Folosul Duhovnicesc al Postului

Cum este propovăduită credinta crestina de către Biserica, ca eliberare de lumea materiala și de moarte, mântuirea constituie scopul viețuirii creștine, fără însă a fi oferita în mod gratuit omului de catre Dumnezeu și nici nu se obține doar prin voința noastra, ci ea este, un proces complex care presupune lucrarea harului Sfantului Duh, înțeles ca o chemare adresată pentru noi din partea lui Hristos la lucrare impreuna cu El si pe de altă parte răspunsul nostru conștient și liber pe care îl dăm acestei chemări, care se concretizează prin credință, fapte bune, jertfa de sine, post, stăruirea în virtute, dar și sporirea continuă a acestora.

Unul din mijloacele ce ne sunt la îndemână în urcușul duhovnicesc pe treptele desăvârșirii și a unirii fiintiale cu Dumnezeu este postul sub toate aspectele lui atat duhovnicesti cat si lumesti. Când vorbim despre post înțelegem actul de reținere voită de la anumite alimente și băuturi pe o perioadă de timp, iar pe de altă parte retinere de la toate cele lumești și de la toate patimile și dorințele care duc la întinarea atat a trupului cat și a sufletului nostru. Postul este un act ascetic, o lucrare de pocainta, un exercițiu de voință, în final un mijloc de mântuire. De asemenea postirea este un act de cult, cu ajutorul caruia cinstim pe Dumnezeu, un act de cult pentru care aducem jertfă, prin renunțare de bunăvoie la ceva care nu ne este îngăduit.

Ințelegem mult mai bine importanța și scopul postului, dacă insistam puțin asupra cuvântului “post”, precum și asupra sensurilor pe care acest cuvant le exprima. Limba română pentru post are sinonimele de aseceză sau nevoință. Cuvantul asceză vine de la grecescul askesis, care înseamnă exercițiu, exercitiu prin care cineva își exersează puterile pentru a atinge un scop sau un ideal. Askesis face oricine in aproape orice activitate, în genere oricine se antrenează într-un anume fel Asceză este foarte puțin folosit în limba română tocmai pentru faptul că nu reușește să redea foarte bine bogăția de sensuri pe care le are acest act atât de complex cum este postul creștin. Insă termenul cel mai potrivit pentru a reda ceea ce are specific în sine postul este “nevoință” cuvant care are intelesul de “a face un lucru pe care nu vrei să-l faci, în acest caz însă, nu exprimă o situație negativă, ci ceva pozitiv. Si acest ne-adăugat la voință s-ar părea că dă o negație, în schimb exprimă ceva pozitiv, toată această activitate a vieții duhovnicești pe care omul o susține nu cu voia proprie, ci cu voia altuia, adică tăindu-și voia proprie;” . De asemenea a te dezbraca de tine însuți, a te detasa de cele lumesti și a-ti depasi continuu propria condiție umana, pentru a te lăsa lui Hristos până la simbioza fiintiala completa, până la identificarea deplină cu Mantuitorul Hristos: “M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu sunt cel ce mai trăiesc, ci Hristos este Cel ce trăiește în mine” (Gal. 2, 20). În acest sens, trebuie înțeles ca toate acele aparent paradoxale apoftegme ale Părinților Bisericesti, atunci când vorbeau despre postire: “trupul – mă omoară, îl omor”! , “chinuiesc pe cel ce mă chinuiește”, sau “îmi omor trupul pentru că altfel mă ucide el” ce apartine unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori englezi, A. Huxley, cu preocupări în domeniul biologiei si chimiei, dar care era și un foarte bun cunoscător, și un foarte mare practicant al credinței creștine si al postului în ultima parte a vieții.

Străduința celui ce se îndeletnicește cu postul duhovnicesc este aceea de a-si salva sufletul de la gheena focului, de a nu-l lăsa să cadă în patima, în lumesc: “când sufletul ajunge să trăiască viața trupului, atunci el nu se mai află în adevărul lui” (Sfântul Isaac Sirul), acest tip de post fiind idealul ascezei crestine și anume: “de a păstra neatinsă neprihana sufletului”.

