Folosirea Produselor Apicole In Bolile Hepatice

INTRODUCERE

De peste șase milenii de istorie scrisă, mierea și-a păstrat renumele de medicament și aliment. Mierea se numește un lichid dulce, cules din flori sau din alte părți ale plantelor, preparat și depozitat de albine în faguri. Aceasta poate cristaliza, căpătând în acest caz o consistență solidă din care poate fi readusă la cea lichidă prin încălzire omogenă la temperatura de 35-40° C.

Mierea de albine este un produs natural complex rezultat al nectarului floral al plantelor și al îmbogățirii acestuia de către albine (Apis mellifera L) cu substanțe proprii, prin acțiunea sucului secretat de glandele acestora.

Având în vedere multitudinea de date din literatura de specialitate, privind produsele apicole dar și interesul tot mai crescut pentru o dietă naturală și pentru metodele de tratament neconvenționale, ne-am gândit să abordăm domeniul vast al apiterapiei în scopul sistematizării informației, pentru a gihida spre o cunoaștere exhaustivă a produselor apiterapice și implicit a apiterapiei.

În epoca modernă, studiile și cercetările efectuate asupra resurselor naturale capabile să asigure organismului uman echilibrul nutrițional și buna funcționare, au evidențiat valoarea biostimulentă, nutritivă și terapeutică a acestor valoroase produse.

Pentru omul societații industrializate și automatizate, cel mai cunoscut produs al stupului (și de multe ori, singurul) este mierea. Dar mierii i se adaugă alte produse cu rol nutritiv (polenul, lăptișorul de matcă, propolisul, larvele de albine) precum și produsele fără rol nutritiv (veninul de albine, ceara de albine).

În prezent numeroși medici, biologi, chimiști și farmaciști de prestigiu pe plan național și mondial se întrec în a căuta remedii în natură, contra tuturor bolilor, intensificând cercetările asupra marelui rezervor de bogății alimentare și leacuri : albino, melifera. Așa s-a născut și creat sub ochii noștri apiterapia. Astfel medicina populară și apiterapia, bazate pe înțelepciunea și practica multimilenară a strămoșilor de pe toate meridianele globului ca și rezultatele cercetărilor întreprinse de specialiști din diverse tări, atestă că mierea și celelalte produse din albinărit au fost și trebuie folosite de oameni tot mai mult ca zahăruri naturale și – în același timp – ca medicamente naturale.

Mierea, polenul, păstura, ceara, lăptișorul de matcă, propolisul, veninul de albine și recent, apilarnilul sunt produse ale stupului. Pe baza fundamentării lor științifice, în prezent au depășit utilizările tradiționale terapeutice, intrând astfel într-o etapa nouă. In ultimii 30 de ani a luat naștere o activitate specifică, de sine stătătoare, cunoscută ca apiterapie, preocupată de valorificarea resurselor naturale, în scopul ocrotirii sănătății omului.

Studiată, analizată și sintetizată sub raportul apiculturii, al botanicii, al chimiei, al microbiologiei, al farmacologiei, utilizarea produselor stupului în menținerea sănătății și pentru înlăturarea unor afecțiuni ale omului, apiterapia tinde să devină un domeniu specific de activitate, distinct de disciplinele care au generat-o. În consecință, în prezent, s-a încetățenit din ce in ce mai mult conceptul de apiterapie, adică terapie cu ajutorul produselor apicole, al principiilor active pe care le conțin acestea. Există și o tendință actuală de aplicare a apiprofilaxiei, ca metodă eficientă de prevenire a unor afecțiuni ale organismului uman.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI DE ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA FICATULUI

1.1. ANATOMIA FICATULUI

Cel mai mare organ intern al corpului uman este ficatul. Este o glandă anexă a tubului digestiv, o glandă exocrină care produce bila.

Ficatul este așezat în etajul supramezocolic al abdomenului,marginea sa stângă depășind epigastrul. Ocupă loja hepatică.

Ficatul prezintă trei fețe:

• Fața superioară sau diafragmatică, este o față convexă care prezintă un ligament peritoneal, cu direcție sagitală – ligametul falciform – acest ligament împarte față diafragmatică a ficatului în doi lobi: lobul drept, lobul stâng.

• Fața inferioară sau viscerală – pe ea se observă două șanțuri sagitale: drept, stâng

• Șanțul sagital drept este împărțit de șanțul transversal în două segmente:

– anterior – șanțul chistic – în care se găsește vezica biliară

-posterior – șanțul venei cave inferioare

Șanțul transversal este o depresiune ce corespunde hilului hepatic și se întinde între cele două șanțuri sagitale.

Cele două șanțuri sagitale împreună cu cel transversal împart fața viscerală a ficatului în patru lobi:

Lobul drept – situat în afara șanțului drept

Lobul stâng – situat în afara șanțului stâng

Lobul anterior – situat între segmentele sagitale anterioare

Lobul posterior – situat între segmentele sagitale posterioare

Ficatul este menținut în poziția sa prin presiunea viscerelor abdominale, cu care este în contact, prin vena cavă inferioară, care este aderentă la țesutul hepatic în șanțul prin care trece.

Cântărește, în medie, la cadavre 1400-1500 g; la omul viu este cu 500-700 g mai greu din cauza sângelui pe care îl conține.

Dimensiunile lui medii la omul viu sunt:

28 cm în sens transversal (lungimea)

8 cm în sens vertical la nivelul lobului drept (grosimea)

18 cm în sens antero-posterior (lărgimea).

Volumul ficatului variază foarte mult cu vârsta, cu sexul, după cantitatea de sânge conținut, cu perioadele de digestie, cu stările patologice.

Culoarea ficatului la omul viu este roșie-brună. Intensitatea culorii variază în raport cu cantitatea de sânge, are o culoare mai închisă. Privit cu lupa el are un aspect granulat, fiind format din numeroase granule alăturate. Fiecare granulă reprezintă un lobul hepatic.

Aspectul ficatului este lucios și foarte neted. Numai versantul posterior al feței diafragmatice, care este lipsit de peritoneu, are un aspect aspru, rugos.

Fig. 1 Structura anatomică a ficatului și vezicii biliare

Vascularizația ficatului

Vascularizația ficatului este:

– Dublă

– Nutritivă

– Funcțională

Vascularizația nutritivă transportă sânge oxigenat care provine din artera hepatică, ramură a trunchiului celiac care, după ramificații multiple (lobare, segmentare, interlobulare) se copilarizează, irigâng formațiunile din spațiul interlobular (portal) și formează o rețea în jurul hepatocitelor. În final, aceste capilare se varsă în capilarele sinusoide ale venei porte.

Vascularizația funcțională este constituită din ramificații ale venei porte care aduc sânge cu substanțe multiple nutritive, absorbite din intestin.

Porta se ramifică formând ramuri lobare, segmentare, interlobulare, ultimele ramificații formând capilarele sinusoide.

Sistemul port este un sistem vascular, precedat și urmat de același tip de vase (capilare-venă-capilare).

Capilare sinusoide converg spre vena centrolobulară, origine a sistemului venos hepatic, care drenează sângele prin 2-3 vene suprahepatice, în vena cavă inferioară.

Inervația vegetativă a ficatului

Ficatul primește filete nervoase simpatice de la plexul celiac principal (simpatic) și filete parasimpatice de la nervul vag stâng prin micul epiplon.

1.2. CĂILE BILIARE

Reprezintă sistemul de canale prin care bila ajunge la duoden, participând la digestie. Ele se împart în:

A.Căile biliare intrahepatice – sunt reprezentate de capilarele biliare, canicule interlobulare ce se unesc treptat și converg formând canalele hepatice drept și stâng.

B.Căile biliare extrahepatice alcătuiesc o structură de sine stătătoare din punct de vedere topografic, ce cuprinde și elemente vasculo-nervoase, ale pediculului hepatic (arteră hepatică, venă portă, vase licufatice și plexul vegetativ).

Sunt constituite dintr-o cale biliară principală și o cale biliară accesorie.

Calea biliară principală – este formată din canalul hepatocoledoc:

Canalul hepatic – se formează prin unirea celor două canale hepatice

Canalul coledoc – prezintă patru segmente:

 Supraduodenal

 Retroduodenal

 Retropancreatic

 Intraperitoneal

Calea biliară accesorie – este formată din canalul cistic, prin care bila ajunge în perioadele interdigestive în vezica biliară.

1.2.1 VEZICA BILIARĂ (COLECISTUL) – este rezervorul în care bila depozitează perioadele interdigestive, se concentrează prin absorbția de apă și secreția de mucină de către epiteliul vezicii biliare.

Are formă de pară și prezintă un fund, corp și col care se continuă cu canalul colecistic.

Canalul cistic – este sudat pe colul vezical, se îndreaptă – în jos, la stânga și înapoi și se termină în unghi ascuțit în flancul drept al canalului hepatic, în care se deschide sau confluează formând canalul coledoc.

Sac alungit care conține bila, situat sub ficat și legat la calea biliară principală, canalul coledoc, prin canalul cistic. Vezicula biliară este un sac în formă de pară, de 10 centimetri lungime, cu o capacitate de 50 mililitri.

In afara meselor, vezicula biliară servește drept rezervor bilei secretate de către ficat. In momentul mesei, în timpul trecerii bolului alimentar în duoden, ea se contractă și permite astfel evacuarea în intenstin a bilei necesare pentru absorbția alimentelor, îndeosebi a grăsimilor.

Vezicula biliară poate fi sediul unei litiaze (formarea de calculi, de cele mai multe ori fără simptom, care se complică uneori cu dureri și/sau cu infecție colecistită, de exemplu). Existența durerilor biliare atribuite unor tulburări motrice veziculare este controversată: aceste dureri, uneori provocate de un stres, pot fi calmate prin administrarea de antispastice.

Sinonim: colecist.

Rolul colecistului este de a colecta secreția externă hepatică (bila), care contribuie la digestia alimentelor. Bila conține colesterol, săruri biliare, lecitina și alte substanțe.

Fig 2 Vezica biliară

1.2.2. BILA

Bila este produsul de secreție și execuție hepatic.

Nu este un suc digestiv propriu-zis, căci nu conține enzime. Singura enzimă biliară este fosfatoza alcalină, enzimă ce se secretă prin bilă.

În 24 de ore se produc 600-800 ml bilă.

Bila veziculară este aproximativ 10 ori mai concentrată decât cea hepatică.

Pigmenții biliari constituie produsul de execuție hepatic, care rezultă din descompunerea hemoglobinei. Dintre componenții care intră în structura hemoglobinei, fierul și globina sunt neutilizate, pe când porfirina se descompune în pigmenți biliari.

