respectării principiului privind unicitatea patrimoniului unei persoane, consacrat în dreptul civil.

În legătură cu natura juridică a fondului de comerț au fost susținute mai multe teorii:

§1.Teoria personificării

Conform acestei teorii fondul de comerț este un subiect de drept autonom, acesta având firmă, sediu, patrimoniu, așadar drepturi și obligații propri.

Această teorie nu a fost luată în considerare deoarece ea contravine principiului unității parimoniului consacrat de dreptul civil. Patrimoniul este strâns legat în mod indisolubil de titularul său, așadar nu poate exista patrimoniu fără titular, iar titularul răspunde cu întregul său parimoniu pentru obligațiile asumate, fie ele civile sau comerciale.

§2. Teoria universalitații de drept

Potrivit acestei teorii, fondul de comerț constituie o universalitate juridică, ceea ce este același lucru cu existența unui patrimoniu autonom.

Această teorie a fost respinsă pe motiv că efectele juridice produse sunt aceleași cu cele ale teorii personificării. Dintr-un alt punct de vedere, universalitățile juridice sunt reglementate prin lege, iar legea nu reglementează o asemenea universalitate.

§3. Teoria universalitații de fapt

Din aceasta teorie reiese că fondul de comerț reprezintă o universalitate de fapt creeată prin voința titularului său. Fondul de comerț reprezintă un complex de bunuri, care prin voința titularului, formează obiectul unui drept diferit de elementele care îl compun.

În cadrul acestei teorii se contată decât faptul că fondul de comerț reprezintă un ansamblu de bunuri, nefiind specificată natura fondului de comerț. Pentru că universalitatea de fapt nu are un regim juridic propriu, nu poate fi determinată nici natura juridică a fondului de comerț.

§4. Teoria proprietăților incorporale

În această teorie, fondul de comerț reprezintă un ansambu de bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale, afectat desfășurării activității comerciale. Datorită faptului că principalele elemente ale fondudului de comerț constau în bunuri mobile incorporale, fondul de comerț a fost considerat un bun mobil incorporal.

Secțiunea 4. Elementele fondului de comerț

Fondul de comerț reprezintă un ansambu de bunuri mobile și imobile, corporale și incorporale afectat desfășurarii activității comerciale. Așadar fondul de comerț nu are o compoziție unitară, ci are o compoziție variată în funcție de specificul fiecarei activități desfășurate de comerciant.

Compoziția fondului de comerț este una variabilă, adică elementele fondului de comerț se pot modifica în funcție de nevoile comerciantului, dar fondul de comerț continua să subziste.

Fondul de comerț cuprinde două categorii de bunuri, indiferent de obiectul activității comerciale: corporale și incorporale. Fiecare categorie subsumează anumite bunuri care au un regim juridic propriu.

§1. Elementele corporale ale fondului de comerț

Din categoria elementelor corporale fac parte bunurile imobile și bunurile mobile corporale.

Bunurile imobile.

Pe parcursul activitații sale, comerciantul se servește de anumite bunuri imobile care pot fi imobile prin natura lor (clădirile in care se desfășoară activitatea de comerț) sau imobile prin destinație (mașini utilaje, etc.).

Referitor la natura juridică a actelor privind bunurile imobile cuprinse în fondul de comerț, Codul comercial face referire la actele de vânzare-cumpărare privind bunurile imobile, care erau considerate de natură civilă și nu comercială.

În opinia mai multor autori, atunci când bunurile imobile fac parte din fondul de comerț ca elemente corporale, se contopesc cu masa fondului, iar actele de vânzare – cumpărare referitore la acestea sunt acte juridice comerciale.

Noul Cod civil reglementeză același regim juridic pentru actele juridice privind bunurile imobile, chiar dacă fac parte sau nu din fondul de comerț.

Transmiterea dreptului de proprietate privind bunurile imobile,ca și executarea silita a acestora se supun regulilor dreptului comun.

Bunurile mobile corporale.

Bunurile mobile care fac parte din fondul de comerț sunt: materiile prime, materialele, utilajele, etc., destinate a fi întrebuințate în activitatea comerciala.

Mărfurile rezultate din activitatea comerială ori achiziționate pentru revânzare au legătură mai slabă cu fondul de comerț pentru că sunt destinate valorificării prin vânzare către clientelă. În doctrină s-a discutat problema dacă mărfurile ar fi elemente ale fondului de comerț, dar având în vedere că acestea reprezintă elementul principal de exercitare a comerțului, s-a stabilit că mărfurile sunt elemente ale fondului de comerț.

Unele păreri au fost contra acestei soluții, invocând faptul că, în cazul garanției reale mobiliare asupra fondului de comerț, mărfurile lăsate în detențiunea debitorului pot fi vândute fără a fi înlocuite, același lucru se întâmplă și în cazul vânzării fondului de comerț, mărfurile pot fi vândute separat.

Datorită faptului că fondul de comerț este o universalitate, așadar conține toate bunurile afectate activității comerciale, mărfurile trebuie considerate ca elemente ale fondului de comerț .

§2. Elementele incorporale a fondului de comerț

Din categoria elementelor incorporale ale fondului fac parte drepturile care privesc: firma, emblema, clientela și vadul comercial, brevetele de invenții, mărcile și indicațiile geografice, dreptul de autor.

Aceste drepturi sunt denumite și dreturi privative, ele conferă comerciantului dreptul exclusiv de ale exploata în folosul său, respectând condițiile legii.

Drepturile privative au valoare economică și au valoare economică, de aceea sunt ocrotite de lege.

Firma

Firma sau firma comercială este un element de individualizare a comerciantului în câmpul activitații comerciale. Firma constă in numele sau, după caz, denumirea sub care un comerciant este înmatriculat în registrul comerțului, își exercită comerțul și sub care semnează.

Principala funcție a firmei este aceea de identificare a comerciantului prin individualizarea lui față de ceilalți comercianți.

Fiind un element de identificare a comerciantului, firma servește și în autentificarea angajamentelor juridice ale comerciantului, având și rol de atragere a clientelei.

Datorită faptului că firma îl individualizează pe comerciant, acesta poate avea decât o singură firmă sub care își executa activitatea comercială, firma fiind înmatriculată în registrul comerțului odată cu înmatricularea comerciantului.

În cazul comerciantului, firma se compune din numele comerciantului, scris în întregime, adică numele de familie și prenumele sau din nume și inițiala prenumelui.

Firma unei societăți în nume colectiv trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre asociați, cu mențiunea “ societate în nume colectiv”, scrisă în întregime.

În cazul unei societăți în comandită simplă, firma trebuie să cuprindă numele a cel puțin unuia dintre asociații comanditat, cu mențiunea “societate în comandită simplă” scrisă în întregime.

Firma unei societați în comandită pe acțiuni se compune dintr-o denumire proprie, de natură de a o deosebi de firma altor societați și va fi însoțită de mențiunea scrisă în întregime “societate pe acțiuni” sau “S.A” ori , după caz “societate în comandită pe acțiuni”.

Firma unei societăți cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care să arate obiectul de activitate, însoțită de menținea scrisă în întregime “societate cu răspundere limitată” sau “S.R.L”.

Firma comerciantului o stabilește comerciantul însuși cu respectarea dispozițiilor legale.

Legea prevede faptul că, firma comerciantului persoana fizică ori societate comercială, trebuie scrisă în limba română, însă nu este interzis nici interzicerea folosiri unei limbi străine, dar firma trebuie scrisă în primul rând în limba româna.

Potrivit legii, nici o firma nu va putea cuprinde o denumire întrebuințată de comercianții din sectorul public. Orice firmă trebuie să se deosebească de cele existente, să cupridă un element de noutate, fie printr-o mențiune care să asigure o individualizare, fie printr-o desemnare precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în alt mod.

Noutatea firmei este apreciată în funcție de firmele care desfășoară același tip de activitate comercială în aceeași arie geografică.Dacă o firmă este asemănătoare cu alta deja înregistrată, trebuie să se adauge o mențiune care sa o deosebească de aceasta. Prin această mențiune trebuie să se individualizeze, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerț exercitat sau în orice alt mod.

Oficiul Registrului Comerțului are obligația să refuze înscrierea unei firme care nu are elemente de deosebire și poate produce confuzie cu alte firme înregistrate.

Înregistrarea unei firme, care se realizează prin înmatricularea comerciantului în registrul comerțului, acesta dobândește dreptul de folosință exclusiv aspra firmei înregistrate.

Odată cu exercitarea activității comerciale, firma devine un element de atragere a clientelei, adică firma dobândește o valoare economică, totodată ea conferă un drept patrimonial asupra firmei, iar comerciantul dobândește un drept de proprietate incorporală, care poate fi transmis în condițiile legii.

Se interzice înscrierea care conține cuvintele: “științific”, “academie”, “academic”, “universitate”, “universitar”, “școală”, “școlar” sau derivate ale acestora, de asemenea și înscrierea unei firme care conține cuvintele: “național”, “român”, “institut” sau derivate ale acestora ori cuvinte sau sintagme caracteristice autorităților și instituțiilor publice centrale se realizează numai cu acordul Secretariatului General al Guvernului. Înscrierea unei firme care conține cuvinte sau sintagme caracteristice autorităților și institțiilor publice locale se realizează numai cu acordul prefectului județului, respectiv al municipiului București, în circumscripția teritirială în care solicitantul și-a stabilit sediul social.

Articolul 40 din Legea 26/1990 privind registrul comerțului republicată 2015 prevede o condiție esențială pentru comercianții persoane fizice, care nu trebuie sa aibă o firmă care să conțină denumiri din sectorul public.

Pentru a putea fi înregistrată în registrul comerțului, o firmă trebuie să fie disponibilă. Verificarea disponibilitații firmei se face de către oficiul registrului comerțului înainte de întocmirea actelor constitutive sau, după caz de modificarea firmei.

Odată cu radierea firmelor și a emblemelor, acestea nu mai sunt disponibile timp de 2 ani de la data radierii.

În cazul în care se încalcă dreptul asupra firmei, prin înmatricularea unui comerciant cu aceeași firmă, titularul dreptului se poate adresa instanței judecătorești și cere anularea înmatriculării în cauză, în condițiile art. 25 din Legea nr.26/1990 privind registrul comerțului, iar pentru eventualele prejudicii, titularul dreptului încălcat poate cere despăgubiri potrivit dreptului comun.

Folosirea unei firme care ar avea drept consecință producerea unei cofuzii, firma folosită legitim de alt comerciant constituie obiectul infracțiunii de concurență neloială, se sancționează în condițiile art. 5 din Legea 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Emblema.

Emblema reprezintă un element incorporal al fondului de comerț, alături de firmă, emblemă, clientela și vadul comercial, brevetele de invenții, mărcile și indicațiile geografice, dreptul de autor, etc. aceste elemente fac parte din categoria drepturilor privative și conferă titularului lor posibilitatea de a le exploata exclusiv în folosul său, având o valoare economică fiind protejate de lege. Emblema este semnul sau denumirea care deosebește un comerciant de altul de același gen.

Această definiție a emblemei este diferită de cea consacrată care spune că emblema era definită ca semnul care deosebește o întreprindere de alta.

În noua reglementare emblema este confundată cu firma, trebuie facută deosebirea între cele două pentru că emblema spre deosebire de firmă are un caracter facultativ. Vechea reglementare face referire la modul de organizare a activității comerciantului (întreprinderea) care este susceptibilă de sensuri multiple, pe când în noua reglementare, emblema are un caracter de individualizare a comerciantului care este subiectul raporturilor comerciale.

Definirea emblemei poate fi așa cum prevede legea, un semn sau o denumire. Semnul poate fi o figură geometrică având ca obiect: un utilaj, un animal, o figură geometrică, etc.

Pentru a se putea considera emblemă, aceasta trebuie sa indeplinescăp anumite condiții:

Emblema trebuie să fie un semn distinctiv, mai sugestiv decât firma pentru că numai atunci poate atrage clientela;

Emblema trebuie să aibă caracter de noutate, adică acesta trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același fel de comerț, precum și emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea comercială.

Legea nu prevede obligația oficiului registrului comerțului de a refuza înscrierea unei embleme care nu are caracter de noutate, așa cum se prevede în cazul firmei, datorită faptului că firma are caracter obligatoriu și emblema are caracter facultativ.

Prin înscrierea emblemei în registrul comerțului, comerciantul dobândește dreptul exclusiv de folosință asupra emblemei.

După cum prevede legea, emblema va putea fi folosită de comercianți pe panouri de reclamă, oriunde ar fi așezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afișe, publicații și în orice mod, cu condiția să fie însoțită în mod obligatoriu de firma comerciantului.

Referitor la înstrăinarea emblemei, este necesar să observăm că legea nu reglementează o asemenea situație așa cum face în cazul firmei, porivit căreia firma nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț la care este întrebuințată. Așadar, concluzia este că emblema poate fi înstrăinată și separat de fondul de comerț.

Datorită faptului că titularul dreptului la emblemă are drept de folosință exclusivă și dispune după bunul său plac de acest drept. În cazul înstrăinării fondului de comerț, dobânditorul său poate folosi emblema numai cu acordul transmițătorului.

Există cazuri în care titularul emblemei a fost prejudiciat prin înscrierea în registrul comerțului a unei mențiuni care aduce atingere dreptului său, acesta poate cere instanței de judecată radierea acelei mențiuni, în condițiile art. 25 din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.

Pentru prejudiciile aduse, comerciantul poate cere despăgubiri în condițiile dreptului comun.

În cazul în care întrebuințarea unei embleme este de natură să producă o confuzie cu emblema folosită legitim de alt comerciant, fapta este considerată infracțiune de concurență neloială și se sancționează conform condițiilor art. 5 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Clientela și vadul comercial.

Clintela și vadul comercial sunt elemente incorporale ale fondului de comerț, chiar dacă nu i se poate recunoaște comerciantului dreptul exclusiv asupra lor.

Deși legea nu prevede o reglementare a clientelei și a vadului comercial, Legea nr. 11/1991 oferă comerciantului posibilitatea de a sesiza și de a obține sancționarea unui act de concurență neloială care constă, fie prin oferirea, promiterea sau acordarea mijlocit sau nemijlocit de daruri sau alte avantaje salariatului unui comerciant sau reprezentanților acestuia pentru a cunoaște și a folosi clientela sa, fie în deturnarea clientelei unui comerciant prin folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcției deținute la un moment anterior la acel comerciant.

Așadar clientela reprezintă masa de persoane care beneficiază cu consecvență de rezultatele activității comerciale desfășurate de un comerciant.

Clientela are un rol foarte important în activitatea unui comerciant, ea determinând număr, calitate și frecvență, situația economică a comerciantului, într-un cuvânt spus sccesul acestuia.

