Folosirea Pajistilor

Prefață

La scară mondială pajiștile reprezintă două treimi din suprafața folosită în agricultură. Pe mari suprafețe de pajiști producțiile sunt foarte scăzute, pe de o parte, din cauza unor factori naturali limitativi (zone secetoase, pe zone cu perioade lungi de iarnă, soluri sărace, etc.) și, pe de altă parte, din lipsa oricăror lucrări de îmbunătățire.

Pajiștile reprezintă la ora actuală o sursă importantă de creștere a productiei agricole. Experiențe îndelungate au demonstrat că aceste suprafețe pot fi mult mai productive dacă se aplică tehnologii moderne de îmbunătățire și sunt folosite rațional. Se apreciază că doar pe 10-12 % din suprafața mondială a pajiștilor se aplică lucrări de îmbunătățire ce sporesc producția de nutreț.

Exploatarea rațională a acestei rezerve, fără deteriorarea echilibrului ecologic, trebuie să reprezinte o prioritate pentru viitorul omenirii, mai ales în condițiile reducerii rezervelor de energie fosilă, limitarea resurselor de apă și degradarea calității acestora, creșterea competiției în folosirea resurselor existente.

Pajiștile reprezintă cea mai ieftină sursă de hrană pentru animale, în mod deosebit pentru rumegătoare, mai ales când sunt folosite prin pășunat.

În țara noastră pajiștile ocupă peste 4 milioane hectare. La această suprfață se adaugă aceea cultivată cu plante furajere. Aceste suprafețe trebuie să asigure producțiile menite să satisfacă necesarul de furaje pentru creșterea animalelor.

Exploatarea corectă a pajiștilor din țara noastră, pe baza rezultatelor obținute în cercetarea știitifică din domeniul pratologiei, aplicarea tehnologiilor specifice, ar putea genera un salt spectaculos al zootehniei fapt ce ar conduce la satisfacerea nevoilor pentru hrana populatiei, pentru industrie și în alte domenii.

Funcțiile pajiștilor și ale pratologilor nu trebuiesc privite numai prin prisma agriculturii. Ele depașesc sfera strictă a productiei, îndeplinind numeroase funcții și în natură și în societate, îmbinând armonios interesele imediate ale societătii omenești cu cele de perspectivă, cu preocupări permanente privind direcțiile de evoluție a fitocenozelor de pajisti și de ocrotirea mediului.

Manualul ,,Cultura pajiștilor și a plantelor furajere” elaborat în conformitate cu programa analitică, tratează sintetic toată problematica producerii furajelor de volum în diferite condiții ecopedologice din țara noastră și se bazează pe rezultatele știintifice din domeniu obtinute în țară și în străinătate. El se adresează studentilor facultătiilor de Agricultură, Zootehnie, Ecologie, specialiștilor și lucrătorilor din exploatațiile agricole precum și tuturor acelora cărora pajiștile le oferă surse de sănătate și refugiu pentru refacere în mijlocul naturii.

Adresez multumiri și pe această cale Domnului Profesor universitar doctor inginer Gheorghe Motca și Doamnei Conferentiar universitar doctor inginer Lidia-Ivona Geamănu, de la Universitatea de știinte Agronomice si Medicină Veterinară din București, pentru încurajare și sprijinul acordat în elaborarea și publicarea acestei lucrări, precum și tuturor cercetătorilor ce au contribuit, în timp, la obținerea valoroaselor rezultate ale cercetarii științifice în domeniul pratologiei.

Cap.1. PAJIȘTILE

1.1.Definiție. Importanta

În Micul dicționar enciclopedic (1972, 1978), pajiștea este definită: “teren ocupat de vegetație erbacee perenă, spontană sau cultivată, folosită pentru hrana animalelor prin pășunat ori cosit”. Această definiție privește numai latura productivă a pajiștilor, lăsând deoparte celelalte utilizări (gazon, peluză etc.).

Clasificarea pajiștilor se face în funcție de mai multe criterii dintre care esențiale sunt considerate următoarele:

-modul de formare;

-modul de folosire;

-durata folosirii terenului ca pajiște;

-relieful pe care sunt situate pajiștile.

După modul de formare se deosebesc pajiști naturale și pajiști artificiale. Primele, pajistile naturale, sunt opera exclusivă a naturii, celelalte luând naștere prin intervenția omului.

La pajiștile naturale există o subclasificare în funcție de modul de instalare a vegetației ierboase. Sunt pajiști naturale primare la care vegetația ierboasă s-a instalat direct pe roca mamă, evoluând o dată cu procesele de pedogeneză (C.Bărbulescu; 1971). Altele, numite pajiști naturale secundare, la care vegetația s-a instalat spontan în locul pădurilor defrișate, incendiate, etc.

Pajiștile naturale primare se întâlnesc în acele regiuni ale globului unde condițiile termohidrice nu au permis instalarea pădurilor.

În România, pajiștile naturale primare se găsesc sub formă de ochiuri de stepă în sud-estul țării și pășuni alpine, ocupând circa 100.000 ha.

Pajiștile naturale secundare ocupa suprafețe foarte mari la noi în țară (peste 4 milioane ha), întinzăndu-se de la nivelul mării până in etajul subalpin, luând locul pădurilor.

Prin dezvoltarea agriculturii și a modului de exploatare, ecosistemele pajiștilor naturale au suferit modificări de aceea noțiunea de “naturale” rămâne descoperită, ea fiind valabilă doar acolo unde intervenția omului este absentă (rezervații, etc.). Acest fapt impunea redefinirea pajiștilor naturale, indiferent de originea lor sau stadiul evolutiv al vegetației, generic în “pajiști permanente”. Caracteristica lor comună este aceea că vegetația este permanentă.

Pentru completarea necesarului de furaje, mai ales în regiunile de câmpie unde pajiștile naturale sunt foarte puține, oamenii au însămânțat suprafețe de teren arabil cu specii ierboase perene, constituindu-se astfel pajiștile temporare. Ele au o durată de exploatare limitată (de regulă 2-3 ani) în funcție și de speciile semănate. În literatura de specialitate sunt cunoscute de pajiști artificiale, pajiști cultivate sau semănate.

După modul de exploatare pajiștile se clasifică în pășuni și fânețe. Această clasificare reflectă foarte bine modul de exploatare al pajiștilor permanente din regiunile alpine și de munte (exclusiv pășunat) și a celor din zona colinară (cosit). O mare suprafață este folosită atât prin pășunat cât și prin cosit dându-se astfel o utilizare mixtă a pajiștilor respective. Aceste pajiști sunt situate în regiuni cu altitudine mai mică. Ele sunt pășunate intensiv primăvara, animalele sunt mutate la munte, iar de pe pajiștea respectivă se obține o recoltă de fân cosit vara, iar la venirea toamnei sunt iarăși pășunate.

Pajiștile reprezintă o sursă importantă de hrană pentru animalele domestice regăsindu-se în produsele animaliere foarte prețioase pentru om. Ponderea pajiștilor permanente în balanța furajeră este de circa 50%, restul necesarului fiind asigurat din culturi furajere.

Pajiștile sunt, alături de păduri, habitat și sursă de hrană pentru animalele sălbatice, ele avându-și sursa primară de hrană în iarba pajiștilor.

Datorită capacității de absorbție a apei ridicate și dezvoltării covorului vegetal pajiștile folosite rațional reprezintă, un excelent mijloc de prevenire și combatere a eroziunii solului.

Datorită dezvoltării unui puternic sistem radicular fasciculat care străbate straturile de la suprafața solului legându-l în agregate și îmbogățindu-l în materie organică pajiștile naturale au creat cele mai fertile soluri.

Bacteriile fixatoare de azot de pe rădăcinile leguminoase contribuie la îmbogățirea solului în azot, ridicând astfel fertilitatea lui.

1.2. Pajiștile Terrei

Terra are suprafață totală compusă din 29% uscat, restul, de 71%, fiind ocupat de Oceanul Planetar. Repartizarea pe continente a uscatului este, după Atlasul geografic general (ed. 1974), conformă cu datele din tabelul nr.1.

Tabelul 1. Suprafața ocupată de diferite continente

Tabelul nr.1

Scăzându-se suprafața acoperită permanent cu ghețuri rămân circa 135,3 Km2 . Din această suprafață la nivel mondial există 1,4 miliarde hectare teren arabil, 3 miliarde hectare de pajiști și circa 4 miliarde hectare păduri (Production Yearbook vol.34/1980 citat de Gh. Anghel; 1984).

Wojahu (1977), citat de Gh. Anghel (1984), menționează că două treimi din suprafața agricolă a pământului revine pajiștilor permanente. După publicațiile FAO, Europa deține 3% din suprafața Terrei ocupată cu pajiști.

Deși deține cea mai mică suprafață de pajiști, Europa a contribuit în mare măsură la extinderea culturii pajiștilor la nivel mondial, gramineele și leguminoasele furajere folosite în zona temperată în cultura pajiștilor având arealul natural pe acest continent.

Cel mai favorabil climat pentru cultura pajiștilor este în zona de influență a oceanului, climatul continental necesitând eforturi și cheltuieli mai mari pentru a obține producții similare.

În țara noastră pajiștile permanente reprezintă 29,7% din suprafața agricolă și 18,7% din suprafața totală (Gh.Motcă și colab.1991). Răspândirea acestora în țară este neuniformă, cea mai mare parte fiind în județele cu suprafețele montane.

1.3. Pajiștile din România – prezent și viitor

În țara noastră există 4,7 milioane ha pajiști permanente, reprezentând aproximativ 32% din suprafața agricolă și 20% din suprafața totală a țării.

Răspândite în regiunile de deal și munte, reprezentând 82% din suprafața fondului pastoral (D.Teaci și colab., 1980), pajiștile permanente ocupă suprafețele cu relieful mai frământat și versanții cu înclinare mai mare (peste 10%), solurile mai puțin fertile, scheletice, erodate sau inundate. Pajiști permanente se găsesc și în regiunile de câmpie (cca. 13%) menținându-se în luncile răurilor, acolo unde relieful este frământat, pe solurile, nisipoase sau sărături.