Sfântului Simeon al Tesalonicului spune: “postul este lucrul lui Dumnezeu, căci Lui nu-i trebuie hrană”. Iar Vasile cel Mare ne spune că postul este una din cele mai vechi porunci: “Cucerește-te și sfințește-te, de bătrânețea și vechimea postului, pentru că de-o vechime ca lumea este porunca postului”. In rai s-a dat porunca postului, atunci când a zis Dumnezeu catre Adam: “Din toți pomii raiului poți să mănânci dar din pomul cunoștinței binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Fc. 2, 16-17). Iar prin neascultare de această poruncă, singura porunca pe care o avea omul in rai, omul și întreaga creație a pierdut starea de nemurire și darul legăturii permanente cu Dumnezeu. Omul a fost izgonit din paradis, iar pedeapsa neascultării a fost pedepsita prin suferință trupeasca și moarte. Păcatul primordial nu a fost numai al stramosilor nostri Adam și Eva ci, așa cum ne zice Sfântul Apostol Pavel: “Drept aceea, precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea și astfel, moartea a trecut la toți oamenii…” (Rm. 5, 12), niciunul dintre oameni nu a fost și nu va fi iertat de urmările lui. Iar pentru ca acesta să poată fi vindecat, Dumnezeu a trebuit să trimita printre noi, pe Fiul Său Iisus Hristos, care din iubirea sa nemarginita pentru oameni s-a adus jertfă pentru noi toți, pentru ca păcatul să nu mai aibă putere deplina asupra noastră.

Întorcându-ne la Legea Iudaica suntem întâmpinați de nenumărate exemple, prin care este pus în evidență semnificația, scopul și foloasele postului (iudaic) pentru cei care l-au tinut în anumite momente de cumpana și de păcat. Înțelegem cum postul, alături de jertfire personala și rugăciune, poate avea darul să restabilească împăcare cu Dumnezeu.

În Legea cea Nouă, postul a fost practicat chiar de Mantuitorul. Înainte de a începe activitatea de propovăduire a Evangheliei, Mântuitorul a postit 40 de zile și 40 de nopți în pustiul Iudeii (Mt. 4, 2; Lc. 4) și tot Mântuitorul ne învață cum să postim: “Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii; că ei își smolesc fețele, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat grăiesc vouă, și-au luat plata lor. Tu însă, când postești, unge capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție” (Mt. 6, 16-18). El ne spune că diavolul nu poate fi izgonit decât prin post și cu ajutorul rugăciunii: “Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune și cu post” (Mt. 17, 21; Mc. 9, 29).

Urmând pilda Mantuitorului și Sfinții Apostoli și ucenicii lor posteau (Fapte, 12, 2-3; ÎI. Cor. 6, 5); ei au rânduit postul în Biserică pentru creștini. După cum am arătat și mai înainte în canonul 69 Apostolic se îndeamnă la post, la fel și în canonul 29 Trulan: “Canonul celor din Cartagina rânduiește că sfintele altarului să nu se săvârșească decât de către oameni care postesc, în afară (cu excepția) unei zile din an în care se săvârșește cina domneascăi folosind de bună seamă atunci, acei dumnezeiești părinți, un astfel de pogorământ, pentru oarecare pricini (cuvenite condiții) folositoare bisericii în unele locurii. Dar pe noi nimic nu ne îndeamnă (determină) să părăsim asprimea și, urmând predaniilor apostolice și părintești, orânduim că nu se cuvine a se dezlega joia ultimei săptămâni din Patruzecime și a necinsti întreaga Patruzecime”.

Arătând semnificația și foloasele postului, Sfinții Părinți ai Bisericii laudă și recomandă postul pentru toți credinciosii. În omilia a zecea, din cartea Facerii, capitolul întâi, Sfântul Ioan Hrisostom ne marturiseste: “Postul potolește zburdălnicia trupului, înfrânează poftele cele nesățioase, curățește și înaripează sufletul, îl înalță și-l ușurează”. Iar in alt loc ne zice: “Dacă postim noi atunci flămânzește și diavolul care se satură pururea de păcatele noastre”.

Mântuitorul ne învață cum ar trebui să fie starea noastră sufletească atunci când tinem post: “Când postiți nu fiți posomorâți ca fățarnicii: că ei își întunecă fețele ca să se arate oamenilor că postesc: adevăr grăiesc vouă: își iau plata lor cuvenită” (Mt. 6, 16). În cartea Faptele Apostolilor ni se spune că Pavel impreuna cu Barnaba “hirotonindu-le preoți în fiecare biserică, s-au rugat cu postiri, încredințându-i pe ei Domnului în care crezuseră” (Fapte, 14, 23); si iarasi în altă parte ni se vorbeste că ucenicii și apostolii slujeau Domnului postind (Fapte, 13, 2).

Biserica în cadrul cultului, mai cu seamă în cartea Triodului, ni se spune: „Vremea Postului să o începem cu bucurie, supunându-ne pe noi nevoințelor celor duhovnicești. Să ne lămurim sufletul, să ne curățim trupul. Să postim, precum de bucate, așa și de toată patimă, desfătându-ne cu virtuțile Duhului. Întru care petrecând cu dragoste, să ne învrednicim toți a vedea preacinstită patima lui Hristos Dumnezeu, și Sfintele Paști, duhovnicește bucurându-ne”.