Clientela este definită ca fiind totalitatea persoanelor fizice și juridice care apelează în mod obișnuit la același comerciant, adică la fondul de comerț al acestuia pentru procurarea unor mărfuri și servicii.

Având în vedere natura sa, vadul comercial nu este un element distinct al fondului de comerț, ci numai alături de clientelă. Deși în literatura de specialitate s-au conturat mai multe opinii față de clientelă și vad comercial potrivit cărora acestea ar fi două elemente distincte, cea care dă mai multă credibilitate este aceea care consideră clientela și vadul comercial un tot unitar. În consecință pentru dezvoltarea activității comerciantului, prin mărirea clientelei, vadul comercial are un rol hotărâtor.

Dat fiind faptul că vadul comercial și clientela reprezintă o valoare cu caracter economic pentru titularul fondului de comerț, ocrotită prin lege, s-a considerat că acesta ar avea un “drept la clientelă”. Acest drept ar corespunde unei obligații care revine celorlalți comercianți de a respecta dreptul titularului fondului de comerț.

Această părere nu a fost luată în considerare deoarece concurența este liberă, deci nu poate fi recunoscut un drept la clientelă ca drept exclusiv aparținând unui anumit comerciant.

Chiar dacă nu se recunoaște un drept asupra clientelei, ca drept exclusiv al titularului fondului de comerț, se consideră că acesta are un anumit drept incorporal asupra clientelei, ca element al fondului de comerț. Titularul dreptului se poate apăra împotriva actelor ilicite de acaparare a clientelei prin mijloacele instituite de Legea nr.11/1991privind combaterea concurenței neloiale.

Drepturile de proprietate industrială.

Fondul de comerț conține și anumite drepturi de proprietate industrială.

Obiectele dreptului de proprietate se împart în două categorii: creații noi și semne noi. Din prima categorie fac parte invețiile, know-how-ul ,modelele de utilitate, iar din cea dea doua categorie fac parte mărcile și indicțiile geografice.

Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci a eliberat brevetul de invenții prin care sunt recunoscute și apărate drepturile asupra invenției. Brevetul de invenție are titlu de protecție a invenției și oferă titularului său drept exclusiv de exploatare pe durata de valabilitate a acestuia.

Mărcile sunt semne distinctive folosite de agenții economici pentru a deosebi produsele, lucrările și serviciile lor de cele identice sau simililare ale altor agenți economici.

Drepturile de creație industrială sunt recunoscute și ocrotite de lege.

În acest scop comercianții au obligația să ceara înscrierea în Registrul comerțului a mențiunilor privind brevetele de invenții, mărcile și indicațiile geografice.

Drepturile de autor.

Fondul de comerț poate să cuprindă și drepturi de autor rezultate din creația științifică, literară ori artistică. Titularul fondului de comerț, în calitate de autor sau dobânditor al drepturilor patrimoniale de autor, are dreptul de a reproducere și difuzare, de reprezentare sau folosire în alt mod a operei, precum și dreptul la foloasele patrimoniale obținute.

TITLUL II. PROTECȚIA JURIDICĂ A MĂRCIIȘI A EMBLEMEI – ELEMENTE INCORPORALE ALE FONDULUI DE COMEȚ

CAPITOLUL I. MARCA ȘI PROTEȚIA JURIDICĂ A MĂRCII

Secțiunea 1. Noțiunea, definiția și reglementarea mărcii

Pentru a putea fi definită marca, s-au distins mai multe tendințe, unde criteriile folosite sunt clasice sau moderne, acestea punând accentul pe caracterul distinctiv al mărcii sau pe garanția de calitate oferită consumatorilor.

Indiferent care tendință este abordată, o definiție clară și completă a mărcii trebuie să aiba în vedere elementele esențiale ale acesteia. Marca este un semn distinctiv, care diferențiază produsele, lucrările și serviciile prin garanția unei calități superioare și constante, formând în condițiile legii, obiectul unui drept exclusiv.

Marca  este un semn susceptibil de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele apartinând altor persoane. Pot să constituie mărci semne distinctive cum ar fi: cuvinte, inclusiv nume de persoane, desene, litere, cifre, elemente figurative, forme tridimensionale și în special forma produsului sau ambalajului sau, combinații de culori, precum și orice combinație a acestor semne.

Secțiunea 2. Semnele care pot constitui marcă

După cum prevede legea, mărcile se pot constitui din cuvinte, litere, cifre, reprezentări geografice, plane sau în relief, combinații ale acestor elemente.

a)Numele. Legea nu prevede în mod expres și numele între semnele care pot constitui marcă, absența unei mențiuni speciale fiind explicată prin faptul că prevederea legală face referire la cuvinte, iar acestea include atât numele cât și denumirile.

Numele este un element de identificare a personei,fiind reprezentat ca un drept personal nepatrimonial, inalienabil și imprescriptibil care este ocrotit de lege, iar în afară de el, legea mai ocrotește și pseudonimul, precum și numele comercial.

Utilizarea numelui patronimic ca marcă atribuie titularului un drept exclusiv pentru că, de obicei numele poate aparține mai multor, dar dreptul exlusiv nu privește numele în sine ci numai forma sa specială.

Forma specială oferă numelui un aspect exterior caracteristic, iar forma distinctivă a numelui se obține prin combinarea elementelor figurative, grafice, culoare sau așezarea literelor într-un anumit fel. Numele poate fi scris într-o manieră originală, combinat cu un cuvânt generic sau însoțit de o emblemă sau indicație, iar prin forma sa originală adică aranjamentul, culoarea sau forma caracterelor utilizate pentru scrierea numelui, se evită riscul confuziei și monopolul titularului mărcii.

O problemă deosebită s-a pus la nivelul folosirii ca marcă numele propriu care a constituit obiectul unei mărci anterioare adoptate de un terț. În acest sens jurisprudența a admis folosirea atâta timp cât nu are scop o fraudă, cu o singură cerință de a se evita să se facă eventuale confuzii prin folosirea anumitor mențiuni.

Pentru a fi realizată originalitatea unei mărci pot fi folosite și un nume istoric sau imaginar, însă aceasta utilizare ca marca a numelor istorice trebuie să nu aducă atingere memoriei unei persoanalității dispărute, iar în caz contrar organele competente vor refuza înregistrarea.

b)Denumirile. Acestea sunt cuvinte din limbajul curent sau inventate, iar pentru a putea constitui marcă trebuie să fie arbitrare sau de fantezie.

Denumirile sunt arbitrare sau de fantezie atunci când nu țin seama de natura sau de genul obiectului, fiind independente de produs. Denumirea poate fi formată dintr-un singur cuvânt, un adjectiv combinat cu un substantiv sau o combibație de cuvinte. Denumirile care formează o marcă nu sunt condiționate de exisisteța unei anumite forme datorită faptului că în raport cu numele, se are în vedere denumirea ci nu forma sa specială.

Cuvintele care se încorporează cu produsul sunt denumiri necesare. Acestea semnifică denumirile care descriu un anumit produs.

Denumirile descriptive sunt acelea care se pot referi la modul, timpul și locul fabricării, la calitățile și destinația produsului, la preț, cantitate sau greutate.

Există însă o derogare care permite denumiririlor descriptive sa constituie marcă, sunt acelea care sugerează calitățile produsului în mod indirect și fantezist.

Pot constitui marcă și denumirile de țări sau orașe care nu mai există, dar în ceea de privesc denumirile geografice, acestea pot fi folosite însă este impusă o formă exterioră specifică și în același timp să nu fie apelațiuni de origine sau indicații de proveniență.

Utilizarea ca marcă a denumirilor dintr-o limbă străină este particularizată prin domeniul în care produsul se comercializează, iar după cum denumirea explică sau nu natura și calitățile produsului, cuvântul străin va fi descriptiv ori fantezist. În practică însă nu se ține de această regulă, iar instanțele decid asupra cuvintelor împrumutate dintr-o limbă străină, în funcție de elementele concrete ale fiecărui caz.

În cazul denumirilor de obiecte brevetate, la expirarea titlului de protecție, denumirea intră în domeniul public numai dacă a figurat în brevet și s-a încorporat produsului, în caz contrar, denumirea va continua să facă obiectul unui drept privat.

Marca formată dintr-o denumire care cuprinde numele titularului de brevet poate fi valabilă numai când denumirea se completează cu mențiuni prin care se evită eroarea referitoare la originea produsului. În cazul produselor farmaceutice, acestea sunt si ele supuse aceluiași regim deoarece în legislațiile unde produsele farmaceutice nu sunt brevetabile, ele aparțin domeniului public.

Cuvintele adoptate pentru a deveni mărci dobândesc uneori o denumire generică, iar identificarea unei denumiri cu un anumit produs, duce la o degenerare a mărcii. Când marca se transformă într-un termen generic, ea intră în domeniul public, deci ea devine un semn liber.Astfel riscul degenerării unei mărci poate fi evitat prin mai multe metode, iar una dintre ele ar fi că împreună folosirea denumirii generice corespunzătoare produsului să fie pusă pe un alt produs sau să se adauge mențiunea marcă depusă.

În cadrul denumirilor care pot deveni marcă sunt incluse și sloganurile precum și titlurile de publicații, iar pt a putea constitui marcă acestea trebuie sa fie arbitrare sau fanteziste.

c)Literele și cifrele. Pentru a putea constitui marcă, literele și cifrele trebuie să aibă o formă și grafică distinctă. În unele țări nu sunt acceptate literele și cifrele pentru a constitui marcă, însă ca o excepție se admit totuși cele care au formă originala sau sunt notorii.

În cazul în care marca este formată numai din numere și cifre, ea nu poate fi protejată, mărcile trebuie să poată fi asociate cu anumite elemente grafice pentru că cifrele și literele nu sunt distinctive în sinea lor de aceea se urmărește să se sublinieze forma specială a mărcii.

d)Reprezentările grafice. Reprezentările grafice pot constitui marcă în formă plană sau în relief. Ele se pot constitui mai multe forme: embleme, viniete, etichete, peisaje, portrete, sigilii, amprente, reliefuri, liziere.

Emblema are rolul de a individualiza o întrepreprindere comercială, având caracter descriptiv, deci aceasta nu poate constitui marcă, iar pentru a putea fi protejată ca marcă, aceasta trebuie sa aiba o formă specială, caracteristică.

Vinieta este definită ca un ansamblu de figuri, o ilustrație de mici dimensiuni, care nu are un subiect precis.

Eticheta este o bucată de hârtie sau din alt material care conține informațiile descriptive ale unui produs, uneori fiind asimilata vinietei.

În general portretul, fotografia, și orice altă imagine pot forma obiectul unei mărci, însă în practică se consideră că folosirea propriului portret care seamană izibitor cu un portret adoptat anterior ca marcă, reprezintă un act de concurență neloială.

În privința figurilor geometrice acestea nu pot constitui marcă dacă sunt simple, trebuie însoțite de elemente figurative sau elemente verbale, altfel ele sunt considerate inexpresive.

e)Forma produsului. Pentru a putea constitui marcă, forma produsului trebuie să fie caracteristică, iar pentru a putea fi protejată, aceasta trebuie să nu fie necesară sau de natură să producă un rezultat industrial.

Ideea că forma produsului poate constitui marcă a produs multe controverse, însă a fost acceptată și consacrată legislativ. Desi a fost acceptată, forma produsului are o sferă mai restrânsă de producție din cauza faptului că într-o oarecare măsură, aceasta are caracter descriptiv.

f)Forma ambalajului.La fel ca și forma produsului, forma ambalajului poate fi adoptată ca marcă.

Forma ambalajului poate fi protejată, dar este condiționată de însoțirea de alte semne cum sunt inscripțiile, mențiunile, etichetele. Dacă sunt îndeplinite aceste condiții poate fi înregistrată și marca și forma ambalajului.

d)Culoarea produsului sau culoarea ambalajului.

Marcile se pot forma și din una sau mai multe culori ale produsului sau ambalajului.

În vederea admiterii ca marcă a culorii produsului s-au generat mai multe discuții, iar soluțiil adoptate au fost diferite, după cum marca ar trebui sa fie constituită din una sau o combinație de culori.

Pentru a putea fi admise ca marcă, combinațiile de culori, ar trebui numai să prezinte un aspect caracteristic și un arajament propriu. În doctrină și în jurisprudență este diferit cazul mărcilor constituite dintr-o singură culoare, numărul culorilor fiind limitat, considerându-se că o singură culoare nu este suficient de distinctivă pentru a fi adoptată ca marcă. O culoare poate consitui marcă dacă se individualizează printr-o dispoziție specială pe produs, de asemenea o culoare poate reprezenta un element esențial al mărcii.

e)Prezentarea sonoră.

Conținutul unei mărci poate fi alcătuit și din semnale sonore sau melodii simple, iar în cele mai multe cazuri, prezentarea sonoră se asociază cu un produs sau cu un serviciu.

Pentru ca prezentarea sonora să constituie marcă, acesta trebuie să îndeplinescă mai multe condiții și anume să fie clară, expresivă și caracteristică. Prezentarea sonoră ca și marcă se folosește de obicei și frecvent la radio sau în televiziune.

În sistemele de drept naționale nu au fost acceptate mărcile sonore, însă există și anumite excepții, reticența acestora fiind determinată de absența anumitor legături directe cu produsul și imposibiliatea realizării unui depozit material.

Mărcile sonore sunt constituite dintr-o succesiune de sunete care produc un efect sonor caracteristic, de exemplu: semnalele de identificare a unor posturi de radioemisie, semnalele sau fraza melodică de anunțare a anumitor programe redifuzate sau televiziune.

f)Combinații de elemente.

Mărcile pot fi constituite din anumite combinații de nume și denumiri, de reprezentări grafice, de nume și denumiri și reprezentări grafice. Datorită acestei combinări, elmentele necesare sau banale capătă un caracter particular, distinctiv și pot constitui marcă.

Secțiunea 3. Clasificarea și funcțiile mărcilor

Clasificarea mărcilor

Mărcile se pot clasifica în mai multe categorii. Acestea pot fi clasificate după următoarele criterii principale: destinația mărcilor, titularul dreptului la marcă, natura semnelor care alcătuiesc mărcile, numărul semnelor care alcătuiesc mărcile, efectul mărcilor asupra cumpărătorilor și semnificația specială a mărcilor.

Mărcile de fabrică sau de comerț

Mărcile sunt de fabrică sau de comerț în funcție de destinația lor economică.

Marca de fabrică se folosește în domeniul activității industriale, agricole, meșteșugărești și artizanale de către producător sau fabricant, fiind folosită pentru a diferenția produsele unei întreprinderi de alte produse similare.

Marca de comerț este utilizată pentru vinderea produselor prin aplicarea ei pe acestea de către producător sau de către distribuitor. Acesta arată că produsele unei întreprinderi sunt distribuite de o altă unitate comercială. Mărcile de fabrică si mărcile de comerț au o trăsătură în comun, adică au același regim juridic,iar eventuală deosebire între ele poate fi determinată de natura normelor de care sunt guvernate.

