Fondul Cinegetic National

CUPRINS:

INTRODUCERE

CAPITOLUL I: OBIECT ȘI CONDIȚII DE CERCETARE…..

1.1.Caracteristica fondului cinegetic național ………….

1.2.Starea actuală și tendințele în gestionarea gospodăriilor cinegetice.

CAPITOLUL II: MATERIALE ȘI METODE…………………..

CAPITOLUL III: PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII GOSPODĂRIEI CINEGETICE DIN CADRUL SVPM…………………………………

3.1. Analiza modului curent de administrare și gestionare a gospodăriei cinegetice de către SVPM.

3.2. Aspecte economice de perspectivă ale activității cinegetice……………………..

Concluzii și Recomandări

Introducere

Actualitatea temei. Așezarea fizico – geografică a Republicii Moldova e favorabilă existenței unei vaste diversități faunistice. Fauna autohtonă este reprezentată de Capreolus capreolus, Sus scrofa, Vulpes vulpes, Cervus elaphus, Fasianus colchicus, Lepus europaeus, etc. Dinamica efectivelor la principalele specii de vânat pe parcursul ultimelor trei secole a evoluat sinuos, fiind influiențată în special de factorul antropic.

Astfel extinderea terenurilor arabile a determinat retragerea faunei în păduri, lunci, fâșii de protecție ș.a. Restrângerea habitatului este influiențată și de tulburarea liniștii prin tăierea pădurilor, impactul populației zonelor urbane și rurale, distrugerea cuiburilor și locurilor de reproducere, braconaj, etc.

Fauna cinegetică a fost tot timpul aducătoare de venituri, fie materiale (carne, piei, blănuri), fie pecuniare (autorizații de vânătoare de filmare, de fotografiere, etc.). Dar pe lângă valoarea economică, fauna cinegetică mai are drept scop și popularizarea frumuseților și bogățiilor faunistice ale țării.

Înțelegând importanța acestor valori unele țări (Ungaria, Cehia) ridică venitul ramurii cinegetice până la 15-20% din cel național. Iar gospodăria cinegetică din SUA creează 704601 locuri de muncă, ceia ce constituie 1% din cererea muncitorilor din alte ramuri ale economiei naționale.

În Republica Moldova, accentul pe ramura cinegetică a fost pus începându-se cu anii1970 creându-se bazele legislative și economice în special pentru ridicarea efectivului de animale. Reușita acestor măsuri a fost reflectată prin nivelul ridicat al faunei cinegetice în anii 80. Dar odată cu prăbușirea sistemului centralizat și trecerea la economia de piață s-au rupt și pârghiile de susținere a ramurii cinegetice.

Tot odată au apărut la iveală și unele greșeli produse anterior, când s-a pus baza legislativă și economică de redresare a domeniului cinegetic. Și anume, evitarea împărțirii fondului cinegetic în fonduri de vânătoare.

Toate acestea au dus la înrăutățirea considerabilă a condițiilor de viață pentru fauna cinegetică și succesiv la reducerea bruscă a animalelor de vânătoare. Lipsa unei administrări eficiente și a finanțării corespunzătoare reduc foarte mult măsurile de îngrijire și de pază a vânatului.

Vânatul, ca parte componentă a biocenăzei, pentru existență, are nevoie de trei condiții esențiale: hrană, adăpost și liniște. Neasigurarea parțială sau totală cu una din aceste condiții v-a aduce la degradarea sau chiar dispariția uneia sau unora specii din fondul de vânătoare respectiv.

Totodată, aceasta va condiționa și degradarea ecosistemului, acesta fiind privit ca un complex unitar format din biocenoză și mediul fizic înconjurător. Spre exemplu, densitatea supraponderată a unor specii ierbivore poate diminua rezervele de hrană compuse, în marea parte, din plante erbacee, arbustive sau din specii forestiere tinere.

Epuizarea hranei preferate de vânat va condiționa succesiunea asortimentului de plante care, la rândul, va provoca succesiunea sau dispariția micro- sau chiar macro-organismelor și, în consecință, va provoca un dezechilibru al ecosistemului în întregime.

Este evident că, pentru a conserva ecosistemul din punct de vedere al biodiversității, este necesar de asigura un echilibru structural între toate componentele acestuia. Și în acest context, în nici un caz, nu putem neglija speciile de interes vânătoresc.

În scopul gestionării durabile a fondului cinegetic național estre necesar de a promova o politică adecvată cerințelor, care ar asigura dezvoltarea faunei cinegetice în structuri optime, dar și având posibilitatea unui profit destul de considerabil. Prin îmbinarea acestor două particularități vom pute realiza o gospodărire cinegetică eficientă, de la care va profita atât gestionarul, dar și, în primul rând, fauna cinegetică.

Însă implimentarea noilor principii de administrare și gestionare a fondului cinegetic întâmpină unele piedici, atât obiective cât și subiective, care duc la aplicarea greșită a acestor principii. Deși aspectele atribuirii terenurilor de vânătoare în arendă au fost cercetate și puse la punct, însăși mecanismul de atribuire decurge lent și anevoios.

Astfel luând în considerație situația în care se află ramură cinegetică s-a constatat util de efectuat unele analize și prognoze privind perspectiva dezvoltării gospodăriei cinegetice din cadrul Societății Vînătorilor și Pescarilor din Moldova.

Reieșind din cele expuse mai sus, scopul tezei de master a constituit: Analiza particularităților de gospodărire cinegetică a Societății Vînătorilor și Pescarilor din Moldova și elaborarea recomandărilor de management cinegetic durabil și de perspectivă.

Obiective:

O1: Prezentarea principalelor caracteristi ale fondului cinegetic national.

O2: Studierea stării actuale și evidențierea tendințelor în gestionarea gospodariilor cinegetice.

O3: Utilizarea metodelor și tehnicilor de evaluare a faunei de interes cinegetic

O4: Analiza modului current de administrare și gestionare a gospodăriilor cinegetice de catre SVPM

O5: Evidențierea aspectelor economice de perspectivă ale activității cinegetice

O6: Formularea și argumentarea propriilor propuneri și recomandări cu privire la administrarea și gestionarea eficienta a fondurilor de vânătoare.

CAPITOLUL I. OBIECT ȘI CONDIȚII DE CERCETARE

1.1.Caracteristica fondului cinegetic național

Republica Moldova este situată în Europa Răsăriteană, în cel de-al doilea fus orar. Ea ocupă cea mai mare parte a teritoriului dintre râurile Nistru și Prut și o fâșie îngustă din partea stângă a Nistrului, în cursul său de mijloc și inferior.

Republica Moldova ocupă o suprafață de 33,7 mii km2 care se întinde de la nord la sud pe o distanță de 350 km și de la vest la est pe o distanță de 150 km . Punctele extreme ale Republicii Moldova sunt: la nord-satul Naslavcea (48º29' latitudine nordică), la sud – satul Giurgiulești (26º30' latitudine nordică), la vest – satul Criva (26º30' longitudine estică), la est – satul Palanca (30º05' longitudine estică).

Cea mai mare parte a teritoriului Moldovei e situată pe panta de sud-vest a Platformei Precambriene a Europei de Est, pe așa numita Placă Moldovenească. Și doar o mică parte a teritoriului ce se întinde spre sud-vest de linia orașului Ceadâr-Lunga e circumscrisă în platforma paleozoico-mezozoică (scitică) de vârstă mult mai tânără. În limitele periferiilor de sud-est ale Plăcii Moldovenești și nord-est ale platformei paleozoico-mezozoice (scitică) s-au format depresiunile Mării Negre și Predobrogeană.

În urma analizei hărților geologice observăm că secțiunea scoarței terstre a teritoriului Moldovei e bietajată.

Etajul inferior formează fundamentul cristalin al platformelor alcătuite din roci de vârstă arhaică și proterozoică, iar la sud-vest și din roci de origine paleozocă, metamorfică și magmatică. Rocile fundamentului Plăcii Moldovenești apar la suprafață numai în albia Nistrului, la nord de orașul Soroca lângă satul Cosăuți și sunt reprezentate prin gnaisuri și granituri.

Etajul superior este reprezentat printr-un strat de roci sedimentare de vârstă paleozoică, mezozoică și cainozoică, grosimea căruia crește la sudul Moldovei până la câteva mii de metri.

Scoarța terestră a teritoriului Moldovei e complicată datorită unei serii de fracturi tectonice, care o împart în structuri tectonice diferite ca mărime. Multe dintre ele sub influiența proceselor endogene sunt supuse oscilațiilor de diferită direcție. Astfel de exemplu, structura de la temelia înălțimii Codrilor suferă cele mai intense procese de ridicare, iar structura cursului inferior al Nistrului – procese de coborâre.

Teritoriul Moldovei ocupă partea de sud-vest a câmpiei Europei de Est. El reprezintă o câmpie înclinată de la nord-vest spre sud-est cu altitudinea medie de circa 150 metri deasupra nivelului mării.

În centru și în partea de nord-est e ceva mai ridicată (300 – 400 m) și mai coborâtă în partea de sud și sud-est (100 – 200 m).

Relieful actual al Moldovei s-a format pe parcursul unei perioade geologice îndelungate sub influiența proceselor endogene și exogene. Cele mai mari forme de relief sunt înălțimile, câmpiile, platourile ce au apărut sub influiența mișcărilor tectonice verticale, diverse după intensitate.

Un rol mare în formarea reliefului actual al Moldovei l-au avut, de asemenea, și procesele exogene, mai cu seamă eroziunile și alunecările de teren. În cadrul republicii eroziunea se manifestă pe larg pe pantele colinelor prin spălarea de suprafață a solului fertil sau a rocilor afânate și prin formarea râpelor.

În multe raioane ale republicii, mai ales în Înălțimea Moldovei Centrale, unul din rolurile principale la formarea reliefului aparține alunecărilor de teren. În urma dezvoltării și interacțiunii de lungă durată a proceselor de eroziune și a alunecărilor de teren se formează așa forme de relief ca hârtoapele. Ele reprezintă niște forme specifice de relief ce au configurația de amfiteatru cu dimensiunile de până la 3 – 5 km în diametru și 100 – 200 metri în adâncime.

În partea de nord a Moldovei, unde apar la suprafață roci de calcar, marnă, gips, care ușor se supun dizolvării în urma acțiunii apei de la ploi, topirii zăpezilor, au loc formarea proceselor carstice. Ele condiționează apariția formelor de relief cum sunt pâlniile, peșterile. Pe teritoriul Moldovei se evidențiază câmpiile, platourile și înălțimile.În partea de nord a republicii se află Platoul Moldovei cu forme plate de relief; în partea de vest a bazinului râului Prut se evidențiază un șir de recife în care se dezvoltă procesele și formele carstice de relief.

La sud de Platoul Moldovei se întinde Câmpia Colinară a Moldovei de Nord cu un relief plat, pante domoale puțin fragmentate. Mai la sud în cursul de mijloc al bazinului râului Răut e situată Înălțimea Ciulucului.

Suprafața ei e fragmentată de o întreagă rețea de văi, vâlcele largi și adânci, pe versanții cărora se formează râpile, hârtoapele, alunecări de teren. La est între văile Răutului și a Nistrului se întinde Înălțimea Nistrului. Ea reprezintă un teren deluros, puternic accidentat. În partea de mijloc a republicii se află Înălțimea Moldovei Centrale – Codrii cu altitudini maxime pentru Moldova – 350 – 429 m (cel mai înalt punct e dealul Bălănești, raionul Nisporeni- 429 m situat în partea de vest a Codrilor).

Relieful de aici e complicat, deluros și accidentat de văi adânci și hârtoape, cu pante abrupte pe care se dezvoltă numeroase alunecări de teren .

La sud de Codri se așterne Câmpia Văluroasă a Moldovei de Sud cu văi și vâlcele largi pe colinele cărora s-au format numeroase râpi.

În partea de sud – vest a republicii între râurile Prut și Ialpug în direcția submeridională se întinde Înălțimea Tigheciului cu un relief deluros predispus la ieroziuni și alunecări de teren. La nord-est pe partea stângă a Nistrului pătrund ramurile de sud-vest ale Podișului Podoliei, dezmembrate de văi adânci sub formă de canioane formate de afluienți de stânga ai râului. Iar la sud-est e situată Câmpia Nistrului Inferior suprafața căreia e slab fragmentată.

Teritoriul Republicii Moldova e situat în brâul climateric temperat, ceea ce determină particularitățile climei – temperat-continentală, cu ierni blânde și cu puțină zăpadă, cu veri lungi, călduroase și cu precipitații reduse.Pe teritoriul republicii circulația atmosferică a aerului se caracterizează prin preponderența maselor de aer cald, iar în anumite perioade și umed, ce vin de la vest, dinspre Oceanul Atlantic. Periodic pe teritoriul Moldovei se deplasează și alte mase de aer: aerul cald și umed dinspre Marea Mediterană care aduce ploi abundente; aerul uscat, temperat continental, din estul și sud-estul Câmpiei Europei de Est condiționează arșița și seceta; invazia aerului arctic provoacă schimbarea bruscă a vremii și scăderea temperaturii. Însă în circulația anuală a atmosferei, predomină aerul temperat – continental, care, de cele mai multe ori, ia naștere pe teritoriile învecinate cu Moldova.

Temperatura medie anuală a aerului pe întregul teritoriu al republicii are valori pozitive. Ea oscilează de la +7,5°C la nord, până la +10°C la sud. Temperaturi medii diurne negative se înregistreauă doar în perioada iernii.

Teritoriul Moldovei face parte din zona cu umeditate insuficientă. Cantitatea medie anuală de precipitații constituie 400-550 mm, care cad de la 550 mm la nord-vest, până la 400 mm la sud-est și sud.

Repartizarea neuniformă a precipitațiilor atmosferce nu depinde atât de factorii zonali, cât de caracterul reliefului localității. Aproape 70% din suma precipitațiilor revine perioadei calde a anului (aprilie – octombrie).

Vântul constituie de asemenea o parte componentă a climei. Viteza medie anuală a vântului este mică 2-4 m/sec. În timpul deplasării cicloanelor și a schimbării bruște a aerului cald cu cel rece în atmosferă deseori se formează furtuni care ating viteza de 10 -15 m/sec și chiar mai mult.

În decursul anului pe teritoriul Moldovei interacțiunea factorilor principali de formare a climei se manifestă în mod diferit. Iarna începe odată cu invazia maselor de aer rece dinspre nord-est și est, care duc la scăderea temperaturii. Temperatura medie a lunii ianuarie este de –5°C la nordul republicii și de –3°C la sud. În anumiți ani, când masele arctice de aer se mențin timp mai îndelungat deasupra teritoriului, în republică se înregistrează cele mai joase temperaturi: – 30°C – 38°C

Iernile în Moldova se caracterizează prin variații mari și frecvente ale temperaturii aerului. Aceasta se explică prin pătrunderea dinspre vest și sud-vest a maselor maritime ciclonale atlantice și mediteraniene, mult mai calde și mai umede, care provoacă vremea schimbătoare.

Stratul de zăpadă e subțire și nu se menține mult – de la două luni și jumătate la nord până la o lună la sud.

Primăvara circulația estică a maselor de aer, caracteristică pentru lunile de iarnă, se substituie treptat prin circulație vestică, iar odată cu aceasta pe tertoriul republicii pătrund cicloanele. Sporește radiația solară, se stabilesc temperaturi diurne pozitive, care zi de zi cresc. Totuși, primăvara timpul este instabil determinat de invazia aerului arctic rece care aduce după sine îngețurile de primăvară.