Cantarea aceasta, pe care o auzim la vecernia din seara sambetei inaintea Duminicii lăsatului sec de brânză, ne exprimă atitudinea pe care fiecare creștin ar trebui să o aibă in Postul Mare: “să-l întâmpine cu bucurie și să-l țină în întregime dar nu numai ca un post de bucate ci ca o nevoință duhovnicească de curățire de păcate și dobândire a virtuților, astfel încât să se facă părtaș patimilor lui Hristos și să prăznuiască Paștile că Învierea Lui în inima sa și biruința Lui asupra păcatului și morții din el”.

Pentru a înțelege cu adevarat postul, trebuie să înțelegem învățătura Bisericii Ortodoxe cu privire la postire. Abstinenta de la mâncare, de exemplu, a existat și în alte religii, sau pur și simplu în cure de slăbire, dar postul, înseamnă mult mai mult: acesta ne cere o distanțare de ceea ce reprezintă “lumescul” adică a poftelor noastre, ceea ce reprezinta în fața ispitelor de tot soiul, o redescoperire continua a “hranei duhovnicești”.

Trebuie multă atentie și înțelepciune celor care tin post, pentru că sunt o serie întreagă de riscuri care vin cu acesta si este necesara multă luciditate. Echilibrul pe care il dorim prin post trebuie însoțit de claritate asupra propriei noastre conditii si realitati, precum și o apreciere și cunoaștere a propriei persoane. De aceea, Părinții Bisericesti, ca unii care au experimentat pentru vreme indelungata această luptă, ne îndeamna mereu la păstrarea unui echilibru, a unei măsuri in toate, căci “măsura le face frumoase pe toate”.

Parintii fiind buni cunoscători ai firii omenești si ai slăbiciunilor firii , ei recomandau constant, atat in post cat si in afara lui, păstrarea măsurii, totul făcându-se cu socoteală și cu respect: “primirea hranei cu măsură și cu socoteală dă trupului sănătatea, nu îi ia sfinețenia”, excesele, trecerile peste măsură, nu aduc, în niciun caz, ceva bun pentru credincios, iar “ajunările excesive fac același rău pe care-l face lăcomia pântecelui”, de asemenea când se iese de sub controlul rațiunii crestine, când aceste limite ale firescului crestin sunt încălcate, de multe ori se ajunge la o adevărată tragedie, cu impact asupra întregii ființe umane, dereglându-i chiar unitatea intriseca “trupul neputincios de-l vei sili peste măsură, aduce sufletului tulburare peste tulburare”.

Sfantul Evagrie Ponticul zice: “sunt la fel de vătămătoare, atât privegherea peste măsură a postului cât și săturarea pântecelui; atât privegherea peste măsură cât și săturarea de somn și la fel toate trecerile peste măsură. Mai grav este că prin aceste exagerări poți pierde chiar harul, îți poți pierde mântuirea, te poți îndepărta de scopul urmărit, tocmai pentru faptul că ai căzut în exces “nu întoarce spre patimă înlăturarea patimilor, ca să nu mânii și mai mult pe Cel care ți-a dat harul”.

Omul, prin neascultarea sa, s-a indepărtat de la această viață curata si sfanta, a refuzat-o, a mutilat-o. Păcatul originar este prezentat ca act al mâncării căci pentru om mancarea reprezintă sursa vieții. Dacă “viața” are astăzi pentru om un sens biologic și este dependentă de mancare, de lumea materială, Sfânta Scriptură ne spune, eliminand toate certitudinile omului, că ea este moarte. Astfel respingând viața oferită de Dumnezeu printr-o simpla porunca, Adam “a preferat o viață care să nu depindă numai de Dumnezeu ci numai de pâine. Cea dăruită era veșnică, cea aleasă este muritoare și astfel moartea a devenit singura condiție absolută”. Ca si consecinta moartea este acum cea care lucrează în această viață. Dumnezeu nu a făcut moartea, ci lipsa lui Dumnezeu este moartea pentru ca El este viata prin excelenta.

Lumea materiala și hrana au fost create ca mijloc al comuniunii si conversatiei cu Dumnezeu și dacă sunt acceptate in prisma realizarii comuniunii cu Dumnezeu vor da viață. Astfel astazi a mânca inseamna a fi viu din punct de vedere trupeste, dar a-L cunoaște cu adevarat pe Dumnezeu, a te intra în comuniune cu El in rai era unul și același lucru. Pacatul lui Adam nu este ca a mancat ci că a mâncat de dragul său si nu de dragul desavarsirii. Adam a mâncat separat de Dumnezeu, din dorinta de a devein chiar el Dumnezeu, crezând că hrana are viață și că prin hrană poate deveni Dumnezeu el insusi. “Mai pe scurt: el a crezut în hrana trupeasca, în timp ce singurul obiect al încrederii sale, al credinței, al dependenței omului este Dumnezeu. Lumea si hrana au devenit dumnezeii lui Adam, izvoarele și principiile vieții sale. A devenit sclavul lor. Iar omul actualmente este încă Adam, fiind sclavul hranei. El poate crede în Dumnezeu, dar Dumnezeu nu mai este viața lui, conținutul atotcuprinzător al existenței umane. Știința sa, conștiința sa, toate sunt construite numai cu pâine.”