Mărcile de produse și mărcile de serviciu

Mărcile se pot clasifica în mărci de produse și mărci de serviciu din punct de vedere al obiectului.

Mărcile de produse sunt acele mărci de fabrică și de comerț care se aplică și identifică anumite produse, fabricate sau naturale.

Marca de serviciu este întrebuințată pentru a deosebi serviciul unei întreprinderi de alte servicii prestate de alte întreprinderi. Valabilitatea mărcii de serviciu este reglementată de art. 1, alin 2 din Convenția de la Paris, iar protecția mărcilor colective a fost recunoscută în aceeași convenție la art. 7.

Potrivit Convenției de la Paris, țările Uniunii Europene au obligația să admită la depunere și să protejeze mărcile colective aparținând unor grupări colective a căror existență nu este contrară legii țării de origine, chiar dacă aceste grupări nu posedă o întreprindere industrială sau comercială. Protecția mărcii va fi refuzată dacă acestă marcă colectivă contravine interesului public.

Dreptul țării noastre reglementează atât marca colectivă cât și mărcile individuale. Mărcile colective pot fi folosite de numai de întreprinderile care îndeplinesc condițiile stabilite de regulamente aprobate de minsterele care au în subordinea lor acele întreprinderi, ori de gruparile colective care reprezintă interesele acelor întreprinderi.

Lista întreprinderilor îndreptățite să folosescă marca colectivă, potrivit art. 18 din Hotărârea Consiliului de miniștri nr. 77/ 1968, se putea modifica de ministerele și grupările colective menționate, iar schimbările efectuate trebuie comunicate în termen de o lună de la modificarea listei, Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci. Art. 47 din aceeași hotărâre prevedea că regulamentul de folosire a mărcilor colective, aprobat de ministere, va stabili condițiile minime de calitate pe care trebuie să le îndeplinească produsele, lucrările și serviciile, pentru ca întreprinderile să poată beneficia de dreptul de folosire a mărcii colective, precum și celelalte condiții în legătură cu aceste mărci.

Asociațiile de fabricanți, de producători, de comercianți, de prestatori de servicii pot solicita la OSIM înregistrarea de mărci colective, iar solicitantul înregistrării unei mărci colective va depune, odata cu cererea de înregistrare sau cel tarziu în termen de 3 luni de la data notificării de catre OSIM, un regulament de folosire a mărcii colective. Cererea va fi supusă cerințelor prevazute la art. 9 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice. În acest sens cererea de înregistrare a mărcii, depusă la OSIM, trebuie redactată în limba română și aceasta va conține următoarele elemente care constituie depozitul reglementar al mărcii:

a) solicitarea explicită a înregistrării mărcii;

b) datele de identificare a solicitantului și, dupa caz, a mandatarului;

c) o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a cărei înregistrare este cerută;

lista produselor și a serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii;

dovada achitării taxei de depunere și de publicare a cererii de înregistrare a mărcii.

De asemenea cererea va trebui să prezinte mențiuni exprese atunci când marca:

conține una sau mai multe culori revendicate ca element distinctiv al mărcii;

este tridimensionala sau de un alt tip decât cele verbale sau figurative; 

conține o transliterare sau o traducere a mărcii ori a unor elemente ale mărcii.

Cererea se referă la o singură marcă și este prezentată în condițiile prevăzute de regulamentul de aplicare a Legii 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice republicată în 2014, iar cererile de înregistrare depuse în baza Aranjamentului de la Madrid sau a Protocolului referitor la Aranjament trebuie să îndeplinească condițiile acestor tratate.

Depunerea cererii de înregistrare a mărcii se poate face la registratura OSIM, prin postă sau pe cale electronica, în condițiile aceleiași legi privitoare la mărci și la indicațiile geografice.

În regulamentul de folosire a mărcii colective solicitantul cererii de înregistrare a mărcii va indica persoanele autorizate saă folosească marca colectivă, condițiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al asociației, condițiile de folosire a mărcii, motivele pentru care aceasta utilizare poate fi interzisa unui membru al asociației, precum si sancțiunile care pot fi aplicate de asociație. Același regulamentul de folosire a mărcii colective poate să prevadă că marca colectiva nu poate fi transmisă de catre titular decât cu acordul tuturor membrilor asociației. 

In afara motivelor de respingere prevazute pentru cererea de înregistrare a unei mărci individuale, o marca colectivă este respinsă de la înregistrare, daca:

solicitantul nu are calitatea de asociație de fabricanți, de producători, de comercianți, de prestatori de servicii;

marca nu este destinată a servi la deosebirea produselor sau serviciilor membrilor unei asociații de produsele sau serviciile aparținând altor persoane;

regulamentul de folosire a mărcii este contrar ordinii publice sau bunelor moravuri; 

 După publicarea mărcii colective și a regulamentului de folosire a acestei mărci, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum și al unui drept anterior dobândit cu privire la imaginea ori la numele patronimic al acestuia, la o indicație geografica protejată, la un desen sau un model protejat ori la un drept de autor, precum și orice alta persoană interesată pot formula la OSIM, în termenul de 2 luni, după cum prevede art. 19 alin. (1) din Legea 84/1998 republicată în M.Of., partea I,nr. 337 din 8 mai 2014.

există opoziție la înregistrarea mărcii colective;

Titularul mărcii colective are obligația să comunice către OSIM orice modificare care intervine în regulamentul de folosire a mărcii, în caz contrar orice persoană este îndreptățită să ceară Tribunalului București, anularea înregistrării unei mărci colective, în termen de 5 ani de la înregistrarea acesteia, dacă nu sunt respectate prevederile legii. De asemenea în cazul în care înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credința ori marca a fost înregistrată cu nerespectarea cerințelor prevazute la art. 50 alin. (1)-(3) din legea mărcilor și a indicațiilor geografice, anularea acesteia poate fi solicitată Tribunalului București de către persoana interesată, oricand în perioada de protecție a mărcii.

Având în vedere cerințele pe care trebuie să le îndeplinească mărcile colective, ele se supun regimului care reglementează și mărcile individuale, asta în cazul în care legea nu prevede alt regim sau anumite excepții.

Mărcile facultative și mărcile obligatorii.

Mărcile se împart în facultative și obligatorii având în vedere natura normelor care le reglementează.

În cadrul mărcii facultative , utilizarea mărcii, precum și produsele pe care le aplică semnul distinctiv, se hotărăște de comerciant sau de către producător, iar caracterul facultativ al mărci este dat de funcțiile de organizare a vieții economice și de reclamă.

În cadrul mărcii obligatorii, anumite produse trebuie să fie marcate, de obicei marcarea se aplică produselor construite din metale prețioase precum și produselor a căror fabricare constituie monopol de stat, iar marcarea reprezintă un mijloc de control administrativ.

În dreptul român se îmbină ambele sisteme, în sensul că mărcile de serviciu și mărcile de comerț sunt facultative, iar mărcile de fabrică sunt obligatorii, iar pentru toate produsele destinate consumului intern, întreprinderile producătoare sunt obligate să folosească marca de fabrică. Cu caracter derogatoriu, marca de comerț poate fi obligatorie, în sensul că prin acordul ministerelor în subordinea cărora se află întreprinderile producătoare și de desfacere, unele produse pot fi prevăzute doar cu marcă de comerț, datorită înlocuiri mărcii de fabrică, marca de comerț devine obligatorie. Din același sistem fac parte și produsele la care marca de fabrică nu este posibilă sau nu este nesară, cu acordul ministerelor din subordinea căror fac parte și cu acordul OSIM., se pot stabili produsele care sunt exceptate de la obligația de a fi marcate.

Mărcile simple și mărcile combinate

Mărcile se mai împart în mărci simple și mărci combinate după aspectul numărului de semne combinate.

Mărcile simple se formează dintr-un singur semn, spre exemplu o denumire, un nume, o reprezentare grafică sau sonoră, o literă, iar mărcile combinate se pot alcătui din mai multe semne, verbale sau figurative care dacă unele dintre ele au caracter esențial, pot fi înregistrate împreună cu marca.

La rândul lor lor mărcile combinate se compun din mărci complexe și mărci compuse. Acestea din urmă pot fi alcătuite din semne diferite, dintre care numai unele dintre ele au caracter distinct, iar dacă aceste semne nu au caracter esențial, distinctivitatea mărci va fi determinată de dispoziția lor caracteristică și în cazul contrafacerii, se va aplica sancțiunea numai când se reproduc toate elementele mărcii.

Marca complexă este constituită din semne diferite, care au caracter distinct prin ele însele. Deci în cazul acestei mărci contrafacerea are loc prin reproducerea unui singur element, așadar aceasta poate fi și parțială.

Mărcile verbale, figurative, și sonore

Această clasificare a mărcilor în mărci verbale, figurative și sonore este făcută în funcție de natura acestora.

Așadar mărcile verbale sunt alcătuite din semne scrise, cum ar fi cuvinte, litere sau cifre, pe când mărcile figurative au în componența lor reprezentări grafice, iar cele sunt compuse din sunete.

Pentru constituirea lor, pentru mărcile figurative se pot utiliza și forma produsului și a ambalajului, ele se mai numesc și mărci tridimensionale sau mărci plastice.

În cauzul mărcilor sonore, trebuie să producă un efect sonor caracteristic.

Mărcile aditive, vizuale și intelectuale

Mărcile se împart în mărci auditive, vizuale și auditive după efectul produs asupra cumpărătorilor sau după impresia creartă acestora.

Mărcile auditive sunt create pentru a atrage atenția cumpărătoruli prin intermediul unui sunet, de regulă acestea sunt formate din semne verbale.

Mărcile vizuale sunt destinate să scoată în evidență un aspect sau o imagine, fiind identice cu cele figurative.

Mărcile intelectuale urmăresc să sugereze o anumită idee cumpărătorului, caracterul intelectual acestora fiind dat de detașarea semnului distinctiv de ideea preconizată.

Mărcile speciale

Datorită caracterului său special marca poate fi notorie, defensivă, de rezervă, telle quelle și de certificare.

Marca notorie.

Aceasta se caracterizează printr-un renume deosebit, având valoare internațională.

Marca notorie este marca larg cunoscută în România în cadrul segmentului de public vizat pentru produsele sau serviciile cărora aceasta se aplică, făra a fi necesară înregistrarea sau utilizarea mărcii în România pentru a fi opusă.

Notorietatea unei mărci trebuie să fie dovedită potrivit dipozițiilor cuprinse în Regula 16 din HG nr. 833/1998, în sensul că oponenetul va depune dovezi din care să reiasă gradul de cunoaștere a mărcii pe teritoriul României pentru segmentul de public căruia se adreseazã produsele sau serviciile la care se referã marca. Segmentul de public va putea fi stabilit ținând cont de categoria de consumatori vizată pentru produsele sau serviciile la care se referă marca, identificarea categoriei de consumatori făcându-se pe grupe de consumatori ai unor anumite produse sau servicii în legătură cu care marca este utilizată, precum și având în vedere rețelele de distribuire a produselor sau serviciilor la care face referire marca.

Notorietatea mărcii reprezintă o problemă de fapt, ea fiind determinată în funcție de anumite condiții propri sau locale și ținându-se cont de anumite aspecte, cum ar fi vechimea mărcii, intensitatea publicității, ideea de calitate sau identificarea cu întreprinderea.

Notorietatea unei mărci poate fi dovedită prin orice mijloc de probă, astfel  în susținerea notorietății unei mărci pe teritoriul României pot fi prezentate acte cum ar fi cele privind:

a) comercializarea sau punerea în vânzare a produselor ori prestarea de servicii sub marca notoriu cunoscută;

b) importul sau exportul produselor pe care marca notorie este aplicată;

c) publicitatea sau reclama produselor și serviciilor sub marca notoriu cunoscută în Romania etc.

Examinarea motivelor de refuz privind marca notorie se face potrivit unor criterii, cum ar fi:

 
a) gradul de distinctivitate, initială sau dobandită, a mărcii notorii în România;

b) durata și întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legatură cu produsele și serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată; 

c)durata și întinderea publicității mărcii notorii în România; aria geografică de utilizare a mărcii în România;

e) gradul de cunoaștere a mărcii notorii pe piața românească de către segmentul de publică căruia i se adresează;

f) existența unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare, aparținând altei persoane decat aceea care pretinde că marca sa este notorie.

 Pentru examinarea motivelor de refuz, pe baza criteriilor enumerate mai sus, OSIM poate cere de la autorități publice, instituții publice, precum și de la persoane juridice de drept privat documente, în vederea stabilirii notorietății mărcii în România.

În cazul în care, în urma examinării cererii, se constată îndeplinirea condițiilor legale, OSIM decide înregistrarea mărcii, marca publicându-se în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în format electronic, în maximum doua luni de la data deciziei de înregistrare, iar OSIM urmează să elibereze certificatul de înregistrare a mărcii numai după plata taxei de publicare și eliberare. 
Există cazuri în care cererea nu îndeplinește condițiile pentru înregistrare a mărcii, atunci, OSIM notifică aceasta solicitantului, acordandu-i un termen de 3 luni în care acesta să își poată prezenta punctul de vedere ori să își retragă cererea. Acest termen mai poate fi prelungit cu o nouă perioadă de 3 luni, la cererea solicitantului și după ce se plătește taxa prevăzută de lege. 
 După expirarea termenului, OSIM va decide, după caz, înregistrarea mărcii, respingerea cererii de înregistrare a mărcii ori va lua act de retragerea cererii.

Legea stabilește și pentru marca notorie un drept de protecție care stabiește că nu se pot înregistra ca mărci acele semne care constituie copierea, imitarea sau traducerea unei mărci dintr-un alt stat, notoriu cunoscute în România, pentru produse sau servicii identice sau simililare.

În practică s-a evidențiat cazul în care un terț folosește o marcă notorie pentru produse diferite. În caest caz s-a apreciat faptul că terțul profită pe nedrept de prestigiul mărcii pe care îl degradează. Datorită acestui caz s-a făcut distincția între mărcile notorii și mărcile de mare renume în sensul că cea din urmă are o valoare indepententă de produs, iar pentru că are ca atribut celebritatea, aceasta trebuie protejată și împotriva unui terț care o folosește pentru produse diferte. Așadar existența unei reproduceri servilă antrenează sancțiunea pentru contrafacerea mărcii.

Marca defensivă

Este marcă defensivă aceea care este dependentă de o altă marcă deosebindu-se de acesta prin unele schimbări de amănunt. Marca defensivă nu este folosită, însă acesta asigură protecția mărcii principale prin împiedicarea înregistrării altei mărci asemănătoare cu cea pe care o apără.

Mărcile defensive în legislația japoneză, iar în legislația germană, se ține cont de acestea până la impunerea mărcii principale.