1.3. FIZIOLOGIA FICATULUI

1.3.1. FUNCȚIILE FICATULUI

Sunt importante, variate și multiple, fiind esențiale pentru funcționarea organismului uman. Astfel, ficatul: ia parte la digestia intestinală, depozitează o parte din substanțele care depășesc nevoile imediate ale organismului, degradează și sintetizează diferite substanțe, ia parte la menținerea compoziției plasmei, menține echilibrul glucidic, sintetizează enzimele necesare funcțiilor proprii sau ale altor organe, reglează metabolismul hidric și controlează debitul sanguin, detoxifică toxinele ajunse în organism, are rol în formarea globulelor roșii, intervine în termoreglare, secretă și excretă bila.

Sintetizând funcțiile realizate de ficat, cele mai cunoscute sunt următoarele:

 digestivă prin secreția bilei. Bila intervine indirect în digestia și absorbția grăsimilor prin emulsionarea lor, activează lipazele pancreatice și favorizează absorbția acizilor grași și a monogliceridelor solubilizate, favorizează absorbția vitaminelor liposolubile (A, D, E, K ), a colesterolului și a unor metale (fier), prezintă acțiune antiputridică asupra florei și putrefacției din colon, împiedică coagularea mucusului intestinal, inhibând o mucinază și favorizând peristaltismul, neutralizează sucul gastric acid;

producerea anumitor proteine plasmatice;

producerea de colesterol, fosfolipide, trigliceride, lipoproteine;

conversia glucozei aflate în exces în glicogen, pentru a fi stocat (glicogenul poate fi reconvertit în glucoză, în funcție de necesitățile organismului);

reglarea nivelului plasmatic de aminoacizi;

procesarea hemoglobinei pentru folosirea conținutului său de fier;

funcție antitoxică;

reglarea volemiei;

homeostazia proteică, glucidică și a apei;

sinteza factorilor de coagulare;

sinteza factorilor imuni;

reglarea volemiei.

Ficatul reprezintă laboratorul organismului, prin toate funcțiile ce îndeplinește.

Funcția de secreție a bilei (Biligeneza)

• Ficatul secretă cca 800-1000 ml bilă în 24 de ore;

• Secreția se continuă;

• Ficatul ia parte la digestia intestinală.

Funcția metabolică a ficatului

• Ficatul degradează și sintetizează diferite substanțe

• Sintetizează fermenții necesari propriei funcționalități

• Lipidele pot fi depozitate în ficat, iar acizii grași sunt transformați în complecși lipidici, utilizați mai ușor de celule

• Menține echilibrul glucidic

• Aminoacizii pot fi depozitați din resturile albuminoide ficatul sintetizează ureea, ce se elimină apoi prin rinichi

• Ficatul reglează metabolismul apei.

Funcția antitoxică a ficatului

• Ficatul oprește pătrunderea toxinelor în organism

• O serie de substanțe toxice rezultate din digestie și din fermentația intestinală pot trece în sânge, dacă ficatul nu le-ar neutraliza.

Funcția de depozit a ficatului

• Ficatul controlează debitul sanguin – ficatul poate depozita cca 1,5-1 l sânge, astfel ușurează munca inimii lobulare și compensează într-o măsură insuficiența cardiacă.

• Depozitează o parte din substanțele ce depășesc necesitățile imediate ale organismului.

Funcția hematopoetică a ficatului

• Înainte de naștere la făt și după aceea, are rol în formarea hematiilor.

Funcția de termoreglare

• Intervine în termoreglare

• Datorită arderilor interne ce au loc în ficat, este o importantă sursă de căldură în organism

Ficatul reprezintă laboratorul organismului prin toate funcțiile pe care le îndeplinește:

• ia parte la digestia intestinală – funcție de biligeneză

• depozitează o parte din substanțele ce depășesc necesitățile imediate ale organismului

• degradează și sintetizează diferite substanțe

• ia parte la menținerea compoziției plasmei

• transformă grăsimile în forme care se oxidează mai ușor

• sintetizează fermenții necesari propriei funcționalități cât și a altor organe

• reglează metabolismul apei

• controlează debitul sanguin – ficatul poate depozita 1,5-1 l sânge

• oprește pătrunderea toxinelor în organism

• are rol în formarea globulelor roșii – funcție hematopoetică

• intervine în termoreglare – funcție de termogeneză

• în ficat are loc degradarea acizilor grași în proporție de aproximativ 50%

• are funcție secreto-excretoare.

Este unul dintre cele mai importante organe din corpul uman, îndeplinind peste 500 de funcții, printre care:

– lupta împotriva infecțiilor;

– procesează alimentele digerate din intestine;

– produce bila, o substanță care ajută la digerarea hranei;

– depozitează fierul, vitaminele și alte elemente chimice necesare bunei funcționări a organismului;

– controlează nivelul grăsimilor, glucozei și aminoacizilor din sânge;

– detoxifiază și elimină din organism substanțe care altfel l-ar putea otrăvi.

Are o extraordinară capacitate de regenerare. Pot fi îndepartate trei sferturi din ficat, iar restul va reveni la forma inițială după o anumită perioadă de timp. Leziunile la nivelul ficatului afectează capacitatea lui de a lupta împotriva infecțiilor și de a îndeplini celelalte sarcini.

Există mai multe tipuri de boli ale ficatului, dar cele mai importante sunt hepatitele virale, ciroza, litiaza biliară, afecțiunile hepatice corelate cu consumul de alcool, cancerul hepatic.

1.3.2. AFECȚIUNILE FICATULUI

Chiar dacă este expus la multe substanțe dăunătoare, acest remarcabil organ – ficatul – este capabil să se regenereze, să se autorepare sau să poată înlocui țesutul lezat. Construcția lui în care micii lobuli performează aceeași funcție, arată că în momentul în care o secțiune este lezată – altă secțiune va prelua funcția zonei lezate până când aceasta va putea funcționa din nou. Ficatul este subiectul multor boli care îi pot copleși funcțiile regeneratoare.

Bolile ficatului merg de la o infecție medie la boli cronice ce se sfârșesc uneori cu insuficiența hepatică. Pentru multe dintre aceste boli primul semn este sindromul icteric – colorația în galben a tegumentelor și a mucoaselor, determinate de retenția în sânge a bilirubinei (hepatocitele iși pierd abilitatea de prelucrare a bilirubinei – pigmentul ce se găsește în bilă).

Afectarea hepatică propriu-zisă este determinată de:

• factori infecțioși (virusul hepatitei, paraziți),

• metabolici (boli, deficiențe nutriționale),

• toxici (alcool, medicamente, solvenți, pesticide, alte hepatotoxice),

• șoc,

• insuficiența cardiacă,

iar suferința hepatocitului se exprimă prin:

– diminuarea conținutului de glicogen,

– reducerea fosforilării lipidelor,

– reducerea anabolismului proteic,

– creșterea amoniemiei,

– încărcarea grasă a ficatului (steatoza).

Una dintre cele mai comune boli hepatice este hepatita – o inflamație a ficatului. Hepatita poate fi cauzată de expunere prelungită la diferite medicamente, droguri, boli autoimune sau de infecții virale. Dar, hepatitele, în cele mai multe situații sunt cauzate de viruși.

Hepatitele acute virale se datoresc infectării organismului cu virusuri hepatotrope, mai cunoscute fiind hepatita cu virus tip A (infecțioasă) și B (serică).

Hepatita A, epidemică ("boala mâinilor murdare") poate produce simptome infecțioase generale, digestive și hepatice însotite de icter. Virusul A se află în organism în perioada acută a bolii, se elimină prin materii fecale în ultima parte a incubației, perioada preicterica. O bună igienă practicată și vaccinare sunt măsuri eficace de prevenire a hepatitei de tip A.

Hepatita B este o infecție mult mai serioasă decât cea de tip A. Spre deosebire de virusul hepatitei de tip A, virusul hepatitei B (VHB), ca și cel al infecției cu virusul hepatic C sau D (VHC, VHD), poate rămâne activ în organism pentru mulți ani de la infecție, uneori lezând permanent ficatul. VHB se gasește în sânge și în alte fluide organice: lacrimi, salivă, spermă. Poate fi trasmisă sexual și parenteral: injecții, perfuzii de sânge sau plasmă, excoriații tegumentare în contact cu produse biologice infectate, manevre dentare, tatuaje. Ca prevenție în cazul VHB – virus cu genom descifrat, există: vaccinare, sex practicat protejat. În ultimul timp s-au descoperit medicamente eficace în lupta contra hepatitelor virale de tip B, C, D: Lamivudina, Intron, Interferon.

Hepatitele toxice acute și cronice. În epoca modernă, organismul uman este supus la contacte tot mai numeroase și complexe cu diferite substanțe chimice, medicamentoase (peste 900 de medicamente pot afecta ficatul), profesionale, alimentare, gospodărești, ca: medicamente, detergenți, pesticide, gaze industriale, ingrediente alimentare, băuturi alcoolice, ciuperci, dintre care unele au o acțiune toxică asupra ficatului, producând suferințe variate . Substanțele hepatotoxice ajung la ficat pe cale digestivă și mai rar cutanat sau respirator. Efectul lor toxic asupra ficatului se exercită asupra ficatului fie prin structura chimică, ca atare sau sub formă de metaboliți intermediari, fie printr-un proces de sensibilizare a țesutului hepatic. Există astfel hepatite toxice care apar la toți oamenii, dacă iau o anumită doză din compusul respectiv, cu aceleași leziuni ușor reproductibile la animale și a căror gravitate este direct legată de doza administrată. Hepatitele produse prin sensibilizare apar numai la anumiți indivizi fără legătură cu doza administrată, cu leziuni hepatice variabile ca intensitate și timp de apariție și nereproductibile la animale.

În formele toxice, ficatul prezintă alterări celulare mergând până la necroze, iar în formele prin sensibilizare, leziuni de tip inflamator și deseori colestatic. La nivel infracelular, se observă alterări mitocondriale, hiperplazii ale reticulului endoplasmatic, modificări ale membranei celulare, dintre care unele reprezintă și adaptări funcționale la acțiunile toxice respective.

Hepatitele toxice se pot prezenta sub forme acute, ușoare și retrocedabile la întreruperea administrării medicamentului sau sub forme acute grave, cu simptomatologie severă, hepatică, digestivă, renală și neurologică. Mai frecvent, hepatitele toxice îmbracă forme cronice, latente sau fruste clinice, decelabile prin explorări funcționale hepatice, care arată alterări de tip citolitic, anomalii în eliminarea bilirubinei și a sintezelor proteice, alterări care pot progresa lent și ajunge la leziuni hepatice sau colestatice, unele dintre simulând un icter obstructiv sau o ciroză biliară primitivă.