Datorită eterogenității condițiilor unde le întâlnim pajiștile permanente sunt foarte diferite sub aspectul compoziției floristice, al calității și cantității furajului obținut. Astfel, în funcție de tipul de pajiște, în absența unor lucrări specifice îmbunătățind în medie cu 3-5% conținutul de proteină brută (500-1000 Kg/ha).

Înființarea de pajiști temporare în regiunile de câmpie vine să mărească producția de furaj la nivel național. Ele pot produce, în condiții de irigare 14-15 t/ha s.u. (70-75 t/ha M.V.).

Aplicarea tehnologiilor ce se bazează pe rezultatele certe ale cercetării științifice și generalizarea lor pe toate suprafețele de pajiști este o condiție de bază pentru creșterea producției și calității acesteia.curente de întreținere și îmbunătățire, producția pajiștilor permanente poate fi de 0,5-3 t/ha s.u.(2,5-15 t/ha m.v.) (Gh. Motcă și colab.; 1994). Calitativ furajul conține în medie 10-13% P.B. din masa uscată (6-8% P.B.D.).

Pajiștile trebuiesc tratate ca și pe culturile agricole, care necesită lucrări de îmbunătățire, de întreținere și recoltare permanent.

Cultura pajiștilor necesită cunoașterea speciilor din vegetație, a condițiilor pedoclimatice și adoptarea tehnologiilor specifice pentru fiecare tip de pajiște determinat.

Rezultatele cercetării științifice în domeniu joacă un rol foarte important ajutând la adaptarea tehnologiilor, cadru ce se pretează la condițiile concrete întâlnite în teren. Sistemul tehnico-organizatoric de îmbunătățire a pajiștilor trebuie să includă toate suprafețele de pajiști (atât cele ce se pretează la mecanizarea lucrărilor cât și cele la care mecanizarea întâmpină greutăți), aplicarea lucrărilor conducând la creșterea potențialului productiv de 3-5 ori indiferent de tipul de pajiște. Prin lucrările aplicate, vegetația pajiștilor mai puțin valoroasa, se poate modifica, evaluând în direcția schimbării speciilor existente cu altele mult mai productive și valoroase din punct de vedere furajer.

Pajiștile permanente îmbunătățite prin lucrări de suprafață realizează în medie 7-10 t/ha s.u. sau 35- 50 t/ha M.V. Calitativ, există posibilitatea creșterii participării în covorul vegetal a leguminoaselor prin lucrări specifice, îmbunatatind, în medie, cu 3-5% conținutul în proteină brută.

Inființarea de pajiști temporare în regiunile de câmpie, vine să mărească producția de furaj la nivel național. Ele pot produce în condiții de irigare 14-15 t/ha s.u. (70-75 t/ha m.v.)

Aplicarea tehnologiilor ce se bazeaza pe rezultatele certe ale cercetării științifice și generalizarea lor pe toate suprafețele de pajiști, este o condiție de bază pentru creșterea producției și calității acesteia.

1.4. Cercetarea știițifică în praticultură

Praticultura este știința care are drept obiect de studiu ecosistemele de pajiști și plantele furajere și elaborarea tehnologiilor de cultură ale acestora.

Ramura științifică a praticulturii, pratologia studiază compoziția, structura și mediul ecosistemelor de pajiști. Pratologia se află la baza elaborării măsurilor de cultură a pajiștilor și a plantelor furajere.

Pratotehnica este cea de a doua ramură a disciplinei de praticultură, reprezentând partea aplicativă a acesteia tratând metodele și tehnologiile de cultură precum și folosirea științifică a pajiștilor și a plantelor furajere.

Studiul pratologiei a început mai târziu decât în direcția altor culturi agricole. La sfârșitul secolului al XIX-lea și în primele două decenii ale secolului XX-lea s-au desfășurat sporadic și la un nivel metodologic modest primele cercetări în acest domeniu. Abia în deceniul al III-lea al secolului trecut cercetările au luat o amploare deosebită cunoscând o perfecționare continuă a concepțiilor și metodologiilor de studiu, în majoritatea țărilor luând naștere instituțiile de cercetare specializate.

În anul 1927 a avut loc primul Congres Internațional privind Cultura Pajiștilor, la Laipzig. În anul 1963 a luat ființă Federația Europeană a Pajiștilor, care și-a propus drept scop favorizarea schimbului de experiențe și coordonarea unor eforturi comune ale cercetătorilor europeni în acest domeniu. În prezent, Federația Europeană a Pajiștilor, în colaborare cu FAO dirijează activitatea a trei rețele europene de cercetare: rețeaua pentru cercetarea pajiștilor montane; rețeaua pentru culturi furajere și pajiști din câmpie; rețeaua mediteraneană.

România este participantă activă la rețeaua pentru cercetarea pajiștilor montane și rețeaua pentru culturi furajere și pajiști din câmpie.

Cercetările în domeniul pratologic au început în țara noastră în anul 1928, o dată cu înființarea Institutului de Cercetări Agronomice al României (I.C.A.R.), prin studiul vegetației pășunilor și fânețelor.

Cercetări în acest domeniu au fost făcute și în cadrul fostului Institut de Cercetări Zootehnice.

Prima unitate specializată în acest domeniu a fost Stațiunea Centrală de Pășuni și Fânețe înființată în anul 1945 în cadrul I.C.A.R.-ului (Gh.Anghel; 1967). În prezent Institutul de Cercetare și Producție pentru Cultura Pajiștilor din Brașov este unitatea de cercetare în domeniul pratologiei.

Cercetările de specialitate sunt concentrate în două programe de importanță națională:

1.”Cultura pajiștilor”- coordonator I.C.P.C.P. Brașov.

2 “Cultura plantelor furajere”- coordonator I.C.P.T. Fundulea.

La realizarea acestor programe participă cercetători din institutele coordonatoare, stațiunile de cercetări agricole și zootehnice, precum și cadre didactice din institutele de învățământ superior.

1.5. Ecosistemul perial

Într-o pajiște naturală se întâlnesc diverse specii de plante superioare, inferioare, animale, microorganisme între care se crează interrelații specifice de mare complexitate, rezonând față de factorii fizico-chimici ai mediului, rezultând o unitate funcțională, un ecosistem caracteristic.

Orice ecosistem, indiferent de mărimea sau nivelul integrativ căruia îi aparține, se bazează pe desfășurarea simultană a trei fluxuri fundamentale:

fluxul energetic;

fluxul de substanțe sau circuitul de substanțe;

fluxul de informație.

Fluxul energetic. Ca în toate ecosistemele naturale și în ecosistemele de pajiști sursa de energie este energia solară. Ea este fixată de plantele verzi, convertită în energie chimică și alimentează întregul ecosistem fiind distribuită direct sau indirect sub formă de hrană tuturor organismelor din biocenoză.

De la o grupă funcțională de organisme la alta, de la plantele verzi la consumatori și apoi la descompunători, energia circulă pe baza celui de-al doilea principiu al fenodinamicii, principiul entropic; transferul de energie se face întotdeauna cu pierderi de energie din sistemul dat (în cazul nostru prin procesul de respirație).

Fluxul de energie din ecosistemele de pajiști este suplimentat de către om cu alte surse de enegie, cu scopul ridicării productivității și a intensifizării sistemului. Cu cât sistemul de cultură a pajiștilor este mai intensiv, cu atât controlul exercitat de om asupra ecosistemului de pajiști este mai pronunțat.

Fluxul de substanțe. Elementele chimice sunt absorbite de plantele verzi, circulă de la un grup de viețuitoare la altul astfel încât circuitul se închide, elementele respective fiind eliberate din substanțele organice descompuse de microflora solului și puse din nou la dispoziția plantelor dând naștere la numitele circuite bio-geo-chimice.

Prin intervenția sa, anul, prin recolta obținută, îndepărtează permanent din sistem cantități importante de substanțe cu consecințe asupra productivității și echilibrului și evoluției ecosistemelor respective. Prin administrarea diverselor substanțe, în special a îngrășămintelor, omul amplifică circuitul anumitor elemente.

Trebuie subliniat faptul că substanțele chimice din sol absorbite după ce parcurg toate verigile lanțurilor trofice din ecosistem își încheie circuitul tot în sol ajungând din nou la dispoziția plantelor.

Fluxul de informație. Atât fluxul energetic cât și circuitul substanțelor în ecositeme nu se desfășoară haotic ci după un program precis, bazat pe informația izvorâtă din particularitățile structurale și genofondul comunității populaților, în formația paragenetică. Alături de acestea în structura și funcționarea ecosistemelor de pajiști intră și informația datorată intervenției umane prin procesele tehnologice, informația științifică și tehnică.

Cap.2. FACTORII CARE INFLUENȚEAZĂ VEGETAȚIA PAJIȘTILOR

Totalitatea elementelor constitutive ale mediului fizic și biotic care determină constituirea ecosistemelor de pajiști poartă denumirea de factori ecologici sau de mediu. În constituirea și evoluția ecosistemelor de pajiști, alături de factorii ecologici acționează și factorii antropici. Aceștia sunt datorați intervenției omului, manifestată prin lucrările efectuate și prin modul de folosire a pajiștei.

Factorii ecologici după originea lor pot fi abiotici și biotici. Factorii abiotici se diferențiază în: climatici, edafici și orografici.

Factorii biotici sunt reprezentați de interrelațiile dintre fitoceneză (populațiile de plante), zoocenoza (animalele) și microbiocenoza (microorganisme).

Lumina, ca element constitutiv al factorilor dinamici este sursa primară de energie a întregului ecosistem.

Căldura implicată în toate procesele vitale, fiecare caracterizându-se printr-un optim minim și maxim. Extremele de temperatură joacă un rol important în structura fitocenozelor de pajiști, populate diverselor specii manifestând adaptări particulare.

Apa influențează puternic vegetația pajiștilor din țara noastră. Astfel în regiunile secetoase, datorită absenței apei se instalează specii rezistente la secetă ( xerofite) și în unele cazuri, acolo unde datorită curenților ascendenți de apă sărurile minerale sunt aduse la suprafață dând naștere sărăturilor, specii rezistente la sărături ( halofite). Acestea sunt specii cu valoare furajeră scăzută, inferioară chiar, iar producția este neuniform repartizată în cursul perioadei de vegetație.