Marca de rezervă

De obicei se apelează la o marcă de rezervă cu intenția folosirii acesteia în viitor pentru anumite produse sau servicii, deosebindu-se de marca defensivă datorită faptului ca nu este dependentă de o marcă principală. Marca de rezervă impune o obligație de folosire într-un anumit interval de timp, iar în cazul neutilizării este pierdut dreptul la aceasta, altfel spus titularul este decăzut din dreptul său.

Marca tell-quell

Protejarea invențiilor și a mărcilor se poate face la nivel național în România prin înregistrarea la Oficiul de Stat pentru Invenții si Mărci (OSIM). Datorită faptului că sfera geografică a acestei protecții este limitată la teritoriul României, invențiile, creativitatea și investițiile făcute în România rămân neprotejate în fața reproducerii neautorizate în alte țări.

În absența unor acorduri bilaterale sau internaționale, titularii de drepturi de proprietate intelectuală, obținute la nivel național, ar trebui sa urmeze o procedură de înregistrare separată în fiecare jurisdicție în care vor dori să obțină protecție și, astfel, vor fi obligați să facă față unor dificultăți administrative și unor proceduri de înregistrare potențial diferite pentru fiecare jurisdicție. Pentru eludarea acestor neajunsuri, au fost stabilite atât la nivel bilateral, cât și la nivel internațional o serie de mecanisme internaționale. Există o serie de initiațive la nivelul Uniunii Europene  destinate să furnizeze mecanisme suplimentare de protecție a mărcii.

Convenția de la Paris din anul 1883 se aplică atât mărcilor, cât și brevetelor de invenție. Această convenție este un acord internațional diferit de orice reglementare la nivelul UE, iar toate că nu prevede într-un mod direct un sistem de înregistrare la nivel internațional, aceasta încearca să armonizeze anumite aspecte ale regulilor de înregistrare la nivel național în scopul implementării lor de către statele semnatare. Deci, Convenția stabilește o serie de principii cum ar fi:

nediscriminarea persoanelor străine care fac cerere de înregistrare;

“prioritatea unionistă” care asigură în anumite condiții posibilitatea obținerii aceleiași date de prioritate la înregistrare ca cea obținută la prima înregistrare într-un stat semnatar;

garantarea independenței mărcilor înregistrate în fiecare jurisdicție;

se refera la protecția mărcilor care sunt notorii în alt stat semnatar și stabilește principiul „telle-quelle-protection”.

Așadar marca tell-quelle este caracterizată prin protecția care i se acordă în alte state în forma înregistrată în țara de origine. Această marcă este conscrată prin Convenția de la Paris potrivit căreia orice marcă înregistrată conform reglementărilor legale în țara de origine, va fi admisă și protejată în țările UE în forma în care a fost înregistrată. Datorită faptului că este admisă, marca va putea fi înregistrată chiar dacă nu îndeplinește condițiile prevăzute de legea străină.

Marca tell-quell reprezintă o excepție de la principiul teritorialității, iar semnele care pot constitui marcă, se examinează conform dispozițiilor legale unde se înregistrează aceasta.

Există însă cazuri în care protecția mărcii poate fi refuzată, cum ar fi:

Marca aduce atingere unor drepturi căștigate de terți în țara în care se cere protecția mărcii;

Marca este lipsită de orice caracter distinctiv sau aparține domeniului public;

Marca este contrară moralei sau ordinii publice ori este de natură să înșele publicul.

Marca de certificare

Marca de certificare este marca ce indica faptul ca produsele sau serviciile pentru care este utilizată sunt certificate de titularul mărcii în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte caracteristici.

Mărcile de certificare pot fi înregistrate la OSIM de către persoane juridice legal abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor. Nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse , ori presteaza servicii , altele decat cele de control în domeniul calității.

Solicitantul înregistrării unei mărci de certificare va depune odată cu cererea de înregistrare , sau cel mai tarziu în termen de 3 luni de la data notificarii de către OSIM regulamentul de folosire a mărcii de certificare și autorizația sau documentul din care să rezulte exercitarea legală a activitații de certificare ori, daca este cazul , înregistrarea mărcii de certificare în tara de origine.

Drepturile cu privire la marca de certificare nu pot fi transmise de persoana juridică ,titulară a mărcii. Transmiterea dreptului asupra mărcii de certificare se stabilește prin hotărârea guvernului.

Când o marcă de certificare a încetat să mai fie protejată , ea nu poate fi nici depusă , nici utilizată înainte de expirarea unui termen de 10 ani de la data încetarii protecției.

Măcile de certificare sunt supuse regimului mărcilor individuale.

Funcțiile mărcilor

Marca reprezintă un element principal în srategia comercială, acesta folosindu- se în scopul extinderii pieței prin diferențierea obiectivă si subiectivă bunurilor de consum.

Marca poate îndelini următoarele funcții: funția de diferențiere a produselor, funcția de monopol, funcția de concurență și funcția de organizare a pieței.

Funcția de diferențiere a produselor. Marca are funcția de a diferenția produsele sau serviciile care sunt identice sau similare,diferențierea realizându-se prin informațiile pe care marca le oferă cumpărătorului. Pe lângă faptul că marca își apără titularul dreptului asupra ei împotriva concurenței neloiale, mai asigură și individualizarea produselor existente pe piață.

Funcția de monopol. Concurența a fost transformată într-un instrument de monopol datorită diferențierii mărcilor si exclusivității distribuției.

Diversificarea mărcilotă în cadrul aceleiași întreprinderi a devenit un fenomen artificial care împiedică progresul producției. Exclusivitatea distribuției are același efect asupra producției pentru că vânzarea prin intermediari presupune costuri mai ridicate asfel desfacerea devine mai lentă.

Funcția de concurență se bazează pe mecanismul de atragere a cumpăratorilor, deci marca le permite să-și orienteze atenția spre produsele aparținând producătorilor care și-au câstigat o bună reputație.

Dezvoltarea publicității atrage amplificarea acestei funncții, așadar marca devine un mijloc de presiune asupra cererii prin diferențierii artificială a produselor. Această situație duce la diferențierea mărcilor aceleiași întreprinderi pentru același produs, prin multiplicarea modelelor, tipurilor, sau culorilor, se realizează o creștere a vânzărilor prin publicitate. Marca ajunge să se identifice cu produsul încât acesta este solicitat prin marca și multe alte produse desemnate prin marcă. Diferențierea produselor prin marcă și existența funcției de concurență, printr-o publicitate , poate fi înlocuită de o funcție monopolistă.

Funcția de organizare a pieței. Organizarea pieței se realizează prin corelarea cererii cu oferta, distribuția fiind influențată de de marca ce asigură relizarea vânzărilor și reducerea cheltuielilor de desfacere.

Pe piața de desfacere s-a dezvoltat ideea conform căreia marca se vinde singură în sensul că se folosesc semne distinctive, în acest mod comercianții își asigură exclusivitatea distribuției.

Secțiunea 4. Protecția mărcilor

Pentru a se realiza protecția juridică a mărcilor trebuie respectate anumite condiții care țin de fondul și de forma protecției acestora.

În cadrul condițiilor de fond putem distinge anumite aspecte cum ar fi distinctivitatea, disponibilitatea și liceitatea, iar condițiile de formă țin de modul de folosire a mărcii.

§1 Condițiile de fond

Distinctivitatea

Protecția ca marcă a unui semn este condiționată de existența caracterului distinctiv în sensul că un semn are caracter distinctiv dacă nu este necesar, uzual sau descriptiv. Distinctivitatea este o problemă de fapt, iar cerința ca marca să cuprindă un caracter distinctiv este obligatorie. Distinctivitatea cuprinde două elemente: originalitatea și noutatea.

Originalitatea reprezintă o condiție de validitate, iar noutatea o condiție de apropriere, de disponibilitate a semnului ales ca marcă.

În cazul mărcilor, originalitatea nu este absolută în timp și spațiu, arătându-se că drepturile care iau naștere sunt mai puțin complete, decât drepturile care se desprind din creațiile noi. Originalitatea este o condiție de validitate, iar noutatea o condiție care se opropie de disponibilitate a semnului ales ca marcă, iar dreptul asupra mărcii este un drept de ocupație și nu de creație.

Distinctivitatea este o condiție relativă și în consecință se apreciază de instanțele judecătorești în funcție de situația concretă. Aprecierea caracterului distinctiv are în vedere caracteristicile semnului de a identifica un anumit produs, în cadrul aceleiași categorii. Referitor la produsul sau serviciul la care se aplică, semnul este distinctiv în cazul în care poate fi recunoscut de către cei cărora li se adresează.

În lipsa caracterului distinctiv, nu pot constitui marcă semnele simple și semnele descriptive din cauză că distinctivitatea se determină în abstract.

În dreptul nostru, se dispune clar că nu pot fi înregistrate mărcile care sunt compuse exclusiv din semne sau din indicații, putând servi în comerț pentru a desemna specia, calitatea, cantitatea, destinația, valoarea, originea geografică sau timpul fabricării produsului ori prestării serviciului sau alte caracteristici ale acestora.

Prevederile legii române nu se referă și la semnele generice, lipsa mențiuni se explică prin faptul că semnele generice și semnele uzuale constituie o singură categorie. Semnele folosite ca mărci sunt distinctive, iar caracterul distinctiv al acestora pot fi intriseci sau concrete.

În cazul în care lipsește caracterul distinctiv intrisec, nu pot fi folosite ca marcă semnele simple sau și cele descriptive deoarece distinctivitatea intriseacă este constituită în abstract.

În lipsa caracterului distinctiv concret, nu se pot constitui ca marcă semnele uzuale, generice sau necesare pentru că recunoașterea unui drept exclusiv ar însemna admiterea unui mnopol asupra produsului.

Disponibiliatea

Un semn poate fi folosit ca marcă dacă nu aparține unei alte persoane deoarece indisponibilitatea unui semn este generată de existența unor drepturi anterioare, iar cauzele de indisponibilitate se referă la drepturile personale nepatrimoniale ale terților precum și la actele anterioare de apropriere, care constituie anterioritățile propriu-zise.

În dreptul român, anterioritățile sunt prevăzute de lege și prevede că o marcă este refuzată la înregistrare dacă este identică cu o marcă anterioară, iar produsele sau serviciile pentru care a fost cerută înregistrarea mărcii sunt identice cu cele pentru care marca anterioară este protejată. Cu caracter derogatoriu, înregistrarea poate fi totuși admisă dacă se obține consimțământul expres al titularului mărcii anterioare.

Anterioritățile sunt parțiale și relative, acestea privind numai domeniul economic și comercial, în care semnul a facut obiectul unei aproprieri anterioare, însă anterioritățile sunt limitate profesional, în timp și în spațiu.

Limitele profesionale ale anteriorităților se deduc de la faptul că marca nu trebuie să fie unică raportându-se la toate semnele distinctive înregistrate anterior. Noutatea mărcii se referă numai la produsele pentru care a fost creată. Riscul confuziei este înlăturat de distincția dintre produse, aceeași marcă poate fi folosită în ramuri sau industrii diferite.

Aprecierea diferită a anterioritățilo, a permis elaborarea regulii specialității mărcii, în sensul că o marcă poate fi înregistrată pentru alte categorii de produse.

Dispozițiile legii admit, în mod expres, principiul specialității mărcii. Marca identică sau similară cu o marcă anterioară și destinată a fi aplicată unor produse sau servicii identice sau similare nu poate fi înregistrată, dacă există un risc de confuzie pentru public, incluzând și riscul de asociere cu marca anterioară.

Limitele anteriorității în timp se referă la faptul că un semn protejat anterior ca marcă nu poate fi utilizat de o terță persoană, cât timp dreptul titularului nu s-a stins prin abandon sau decădere. O marcă abandonată de către titular poate fi folosită pentru produse identice sau similare. Utilizarea mărcii de către o altă persoană presupune îndeplinirea următoarelor condiții: abandonul mărcii să fie cert; durata abandonului să permită uitarea vechiului semn distinctiv; să nu existe o intenție de fraudă. În acest fel, noua marcă înregistrată nu va fi confundată cu marca abandonată, care nu mai constituie o anterioritate.

Limitele anteriorității în spațiu se referă la faptul că o marcă este protejată pe întregul teritoriu al țării unde a fost înregistrată. Principiul teritorialității nu asigură protecția mărcii și în străinătate. O marcă identică sau similară se poate folosi în două state diferite. Numai în cazul în care, prin înregistrarea unei mărci străine anterioare, se urmărește o fraudă, titularul ei are o acțiune în concurență neloială. De la această regulă există două excepții. Protecția mărcilor se poate realiza și în alte state, dacă există o convenție internațională sau semnele sunt distinctive ori notorii.

Liceitatea

Un semn trebuie să nu cuprindă indicații false sau înșelătoare, ori să nu fie contrar ordinii publice sau bunelor moravuri pentru a putea constitui marcă.Relațiilor comerciale exclud de la protecție mărcile deceptive, ilegale sau imorale, din cauza faptului că mărcile deceptive sau frauduloase nu pot fi validate, deoarece urmăresc să inducă în eroare pe consumatori.

În dreptul nostru se dispune că nu pot fi înregistrate mărcile care sunt de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului.

Mărcile ilegale sau imorale nu pot fi protejate, întrucât aduc atingere ordinii sociale și politice, de aceea s-a pus problema caracterului ilicit sau imoral al produsului pe care se aplică sau atașează marca. S-a concluzionat că marca formează obiectul unui drept exclusiv și distinct, iliceitatea sau imoralitatea produsului nu se răsfrânge asupra mărcii.

Semnele contrare moralei și ordinii publice sunt prevăzute de art. 6ter alin. 1, lit. a și b din Convenția de la Paris, în forma revizuită la Haga, în 1925. Convenția prevede că țările Uniunii convin să refuze sau să invalideze înregistrarea și să interzică prin măsuri corespunzătoare folosirea, fără autorizația organelor competente, fie ca mărci, fie ca elemente ale acestor mărci, a stemelor, drapelelor și a altor embleme de stat ale țărilor Uniunii, a semnelor și sigiliilor oficiale de control și de garanție adoptate de către ele, precum și a oricăror imitații de blazoane.

§2. Condiții de formă

Condițiile de formă ale protecției mărcilor sunt distincte de modul lor de dobândire și se referă la modul de folosire a mărcii. Folosirea mărcii se realizează prin aplicare sau atașare. Aplicarea sau atașarea se poate face pe fiecare produs în parte, pe ambalaje, pe imprimatele prin care se oferă produsele sau serviciile, precum și documentele care însoțesc produsele. Mărcile mai pot fi utilizate în orice alt mod potrivit, pe insigne, reclame, anunțuri, prospecte, cataloage, facturi și, în general, pe orice documente ale titularului.