Hepatitele toxice alcoolice sunt cele mai frecvente și grevate de evoluție severă cirogenă. Cantitatea zilnică inducerii intoxicației și a hepatitei cronice alcoolice este diferit apreciată, dar majoritatea opiniilor o evaluează la peste 100-150 g alcool. S-au observat și variații individuale. Uneori cantități mari sunt bine suportate clinic, alteori cantități mult mai mici duc la leziuni și manifestări de alcoolism cronic, cu determinări hepatice evidente. Intervine astfel reactivitatea individuală, ca starea hepatică, greutatea corporală, asocierea cu alte substanțe chimice, nutriția deficientă.

Ficatul este singurul organ care poate transforma alcoolul prin acțiunea alcooldehidrogenazei citoplasmice, în acetaldehidă, care la rândul ei este adusă în stare de acetat prin intermediul acetildehidrogenazei. Aceste biotransformări ale alcoolului în ficat se traduc prin modificări de ultrastructuri hepato-celulare ca alterarea mitocondriilor și hiperplazia reticulului endoplasmic. Hiperplazia reticulului endoplasmic accelerează metabolismul alcoolului, dar și al altor substanțe chimice, făcând celula hepatică fragilă la acumularea de metaboliți intermediari sau organismul mai puțin sensibil la unele medicamente, degradate intens în ficat (barbiturice).

Hepatite cronice. Constituie un grup numeros de boli ale ficatului, caracterizate prin leziuni predominant inflamatorii, difuze, cronice și având evoluții variate și diferite. Ele reprezintă un alt grup nosologic bine definit clinic și anatomic și diferite de hepatoze, un grup mare de boli hepatice cronice, neinflamatorii, cu leziuni predominant degenerative și cu mecanisme dismetabolice. Hepatitele cronice au leziuni infiltrativ-inflamatorii în spațiile porte și în interiorul lobulilor, asociate deseori cu leziuni hepatocelulare necrotice și variate reacții hiperplazice fibrotice care condiționează în ansamblul lor evoluția bolii.

Cirozele hepatice reprezintă forme de hepatite cronice evoluate spre fibroza progresivă a organului, cu distrugerea structurii lobulare. O parte din cirozele hepatice încep cu o boală hepatică pur degenerativă, ca o hepatoză cu mecanisme dismetabolice (steatoză, depuneri de colesterol) și ulterior survin leziunile de tip inflamator-infiltrativ, cu modificări ale rețelei colagenice, ajungându-se astfel la forme de hepatită cronică.

Fibroza hepatică și ciroza care se dezvoltă în urma leziunilor hepatocelulare cronice arată caracteristicile generale ale unui proces de reparare a rănii caracterizat prin reacții celulare specifice care sunt orchestrate de un set de citokine și alte molecule de semnalizare și care în final au dus la depunerea excesivă a proteinelor matricei extracelulare. Pe masură ce aceste procese continuă, remodelarea arhitecturii ficatului se pare că duce la apariția unor consecințe patofiziologice grave, cum ar fi: insuficiența hepatică, hipertensiunea portală și encefalopatie hepatică. Deși ciroza și fibroza hepatică sunt frecvent întâlnite în întreaga lume, managementul acestor boli înca se bazează insuficient pe conceptele terapeutice care se concentrează mai ales pe simptome și nu pe mecanismele fibrogenice centrale de blocare. Oricum, progresele recente în înțelegerea mecanismelor patologice pot deschide strategii noi cu care să se intervină în etapele incipiente ale acestor boli.

Tabel. Cauze ale fibrozei hepatice

1.3.3. AFECȚIUNI HEPATO-BILIARE

Boli ale vizicii biliare (colecestita,colelitiazia).

La baza colecestitei (acute și cronice) stau bolile inflamatori ale vezicii biliare. Cauzele sunt dereglarea funcțională a vizicii biliare, diferite dischinezii, contagiuni, alergii, obezitatea, constipații, gastritele cronice, preponderent cu aciditate scăzută, lamblioza intestinului,etc.

Bolnavii se plâng de amar în gură, dureri în regiunea dreaptă subcostală, uneori cu caracter de criză, umflarea abdomenului, scaun instabil, creșterea temperaturii corpului, voma, culoarea galbenă a tegumentului, pierderea capacități de muncă.

Dischinezia biliară

Este o afecțiune a veziculei biliare caracterizată de absența calculilor biliari; de asemenea, mai poate fi considerată o tulburare funcțională sau de golire a veziculei biliare.

Cauze – inflamația cronică, disfuncții ale musculaturii netede a veziculei biliare, ale canalului coledoc sau ale musculaturii sfincterulului Oddi (formațiune musculara cu fibre longitudinale și circulare) care ar putea fi prea îngust.

Simptome – durere în cadranul superior drept, cu absența calculilor biliari. Totusi, diskinezia biliară poate fi însoțită și de alte simptome specifice veziculei biliare, ca rezultat al scăderii concentrației biliare în procesul digerării grăsimilor.

Complex de tulburări dispeptice de tip biliar:

-dureri în hipocondrul drept (sub rebordul costal – în dreapta), de intensități variabile (de la simpla jenă dureroasă până la colici puternice),

– gust amar, grețuri,

-vărsături biliare (amare), balonări, manifestate cvasipermanent sau episodic. Manifestările clinice sunt datorate unor tulburări în statică sau / și dinamica vezicii biliare.

Potrivit studiilor, stresul crește riscul apariției acestei afecțiuni; deseori dischinezia biliară fiind rezultatul proiecțiilor mentale.

Tulburările dispeptice de tip biliar se tratează prin stimularea secreției biliare la nivelul celulei hepatice – acțiune coleretic – și stimularea contracției vezicii biliare pentru eliminarea în duoden a bilei formate – acțiune colagogă.

Dintre plantele cu acțiune coleretică și / sau colagogă cu largă utilizare sunt :

 Cicoarea, pe care Galenus a numit-o prietena ficatului, se poate folosi în alimentație sub formă de salată preparată din frunze tinere sau ca infuzie obținută din 15 grame frunze uscate la un litru de apă. Se consuma 1-2 căni pe zi.

 Anghinarea se folosește înainte de mesele principale, sub forma de infuzie obtinută din lingurițe de frunze la o cană de apă, din care se beau două căni pe zi.

 Rostopasca, care are și acțiune antispastică (calmează durerile date de contracțiile vezicii biliare), se administrează ca infuzie, preparată din 3 grame frunze uscate la o cană cu apă, cantitate care se bea treptat, în decursul unei zile.

 Păpădia se folosește sub forma de infuzie preparată din două lingurițe de plantă (întreaga) la o cană de apă; în total, 2-3 căni pe zi.

 Semințele de armurariu se utilizează ca decoct, preparat din 20 g seminte la o cană de apă; se administrează cu 1/2 h înainte de masa principală.

Particularități de tratament

In timpul unor crize puternice (colici biliare) se recomandă medicația alopată (scobutil, papaverina, torecan fiole etc). Pentru prevenirea apariției crizelor și pentru corectarea tulburărilor de fond este mai utilă terapia naturistă, cu plante sau homeopată.

Bolile de veziculă biliară prezintă următorii factori de risc:

– supraponderabilitatea;

– hipotiroidismul;

– constipația;

– diabetul zaharat;

– boala lui Hashimoto;

– consumul de alcool;

– vârsta peste 40 de ani;

– diete cu un conținut caloric scăzut;

– scăderea bruscă în greutate;

– diete bogate în grăsimi saturate;

– diete cu un conținut scăzut de grăsimi;

– diete bogate în alimente rafinate și zaharuri;

– istoric familial de boli biliare (ereditatea);

– femeile prezintă un risc crescut după naștere;

– etnia (sunt expuși indienii și mexicano-americanii);

– alimentație săracă în fibre și cu un conținut scăzut de legume;

– boli cronice: boala inflamatorie intestinală, colita ulceroasă, anemia hemolitică;

– administrarea de medicamente hipocolesterolemiante, imunosupresive și alte medicamente;

– valori ridicate ale trigliceridelor, creșterea colesterolului rău (LDL) și scăderea colesterolului bun (HDL);

– adminstrarea de estrogen și de anticoncepționale (estrogenul crește concentrația colesterolului în ficat

Colecistita

Colecistita este inflamația veziculei biliare. De regulă, boala acută este provocată de apariția calculilor biliari, de unele infecții bacteriene sau de iritații ale unor substanțe chimice. Colecistita cronică poate fi însoțită sau nu de calculi biliari. Dacă pietrele nu sunt prezente, schema de tratament contine antispastice și/sau laxative.

Coledocolitiaza

Este o afecțiune caracterizată prin prezența calculilor biliari în canalul biliar comun sau coledoc.

Simptome – durere, care diferă în intensitate în funcție de locul unde este piatra sau de blocarea fluxului biliar. Dacă este blocat gâtul vezicular se pot manifesta inflamații și distensie (colegistita). În cazul în care este implicată obturarea unui duct biliar, poate avea loc procesul de obstrucție al fluxului normal al bilei spre ficat și tubul digestiv, rezultând icterul obstructiv (icter mecanic) sau spre pancreas, rezultând pancreatita acută.

Colelitiaza

Colelitiaza cuprinde patologiile caracterizate prin prezenta calculilor biliari. Aceștia sunt formațiuni solide, cristaline din tractul biliar, care se formează în vezicula biliară. Calculii biliari derivă din bilă și sunt formați în mod special din calciu, colesterol și bilirubina.

Colangita

Aceasta afecțiune implică inflamarea ductelor biliare.

Colangita acută este cauzataă, de obicei, de o infecție bacteriană care rezultă în urma stagnării bilei în ducte. Coledocolitiaza este un tip de litiază biliară caracterizată prin blocajul sau depunererea de calculi în ductul biliar, fapt ce se poate solda cu infecții. Mai puțin întâlnit este cazul în care infecțiile evoluează din cauza îngustării ductelor, ca în cazul colangitei sclerozantă primară sau chiar a cancerului. Acest lucru este justificat de blocarea fluxului normal al bilei care prin stagnare permite înmulțirea bacteriilor.

Simptome – durere, febră, frisoane, icter, dureri abdominale.

Colestaza

Colestaza se caracterizează prin întreruperea fluxului biliar, din cauza unei obstrucții a căilor biliare mici (colestaza intrahepatică) sau a căilor biliare mari (colestaza extrahepatică).

Simptomul principal este blocarea secreției biliare din căile biliare către intestin, fapt ce duce la creșterea bilirubinei în sânge, care schimbă (închide) culoarea urinei și a materiilor fecale (acestea vor avea o culoare deschisă) și apariția icterului. Excesul de săruri biliare din circulația sistemică poate provoca prurit și chiar iritarea pielii.

Alte semne: urme de grăsime în scaun, afectarea timpului de coagulare al sângelui (sindrom de malabsorbție), modificarea nivelului de vitamina K (vitamina solubilă în grăsimi, de care depind mulți factori cu rol în coagulare).