În regiunile bogate în precipitații, pajiștile se caracterizează printr-un conținut mare de apă, care antrenează sărurile minerale în profunzime. Aceste soluri sunt sărace, cu pH-ul acid. Aici se dezvoltă specii iubitoare de umiditate ( mezofile) cu valoare nutritivă și producție de asemenea scăzute.

Solul, prin caracteristicile sale fizico-chimice, are o importanță deosebită în complexul de factori care definesc biotopul. Conținutul în elemente nutritive, pH-ul, structura, textura, permeabilitatea și capacitatea de reținere care influențează în mod deosebit compoziția caracteristică și producția pajiștii.

Factorii orografici contribuie la distribuirea diferită pe suprafața solului a celorlați factori abiotici influențând asupra compoziției floristice a pajiștilor.

În raport cu macrorelieful și altitudinea se disting zone și subzone de vegetație, etaje și subetaje de vegetație. În raport cu microrelieful, pe suprafețele mici de teren, se disting trei forme principale de relief:

– înalte – reprezentate de coame sau partea superioară a interfluviilor;

– înclinate – reprezentate prin coaste și pante;

– joase – reprezentate prin depresiuni, văi și lunci etc.

2.1. Schimbările care au loc în vegetația pajiștilor

În ecosistemele de pajiști se creează o stare stațională afectată doar de fluctuațiile sezoniere, produse de factori ecologici abiotici (fluctuații alogene) sau de factori biotici (fluctuații antogene), la acestea se adaugă fluctuațiile cauzate de intervenția omului prin metodele de întreținere sau exploatare (fluctuații antropogene).

Însușirea unui ecosistem de a suporta oscilații reversibile în jurul unei stări staționale poartă denumirea de capacitate de reziliență. Fluctuațiile sunt schimbări reversibile care se înscriu în limitele capacității de reziliență.

Sunt situații în care intervenția unui factor produce perturbații profunde și ireversibile și depășesc capacitatea de reziliență a ecositemului astfel încât el nu mai poate reveni la starea inițială. Aceste schimbări poartă denumirea de succesiuni.

Fluctuațiile alogene sunt cele mai frecvente și mai ușor de observat. Prin modificarea regimului de umiditate se schimbă și compoziția botanică a pajiștii respective deoarece noile condiții create favorizează apariția plantelor iubitoare de umiditate, de turbă.

În anii următori, dacă umiditatea scade se creează condiții pentru revenirea vegetației valoroase, diferită de cea a turbăriilor.

Fluctuațiile antogene se manifestă sezonier, în fiecare an în decursul unei singure perioade de vegetație. Ele mai sunt cunoscute și ca schimbări fenologice.

Datorită schimbărilor fenologice, vegetația pajiștilor îmbracă diferite aspecte în decursul perioadei de vegetație. Datele fenofazelor diferitelor specii de plante nu coincid, ele au trăsături particulare dobândite în decursul evoluției fiecărei specii. La aceeași specie datele desfășurării fenofazelor vegetative se modifică de la un an la altul în funcție de condițiile meteorologice ale fiecărui an. Chiar dacă anual au loc modificări ale datelor fenologice, în ansamblu compoziția floristică sau structura covorului ierbos al fitocenozei rămân mai mult sau mai puțin constante.

Fluctuațiile influențează în primul rând productivitatea pajiștilor, dinamica formării recoltei, schimbarea raportului de codominanță și abundență și alte caracteristici importante din punct de vedere ecologic și economic, însă acestea nu sunt schimbări profunde, ireversibile în evoluția fitocenozelor.

Schimbările antropogene sunt datorate intervenției omului în ecosistemele de pajiști în scopul obținerii unui produs util. Intervențiile omului au trei direcții cu specificație economică și însemnate consecințe ecologice:

-manipularea speciilor. Lucrările culturale, supraînsămânțarea sau însămânțarea (care înlocuiește complet speciile spontane) ce au drept scop și rezultat mărirea producției pajiștilor, declanșează modificări structurale în întreaga bioceneză.

-modificarea structurii ecosistemelor porticole. Prin lucrările de defrișare sau de combatere a buruienilor se îndepărtează specii de arbori, arbuști, subarbuști și buruieni simplificându-se structura verticală a ecosistemului, cu scopul concentrării producției primare la nivelul stratului ierbos, acestea constituind produsul economic principal.

-schimbarea condițiilor ecologice. Omul prin defrișări, dirijarea resurselor de apă, schimbarea reliefului prin lucrări de modelare și terasare determină schimbări ale condițiilor climatice. Prin folosirea tehnologiilor ce implică administrarea de substanțe chimice (îngrășăminte, erbicide, insecticide, feugicide) omul determină modificarea acțiunii factorilor ecologici.

Toate acestea au ca rezultat imediat creșterea producției, iar în perspectivă, ele se materializează în schimbări induse în modul de realizare a succesiunilor ecologice, într-o nouă dinamică a ecosistemelor favorabilă sau nu economic și ecologic.

Intervențiile omului în ecosistemele de pajiști trebuie să se facă după metode științifice, urmărindu-se obiective de lungă durată cu respectarea legităților proprii ecosistemului.

3. PLANTELE DIN VEGETAȚIA PAJIȘTILOR

În vegetație se întâlnesc, în mare parte, plante perene ce se asociază cu grupări funcționale complexe ce imprimă trăsături specifice privind valoarea economică, raportul dintre acesta și mediu etc.

În vederea studierii plantelor din vegetația pajiștilor ele se pot grupa după numeroase criterii, cum ar fi: caracterele botanice, valoarea economică, ritmul de dezvoltare și durata vieții, intensitatea înfrățirii și otrăvirii etc.

Cea mai frecventă sistematizare a plantelor din vegetația pajiștilor ia drept criterii de grupare caracterele botanice și valoare economică. Astfel, plantele care cresc pe pajiști se împart: graminee, leguminoase, rogozuri și specii din alte familii botanice.

3.1. GRAMINEELE

Familia Gramineea cuprinde 8000-10000 specii (Gh. Anghel 1984). Whit și cal (1959) citați de Gh. Anghel în 1984; au publicat lucrarea “ Gramineele în agricultură”, în care au descris 170 de specii de graminee de pajiști răspândite în zonele temperate și tropicale.

În țara noastră, în flora spontană, gramineele sunt reprezentate printr-un număr mare de specii, ele având dominanța cea mai mare, ajungând de la 30-50% la 80-90%. Valoarea lor furajeră este bună datorită conținutului în substanțe nutritive și gradului ridicat de consumabilitate. Puține specii de graminee nu sunt consumate și numai câteva sunt toxice.

Gramineele au unele particularități:

-pierderile provocate prin scuturarea frunzelor sunt foarte reduse;

-se pretează la folosirea prin cosit prin pășunat;

-au însușirea de a-și reface masa vegetativă după ce sunt folosite;

-au un sistem radicular foarte dezvoltat în straturile superficiale ale solului, contribuind la formarea stratului de țelină cu rol foarte important în protecția solului împotriva bătătorii sau eroziunii;

-au o mare capacitate de adaptare la condițiile nefavorabile de creștere;

-reacționează foarte puternic la măsurile de îmbunătățire aplicate pe pajiști (fertilizare, desecare, irigare,etc.) dând producții mari și de calitate superioară.

Studiul particularităților biologice și economice ale gramineelor stă la baza măsurilor aplicate pe pajiști pentru creșterea producției și îmbunătățirea acesteia.

3.1.1. Particularitățile biologice

Sistemul radicular. Gramineele au un sistem radicular alcătuit din rădăcini subțiri fasciculate, majoritatea situate în stratul superficial al solului unde întâlnesc condiții favorabile de hrană, apă și aer. Se întâlnesc rădăcini embrionare și adventive formate în timpul înfrățirii.

Adâncimea sistemului radicular este variabilă în funcție de conținutul solului în elemente nutritive și apă. Astfel gramineele ce cresc pe soluri sărace și uscate își dezvoltă sistemul radicular într-un volum mai mare de sol și mai profund.

La graminee s-a observat o strânsă corelație între talia plantelor și adâncimea sistemului radicular. Astfel specii cu talie înaltă ca Dactylis glomerata sau Bromus inermis, au o înrădăcinare mai adâncă decât Festuca ovina sau Poa bulbosa, care au talia joasă și o înrădăcinare superficială.

Unele graminee cu înrădăcinare adâncă, prezintă rădăcini groase neramificate, care pătrund foarte adânc în sol cu rolul de a aproviziona planta cu apă din straturile profunde ale solului. Se mai întâlnesc rădăcini mai groase și de culoare albă, prevăzute cu țesuturi speciale, conducătoare de aer, la speciile de graminee cu tufă deasă, pe soluri compacte, slab aerate sau cu strat gros de țelină.

Unele graminee (Alopecurus pratensis) prezintă nodozități în care se dezvoltă bacterii fixatoare de azot, diferite de cele de la leguminoase.

Rădăcinile, stolonii și baza lăstarilor la graminee sunt locuri în care planta acumulează substanțe de rezervă utilizate în refacerea plantelor după exploatare sau primăvara, când asimilația este mai redusă. Acumularea cea mai intensă a substanțelor de rezervă are loc toamna.

Rădăcinile la graminee au durata de viață diferită. La unele specii rădăcinile mor în fiecare an (Lolium perenne, Agrostis stolonifera); altele au rădăcini perene (Dactylis glomerata, Aropyron repens, Nardus stricta etc.). După ritmul de creștere și durata de activitate a rădăcinilor gramineele pot fi:

de tipul Lolium perenne, la care activitatea rădăcinilor încetează iarna și vara. Ele încep activitatea mai târziu primăvara, cu rezerve minime de azot.

de tipul Dactylis glomerata, la care activitatea este întreruptă parțial, pentru o scurtă perioadă în luna ianuarie.

de tipul Lolium multiflorum, unde sunt întâlnite specii cu comportament intermediar în sensul că își încetează complet activitatea și creșterea vara, vegetează la temperaturi scăzute și își întrerup pentru puțin timp creșterea în timpul iernii.

Într-un sol bine aprovizionat cu azot, fosfor, potasiu, cobalt, cupru, zinc, molibden și bor cu umiditate suficientă și temperatura în sol de 150C, masa de rădăcini a gramineelor crește intens primăvara, în faza de înfrățire, dar mai ales toamna.

S-a stabilit că între partea aeriană a plantei și masa de rădăcini există un coeficient de 0,60, în funcție de compoziția floristică, sol, climă, mod de folosire.