Subiectul dreptului la marcă

Dreptul la marcă poate fi dobândit de orice persoană fizică sau juridică, însă în conformitate cu principiul conexității mărcii, titularul dreptului trebuie să aibă capacitatea de a exercita o activitate industrială sau comercială. În cazul persoanele juridice, se poate ridica o problemă, legată de specialitatea capacității lor de folosință.

Dreptul la marca individuală poate aparține unei persoane fizice sau juridice, iar în unele cazuri, marca individuală poate fi folosită în comun de mai multe persoane fizice. Coproprietatea asupra unei mărci se realizează prin comunitatea de folosință și consimțământul tuturor părțior pentru actele de administrație sau de dispoziție.

Dreptul la marca colectivă îl pot dobândi persoanele juridice care nu exercită nemijlocit o activitate comercială sau industrială, cum ar fi asociațiile de fabricanți, de producători, de comercianți, de prestatori de servici.

Regulamentul de folosire a mărcii colective trebuie indice persoanele autorizate să folosească marca colectivă precum și condițiile care trebuie îndeplinite pentru a deveni membru al asociației, condițiile de folosire a mărcii și motivele pentru care utilizarea poate fi interzisă unui membru al asociației, de asemnea trebuie să fie precizate și sancțiunile care pot fi aplicate de asociație.

Dreptul la marca de certificare poate fi dobândită de persoanele juridice care exercită controlul produselor sau al serviciilor, aceste persoane juridice fiind legal abilitate să exercite controlul în ceea ce privește calitatea, materialul, modul de fabricație a produselor sau prestare a serviciilor, sau alte caracteristici. Persoanele juridice care fabrică, importă sau vând produse ori prestează servicii, altele decât cele de control în domeniul calității, nu pot solicita înregistrarea unei mărci de certificare.

Titularul mărcii de certificare poate autoriza persoanele care pot să folosească marca pentru produsele sau serviciile care prezintă caracteristicile comune, garantate prin regulamentul de folosire a mărcii.

O persoană fizică sau juridică, furnizor de produse ori prestator de servicii, poate fi autorizată să folosească marca de certificare cu condiția respectării prevederilor regulamentului de folosire a mărcii.

Secțiunea 5. Dobândirea dreptului la marcă

În vederea dobândirii dreptului la marcă, în reglementările legii se disting trei sisteme diferite: sistemul declarativ sau realist, sistemul atributiv, constitutiv sau formalist și sistemul mixt, dualist sau complex.

În sistemul declarativ, dreptul la marcă se dobândește prin prioritate de folosire, așadar din momentul adoptării de către un comerciant sau producător, marca nu mai poate fi utilizată de o altă persoană pentru a deosebi produsele de aceeași natură. Marca fiind adoptată și nu depusă, depozitul este cerut numai pentru revendicarea semnului distinctiv. Elementele caracteristice ale sistemului declarativ sunt efectuarea unui prim act de folosire a mărcii și efectul declarativ al depozitului.

În cadrul sistemul declarativ, dreptul la marcă îl dobândește primul ocupant, adică cel care folosește primul semnul distinctiv în mod legitim, iar actul de folosire a mărcii fiind determinant și independent de orice depozit. În acest sistem al priorității de folosire, realizarea depozitului nu reprezintă o condiție pentru dobândirea dreptului asupra mărcii, deoarece depozitul mărcii are un caracter declarativ. Caracterul declarativ al depozitului produce consecințe juridice, acestea fiind:

posesorul unei mărci dobândite prin prioritate de folosire poate să constituie ulterior depozitul și fără ca actele pe care le are să-i fie opozabile ca anteriorități;

realizarea depozitului nu conferă deponentului nici un drept dacă marca nu este susceptibilă de apropriere;

marca adoptată, dar nedepusă, se poate transmite, numai în cazul în care depozitul este efectuat ulterior de cesionar și dacă marca a fost dobândită de la primul posesor;

resortisanții Uniunii de la Paris au un drept de prioritate pentru efectuarea depozitului aceleiași mărci în orice altă țară membră.

Sistemul atributiv stabilește că dreptul la marcă se dobândește cu prioritate de înregistrare și aparține persoanei care înregistrează prima un anumit semn distinctiv. Actele anterioare de folosire nu sunt opozabile, dacă nu s-a efectuat înregistrarea lor. În sistemul priorității de înregistrare, depozitul este o etapă a procedurii, iar efectuarea formalităților legale are un caracter atributiv.

În dreptul român, a consacrat sistemul priorității de înregistrare, deci conformitate cu dispozițiile legale, dreptul asupra mărcii este dobândit și protejat prin înregistrarea acesteia la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci.

Sistemul mixt este constituit din îmbinarea trăsăturilor celor două moduri, declarativ și atributiv, de dobândire a dreptului la marcă. În unele legislații, se utilizează sistemul atributiv amânat, sistemul provocator sau sistemul avizului prealabil.

Sistemul atributiv amânat este utilizat în dreptul englez, în cadrul acestui sistem , depozitul se transformă, după o anumită perioadă de timp, într-o dovadă definitivă a dreptului titularului mărcii depuse. Sistemul atributiv amânat este caracterizat prin existența publicității și controlului preventiv.

În sistemul provocator, organul competent nu efectuează un examen de fond al mărcii ci după verificarea formală a depozitului, se admite publicarea mărcii.

Sistemul avizului prealabil este folosit în dreptul elvețian. În acest sistemu, depunătorului îi este adus la cunoștință de către organul administrativ competent de impedimentele la înregistrarea mărcii. Independent de faptul că există anteriorități la cererea depunătorului, organul administrativ înregistrează marca.

§1. Procedura de înregistrare a mărcilor

Înregistrarea unei mărci se face în mai multe etape și anume: depozitul național reglementar; examinarea formală a cererii de înregistrare; examinarea de fond a cererii de înregistrare.

A. Depozitul național reglementar

Depozitul național reglementar al mărcii se constituie prin depunerea unei cereri de înregistrare la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci. Cererea trebuie să conțină datele de identificare a solicitantului, reproducerea mărcii și indicarea produselor sau serviciilor pentru care înregistrarea este cerută. Această cerere de înregistrare a mărcii se va redactează în limba română, are ca obiect o singură marcă, întocmindu-se într-un singur exemplar, pe un formular-ti, iar data depozitului național reglementar este data la care a fost depusă la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cererea de înregistrare a mărcii, dacă aceasta conține toate elementele prevăzute de lege.

Așadar legea prevede expres condițiile care trebuie îndeplinite pentru cererea de înregistrare a mărcii prin art. 9 din Legea 84/1998, privind mărcile și indicațiile geografice republicată 2014, acestea fiind:

1) Cererea de înregistrare a mărcii, depusă la OSIM, redactată în limba română și conținând elementele prevazute la alin. (2), constituie depozitul reglementar al mărcii;  
2) Cererea de înregistrare a mărcii conține urmatoarele elemente:  
a) solicitarea explicită a înregistrării mărcii;  
b) datele de identificare a solicitantului și, după caz, a mandatarului; 
c) o reprezentare grafică, suficient de clară, a mărcii a cărei înregistrare este cerută;  
d) lista produselor și serviciilor pentru care se solicită înregistrarea mărcii;  
e) dovada achitarii taxei de depunere si de publicare a cererii de înregistrare a mărcii. 
3) Cererea prezintă mențiuni exprese atunci când marca:  
a) conține una sau mai multe culori revendicate ca element distinctiv al mărcii; b) este tridimensională sau de un alt tip decât cele verbale sau figurative;  
c) conține o transliterare sau o traducere a mărcii ori a unor elemente ale mărcii. 
4) Cererea se refera la o singură marcă și este prezentată în condițiile prevăzute de regulamentul de aplicare a prezentei legi.  
5) Cererile de înregistrare depuse în baza Aranjamentului de la Madrid sau a Protocolului referitor la Aranjament trebuie să îndeplinească condițiile acestor tratate.  
6) Depunerea cererii de înregistrare a mărcii se poate face la registratura OSIM, prin postă sau pe cale electronică.  

B. Examinarea formală a cererii de înregistrare

După ce se depune, cererea de înregistrare este examinată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci pentru îndeplinirea condițiilor stabilite pentru constituirea depozitului național reglementar. Examinarea cerințelor de formă se face în termen de o lună de la data primirii cererii, iar atunci când cererea nu îndeplinește condițiile pentru constituirea depozitului național reglementar, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci va anunța solicitantul în legătură cu lipsurile constatate. În cazul în care solicitantul se coformează și repară situația în termen de 3 luni de la notificare, data depozitului va fi aceea la care toate aceste elemente au fost comunicate Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci, iar în caz contrar, cererea se respinge.

C. Examinarea de fond a cererii de înregistrare

După ce se constituie legal depozitul național reglementar și înscrierii în Registrul Național al Mărcilor, cererea de înregistrare a mărcii se supune examinării de fond, efectuându-se de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci în termen de 6 luni de la data plății taxei de înregistrare și examinare a cererii.

Legea din 84/1998 stabilește că Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci va examina calitatea solicitantului, conform art. 3, lit. g, condițiile prevăzute la art. 13, alin. 1 și 2, dacă se invocă o prioritate și motivele de refuz prevăzute la art. 5, alin. 1 și art. 6. Examinarea motivelor de refuz prevăzute la art. 6, lit.d și e se face potrivit unor criterii, cum ar fi: gradul de distinctivitate, inițială sau dobândită a mărcii notorii în România; durata și întinderea utilizării în România a mărcii notorii în legătură cu produsele și serviciile pentru care o marcă se solicită a fi înregistrată; durata și întinderea publicității mărcii notorii în România; aria geografică de utilizare a mărcii notorii în România; gradul de cunoaștere a mărcii notorii pe piața românească de către segmentul de public căruia i se adresează; existența unor mărci identice sau similare pentru produse sau servicii identice sau similare, aparținând altor persoane decât aceea care pretinde că marca sa este notorie.

Dacă cererea nu îndeplinește condițiile pentru înregistrarea mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci va transmite solicitantului un aviz de refuz provizoriu, dar îi un termen de 3 luni în care să-și prezinte punctul său de vedere ori să-și retragă cererea.

Dacă cererea îndeplinește cerințele de constituire a depozitului național reglementar și celelalte condiții prevăzute de lege, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci hotărăște înregistrarea mărcii și o înscrie în Registrul Național al Mărcilor în termen de 2 luni de la data deciziei de înregistrare, iar marca urmează a fi publicată în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială. Decizia Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului în termen de maximum 5 zile de la luarea acesteia.

În termen de 2 luni de la data publicării cererii de înregistrare a mărcii, titularul unei mărci anterioare sau al unei mărci notorii, precum și titularul unui drept anterior cu privire la imaginea sau la numele patronimic, precum și orice altă persoană interesată pot face opoziție la Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci cu privire la marca publicată. În termen de 2 luni de la data rămânerii definitive a deciziei de înregistrare a mărcii, Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci eliberează titularului certificatul de înregistrare, cu condiția plății taxei prevăzute de lege.

Certificatul de înregistrare va conține mențiuni cu privire la marca înregistrată, înscrise în Registrul Național al Mărcilor.

§2. Durata protecției dreptului la marcă

Legea îi conferă titularului mărcii un drept exclusiv prin înregistarea mărcii. Art. 30 alin.1 îi asigură acestuia protecția dreptului exclusiv asupra mărcii pe o perioadă de 10 ani de la data depozitului național reglementar. Îndeplinirea acestui termen determina stingerea dreptului la marcă, însă titularul dreptului are posibilitatea de a cere reînnoirea înregistrării mărcii. Așadar conform legii, la fiecare 10, titularul poate cere reînnoirea înregistrării mărcii printr-o cerere, iar o condiție esențială o reprezintă achitarea taxei prevăzută de lege. Această taxă poate fi achitată în termen de 6 luni de la data expirării datei de protecție, în caz contrar, neachitarea acesteia va atrage sancțiunea decăderii din drept a titularului la marcă.

Potrivit legii cererea de reînnoire trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

solicitarea expresă a reînnoirii înregistrării mărcii;

datele de identificare a titularului și, dacă este cazul, numele și domiciliul, respectiv sediul mandatarului;

c) numărul de înregistrare a mărcii în Registrul mărcilor;

d) data depozitului reglementar al cererii de înregistrare a mărcii.

Atunci când titularul solicită reînnoirea numai pentru o parte din produsele și serviciile înscrise în Registrul mărcilor, acesta va indica si numele acelor produse sau servicii pentru care se solicită reînnoirea înregistrării mărcii.

În cazul în care sunt îndeplinite condițiile legii,reînnoirea se înscrie în Registrul mărcilor și se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială în termen de 3 luni de la depunerea la OSIM a cererii de reînnoire a înregistrării mărcii.

Potirvit legii, titularul mărcii poate solicita la OSIMintroducerea de modificări ale unor elemente ale mărcii cu condiția ca acestea să nu fie esențiale și de natură să afecteze imaginea de ansamblu a mărcii.

Pe toată durata de periodei de protecție a mărcii, titularul poate cere către OSIM , înscrierea modificărilor intervenite cu privire la nume, denumire, adresă sau sediul titularului în Registrul Național al Mărcilor, cu plata taxelor prevăzute de lege. Modificările înscrise în Registrul Național al Mărcilor se vor publica în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

§3. Înregistrarea internațională a mărcilor

Regimul înregistrării internaținale este supus condițiilor Aranjamentului de la Madrid. Înregistrarea internațională se efectuează la Biroul internațional al proprietății intelectuale și înregistrarea națională este o înregistrare de bază pentru înregistrarea internațională. Legatura dintre marca națională și înregistrarea internațională are o durată de 5 ani, iar această înregistrare de bază trebuie să rămână neschimbată. Înregistrarea internațională a unei mărci produce efecte pe o durată de 10 ani și poate fi reînnoita în condițiile prevăzute de lege.

Potrivit Aranjamentului de la Madrid, cererea e înregistrare internațională a mărcii se adresează administrației țării de origine în condițiile prevăzute de legislația națională. În continuare adminitrația țării prezintă Biroului internațional o cerere, în dublu exemplar redactată în limba franceză, iar în cazul în care cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, Biroul internațional va amâna înregistrarea. Depunătorul este înștiințat de eventualele lipsuri, iar acestea trebuie completate în termen de 6 luni, însă dacă lipsurile nu sunt remediate, în termenul prevăzut, cererea va fi cosiderată abandonată.

În cazul în care cererea de înregistrare îndeplinește condițiile legale, Biroul internațional eliberează un certificat de înregistrare internațională, iar acesta este transmis administrației țării de origine, care îl înmânează titularului mărcii sau mandatarului acestuia. Mărcile înregistrate internațional se vor publica lunar în publicația Les Marques Internationales.