Regim igieno – dietetic

In cazul acestei maladii, dieta are o importanța deosebită și uneori numai cu regimul igieno-dietetic se poate restabili echilibrul digestiv al bolnavului cu dischinezie biliară. Aceasta se referă la o dietă protectoare hepatică și biliară, în sensul alimentelor permise și mai ales al modului lor de preparare. Trebuie excluse alimentele conservate, mezelurile, afumaturile, grăsimile de origine animală, varză, fasolea uscată, cartofii prăjiti, alimentele picante (piper, ardei, mustar).

Alimentele puternic colecistokinetic (care stimulează contracția vezicii biliare) cum ar fi smântâna, ouăle, untul, pot fi consumate în cantități mici și în funcție de toleranța individuală. Foarte important este modul de preparare a alimentelor: se indică alimente preparate termic prin fierbere, coacere sau fripte.

Nu se permite folosirea alimentelor prăjite în ulei sau untura, mâncărurile preparate cu sosuri grase, ceapă prăjită, rântaș. Se indică consumarea salatelor de crudități. Laptele este aliment care nu este tolerat de vezica biliară.

Efecte bune de drenaj are cura de suc de ridichi negre (au o acțiune coleretică, colagogă și de fluidifiere a bilei). Se recomandă două cure pe an, a trei săptămâni fiecare. Cura de suc de grapefruit, 2-3 căni pe zi, timp de 30 de zile, repetată de 2-3 ori pe an, este deasemenea reglatoare a secreției și eliminării bilei.

Se recomandă ore regulate de masă, iar pentru un drenaj biliar eficient este indicat ca după masa de prânz bolnavul să stea 30 de minute culcat pe partea dreapta.

CAPITOLUL 2

PRODUSE ALE STUPULUI

2.1. LĂPTIȘORUL DE MATCĂ

Lăptișorul de matcă este secretat de glandele hipofaringiene (uneori denumite glandele pentru hrana puietului) ale albinelor lucrătoare tinere (albinele doici), pentru a hrăni larvele tinere și matca adultă. Lăptișorul de matcă este folosit pentru hrănirea directă, imediat după secreție, a mătcii și a larvelor. acesta nefiind depozitat.

Este motivul pentru care nu constituie un produs apicol tradițional. Singura situație în care recoltarea devine posibilă este în cursul creșterii mătcilor, când larvele destinate a deveni mătci sunt hrănite din abundență cu lăptișor de matcă. Larvele de matcă nu pot consuma hrana atât de rapid, pe măsură ce aceasta le este oferită și, din acest motiv, lăptișorul de matcă se acumulează în botci.

Fig 3 LAPTISORUL DE MATCĂ

Definiția exactă a lăptișorului de matcă comercial este deci legată de metoda de producție: este hrană destinată larvelor de matcă în varstă de patru până la cinci zile.

Spectaculoasa fertilitate și viața mult mai lungă a mătcii, hrănită exclusiv cu lăptișor de matcă, sunt cele două argumente care au condus în mod sugestiv la credința că acest produs ar putea produce efecte similare la om.

Principalii constituenți ai lăptișorului de matcă sunt apa, proteinele, zaharurile, lipidele, sărurile minerale. Deși acestea apar cu variații semnificative de concentrație, compoziția lăptișorului de matcă rămâne relativ constant, indiferent de colonie sau de rasa de albine.

Compoziția lăptișorului de matcă cuprinde și substanțe în cantități reduse ce aparțin diferitelor clase chimice. Printre acestea se pot enumera două substanțe heterociclice, biopterina și neopterina, în concentrații de 25 și respectiv 6 mg/g greutate proaspătă. De importanță fiziologică sunt și acetilcolina, cu rol de neurotransmițător (1 mg/g greutate uscată) și acidul gluconic (0.6% din greutatea proaspătă).

Administrat pe cale orală timp de 1-2 luni, prin înghițire sau prin topire sublinguală în doze cuprinse între 200 – 500 mg, lăptișorul de matcă acționează ca tonic și stimulant, cu efecte euforice asupra omului sănătos. Cei ce au consumat acest produs declară că au trăit o senzație generală de bine (resimțit la nivelul stării fizice – rezistență la oboseală, o mai bună performanță intelectuală – o mai bună capacitate de învățare și o mai bună memorie) și au înregistrat efecte directe asupra stării mentale (mai multă încredere în propriile forțe, stare de bine și euforie). Cu alte cuvinte, pentru omul sănătos, lăptișorul de matcă acționează ca stimulent general, îmbunătățește răspunsul imun și funcțiile generate ale organismului.

Doza zilnică de lăptișor de matcă pulbere (liofilizat) se situează între 30 – 100 mg pe zi. Produsele lichide sunt adeseori recomandate corespunzător unor doze mai ridicate, pentru a obține cel puțin acest nivel compusului activ.

Trebuie menționat, și aceasta de mai multe ori, că produsele apicole sunt contraindicate persoanelor care suferă de alergii grave la polen sau au hipersensibilitate la acestea. Lăptișorul de matcă este de asemenea contraindicat femeilor gravide și mamelor care alăptează.

Lăptișorul de matcă poate provoca reacții alergice la persoanele susceptibile, între care eczeme, rinite, urticaria și bronhospasm. Au fost raportate și cazuri de astm acut, anafilaxie și într-un caz, moarte, urmare a unei crize de astm produse de consumul de lăptișor de matcă.

2.2. PROPOLISUL

Există dovezi că propolisul există de acum 45 de milioane de ani; el a făcut parte din istoria diferitelor civilizații, fiind utilizat de incași, romani, greci. Egiptenii foloseau propolisul la îmbălsămarea morților, asigurând păstrarea nealterată a mumiilor de-a lungul mileniilor.

Hipocrate a folosit propolisul pentru tratarea rănilor și a ulcerațiilor. La 400 de ani după Hipocrate (care este considerat „tatăl medicinei"), medicul roman Plinius a scris despre beneficiile propolisului în tratarea rănilor, a ulcerațiilor, a arsurilor, a inflamațiilor etc.

Propolisul se mai numește „clei de albine" sau „penicilina românească". Din punct de vedere biologic, propolisul este un produs apicol foarte prețios, un produs de cules, digestie și secreții al albinelor; face parte din aceeași categorie cu mierea și polenul. Este prelucrat de albinele lucrătoare după colectarea unor produse biologice din cel puțin 20 de specii de arbori care produc secreții rășinoase, de exemplu din mugurii unor copaci (plop, mesteacăn, castan, fag, frasin, pin, brad, arin), de pe frunzele tulpinii, ramuri tinere, scoarța coniferelor și a plopilor, a sălciilor și a prunilor. Materiile rășinoase astfel culese sunt amestecate de albine cu secreții salivare care conțin enzime, ceară și alți compuși chimici. Aceste secreții rășinoase produse de arbori au rol în apărarea arborilor de dăunătoare (bacterii, fungi, insecte și altele).

Propolisul conține peste 200 (după unii cercetători chiar peste 300) de substanțe bioactive. În anul 1990, Greenaway și colaboratorii au constatat că diferențele cantitative ale compoziției propolisului provin din diferențele cantitative ale compoziției secrețiilor plantelor care stau la originea lui.

Propolisul conține următoarele grupe majore de substanțe

– 55% rășini și balsamuri;

– 7,5-35% ceruri vegetale de albine;

– 10% uleiuri esențiale (volatile) și esterii lor;

– 5% polen;

– 5% acizi grași;

– 4,40-19% impurități;

– minerale, în care predomină fierul, zincul, cuprul, magneziul, molibdenul, calciul, siliciul, bariul, vanadiul, pe lângă alte mi-nerale precum sodiu, potasiu, bor, stronțiu, cadmiu, aluminiu, plumb, seleniu, nichel, crom, mangan, titan, argint, cobalt, ar- sen, staniu, aur, wolfram și iridiu;

– vitamine, mai ales, A, B, D, E, PP;

– aminoacizi;

– enzime (alfa și beta-amilaze) și coenzime (transhidrogenaze anaerobe);

– acizi fenolici (cianic, cafeic, ferulic, benuoic etc.) și esterii lor.

Propolisul mai conține: polifenoli, flavonoizi (vanilină, crizină, tectocrizină, izalpinină, pinocembrină, galangină), hormoni naturali, substanțe taninice, secreții glandulare ale albinelor, compuși heteroaromatici, hidrocarburi alifatice, acizi alifatici și esterii lor, aldehide, alcooli cinamici, cetone, terpene, terpenoide, acizi sesquiterpenici și derivații lor, hidrocarburi, steroizi, steroli, lactone, derivați ai acizilor nucleici;

– substanțe H+ donoare, substanțe insolubile în apă și solvenți organici (alcoolul etilic), poluanți, acizi organici (lactic, acetic, formic, citric etc.), alți compuși fenolici și aromatici, chalcone și dehidrochalcone etc.

Fig 4 PROPOLISUL

Propolisul nu acționează numai ca agent epitelizant, ci și ca antiinfecțios, emolient, anestezic local și antiedematos (datorită cerii), dar și ca agent producător de rapidă refacere a circulației sanguine la nivelul capilarelor.

Propolisul diminuează lărgirea cicatricelor și limitează o serie fenomene secundare, precum înmugurirea și formarea de eczeme.

Propolisul este unul dintre produsele care se parea fi un foarte bun anestezic.

Propolisul în extracte apoase are un efect puternic asupra sistemului nervos autonom, cu acțiune periferică asupra transmiterii influxului nervos și vasodilatație la nivelul rețelei sanguine.

În tulburările neuro-psihice ( stress, astenie, migrenă , restabilirea echilibrului somn-veghe, scleroză multiplă, distrofie musculară progresivă, boala Parkinson, sindromul subiectiv de traumatism cranian, anorexie mentală), diferitele preparate bază de propolis pot acționa foarte eficient. 

Efectele propolisului și ale polenului asupra ficatului nu se datorează în exclusivitate acțiunii lor antioxidante. Acțiunea hepatoprotectoare poate fi explicată și prin prezența și acțiunea sinergică a altor compuși în compoziția acestor două produse naturale.

La administrarea asociată cu unele antibiotice, eficacitatea și durata de acțiune a propolisului este mult accentuată, iar microorganismele nu dezvoltă rezistență la antibiotice. La administrarea orală , propolisul nu produce disbacterioze, ci stimulează factorii imuni specifici și non-specifici iar ca rezultat creșter rezistența generală a organismului.

2.3. MIEREA

Mierea este principala sursă de energie pentru albină. Pentru hrănirea lor și a puieților, albinele folosesc nectarul și polenul florilor pe care îl transformă în păstură (pâinea albinelor). Pe lângă nectar, albinele mai folosesc și diferite secreții dulci (mana) de origine animală sau vegetală.