În creșterea și dezvoltarea gramineelor se disting două cicluri succesive:

ciclul vegetativ, în care au loc germinația semințelor, înfrățirea și formarea lăstarilor. În acest ciclu se formează rădăcini scurte și frunze bazale. Din mugurii de la baza frunzelor se dezvoltă lăstari în procesul caracteristic gramineelor cunoscut sub denumirea de înfrățire. După ordinea de apariție a acestora, lăstarii sunt primari, secundari, terțiari, ș.a.m.d.

ciclul generativ, caracterizat prin alungirea lăstarilor și formarea inflorescențelor și a semințelor.

Înfrățirea. Este însușirea gramineelor de a forma lăstari din modurile de înfrățire situate la baza lăstarilor mamă. Lăstarii formați, numiți “frați”, își formează rădăcini proprii dobândind capacitatea de a trăi de sine stătător. Ei dau naștere la noi lăstari, în felul acesta crește suprafața de asimilație și puterea de a se extinde acaparând noi spații de nutriție, ajung la o dominantă apreciabilă pe pajiști.

Înfrățirea este influențată pe de o parte de specie, vârstă, faza de vegetație, pe de altă parte de condițiile de mediu.

Formarea de noi lăstari an de an duce la reducerea spațiului de nutriție și uneori la înrăutățirea condițiilor biotice în interiorul tufei ceea ce conduce la o reducere a apariției de noi lăstari pe măsură ce tufa îmbătrânește. Mărirea spațiului de nutriție prin despărțirea tufei determină o revigorare bruscă a capacității de înfrățire.

Înfrățirea se desfășoară intens în condițiile asigurării apei și hranei la temperaturi de peste 100C (optim între 100-200C).

Lipsa apei din sol conduce la întreruperea procesului de înfrățire. Sub temperatura de 100C gramineele continuă să emită frați însă într-un ritm mai lent. Aprovizionarea solului cu elemente nutritive, în special azot și fosfor, este deosebit de impotantă pentru desfășurarea procesului de înfrățire, plantele conținând 50-80% din azotul și 30-40% din fosforul necesar pentru dezvoltarea și formarea semințelor (S.P.Smelov; 1966, citat de Gh.Motcă; 1991).

Condițiile de climă și modul de exploatare a anului precedent joacă un rol important în desfășurarea procesului de înfrățire.

Modul de exploatare și mai ales înălțimea la care se efectuează prima recoltare influențează înfrățirea gramineelor. Dacă la prima recoltare se îndepătează apexul creșterea lăstarilor generativi este oprită și din modurile de înfrățire se vor forma alți lăstari vegetativi.

Executarea pășunatului sau cositului la o înălțime mai mare de 5-10 cm de la suprafața solului, fără îndepărtarea apexului, determină creșterea lăstarilor generativi și formarea semințelor în defavoarea lăstarilor vegetativi. Acest fenomen cunoscut sub numele de “criza înfrățirii” cu urmări asupra producției și calității acesteia, este rezultatul competiției de nutriție între cele două categorii de lăstari.

Nici exploatarea la o înălțime mai mică de 2 cm nu stimulează înfrățirea ci din contră o stânjenește.

Înfrățirea gramineelor se desfășoară cu mare intensitate primăvara și vara-toamna. În urma procesului de înfrățire se formează două categorii de frați: unii scurți reprezentați de frunze și alții alungiți, reprezentați prin tulpini. O parte din acești lăstari se termină cu inflorescențe și se numesc lăstari generativi sau fertili, ceilalți având numai frunze și se numesc vegetativi sau sterili. Lăstarii generativi după fructificare mor. Nodurile de înfrățire trăiesc 3-5 ani asigurând perenitatea plantelor.

Formarea lăstarilor la graminee este puternic influențată de condițiile de mediu, de specie și de modul de folosire. La unele specii, cum sunt Arrhenatherum elatius, Lolium perenne, Lolium multiflorum, lăstarii generativi se formează din primul an de vegetație. Ele se mai numesc și graminee de primăvară. La altele, ca de exemplu Festuca rubra, Bromus inermis, numite și de toamnă, apariția lăstarilor generativi are loc în anul al doilea, numai din lăstari scurți formați în perioada vară-toamnă, care au iernat.

După dominanța uneia din cele două categorii de lăstari (scurți și alungiți) în tufă, gramineele se împart în mai multe grupe.

Graminee de talie joasă. Majoritatea lăstarilor sunt scurți, cu multe frunze bazale și se pretează la folosirea prin pășunat. Aceste caracteristici le întâlnim la speciile: Lolium perenne, Poa bulbosa, Festuca rubra, și Festuca falesiaca, Nordus stricta, Cynosurus cristatus, etc.

Graminee de talie înaltă. Gramineele din această grupă, numite și “plante de fâneață” au în majoritate lăstari alungiți, de peste un metru lungime, cu numeroase frunze tulpinale. Sunt cel mai bine valorificate prin cosit, dând producții mari. Nu suportă pășunatul. Din această grupă fac parte speciile: Bromus inermis, Arrhenatherum elatius, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Typhoides arundinacea, Trisetum flavescens, etc.

Graminee de talie mijlocie. În această grupă sunt cuprinse specii care au în proporții aproape egale atât lăstari scurți cât și alungiți, generativi și vegetativi, și ocupă pe verticala lemnului ierbos, etajul mijlociu. Se pretează la exploatarea atât prin cosit cât și prin pășunat. Fac parte speciile: Festuca pratensis, Alopecurus pratensis, Agropyron pectiniforme, Agrostis stolonifera, etc.

Analizând gramineele după modul de grupare a lăstarilor în procesul de înfrățire, se disting mai multe grupe: stolonifere, cu tufă rară, cu tufă mixtă, cu tufă deasă.

Graminee stolonifere. Sunt plante cu lăstari vegetativi și generativi ce cresc vertical și alții care cresc orizontal, la suprafața solului sau la adâncimea de 5-20 cm.Aceștia din urmă se numesc stoloni. Stolonii sunt formați din noduri și internoduri, au lungimi ce pot atinge și 1 m, și cresc în toate direcțiile, o singură plantă formând astfel o rețea la suprafața solului. Din nodurile aflate în contact cu solul, stolonii formează fascicule de rădăcini și lăstari, cu timpul, formându-se o nouă plantă.

Aceste plante necesită soluri bine aprovizionate cu apă, oxigenat, care permit oxigenului să ajungă la nodurile de înfrățire situate pe stoloni. Dacă regimul de aerație se înrăutățește datorită tasării solului, noile generații de stoloni se formează în straturile superficiale ale solului, mai aerate dar mai puțin aprovizionate cu apă. În felul acesta formarea de noi stoloni se diminuează sau chiar încetează, plantele încep să se rărească sau să dispară.

Acest mod de înfrățire al gramineelor nu permite formarea stratului de țelină, pajiștile respective fiind folosite prin cosit. Dacă s-ar pășuna intensiv, solul s-ar bătători și în condițiile de formare a stolonilor s-ar degrada.

Fac parte din această grupă: Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Bromus inermis, Calamagrostis epigeios, Cynodon dactylon, Poa compresa, Phragmites communis, Thyphoides arundinacea, Glyceria maxima, etc.

Graminee cu tufă rară. Din nodurile de înfrățire situate la 4-5 cm adâncime, apar lăstari care cresc epigeic, formând un unghi ascuțit față de lăstarul principal. Lăstarii sunt apropiați între ei și formează tufe rare, bine individualizate. Lăstarii tineri se formează la periferia tufei, astfel încât pe măsură ce îmbătrânește tufa, apar goluri în mijlocul ei. Acest fapt se explică prin înrăutățirea condițiilor favorabile apariției de noi lăstari, datorită acumulării de resturi organice nedescompuse în centrul tufei.

Gramineeele cu tufă rară acoperă bine solul și formează un strat de țelină ce se îngroașe permanent. Cresc bine pe solurile profunde, argilo-nisipoase și luto-nisiopoase bogate în humus și umede. Se pot folosi prin pășunat sau cosit, în funcție de talie. Din această grupă fac parte cele mai valoroase plante de nutreț din flora pajiștilor: Festuca pratensis, Phleum pratense, Trisetum flavescens, Cynosurus cristatus, Agrostis capillaris, Agropyron pectiniforme, Bromus erectus, Lolium perenne, Anthoxanthum odoratum, Briza media, etc.

Graminee cu tufă mixtă. La aceste graminee nodul de înfrățire se găsește la 2-3 cm adâncime. Din nodul de înfrățire pornesc stoloni scurți și subțiri care ies din sol la mică distanță de tulpina mamă. Din mugurii terminali ai stolonilor apar lăstari care ulterior înfrățesc.

Se formează, astfel, tufe rare legate între ele prin stoloni scurți sau subțiri. Acest mod de înfrățire creează, la suprafața solului, o țelină, elastică și rezistentă ce acoperă bine solul și-l protejează împotriva bătătorii și eroziunii. Gramineele cu tufă mixtă (Poa pratensis, Festuca rubra, Alopecurus pratensis) sunt excelente plante de pășune, rezistând la pășunat și refăcându-se ușor după utilizare.

Graminee cu tufă deasă. Sunt plante ale căror nod de înfrățire se află situat imediat sub nivelul solului sau chiar la suprafața acestuia. Lăstarii, ies sau nu din teacă, cresc apropiați fiind legați prin internoduri scurte, formând tufe compacte de mari dimensiuni uneori. Lăstarii tineri se formează tot mai sus, la periferia tufei sau în trepte.

Creșterea aglomerată a lăstarilor protejează modul de înfrățire împotriva uscăciunii și a variațiilor de temperatură. Situarea nodului de înfrățire la suprafața solului permite asigurarea oxigenului. Partea subterană primește oxigen prin intermediul unor rădăcini mai groase prevăzute cu țesuturi special conducătoare de aer. Astfel plantele pot viețui pe soluri foarte slab aerate, cu stratul de țelină gros, cu cantitate mare de materie organică nedescompusă.

Pe lângă particularitățile biologice amintite anterior, gramineele cu tufă deasă își iau hrana din mediu prin intermediul ciupercilor cu care trăiesc în simbioză. Astfel, planta primește de la ciupercă azotul rezultat din descompunerea materiei organice, iar ciuperca primește de la plantă, hidrați de carbon rezultați din procesul de asimilație clorofiliară.