Vara este însorită, călduroasă și secetoasă. Radiația solară atinge cote maxime. Valorile medii ale temperaturii lunii iulie sunt +19°C la nord și +22°C la sud. Uneori dinspre sud pătrund mase de aer tropicale, care aduc vreme călduroasă și secetoasă cu temperaturi până la +30 +35°C. Precipitațiile cad mai mult sub formă de ploi torențiale, uneori însoțite și de grindină.

Toamna, în prima jumătate, se caracterizează prin timp liniștit, însorit și cald. Treptat, în a doua jumătate, se întețește pătrunderea maselor de aer rece din nord-est și din est, ceea ce determină scăderea temperaturii aerului. Deseori dinspre nord se observă invazia maselor de aer rece însoțită, de obicei, de apariția înghețurilor. Sunt frecvente cicloanele vestice, care generează ploi îndelungate și zile posomorâte cu ceață. La sfârșitul lunii noiembrie se face frig, cade bruma ce prevestește sosirea iernii.

Clima Republicii Moldova este favorabilă faunei cinegetice, dar înghețurile, formarea crustei de ghiață, ploile torențiale mai ales în perioada fătatului, secetele etc., necesită suportul oamenilor prin măsuri de îngrijire și ajutorare.

Republica Moldova nu este bogată în ape curgătoare. Faptul se explică prin cantitatea redusă de precipitații și prin gradul înalt de evaporare. Rețeaua hidrografică a republicii e formată din numeroase râuri și râulețe permanente și interminente.

Cele mai multe râuri se găsesc în partea nordică, unde cad cantități anuale maxime de precipitații, și invers – la sudul republicii observăm mai puține râuri, din cauza precipitațiilor atmosferice reduse. Râurile principale ale Moldovei sunt Nistrul și Prutul, afluienții Nistrului – Răutul, Bâcul, Botna, Ichelul, precum și râurile Cogâlnic și Ialpug ce se varsă spre sud în lacurile – liman ale Dunării și Mării Negre. Râurile Moldovei aparțin bazinului Mării Negre și datorită înclinației reliefului curg în temei de la nord-vest spre sud-est. Principalele surse de alimentare a râurilor sunt apele de zăpadă și de ploaie; izvoarele subterane au un rol secundar în alimentarea râurilor, rolul lor fiind neânsemnat mai cu seamă în alimentarea râurilor mici. Regimul hidrologic al râurilor Moldovei reflectă în linii generale particularitățile climatice ale teritoriului și de aceia el are un caracter sezonier.

Prutul și Nistrul îngeață, de obicei, în a doua jumătate a lunii decembrie, mai rar în ianuarie. Aceste râuri îngeață doar pe o perioadă scurtă (1 – 2.5 luni). Aproximativ o dată în 5 – 6 ani Prutul și Nistrul în genere nu îngheață.

La sfârșitul lunii februarie și începutul lui martie începe deplasarea sloiurilor, care durează 1 – 2 săptămâini. Cel mai mare râu al Moldovei – Nistrul își începe cursul din Carpații de Est.

Lungimea totală a râului este 1352 km. Suprafața bazinului său în limitele Republicii Moldova constituie19070 km² adică 57 la sută din teritoriul republicii. Fluviul se varsă în limanul Nistrului.

Prutul – al doilea râu ca mărime și însemnătate al Republicii Moldovei curge de-a lungul frontierei de vest a republicii. El de asemenea își ia începutul în Carpații de Est, de pe povârnișurile muntelui Goverla la înălțimea de peste 2000 m și se varsă în Dunăre. Lungimea râului este 967 km și ocupă 24 la sută din teritoriul republicii, adică 7990km².

În cursul superior Prutul este un râu tipic de munte, iar în limitele Republicii Moldova curgerea apei devine domoală, valea se lărgește simțitor, malurile nu sunt înalte, cu terase bine pronunțate. Râul formează meandre, pe alocuri se ramifică în brațe. Lunca râului, în cursul inferior, e înmlăștinită. Odată cu creștera cotelor apelor Dunării, cursul Prutului încetinește și râul se revarsă inundând lunca ce are o lățime de 8 – 10 km.

În republică avem puține lacuri naturale. Majoritatea lor se află în luncile din cursurile inferioare ale Prutului, Nistrului și la vărsarea unora dintre afluienții acestora. Ele sunt nu prea mari după suprafață și adâncime, malurile sunt înmlăștinite, cea mai mare parte a lor fiind acoperite cu vegetație. Cele mai mari lacuri din lunca Prutului sunt Beleu, Dracele, iar din lunca Nistrului – Tudorova. La sud se găsește lacul Cahul, iar la sud–est limanul Cuciurgan.

În Republica Moldova au fost construite peste 3500 de iazuri, inclusiv 53 de lacuri de acumulare, care au o însemnătate mare pentru economia apelor republicii. În asigurarea cu resurse acvatice un rol însemnat le revine apelor subterane, rezervele cărora în republică sunt de asemenea mici.

În Republica Moldova avem câteva mii de izvoare și fântîini, care au o mare importanță pentru aprovizionarea populației cu apă potabilă. În multe raioane se întâlnesc izvoare cu apă minerală potabilă, iar în unele locuri – și ape subterane minerale cu calități curative, cu diversă componență chimică. Reeaua hidrografică a Republicii Moldova prezintă un factor important pentru fauna cinegetică, mai ales pentru mistreț, cerb, căprior și fazan.

Solurile constituie principala bogăție naturală a Republicii Moldova. Caracterul neomogen al condițiilor naturale, în special al vegetației, al rocii materne, reliefului, climei, lumii animale au condiționat diferențierea pronunțată a solurilor Moldovei. Trebuie de menționat că activitatea economică a omului a avut o influiență colosală asupra pedogenezei.

În repartizarea solurilor republicii se distinge clar zonalitatea orizontal – latitudională – de la solurile cenușii de pădure la nord până la cernoziomuri carbonatice la sud. În regiunile situate pe înălțimi se observă diferențierea analogică verticală a solurilor de jos în sus – de la cele mai diverse cernoziomuri până la solurile cenușii și brune de pădure.

În Republica Moldova predomină cernoziomurile, care constituie 75% din suprafața republicii. Cernoziomurile Moldovei diferă după calitate. Cele mai fertile dintre ele sunt cernoziomurile tipice și cele levigate, care ocupă mari suprafețe în partea de nord a republicii. Ele sunt extinse pe platouri, care reprezintă cumpăna apelor, pe terasele superioare ale râurilor și pe pantele domoale din intervalul cu altitudine absolută de 160 – 260 m. S-au format în stepe de fâneață cu o masă vegetală bogată. Au o grosime de peste 1m, culoare aproape neagră, structură granulară și hidrostabilă.

Cernoziomurile obișnuite și carbonatice sunt caracteristice pentru întinderile de câmpie și terasele râurilor. Aceste soluri predomină în sudul republicii. S-au format sub stepe cu un amestec bogat de ierburi și negară la o altitudine de 140 – 240 m. Se deosebesc de solurile cernoziomice tipice și levigate prin faptul că în ele carbonații se află mai aproape de suprafață (la 30 – 50 cm ); au o culoare cenușie închisă, proprietăți fizice bune, o structură glomerulară – granulată, hidrostabilă, în stratul arabil au o reacție neutră (pH=7.02), iar la adâncimea de 30 – 50 cm – alcalină.

În locurile unde apar la suprafață argilele saline se formează cernoziomuri solonețizate sau solonețurile. Ele formează o serie de soluri de tranziție de la cernoziomurile compacte la solonețuri. Aceste soluri sunt ameliorate pe calea întroducerii în ele a gipsului și eliminării sărurilor.

Solurile de pădure sunt răspândite pe înălțimile zonei de silvostepă cu altitudinile absolute între 200 și 429 m. Aceste soluri s-au dezvoltat sub păduri de foioase și se caracterizează prin grosimea nu prea mare a orizontului ce conține humus. Ele se împart în soluri cenușii, cenușii închise și cenușii deschise. Acest tip de soluri aparțin faciesului cald și celui temperat. Formează numeroase areale continui pe Înălțimea Moldovei Centrale, pe Platoul Moldovei, Înălțimile Nistrului, Tigheciului și Ciuluc – Soloneț.

Solurile cenușii – deschise au textură ușoară, iar cele din subtipurile cenușii și cenușii închise au o textură mai grea. Profilul lor este bine diferențiat în orizonturi genetice. Grosimea acestor soluri variază între 40 și 95 cm, carbonații apar de obicei, la 120 – 160 cm adâncime; structura este glomerulară – nuciformă.

Au un grad de podsolire moderat, care scade de la solurile cenușii deschise spre cele cenușii închise. Solurile brune de pădure aparțin faciesului cald și sunt răspândite în regiunile cu o altitudine de peste 300m ale Înălțimii Moldovei Centrale.

Se deosebesc două subtipuri – slab debazificate și podsolite. Acestea sunt cele mai vechi soluri, care s-au format sub pădurile de stejar și fag. Au profilul slab diferențiat, culoarea brună deschisă, uneori roșcată, datorită prezenței limonitului, textura ușoară, structura glomerulară, afânată, reacția acidă (pH =5.5–5.8), nu conțin carbonați, umeditatea e suficientă.

În luncile râurilor s-au format solurile aluviale de fâneață, care se caracterizează prin conținutul relativ nu prea mare de humus și diversitatea componenței mecanice. Pe suprafețe mari sunt salinizate și mlăștinoase, necesitând ameliorații radicale. Ele conțin carbonați de la suprafață. Se caracterizează prin stratificare. Grosime de 80 – 100 cm, culoare cenușie – închisă, textură grea, reacție alcalină (pH= 7.5 – 8.5).

Un pericol mare pentru solurile țării îl prezintă eroziunea. Suprafața terenurilor erodate alcătuiește 1942 mii ha sau 81% din terenurile arabile, iar solurile moderat și puternic erodate constituie 780 mii ha și suprafața lor crește anual cu 0.86%. Fertilitatea solurilor erodate este cu 40 – 60% mai redusă decât la cele neerodate.

Așezarea geografică și diversitatea paricularităților naturale au condiționat formarea pe teritoriul Moldovei a unei bogate vegetații. În republica noastră cresc circa 2000 de specii de plante sălbatice superioare, în mare parte de origine vest – europeană, inclusiv multe plante mediteraniene, care sunt o raritate.

În limitele Republicii Moldova se găsesc arealele de est de răspândire a așa specii vest – europene și mediteraniene, cum sunt: fagul, plopul negru, stejarul pufos, vița de vie sălbatică, albăstrița Angelescu, care mai spre răsărit de Câmpia Europei de Est nu se mai întâlnesc.

Flora naturală actuală a Moldovei e foarte modificată sub influiența activittății multiseculare a omului, și ocupă suprafețe neînsemnate. Au fost valorificate stepele de țelină, s-au redus substanțial suprafețele pajiștilor, a fost tăiată cea mai mare parte din păduri, s-au desecat mlaștinile.

În trecut aproximativ 25% din teritoriul republicii era acoperit de păduri, acum, însă ele ocupă o suprafață doar de 9.6%. În Republica Moldova predomină pădurile de foioase de tipul Europei Centrale. Componența floristică este foarte diversă și numără circa 100 specii de arbori și arbuști.

Cele mai răspândite sunt pădurile de stejar care ocupă aproximativ 2/3 din întreaga suprafață împădurită. În componența formațiunilor forestiere cu stejar se mai întâlnesc și alte specii de arbori: carpenul, teiul, arțarul, frasinul, ulmul, plopul, iar din speciile rare sorbul și mesteacănul. Subarboretul este bogat și reprezentat prin așa specii de arbuști ca salba moale, cornul, sângerul, alunul. Pătura erbacee e formată din numeroase specii ca rogozul, pochivnicul, toporașii, mierea ursului, golomățul, iar din liane – iedera. Cele mai mari masive de păduri de stejar se întâlnesc în Codri, în nordul republicii și pe Înălțimea Nistrului.

În Codri cresc toate speciile silvice, cunoscute pe teritoriul Moldovei. Numai aici s-au mai păstrat crânguri mici de fag, care formează granița de est a arealului lor din Europa.

La sud de Codri, în partea de nord și de vest a Câmpiei Moldovei de Sud, în condițiile unei clime mai aride, cresc, separate unele de altele, masive de păduri sau mici crânguri de stejar pufos (gârnețe) care se alternează cu sectoarele fostelor stepe, acum arate. În componența gârnețelor intră mai multe specii de plante mediteraniene – părul de Dobrogea, cărpinița, scumpia, albăstrița Angelescu ș.a. Gârnețele, de obicei nu formează masive ori crânguri, ci alternează cu numeroase poiene mari. De aceea aici pătrund liber razele soarelui, care favorizează dezvoltarea bogată a învelișului de ierburi și arbuști, unde, de rând cu speciile de pădure sunt răspândite pe larg și speciile de stepă: arbuști – porumbarul, păducelul, iar din ierburi – păiușul, bărboasa, coada șoarecelui.

O răspândire mai mică o au pădurile de carpen, care sunt răspândite în Înălțimea Codrilor. Pe alocuri se formează formațiuni forestiere cu carpen și stejar.

În văile Nistrului și Prutului s-au păstrat mici păduri de luncă, componența floristică a cărora o formează așa arbori ca plopul, salcia, arțarul, stejarul, ulmul. Subarboretul e alcătuit din mure, călin, crușin, iar din leane – vița de vie sălbatică.

Vegetația de fâneață ocupă, de asemanea, suprafețe mici și e răspândită în văile râurilor. Învelișul vegetal al fânețelor inundabile, caracteristice mai ales pentru luncile Nistrului, Prutului, Răutului este format din graminee și diferite ierburi (firuța, iarba câmpului, cinci – degete ).

În locurile cu umeditate sporită cresc ciperaceele, iar pe sectoarele de luncă înmlăștinite predomină desișurile de stuf, papură, țipirig. În bazinele acvatice se întâlnește nufărul galben, săgeata apei, broscărița.

Pe povârnișurile supuse eroziunii și alunecărilor de teren e răspândită vegetația xerofită. Vegetația de stepă acoperea în trecut două regiuni separate ale Moldovei – stepa Bugeacului (la sud ) și stepa Bălțului (la nord). Învelișul ierbos a acestor stepe reprezintă un covor de păiuș și negară în amestec cu o serie de specii ierbacee.

Diversitatea condițiilor naturale și belșugul de hrană în trecut au condiționat dezvoltarea în Moldova a unei lumi animale, care servea strămoșilor noștri pentru dobândirea cărnii, blănurilor, pieilor. În prezent, însă, ca și flora, e mult mai săracă. Creșterea populației și aratul pământurilor, vânatul intensiv au dus la reducerea numărului multor altor specii. În componența faunei republicii predomină speciile care se întâlnesc pe teritoriile vecine ale Ucrainei și României precum și în multe țări Vest – Europene și Balcanice.

Pe teritoriul Republicii Moldova își găsesc hotarul de est, de răspândire multe specii Vest – Europene (r. Nistru) și hotarul de vest pentru multe specii de origine Est – Europeană (r. Prut). Aceasta și este una din particularitățile specifice ale faunei ținutului nostru.

Republica Moldova, având un fond forestier de numai 11.7% din teritoriu – 394,4 mii ha, inclusiv 325,4 mii ha păduri sau 9.6% din teritoriu – este una dintre cele mai puțin împădurite țări din Europa.