Mierea este un produs apicol obținut prin transformarea și prelucrarea nectarului florilor sau a manei de către albine care este depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana familiei de albine din stup.

Mierea poate fi definită și ca orice sortiment de lichid dulce, semifiuid, parfumat, vâscos sau cristalizat, în culori diferite, cules, preparat și depozitat în faguri de către albine; nu este asemănător cu alte produse animale sau vegetale.

Producerea mierii de către albine este un proces complex de ; transformare a materiei prime în miere, începând cu recoltarea și terminându-se cu căpăcirea celulelor din faguri .

Pe lângă beneficiile curative ale mierii de albine, aceasta esti în primul rând un aliment de excelență și de interes gastronomic.

Un kilogram de miere are o valoare calorică de 300 de calorii sau puțin mai mult. Mierea nu este un aliment complet, dar poate acoperi o parte însemnată din nevoile organismului de vitamine, minerale, lipide, proteine, glucide etc. Glucidele din miere sunt direct asimilabile. Aromele mierii stimulează apetitul și facilitează digestia.

Compoziția chimică a mierii diferă în funcție de compoziția nectarului sau a manei, de plantele melifere, de sol, apă, aer, de modul de producere, extragere și depozitare a mierii etc.

Mierea poate diferi de la un stup la altul, de la un fagure la altul din același stup, de la o zonă la alta, de la o țară la alta. Compoziția mierii nu depinde numai de substanțele care se regăsesc în nectar sau în picăturile de mană; acțiunea albinelor asupra acestor materii prime nu este numai mecanică, ea se exercită și în profunzime, aducând transformări chimice importante și, în același timp îmbogățindu-le cu substanțe noi provenite chiar de la albine. Mierea întotdeauna are caracterele specifice condițiilor în care s-a produs.

Elementele care intră în compoziția mierii pot fi împărțite în două grupe:

– elemente majore: apă și zaharuri;

– elemente minore: substanțe nezaharoase.

Elementele majore din compoziția mierii: apa și zaharurile reprezintă aproape 99% din miere.

Apa – mierea, în mod normal, are umiditate între 17 și 18.Umiditatea nectarului cules de albine este de aproximativ 50% și după ce albinele prelucrează nectarul în stup, umiditatea scade la maximum 20%. Umiditatea atmosferică și proprietățile higroscopice ale mierii duc la creșterea acesteia în stup. In locul de depozitare, umiditatea atmosferică nu trebuie să depășească 60%.

Mierea cu un conținut ridicat de glucoză cum este cea de rapiță este mai higroscopică și are o perioadă de conservare mai scăzută. Creșterea umidității mierii peste 20% duce la scăderea calității acesteia și favorizează dezvoltarea levurilor care produc fermetarea. Dacă umiditatea mierii scade sub 17%, extragerea es mult mai dificilă, este o miere „uscată". Mierea cu un conținut de apă între 14 și 15% are vâscozitate mare, cu o consistență groas chiar uleioasă.

Zaharurile – mierea poate fi considerată o soluție concentrată de zaharuri, datorită faptului că principalii ei componenți sunt substanțe zaharoase. Acestea reprezintă 95-99% din substanța uscată a mierii.

Mierea conține trei feluri de zaharuri:

– monozaharide (zaharuri simple): cele mai abundente două monozaharide din miere sunt glucoza (dextroza) 31% și fructoza (levuloza) 38%;

– dizaharide: sunt formate prin asocierea a două monozaharide. Este vorba în principal de maltoză (7,3%), zaharoză (1,3%) și sucroză (glucoză + fructoză) (0,2-7,6%);

– zaharurile superioare (nereducătoare): sunt formate prin asocierea a mai mult de două zaharuri simple. Nu reprezintă medie decât 1,5% din compoziția mierii, dar cu o variație destul de mare, deoarece există sorturi de miere care pot să conțină până la 8% și chiar mai mult. S-au identificat până în prezent 15 zaharuri diferite în miere, dar ele nu se găsesc niciodată toate împreună.

Elementele minore din compoziția mierii. Substanțele minore (nezaharoase) se găsesc în cantități mici în mierea de albine, aproximativ 1% din miere, dar ele sunt foarte importante, contribuind la specificitatea acestui miraculos produs.

Fig 5 MIEREA

Cele mai importante elemente minore din miere sunt:

• sărurile minerale – în miere predomină potasiul, fier, fosfor, cupru, siliciu, crom, litiu, nichel, plumb, aur, molibden, cositor, zinc, argint, bariu, germaniu, bismut, stronțiu, beriliu, sodiu, magneziu, aluminiu, mangan, clor, sulf, zirconiu, titan, staniu, calciu, iod, seleniu, fluor.

Interesant este că valorile mineralelor din miere sunt apropiate de cele din sângele omului. În mierea închisă la culoare și în cea de presă, care conține mai mult polen, mineralele ating procentaje mai ridicate decât în celelalte sortimente de miere. Mineralele din miere sunt un factor de tamponare a acidității mierii, realizând echilibrul acido-bazic.

• vitaminele din miere provin de la nectarul florilor, mai ales vitamina C, și din grăuncioarele de polen în suspensie. Vitaminele din miere sunt liposolubile și hidrosolubile.

• enzimele – o parte dintre enzimele din miere provin din nectar, cealaltă din secrețiile salivare ale albinelor.

• aminoacizii și proteinele – substanțele azotoase nu reprezintă decât o parte infimă din mierea pură. Aminoacizi liberi și de proteine care pot fi prezente în nectar, pot proveni din mană, din secrețiile glandulare ale albinelor. Cea mai importantă proteină din miere este albumina.

Aminoacizii liberi din miere sunt: lizina, treonina, valina, metionina, izoleucina, leucina, triptofanul și fenilalanina.

• acizii organici – acizii organici din miere influențează pozitiv gustul și aroma mierii, accentuând efectul bacteriostatic a1 acesteia.

Aciditatea mierii acționează împotriva infecțiilor; această aciditate nu se menține în tubul digestiv, deoarece acizii organici din miere au un potențial alcalin și formează săruri alcaline.

• lipidele – fracțiunea lipidică a mierii este foarte slabă. Au fost găsite în miere mai mult de 12 fracțiuni lipidice: stero (colesterol), fosfolipide sub formă de glicerol și lipide sub formă de acizi grași, dintre care menționăm: acidul oleic, olenic, palmitic, linoleic, linolenic, lauric, stearic etc.

• aromele și acizi ifenolici – se fac studii asupra substanțelor care dau mierii aroma sa deosebită . Aroma mierii este dată de câteva zeci de substanțe care, de altfel, nu sunt stabile, degradându-se cu timpul. Mierea se transformă, astfel încât dobândește în cele din urmă un miros ușor rânced, provenind din reacțiile enzimatice și din fermentările care continuă să se producă în condiții normale de depozitare.

• hormonii – mierea conține hormoni vegetali (fitohormoni) de tipul estrogenului și prostaglandinei, hormoni cu acțiune de activare a organelor genitale masculine și feminine și hormoni anabolici, cu un rol important în sinteza proteinelor.

• antibioticele – mierea conține antibiotice bactericide și bacteriostatice, antifungice și antivirale.

• pigmenții vegetali – mierea de albine conține numeroși pigmenți vegetali de tipul carotenoidelor, flavonoizilor și fenolilor

Prin calitățile sale nutritive și dietetice, mierea este considerată un aliment de mare valoare în hrana oamenilor de toate vârstele . Mierea are importante aplicații în alimentația artificială, în alimentația pre- și postoperatorie, pentru bătrâni,copii,gravide și femeile care alăptează, sportivi, persoane care depun fizice sau intelectuale deosebite; este un aliment energizant în cazurile de surmenaj, oboseală, neurastenie etc.

Calitățile și valoarea nutritivă a mierii au o strânsă legătură ca compoziția nectarului din care provine mierea.

Proprietăți farmacologice ale mierii

Compoziția generală a mierii este suportul pentru o întreagă serie de acțiuni și efecte farmacologice și biologice, dintre care menționăm:

– antibacteriană și antibiotică;

– antiseptică;

– antioxidantă;

– antianemică;

– anticarii dentare;

– behică (calmarea tusei);

– biostimulatoare;

– calmantă;

– cardioprotectoare;

– cicatrizantă;

– depurativă (ajută la detoxificarea organismului);

– emolientă;

– emulsionantă a grăsimilor;

– febrifugă;

– hepatoprotectoare;

– imunostimulantă;

– laxativă;

– nutritivă și energizantă;

– radioactivă;

– regenerativă (regenerează epiteliile, endoteliile și țesutul cd juneți v);

– sedativă.

2.4. POLENUL

Polenul adunat de albine pentru perpetuare, pentru hrana puietului și pentru aprovizionarea glandelor producătoare de lăptișor de matcă de fermenți ca și a celor cerifere, e însăși chintesența vieții ce se reproduce.

Din punct de vedere nutritiv, polenul recoltat de albine este considerat un „superaliment". Grație compoziției sale complexe, polenul este un valoros supliment alimentar natural. Polenul este un „izvor" de minerale, este „uzina de enzime", un „rezervor" dr acizi ribo- și dezoxiribonucleici, conține toți aminoacizii esențiali și neesențiali, multe vitamine etc. Prezența acestor componente în polen, existența echilibrului între ele și efectul lor sinergic, îl transformă într-o hrană proteică și un nutriment absolut complex Polenul mai are niște efecte subtile sau caracteristici legate mai mult de calitatea și originea lui decât de cantitatea acestor componente.

Efectul stimulant al polenului și posibila ameliorare a transformării alimentelor la nivelul organismului sunt foarte benefice pentru persoanele care suferă de denutriție, subnutriție sau malnutriție, la o dietă neechilibrată sau deficitară. Polenul proaspăt conține cantități mari de Qi. În mod tradițional „Qi"-ul reprezintă energia internă sau energia veritabilă. Această energie este considerată de către medicina tradițională chineză ca fiind forța motrice care întreține activitatea vitală a corpului uman.

Fig 6 POLENUL

Proprietățile farmacologice ale polenului sunt diverse, datorită sursei potențiale a peste 1000 de flori diferite.

Polenul este antibacterian, antiinflamator, antibiotic, antioxidant, antitoxic, afrosidiac, antialergic, aperitiv, anabolizant, dietetic, antisclerotic, antidepresiv, antipiretic, antihemoragic, diuretic, hipotensiv, scade colesterolul din sânge , reduce riscul bolilor genetice, este energetic, nutritiv, tonic, hepatoprotector, cardioprotector, întărește pielea, apără flora intestinală, este imunostimulator, reglează hormonii, antianemic, antiradiații, hrănește creierul, este stimulant adjuvant împotriva efectelor negative ale chimioterapiei, îmbunătățește vederea, facilitează nașterea, este benefic pentru prostată, emolient, stimulează și accelerează creșterea, reglează tranzitul intestinal (antidiareic, anticonstipație), reglează digestia.