Fac parte din această grupă: Stipa sp., Deschampsia chaespitosa, Festuca ovina ssp., sudetica, Festuca rupicola, Festuca valesiaca, Molinia coerulea, Poa violacea, etc.

Înflorirea. Ciclul generativ, ce se desfășoară în viața gramineelor, se caracterizează prin alungirea lăstarilor generativi, formarea inflorescențelor și formarea semințelor, deci are drept rezultat perpetuarea speciei. Înflorirea se produce la sfârșitul primului ciclu de vegetație. Ea este puternic influențată de temperatură (prin nivelul și oscilațiile sale), lumină (prin durată și intensitate), apă și elementele nutritive existente în sol. Alungirea lăstarilor generativi și formarea spicului determină reducerea intensității înfrățirii. De această evoluție trebuie să se țină seama la stabilirea momentului începerii pășunatului pentru a nu se depăși faza de viraj spre înspicare în detrimentul înfrățitului.

Otăvirea. Reprezintă însușirea plantelor de a se reface după pășunat sau cosit, și are o mare importanță economică. Regenerarea repetată a plantelor influențează volumul total al producției obținute. Numărul regenerărilor plantelor într-o perioadă de vegetație este influențat de condițiile de apă, aer, substanțe nutritive, substanțe de rezervă din plante care sunt esențiale, imediat după recoltare, pentru refacerea covorului vegetal.

Recoltările la înălțimi prea mici (1-2 cm deasupra solului) sau mai mari (10-15 cm) influențează negativ otăvirea.

În funcție de energia de otăvire, gramineele de pajiști se împart în:

-graminee care otăvesc foarte repede și dau mai mult de două coase într-o perioadă de vegetație, exemplu: Lolium multiflorum, Dactylis glomerata etc.

-graminee care otăvesc încet și în mod obișnuit dau două coase și o otavă, exemplu: Alopecurus pratense, Phleum pratense, Poa pratensis, etc.

-graminee care otăvesc foarte încet și dau o singură coasă într-o perioadă de vegetație, exemplu: Agropyron repens, Agrostis stolonifera, Bromus inermis.

Ritm de dezvoltare și vivacitate. Se constată că plantele care ajung la maturitatea biologică mai repede trăiesc mai puțin și invers. După aceste însușiri avem:

-graminee cu ritm de dezvoltare rapid și vivacitate scurtă. Acestea sunt plante care formează inflorescența în anul în care au fost semănate, dau producții maxime în anul al doilea și trăiesc foarte puțin. Lolium multiflorum trăiește 1-2 ani. Lolium perenne trăiesc 2-4 ani.

-graminee cu ritm de dezvoltare mijlociu și vivacitate mijlocie. Înfloresc și formează semințe în anul al doilea de la semănat, dau producții maxime în anul al treilea și trăiesc 5-8 ani: Phleum pratense, Festuca pratensis, Dactylis glomerata, etc.

-graminee cu ritm de dezvoltare lent și vivacitate mare. Formează semințe în anul al doilea de la semănat, dau producții maxime în anul al treilea și al patrulea și se mențin în viață peste 10 ani: Bromus inermis, Agropyron repens, Festuca rubra, Poa pratensis, etc.

-graminee cu ritm de dezvoltare foarte lent și vivacitate foarte mare. Sunt plante ce emit lăstari generativi foarte târziu de la semănat: Nardus stricta la 6-8 ani, Deschampsia caespitosa la 5 ani, Festuca rupicola 3-5 ani. Sunt specii care trăiesc foarte mult (35-45 ani).

Precocitatea este însușirea gramineelor de a-și parcurge întreg ciclul de vegetație într-un număr de zile propriu speciei sau soiului. Datorită precocității diferite a gramineelor se poate stabili un program de utilizare eșalonată a acestora. Cunoașterea precocității și a ritmului de dezvoltare și vivacității este necesară în alcătuirea amestecurilor de semințe de plante furajere în vederea înființării pajiștilor semănate (temporare).

După precocitate gramineele perene pot fi grupate astfel:

-graminee precoce. Această grupă cuprinde specii ce înspică în 30 de zile de la pornirea vegetației. Exemplu: Poa bulbosa, Poa pratensis, Anthoxanthum odoratum, etc.

-graminee intermediare. Înspică la 50 de zile de la pornirea în vegetație: Dactylis glomerata, Lolium perenne, Festuca pratensis.

-graminee tardive. Sunt graminee ce înspică după 60-70 zile de la pornirea în vegetație.

Fac parte speciile: Phleum pratense, Agropyron repens, Bromus inermis, Agrostis stolonifera.

Diferențe de precocitate se pot înregistra în cadrul aceleiași specii de la un soi la altul. De asemenea, precocitatea este influențată de evoluția factorilor climatici de la un an la altul.

La gramineele perene substanțele de rezervă se acumulează, intens toamna și primăvara, la baza lăstarilor și a frunzelor, în internodiile scurte de la baza lăstarilor, în stoloni, rizomi și rădăcini. Cu cât cantitatea de substanță de rezervă este mai mare cu atât producția este mai mare.

3.1.2.Cerințele gramineelor perene față de factorii de vegetație

Alberda (1977) citat de Gh. Anghel (1984) a stabit nivelul producțiilor în funcție de zone mari climatice, de nivelul precipitațiilor și de modul de folosire.

Cerințele față de apă

Gramineele de pajiști sunt mari consumatoare de apă. Consumul de apă este diferit în cursul perioadei de vegetației. El crește o dată cu sporirea masei vegetative a plantelor, consumul cel mai mare înregistrându-se în preajma înfloritului, când plantele ating creșterea maximă. În timpul fructificării consumul de apă scade brusc.

Consumul de apă este influențat în decursul perioadei de vegetație, pe lângă faza vegetativă, și de modul de folosire a pajiștilor, de aprovizionare cu elemente nutritive a solului (în special cu azot), de adâncimea apei freatice, de speciile ce alcătuiesc covorul vegetal. La începutul vegetației nevoile de apă sunt asigurate de un conținut de apă în sol ce reprezintă 25-30% din capacitatea totală pentru apă a solului, însă în perioada de creștere intensă a plantelor el trebuie să fie de 85%.

Pentru regenerarea după folosire și asigurarea unei creșteri rapide a plantelor, în condiții de pășunare (când masa vegetativă este mai redusă) este nevoie ca umiditatea din sol să reprezinte 50-60% din capacitatea totală pentru apă a solului în tot timpul vegetației.

Excesul de umiditate în sol este dăunător în măsura în care împiedică circulația oxigenului la nivelul nodului de înfrățire.

Sunt mai rezistente la excesul de umiditate gramineele cu înfrățire deasă sau cele care formează stoloni la suprafața solului (Agrostis stolonifera) sau cele care prezintă țesuturi aerifere în sol sau la suprafața acestuia (Thyphoides arundinacea).

Cerințe față de aerul din sol

Aerul din sol joacă un rol deosebit la nivelul nodului de înfrățire. Gramineele stolonifere sunt mai sensibile la aerația solului. Condițiile care duc la îngreunarea pătrunderii aerului în sol cum ar fi bătătorirea solului, acumularea de materie organică nedescompusă, excesul de umiditate prelungit, împiedică desfășurarea normală a creșterii gramineelor stolonifere.

Rezistente la lipsa oxigenului în sol sunt gramineele cu tufă deasă care se aprovizionează cu oxigenul rezultat din metabolismul celular al frunzelor prin intermediul unor rădăcini mai groase și puțin ramificate ce au țesutul special conducător de aer.

Cerințe de temperatură

Gramineele de pajiști au cerințe diferite față de temperatură. Majoritatea gramineelor suportă bine atât temperaturile temperate din timpul verii cât și pe cele scăzute din timpul iernii. Sunt specii al căror prag biologic este situat între 4-60C altele ( exemplu Phleum pratense)cu pragul biologic în jur de 10C.Pentru creșterea viguroasă a plantelor sunt necesare temperaturi între 15-200C.

După Perez Infante (1977), creșterea medie zilnică a plantelor furajere, în zona temperată, este de 13,4 și 23,1g/m2 iar energia solară primită este transformată în proporție de 2-3%.

Rezistența la temperaturi scăzute este influențată de specie, mod de exploatare și măsurile de îngrijire. Speciile cu lăstarii aflați mai aproape de suprafața solului care pornesc în vegetație mai târziu primăvara și își încetează mai devreme creșterea toamna, sunt mai rezistente.

Temperatura devine un factor limitativ al plantelor de pajiști în relație cu altitudinea. În condițiile creșterii altitudinii cu 100 m temperatura scade cu 0,5-0,60C. De asemenea temperatura limitează răspândirea unor specii de graminee.

Cerințe față de sol și elementele nutritive

Mărimea producției obținute pe pajiștile permanente este condiționată de bogăția solului în elemente nutritive, pH-ul acestuia și umiditate. Cu cât recoltele sunt mai mari cu atât mai mari sunt cantitățile de elemente nutritive extrase din sol. O exploatare corectă a pajiștilor impune menținerea fertilității solului și chiar sporirea acesteia prin fertilizare.

Pe solurile bogate în elemente nutritive, plantele înfrățesc puternic, au aparatul foliar mai bogat, iar frunzele sunt mai late și mai lungi.

După modul de hrănire gramineele sunt: autotrofe și micotrofe.

Gramineele autotrofe își procură hrana din sol singure, transformând substanțele anorganice în substanțe organice proprii hrănirii lor. Ele au o mare capacitate valorificarea compușilor greu solubili care se găsesc în sol. Sunt plante care reacționează puternic la aplicarea îngrășămintelor.

Gramineele micotrofe sunt graminee a căror nutriție se face prin intermediul unor ciuperci cu care trăiesc în simbioză. Ele reacționează mai slab la aplicarea îngrășămintelor. Există la gramineele de pajiști o formă intermediară de nutriție, numită micotrofism facultativ. Sunt graminee cu nutriție autotrofă care, în condițiile absenței fenomenelor de descompunere aerobă a materiei organice, pot trece la o nutriție micotrofă.