Volumul total al masei lemnoase al acestui fond este de 35.14 mln m3, revenind câte 0.075 ha pâduri și câte 8.1 m³ masă lemnoasă pe cap de locuitor. Fondul forestier al Republicii Moldova cuprinde circa 800 trupuri de pădure cu suprafața de la 5 la 1500 ha neuniform dispersate pe teritoriul țării. Cele mai întinse suprafețe de pădure se află în zona Codrilor, pe Podișul Central al Moldovei.

Raioanele situate în această zonă au cel mai mare grad de împădurire, spre exemplu în raionul Strășeni pădurile ocupă 30.6%, Călărași – 23.9%, Hâncești – 22.0%, Nisporeni – 15.8% și Orhei – 15.3%. Cu mult mai restrânse sunt suprafețele împădurite în zona de silvostepă. În raionul Glodeni cu păduri sunt acoperite doar 10.4% din teritoriu, Fălești – 2.2%. La acest capitol rămân mult în urmă raioanele situate în stepa Bugeacului: Taraclia – 3.4%, Ciadâr-Lunga – 5.2%, Cimișlia – 5.7%, Comrat – 6.4% și Cahul – 9.4%.

Anume raioanele din nordul republicii și din zona de stepă din sudul ei menționate mai sus dispun de cele mai mari rezerve de pământ pentru împădurire. Din suprafața totală a fondului forestier a Gospodăriei Silvice de Stat Bălți doar 75.7% sunt împădurite, din Glodeni – 76.9%, Telenești – 75.1%, Râbnița- 66.2%, Cimișlia – 59.6%, Iargora – 76.3% și Cahul – 76.1%.

În gestiunea organelor silvice de stat se află 345.6 mii ha sau 87.6% din fond. Din acestea pădurile constituie 295.3 mii ha sau 85.6%. Restul terenurilor fondului forestier – 48.8 mii ha sau 12.4% sunt în gestiunea primăriilor, unităților agrcole, etc. Fondul forestier al Republicii Moldova este reprezentat prin cvercinee, care ocupă 140.5 mii ha (47.6%); dintre acestea stejarul – 78.2 mii ha, gorunul – 56.5 mii ha, stejarul pufos – 4,8 mii ha, stejarul roșu – 0.8 mii ha.

Celelalte arborete sunt formate din: salcâmete – 93.9 mii ha (31.8%), frăsinete – 16.6mii ha (5.6%), cărpinete – 9.4mii ha (3.5%), teișuri – 2.9 mii ha (1.0%), plopișuri – 5.7 mii ha (2.1%), rășinoase – 6.2 mii ha(2.3%), făgete – 0.4 mii ha (0.2%), alte specii 10.1 mii ha ( 3.3%).

Condițiile staționale în care sunt amplasate pădurile Moldovei ar putea favoriza dezvoltarea unor arborete înalt productive și stabile. În prezent însă aceste păduri au o productivitate medie. Cele mai productive sunt aboretele de plop (310m³/ha), mai puțin productive – arboretele de salcâm (132m³/ha).

Conform amenajamentului silvic (a.1985) arboretele ce nu corespund condițiilor staționale constituie circa 40% din păduri. Din această suprafață 95% îl ocupă speciile de esență tare – salcâm (52%), carpen (8%), frasin(15%), ș.a.

Structura arboretelor pe grupe de vârstă este în mare măsură dezechilibrată. Arboretele tinere constituie 26.3%, cele de vârstă mijlocie – 43.7%, arboretele preexploatabile – 17.5%, exploatabile – 12.5%. arboretele de vârstă peste 100 ani ocupă circa 6 mii ha, din care: stejarul – 4.9 mii ha, frasinul – 0.6 mii ha, fagul – 0.3 mii ha, carpenul – 0.1 mii ha. Aceste arborete se află în special în rezervații și pădurile parc ale zonelor verzi.

Din structura pădurilor pe consistență observăm că în ele predomină cele de consistență înaltă, iar celor de consistență joasă (0.3 – 0.4) le revin doar circa 2%.

În Republica Moldova există circa 40 de specii de arbori care trăiesc natural. Structura pe specii a pădurilor naturale prezentată în scoate în evidență prepondernța stejarului pedunculat în nordul Moldovei, a gorunului în centrul țării și a stejarului pufos la sudul Moldovei.

Majoritatea pădurilor (166.8 mii ha sau 56.6%) provin din lăstari. Ponderea mare a cvercineelor provenite din lăstari este consecința gospodăririi lor în crâng ce sunt de generație înaltă (3-4). Această gospodărire a avut loc pe parcursul ultimelor secole.

După productivitate, cvercineele se caracterizează prin productivitate superioară – 60948 ha (44%), iar cele de productivitate inferioară – 77575 ha (56%). Vârsta medie a cvercineelor e de 57 ani, iar vârsta medie a cvercineelor de productivitate inferioară este de 66 ani. Arborete mai mari de clasa VII ocupă 37187 ha sau 48%. Structura pe clasa de vârstă la această categorie este dezechilibrată având o pondere mare a arboretelor de peste 70 ani-48%.

Cvercineele de productivitate inferioară cu structura pe clasa de vârstă menționată mai sus, care provin, în temei din lăstar –73% determină starea generală a pădurilor țării. Vârsta medie a salcâmetelor este de 20 ani. Cu o vârstă mai mare de 20 ani avem 40022 ha sau 19.1% din suprafața totală a salcâmetelor cu un volum de masă lemnoasă de 3508.5 mii m³ sau 74.3%. Structura pe clasa de vârstă ne oglindește predominarea arboretelor preexploatabile, exploatabile și peste vârsta exploatabilității.

Structura pe clase de vârstă a salcâmetelor poate servi ca bază la analiza cauzelor fenomenelor de uscare ce au luat amploare în ultimii 4-5 ani. Vârsta medie a frăsinetelor este de 60 ani. Cu o vârstă mai mare de 60 ani avem 7833 ha sau 50.1% din toată suprafața frăsinetelor cu un volum de masă lemnoasă de1860.7 mii m³ sau 62.1%.

Cultura plantelor de câmp este una din ramurile tradiționale ale agriculturii, ea fiind dezvoltată în toate raioanele Moldovei. Principalele culturi cerealiere sunt: grâul de toamnă, porumbul, grâul de primăvară, orzul, secara, meiul. În ultimii ani crește ponderea culturilor leguminoase pentru boabe: soia, mazărea, năutul, fasole.

Suprafețele însămânțate cu culturi cerealiere sunt concentrate la sudul și nordul republicii și se extind pe o suprafață de 830.1 mii ha.

Importanța cinegetică a plantelor de câmp se accentuiază în perioada vegetației când ele asigură adăpost și hrană pentru prepeliță, potârniche, iepure de câmp etc. În condițiile Moldovei cerealele de toamnă ca și de primăvară se coc și se recoltează devreme, când majoritatea puilor de animale sălbatice nu sunt în stare să-și ia zborul sau să se refugieze. Ca rezultat, o mare parte din aceștia pier sub cuțitele și șenilele mașinilor care strâng recoltele, iar cei rămași în viață sunt lipsiți de adăpost și hrană și devin pradă ușoară răpitorilor.

Porumbul care dă în pârg mult mai târziu dă posibilitatea de refugiu pentru puii păsărilor și iepurilor. Însă, în urma folosirii agrotehnicii moderne, spațiul între rândurile culturilor prășitoare, de obicei, rămâine curat lipsit de buruieni, inclusiv cele inofensive agriculturii, dar prețioase pentru păsări cum ar fi mohorul și altele a căror semințe prezintă hrana preferată de prepelițe, potârnichi, fazani. În cazul când lipsesc aceste ierburi scade cu mult importanța culturilor prășitoare pentru vânatul de câmp.

O importanță mai redusă pentru vânatul de câmp îl au lanurile sfeclei de zahăr. Ea se cultivă conform tehnologiei intensive cu aplicarea tot mai redusă a muncii manuale. Toate plantațiile de sfeclă de zahăr sunt concentrate la nordul republicii în zona de silvostepă unde predomină solurile cernoziomice tipice și levigate fertile și cele mai favorabile condiții agroclimatice. Un loc important printre culturile tehnice îl ocupă floarea-soarelui. Ea se cultivă, în fond, în sudul și nordul republicii pe o suprafață de 139.5 mii ha. Masivele de floarea-soarelui în perioada de coacere a semințelor, nu rar devin locuri de adunare și de hrănire a porumbelului de pasaj.

Pomicultura este o ramură tradițională și rentabilă a agriculturii republicii. Plantațiile de livezi ocupă 216.597 ha ceia ce constituie 8.47% din terenurile agricole. Anual, în ramura dată se obține 1.6-1.7 milioane tone de fructe.

În livezile bătrâne potârnichile își făceau chiar și cuiburile, fiind-că aici solul era lăsat sub fânețe, (erau prelucrate numai suprafețele din jurul tulpinii) iar metodele chimice de luptă cu dăunătorii aproape nu se foloseau. Pe marginea livezilor era păstrată adeseori vegetația naturală arbustivă sau arborescentă.

După reconstruirea livezilor care a fost efectuată în anii 60 toți acești factori favorabili pentru vânat au dispărut. În livezile noi, solul, sub arboretul fructifer se întreține ca ogor negru, se folosesc des produsele chimice, se întroduc formele de arbori pitici. În livezi lucrează mașini care fac zgomot. Toate acestea au depreciat livezile din punct de vedere cinegetic. Livezile tinere pot atrage numai iepurii în iernile cu zăpadă mare.

Legumicultura se dezvoltă din cele mai vechi timpuri. Ternurile ocupate de legume atrag potârnichile, fazanii, iepurii. Păsările își au rolul lor folositor nimicind în masă distrugătorii ogoarelor-omizile fluturilor, dăunători și chiar gândacul de Colorado. În legătură cu acestea este destul de rentabil de asigurat condițiile care ar favoriza localizarea galinaceelor pe ogoare. Însă prelucrarea sistematică a terenurilor (prășitul, afânarea spațiilor dintre rânduri, prelucrarea cu chimicale ș.a.) creează piedici pentru viețuirea normală a vânatului în aceste terenuri.

Suprafața culturilor furajere în Moldova ocupă 28.1%, din suprafața totală a terenurilor agricole. Ele au un rol destul de important pentru vânat în perioada de toamnă târzie și iarna, când otava crescută îndeplinește rolul de hrană și adăpost.

În timp de vară, însă prin faptul că acestea se cosesc mai devreme ca cele cu spic, ele devin locul de pieire a unui mare număr de tineret, pricinuit de tehnica de strângere a recoltelor.

Plantațiile de vie sunt amplasate în centrul și sudul republicii constituind 205,463 ha (8.03%) din ternurile agricole. În plantațiile de vie numai toamna târziu, după strângera recoltei pot veni galinaceele pentru a colecta boabele rămase. Iarna în vii uneori vin și iepurii.

La începutul secolului trecut multe din terenurile neâmpădurite ale Moldovei de astăzi au fost ocupate de stepe cu specii edificatoare, cum este negara (Stipa sp.), păiușul de stepă (Festuca valeriaca), în care își făceau cuiburile păsările caracteristice stepei. În zilele noastre, stepa cu fauna și vegetația ei caracteristică a dispărut complet. În procesul de dezvoltare a viticulturii și pomiculturii au fost supuse terasării 25 mii ha de pante care serveau drept pășune. Suprafața pășunilor în Moldova este de 345.1 mii ha, având ponderea de 10.3%. Însemnătatea lor în viața vânatului este evidentă, dar în același timp este grav afectată de densitatea mare a vitelor și oilor.

Fânețele sunt terenuri agricole acoperite cu vegetație ierboasă ce se cosesc pentru fân, furaje, masă verde. Ele constituie 3.7 mii ha, având o pondere de 0.1%, fiind răspândite, în văile râurilor Nistru, Prut și Răut. Învelișul vegetal e format din graminee și diferite ierburi: firuța (Poa trivalis), trifoi alb (Trifolium repens) ș.a. Pe sectoarele mlăștinoase predomină stuful, papura ș.a. Pajiștile se folosesc mai mult ca pășuni și mai puțin ca fânețe.

Perdelele de protecție sunt plantații forestiere artificiale, care servesc pentru ocrotirea terenurilor agricole, bazinelor de apă ș.a., împotriva acțiunii nefavorabile a factorilor naturali. Perdelele de protecție de la marginile câmpurilor din asolamente, viilor și livezilor apără plantele de vânturi și de temperaturi joase, micșorează eroziunea solului, rețin omătul, păstrează umezeala, îmbunătățesc microclima. Perdelele de protecție de-a lungul râpilor, vâlcelelor, văgăunilor ș.a. reglează scurgerea apelor, fixează solul, previn eroziunea lui și alunecările de teren ș.a. Perdelele de protecție create de-a lungul canalelor de irigare sunt destinate pentru lupta contra evaporării exagerate a apei, întroienirii, vânturilor uscate; cele de pe malurile râurilor, iazurilor, bazinelor de apă le apără de înnămolire, întăresc malurile.

Perdelele de protecție își joacă rolul lor pozitiv pentru vânat, numai în cazul când sunt dese, au subarboretul dezvoltat, iar numărul rândurilor nu ieste mai mic de 4. Dacă măcar 30% din lungimea totală ar fi lăsate fără rărire și curățire și s-ar respecta regimul de interzicere față de pășunat, a popasurilor turistice, construirea stațiilor pentru tehnica agricolă, etc., atunci această parte a perdelelor de protecție ar juca rolul său pozitiv pentru vânatul de câmp.

Vertebratele Republicii Moldova sunt reprezentate în următoarea componență: clasa Mammalia – 67 specii incluse în cinci ordine; clasa Aves – 243 specii,17 ordine; clasa Reptilia – 14 specii, 2 ordine; clasa Osteychties – 75 specii, 9 ordine; clasa Ciclostomata – 1 specie, 1 ordin. Din nevertebrate sunt prezente clasele: Insecta, Bryota, Mollusca, Arthropoda, cu 33 ordine.

Complexele faunistice cu cea mai sporită diversitate specific, se întâlnesc în zona pădurilor de nord, în luncile Prutului și Nistrului, lacul Beleu și altele. Pădurile de tip Codru reprezintă un interes național, dar și internațional, având în vedere că fac parte din extrema de est a extinderii acestor tipuri de biocenoze.

Ele și formează habitatele speciilor de bază ale vertebratelor și nevertbratelor terestre, în special de origine europeană.

Ornitofauna din zona umedă a luncii Prutului la fel capătă o importanță primordială, ca parte componentă a complexului ornitofaunistic semiacvatic și de baltă din zona umedă a Deltei Dunării.Situația actuală a multor specii de plante și animale luate sub ocrotire este tensionată sau extremală manifestându-se prin efectivul numeric și densitatea scăzută a populațiilor, limitarea ariilor naturale de populare a speciilor, adaptarea lor la condiții de habitate nespecifice etc.

Fauna sălbatică de interes cinegetic este compusă din opt specii de mamifere, și 35 specii de păsări.Păsările acvatice și de baltă prezintă inters deosebit doar în timpul pasajului de toamnă, când apar pe meleagurile noastre într-un număr relativ mare. Dintre păsările terestre fazanul și potârnichea ar putea să devină speciile principale de vânat.