Proprietățile terapeutice principale ale polenului sunt legate de bogăția sa mare în substanțe și elemente bioactive. Numeroasele cercetări efectuate de-a lungul timpului au relevat multiple posibilități de aplicare a polenului poliflor, recoltat de albine în profilaxia și terapeutica umană.

Indicațiile generale ale polenului sunt:

– boli de nutriție și metabolism;

– boli ale tubului digestiv: esofag, stomac, intestin, duoden, rect

– diabetul zaharat, boli de nutriție și metabolism;

– afecțiuni ale ficatului și veziculei biliare;

– afecțiuni urogenitale și sexuale;

– afecțiuni cardiovasculare;

– afecțiuni hematologice;

– boli ale aparatului respirator superior (ORL) și inferior; .

– afecțiuni ginecologice și obstetricale;

– la copii;

– boli alergice;

– afecțiuni neoplazice;

– bolile neuropsihice;

– afecțiuni imunologice;

– tulburări endocrine;

– afecțiuni dermatologice;

– afecțiuni oftalmologice;

– la adulții vâstnici;

– bolile aparatului osteoarticular;

– în medicina sportivă;

– pentru controlul greutății corporale, în tratamentul obezită sau scăderii în greutate.

2.5. PĂSTURA

Albinele lucrătoare recoltează exclusiv polenul entomofil, care, în stup este preluat și descărcat de către alte albine (albinele prelucrătoare). Fiecare granulă de polen este alcătuită dintr-un înveliș exterior numit exină și un înveliș intern numit intină, care cuprinde doi nuclei, miezul conține acizi cu proprietăți antianemice, antileucemice și anticancerigene.

Sub influența substanșelor adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii de 35°C, a întunericului din stup și a umidității atent controlate, precum și datorită modului de conservare, polenul suferă o serie de transformări biochimice și structurale, rezultând un produs diferit de polenul inițial.

Păstura este poate cel mai valoros produs al stupului, dar și cel mai puțin cunoscut. Păstura este sursa unică pentru hrănirea întregii colonii de albine, dar mai ales a larvelor. Păstura are un rol important în producerea lăptișorului de matcă și a veninului de albine. Dacă păstura lipsește din stup , albinele viitoare vor fi mai debile, vor trăi mai puțin, iar poverile de nectar, polen și apă pe care le vor aduce în stup vor fi mai mici; astfel, scade producția de miere și ceară și în final , se ajunge la desființarea familiei de albine. Deci, păstura este necesară dezvoltării și înmulțirii familiilor de albine.

Cea mai bună perioadă pentru producerea și recoltarea păsturii este primăvara și la începutul verii.

Păstura este o sursă de energie, vitalitate și bunăstare generală. Păstura este considerată un „hiperaliment". Proprietățile și calitățile nutritive ale păsturii sunt asemănătoare cu cele ale polenului, dar efectele sunt de trei ori mai multe decât cele ale polonului. Păstura este un aliment complet și atât de bogat, încât o cură anuală cu păstură (ori polen) este necesară tuturor oamenilor sănătoși, indiferent de vârstă sau sex, ca o sursă inegalabilă de confort fizic și psihic, de viață lungă și sănătoasă. Această cu: este, în definitiv, un act de profilaxie.

Proprietățile farmacologice și terapeutice ale păsturii

Păstură are, în general, proprietățile farmacologice și terapetutice ale polenului din care provine. Regretatul cercetător și apiterapeut dr. Mircea Ialomițeanu aprecia că păstură este recomandată în toate cazurile și afecțiunile în care este indicat și polenul, dar mai ales în cele în care este necesară „realizarea unui efect puternic într-o perioadă scurtă de timp". De menționat că puterea terapeutică a păsturii este de trei ori mai mare decât a polenului De exemplu, păstură are eficiență terapeutică mai mare decât polenului în: afecțiunile hepatice (hepatite, ciroze), are efecte puternice ca anticoagulant (conținut mai crescut de vitamina K efecte antioxidante mai puternice (conținut mai crescut în polifenoii și vitamina C), în bolile oculare, mai ales în slăbirea vederii, boli de prostată, digestive, tulburări de creștere la copii, boli cardiace, respiratorii, neoplazice, imunologice, infecțioase, sexuale.

Deci, polenul este net depășit de păstură, ale cărei efecte, în tr-o gamă largă de afecțiuni, sunt spectaculoase.

2.6. CEARA

Ceara de albine este o ceară naturală produsă în stup de către albinele melifere din genul Apis. Este produsă de albine lucrătoare tinere, între 12 și 17 zile, sub formă de scări subțiri, secretate de glandele de pe suprafața ventrală a abdomenului.

Albinele lucrătoare au opt glande producătoare de ceară, dispuse de o parte și de cealaltă, pe părțile interioare ale sternitelor (scutul ventral sau placa fiecărui segment al corpului) în segmentele abdominale de la 4 la 7. Mărimea acestor glande ale cerii depinde de vârsta albinei lucrătoare, ele se atrofiază treptat în urma zborurilor zilnice ale albinei. Noile scărițe ale cerii nu au culoare la început, devenind opace la albine mai bătrâne.

Ceara fagurelui este aproape albă, însă devine treptat galbenă sau maronie, încoroprând uleiuri din polen și propolis. Scările cerii sunt de 3 mm transversal și 0,1 mm grosime, iar pentru producerea unui gram de ceară sunt necesare 1100 de bucăți.

Ceara de albine este produsă de albine ca o substanță stabilă, care să nu interacționeze cu mierea, polenul sau lăptișorul de matcă și are unele proprietăți importante pentru apiterapeuți.

Pentru scopuri industriale, mai ales în cosmetică, este nevoie de ceara de culoare albă. Pentru albirea cerii trebuie îndepărtați pigmenții provenind de la polen și propolis. Această operație se face cu ajutorul luminii ultraviolete sau a unor agenți oxidanți, cum ar fi acidul sulfuric și peroxizii.

Ceara se mai poate albi expunând-o la soare. Ceara albită la soare sau pe cale chimică își pierde din calitățile și proprietățile fizice, organoleptice și chimice.

Ceara se păstrează în vase de culoare neagră, închise ermetic, într-un loc întunecos, răcoros și uscat, departe de umezeală, căldură, lumina soarelui și ferite de mucegaiuri și insecte.

Compoziția cerii are variații foarte slabe de la o rasă de albine la alta. Nu se notează variații semnificative decât între diverse specii ale genului Apis. Deci, toate varietățile de ceară au proprietăți chimice apropiate. In compoziția lor nu intră decât carbon , hidrogen și oxigen. Sunt corpuri stabile, existente într-un număr considerabil de varietăți.

Ceara de albine conține:

ceride: predomină în ceara de albine, ele reprezentând 60-70% din compoziția cerii. Sunt alcătuite din: palmitatul de miricil, melistilatul de miricil, ceroatul de cerii etc.;

acizi grași liberi cu catenă lungă sunt în proporție de 12-15% din compoziția cerii;

alcooli superiori liberi: reprezintă 2-5% din compoziția cerii;

hidrocarburi: 11-13%.

Ceara de albine mai conține: flavonoizi, beta-caroten, vitamine liposolubile D, E, A (conține 50 de unități de vitamina A în fiecare gram de ceară), rășini, pigmenți care îi dau culoarea, substanțe antibiotice, săruri minerale, uleiuri volatile (48 de substanțe volatile) etc.

Ceara de albine are următoarele proprietăți farmacologice: este emolientă, antiinfecțioasă, izolantă, dezinfectantă, antialergică, cicatrizantă, epitelizantă, laxativă, sedativă, antiinflamatoare, anticolicativă, anestezică, prezintă proprietăți de îngroșare și potențator de vâscozitate, conservant, emulsificator, agent de formare a peliculelor tip film, antiseptic.

Proprietățile terapeutice și industriale ale cerii de albine

în scopuri terapeutice: ceara este folosită în tratamentul bolilor cardiovasculare, ale aparatului digestiv (laxativ, crește secrețiile salivare și gastrice, ajută la digestie etc.), ale aparatului respirator (infecțiile căilor respiratorii superioare și inferioare), tratamentul bolilor alergice (febra de fân), în oftalmologie, dermatologie, al bolilor infecțioase (virale, bacteriene, fungice), în stomatologie, în îmbălsămarea cadavrelor.

în cosmetică

în scopuri industriale. Ceara se utilizează în diverse industrii fabricarea lumânărilor, în sculptură, produse farmaceuticc cosmetice, armament, marină, pielărie, mobilă, lacuri, cerneală, ștampile, izolarea instalațiilor electrice, industria de mașini, substanțele pentru lustruit, tipografie, textile, industria de hârtie, etc.

2.7. VENINUL DE ALBINE

Veninul de albine este un produs biologic propriu albinei și nu intră în categoria principiilor active transmise de plante, așa cum sunt mierea, polenul sau propolisul. El este depozitat într-o celulă specială a albinelor (punga de venin) și reprezintă o substanță complexă, un produs de secreție glandulară (glande de venin). Este eliminat pentru protecția, apărarea albinelor și a coloniei și eliminarea dușmanilor (a mătcilor concurente, a albinelor hoațe, animalelor și insectelor sau a altor prădători). Veninul este eliminat în momentul înțepării prin ac (albina lucrătoare are un singur ac iar matca are două), fiind un act reflex de autoapărare. Veninul eliberat în limpul procesului de înțepare este sub formă lichidă. Cantitatea de venin eliberată la o înțepătură este de aproximativ 0,3 mg, corespunzător la circa 0,1 mg substanță uscată.

Apitoxina este substanța rămasă după ce partea volatilă a veninului de albine dispare în contact cu aerul.

Cantitatea de venin eliberată de albină în momentul înțepării este condiționată de:

vârsta albinei- pentru producerea unui gram de venin este nevoie de 20 000 de albine lucrătoare;

sezonul – secreția de venin este mai crescută primăvara (când resursele florale și de polen sunt bogate), vara și toamna fiind mai scăzută. Veninul de bună calitate și puritate este cel recoltat într-o zi senină, după ploaie, primăvara;

cantitatea și calitatea hranei – hrana albinei, bogată în nectarul florilor și în polen, face ca secreția de venin să fie mai crescută cantitativ și calitativ decât la albinele care se hrănesc artificial

specia – cantitatea și calitatea veninului diferă de la o specie la alta, chiar în cadrul aceleiași specii sau chiar la același individ.

Ambalarea veninului se face în recipiente cu dop rodat, închise la culoare; la o temperatură joasă (sub zero grade) își păstrează valabilitatea terapeutică un timp îndelungat, iar la temperatura camerei, se păstrează în formă cristalizată mai mulți ani.