Marca înregistrată internațional produce efecte de la data înregistrării acesteia, protecția mărcii în fiecare din țările contractante interesate va fi aceeași ca și în țara de origine.

Înregistrarea internațională a mărcii poate fi reînnoită la fiecare 10 ani, Biroul internațional înștiințând titularul mărcii ori mandatarul acestuia, cu 6 luni înainte de expirarea termenului de protecție.

Secțiunea 6.Transmiterea dreptului la marcă.

§1. Modalități de transmitere a dreptului la marcă

Potrivit prevederilor legale, drepturile asupra mărcilor pot fi transmise prin mai multe modalități, cum ar fi: cesiunea, licența sau pe cale succesorala.

Dreptul la marcă poate fi transmis prin intermediul unui contract de

cesiune sau prin licență, în orice moment pe toată durata protecției mărcii.

Cesiunea

Titularu mărcii poate transmite dreptul său asupra acestei printr-un contract de cesiune în condițiile prevăzute de lege. Cesiunea este reglementată în Noul Cod Civil, așadar cesiunea cu titlu oneros este guvernată de dispozițiile privitoare la vânzare, iar cesiunea cu titlu gratuit de cele referitoare la donație.

Contractul de cesiunea trebuie să îmbrace forma scrisă, potrivit legii, trebuie semnată de ambele părti contractante, nerespectarea acestor condiții atrage sancțiunea nulității.

Dreptul la marcă poate fi cedat total sau parțial. În cazul cesiunii totale, cesionarul dobândește toate drepturile asupra mărcii în timp ce cedentul dobândește calitatea de terț, iar în cazul cesiunii parțiale, se transmit decât o parte din drepturile asupra mărcii. Prin reglementările referitoare la vânzare, cesionarul beneficiază de garanția pentru viciile ascunse.

Principiul autonomiei de voință stă la baza rapoturilor dintre părți, iar transmitera dreptului devine opozabilă față de terți de la data înscrierii cesiunii în Registrul Național al Mărcilor. Cesiunea voluntară este forma obișnuită de transmitere a drepului la marcă, însă poate inerveni și cesiunea forțată în cazul în care cesiunea intervine cu ocazia exproprierii sau a executării silite.

Executarea silită nu poate să aibă ca obiect numai marca. În cadrul executării silite numai a mărcii, producătorului îi este permis să fabrice în continuare produsele sale, însă fără a le marca.

Jurisprudența a acceptat cesiunea forțată a mărcii ca accesoriu al întreprinderii producătoare sau al fondului de comerț, iar soluționarea acesteia are în vedere asigurarea protecției consumatorilor.

Licența

Contractul de licență reprezintă o modalitate de transmitere a dreptului la marcă, acesta fiind supus normelor de drept comun, aplicându-se normele referitoare la locațiune, dacă legea nu prevede altfel.

În funcție de întinderea drepturilor care sunt transmise, licențele pot fi clasificate licențe exclusive și licențe neexclusive. Prin licența exclusivă i se recunoaște licențiatului dreptul exclusiv de uitilizare a mărcii, iar licențiatorului nu i se mai permite acordarea de alte licențe, acesta din urmă renunță la acest drept prin contractul de licență. În schimb prin licența neexclusivă, licențiatorul are dreptul de a transmite sau utiliza marca, pe când licențiatul poate doar să folosească semnul distinctiv în condițiile convenite.

Prin contractul de licență se transmite numai dreptul de folosire a mărcii licențiatorul având obligația să asigure libera folosință a mărcii, tot odată și obligația de garanție împotriva evicțiunii și viciilor ascunse.

Pe durata contractului de licență, licențiatul este obligat să folosească numai marca ce face obiectul contractului de licență, având libertatea de a aplica pe produsele fabricate semne indicând că el este fabricantul lor.

Licențiatul trebuie să exploateze marca, să plătească prețul licenței stabilit sub formă de redevențe și să mențină calitatea produselor fabricate sau a serviciilor furnizate în baza contractului, iar printr-o clauză stipulată în contract, licențiatul poate fi obligat să realizeze o anumită cifră de vânzare.

Licențiatorul poate să declare acțiunea în contrafacere împotriva persoanelor care tulbură folosirea mărcii de către beneficiar,însă în cazul în care acțiunea în contrafacere a fost pornită de către titular, oricare dintre licențiați va putea interveni în proces prin solicitarea de reparare a prejudiciului cauzat prin contrafacerea mărcii.

Pe durata contractului de licență de marcă, licențiatul este obligat să folosească, pentru produsele cărora li se aplică marca, numai marca ce face obiectul contractului de licență, având totuși libertatea de a aplica pe aceste produse semne indicând că el este fabricantul acestora și să pună mențiunea sub licență alături de marca aplicată pe produsele ce fac obiectul acesteia, conform contractului.

Lipsa înscrierii unei licențe la OSIM nu afectează valabilitatea înregistrării mărcii care face obiect al licenței ori cu privire la protecția licenței mărcii și nici intervenția într-o acțiune în contrafacere angajată de titular ori obținerea, în cadrul acestei proceduri, de daune-interese, ca urmare a contrafacerii unei mărci care face obiect al licenței. În același timp înscrierea licenței nu este o condiție pentru ca folosirea unei mărci de beneficiarul licenței să poată fi considerată echivalentul unui act de utilizare de către titular, în cadrul procedurilor referitoare la dobândirea, menținerea validității ori la apărarea drepturilor cu privire la acea marcă.

Transmiterea drepturilor cu privire la marcă, e înscrie în Registrul Național al Mărcilor și se publică în Buletinul Oficial de Proprietate Industrială.

Efectele transmiterii dreptului la marcă se vor produce între părți din momentul realizării acordului de voințe, iar față de terți, transferul produce efecte de la data înscrierii în Registrul Național al Mărcilor. Înscrierea transmiterii se face de către Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, la cererea persoanei interesate.

§2.Transmiterea mărcilor înregistrate international

Convenția de la Paris reglementează transmiterea mărcilor, sub forma cesiunii. Cesiunea mărcii este notificată către Biroului internațional, potrivit Aranjamentului de administrația țării cedentului. Biroul internațional va înscrie transmiterea ei în Registrul Internațional, în condițiile în care cesionarul are dreptul să depună o marcă internațională.

Cesiunile întocmite cu ocazia înregistrării internaționale prezintă mai multe forme. Acestea pot fi totale sau părțile, cum ar fi: transmiteri totale, în ceea ce privește țările Uniunii și produsele sau serviciile; transmiteri totale, din punctul de vedere a țărilor Uniunii, și parțiale, în ceea ce privește produsele sau serviciile; transmiteri parțiale, din punctul de vedere a țărilor Uniunii, și totale, în ceea ce privește produsele sau serviciile; transmiteri parțiale, în ceea ce privește țările Uniunii și produsele sau serviciile.

Secțiunea 7. Stingerea dreptului la marca.

§1. Cauzele de stingere a dreptului la marcă

Abandonul mărcii

Abandonul este o renunțare tacită a titularului la marcă, cu condiția ca intenția titularului să fie clară și să rezulte din fapte pe durată și publice. Abandonul este o problemă de fapt, iar în absența unei reglementări exprese, existența abandonului se va aprecia de instanțele judecătorești.

Este considerat ca abandon fapta titularului de a înceta fabricarea produsului pe care se aplica marca, în măsura în care oprirea este irevocabilă, în schimb pe de altă parte, nu poate fi socotit abandon neutilizarea mărcii depuse, nereînnoirea depozitului unei mărci care se folosește în continuare de titular sau tolerarea folosirii mărcii de către terți.

Printre efectele abandonului se enumeră căderea mărcii în domeniul public și transformarea mărcii într-un semn liber. În funcție de urmarea concretă, marca va deveni uzuală sau necesară, ori va fi susceptibilă de apropriere.

Decaderea din drepturi

Potrivit art. 46.-(1) din Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată 2014, orice persoană interesată poate solicita Tribunalului București, oricând în cursul duratei de protecție a mărcii, decăderea titularului din drepturile conferite de marcă dacă fără motive justificate, în cursul unei perioade neîntreruptă de 5 ani, începând cu data înscrierii în Registrul mărcilor, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe teritoriul României pentru produsele sau serviciile pentru care aceasta a fost înregistrată sau dacă această folosire a fost suspendată pentru o perioadă neîntreruptă de 5 ani;

Deasemenea poate fi cerută decăderea din drepturi dacă după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii titularului, desemnarea uzuală în comerț a produsului sau a serviciului pentru care a fost înregistrată. Potrivit legii decăderea din drepturi poate fi solicitată și dacă după data înregistrării și ca urmare a folosirii mărcii de către titular sau cu consimțământul acestuia, marca a devenit susceptibilă a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau proveniența geografică a produselor ori serviciilor pentru care a fost înregistrată;

Decăderea din drepturile asupra mărcii poate intervenii și dacă marca a fost înregistrată pe numele unei persoane neavând calitatea de solicitant sau titular, acestea fiind noțiuni definite la art. 3 lit. h) și i).

Expirarea duratei de protecție a mărcii

Împlinirea termenului de ocrotire a mărcii, fără să se efectueze formalitățile de reînnoire a înregistrării, constituie o cauză de stingere a dreptului titularului. În caz de neîndeplinire a condițiilor prevăzute de art. 29, alin. 5 al Legii nr. 84 din 1998, înregistrarea mărcii rămâne fără efect de la data expirării ultimei perioade de protecție. În ceea ce privește expirarea duratei de protecție, Legea nr. 84 din 1998 are în vedere atât marca înregistrată național, cât și marca înregistrată internațional.

Renunțarea titularului mărcii

Titularul poate să renunțe la marcă, potrivit art. 44, alin. 1 al Legii nr. 84 din 1998, pentru toate sau numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Renunțarea titularului mărcii la drepturile sale trebuie să fie expresă și să se facă printr-o declarație scrisă, care se adresează Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci.

§2. Radierea mărcilor

Așadar radierea mărcii este operația tehnică efectuată de organul competent. Aceasta se efectuează la cererea titularului dreptului la marcă, ori la cererea altor persoane interesate, ori din oficiu. Această cerere are ca urmare efectul de stingere a dreptului la marcă, după cum am precizat mai sus, prin unul din mijloacele prevăzute de lege:

a) renunțarea titularului la dreptul propriu;

b) expirarea perioadei de protecție a dreptului la marcă

c) anularea mărcii;

d) decăderea din drepturile conferite de marcă.

Titularul poate să renunțe la dreptul la marcă pentru toate sau numai la o parte din produsele sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată. Potrivit legii, titularul poate renunța la dreptul său asupra mărcii printr-o cerere scrisă adresată Oficiului de Stat entru Investiții și Mărci. Această cerere poate fi înaintată și de către o persoană împuterniciă de titularul mărcii. Drepturile asupra mărcii se sting la data înscrierii renunțării în Registrul Național al Mărcilor.

Nulitatea reprezintă o cauză de invalidare a mărcii și nu de stingere, având un efect retroactiv. Legea română din 1998 , republicată în anul 2014 dispune, prin art. 47, alin. 1, că orice persoană interesată poate cere Tribunalului Municipiului București anularea înregistrării mărcii pentru oricare dintre următoarele motive:

În cazul în care înregistrarea mărcii s-a făcut cu nerespectarea dispozițiilor prevăzute de lege;

Atunci când înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință;

În situația în care înregistrarea mărcii aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane;

Dacă înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior dobândite cu privire la o indicație geografică protejată, un desen sau un model industrial protejat sau un alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.

În situația în care înregistrarea mărcii a fost solicitată cu rea-credință, acțiunea în anulare va putea fi introdusă oricând în perioada de protecție a mărcii, iar pentru celelalte motive, anularea înregistrării mărcii poate fi cerută în termen de 5 ani care curge de la data înregistrării mărcii.

§3. Radierea mărcilor înregistrate internațional

Potrivit prevederilor Aranjamentului de la Madrid, din 1891, cu modificările ulterioare, mărcile înregistrate internațional vor putea fi radiate în anumite situații. Aceste situații sunt:

la cererea titularului, acesta poate oricând să renunțe la protecție în una

sau mai multe dintre țările contractante, prin intermediul unei declarații adresată administrației țării sale, pentru a fi comunicată Biroului internațional, care o va notifica țărilor la care se referă renunțarea;

B. prin pronunțarea unei hotărâri de invalidare a mărcii de către autoritățile competente, notificată Biroului internațional;

C. în cazul în care transmiterea mărcii nu poate fi înscrisă în registrul internațional, fiind o consecință a refuzului țării noului titular de a-și da consimțământul sau pentru că a fost făcută în favoarea unei persoane care nu avea dreptul să ceară o înregistrare internațională;

D. marca va putea fi radiată pentru neplata taxelor în termenele stabilite.

Secțiunea 8. Apărarea dreptului la marcă

Drepturile cu privire la marcă sunt apărate prin mijloace de drept administrativ, de drept civil și de drept penal.

1. Mijloace de drept administrativ

În urma examenului de fond, decizia Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci de înregistrare a mărcii sau de respingere a cererii de înregistrare a mărcii este comunicată solicitantului. Astfel pot fi considerate mijloace de drept administarativ: opoziția și contestația.

Opoziția

Potivit art.19 din Legea 84/1998, în termen de doua luni de la publicarea cererii de înregistare a mărcii, orice persoană va putea formula opoziție la înregistrare. Opoziția trebuie formulată în scris, motivat și cu taxele prevăzute de lege. Solicitantul cererii de înregistrare va fi notificat de îndată în legătură cu opoziția formulată, numele persoanei care a formulat-o precum și despre motivele pe care se întemeiază. Notificarea este făcută de OSIM, iar solicitantului i se acordă un termen de 30 de zile de la data acesteia pentru a-și prezenta punctul de vedere în legătură cu opoziția formulată.

Potrivit dispozițiilor legale opoziția se soluționează de o comisie din cadrul

OSIM care emite un aviz de admitere sau respingere, în funcție de rezultatul examinării pe fond.

Contestația

Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci, ca organ administrativ de specialitate, dispune, în legătură cu operațiunile privind protecția mărcilor, prin decizii motivate. Aceste deciziile pot fi de admitere sau de respingere.

Împotriva deciziilor Oficiului de Stat pentru Invenții și Mărci se pot formula contestații, făcute de către solicitantul înregistrării mărcii sau, după caz, de titularul mărcii, privind înregistrarea mărcii. Orice persoană interesată poate formula contestații împotriva deciziilor privind înscrierea cesiunii sau a licenței în Registrul Național al Mărcilor.

Contestația se face în scris, iar aceasta va fi însoțită de probele pe care se întemeiază și de dovada achitării taxei de contestație. Contestația, formulată respectând cerințele legale, se soluționează de către o comisie de contestații din cadrul OSIM. Hotarârea dată se comunică părților în termen de 30 de zile. Dispozițiile art. 88, alin. 1 din Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice reactualizată în 2014 precizează că hotărârile date pot fi atacate cu contestație la Tribunalul București, iar la rândul ei hotărârea dată de acesta este supusă numai apelului la Curtea de Apel București.