Dintre mamifere, o valoare deosebită pentru gospodăriile de vânătoare o pot prezenta, cerbul comun, căpriorul, mistrețul și iepurele de câmp.

Starea actuală și tendințele în gestionarea gospodăriilor cinegetice.

Primele mențiuni despre privind protecția faunei de interes cinegetic, le întîlnim în relatările comerciantului venețian, care în urma călătoriilor în imperiul mongol a întâlnit suprafețe cultivate pentru hrana animalelor sălbatice și adăposturi necesare supraviețuirii în timpul perioadei reci a anului; a găsit unele reglementări privind perioadele de prohibiție între lunile martie și octombrie; și a observat luarea unor măsuri de protecție a fondurilor cinegetice cu ajutorul unor paznici.

În Europa feudală, unele tradiții și obiceiuri de practicare a vânătorii au luat amploare favorizând aristrocrații, și clasa nobilă. Ideea de protecție și îngrijire lipsea totalmente, însă treptat, s-au pronunțat acțiuni de nimicire a carnivorelor, spre exemplu recoltarea lupilor, pisicilor sălbatice și a vulpilor etc.

În secolul XV și secolul XVI, în Europa, se insistă pe fortificarea legăturii faunei de interes cinegetic cu proprietatea funciară. Au fost create rezervații unde animalele sălbatice au fost protejate pentru a asigura partide de vânătoare nobilimii. Unele acțiuni efectuate în secolele XVI-XVIII erau destinate facilitării recoltei faunei de interes cinegetic, cât și în vederea asigurării condițiilor de reproducere a acestora.

În Europa de Apus se observă reproducerea artificială și lipsa măsurilor de îmbunătățire a mediului, însă în Europa de răsărit măsurile de îmbunătățire a amediului erau prioritare și abia în secolul XIX se constată apariția primelor rezervații și gospodării cinegetice.

Conform literaturii de specialitate se cunoaște că la începutul sec.XX au apărut două concepții cu privire la proprietatea faunei de interes cinegetic și anume, în America fauna de interes cinegetic era administrată și gestionată de către stat, iar în Europa era prezentă autogestionarea și întreținerea de către proprietarul terenului. Diminuarea continuă a efectivelor de vânat a condus la îngrijorare, ceea ce a presupus conservarea faunei de interes cinegetic.

Președintele Americii T.Roosvelt, afirma că resursele cinegetice necesită utilizarea rațională, astfel a lansat lozinca: „ocrotirea prin folosirea înțeleaptă”.

Conform concepției americane era stabilit că resursele naturale constituie un tot întreg, o unitate, iar păstrarea lor se putea efectua prin folosirea rațională ca o responsabilitate publică, însă proprietatea privată asupra lor constituia o chestie de încredere publică, iar știința având rolul de instrument al responsabilității date. Strategia și politica americană de gestionare a faunei de interes cinegetic promovează ideea că fauna cinegetică a terenurilor forestiere are posibilitatea de a fi administrată de către autoritatea publică, însă terenurile deschise (pășuni, terenuri agricole ș.a) să fie gestionate de către proprietari privați, însă sub reglementarea statului.

A.Leopold este de părerea că „oamenii de știință, dar și vânătorii sportivi realizează că o conservare eficientă presupune pe lângă o bază legislativă, o conștientă administrare a mediului, care ar asigura într-o mare parte atât resurse de hrană, cât și adăpost pentru fauna de interes cinegetic”.

Diminuarea faunei de interes cinegetic, multitudinea transformărilor din structura vegetației, poluarea și industrializarea, în ultimul secol, în țările Europei de Vest, a condus la apariția grijilor care au stat la baza fundamentării unor legi mai stricte.

În Franța, în secolul XX, a fost constituit Planul de gestionare, care se preocupa de valoarea trofică a arboretelor pentru fauna cinegetică, spre exemplu au fost delimitate anumite suprafețe de cultură în vederea asigurării hranei animalelor sălbatice, cu semințe și fructe; plantarea arborilor fructiferi, realizarea unor suprafețe de lăstăruș, construirea locurilor de adăpat și a hrănitorilor etc.

Pe parcursul istoriei cinegetice, princiipiile și normele ce stau la baza administrării și gestionării fondurilor cinegetice au fost supuse unor schimbări de amploare, astfel în cele ce urmează vom desfășura modul de administrare și gestionare a gospodăriilor cinegetice la nivel internațional.

Italia– Legea în care este indicat modul de gestionare și administrare a gospodăriilor cinegetice este Legea Nr.157 din 1992, aceasta este o Lege – Cadru pe care toate regiunile din Italia au aprobat-o elaborând propriile legi. Conform Legii Nr.157 din 1992 fauna „constituie patrimoniul indispensabil al statului și este păstrată în interesul comunității naționale și internaționale”. Practicarea vânătorii este autorizată „cu condiția că ea să nu fie un impediment în conservarea faunei sălbatice și să nu provoaece pagube reale producției agricole”, din acest considerent toate spațiile naturale trebuie să facă obiectul unor prognozări și administrări a vânătorii.

Disocierea dintre dreptul de vânătoare și dreptul de proprietate este prezentă încă din anii 1930. Dreptul de vânătoare îi aparține statului, iar în caz de necesitate îl acordă persoanelor solicitante care îndeplinesc cerințele prevăzute în Legea Nr.157 din 1992. Conform articolului 842 al Codului Civil: „proprietarul unui teren nu este în drept să împiedice exercitarea vânătorii decât dacă terenul este împrejmuit conform reglementărilor prevăzute de Legea vânătorii”.

Vânătorii italieni sunt reprezentați de către Federația Italiană de vânătoare, care a fost creată în anul 1900 și recunoscută în anul 1928. Aceasta are personalitate juridică de drept privat, iar în anul 2000 a modificat statutul și a fost creată Federația asociațiilor vânătorești regionale și provinciile afiliate (Fldc), și totodată a fost creată Federația sportivă (Fidasc) care este recunoscută pentru toate activitățile de vânătoare la care aderă peste 1000 de societăți din Italia.

În Italia sunt prezente diverse categorii de fonduri de vânătoare. În legătură cu faptul că Legea cu privire la vânătoare obligă regiunile să elaboreze planuri teritoriale de vânătoare și să repartizeze toate spațiile naturale (tabelul 1).

Tabelul 1.

Repartizarea spațiilor naturale în Italia

Deținătorul unui permis de vânătoare are acces la un singur fond de vânătoare, doar în urma depunerii unei cereri. Planifcarea fondului de vânătoare, deși este aprobată la nivelul provinciei intră în componența regiunii dar decizia finală este luată de către autoritățile regionale în colaborare cu Ministerul Agriculturii și Ministerul Mediului, precum și cu părțile interesate, cum ar fi vânători, agricultori și apărători ai mediului etc. 

Germania – este o țară cu o multitudine de tradiții și obiceiuri vânătorești, total diferite de cele latine. Aceasta se datorează faptului că o mare parte din suprafața teritoriului Germaniei este acoperită de păduri.

Legislația în domeniul cinegetic se supune Legii federale care este cea a Landurilor și vizează macroregiunile. În Germania sunt cunoscute două tipuri de fonduri de vânătoare (tabelul 2). Pentru deținerea fondurilor de vânătoare trebuie respectate două condiții obligatorii, și anume, prima ar fi ca suma parcelelor în întregul ei să reprezinte o suprafață superioară unei limite stabilite prin lege, iar a doua condiție stipulează că în aceste fonduri să se poată aplica toate metodele de conservare, repopulare, prelevare a vânatului într-un mod responsabil.

Tabelul 2.

Terenuri de vânătoare existente în Germania

Legea Federală stabilește posibilitatea de a diviza un fond colectiv în mai multe ternuri de vânătoare distincte, în cazul în care fiecare din ele depășeșete 250 ha, însă nu trebuie să fie exclus faptul că norma minimă este de 150 ha pentru un fond de vânătoare.

Landurile (macroregiunile) pot cere modificări la unele specii stabilite de Legea Federală. În practică Ministerul competent în acord cu Consiliul Federal (Bundesrat) emite anual o ordonanță simplă și clară în baza datelor deținute, iar datele sunt transmise de la centrul din teritoriu intermediate de landuri, unde stabilește un calendar de vânătoare în care sunt indicate speciile ce fac obiectul vânătorii și perioadele de vânătoare.

România – Fondurile de vânătoare sunt administrate la nivel național și județean prin organisme abilitate. Reglementarea legislativă a activităților de vânătoare este efectuată de către Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor. Administrarea vânătorii din cadrul ministerului este realizată de către Direcția Fond Forestier și Cinegetic, având următoarele atribuții:

Elaborează strategia privind fondul cinegetic al României;

Elaborează metodologia de evaluare a efectivelor de vânat, de calcul al cotelor anuale de recoltare și reglementări de organizare și practicare a vânătorii;

Aprobă propunerile de populare a fondurilor de vânătoare cu noi specii de vânat;

Verifică activitatea cinegetică la toate nivelurile

Acordă licența de funcționare a gestionarilor fondurilor de vânătoare etc.

Organismul de avizare și consultare în domeniul cinegetic pe lângă autoritatea publică centrală este Consiliul Național de Vânătoare, și are următoarele atribuții:

Avizează propunerea de acte administrative ale autorităților publice centrale;

Propune măauri de popularizare și de cunoaștere a activității cinegetice ș.a.

În România, gestionarea și administrarea fondurilor cinegetice de vânătoare este reglementată în Legea Fondului cinegetic și a protecției vânatului, nr.103 din 27 septembrie 1996. Fondul cinegetic este compus din unități de gospodărie cinegetică numite fonduri de vânătoare.

Din fondurile de vânătoare fac parte totalitatea categoriilor de teren indiferent de proprietar, delimitate într-un mod eficient pentru a asigura stabilitatea vânatului.

Un fond de vânătoare trebuie să aibă suprafața de cel puțin 5000 ha la câmpie și în Delta Dunării, iar 1000 la munte și 7000 ha la deal (figura 1). Suprafața minimă necesă pentru un membru vânător este de:

150 ha în zona de câmpie și în Delta Dunării;

350 ha în zona de deal;

400 ha în zona de munte.

Figura 1. Suprafața minimă necesară pentru diverse zone.

Fondurile de vânătoare pot fi atribuite spre gestionare și administrare organizațiilor vânătorești legal constituite din România, unităților de învățământ, administratorului pădurilor statului, unităților de cercetare științifică cu profil cinegetic denumiți gestionari ai fondurilor de vânătoare.

Asociația Generală a Vânătorilor și Pescarilor Sportivi din România (A.G.V.P.S.) este persoana juridică de utilitate publică ce asigură îndeplinirea atribuțiilor stabilite de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură, în scopul gestionării durabile a vânatului din fondurile de vânătoare atribuite în gestiune organizațiilor afiliate potrivit legii.

Conform Legii regnului animal Nr 439 din 27.04.1995 „gospodăria cinegetica constituie suprafața de teren de vânătoare îngrădit sau neîngrădit , cu o arie de peste 200 ha de teritoriu silvic sau agricol unde se desfășoara activități de gestionare a gospodoriilor cinegetice unde se creează remize, sărării, adăpătoare și alte instalații provizorii pentru dezvoltarea stabilă și durabilă a faunei cinegetice și în care se efectuează vânătoarea”.

În Republica Moldova cadrul legislativ care reglementează activitatea gospodăriilor cinegetice este :

Codul funciar, 1991;

Legea privind protecția mediului înconjurător, 1993;

Legea regnului animal și Regulamentul gospodăriei cinegetice, 1995;

Codul silvic, 1996;

Legea privind fondul ariilor naturale protejate de stat, 1998;

Convențiile internaționale referitoare la domeniul gospodăriei cinegetice, la care Republica Moldova a aderat:

Convenția privind conservarea vieții sălbatice și a habitatelor naturale din Europa, adoptată la Berna la 19 septembrie 1979;

Convenția privind zonele umede de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, 2 februarie 1971;

Convenția privind diversitatea biologică, adoptată la Rio de Janeiro, 5 iunie 1994;

Convenția privind conservarea speciilor migratoare de animale sălbatice, adoptată la Bonn, 23 iunie 1979;

Convenție asupra zonelor umede, de importanță internațională, în special ca habitat al păsărilor acvatice, încheiată la Ramsar, la 2 februarie 1971, sub egida UNESCO și amendată prin Protocolul de la Paris, din 3 decembrie 1982;

Legea nr. 58/ 13.07.1994 pentru ratificarea Convenției privind diversitatea biologică, semnată la Rio de Janeiro, la 5 iunie 1992;

Gospodăria cinegetica este ramura de folosire, protecție și reproducere a fondului cinegetic de stat. Fondul cinegetic unic al Republicii Moldova este constituit din animalele sălbatice de interes cinegetic și terenurile de vânătoare, care constituie unitatea economică a gospodăriei cinegetice. Conform definiției „terenurile de vânătoare reprezintă terenurile fondului funciar, al apelor și cel silvic, care este habitatul animalelor aflate în condiții de libertate”.

Pe teritoriul Republicii Moldova putem întâlni terenuri unde nu poate fi efectuată vânătoarea, aceastea sunt: rezervațiile științifice, peisagistice, parcurile naționale, monumente ale naturii etc.

Înființarea gospodăriilor cinegetice de importanță republicană se face doar prin hotărârea Guvernului, iar prin decizia autorităților administrației publice locale se înființează gospodăriile cinegetice de importanță locală (figura 2).

În figura ce urmează vom prezenta modul de divizare a terenurilor de vânătoare.

Figura 2. Divizarea terenurilor de vânătoare.

Republica Moldova – Conform Anexei 1 a Legii cu privire la regnul animal „gestionarea gospodăriei cinegetice în fondul silvic de stat și controlul departamental asupra acesteia sunt efectuate de către autoritatea silvică centrală (Agenția Moldsilva)”, iar „gestionarea gospodăriilor cinegetice pe teritoriul preponderent neîmpădurit se efectuează de către Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”.

Agenția „Moldsilva” este autoritatea administrativă centrală din domeniul silviculturii și cinegeticii care efectuează lucrări de majorare, regenerare și conservare, folosire rațională și eficientă a resurselor forestiere, paza, protecția și îmbunătățirea fondului forestier și a fondului cinegetic național (figura 3).

Aceasta este direct subordonată Guvernului Republicii Moldova și își desfășoară activitatea în baza Hotărârii Guvernului Nr.150 din 02.03.2010.

Figura 3. Gestionari ai gospodăriilor cinegetice naționale

Actualmente, terenurile de vânătoare din fondul forestier gestionat de către Agenția „Moldsilva” are în subordine 24 de unități silvice, figura 4.

Figura 4. Unități silvice aflate în gestiunea Agenției „Moldsilva”.

Conform ordinului ASS „Moldsilva” nr.38-P din 16.02.2000 „cu privire la crearea fondurilor de vânătoare”, terenurile de vânătoare din fondul forestier cuprindeau și alte terenuri agricole sau cu altă destinație pe o rază de 500 m de la marginea pădurii. Acest ordin s-a bazat pe Concepția de dezvoltare a gospodăriilor cinegetice naționale.

Ordinul nr.96 din 14.05.2013 „cu privire la crearea fondurilor de vânătoare provizorii gestionate de Agenția Moldsilva și cele atribuite în arendă, precum și aprobarea efectivelor optime pentru principalele specii de vânat” suprafața acestor fonduri de vânătoare a fost revizuită și adaptată la structura administrativ – teritorială actuală.