Veninul de albine lichid și proaspăt conține 80-90% apă. Compoziția chimică a veninului nu a fost cunoscută până în anii I950.

Veninul de albine conține:

proteine: reprezintă în total 65-75% din veninul brut liofilizat, care conține trei fracții proteice:

– enzime: fosfolipaza A2 și B: reprezintă 11-12% din enzimele veninului;

hialuronidaza: reprezintă 1-3% din enzimele veninului;

fosfomonoesteraza acidă;

fosfataza;

lizofosfolipaza;

glucosidaza A;

-. peptide: melitina: este principala proteină din veninul de albine; reprezintă aproximativ 40-60% din peptidele veninului uscat; conține cel puțin 26 aminoacizi. Este un stimulant puternic pentru fosfolipaze A2 și B; minimina; apamina; peptida MCD , secapină; pamină; adolapuină; procamină A și B;inhibitoare de protează: reprezintă 2% din peptide,

c. a treia fracție proteică este inactivă, reprezintă aproximativ 3% din veninul brut: amine active (amine biogene), cum ar fi: histamina: reprezintă 0,5-2% din veninul brut; dopamina; noradrenalina; acid gama- și alfa amino-butiric; serotonină;

apă: reprezintă 80-90% din veninul proaspăt și 6- din veninul uscat;

săruri minerale: calciu; magneziu; mangan; cupru; fosfor, sulf ,

zaharuri: fructoză și glucoză;

lipide, în special din grupa sterinelor, fosfolipidelor; 

acizi organici – aromatici (volatili): acid formic, clorhidric, ortofosforic;

acizi nucleici (ADN, ARN);

uleiuri eterice

neurotoxine: ponerină, mirmicină.

Veninul de albine a fost folosit în scopuri terapeutice încă din Egiptul Antic și este utilizat în zilele noastre. Peste tot în lume (SUA, Canada, Europa, Orientul Mijlociu, Japonia, China ) se practică tratamente cu venin de albine, în boli reumatologice, neurologice, tulburări circulatorii și în multe alte afecțiuni.

Proprietățile profilactice și curative ale veninului de albine includ:

– îmbunătățirea stării generale a organismului;

– creșterea longevității prin hipertermie;

– creșterea forței fizice și psihice;

– protejarea corpului împotriva razelor X;

– îmbunătățirea circulației sangvine, centrală și periferică;

– activarea sistemului imunitar;

– creșterea secreției de cortizon;

2.8. APILARNILUL

Apilarnilul este un produs mai recent, comparativ cu celelalte produse apicole; este natural, biologic activ, extrăgându-se din larvele de trântori și din conținutul nutritiv aflat în celulele respective, recoltat înainte de căpăcire, adică în a zecea zi de la depunerea ouălor sau în a șaptea zi de viață larvară.

Deși nu este un produs tradițional al stupului ca și mierea, polenul, el se distinge prin proprietățile lui organoleptice specifice, proprietăți fizicochimice și microbiologice care îl recomandă ca un produs veritabil, de valoare, al stupului.

Apilarnilul are compoziție și proprietăți asemănătoare cu cele ale lăptișorului de matcă. Compoziția este deosebit de complexă: apă, proteine, aminoacizi, glucide,lipide, acizi nucleici, glicogen, minerale și ologoelemente, vitamine, fitohormoni, enzime, beta caroten, fibre, cenușă, substanțe uscate etc..

Indicațiile terapeutice ale apilarnilul sunt asemănătoare cu cele ale lăptișorului de matcă. Totuși, sunt câteva diferențe în special în cazul problemelor genitale, sexuale și endocrine, produse de bogăția apilarnilului în hormoni de tip masculin și precursori de hormoni androgeni; deoarece provine în principal de la o structură „bărbătească", apilarnilul are multe efecte întăritoare.

Acesta este indicat în: nutriția oamenilor sănătoși, copii, convalescenți, vârstnici, sportivi, intelectuali etc.; anorexie; hipoproteinemie; boli metabolice (diabet zaharat, obezitate, gută); stări carențiale; diminuarea masei musculare, mai ales la bărbați; oboseală și astenie de diferite grade, astenie la vârstnici, sindrom de oboseală cronică; epuiizare fizică și psihică, surmenaj;

– îmbătrânire prematură;

– tulburări mintale și emoționale la vârstnici;

– bolile aparatului digestiv;

– boli hepatice;

– boli neuropsihice (sistemul nervos);

– tulburări endocrine;

– afecțiuni ginecologice și obstetricale;

– în sexologie și afecțiuni urogenitale;

– tulburări de menopauză;

– afecțiuni dermatologice;

– boli respiratorii;

– infecții;

– cosmetică

2.9. CĂPĂCEALA (DESCĂPĂCEALA)

După vânturarea mierii, procentul de apă din miere scade până la aproximativ 18%. În acest moment, pentru a păstra mierea, albinele căpăcesc fiecare celulă din fagure cu un căpăcel mat din straturi succesive de ceară și propolis și o cantitate mică de venin de albine.

Produsul apicol numit căpăceală reprezintă, deci, ceea ce rezultă din îndepărtarea acestor căpăcele pentru extragerea mierii. Căpăceala este produsul apicol cu numărul 9.

Căpăceala conține miere, ceară, propolis și venin de albine. De asemenea, ea poate să conțină substanțe active care se găsesc și în compoziția acestor produse. Căpăceala mai conține enzime, antibioticenaturale (foarte eficiente în tratarea infecțiilor respiratorii) și alte substanțe active.

Căpăceala are proprietăți terapeutice similare cu ale produselor apicole din care este formată (miere, ceară, propolis și venin de albine), dar are o particularitate – toate proprietățile sunt cumulate și concentrate într-un singur produs. Căpăceala conține un antibiotic eficient în tratarea bolilor respiratorii infecțioase, are rol de lubrifiant al vaselor sangvine, ajutând în același

Timp și la optimizarea funcționării cordului, intervine în igiena bucală, în bolile hepatice, crește imunitatea organismului, menținerea vitalității organismului, tratează alergia (febra de fân), este benefică în bolile aparatului digestiv .

CAPITOLUL 3

AFECȚIUNI HEPATO-BILIARE

O serie de cercetări clinice au demonstrat că, datorită proprietăților sale antiinflamatoare, propolisul contribuie efectiv la tratamentul infecțiilor cronice ale căilor biliare (colecistite cronice, colangite cronice, colangiohepatită cronică), hepatită epidemică și convalescență post-hepatită, hepatită toxică, hepatită cronică (agresivă cu necroză), hepatită cronică cu ciroză, ciroză hepatică gravă, steatoză.

Mierea, polenul, păstura și propolisul dispun de o capacitate puternică de detoxifiere la nivel hepatic. O serie de intoxicații sunt, de fapt, rezultatul absorbției regulate de compuși toxici. Mierea poate oferi protecție împotriva intoxicațiilor de origine alimentară (cazul ciupercilor), în timp ce polenul, păstura și, într-o măsură mai mică, propolisul, prin acțiunea lor antioxidant! exercită o acțiune puternică împotriva efectelor nefaste ale alcoolului la nivel hepatic (steatoza hepatică). O întreagă serie de substanțe încadrate în categoria xenobioticelor pot fi eliminate sau efectul lor poate fi contracarat prin administrarea acestor produse ale stupului. Acțiunea de protecție oferită de aceste produse este în fapt legată de metabolismul fructozei, de prezența aminoacizilor esențiali, a acidului aspartic și mai ales a celor cu sulf (metionină). precum și a flavonoizilor, ce creează condiții favorabile exprimării funcției de detoxifiere hepatică.

Administrarea polenului în amestec cu miere este eficientă în vindecarea bolilor hepatice și rezultatele sunt vizibile în 3-4 săptămâni. O astfel de cură durează circa 3-4 luni. în general, după 4-5 săptămâni, se recomandă o pauză de 2-3 săptămîni.

Propolisul, polenul și păstura acționează la nivelul microzomilor hepatici, activând și susținând procesele enzimatice de detoxifiere.

În sprijinul celor menționate, studiile efectuate pe animale de laborator au demonstrat excelenta capacitate a propolisului de a proteja ficatul împotriva toxicității unor medicamente, cum este și cazul paracetamolului, ceea ce face din acest produs natural un antidot adecvat. în doze de 25, 50 și 100 mg/kg corp, propolisul reduce activitatea unei enzime – alanil-aminotransferaza – din plasma sanguină și crește concentrația de glutathion redus la nivelul ficatului. Tot propolisul este cel ce oferă bune rezultate în tratamentul hepatitei virale, ca rezultat al cunoscutei sale acțiuni antivirale.

Veninul de albine intervine în tratamentul hepatitei B cronice și al cirozei hepatice, diminuând simptomele specifice și ameliorând starea fizică 

obține în general din circa 2,5 – 3,5 g de frunze. Este un preparat antihepatotoxic, pentru tratamentul bolilor hepatice de diferite intensități. Acest amestec se poate administra și sub formă de capsule sau tablete.

Ultimul raport al Organizației Mondiale pentru Sănătate despre incidența bolilor hepatice în lume, apărut în luna iulie 2011, menționează că 1/3 din populația de pe glob suferă de boli hepatice.

Tratamentul afecțiunilor hepatice se începe cu: detoxificarea organismului și eliminarea toxinelor; un regim alimentar adecvat. Dieta și nutriția joacă un rol esențial în prevenirea complicațiilor care pot afecta în mod suplimentar ficatul.

Există patru grupe de alimente care trebuie evitate: orice fel de zahăr rafinat, făinurile albe, alimentele conservate sau prelucrate și grăsimile saturate, animale sau vegetale, prelucrate. Alimentele permise sunt: cantități suficiente de proteine, lactate, cereale, fructe și legume proaspete (de preferință crude), ulei de măsline extravirgin, pâine integrală, ceaiuri de plante medicinale etc. Se evită suplimentele cu fier (produc ciroză acumulându-se în ficat).