Hristos, este hrana vietii iar “Adam nu a crezut și a mâncat. Hristos a respins această ispită și a spus: Omul nu va trăi numai cu pâine ci și cu Dumnezeu. Postirea este o denunțare a acestei minciuni pe care diavolul a sadit-o in Adam. Omul, dacă este înfometat și descoperă că poate fi independent de acea foame și că acea foame o poate transforma într-un izvor de credinta, putere și biruință, atunci nu rămâne nimic din acea mare minciună.”.

Postul, spune Schmemann, înseamnă a fi înfometat dupa Dumnezeu și a înțelege că aceasta foame este foamea dupa viata și nu după plăceri si patimi. “Trăind în această lume, fiind parte a ei, depindem de hrana lumeasca. Dar cum moartea noastră a devenit prin moartea lui Hristos o punte către viață si catre inviere, hrana pe care o mâncăm poate fi viața lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu. O parte din hrana a devenit deja hrană a nemuririi, Trupul și Sângele lui Hristos Insuși. Chiar și pâinea, pe care o primim de la Dumnezeu, poate fi viața care în această lume ne întărește și intareste comuniunea harică cu Dumnezeu. Postirea poate realiza această transformare aratandu-ne dovada că dependența noastră de hrană nu este absolută, că unite cu rugăciunea, si cu jertfa euharistica ne pot aduce mai aproape de dumnezeu”.

Atitudinea pe care Biserica Ortodoxa ne îndeamnă să o avem cu privire la Post fata de perceperea contemporana a acestuia ca fiind o perioadă doar de restricții cu privire la alimentație și bautura, restricții pe care majoritatea le ignoră mai mult sau mai putin. Prin slujbele randuite, Biserica atrage atenția credinciosilor asupra aspectului pozitiv al postului si al beneficiilor pe care acesta il poate avea. Postul reprezintă întoarcerea la viața dinainte de pacat, la acea postire pe care protoparintii au întrerupt-o mâncând din pomul interzis prin porunca de Dumnezeu astfel introducând în lume moartea. Postul, ne spun Sfintii Parinti, este o călătorie a virtuților spre desavarsire, călătorie la care sunt chemați toți cei care tanjesc să dobândească Împărăția Cerurilor: „Adam a fost izgonit din rai, ca un neascultător. Iar Moise văzător de Dumnezeu s-a făcut, prin post curățindu-și ochii sufletului. Iar cei ce dorim să devenim locuitori ai raiului trebuie să ne lepădăm de hrana cea trupeasca și dorind pe Dumnezeu, să postim ca Moise, ca proorocii si ca Sfintii Apostoli. Cu rugăciuni și cereri, stăruind să potolim patimile cele trupesti si cele sufletești”.

Postul este o perioadă de trăire duhovnicească intensa în care fiecare trebuie să-și asume, personal, postul ca un act de marturisire personală în lupta cu păcatul, cât și ca act eclezial, comunitar, alaturi de ceilalti membri ai Bisericii. Biserica întreaga se unește în nevoința duhovnicească a impreuna-postirii, ajutându-ne unii pe alții la ridicarea spre Dumnezeu încât Hristos să se sălășluiască, în inimile noastre (Efes. 3, 17).

Postul se arata că o expresie a iubirii față de Dumnezeu: „Atât postește omul cât iubește”, „lipsa de postire e lipsă de iubire” marturisea un părinte contemporan.

Postul începe cu postul de alimente. Este prima treaptă fără care nu putem merge mai sus. Necesitatea postului de alimente si bauturi vine de la faptul că este cel mai bun mijloc de luptă fata de lăcomia pântecelui, pe care Sfinții Părinți o considera maica tuturor patimilor. Lacomia pantecului este una dintre cele mai grosolane patimi, de biruirea ei depinde, lupta cu celelalte: „Nu poate ieși învingător în războiul duhovnicesc cel care n-a biruit mai întâi vrăjmașul care se ascunde sub lăcomia la mâncare”, spune Sfântul Grigore cel Mare. Obiectivul principal al postului este înfrânarea si pocainta.

În biserică, auzim cuvintele din cartea Triodului: „Postindu, trupește, să postim și duhovnicește. Să dezlegăm toată legătura nedreptății. Să rupem încurcăturile tocmelilor celor silnice. Tot înscrisul nedrept să-l spargem. Să dăm flămânzilor pâine și pe săracii cei fără case să-i aducem în casele noastre; ca să luăm de la Dumnezeu mare milă”. Acestea ne învață cum să postim, înmulțind rugăciunea si faptele cele bune față de aproapele nostru.