Fondurile de vânătoare au fost reconstituite în baza suprafețelor gestionate de ocoalele silvice, iar limitele acestora se suprapun în întregime pe limitele de fond forestier de stat administrat de că tre Agenția „Moldsilva”. Au fost reconstituite 86 de fonduri de vânătoare provizorii cu o suprafață de 336 474 ha dintre care o suprafață de 330 562,3 ha este gestionată de către unitățile silvice, și o suprafață de 5 911,7 ha de către arendași.

Cinegetica este știința despre bazele și metodele de administrare a gospodăriei cinegetice, care permit folosirea rațională a faunei de vânătoare. Ca știință separată s-a format la începutul secolului XX. O dovadă în plus ce denotă importanța cinegeticii în echilibrul biodiversității pe teritoriul republicii și faptul că problema în cauză se află în vizorul științei noastre.

Cinegetica contemporană elaborează probleme ce țin de ocrotirea faunei, sporirea productivității populațiilor speciilor de vânat (mamifere, păsări) și îmbunătățirea calității producției vânatului.

Referindu-ne la republica noastră putem doar menționa că primii pași de activitate în domeniul cinegetic țin de începutul aclimatizării și reaclimatizării unor specii de mamifere și păsări, prin anii ’50 ai secolului XX. Acest proces revine perioadei 1950-1954, când în zona Codrilor Centrali au fost aduși 369 de câini enot. Se presupunea obținerea unui profit din blana acestui carnivor, însă nu s-a ținut cont de faptul că în condițiile cu ierni blânde, blana câinelui enot își pierde calitatea, iar animalul devine un element străin faunei noastre care aduce pagube lumii animale.

După dispariția cerbului nobil, pe la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX, între anii 1954-1977 a fost adus maralul de Ascania, un hibrid al mai multor subspecii de cerb nobil, în număr de 99 animale și pus în libertate în zona Codrilor Centrali. În aceeași perioadă (1959-1983) în Codrii Centrali au fost puși în libertate 156 de cerbi cu pete din Extremul Orient. Ulterior în aceeași zonă a fost colonizat și cerbul nobil, în număr de 169 de indivizi.Ce se putea de așteptat de la acest amalgam de forme, care populau în unele și aceleași ecosisteme silvice sau în apropiere una de alta? Analiza retrospectivă a procesului de naturalizare a cerbilor a demonstrat că amestecul acestor trei forme are loc odată cu mărirea efectivului de cerbi. Primele informații despre hibridizare au fost obținute de la pădurari și paznici de vânătoare. Ei întâlneau cerbul nobil însă cu pete și alte semne improprii speciei. Acest proces a fost confirmat și de noi, pe teritoriul rezervațiilor științifice „Codrii” și „Plaiul Fagului”.

Fenomenul a apărut în rezultatul aclimatizării nechibzuite a diferitor forme de cerbi și gestionarea neprofesională a gospodăriei cinegetice.

Republica Moldova nu este atât de bogată în păduri ca să ne permitem să colonizăm câteva forme de cerbi. Prin urmare, necesitatea de a avea o populație viabilă de cerb nobil și retragerea celorlalte forme de cerbi din zona Codrilor Centrali este evidentă.

Dintre păsări a fost aclimatizat fazanul. În anii 1949-1961 în gospodăria de vânătoare de la Copanca au fost puși în libertate 510 fazani. După înființarea fazanariului de la Talmaza, cu concursul Societății Vânătorilor și Pescarilor din Moldova, a apărut posibilitatea aclimatizării acestor păsări. Implementând metodele recente de creștere a acestei specii, gospodăria a devenit cunoscută în Europa. Fazanul poate deveni o specie principală de vânat cu pene în zonele de Sud și de Centru ale republicii.

Iepurele-de-câmp este specia principală de vânat pe tot teritoriul republicii. Modalitatea de vânătoare, când fiecare câmp însămânțat, pârloagă, plantație multianuală (vii, livezi), arătură, sunt cutreierate de diferite grupe de vânători în lung și în lat de câteva ori, unde să se mai ascundă bietul iepure? Dacă dorim să avem o densitate de cca 100-150 de iepuri la 1000 ha e necesar să începem cu organizarea zonelor de protecție pe cca 30% din suprafața moșiei comunei, să vânăm o singură dată pe an terenurile destinate pentru vânătoare, să efectuăm combaterea braconajului și a animalelor dăunătoare, să controlăm folosirea erbicidelor și îngrășămintelor minerale în agricultură etc.

CAPITOLUL II. MATERIALE ȘI METODE

Administrarea gospodăriilor cinegetice este o activitate prin care se exploatează durabil o resursă naturală regenerabilă. Este percepută astfel de managerii în materie, care urmăresc în permanență evoluția populațiile animalelor sălbatice, atât din punct de vedere calitativ, cât și cantitativ. Cu ajutorul metodelor de evaluare a efectivului animalelor de interes cinegetic se stabilesc cote anuale de vânare, diferențiate pentru speciile de vânat pe sexe, vârstă și pe categorii de calitate, urmărind menținerea în permanență a unor efective optime de vânat. Totodată se urmărește ca populațiile animalelor sălbatice de interes cinegetic să fie viabile, cu o productivitate sporită și o cotă de extragere maximă a vânatului, pe de o parte și un prejudiciu minimal cauzat agriculturii și silviculturii.

Evidența faunei de vânătoatre este una din metodele de dirijare și reglare științifică, destinate valorificării raționale a potențialului cinegetic. Condițiile climaterice și edafice din republică sunt favorabile pentru dezvoltarea culturii vânatului. O bună gospodărire a fondului cinegetic ar oferi posibilitatea de a mări considerabil efectivul animalelor de interes cinegetic și a profitului.

Este cunoscut faptul că speciile de animale de interes cinegetic folosesc în mare parte resursele naturale neutilizate de om, sunt o sursă de materie primă și de hrană bogată în proteine de valoare biologică mare.

În ultimele două decenii agrocenozele suferă schimbări structurale, exprimate prin parcelarea pământului cu o diversitate mai mare a culturilor agricole, dispariția monoculturilor, scăderea presing-ului chimic, apariția pârloagelor etc. Acești factori sunt foarte variabili pentru o creștere esențială a faunei și anume a vânatului cu blană, în special a iepurelui de câmp. Însă atitudinea neconștientă a unui contingent de persoane față de animalele de interes cinegetic, acțiune cunoscută ca braconaj, iar uneori și neprofesionalismul specialiștilor din domeniu și a factorilor de decizie se resfrânge negativ asupra efectivului animalelor sălbatice. Prezența excesivă a răpitorilor, îndeosebi a vulpilor, câinilor și pisicilor hoinare și sălbatice în fondurile de vânătoare, conduce la micșorarea efectivului de vânat. Este constatat că hrana preferată a unor mamifere și păsări răpitoare sunt șoarecii și atunci când ei sunt în număr mic, în special primăvara, suferă cel mai mult puii de iepuri. Așa s-ar putea explica faptul că uneori se văd atacând iepurii tineri de păsări răpitoare, considerate inofensive, cum ar fi șoricarul comun, șoricarul încălțat, care pot fi destul de numeroase în perioada pasajului. Aceste răpitoare au o influență deosebit de ofensivă în faza densității minimale care se observă în populațiile iepurelui de câmp în ultimii ani pe întreg arealul speciei și deasemenea în Republica Moldova. Neutralizarea acestor factori negativi și implementarea recomandărilor necesare vor da posibilitatea de a administra și gestiona gospodăriile cinegetice la un nivel eficient.

Obiectul inventarierii îl reprezintă vietăți mobile și sălbatice ceea îngreunează procesele privind măsurarea și interpretarea rezultatelor obținute în diferite fonduri de vânătoare. Inventarierea sau evaluarea vânatului are în vedere constatarea calitativă, structurală și cantitativă a stocului existent într-un anumit fond de vânătoare, precum și stabilirea cantitativă, structurală și calitativă a hranei naturale și a adăposturilor. Determinarea numerică, structurală și calitativă a animalelor de interes cinegetic dă posibilitatea aprecierii progresului sau regresului în managementul gospodăririi fondurilor de vânătoare.

Estimarea densității și structurii populației animalelor de interes cinegetic constituie baza amenajării cinegetice și permite o justă diagnosticare a productivității acesteia. Metodele de evaluare clasice a efectivelor reale de animale sălbatice, utilizate în practică sunt diverse, ele sunt în strânsă dependență cu scopul urmărit, specia care reprezintă obiectul evaluării, condițiile climaterice, numărul populație etc. Conform acestor considerente, autorul Comșia A.M. propune trei metode de evaluare și anume:

Recensământul;

Perimetrele de probă;

Indicii.

Actualmente, managementul cinegetic dispune de metode perfecționate de determinare a mărimii efectivelor reale și optime de vânat, folosindu-se lucrarea de evaluare a efectivelor de vânat care se efectuează în fiece primăvară. Prin intermediul acestei evaluări se constată stocul de reproducere existent rămas după sezonul de vânătoare.

Metodele clasice de evaluare a efectivelor reale de vânat sunt:

Observația directă;

Citirea urmelor;

Suprafața de probă.

Pentru realizarea scopului urmărit în această lucrare evaluarea densității populației animalelor de interes cinegetic am utilizat metodele clasice de evidență și anume:

Parcelele de probă cu gonaș sau traseele (rute);

Recensământul cu câinele, la locurile trofice;

După urme.

Pentru o evidență obiectivă parcelele de probă prezentau stațiuni reprezentative pentru fondul de vânătoare, alcătuind nu mai puțin de 20 – 25% din suprafețele fondului, reprezentând fondul în întregime. Suprafața parcelelor de probă variază de la 30 – 100ha în dependență de suprafața câmpurilor și mozaicitatea landșafturilor. În unele cazuri este rațional ca parcela de probă să reprezeinte câteva stațiuni. Evidența se efectuează la numere, lateral și de gonaș.

Rutele au fost trasate traversând, proporțional suprafețele, stațiunile ce reprezintă fondul de vânătoare. Astfel au fost aplicate două variante:

Evidența în panglică, când traseul de evidență de circa 10 km și o lățime de 100 m cu distanța dintre numărători de 20 m;

Trasee individuale, pentru fiecare numărător se practică minimal 2 – 3 trasee a câte 2 – 3 ore. Pentru calcul se aplică indicele densității după Milanov Z, 1993 și anume:

unde:

I – Este numărul de iepuri ridicați pe traseul reprezentativ de către un numărător,

t – este numărul de ore pe traseu.

Densitatea iepurelui de câmp astfel calculată la 100 ha se corelează maximal cu densitatea absolută pe terenul estimat ( r = 0,743).

Concomitent au fost înregistrate urmele de activitate (urmele, culcușuri, excremente, gradul de afectare a puieților de arbori, subarboretelui), și anchetele colaboratorilor AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”, Inspectoratului Ecologic de Stat, vânătorilor din teritoriu.

Cercetările au cuprins întreg teritoriul republicii, fiind efectuate în 32 de raioane, reprezentând fonduri de vânătoare cu diferit grad de bonitate. Evaluare efectivului iepurelui de câmp, vulpii și potârnichii, a fost efectuată pe parcursul anului, în perioada aprilie – noiembrie, înregistrându-se efectivul de reproducere a populației de iepuri în perioada de primăvară și stocul de toamnă a vânatului cu blană și potârnichii.

Cunoașterea efectivului de reproduce a speciilor de vânat este necesară pentru a calcula sporul probabil, care poate fi toamna anului curent, înainte de începutul sezonului de vânătoare și a elabora măsurile de gestionare a gospodăriilor cinegetice.

Evaluarea efectuată în a doua jumătate a verii și toamna are ca scop cunoașterea efectivului real și sporul anual pentru planificarea rațională a cotei termenilor și strategiei de recoltare. Repetarea consecutivă a inventarierei dă posibilitatea aprecierii dinamica multianuală a populațiilor animalelor cu blană și cu pene, și pronosticarea parametrilor populaționali a speciilor stocate.

CAPITOLUL III: PERSPECTIVELE DEZVOLTĂRII GOSPODĂRIEI CINEGETICE DIN CADRUL SVPM

3.1. Analiza modului curent de administrare și gestionare a gospodăriei cinegetice de către SVPM.

În Republica Moldova vânătoarea este o îndeletnicire sportivă și se permite în condiții și termeni prevăzuți prin Lege. Persoanele care practică acest sport se numesc vânători și trebuie să fie bine instruiți din punct de vedere al tehnicii securității, al cunoașterii comportamentului vânatului, dar și din punct de vedere al eticii vânătorești, adică, să cunoască și să posede arta culturii cinegetice.

Terenurile de vânatoare împădurite sunt gestionate de către „Agentia Moldsilva”, iar terenurile de vânătoare deschise – de către AO „Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”.

Data fondării Societății Vânătorilor și Pescarilor din Moldova este considerată 12 iunie 1875. Despre aceasta ne relatează acum 134 de ani „Îndrumarul societăților de vânătoare din Imperiul Rus”, în care este specificat că „Societatea de vânătoare din Basarabia este reorganizată în secția din Basarabia a Societății imperial pentru înmulțirea animalelor de interes cinegetic și industrial și pentru vânătoarea corectă”.

Începînd cu anul 1918, este menționată denumirea „Societatea vânătorilor din Basarabia”, care întrunea mai multe organizații județene și locale în cadrul centrelor administrative și localităților, având fiecare statut propriu, reguli de vânătoare.Prin dispoziția nr.671 din 05.07.1946 Consiliul de Miniștri al RSSM a aprobat Statutul Societății Moldovenești a vânătorilor și Pescarilor, care în 1994 la Congresul ordinar a fost reorganizată în Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Moldova (SVPM).

Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova, a fost înregistrată la data de 05 august 1998 ca Asociație Obștească, anterior aflîndu-se în posesia statului, sub un numărul de identificare și cod fiscal 17150 atribuit la data de 01 iulie 1998, prima perioada de impozitare fiind 1 iulie 1998 – 1 august 1998.

Asociația Obștească „Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova", este o organizație obștească, benevolă, independentă, autoadministrată, constituită pe baza deciziei libere a cetățenilor Republicii Moldova, persoanelor fizice din străinătate și apatrizilor care locuiesc pe teritoriul Moldovei, uniți pe baza intereselor comune pentru realizarea drepturilor legitime civile, economice, sociale, culturale etc. și care nu urmăresc scopuri profitabile.

Scopul principal al AO „Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova” este asocierea vânătorilor și pescarilor pentru participarea activă la dezvoltarea vînatului și pescuitului de amatori și industrial în terenurile atribuite Societății Vânătorilor și Pescarilor din Moldova. Societății Vânătorilor și Pescarilor din Moldova acordă susținere administrației publice și participă nemijlocit la opera de educație ecologică a populației, de protecție și folosire rațională a resurselor regnului animal, este în drept să formeze inspectorate ecologice voluntare, în corespundere cu prezentul Statut și de comun acord cu organul central de protecție a mediului și de exploatare a resurselor naturale.

AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova” întrunește persoane fizice, care practică activități în domeniul vînătorii și pescuitului, persoane juridice (asociații obștești), interesate să realizeze scopurile și obiectivele Societății, care confirmă calitatea de membru prin cerere individuală (figura1).

Figura 5. Numărul membrilor SVPM pentru perioada anilor 2009 – 2014.