După cerințele plantelor față de elementele nutritive gramineele sunt:

-eutrofe. Acestea sunt graminee cu cerințe ridicate față de hrană. Ele populează solurile bogate în elemente nutritive (Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Trisetum flavescens, etc.).

-oligotrofe. Gramineele oligotrofe sunt adaptate la un nivel redus de aprovizionare al solului cu elemente nutritive, soluri sărace (Nardus stricta, Authoxanthum odoratum, etc.).

-mezotrofe. Sunt graminee cu cerințe moderate față de hrană ce se întâlnesc pe solurile moderat fertile (Festuca rubra, Alopecurus pratensis, Cynosurus cristatus, etc.).

Reacția solului este o însușire la care gramineele de pajiști au o largă adaptare, ele reușind să dea producții bune chiar și pe soluri cu pH-ul de 5,2-5,4. Dacă reacția solului scade sub aceste valori este necesară corectarea acidității (pH) prin aplicarea de amendamente.

Producția gramineelor de pajiști este influențată de un complex de factori. Sunt plantele de talie înaltă, cu multe frunze care formează numeroși frați, otăvesc repede și dau producții foarte mari (20-40 t/ha/m.v.).

Solurile revene, bogate în elemente nutritive și precipitații cu pH-ul neutru, favorizează și mai mult potențialul productiv al acestor plante.

Există și plante de talie joasă, care otăvesc slab și au capacitate de înfrățire, redusă. Acestea dau producții mici (1-5 t/ha m.v.). Multe graminee dau producții mijlocii de 10-15 t/ha m.v.

Modul de exploatare și epoca de recoltare joacă un rol important asupra producției.

În decursul anului producția gramineelor nu este uniformă; de regulă producțiile cele mai mari se obțin în ciclul unu de exploatare, la ciclurile următoare ea descrescând. Pentru o dinamică a producției cât mai uniforme în cursul perioadei de vegetație se poate interveni cu îngrășăminte chimice cu azot, fracționat, pe fiecare ciclu.

Furajele obținute pe pajiști au valoare furajeră diferită. Valoarea furajeră a nutrețurilor obținute pe pajiști se apreciază prin consumabilitate, compoziția chimică, digestibilitatea.

Consumabilitatea sau palabilitatea se referă la modul în care animalele aleg furajele cele mai bune și cantitatea din aceste furaje consumată. Acest indicator este măsurat prin coeficientul de palabilitate, care exprimă procentul cât se consumă din cantitatea de furaj pusă la dispoziția animalelor.

În funcție de acest indicator gramineele se grupează astfel:

-graminee cu grad ridicat de consumabilitate. În această grupă se găsesc cele mai valoroase plante de nutreț: Lolium perenne, Lolium multiflorum, Festuca pratensis, Arrhenatherum elastius, Phleum pratense, Alopecurus pratensis, etc;

-graminee cu grad mijlociu de consumabilitate Agropyron pectiniforme, Agrostis capillaris;

-graminee cu grad scăzut de consumabilitate: Nardus stricta, Stipa capillata, Anthoxanthum odoratum, etc. Aceste plante pot fi consumate numai în primele faze de vegetație.

Există în vegetația pajiștilor și specii neconsumate sau toxice ( Glyceria maxima).

Digestibilitatea plantelor furajere este diferită în funcție de specie, vârsta plantelor, forma de utilizare a furajului (masă verde sau fân).

Compoziția chimică a gramineelor de pajiști este mult influențată de specie, soi, vârsta plantei, condițiile de hrană, epoca de recoltare.

Gramineele de pajiști au în general 10-12% proteină brută. Prin fertilizare cu azot s-a putut crește conținutul în proteină la 16-20%. Conținutul în celuloză brută este situat la 20-30%. El variază în funcție specie, vârsta plantelor, modul de exploatare.

Gramineele sunt prezente în toate zonele, din luncile râurilor, stepă până în etajul alpin, în toate tipurile de soluri și pajiști.

3.2. LEGUMINOASELE

Pe întreaga suprafață a Terrei familia Leguminosae cuprinde peste 500 de genuri cu circa 12.700 specii. În “Flora RSR” sunt descrise 212 specii spontane grupate în 30 de genuri.

Leguminoasele sunt excelente plante de nutreț, valoarea lor furajeră fiind dată de conținutul ridicat în substanțe proteice. Ele nu sunt în competiție cu gramineele în ce privește hrana și apa, ci îmbunătățesc însușirile fizico-chimice ale solului în care cresc.

Leguminoasele, ca și gramineele, se folosesc prin cosit și pășunat. Producțiile obținute de la leguminoase sunt mari și de calitate deosebită datorită compoziției chimice valoroase.

Leguminoasele participă la alcătuirea covorului vegetal de pajiște în procent redus (5-10%).

Comparativ cu gramineele, leguminoasele au în general, vivacitate mai redusă, majoritatea nu se pot înmulți decât prin semințe (mai rar vegetativ) sunt mai pretențioase față de condițiile de mediu.

Prin lucrări de îmbunătățire a condițiilor staționale poate mări procentul de participare al leguminoaselor în vegetația pajiștilor până la 20-25%, considerându-se astfel că avem o pajiște valoroasă din punctul de vedere al producției și calității acesteia.

Particularități biologice

Sistemul radicular. Leguminoasele cu sistemul radicular pivotant, situat la adâncimi variabile în sol, în funcție de specie. Sunt leguminoase care prezintă rădăcini ce pătrund în sol până la adâncimea de peste 10 m (Medicago falcata, Lotus corniculatus, Onobrichis viciifolia). Aceste leguminoase sunt rezistente la secetă și au vivacitate mare.

Există și leguminoase ale căror rădăcini sunt situate, majoritatea, la 40-50 cm adâncime, unele ramificații ajungând la 1 m (ex. Trifolium repens, Lotus corniculatus, Onobrichis viciifolia). Aceste leguminoase sunt rezistente la secetă și au vivacitate mare.

Leguminoasele formează pe rădăcini nodozități în care cresc bacterii fixatoare de azot din genul Rhzobium. Datorită acestui fenomen în sol se acumulează anual 100-200 kg de azot (Gh.Motcă, 1991). Nodozitățile reprezintă 7-10% din masa totală de rădăcini, în funcție de specie și condițiile de mediu.

Formarea lăstarilor. Lăstarii la leguminoase se formează din mugurii situați pe colet. Lăstărirea are loc primăvara și vara-toamna. Leguminoasele formează lăstari ramificați. După fructificare lăstarii se usucă.

Un sol bine aprovizionat cu apă și elemente nutritive, afânat și aerat în care coletul se află la 2-3 cm adâncime și o folosire rațională conduce la o lăstărire maximă și la obținerea unor producții mari de furaj.

O dată cu îmbătrânirea plantelor, lăstarii se formează la periferia coletului, iar, în mijlocul acestuia se formează goluri.

Lăstarii de leguminoase pot fi scurți și alungiți, vegetativi sau generativi. Luând în considerare aceste caracteristici se stabilește modul de folosire, prin pășunat sau cosit. Leguminoasele care formează lăstari scurți (Trifolium repens, Lotus corniculatus, etc) sunt folosite pentru pășunat, iar cele cu lăstari alungiți se pretează la folosirea prin cosit (Trifolium pratense, Vicia cracca, Orobrychis viciifolia, etc).

După poziția lăstarilor în timpul creșterii, leguminoasele au forme de creștere:

-leguminoase cu tufă. Lăstarii cresc vertical grupându-se în tufe laxe: Trifolium pratense, Medicago falcata, Lotus corniculatus, Orobrychis viciifolia, Melilotus albus, etc.

-leguminoase cu tulpini târâtoare. La aceste plante, lăstarii cresc pe sol, de la noduri formându-se rădăcini fasciculate superficiale și lăstari scurți cu frunze și flori (Trifolium repens, Trifolium fragiferum). Leguminoasele cu tulpini târâtoare suportă recoltări dese, deoarece sunt folosiți numai lăstarii verticali, în lăstarii târâtori acumulându-se substanțe de rezervă cu ajutorul cărora se regenerează rapid planta. Sunt plante rezistente la pășunat.

-leguminoase cu tulpini agățătoare. Aceste leguminoase, datorită țesutului de susținere slab dezvoltate, prezintă cârcei, cu ajutorul cărora se agață de plantele din apropiere crescând pe verticală. Sunt plante de talie înaltă ce se pretează la exploatarea ca fâneață: Lathyrus pratensis, Vicia cracca, etc).

Otăvirea. Leguminoasele se refac mai repede decât gramineele, după cosit sau pășunat. Majoritatea leguminoaselor otăvesc de trei-patru ori într-o perioadă de vegetație.

Leguminoasele cu stoloni se refac cel mai repede datorită cantităților mari de substanțe de rezervă și a unui număr mare de frunze mici aflate în creștere.

Orobrychis viciifolia, Trifolium montanum, se refac o singură dată după ce au fost folosite.

Ritmul de dezvoltare și precocitatea. Vivacitatea leguminoaselor este influențată de condițiile de creștere și de modul de exploatare al pajiștii.

Vivacitatea leguminoaselor este mai scurtă decât a gramineelor, însă ritmul de dezvoltare este mai rapid. După aceste două caracteristici leguminoasele sunt:

-leguminoase cu ritm rapid de dezvoltare și vivacitate scurtă. Aceste plante care trăiesc 1-2 ani: Medicago lupulina, Melilotus albus, M. officinalis. Ele se mențin pe pajiști datorită autoînsămânțării:

-leguminoase cu ritm mijlociu de dezvoltare și vivacitate mijlocie. Sunt plante care se dezvoltă mai lent și care trăiesc 5-10 ani: Trifolium repens, Trifolium montanum, Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Anthylis vulneraria, etc.

-leguminoasele cu ritm de dezvoltare lent și vivacitate mare. Aceste leguminoase trăiesc 10-15 ani au o dezvoltare lentă: Trifolium fragiferum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca.

3.2.2. Cerințele leguminoaselor față de factorii de mediu

Cerințele față de apă

Față de umiditatea solului, leguminoasele au pretenții mai scăzute decât gramineele, datorită sistemului radicular dezvoltat mai adânc și care valorifică apa din straturile mai profunde ale solului. Cerințele sunt diferențiate în funcție de specie, ritmul de creștere și dezvoltare.