Alimentația trebuie să fie completă și echilibrată, cu suficiente calorii, administrate în prize mici, la ore regulate. Alimentația trebuie să fie individualizată, în funcție de preferințe sau restricții dietetice determinate de alte afecțiuni asociate bolilor hepatice. Excluderea totală a băuturilor alcoolice; relaxarea organismului pe plan fizic și psihic, repaus la pat, cu activitate profesională redusă și fară expunere la surmenaj și eforturi fizice;

Modul de administrare a produselor apicole în afecțiunile hepatice:

Se începe cu fiecare produs separat, pentru verificarea toleranței organismului, apoi se combină pentru a obține un efect sinergic mai puternic. Dozele recomandate, în general, pentru tratamentul bolilor hepatice de diferite forme, intensități și stadii, sunt următoarele:

– miere de preferat miere polifloră, se administrează 30-60g|/ zi; la diabeticii insulino-dependenți se recomandă 5-10 g/zi;

– polen și păstură: polenul se administrează în cantitate de 30-60 g/zi împărțite în trei reprize; păstura: se administrează 10-20-30 g/zi în 3 prize; ambele produse se administrează cu două ore înainte de masă sau imediat după masă;

– propolis: extractul uscat se administrează 6-8 tablete pe zi, propolis brut – 3-5 g/zi mestecat și supt, după care se înghite restul; extract alcoolic/tinctură de propolis 30%: se administrează o picătură/kg corp/zi;

– lăptișorul de matcă: 1-2 g/zi sublingual, o dată pe zi, diminața pe stomacul gol;

– apilarnil: apilarnil liofilizat: 2 drajeuri/zi, timp de 2-3 luni,

– ceara de albine: se mestecă o bucată după care se înghite , de 2-3 ori/zi.

– venin de albine: se fac cure de tratament cu venin de albine sub supravegherea unui apiterapeut, în funcție de protocol.

Dozele și durata tratamentului pot fi modificate și personalizate de la caz la caz, în funcție de afecțiune, de starea generală bolnavului, stadiul bolii, complicațiile existente, alte boli asociate cu boala hepatică, vârsta, sexul și greutatea bolnavului, precum și de evoluția bolii și de răspunsul la tratament.

3.1. POLENAPIN

Polenul recoltat de albine conține substanțe stimulatoare pentru organism vitamine (complexul B, vitamina C, E și betacaroten, proteine, aminoacizi (toți aminoacizii esențiali), lipide simple și complexe, glucide, substanțe minerale, acizi nucleici, enzime..

Produsul POLENAPIN se prezintă sub formă de tablete, pentru a ușura administrarea polenului.

Indicații

Se indică ca stimulent în denutriție proteică, anemii, anorexie, ca ajuvant în tratamentul afecțiunilor hepatice și gastrice, ca tonifiant pentru organismele epuizate de eforturi fizice (mai ales la sportivi), ca supliment nutritiv în stari carențiale de natură vitamino-proteică-minerală și ca sursă de antioxidanți naturali.

Compoziție: polen 250 mg

Posologie Polenapinul (tablete cu polen) se administrează, ca factor vasculotrofic, dar și ca factor de întreținere și de aport de compuși naturali antioxidanți, în doza de 4-6 comprimate pe zi la adulți. La copii se rercomandă 2 – 4 comprimate pe zi.

Fig 12 POLENAPIN

3.2. HOFIMEL S (MIERE HEPATOPROTECTOARE)

Fig 13 HOFIMEL S

Miere de albine cu conținut de principii active din anghinare (Cynara scolymus) prelucrate metabolic de albine, ulei de cătina și uleiuri esențiale.

Indicații

Este un supliment alimentar recomandat asigurării necesarului de nutrienți și substanțe bioactive care prin proprietățile lor funcționale complexe conferă regimului alimentar un rol protector și de ameliorare în boli hepatice, infecții ale aparatului digestiv și urinar.

Indicații

Produs destinat suplimentării dietei pentru susținerea funcțiilor metabolice ale celulei hepatice, a stimulării proceselor de detoxifiere și de eliminare a unor substanțe cu efect hepatotoxic, de combatere a unor simptome ale disfuncțiilor și infecțiilor aparatului digestiv și urinar prin efecte antiinflamatorii și antiseptice, de stimulare a secreției și eliminării fluxului biliar prin acțiune coleretică și colecistochinetică.

3.3.LĂPTIȘOR DE MATCĂ CU MIERE (1%)

Fig 14 MIERE CU LAPTISOR DE MATCA

Lăptișorul de matcă este cunoscut pentru conținutul de vitaminele din grupa B – mai ridicat decât drojdia de bere. Îmbunătățește metabolismul celular, digestia, activitatea creierului, a glandelor cu secreție internă, reduce colesterolul din sânge, combate insomnia și anemia pernicioasă.

Este afrodisiacul natural folosit înca din Antichitate, la un loc cu unele crustacee acvatice (raci, creveți, homari).

3.4. LĂPTIȘOR DE MATCĂ LIOFILIZAT

Lăptișorul de matcă liofilizat este un produs biologic cu un câmp de activitate limitat, ce se folosește în alimentație având efecte vitalizante, tonifiante și regeneratoare asupra organismului uman, fiind ușor asimilabil.Lăptișorul de matcă este un produs glandular secretat de albinele tinere pentru hrănirea larvelor și a mătcii.

Conținutul lui este bogat în substanțe proteice, grăsimi, hidrocarbonați, substanțe minerale și vitamine; de asemenea conține hormoni, enzime, factori vitali specifici care influențează ca biocatalizatori în procesele intime din celule, având un rol improtant din punct de vedere fiziologic.

Indicatii

Este indicat în cazurile de oboseală și surmenaj, astenie, stări de anxietate, neuroastenie, pierderi de poftă de mâncare și somn, în perioada post-operatorie și de convalescență, anemie, tuberculoză (în perioada de refacere), astm bronșic, deranjamente în circulația sângelui;afecțiunile ficatului (hepatite), în pancreatite și pentru îmbunătățirea formulei sângelui; bolile de uzură generală: artritism, gută, aortită, afecțiuni renale; unele cazuri de ulcerații stomacale (în tratamentul asociat cu miere); insuficiențe ovariene.

Posologie

Doza zilnică pentru adulți este de 0,2 gr și pentru copii sub 10 ani de 0,1 gr. Pentru consum se deschide simultan o fiolă de lăptișor de matcă și o fiolă de solvent. Cu ajutorul pipetei se scoate solventul din fiola respectivă și se introduce în fiola de lăptișor care se agită ușor până la completa dizolvare a lăptișorului., apoi, conținutul rezultat se consumă sublingual înainte de micul dejun, cu ajutorul pipetei sau vărsându-se din fiolă într-un paharel mic.

După o cură de 2 gr de lăptișor liofilizat se face o pauză de 7-10 zile.

Fig 15 LAPTISORUL DE MATCA LIOFILIZAT

3.5. APIMAG

Nutritiv, stimulent și tonifiant. Conține magneziu, vitaminele C și B6 și lăptișor de matcă.

Compoziție

Magneziu (lactat de magneziu 1250 mg )

Vitamina B6 (clorhidrat de piridoxina)

Laptișor de matcă

Vitamina C

Fig 16 APIMAG

Indicații

Adjuvant în tratamentul carenței de magneziu și vitamina B6, ce poate apare datorită aportului scăzut de magneziu (prin alimentație dezechilibrată, în timpul curelor de slăbire), consumului de alcool, efortului fizic intens, tulburărilor digestive (diaree, sindrom de malabsorbție, diabet zaharat stresului,tratamentului îndelungat cu diuretice (pierderi prin urină).

Adjuvant în tratamentul carenței de magneziu, asociată carenței de calciu, se recomandă tratarea deficitului de magneziu înaintea celei de calciu.

Lăptișorul de matcă are rol stimulent și tonifiant , nutritiv energetic și metabolic, stimulează energia vitală, stimulează apetitul în anorexie ,mărește vitalitatea în general, crește și menține integritatea morfofuncțională a organismului, favorizează oxigenarea țesuturilor, ajută în procesul de creștere și dezvoltare la copii, este foarte util în perioada postoperatorie și de convalescență, în anemie, are efect regenerator pentru piele în dermatite, eczeme, psoriazis, ajută la cresterea și regenerarea părului (căderea și încărunțirea părului) și a unghiilor (unghii moi, friabile), previne procesul de îmbătrânire prematură.

Posologi

Se recomandă administrarea a unui plic pe zi în cursul dimineții, ca supliment alimentar in carențele de magneziu și vitamina B6, datorate unei alimentații dezechilibrate, în efort fizic intens, alcoolism, tratament îndelungat cu diuretice, insomnie, fragilitatea părului și a unghiilor, cure de slăbire, rezistență scăzută la stress.

3.6. MELTONIC – pastă Tonic Hepatic – produs pe bază de miere, polen recoltat de albine, propolis, extract de rostopască, tinctură de păpădie – 3 lingurițe pe zi.

MELTONIC – tablete – 2 tablete x 3 ori pe zi.

Hepatită cronică și convalescență post-hepatită: Polen recoltat de albine (câte 10 gr de 3 ori pe zi, după mesele principale), păstură (aceeași posologie ca la polen), un amestec de miere cu polen, păstură, lăptișor de matcă și extract de propolis (câte 20 gr de 3 ori pe zi). Durata tratamentului este de 90-180 zile pentru polen, de cca 30 de zile pentru păstură și de cca 2 luni și jumătate pentru amestecul complex de produse apicole.

Fig 17 MELTONIC

CONCLUZII

Datele științifice privind produsele utilizate în apiterapie, conchid că produsele apiterapice se folosesc sub diferite forme farmaceutice în tratarea multor afecțiuni ale diverselor sisteme; produsele apiterapice asigură sau completează mecanisme care se desfășoară în mod natural intr-un organism normal; apiterapia constituie și un un sistem de alimentare naturală; prin factori activi pe care îi oferă medicamentul apiterapic se asigură și un efect de prevenție naturală, fapt ce poate fi considerat specific față de alte procedee terapeutice naturiste.

Mierea de albine a intrat în alimentația omului din timpuri străvechi, având o valoare nutritivă superioară..

Pe lângă puterea sa calorică excepțională, datorită compoziției sale chimice, mierea naturala conține o serie de substanțe antibiotice, fermenți și vitamine. Aceste componente îi conferă o mare valoare terapeutică ceea ce contribuie la vindecarea rănilor, arsurilor și a mai multor boli. În special se pot trata cu miere bolile tubului digestiv, bolile de inimă, de nervi și altele.

Hotărâtor pentru calitatea mierii și în special în ceea ce privește conținutul in fermenți al mierii din comerț este modul de tratare în timpul extracției și al conservării. Uneori sorturi de miere cu un conținut ridicat în fermenți datorită unei acțiuni necorespunzătoare a luminii sau a temperaturii ( încălzite peste 40oC – 45oC) se degradează, pierzând substanțial din valoarea lor alimentară și terapeutică.

BIBLIOGRAFIE

1. Rawhi m.a.abdalla – Totul despre apiterapie , editura all

2. C. Antonescu , Albinele , Redactia publicatiilor apicole Bucuresti, 1979

3. D.C. Jarvis, Mierea, Editura Apimondia, 1981

4. C.Neacsu, Compendiu de apiterapie, Editura Tehnica, 2002

5. Istudor, Prof. Dr. Viorica, Farmacognozie Fitochimie Fitoterapie Vol II, Editura Medicală București 2001, p. 3

6. *** Agenda Medicală, Editura Medicală,București,2010.