2. Mijloace de drept civil

Litigiile privind încetarea faptelor care aduc atingere dreptului de folosire a mărcilor, precum și repararea prejudiciilor cauzate prin folosirea ilegală a mărcilor se soluționează de către instanțele judecătorești. Având în vedere situația concretă, acțiunea civilă poate fi o acțiune în daune sau o acțiune negatorie, judecându-se în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă.

3. Mijloace de drept penal

A.Contrafacerea mărcilor

Contrafacerea mărcilor este prevăzută de Legea nr. 84 din 1998. În conformitate cu dispozițiile art. 90, alin. 1, lit. a) și b), contrafacerea sau punerea în circulație a unui produs purtând o marcă identică sau similară cu o marcă înregistrată pentru produse identice sau similare, reprezintă infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani, sau cu amendă.

Contrafacerea constă în reproducerea unei mărci care aparține altei persoane, independent de actul de folosire. Pentru a exista contrafacere, reproducerea trebuie să fie realizată cu scopul de a se folosi pentru produse sau servicii identice sau similare. Datorită destinației sale, marca reprodusă este de natură a induce în eroare pe cumpărător.

În cazul în care reproducerea este completă, contrafacerea are un caracter evident, iar existența contrafacerii este o problemă de fapt, pe care instanța o apreciază prin prisma unor reguli distincte:

Contrafacerea se apreciază ținându-se seama de asemănări și nu de deosebiri. Elementele esențiale și caracteristice ale mărcii vor fi supuse de către instanță unei aprecieri analitice.

Contrafacerea implică existența unui risc de confuzie. Acest risc se examinează în funcție de reacția unui consumator obișnuit sau mijlociu.

Contrafacerea nu necesită dovada relei-credințe. Intenția delictuoasă a făptuitorului fiind prezumată, în cauză este suficientă simpla dovadă a actului de contrafacere.

Contrafacerea trebuie să creeze o confuzie, fără a fi necesar să se realizeze în mod concret. Se cere numai ca inducerea în eroare a consumatorilor să fie posibilă.

Imitarea constituie realizarea unei mărci care, prin impresia de ansamblu, se aseamănă cu o altă marcă înregistrată, iar această imitare este frauduloasă dacă se săvârșește cu intenție și are ca scop inducerea publicului în eroare asupra calității produselor sau serviciilor.

Existența imitării frauduloase se determină în funcție de asemănări și nu de deosebiri. Asemănările se stabilesc prin examinarea aspectelor generale ale elementelor constitutive, iar instanța va recurge la o apreciere sintetică, ținând seama de pregătirea și atenția unui cumpărător obișnuit, care nu observă concomitent cele două mărci.

Imitarea frauduloasă poate fi prin asemănare vizuală, fonetică și intelectuală. Imitarea prin asemănare intelectuală se realizează prin analogie, echivalent și contrast.

Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia înseamnă că o marcă străină care se găsește în posesia unei persoane este aplicată pe produse de origine diferită. Producând o confuzie în rândul clienților, cu privire la proveniența produselor ce prezintă o anumită marcă, aplicarea frauduloasă este asimilată contrafacerii.

Aplicarea frauduloasă a mărcii altuia se realizează prin folosirea formelor materiale care reprezintă un anumit semn distinctiv. În mod obișnuit, se utilizează timbrul, sigiliul sau ambalajul care constituie marca unei alte persoane.

Așadar prin contrafacerea unei mărci se poate întelege utilizarea în activitatea comercială, fără consimțământul titularului, a unui semn identic cu marca înregistrată care este de natură să producă inducerea în eroare a publicului și riscul de asociere a semnului cu marca. De asemenea poate reprezenta un act de contrafacere utilizarea în activitatea comercială, a unui semn identic sau asemnător cu marca înregistrată care dobândit un renume, iar prin folosirea semnului aduce atingere caracterului distinctiv al mărcii și cauzează un prejudiciu titularului acesteia, chiar dacă semnul este folosit pentru produse și servicii diferite de cele pentru care marca a fost înregistrată.

Potrivit legii, contrafacerea nu reprezintă infarcțiune dacă a fost săvârșită înainte de data publicării mărcii, iar împăcarea părților înlătură răspunderea penală.

B. Concurența neloială

Acțiunea în concurență neloială are ca fundament conduita criticabilă a pârâtului, care încalcă obligația de lealitate în exercitarea profesiunii sale.

Concurența neloială este reglementată în Ordonanta Guvernului nr. 12/2014 pentru modificarea si completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale.

Potrivit art. 2. – (1) constituie concurență neloială, practicile comerciale ale intreprinderii care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care produc sau pot produce pagube oricăror participanți la piața.

În sensul legii constituie fapte de concurență neloială:

a) Denigrarea unui competitor sau a produselor ori serviciilor acestuia prin raspândirea de informații necorespunzătoare realității și care sunt de natură să îi lezeze interesele;

b) Deturnarea clientelei unei înterprinderi de către un angajat sau un fost angajat ori de către altă persoană prin divulgarea unor secrete comerciale și a căror dezvăluire poate dăuna intereselor acelei întreprinderi;

c) Orice alte practici comerciale care contravin uzanțelor cinstite și principiului general al bunei-credințe și care sunt de natură să producă pagube oricăror participanți la piață;

Din oficiu sau la sesizarea oricăre persoane interesate, Consiliul Concurenței poate constata sau sancționa faptele de concurență neloială.

Consiliul Concurenței poate decide: încetarea practicilor de concurență neloială, pe durata soluționării sesizării, interzicerea practicilor de concurență neloială, ori aplicarea amenzilor contravenționale, dacă practica de concurență neloială constituie contravenție.

CAPITOLUL 2. EMBLEMA ȘI PROTECȚIA JURIDICĂ A ACESTEIA

Emblema reprezintă un element incorporal al fondului de comerț alături de firmă, clientela și vadul comercial, brevetele de invenții, mărcile și indicațiile geografice, drepturi de autor.

Aceste elemente sunt protejate prin lege, ele fac parte din categoria drepturilor privative, conferind titularului dreptul de a le exploata exclusiv în folosul său.

Emblema este definită ca fiind semnul sau denumirea care deosebește o întreprindere de alta de același gen.

Regimul juridic a emblemei comerciale este reglementat de dispozițiile actuale ale art. 30-43 din legea 26/1990 privind registrul comerțului. Modelul acestei reglementări este inspirat din dispozițiile care se referă la firmă și emblemă din codul comercial român din 1938, care s-a promulgat dar nu a fost pus în vigoare. Aceste dispoziții ale codului comercial român di 1938 au fost preluate din Legea pentru înființarea unui registru al comerțului din 10 aprilie 1931, aceasta din urmă fiind prima lege din țara noastră care a reglementat materia firmei și a emblemei comerciale în mod unitar și dezvoltat.

Definiția emblemei dată de alin. 2 al art. 30 din Legea 26/1990 ca fiind ״semnul sau denumirea״ care deosebește un comerciant de altul de același gen, a fost larg discutată datorită faptului c aceasta creează o confuzie cu descrierea firmei, astfel a fost propusă revenirea la o definiție anterioară prezentată în 1931 .

Această definiție a emblemei este diferită de cea consacrată care spune că emblema era definită ca semnul care deosebește o întreprindere de alta. Noua reglementare evidențiază că emblema este confundată cu firma, trebuie facută deosebirea între cele două pentru că emblema spre deosebire de firmă are un caracter facultativ. Așadar embemele pot fi figurative, verbale sau complexe. Emblemele figurative pot fi constituite din forme geometice , din animale, plante, cele verbale din denumiri, litere, cuvinte, cifre iar cele complexe sunt constituite din combințții ale primelor două.Vechea reglementare face referire la modul de organizare a activității comerciantului(întreprinderea) care este susceptibilă de sensuri multiple, pe când în noua reglementare, emblema are un caracter de individualizare a comerciantului care este subiectul raporturilor comerciale. Definirea emblemei poate fi așa cum prevede legea, un semn sau o denumire. Semnul poate fi o figură geometrică având ca obiect: un utilaj, un animal, o figură geometrică, etc. Pentru a se putea considera emblemă, aceasta trebuie sa indeplinescă anumite condiții:

a) Emblema trebuie să fie un semn distinctiv, mai sugestiv decât firma pentru că numai atunci poate atrage clientela;

b) Emblema trebuie să aibă caracter de noutate, adică acesta trebuie să se deosebească de emblemele înscrise în același registru al comerțului, pentru același fel de comerț, precum și emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea comercială.

Secțiunea 2. Funcțiile emblemei

Emblema se folosește numai împreună cu firma, așadar emblema are aceleași funcții ca firma, deci funcțiile emblemei sunt de întregire a funcțiilor firmei. Astfel emblema are funcția de a diferenția o întreprindere de alta de acelasi gen.

Marca, cât și emblema, reprezintă totuși elemente distincte în identificarea societăților comerciale una de alta. Fiind o persoană juridică, societatea comercială posedă unele atribute de identificare, așa cum persoana fizică are și ea anumite elemente distincte de identificare care o individualizează.

Societatea comercială poate fi identificată prin emblemă, numai dacă aceasta este înscrisă în registrul de stat în care este consemnată și persoana juridică. Emblema semnifică o imagine, cu un sens convențional, care în anumite cazuri este însoțită de o deviză a titularulu.

Emblema se folosește, de regulă, de persoanele juridice cu scop lucrativ (î și deține o consacrare legislativă.

Simbolica este utilizată de persoanele juridice fără scop lucrativ și are consacrare legislativă în Legea nr.837/1996cu privire la asociațiile obștești.

Simbolica este utilizată în raport cu statul și cu unitățile administrativ-teritoriale care pot deține propria simbolică. Emblema se înscrie în Registrul de stat în care este consemnată persoana juridică și se protejează cu aceleași mijloace cu care se protejează denumirea persoanei juridice. Din acest motiv, emblema nu trebuie confundată cu marca, aceasta din urmă consemnîndu-se în Registrul de stat al mărcilor după alte reguli, iar emblema poate fi înregistrată și ca marcă, având o dublă protecție.

În literatura de specialitate, se face referire la scopul emblemei, în sesul că acesta vizează diferențierea unui comerciant față de alții existenți în piață, emblema. Asfel emblema poate fi prezentă pe facturi, note de comandă, oferte, prospecte, panouri publicitare.

Se mai poate face precizarea precum că emblema face parte din patrimoniul societății comerciale, aceasta reprezentând în același timp și un drept incorporabil. Dreptul asupra emblemei este numit și drept privativ pentru că privează pe toți ceilalți în favoarea celui care deține dreptul asupra acesteia. Dreptul asupra emblemei este totodata și un drept exclusiv pentru că exclude pe oricare altul și investește doar pe unul cu un caracter de drept de proprietate.

Emblema este consituită dintr-o figură, reprezentare grafică figurativă sau non figurativă, iar denumirea ca emblemă poate fi însăși firma reprezentată grafic într-un mod special și inconfundabil. Ea nu poate consta în reproducerea obiectului unei activități comune, după cum nu poate fi nici o denumire generică. Emblema poate consta dintr-o altă compoziție sau indicație care servește la individualizarea unei societăți comerciale. Ea trebuie să constituie un semn distinctiv mai sugestiv decât firma, fiind o etichetă a comerciantului, după cum marca este eticheta produsului.

Sectiunea 3. Cerințe comerciale față de emblemă

În cauzul persoanelor individuale și asociațiile de persoane, firma este constituită în mod obligatoriu de numele civil al comerciantului pe lângă care se poate alătura o denumire, în acest caz fiind vorba de adoptarea unei embleme.

Petru societățile comerciale cerințele legate de firmă sunt valabile și pentru emblemă. Astfel emblema va consta într-o denumire care trebuie să fie ușor d pronunțat și memorat, simplă, expresivă și concisă, ar putea indica obiectul de activitate, poate fi o denumire de fantezie ori nume de persoane, nume mitologice, nume mitologice, litere, cifre, sigle ori denumiri geografice etc.

Forța de atragere a clientelei este mărită dacă se crează o relație între firmă, emblemă și obiectul de activitate al întreprinderii.

Condițiile de validitate aplicabile firmei sunt aceleași și pentru emblema. Condițiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a fi înregistrate la Regisrul Comerțului sunt disponibilitatea, distinctivitatea și liceitatea.

Disponibilitatea

Din această condiție reiese faptul că emblema nu trebuie să aparțină altui comerciant prin înregistrarea anterioară în Registrul Comerțului, fiind o aplicare a principiului priorității. Dreptul exclusiv asupra emblemelor este dobândit în urma înregistrării în Registrul Comerțului. Emblemele ca și firmele trebuie să fie noi, adică să se diferențieze față de cele existente deja în sensul că, noutatea trebuie să existe în raport cu cele concurente care au același obiect de activitate și își desfășoară activitatea pe același teritoriu. Astfel încât legea prevede clar că emblemele trebuie să se deosebească de emblemele în același Registru al Comerțului, pentru același fel de comerț, precum și emblemele altor comercianți de pe piața unde comerciantul își desfășoară activitatea.

Distinctivitatea

Prin această condiție se întelege că orice emblemă trebuie să se deosebească de cele existente și în același timp să nu conțină o denumire generică.

Liceitatea

Emblema trebuie să fie licită, adică nici o firmă nu poate cuprinde o denumire, în cazul nostru emblema, întrebuințată de comercianții din sectorul public. Totodata emblema nu poate încălca o dispoziție imperativă a legii, ordinea publică, bunele moravuri și, în general, limitele concurenței loiale.

Ca și firmele, emblemele trebuie să îndeplinească anumite condiții e formă. Așadar emblemele trebuie să fie scrise în limba româna și trebuie însoțite vizibil de firma comerciantului pentru că emblema constituie un element complementar al firmei și folosită singură poate fi un element înșelător pentru public.în cazul în care emblema este constituită dintr-o denumire, firma va fi scrisă cu litere de mărimea a cel puțin jumătatea literelor cu care este scrisă emblema. Așadar emblema este principalul semn care identifică un comerciant, indiferent dacă acesta este persoană fizică sau juridică.

Secțiunea 4. Firma și emblema, proprietate industrială

Firma și emblema fac parte din categoria drepturilor de proprietate industrială. Acestea împreună cu mărcile de fabrică, de comerț și de serviciu costituie principalele semne distinctive comerciale. Din proprietatea industrială mai fac parte: brevetele de invenție, desenele și modelele industriale,modelele de utilitate și indicațiile geografice.