Leguminoasele nu suportă excesul de umiditate, pânza de apă freatică aproape de suprafața solului, în general condițiile care înrăutățesc regimul aerului în sol. În astfel de condiții leguminoasele cresc slab sau chiar dispar. Aceasta se datorează prezenței bacteriilor fixatoare de azot cu care trăiesc în simbioză și care au cerințe ridicate față de aer. Nu suportă seceta speciile Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Trifolium repens, Lathyrus pratensis, Galega officinalis, etc.

Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, Melilotus officinalis, Medicago falcata, etc, sunt specii rezistente la secetă, dar care dau producții mari în condiții normale de umiditate.

Cerințele față de elementele nutritive

Datorită simbiozei cu bacteriile fixatoare de azot atmosferic, leguminoasele au cerințe reduse față de azotul din sol. Cât privește fosforul și potasiul, leguminoasele au cerințe mari. Cerințe mari au și față de calciu, molibden și sulf. Prezența acestor elemente intensifică procesul de formare a nodozităților, creșterea rădăcinilor și lăstarilor, și crește gradul de utilizare al azotului.

Majoritatea leguminoaselor cresc bine pe soluri cu pH neutru. Totuși întâlnim leguminoase pe toate tipurile de sol cu pH-ul de 4,5-7,4. Leguminoasele care cresc pe soluri acide (Lotus corniculatus) trăiesc în simbioză cu bacterii din genul Rhizobium loti.

Cerințe față de temperatură

Leguminoasele se comportă bine atât la temperaturile scăzute din timpul iernii cât și la cele ridicate din timpul verii. Leguminoasele sunt sensibile la oscilațiile bruște de temperatură din perioada de primăvară când pot dispare.

Temperatura din sol optimă pentru creșterea intensă a leguminoaselor este cuprinsă între 18-270C. Această temperatură asigură o foarte bună dezvoltare a bacteriilor fixatoare de azot.

Leguminoase rezistente la secetă și temperaturi scăzute sunt: Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, iar Trifolium pratense, Lathyrus pratensis sunt sensibile la aceste condiții.

Valoarea economică a leguminoaselor

Având în compoziția lor chimică 16-20% proteine, 24-26% celuloză și însemnate cantități de calciu și fosfor în perioada înfloritului leguminoasele sunt plante cu un grad ridicat de consumabilitate, aceasta diminându-se mai puțin decât la graminee odată cu înaintarea în vegetație. Ele sunt consumate bine în stare proaspătă cât și sub formă de fân. Lotus corniculatus, Melilotus albus, Melilotus officinalis, datorită prezenței în compoziția lor chimică a unui glicozid ce imprimă gustul amar, au o consumabilitate mai scăzută, mai ales în stare proaspătă.

Coronilla varia, Galego officinalis, sunt specii de leguminoase toxice, nu sunt consumate de animale.

Producția la leguminoase este diferită în funcție de specie. Dau producții mari speciile cu talie înaltă și care otăvesc repede (Trifolium pratense, Trifolium repens, Medicago sp. Vicia cracca, etc). Producții mijlocii se obțin de la speciile de talie înaltă dar care otăvesc slab cum sunt Onobrychis viciifolia, Trifolium pannonicum, Medicago falcata, etc. Speciile de talie joasă, precum Trifolium campestre, Medicago ninima, dau producții scăzute.

Răspândirea

Leguminoasele însoțesc gramineele în toate zonele din luncile râurilor până în zonele alpine.

În regiunile de stepă și silvostepă întâlnim speciile: Medicago lupulina, Medicago falcata, Onobrychis viciifolia, Onobrichis arenaria, Trifolium campestre, Lotus corniculatus, etc.

În etajele forestiere sunt răspândite speciile Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Trifolium repens, Lotus corniculatus, Lathyrus pratensis, Vicia cracca, Onobrychis viciifolia, etc.

Mai sus, în etajul subalpin și alpin se găsesc condiții propice speciilor: Trifolium repens, Trifolium alpestre, Onobrychis vulneraria, Lotus corniculatus, etc.

Luncile sunt populate de următoarele specii de leguminoase furajere: Galega officinalis, Trifolium repens, Trifolium fragiferum, Vicia cracca, Medicago Lupulina, etc.

Pe sărături rezistă Melilotus albus, Melilotus officinalis, Trifolium fragiferum, Lotus tenuis.

Pe terenurile nisipoase întîlnim: Trifolium arvense, Medicago minima, Onobrychis arenaria.

3.3. ROGOZURILE

Alături de graminee și leguminoase în flora pajiștilor întâlnim specii ce aparțin familiilor Cyperaceea și Juncaceea, cunoscute sub denumirea de rogozuri. Ele au un conținut scăzut în săruri de calciu și fosfor, substanțe hidrocarbonate solubile, și un conținut ridicat în celuloză și siliciu. Pe lângă această compoziție chimică slabă, multe specii din rogozuri sunt acoperite cu perișori tari, impregnați cu silice, care irită mucoasa bucală și intestinală a animalelor.

Rogozurile sunt plante de talie înaltă și dau producții de peste 15 tone la hectar m.v. Ele sunt plante iubitoare de umiditate fiind întâlnite în parcelele cu exces de umiditate. Eliminarea excesului de umiditate conduce la reducerea participării rogozurilor în flora pajiștilor.

3.4. SPECII DIN ALTE FAMILII BOTANICE

Plantele din alte familii botanice au influență diferită asupra pajiștilor în funcție de caracteristicile fiecăreia. Sunt specii care dau producții foarte mici, sau specii cu talie înaltă ce nu sunt consumate de animale și care deranjează dezvoltarea speciilor valoroase din flora pajiștilor.

Se intalnesc specii semiparazite ce se hrănesc prin intermediul plantelor bune de nutreț. Alte specii, prin compoziția lor chimică, imprimă produselor obținute de la animale (lapte, carne, etc) gust, miros și culoare ce nu sunt agreate de consumatori. Există specii care, datorită caracteristicilor fructelor, depreciază calitatea lânii sau pieilor.

Plante toxice se întâlnesc în flora pajiștilor. Acestea sunt ocolite în general de animale și de aceea ele pot ajunge la un procent mare de acoperire pe pajiști. Dacă sunt consumate acestea produc scăderea producției, îmbolnăvirii, uneori chiar moartea animalelor. Unele plante sunt toxice atât în stare verde cât și uscate. Altele, prin uscare își pierd toxicitatea. Datorită pericolului pe care îl prezintă plantele toxice trebuiesc eliminate în totalitate de pe pajiști.

Pe pajiștile pe care sunt aplicate lucrări curente de întreținere plantele neconsumate sau slab consumate, ajung să ocupe suprafețe mari. Datorită acestui fapt furajul obținut pe pajiștea respectivă are o calitate slabă.

Nu toate plantele întâlnite în flora pajiștilor, ce nu aparțin gramineelor sau leguminoaselor, au specii precum Alcemilla vulgaris, Plantago lanceolata, Achillea millefolium, Pimpinella saxifraga, Sanguisorba minor, Taraxacum offlinale, etc., sunt apreciate ca bune plante de nutreț datorită compoziției chimice și a gradului ridicat de consumabilitate (mai ales când sunt tinere).

Participarea speciilor din alte familii botanice în vegetația pajiștilor nu trebuie să depășească 10%. Cu cât procentul de participare este mai mare cu atât se apreciază că pajiștea respectivă are o valoare economică scăzută, necesitând aplicarea măsurilor de reducere a participării acestora.

Cap.4. TIPURILE DE PAJIȘTI PERMANENTE DIN ROMÂNIA

În țara noastră din luncile râurilor și sărături până în etajul alpin pe cele mai diverse terenuri se întâlnesc cele mai diverse tipuri de pajiști. Ele s-au creat în decursul timpului, fără intervenția omului, vegetația lor reflectând condițiile naturale specifice fiecărui teritoriu mai restrâns sau mai mare, constituind astăzi așa numitele tipuri fundamentale de pajiști.

Fitocenozele cu însușiri asemănătoare în ce privește compoziția floristică, condițiile staționale, cantitatea și calitatea furajului, măsurile de îmbunătățire și folosire aplicate, reprezintă unitatea sistematică de pază în clasificarea tipologică a pajiștilor.

Tipurile fundamentale de pajiști se mențin ca atare atâta timp cât intervențiile tehnologice de înbunătățire și exploatare lipsesc. Aplicarea susținută a tehnologiilor de îmbunătățire și exploatare induce modificări la nivelul condițiilor de creștere și implicit a compoziției floristice, determinând apariția unui tip derivat de pajiște.

Această evoluție este deosebit de importantă mai ales pentru tipurile fundamentale mai puțin valoroase, tehnologiile aplicate trebuind să conducă la înlocuirea lor cu tipuri derivate valoroase. O dată obținut un tip el trebuie susținut cu măsurile de îmbunătățire ce au condus la apariția lui, deoarece în absența măsurilor tehnologice, pajiștea revine destul de repede la tipul fundamental caracteristic.

Criteriul de bază folosit pentru identificarea tipului de pajiște este compoziția floristică, denumirea tipului identificat fiind dată de specia dominantă. La tipurile de pajiști de tranziție alături de specia dominantă apare și specia codominantă.

Când criteriul determinant în diferențierea tipurilor îl constituie condițiile staționale sau productivitatea, pe lângă specia dominantă se menționează și factorul care imprimă variabilitatea în cadrul compoziției floristice (ex. productivitatea).

4.1. PAJIȘTI DE CÂMPII ȘI PODIȘURI JOASE

Ocupă aproximativ 13,6% din suprafața totală de pajiști din țară (D. Teaci și cal. 1980). Ele se întâlnesc pe terenuri accidentate ce nu au putut fi luate în cultură în zonele de stepă, silvostepă și a pădurilor de stejar, ajungând până la altitudinea de 300 m. Astfel aceste pajiști le întâlnim în partea de est a Bărăganului, Dobrogea centrală și de sud-est, Muntenia și Oltenia, sudul și centrul Moldovei, Crișana și Banat, centrul Transilvaniei.

Pajiști de păiușuri stepice, pir crestat și colilii de stepă (formații de Festuca valesiaca, Agropyron pectiniforme, Stipa sp.)

Sunt pajiști stepice răspândite în partea de est a Bărăganului, sudul Dobrogei și al Moldovei, pe dealurile vestice, pe terenuri plane, în condiții de mare uscăciune.