Calitatea de membru al AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova” este benevolă. Membri ai AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova” pot fi cetățeni ai Republicii Moldova de la vîrsta de 18 ani, persoane străine și apatrizi, care recunosc Statutul Asociației, achită cotizația de aderare și alte cotizații și prestează minimul necesar de muncă. În secțiile de tineret ale Asociației pot participa persoane de la vîrsta de 14 ani.

AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova” constă din 36 organizații raionale și orășenești în cadrul unităților administrativ-teritoriale din Republica Moldova. Societatea Vânătorilor și Pescarilor din mun.Chișinău este cea mai numeroasă, cu un efectiv de circa 3000 de membri. Cea mai mare suprafață de terenuri de vânătoare aparține SVP Cahul- 120 000 ha.

În prezent AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”gestionează terenuri de vânătoare cu o arie totală de 2,5 mln ha, după cum urmează:

păduri și arborete – 140.000 ha

multianuale (livezi, vii) – 380.000 ha

terenuri arabile- 1.450.000 ha

terenuri de baltă- 70.000 ha

alte terenuri (neroditoare) – 150.000 ha.

Speciile cinegetice mai des întâlnite în fondurile de vânătoare atribuite AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”sunt căprioara, mistrețul, cerbul, iepurele de câmp, vulpea, fazanul, prepelița, potârnichea, porumbelul, rața, gâsca, culicii mari etc. Pentru crearea unor condiții favorabile privind creșterea numerică a speciilor de interes cinegetic în terenurile de vânătoare atribuite AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova” vânătorii de rând cu concursul specialiștilor-cinegeticieni și paznicilor de vânătoare se desfășoară anual un volum complex de acțiuni biotehnice. Evidența efectivelor de amenajare, colectarea nutrețurilor, colonizarea terenurilor sunt doar cîteva acțiuni. Reproducerea vânatului este considerată drept activitate de bază a AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”orientată spre sporirea numerică a animalelor sălbatice în terenurile de vânătoare atribuite AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”. Protecția fondului cinegetic are o importanță primordială pentru menținerea și înmulțirea vânatului. Eficiența acestei activități a crescut simțitor concomitent cu concentrarea angajaților titulari și inspectorilor obștești ai A.O. “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”, colaboratorilor poliției, inspectoratelor ecologice, consolidării bazei material-tehnice etc. În figura următoare vom reprezenta conlucrarea A.O. “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”cu anumite structuri (figura 6).

AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”

Figura 6. Structurile cu care conlucrează AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”.

Aderarea A.O. “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova” la Federația Asociațiilor de Vânătoare și Conservare a Faunei Sălbatice din Uniunea Europeană (F.A.C.E.) și la Consiliul Internațional al Vânătorii și al Protecției Vânatului (CIC) înseamnă o realizare importantă în procesul de integrare europeană.

În acest scop SVPM participă la mai multe acțiuni internaționale ce urmăresc scopul familiarizării membrilor societății cu legislația și politica cinegetică a Uniunii Europene, acceptării standardelor europene unice în domeniu, ținînd cont de specificitatea noastră regională în familia europeană.

Totodată au fost inițiate proceduri de semnare a acordurilor de colaborare cu organizațiile vînătorești din România, Bulgaria, Ucraina, Federația Rusă, Belarus, Italia și alte țări.

Reprezentanții SVPM, au participat la Congrese: „Rosohotrâbolovsoiuz”, în 2012, SVP ucraineană în 2011, Uniunea Vânătorilor și Pescarilor din Belarus, 2012.

În anul 2011, cu sprijinul Organizației Vînătorilor Sportivi din România, a avut loc prima ediție a expoziției de trofee de vînătoare. În perioada 2012-2013 au fost încheiate acorduri pentru achiziționarea de fazani din România și Ungaria.

De-a lungul anilor, SVPM colaborează activ cu întreprinderile comerciale „Benelli”, „Fausti”, „Fiocci”, „Italia”, „CZ”-Republica Cehă etc.

A.O. “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din RM” dispune de un personal calificat, în număr de 79 de persoane, iar pentru anul 2015 are următoarea repartizare:

Tabelul 3.

Personalul AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”

Cea mai numeroasă, dar și cea mai importantă secția a A.O. “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din RM” este secția cinegetică care este divizată în Subdiviziuni Teritoriale aproape pe întreg teritoriul Republicii Moldova. Mai jos vom prezenta Subdiviziunile Teritoriale ale SVPM (figura7).

Această figură ne arată interesul sporit al membrilor AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din RM” și anume prin faptul că Societatea are Subdiviziuni Teritoriale aproape în toate raioanele Republicii Moldova, atât la Nord cât și la Sud, atât la Est, cât și la Vest, iar managerii Subdivizunilor Teritoriale conlucrează între ei ceea ce asigură eficiență și continuitate.

Figura 7. Subdiviziunile Teritoriale ale AO “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova”.

În baza metodelor expuse mai sus vom analiza productivitatea gospodăriilor cinegetice din cadrul A.O. “Societatea Vânătorilor și Pescarilor din Republica Moldova” și anume evaluarea animalelor cu blană, evidența densității populației de fazan și potârnichi.

Iepurele de câmp.Cu toate avantajele naturale, pe care le posedă iepurele de câmp, în condițiile actuale pe întregul areal European, în decursul ultimilor decenii numărul lor este declin. Pe parcursul ultimilor 7-8 ani populația iepurelui de câmp este într-o diminuare numerică continuă. Distribuția biotopică a iepurelui de câmp este neuniformă în dependență de tipul landșaftului în diferite zone ale republicii, fiind determinată și influențată de condițiile climaterice, structura landșaftului. Adăpostul, deranjul, prezența prădătorilor au deasemenea o importanță majoră în structura și densitatea populațiilor iepurelui de câmp. Condițiile favorabile în sezonul de toamnă sunt create de livezi, vii slab prelucrate, liziera fâșiilor de protecție, câmpurile de culturi prîșitoare, pârloagele nepășunate. Totodată menționăm prezența unei concentrații a iepurelui de câmp în preajma localităților, mai ales în perioada de toamnă – iarnă.

Reproducerea și factorii limitativi. Este cunoscut faptul că iepurele în condițiile Republicii Moldova se reproduce de 3 ori pe an și numai cca 20% de femele în condiții optimale au patru generații. Ponta a patra are o importanță minoră în stocul de toamnă deoarece nu supraviețuiesc la temperaturile scăzute și fiind o pradă ușoară răpitorilor și diferitor boli. Pentru creșterea numerică a populației este foarte importantă reproducerea efectivă și supraviețuirea progeniturii din generația a doua și a treia.

Estimările efectivelor de interes cinegetic din terenurile deschise efectuate concomitent cu vânătoarea la iepuri în sezonul de vânătoare 2013 – 2014 ne-au demonstrat că în medie pe republică era o densitate de 25 de iepuri la 1000 ha de teren ce ar putea asigura către sezonul de reproducere un efectiv de cca 55 000 de iepuri de câmp. Acele 5 400 de vulpi extrase din efectivul de peste 25 000 ce populează sistemele republicii, sunt destul de insuficiente pentru a duce densitatea acestui important și periculor răpitor la norma ecologică.

Trebuie de constatat că această densitate medie a iepurelui se datorează densității apropiate de cele optimale din gospodăriile cinegetice Briceni, Dubăsari, Râșcani, Sângerei, Ștefan-Vodă (36-38sp/1000ha) și unele fonduri de vânătoare (Colonița 45sp/1000ha, Băcioi 50sp/1000ha, Codru 40sp/1000ha, Mihailovca 40sp/1000ha ș.a), din raioanele centrale, unde densitatea medie lasă mult de dorit (17-18sp/1000ha), întâlnindu-se în ecosisteme cu o frecvență ce nu depășeșete 40-50%. Trebuie să constatăm că determinarea cotei de extragere pentru fiecare fond de vânătoare reieșind din eefctivele reale, cele optimale și sporurile anuale, la rând cu crotalierea pieselor vânat au condus la diminuarea extragerii în acest an de vânătoare a iepurelui de câmp cu cca 4000de exemplare comparativ cu anul 2013 și păstrarea unui stoc de reproducere mai numeros (58 000 exemplare).

Este binevenit faptul că în zilele de vânătoare au fost extrași o mai mare parte din masculi și anume 58 – 69 %. La principalele specii de interes cinegetic vânate îna cest an se constată o cotă de recoltare de cca 50 – 60 % din cele planificate, cu un procent mai mare la fazan (70,5 % ) și foarte redus la gâște (17,4 %). Datele demonstrează prezența procesului destul de periculos de fragmentare a populației iepurelui de câmp, observată în urma cercetărilor din ultimii 5 ani. Astefl de densități sunt caracteristice pentru agroenozele de est a Europei , unde la densitățile de cca 15 – 20 iepuri la 1000ha se recomandă o extragere doar de 25 – 30 % din sporul anual.

În anul 2014 cercetările de primăvară au constatat în fondurile de vânătoare a republicii un stoc de reproducere evaluat la începutul perioadei de reproducere la cca 58 000 de iepruri (cu 18 % mai mare decât anul 2013). Creșterea reală către toamnă a populației în anul curent variază de la un fond la altul și este asigurată, în marea majoritate, de generațiile apărute în perioada martie – august, fiind în medie de 55 % față de stocul de reproduce, asigurînd un spor anual de cca 40 000 iepuri, demonstrând astfel o creștere a efectivului față de cotele anului 2013 cu 19,3 %. În diagrama de mai jos vom prezenta dinamica efectivelor iepurelui de câmp pe parcursul perioadei anilor 2012 – 2014 (figura 8).

Figura 8. Dinamica efectivelor iepurelui de câmp pe parcursul anilor 2012 – 2014

În populația iepurelui de câmp în toamna anului 2014 predomină (2/3) specimeni cu greutate nu mai mare de 3,5 kg și deseori sunt ridicate exemplare tinere cu greutatea până la 2 kg. La estimările de toamnă în zonele de sud și centru o bună parte din specimene ( 30 – 40 %), alcătuiesc generațiile de la sfârșitul verii. În fondurile de vânătoare, de regulă în zonele de reproducere cu o densitate sporită de iepuri (150 – 170sp/1000 ha), în unele raioane ale republicii, unde nu se practică vânătoarea în decurs de 1 – 3 ani, cota indivizilor cu potențial reproductiv maximal (4 – 5 kg) este mai mare. Din cauza vânării intensive, majoritatea iepurilor – 62 % cad înainte de a împlini un an, 22 % – între un an și doi ani, și 16 % din iepuri – după ce depășesc vârsta de 2 ani.

Presing-ul braconierilor, prădătorilor și vânării excesive pe fundalul condițiilor aride de vară din anii precedenți, structurii trofice nefavorabile a landșaftului, au favorizat modificări drastice ale clasterilor de vârste, destabilizând procesul reproductiv și structura populațională a speciei. Analizând dinamica sezonieră din ultii 3 ani (figura 9) ne convingem că sporul anual în condițiile favorabile de umiditate în perioada de primăvară – vară a anilor 2013 – 2014 au stimulat atât eficacitatea reproducerii la primele generații, cât și sporul anual în întregime. În diagrama următoare vom reprezenta sporul reproductiv al iepurelui de câmp în anii 2012 – 2014.

Figura 9. Sporul reproductiv al iepurelui de câmp în anii 2012 – 2014

Dacă în anul 2013 sporul anual ( 55 %) este asigurat din contul generației II și parțial din generația a III – a întârziată (septembrie), în 2014 sporul destul de mare (67 %) îl asigură prima generație (16 %) și esențial generația a II-a și a III-a (mai – iulie), fiind observați la evaluările din noiembrie exemplare cu masa corporală de cca 1 – 1,5 kg reprezentanți ai generației a IV-a (august – septembrie).

Densitatea populației iepurelui de câmp , în perioada estimărilor de toamnă este destul de neuniformă, atât în cadrul unui raion, cât și în diferite zone și raioane, în dependență de mozaicitatea landșaftului și culturile care formează agrolandșaftul, densitatea și spectrul răpitorilor, și grație altor factori de origine antropică. În urma evaluărilor realizate s-a stabilit ca densități maximale ( 80 – 120 indivizi la 1000 ha) de iepuri sunt semnalate în livezi și vii cu suprafețe mai mari de 50 ha, pante împădurite cu salcâniș tânăr, deasemenea pe unele câmpii de culturi prășitoare din raioanele de nord ale republicii, care au în preajmă masive mari de arături proaspete.

Totodată trebuie de remarcat că atât estimările de primăvară și cele de toamnă sunt semnalate sectoare, unde densitatea iepurelui nu depășește cotele de 20 – 25 iepuri la 1000 ha, îndeosebi în raioanele centrale. Sunt înregistrate fonduri de vânătoare unde densitatea iepurelui este și mai mică. Asemenea date vorbesc despre fragmentarea populației, factor destul de periculos dinamicii populației speciei.

Estimările de toamnă (septembrie – noiembrie ) au demonstrat că densitatea medie în zona de Nord este de 55 iepuri, de Centru de – 41,8 iepuri și de Sud – 55,5 iepuri la 1000 de ha.

Această cifră demonstrează o creștere a efectivului de iepuri de câmp în fondurile de vânătoare a terenurilor deschise din republică față de anul 2013 cu cca 19,3 %, mai evidentă în zona de Sud unde se observă o creștere de 19,8 % și o creștere mai mică în zona Centrală – 17,4 %.

Cercetările au arătat că în raza municipiului și în raioanele limitrofe densitatea iepurelui, în stocul de toamnă nu depășește, în unele fonduri de vânătoare 25 – 30 de exemplare la 1000 ha cu toate că pe unele sectoare cu stațiuni trofice optimale și măsuri biotehnice satisfăcătoare densitatea iepurelui de câmp continuă să se mențină la un nivel de 45 – 50sp/1000ha.

În fondurile de vânătoare optimale, unde predomină viile și livezile cu prezență insulară a pantelor împădurite și permanent se duce lupta cu răpitării și braconajului, efectivul iepurelui de câmp atinge densitatea de cca 60 – 80 indivizi la 1000 ha. Mai mare este densitatea iepurelui în zonele de reproducere cu suprafețe de până la 300 ha (160 – 180sp/1000ha) unde vânătoarea este interzisă.

În ultimele decenii ecosistemele agrare în republică suferă schimbări structurale, exprimate prin parcelarea pământului cu o diversitate mai mare de culturi agricole, dispariția monoculturilor, scăderea presing-ului chimic, apariția pârloagelor, înțeloinirea viilor și livezilor etc. Acești factori sunt foarte favorabili pentru o creștere esențială a faunei vânatului cu blană, îndeosebi a vânatului principal în terenurile deschise a iepurelui de câmp.

În pofida acestor transformări din această perioadă în republică se observă o tendință stabilă de micșorare a efectivului mediu al iepurelui de câmp în fondurile de vânătoare și dacă declinul numeric până la anii 1980 era cauzat de instensificarea culturii, atunci către anii 2000 sunt și mai diverși și cu acțiune mai nocivă.

Este important de constatat dacă în raioanele centrale în ultimii 5 ani se observă o anumită stabilitate în dinamica acestui proces apoi pentru raioanele de Nord și îndeosebi pentru cele sudice observăm o continuă descreștere substanțială a densității medii anuale a populației iepurelui de câmp, în special în stațiunile optimale. Peste tot se observă fragmentarea populației, când iepurele în fonduri de vânătoare populează cu densități optimale, doar o parte a fondului, ca regulă, în apropierea urbelor, în rest densitatea populației are valori insuficiente eficacității reproducerii. Potrivit estimărilor efectuate în teren din ultimii ani constatăm că declinul efectivului de iepuri a continuat pe tot teritoriul republicii cu valori minimale în anul 2007 repetat și în anul 2012.