În scopul de a deosebi rolul diferitelor categorii de drepturi de proprietate industrială pot fi făcute anumite precizări. Astfel, din dispozițiile legale reiese că mărcile fac diferența între produsele sau serviciile unui comerciant fața de cele similare ale altor comercianți, emblemele deosebesc o înterprindere de alta de același gen, firmele deosebesc un comerciant de altul, indicațiile geografice identifică originea produselor.

Funcția identitară o regăsim ca funcție comună a mărcii, firmei și emblemei. Așadar dispozițiile legale aplicabile mărcilor pot fi atribuite și pentru firmă și emblemă.

Secțiunea 5. Dobândirea dreptului la emblemă

Dreptul de folosință exclusiv asupra emblemei se dobândește odata cu înscrierea acesteia împreună cu firma în Registrul Comerțului.

În general emblema nu poate fi refuzată de a fi înscrisă în Registrul Comerțului din cauza lipsei caracterului de noutate al acesteia cum este în cazul firmelor. Această soluție își găsește explicație în diferența între caracterele acestora, deci spre deosebire de firmă, care este un atribut obligatoriu, emblema are caracter facultativ.

Potrivit art.43, alin.2 din legea 26/1990 privind registrul comerțului, actualizată prin legea 152/2015, emblemele vor putea fi folosite de comercianți pe panouri de reclamă oriunde ar fi asezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afișe, publicații și în orice alt mod, numai daca vor fi însoțite în mod vizibil de firma comerciantului.

Secțiunea 6. Protecția juridică a emblemelor

După cum am specificat, emblema este definită ca fiind un semn distinctiv utilizat în activitățile comerciale. Aceasta poate consta într-o denumire, desen sau orice semn care poate fi reprezentat grafic. În acest sens emblema este mai apropiată de marcă și poate fi ușor confundată cu aceasta.

Protecția juridică a emblemelor precum și a firmelor este reglementată de legea 26/1990 privind registrul comerțului. Astfel potrivit legii prin înregistrarea în registrul comerțului, dreptul de folosință dobândit asupra firmelor și emblemelor este unul exclusiv.

Se poate aprecia că în cazul în care un semn distinctiv este înregistrat ca nume comercial, acesta conferă titularului un drept de proprietate industrială, nu există niciun impediment pentru care un semn distinctiv înregistrat ca emblemă, să nu fie, protejat printr-un drept calificat ca intrând în sfera drepturilor de proprietate industrială.

Emblema nu se bucură de o reglementare expresă în Convenția de la Paris așa cum se bucură numele comercial.

Se poate ridica problema dacă titularul dreptului anterior asupra semnului distinctiv care a fost înregistrat ca emblemă în registrul comerțului poate formula opoziție la înregistrarea unei mărci identice, depusă spre înregistrare pentru servicii indentice.

Această chestiune poate fi interpretabilă, dreptul asupra emblemei dă naștere unui drept de proprietate industrială opozabil, ținând cont de dispozițiile art. 8 din Convenția de la Paris care prevăd că numele comercial va fi protejat în toate țările Uniunii și dispozițiile art. 30 alin. (4) din Legea nr. 26/1990, potrivit cărora prin înscrierea firmei sau a emblemei în registrul comerțului titularul dobândește un drept de folosință exclusivă. Așadar emblema și numele comercial fac parte din categoria drepturilor de proprietate industrială, ținând cont de prevederile Legii 26/1990 atât dreptul dobândit asupra numelui comercial, cât și dreptul dobândit asupra emblemei sunt drepturi de folosință exclusivă. Drepturile asupra firmei și emblemei, ca și dreptul asupra mărcii se dobândește prin prioritatea de înregistrare. Funcțiile emblemei întregesc funcțiile numelui comercial, fiind folosită împreună cu acesta, în conformitate cu dispozițiile art. 43 alin. (2) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerțului.

Emblema are aceleași caractere ca și firma: caracter real, exclusiv, absolut și patrimonial. Caracterul real presupune exercitarea dreptului asupra emblemei fără vreo intervenție activă a altor persoane. Caracterul exclusiv constă în faptul că orice emblemă nouă trebuie să se deosebească de cele existente, iar caracterul absolut constă în opozabilitatea emblemei față de ceilalți comercianți. Emblema are și caracter patrimonial, în sensul că aceasta face parte din patrimoniul societății comerciale.

Ca și în cazul firmei, protecția juridică a emblemei se realizează în același mod. În cazul în care întrebuințarea unei embleme produce confuzie cu emblema folosită legitim de un alt comerciant, fapta este considerată infracțiune de concurență neloială și se sancționează potrivit legii 11/1991privind combaterea concureței neloiale, reactualizată în 2014.

În ceea ce privește înstrăinarea emblemei, legea nu prevede ca și în cazul firmei, că aceasta nu poate fi înstrăinată separat de fondul de comerț. Așadar se înțelege că emblema poate fi înstrăinată și separat de fondul de comerț, deci titularul poate dispune de emblemă după bunul său plac, având un drept de folosință exclusiv asupra acesteia. În cazul în care fondul de comerț se înstrăinează, emblema va putea fi folosită de către dobânditor numai cu acordul transmițătorului.

§1 Protecția indicațiilor geografice

Indicația geografică este acea denumire care servește la identificarea unui produs originar dintr-o țară , regiune sau localitate unui stat, în cazul în care calitatea , reputația sau alte caracteristici pot fi atribuite în mod esențial acestei origini geografice.

Indicația geografică reprezintă un semn distinctiv, care conferă un drept de folosință titularului său, iar acest drept este teritorial, colectiv, inalienabil si imprescriptibil.

Protecția indicațiilor geografice este reglementată de Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată în 2014.

Indicațiile geografice sunt protejate în România prin înregistrarea acestora la OSIM.

Potrivit art.72 alin. 1 prin înregistrarea indicațiilor geografice, acestea pot fi folosite numai de persoanele care produc sau comercializează produsele pentru care aceste indicații au fost înregistrate .

Potrivit legii Românești vor fi excluse de la înregistrare ca indicații geografice denumirile generice ale produselor care sunt de natură de a induce publicul in eroare în ceea ce priveste produsul respectiv, contravin bunelor moravuri sau ordinii publice și nu îndeplinesc condițiile prevăzute de lege .

Înregistarea unei indicații geografice se poate solicita de producatorii care desfăsoară o activitate de producție în zona geografica respectiva, pentru produsele obținute în condițiile reglementate de lege .

Cererea de înregistrare a indicațiilor geografice trebuie depusă la OSIM direct sau prin mandatar, cu condiția platei taxei prevăzută de lege.

OSIM va examina cererea și va verifica îndeplinirea condițiilor legale. Așadar OSIM va înregistra indicațiile geografice și va acorda solicitantului dreptul de utilizare a acestora după ce autoritatea competentă din țara de origine certifică:

Indicația geografica a produsului , ce urmează a fi înregistrată;

Produsele care pot fi comercializate sub acea indicație;

Aria geografică de producție ;

Caracteristicile și condițiile în care produsele au fost obținute, pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi comercializate sub acea indicație.

În cazul în care cererea îndeplinește condițiile prevăzute de lege, OSIM va decide înregistrarea indicației geografice în Registrul indicațiilor geografice și îi va acorda solicitantului dreptul de utilizare a acesteia .

Art. 78 din Legea 84/1998 prevede că într-un termen de două luni de la data deciziei de înregistrare, indicatia geografică este înscrisă în Registrul indicaților geografice și publicată , solicitantului eliberândui-se un certificat de înregistrare și acordare a dreptului de utilizare a indicației geografice cu îndeplinirea condiției de achitare a taxei prevăzută de lege.

Dreptul de utilizare a indicației geografice este acordat pe o perioadă de 10 ani și poate fi reînnoită dacă se mențin condițiile în care acest drept a fost dobândit, iar cererea de reînnoire este supusă taxei prevazută de lege.

Utilizarea unei indicații geografice contrară practicilor loiale în activitatea comercială sau industrială, cu scopul de a induce în eroare publicul, constituie act de concurență neloială.

Legea reglementează situația în care persoanele autorizate pot să interzică folosirea unei indicații geografice de către o altă persoană, pentru vinuri sau produse spirtoase care nu sunt originare din locul menționat prin denumire, chiar dacă originea adevărată a produsului este menționată expres ori indicația este utilizată în traducere ori indicația este însoțită de expresii, cum ar fi: “de genul”, „de tipul”.

Autoritatea publică centrală de specialitate poate proceda din oficiu ori la sesizarea persoanei interesate, la controlul produselor puse în circulație sub indicația geografică înregistrată.

Dreptul asupra unei indicații geografice nu poate fi transmis. Pe toata durata protecției indicației geografice orice persoană interesată poate cere Tribunalului București anularea înregistrării, dacă aceasta s-a facut cu încălcarea condițiilor legale. În cazul în care condițiile de calitate specifice produselor din zona la care se referă indicația geografică nu au fost respectate, orice persoană interesată poate cere Tribunalului București decăderea din drepturi a titularului indicației geografice. Sentința dată de Tribunalul București, care a rămas definitivă, va fi comunicată de persoana interesată către OSIM, iar acesta radiază indicația geografică din Registrul indicațiilor geografice și publică radierea acesteia Buletinul Oficial de Proprietate Industrială, în termen de două luni de la comunicare.

Secțiunea 7. Apărarea dreptului asupra emblemei

Așa cum am arătat mai sus de la înscrirea emblemei în Registrul comerțului emblemei titularul dobândește un drept de exclusiv asupra acestei .

Dreptul asupra emblemei poate fi apărat prin mai multe acțiuni:

acținea în revendicare;

acțiunea în concurență neloială;

acțiunea în daune matriale și morale;

acțiunea penală.

Acțiunea în revendicare este folosită ca mijloc de apărare a dreptului asupra emblemei în cazul uzurpării emblemei de către alt comerciant. Întrebuințarea unei embleme care este de natură să creeze confuzie cu emblema altui comerciant folosită legitim, constituie infracțiune de concurență neloială și se sancționează potrivit legii 11/1991privind combaterea concureței neloiale, reactualizată în 2014. Titularul emblemei este îndreptățit la despăgubiri dacă prin folosirea fară drept a emblemei sale de alt comerciant, i s-au cauzat prejudicii. Acțiunea penală este introdusă atunci când fapta săvârșită de alt comerciant legată de emblema unui comerciant întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni.

CONCLUZII

În concluzie fondul de comerț este ansamblul de bunuri mobile și imobile corporale și incorporale pe care un comerciant le afectează desfășurării unei activitați comerciale, în scopul atragerii clientelei și obținerii de profit.

Din categoria bunurilor corporale se enumeră mașinile, uneltele, mărfurile, instalațiile, materiile prime, materialele, etc.

Elementele incorporale ale fondului de comerț sunt dreptul asupra firmei, mărcii, emblemei, brevetelor de invenție și indicațiilor geografice.

Așadar din categoria elementelor incorporale ale fondului de comerț fac parte drepturiile care privesc firma, emblema, clientela și vadul comercial, brevetele de invenții, mărciile de fabrică de comerț și de serviciu, dreptul de autor.

Drepturile asupra acestor elemente incorporale ale fondului de comerț fac parte din sfera drepturilor de proprietate industrială.

Marca, emblema și firma reprezintă elemente de identificare a comercianților pe piața.

Având în vedere scopul pe care trebuie să îl îndeplinească fiecare element, între marcă și emblemă se pot observa anumite diferențe.

După cum am arătat,marca este un semn de reprezentare grafică servind la deosebirea produselor sau serviciilor unei persoane fizice sau juridice de cele aparținând altor persoane.

Scopul mărcii este de elimina riscul de confuzie asupra produselor și serviciilor identificate prin marca respectivă în fața cliențiilor sau a orcăror persoane interesate, așadar nu vor fi confundate cu altele aflate pe piață.

Pentru a-și atinge scopul de a diferenția un produs față de altele prezente pe piață, mărcile trebuie să îndeplinească o serie de caracteristici. În primul rând marca trebuie sa fie simplă si atractivă, să aibă capacitatea de a fi rapid identificată și de a ieși în evidență, în al doilea rând trebuie sa fie ușor de memorat și sa fie distinctă de alte marci existente.

Marca îndeplinește numeroase funcții: protejează produsele și serviciile titularului mărcii, reprezintă o garanție a calității și a originii unui produs, asigură distingerea si personalizarea față de concurență. Suntem de părere că o marcă de renume poate atrage atât clienții care vor rămâne fideli serviciilor și produselor promovate sub acea marcă, cât și posibili angajați.

Emblema este al doilea element de identificare și diferențiere a comercianților. Aceasta este reprezentată de o denumire sau semn care are rolul de a deosebi comerțul unei persoane de comerțul desfășurat de o alta persoană. Pentru ca emblema să poată fi înregistrată trebuie să se deosebească de emblemele înscrise anterior în registrul comerțului. Scopul aceasteia este de a diferenția un comerciant față de alți comercianți existenți pe piață, emblema putând fi prezentă pe facturi, note de comandă, panouri publicitare, oferte, prospecte.

Firma este cel de-al treilea element distinctiv al societaților comerciale, astfel încât în lipsa acestuia nici o societate comercială nu ar putea exista, pentru că este un element obligatoriu al orcărui act constitutiv.

Firma se înregistrează în conformitate cu prevederiile legale, autoritatea competentă pentru înregistrare fiind Registrul Comerțului, iar scopul firmei este de a individualiza comercianți.

Emblema nu poate exista în absența firmei, iar regimul juridic referitor la firmă poate fi aplicat și în cazul emblemei.

Protecția juridică a mărcii și emblemei este asigurată de lege, în cazul mărcii de legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată în 2014, iar în cazul emblemelor, de legea 26/1990, republicată în 2015.

Asemănarea dintre cele două elemente ale fondului de comerț este că amble sunt opozabile față de terți de la înregistrare.

Cocluzionând toate cele relatate mai sus drepturile asupra mărcii și emblemei pot fi apărate în condițiile legii. Deci comercianții pot dispune liber de dreptul de folosință asupra mărcii și emblemei înregistrate, iar în cazul folosirii fără drept de către alți comercianți, titularul dreptului poate exercita mijloacele de apărare prevăzute de lege.

BIBLIOGRAFIE

Stanciu D. Carpenaru, Tratat de drept comercial român, conform NCC. 2012, editura Universul Juridic București, 2012;

Elena Cârcei, Drept comercial Român, editura CH BECK, București 2000;

Ioan Macovei, Protecția creației industriale, editura Junimea, Iași 1984;

I.Băcanu, Firma și emblema comercială, ed. Lumina Lex, București, 1998;

Radu Motică, Lucian Bercea, Drept comercial Român, editura Lumina Lex, 2005;

Legea 84/1998 privind mărcile și indicațiile geografice, republicată 2014;

Legea 11/1991 privind combaterea concurenței neloiale, actualizată și republicată 2015;

Legea 26/1990 privind registrul comerțului, actualizată 2015;