Datele din diagrama de mai jos demonstrează o tendință de creștere a efectivelor de toamnă al iepurelui de câmp în ultimii doi ani în gospodăriile cinegetice din republică. În anul 2010 observăm o tendință de scădere (- 21,4%) a efectivului, destul de pronunțată pentru raionale de nord (-27,3%) care continuă să se manifeste și mai pronunțat și în anul 2011 (-2,7%).

Pentru anul 2012, un an destul de secetos, semnalăm deasemenea o scădere medie anuală de cca 19%, mai evident pronunțată pentru raioanele de Sud (21,8%). Grație stocului reproductiv consolidat după o vânătoare mai puțin eficientă, în sezonul 2012 – 2013 și condițiilor favorabile pentru reproducerea primăvară – vară a ultimilor doi ani, avem o creștere medie anuală de peste 20 % a efectivelor reale (figura 10).

Figura 10. Dinamica densității efectivelor populațiilor de toamnă a

iepurelui de câmp în diferite zone în ultimii 6 ani (2009 – 2014).

Un rol deosebit în limitarea densității iepurelui de câmp în ultii ani (2010 – 2012), cu condițiile climaterice aride și braconajul are o extragere excesivă (>35% din stocul de toamnă) în perioada de vânătoare și numărul mare invaziv în toate zonele a vulpilor 20,1 – 22,5 sp. 1000ha (figura 11).

Figura 11. Dinamica densității medii anuale în populațiile iepurelui de câmp și a vulpii în diferite zone în ultimii 6 ani (2009 – 2014)

Norma ecologică în fondurile de vânătoare este de o vulpe la 50 – 60 de iepuri, însă la noi acest raport este catastrofal pentru iepure (1:2-3).

Totodată datele din diagramă ne arată că în ultimii doi ani observăm tendința slab pronunțată de scăderea efectivelor de vulpi.

Rezultatele estimărilor de toamnă, la iepurele de câmp, ne arată o creștere medie pe republică a efectivelor, către sezonul de vânătoare, față de anul trecut.

3.2 Aspecte economice ale activității cinegetice

Activitatea cinegetică a fost tot timpul aducătoare de venituri, fie materiale (carne, piei, blănuri), fie pecuniare (autorizații de vânătoare, de filmare, de fotografiere etc.). Deci ea a constituit tot timpul o sursă generatoare de valori, care se încadrează în categoria resurselor naturale utile pentru om și societate.

Luând în considerare calitatea vânatului de a fi material biologic viu, care se află într-o permanentă evoluție ontogenetică, există posibilitatea de a asigura o continuitate a activității an de an datorită refacerii resursei.

Permanent însă persistă riscul de a distruge baza productivă prin aplicarea unor metode de gospodărire neadecvate, fie din ignoranță, fie din dorința obținerii unor profituri mari și imediate, mărind nerațional veniturile și neglijând micșorarea cheltuielilor destinate pazei și ocrotirii faunei cinegetice.

Așezarea fizico–geografică a Republicii Moldova e favorabilă existenței unei vaste diversități faunistice. Aceasta crează condiții prielnice dezvoltării gospodăriei cinegetice. Dar spre deosebire de alte țări cu condiții relativ asemănătoare (Ungaria) ramura cinegetică de la noi din țară se află la un nivel destul de jos. Producția cinegetică recoltată pe o unitate de suprafață este de zeci și sute de ori mai mică ca în majoritatea țărilor din Europa, SUA, Canada.

Crearea bazei economice și legislative pentru intensificarea gospodăriei cinegetice în perioada 1975 – 1989 a favorizat acest domeniu și potențialul cinegetic a început să crească. Dar având unele greșeli de la început (fondul cinegetic n-a fost împărțit în fonduri de vânătoare) și întâmpinând alte obstacole pe parcurs care n-au fost înlăturate precum și alți factori apăruți odată cu criza economică și perioada de tranziție spre economia de piață, majoritatea realizărilor inițiale au fost stopate și mai mult ca atât s-a produs un declin brusc în ramura cinegetică.

Astfel principiile de bază ce au produs declinul ramurii cinegetice sunt următoarele:

gestionarea separată a terenurilor agricole și celor silvice ca terenuri de vânătoare (lipsa unei rețele de fonduri de vânătoare);

lipsa cointeresării proprietarilor funciari pentru ridicarea productivității terenurilor cinegetice;

stoparea finanțării semnificative din partea statului, care a existat în perioada 1975 – 1989;

lipsa profitului (ca urmare lipsa interesului din partea Întreprinderilor Silvice de Stat pentru ameliorarea fondului cinegetic); deci cheltuielile și pierderile aduse de vînat sectorului silvic nu se compensează cu veniturile de la beneficiari și de la realizarea producției cinegetice;

lipsa legislației cinegetice conform noilor condiții ale economiei de piață (în special legea fondului cinegetic);

lipsa unui strict control asupra pagubelor aduse fondului cinegetic;

baza tehnico-materială slabă a structurilor de stat care efectuiază paza și

protecția vânatului;

Analizând evoluția tendințelor de bază a ramurii cinegetice din Republica Moldova s-au apreciat principiile de bază ce au demolat mecanismul vechi de gestionare a fondului cinegetic (în perioada anilor 1975 – 1989), care practic a evoluat cu succes ridicând efectivul faunei cinegetice până la nivelul optim și chiar mai sus. Atât sistemul economic cât și modul de gestionare a încetat să mai corespundă odată cu trecerea de la economia centralizată la cea de piață.

Stoparea subvenției de la stat, lipsa unui mecanism concret de acumulare a profitului și de rambursare a cheltuielilor pentru investițiile produse în ramura cinegetică, gestionarea separată a terenurilor agricole de vânătoare de cele silvice au fost principiile de bază care au dus la amorțirea completă a controlului asupra faunei cinegetice cât și la reducerea ei în mari proporții.

Interzicerea vânătorii la copitate în perioada 1996 – 1998 a demonstrat acest lucru deoarece creșterea efectivului de animale a fost nesemnificativă în comparație cu cea care normal ar trebui să fie, cauza principală fiind paza redusă a fondului cinegetic și măsurile neeficiente de reproducere a faunei cinegetice.

Apreciind că dezvoltarea ramurii cinegetice poate fi axată anume pe principiile de arendă, iar impactul acestui mecanism asupra dezvoltării economice poate fi deosebit de amplu și profund, în sensul că el poate produce adevărate mutații în structura economiei, impunând noi direcții de dezvoltare și creând o nouă infrastructură bazată pe principii calitativ superioare.

Principiile de arendă a terenurilor de vânătoare pot fi implimentate prin crearea fondurilor de vânătoare sau prin gestionarea separată a terenurilor agricole de cele silvice. Paralel cu aceste mecanisme se dau și două cazuri care pot duce la anihilarea mecanismului de arendă. Primul este cazul stopării procesului de arendă, al doilea închiderea vânătorii.

Amîndouă cazuri, sunt argumentate prin tendințele unor organizații de a «proteja» fauna. În figura nr.12 am evidențiat potențialii beneficiari ai ternurilor de vânătoare corespunzător variantelor propuse. Și ca rezultat al realizării mijloacelor și cazurilor deschise s-au realizat unele previziuni care se descriu succesiv. De asemenea se enumeră și cauzele care vor duce la aceste previziuni.

În pespectivă pentru cele patru variante posibile de evoluare a ramurii cinegetice și în special se presupun patru perspective privind suprafața arendată, oglindite în figura 12. Pentru prima variantă se prevede o creștere de la început lentă dar care permanent se mărește.

Varianta a doua evoluează brusc de la început, aceasta se explică prin arendarea a unei suprafețe mari de terenuri agricole de către AO„ Societatea Vânători și Pescari din Republica Moldova” și prin posibila arendare a unor suprafețe nesemnificative de pădure. Însa aceasta variantă crează un impediment în dezvoltarea gospodăriilor complexe de vânătoare deoarece fauna de interes cinegetic (capriorul, fazanul, iepurile de cîmp, potârnichea) are nevoie atit de spații deschise, cît și de vegetație forestieră.

În cazul stopării procesului de arendă a terenurilor de vânătoare lucrurile vor rămâine la nivelul actual, dar fără nici o schimbare pozitivă pentru fauna cinegetică.

În cazul închiderii vânătorii este posibilă totuși luarea separată în arendă a terenurilor agricole și o mică schimbare privind arendarea masivelor de pădure dar care este puțin probabilă deoarece legal beneficiarii dați nu vor putea să-și acopere cheltuielile.

Figura 12.Clasificarea mijloacelor de implementare a principiilor de arendă a terenurilor de vînătoare

Este clar pentru toți că la momentul actual și în general, orice lucru poate fi realizat dacă există surse financiare. Deci și redresarea fondului cinegetic depinde de banii disponibili pentru această măsură.

Preveziunile privind implicarea personalului în sectorul cinegetic paralel cu ameliorarea acestui domeniu va fii prezentat în anexa nr.1

Astfel în anexa nr.2 se prezintă suprafața terenurilor de vânătoare corespunzătoare principalelor specii cinegetice conform datelor din Concepția de dezvoltare a gospodăriei cinegetice naționale și prețul pentru un 1ha de teren de vânătoare conform bonității. previziunile privind suma de bani acumulată în urma arendării terenurilor de vânătoare în cazul aplicării variantei I a mijloacelor de implimentare a principiilor de arendă sunt prezentate în anexa 3.

Anexa nr.1.

Anexa nr.2

Suprafața terenurilor de vânătoare corespunzătoare principalelor specii cinegetice conform datelor din Concepția de dezvoltare a gospodăriei cinegetice naționale

Anexa nr.3

Calcule privind suma de bani acumulată în urma arendării terenurilor de vânătoare în cazul aplicării variantei I a mijloacelor de implimentare a principiilor de arendă

După cum se observă cea mai mare sumă de bani se acumulează când se aplică mecanismul de împărțire în fonduri de vânătoare. Ca bază pentru aceste calcule au servit datele din Concepția dezvoltării gospodăriei cinegetice

Pentru varianta a II-a, creșerea venitului în urma arendării terenurilor de vânătoare va fi cu mult mai mică din cauza gestionării separate a terenurilor silvice de cele agricole ca teren cinegetic. Acest mecanism va împiedica organizarea eficientă a lucrului în ramură și prin urmare lipsa cointeresării privind arendarea masivelor mici de pădure (50 – 500 ha) care sunt cele mai preponderente în republică. Iar atribuirea en-gros a terenurilor agricole la un preț mizerabil de 0,03 lei și după cum se încearcă (fără plată) va defavoriza și mai mult intenția de investire în sectorul cinegetic.

Varianta a III-a va duce în cel mai bun caz la oprirea venitului anual (în urma arendării) la nivelul actual.

În cazul închiderii vânătorii (varianta a IV-a) suma acumulată în urma atribuirii terenurilor de vânătoare poate scădea până la zero, din cauza lipsei finanțelor pentru acoperirea plății de arendă și nedorința achitării cotezațiilor de către vânători, deoarece ei nu vor vâna.

Paralel cu creșterea venituli și profitului în urma implimentării principiilor de arendă se va mări și personalul care va fi implicat în sectorul cinegetic.

În același timp odată cu ameliorarea situației în gospodăria cinegetică va crește și interesul față de posibilitățile patrimoniului cinegetic și respectiv prețul pentru terenurile de vânătoare. Dar la moment se aplică strategia prețurilor mici care se numește “strategie japoneză” deoarece sucesul comercial pe care firmele japoneze l-au avut pe piața mondială s-a datorat, într-o primă etapă, prețurilor mici.

SUA cu o gospodărie agricolă intensivă, un mare număr al populației a ieșit pe primul loc în lume în domeniul cinegetic și îl deține sigur necătând la toate descoperirile progresului tehnico – științific. Secretul acestor succese într-o mare măsură este determinat de organizarea și baza economică a gestionării resurselor naturale a SUA, în care gospodăria cinegetică ocupă un loc sigur verificat de timp. Atenția permanentă din partea statului și a societății fac aceste succese destul de argumentate.

Conform revistei “The economic importans of Hunting Wildlife Restoration”, mai mult de 22 mlrd. dolari au fost cheltuiți pentru vânătoare, dar mai efectivă este nota rolului economic al gospodăriei cinegetice aproximativ – 61 mlrd. dolari. Gospodăria cinegetică crează 704601 locuri de muncă, ceia ce constituie 1% din cererea muncitorilor în alte ramuri ale economiei naționale. În total la vânătoare participă 14 mln. oameni cheltuind pentru diferite scopuri 22,1 mlrd. dolari.

Astfel americanii au mai multe dovezi decât înainte, pentru ocrotirea și ameliorarea fondului cinegetic și să acționeze în scopul creșterii profitului de la fauna cinegetică și a pământului în general.

Luînd în considerare toate acestea, pentru implimentarea reușită a principiilor de arendă sunt necesare următoarele măsuri:

crearea unei rețele de fonduri de vânătoare în funcție de zona fizico-geografică și de specia principală de vânat;

interzicerea atribuirii în arendă a terenurilor agricole separat de cele silvice;

promovarea arendării terenurilor de vânătoare de către primari;

în cazuri excepționale, permiterea atribuirii în arendă a terenurilor de vânătoare

primăriilor pentru primii trei ani fără plată;

aprobarea Legii fondului cinegetic care ar reglementa relațiile între arendator și

arendaș, arendaș și proprietarii terenurilor agricole pe care este creat fondul de vânătoare;

În privința gospodăririi fondurilor de vânătoare, gradul de responsabilitate a gestionarilor este diferit, unii limitând întreaga lor activitate doar la îndeplinirea criteriului ecologic, omițându-l pe cel economic. Practic, unitatea dintre echilibrul ecologic și cel economic, dintre eficiența ecologică și cea economică este interpretată deseori unilateral, numai în favoarea celei ecologice.

O astfel de poziție poate fi pusă și pe condițiile precare în care se află infrastructura fondurilor de vânătoare, mai ales a celor aflate în gestionarea asociațiilor vânătorești, departe de a răspunde cerințelor unei gospodăriri raționale durabile, prin care să se asigure resurse financiare necesare autofinanțării logisticii cinegetice.

În condițiile amplificării efortului investițional, printr-un parteneriat public-privat, se poate îmbunătăți și infrastructura fondului cinegetic, extinde aria de servicii turistice bazate pe reglementări precise privind organizarea turismului, în general, a celui cinegetic, în special. În consecință, posibilitățile de valorificare a zonelor cinegetice sporesc, fapt ce se va reflecta și în amplificarea funcției economice a vânătorii.

Drept urmare este necesară optimizarea funcției ecologice cu cea economică, prin respectarea întâietății primei funcții, fără neglijarea celei economice.

Semnificația economică a vânatului derivă din calitatea acestuia de a fi resursă naturală care, indiferent de categoria în care se încadrează, de gradul de folosire sau nefolosire a acesteia, are un caracter restrictiv, limitată în raport cu nevoile umane în continuă creștere și diversificare. De aici rezultă și concluzia potrivit căreia omul poate interveni în exploatarea acestei resurse naturale regenerabile numai în limitele posibilităților de refacere a acesteia.

Dacă în societate resursele ar fi libere și abundente, deci nu s-ar manifesta raritatea lor, atunci nu ar mai fi nevoie de inițierea unor schimburi specifice de substanță, energie și informație între om și natură, adică de exercitarea unei anumite activități economice. De aceea, fiecare individ, societatea în ansamblul ei, trebuie să înțeleagă necesitatea folosirii raționale, a economisirii și conservării patrimoniului natural, a protecției mediului și menținerii echilibrului ecologic, aspecte care privesc și vânatul, dar care ar fi imposibil de realizat dacă nu se are în vedere și criteriul economic.

Numai în condițiile amplificării funcției economice se pot acumula resurse bănești destinate consolidării infrastructurii cinegetice și implicit, afirmării funcției ecologice. De aceea, în opinia noastră, constituirea complexelor de vânătoare cu caracter economic, comercial se impune, mai ales în condițiile globalizării economiei mondiale și ale internaționalizării relațiilor economice.

Dar, această înființare de complexe vânătorești trebuie să se fundamenteze pe o condiție esențială și anume pe existența unor prevederi legale, clare, precise, care să nu afecteze, în nici o măsură, latura ecologică a activității cinegetice, prevederi ce trebuie să fie respectate cu strictețe de către toți beneficiarii care gestionează fonduri de vânătoare, inclusiv de forurile centrale din domeniul cinegetic.

Aceste prevederi trebuiesc legiferate în spiritul legislației comunitare privind desfășurarea activității de vânătoare, al scopului ei principal, adică de menținere a biodiversității faunei sălbatice.

Numai pe un asemenea temei, eficiența economică va putea reflecta starea ecologică a vânatului și va constitui un suport material puternic pentru perfecționarea întregii activități cinegetice.

În republica noastră sunt deja bine conturate problemele cu care se confruntă activitatea de gospodărire durabilă a vânatului și care, urgent, se cer a fi rezolvate. Din cadrul acestei probleme pe prim plan se postează cele referitoare la asigurarea condițiilor fundamentale de existență și de dezvoltare a faunei sălbatice – de hrană, adăpost și liniște.

Pe lângă fundamentarea problemelor practice privind activitatea cinegetică –
evaluarea efectivelor reale și optime, densităților, nivelului cotelor de recoltare, dotării logistice a fondurilor de vânătoare etc., cercetarea științifică cinegetică, prin constituirea unor colective interdisciplinare, ar trebui să-și sporească preocupările și pe linia fundamentării conținutului unor noțiuni teoretice și metodologice, necesare înțelegerii corecte a însăși conținutului vânătorii, ca suport al perfecționării procesului de gospodărire durabile a vânatului.

În acest sens, pe prim plan se postează cele care privesc funcțiile activității vânătorești, specificitatea managementului cinegetic și a eficienței economice, ceea ce ar permite înțelegerea clară a necesității armonizării diferitelor criterii ce stau la baza desfășurării activității cinegetice, s-ar răspunde întrebării de ce criteriul ecologic are prioritate în raport cu celelalte criterii, inclusiv cel economic.

În același timp, este necesară unirea forțelor științifice din domeniul cinegetic cu cele ale economiștilor și ale altor specialiști din diverse domenii de cercetare științifică, pentru elaborarea unui sistem de indicatori de eficiență ecologică și economică în domeniul activității cinegetice, deoarece pătrunderea în tainele faunei sălbatice necesită cunoștințe integratoare, ce aparțin diferitelor domenii ale științelor, ce reflectă diferite fațete ale realității umane. Pe un asemenea suport teoretic, s-ar schimba și opiniile care privesc caracterul inutil al vânătorii sau cele care consideră că, în condițiile economiei de piață concurențială, numai criteriul economic ar avea prioritate, în orice activitate social-economică, inclusiv în cele în care elementul natural este preponderent.

Hrana complementară administrată în perioadele critice ale anului trebuie asigurată în volumul, structura și calitatea impusă de cerințele fiziologice ale diferitelor specii de vânat, cu respectarea exigențelor stabilite de U.E. pe plan sanitar-veterinar.

La aceste probleme fundamentale se adaugă combaterea factorilor antropici negativi, care dăunează vânatului, cu deosebire a acțiunilor de braconaj, ce afectează mărimea efectivelor, structura și calitatea lor, deformând, astfel, dimensiunile reale ale efectivelor de vânat, dar și eficiența economică.

De aceea, perfecționarea sistemului de siguranță a animalelor necesită eforturi atât din partea gestionarilor fondurilor de vânătoare, pe linia întărirea pazei, cât și a statului, care trebuie să vegheze asupra integrității patrimoniului cinegetic național, de care răspunde legal, indiferent de forma de proprietate a beneficiarilor care îl gestionează.

Necesitatea armonizării sistemului de interese dintre instituțiile centrale și locale cu competență în domeniul cinegetic pe linia respectării legislației privind administrarea, gestionarea și gospodărirea vânatului, precum și a intereselor divergente ce se manifestă între subiecții trinomului agricol-silvic-cinegetic pe planul practicării vânătorii și al desfășurării activităților agricole și silvice.

Este necesar să se înțeleagă de către fiecarepurtător de interese specifice, faptul că, indiferent de forma de proprietate a organismelor cu atribuții în domeniul cinegetic sau a exploatațiilor agricole și silvice, vânatul este un bun public de interes național, că el trebuie să existe și să prospere prin unirea eforturilor purtătorilor de interese specifice.

Și acest lucru este posibil, dacă fiecare în domeniul său de activitate respect legislația cinegetică internă și internațională, aplică ad-litteram prevederile legale naționale privitoare la activitatea cinegetică.

De asemenea, este necesar să se soluționeze și alte „conflicte" de interese între instituțiile care administrează fondurile cinegetice și cele care le gestionează efectiv, între beneficiarii fondurilor de vânătoare aparținând Agenția “Moldsilva” și respectiv SVPM.

Astfel de probleme se referă la: pășunatul animalelor domestice, care reprezintă un factor de stres pentru animalele sălbatice; asigurarea ogoarelor de hrană puse la dispoziție de către întreprinderile silvice, în limita contractelor încheiate cu asociațiile de vânători, dar și crearea posibilităților de cumpărare de terenuri, destinate cultivării cu specii de plante preferate de vânat, ceea ce s-ar reflecta pozitiv și în eficiența economică a acestor unități cinegetice; exercitarea unui control de fond asupra unităților cinegetice cu un management cinegetic neperformant, și, dacă este cazul, rezilierea acestor contracte și scoaterea fondurilor la o nouă licitație a fondurilor de vânătoare respective; îmbunătățirea condițiilor de acordare a avizelor privind înființarea de noi organizații vânătorești, la constituirea cărora să participe numai cei care au și calitatea de vânător; necesitatea fundamentării mai riguroase a efectivelor reale și optime de vânat pentru stabilirea unor cote de recoltare, care să reflecte realitățile din fiecare fond de vânătoare, ceea ce impune și elaborarea unor studii de dezvoltare durabilă strict pe principii științifice;

Concluzii și Recomandări

Gospodăria cinegetică are nevoie de noi concepte referitoare la modul în care trbuie să-și organizeze activitatea pentru a se putea adapta cu succes la schimbările semnificative care au avut loc în ultimii ani.

Cea mai dificilă problemă pentru reușita gospodăriei cinegetice este propria ei schimbare, adică trecerea la un sistem de evaluare a performanțelor, a unui sistem de stimulare a angajaților și de recompensare a rezultatelor. Acest sistem managerial vizează cooperarea permanentă a tuturor angajaților, pentru a îmbunătăți starea fondului cinegetic, în scopul asigurării viabilității și profitabilității pe termen lung, în acord cu principiile ecologice, economice și sociale din prezent.

Astfel, pentru înviorarea procesului de atribuire a terenurilor de vânătoare în arendă se propun următoarele recomandări adresate organelor abilitate să gospodărească fondul cinegetic:

Crearea unei rețele de fonduri de vânătoare în funcție de specia principală de vânat și conform situației biogeografice locale.

Interzicerea atribuirii în arendă a terenurilor agricole cinegetice separat de cele silvice.

Promovarea arendării terenurilor de vânătoare de către primării (în cazuri de excepție acordarea și fără plată maximum timp de 3 ani).

Crearea posibilităților de acumulare a profiturilor și de stimulare a activității cinegetice.

Aprobarea Legii Fondului Cinegetic.

Iar pentru gestionarea cât mai rentabilă a gospodăriei cinegetice se recomandă:

Folosirea rațională a resurselor financiare în scopul repopulării terenurilor de vânătoare cu animale rare sau pe cale de dispariție, dar care pot completa fauna cinegetică din republică, și pot furniza un profit gospodăriei cinegetice;

Organizarea unor crescătorii de fazani, pentru a putea crea un efectiv numeros pe terenurile de vânătoare din republică.

Gestionarea eficientă a resurselor fondurilor de vânătoare este o responsabilitate asumată prin contractul de arendare, ea având drept scop dezvoltarea durabilă a vânatului. Din analiza modului de gestionare a acestor fonduri de vânătoare sunt evidente unele deficiențe, care se manifestă, mai ales, pe planul utilizării raționale a capacității productive a acestora. În acest sens, considerăm drept oportună, soluționarea următoarelor aspect:

intensificarea acțiunilor de populare și repopulare din speciile autohtone
existente prin: îmbogățirea și diversificarea genofondului populației existente, cu consecințe pozitive asupra sănătății și calității efectivelor de animale sălbatice;

scăderea presiunii exercitate de vânătoare asupra efectivelor de bază;

sporirea posibilităților de extragere a unui număr mai mare de exemplare;

punerea în valoare a unor terenuri care oferă condiții favorabile de existență și dezvoltare a unor specii, dar care în prezent nu sunt valorificate la întreaga lor capacitate de către efectivele existente;

sporirea volumului de investiții prin găsirea altor surse și extinderea acțiunilor de populare și repopulare.

Diversificarea ofertei cinegetice și valorificarea completă a potențialului staționar, deoarece noile specii ce vor fi aclimatizate sau reaclimatizate, vor ocupa nișe ecologice libere, neafectând speciile existente.

Înființarea unor parcuri de vânătoare după model occidental poate constitui o alternativă viabilă la sistemul actual de gestionare a fondurilor de vânătoare, dar numai cu condiția respectării criteriului ecologic prioritar, deoarece: parcul de vânătoare presupune un spațiu închis, ceea ce exclude posibilitatea teoretică de migrare a vânatului sau de deplasare haotică;

speciile, populațiile și indivizii se află în permanență monitorizate de către gestionarul fondului de vânătoare,

asigură o bună administrare a hranei complementare;

asigură un control riguros asupra evoluției prădătorilor;

paza și lupta împotriva braconajului se dovedesc a fi mai eficiente;

posibilitatea practicării vânătorii pe tot timpul anului, fără a se ține seama de perioadele de vânare specifice fiecărei specii;

îmbunătățirea indicatorilor de eficiență economică, respectându-se prioritatea criteriului ecologic;

asigurarea unei gospodăriri intensive.

11. În raport cu necesitățile desfășurării unui management cinegetic performant, amenajările existente se cer a fi completate cu noi obiective, care privesc atât protecția vânatului, cât și cea a personalului din teritoriu precum și a vânătorilor.

12. Extinderea la vânatul mare a selecției artificiale, metodă modernă de gospodărire a fondurilor de vânătoare prin care se asigură:

exercitarea unui control permanent asupra evoluției indivizilor unei anumite specii, menținerea efectivului optim și valorificarea corespunzătoare a indivizilor extrași;

controlul asupra structurii optime a populației, pe sexe și vârstă;

selecționarea cu arma să se mențină la cervide, precum și la mistreț, cu posibilități de extindere asupra muflonului, după aclimatizare;

selecționarea să aibă în vedere obținerea de trofee prețioase, dar și valorificarea cantităților de carne obținute la prețurile pieței.

13. Îmbunătățirea condițiilor fundamentale de viață ale efectivelor, prin:

asigurarea hranei în cantități optime și de calitate prin plantarea de arbori și arbuști producători de fructe sau ramuri; însămânțarea poienilor cu amestec de ierburi și trifoi;

înființarea de pășuni destinate consumului vânatului pe suprafețele prevăzute de lege, pe care să se cultive, în amestec, trifoi, lucernă, napi, sfeclă și varză furajeră;

stocarea, pentru perioada, de iarnă a unor cantități suficiente de hrană complementară, în a cărui structură să se cuprindă fânul, lucerna, frunzarele, diverse fructe, la care să se adauge cereale, nutrețuri și concentrate;

îmbunătățirea infrastructurii necesare hranei complementare a animalelor sălbatice, în principal hrănitori, sărării, silozuri și depozite;

cumpărarea de terenuri agricole, ce urmează a fi cultivate cu specii de plante preferabile diferitelor specii de vânat, măsură ce se va reflecta direct în sporirea veniturilor realizate din activitatea cinegetică.

14. Exercitarea unui control riguros asupra evoluției relației pradă-prădător, prin
care să se asigure o selecție naturală a vânatului util și exercitarea combaterii dăunătorilor, în condițiile încălcării raportului optim. În principal, combaterea să vizeze cioara grivă, gaița și coțofana, în tot timpul anului, și lupul, vulpea, dihorul, hermelina și nevăstuica, în anumite perioade ale anului.

15. Intensificarea eforturilor pentru combaterea câinilor și pisicilor hoinare, care înregistrează o creștere semnificativă. În acest sens, este necesar să se înființeze un parteneriat între gestionarii fondurilor de vânătoare, administrația locală, organizațiilor de protecție a animalelor pentru a se stabili o soluție acceptabilă pentru reducerea impactului acestor dăunători domestici asupra faunei sălbatice.

16. Măsuri ferme de combatere a braconajului, care reprezintă un pericol de prim ordin pentru vânat prin:

respectarea, înainte de toate, de către vânători a legalității și eticii vânătorești; în caz de depistare a unor braconieri din rândul acestora, pe lângă sancțiunile legale, acestora să li se anuleze permisul de vânătoare;

dotarea corespunzătoare a personalului angajat, pentru a putea face față acțiunilor ilegale, agresive ale unor cetățeni, membri sau nemembri ai unor grupe de vânătoare;

îmbunătățirea colaborării cu organele coercitive ale statului;

crearea rețelei de cabane și de adăposturi pentru asigurarea pazei și protecției fondurilor de vânătoare.

17. Constituirea bazei de date privind întreaga activitate cinegetică desfășurată la nivel central și local;

18. Îmbunătățirea condițiilor de habitat în fondurile de vînătoare, prin reînființarea plantațiilor forestiere în spațiile în care au fost defrișate și extinderea acestora pe terenurile scoase din circuitul economic, sau cele care vor fi scoase;

19. Schimbarea atitudinii personalului cinegetic față de problemele economice ale actului de vânătoare prin: difuzarea de cunoștințe economice în rândul personalului existent din domeniul cinegetic, prin conferințe, consultații, studiu individual;

20. Rezolvarea, pe cale legislativă, a diferitelor conflicte de interese ce se manifestă între proprietarii de terenuri agricole și silvice, pe de o parte, și organizațiile de vânători, pe de altă parte, armonizarea elementelor trinomului agricol-silvic-cinegetic.

21. Promovarea de propuneri privind reducerea T.V.A. pentru produsele de vânat, care să fie încadrate la bunuri economice de strictă necesitate, datorită caracterului lor ecologic.