În compoziția floristică a acestor pajiști întâlnim alături de Festuca valesiaca și Festuca rupicola, alte specii de graminee cum ar fi Agropyron pectiniforme, A.repens, Stipa sp., A.repens, Poa bulbosa, Botriochloa ischaemum și numeroase leguminoase, multe cu valoare economică scăzută, întâlnim și Medicago falcata, Medicago lupulina, Lotus corniculatus, Onobrychis viciifolia, O.arenaria, Trifolium campestre, specii valoroase.

Alături de aceste specii, în vegetația pajiștilor întâlnim numeroase specii din alte familii botanice, dintre care cu importanță furajeră sunt: Plantago lanceolata, Achillea setacea, Taraxacum officinale, Sanquisorba minor, Tragopogon dubius, Cichorium intybus, Galium verum, Achillea millefolium, Dancus carota.

Așa cum reiese din compoziția floristică, pajiștile de Festuca valesiaca sunt alcătuite din specii xerofite și mezoxerofite, care acoperă solul în proporție de 75-95%, gramineele reprezentând 40-60%, leguminoasele în medie 5% iar plantele din alte familii botanice 10-15%.

Pe lângă speciile amintite se găsesc plante dăunătoare (Eryngium campestre, Carduus nutans, Lepidium ruderale, Artemisia austriaca, Cirsium vulgare, etc) și toxice (Euphorbia cyparissias, Coronilla varia, Adonis vernalis, Polygala vulgaris) precum și arbuști (Crataegus monogyna, Prunus spinosa, Rosa canina, etc).

Pajiștile de Festuca valesiaca-Agropyron pectiniforme- Stipa sp. sunt pajiști slabe din punct de vedere productiv și calitativ, cu valoarea pastorală între 0,75-1,25 după acoperirea specifică. În mod natural dau producții de 0,6-1,0 t/ha N.S.(3-5 t/ha M.V.) și 65-160 kg/ha P.B.D. realizând o încărcare medie de 0,3-0,5 U.V.M./ha. Pe pajiștile cu compoziție floristică mai valoroasă se pot realiza și până la 2-5 t/ha S.U.

Pajiștile de Festuca rupicola

Se întâlnesc în mediul pădurilor de stejar pedunculat din Depresiunea Transilvaniei, în subzona pădurilor de cer și gârniță din Dealurile Crișanei și Banatului până la altitudinea de 600 m. Ocupă versanții cu pante de 6-14º, ocupând pantele cu expoziție sudică, însorite.

Dominanța speciei Festuca rupicola este ridicată, având un grad de acoperire de 50-60% din suprafața solului. Formează un strat de țelină bine încheiat alcătuit din specii xerofile (Festuca rupicola, Stipa stenophylla, Stipa lessingiana, Festuca pseudovima, Phleum montanum, Agropyron intermedium, etc.) și mezoxerofile (Bromus inermis, Poa pratensis, Dactyus glomerata, Lolium perenne, Phleum pratense, etc.). În ponderea vegetației gramineele reprezintă 50-70%. Pe pajiștile folosite ca pășuni, procentul de graminee este mai mare iar pe fânețe este mai mic.

Leguminoasele furajere acoperă între 7 și 15% din vegetație, putând ajunge la 20-25% (Ghe. Motcă și colab. 1994) pe solurile revere și fertile. Leguminoasele frecvent întâlnite sunt: Trifolium repens, Trifolium pratense, Trifolium campestre, Trifolium medium, Trifolium dubium, Trifolium pannonicum, Medicago lupulina, Lotus corniculatus, Onabrychis viciifolia, Vicia cracca, Lathyrus pratensis.

Speciile din alte familii botanice sunt bine reprezentate 25-45% de plante mezofile ca Chrysanthenum leucanthernum, Achillea millefolium, Achillea pannonica, Filipendula vulgaris, Galium verum, Plantago lanceolata, Taraxacum officinale, Cichorium intibus, Daucus carota, Carum carvi, Tragopogon orientalis, Pimpinella saxifraga.

Specii nevaloroase: Botriochloa ischaemum, Stipa lessingiana, Genista sagittalis, Astragalus peterfii, Thymus pannonicus, Potentilla argentea, Salvia pratensis, Campanula glomerata. Acestea sunt neconsumate de către animale și au acoperire mare pe pajiștile degradate.

În proporție de 1-5% întâlnim specii de cyperacee și juncacee nevaloroase, precum Carex humuli, Carex distans, Carex praecox, Carex hista, Luzula campestris.

Plantele dăunătoare și toxice sunt prezente mai ales în pajiștile neîngrijite, folosite nerațional, degradate: Euphorbia cyparissias, Carduus nutans, Cirsium vulgare, Echinus vulgare, Hieracium pilosella, s.a.

Valoarea pastorală a pajiștilor de Festuca rupicola este de 0,75-1,75 (frecvent 1,25-1,75) după acoperirea speciilor sau 25-35 după contribuția specifică, fiind caracterizate ca pajiști cu productivitate slabă –mijlocie. Producția este în medie de 0.7-1,2 t/ha S.U.(3,5-6 t/ha M.J.), capacitatea de pășunat fiind în mare de 0,4-0,6 U.V.M.

Pajiști de Stipa sp.

Răspândite în centrul Transilvaniei, ele sunt dominate de diferite specii de colilii (Stipa joannis, Stipa stenophylla, Stipa lessingiana) alături de care întâlnim specii de uscăciune, precum Botriochloa ischaemum, Koeleria gracilis, etc., sau mezofile ca Bromus inermis, Poa pratensis, Lolium perenne, etc. Leguminoasele au o participare slabă, frecvente fiind: Lotus corniculatus, Medicago falcata, Trifolium montanum, etc.

Pajiștile de Botriochloa ischaemum

Sunt pajiști derivate, rezultate ca urmare a pășunatului abuziv, nerațional și a eroziunii din pajiștile de Festuca valesiaca și Festuca rupicola. Sunt răspândite în zonele unde se găsesc aceste pajiști și anume: Podișul Moldovei, Depresiunea Transilvaniei, Podișul Dobrogei, de asemenea pe terenurile erodate din toate regiunile deluroase ale țării.

Botriochloa ischaemum este o specie lipsită de valoare nutritivă. În compoziția floristică ea are un grad de acoperire 60-90%. Graminee însoțitoare sunt specii cu valoare furajeră scăzută sau fără valoare furajeră precum: Festuca valesiaca, Festuca rupicola, Festuca pseudorina, Poa bulbosa, Gynodon dactilon, Stipa capillata, etc. Rareori se întâlnesc specii valoroase precum: Agrostis capillaris, Festuca rubra, Lolium perenne.

Leguminoasele ocupă 3-5%, dintre acestea cele mai frecvente sunt: Medicago falcata, Medicago minima, Medicago lupulina, Trifolium repens, Trifolium arvense, Lotus corniculatus,etc.

Plantele din alte familii botanice cu valoare furajeră ocupă maxim 10-15%, fiind specii xerofile sau mezoxerofile, ca: Achillea callina, Achillea setacea, Daucus carota, Cichorium intybus, Pimpinella saxifraga, Plantago media.

Numeroase specii de buruieni, plante toxice și dăunătoare sunt frecvent întâlnite în pajiștile de Botriochloa ischaemum: Euphorbia cyparissias, Verbascum phlomoides, Carduus nutans, Eryngium campestre, Hieracium pilosella, Artemisia austriaca, Hypericum perforatum, Potentilla argentea, Thymus pannonicum, Echium vulgare, Carex montana, s.a.

Valoarea pastorală a pajiștilor de Botriochloa ischaemum este de 0,75-1,00 după acoperirea speciilor sau 15-20 după contribuția specifică, fiind definite ca pajiști foarte slabe. Producția este de 0,3-1,0 t/ha S.U., capacitatea de pășunat situîndu-se în jurul a 0,3-0,4 U.V.M./ha.

Pajiști de pârloage de stepă și silvostepă

Aceste pajiști fie sunt pajiști derivate, vegetații de țelină primară fiind distrusă datorită exploatării neraționale sau au luat naștere pe terenuri arate demult s-au instalat unele specii perene, cum sunt Poa bulbosa, Botriochloa ischaemum, Poa pratensis, Cynodon dactilon, Euphorbia stepposa, Agropyron pectiniforme, Festuca valesiaca, Festuca pseudovina,etc.

Aceste pajiști sunt răspândite în zona de stepă și silvostepă. Ele se remarcă prin producții foarte scăzute (3-4 t/haM.V.), inferioare din punct de vedere calitativ. Peste 80% din producție se realizează până la începutul verii, în timpul verii ele fiind terenuri neproductive.

Pajiștile de Poa pratensis-Lolium perenne-Festuca pseudovina-Festuca valesiaca

Sunt pajiști localizate numai în zonele de silvostepă, câmpia subcarpatică a Munteniei și Olteniei, în condiții favorabile de umiditate. Ele ocupă arealul fostelor păduri de stejar brumării, cer și gârniță.

Sunt în general pajiști bine înțelenite, alcătuite din specii de plante de umezeală îmbinate cu specii de uscăciune. Predominante sunt gramineele mezofile, ca: Poa pratensis, Lolium perenne, Agropyrron repens, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Alopecurus pratensis. Acestea sunt însoțite de specii stepice precum: Festuca pseudonina, Festuca valesiaca, Bromus erectus, Cynodon dactilon, etc.

Sunt prezente numeroase specii de leguminoase, cele mai des întâlnite fiind: Trifolium repens, Trifolium pratense, Medicago lupulina, Medicago falcata, Lotus coniculatus, Onobrychis viciifolia, etc.

Pajiștile de Poa pratensis-Lolium perene, Festuca pseudonina-Festuca valesiaca, sunt pajiști folosite în special prin pășunat, cu producții de 7-8 t/ha până la 10-12 t/ha, destul de uniforme repartizată în cursul perioadei de vegetație.

4.2. PAJIȘTI DE DEALURI ȘI PODIȘURI INALTE

Din suprafața totală de pajiști, pajiștile de dealuri și podișuri înalte ocupă peste 42,8% (D. Teaci și colaboratorii, 1989).

Ele ocupă un areal extins, începând din subetajul ganinetelor (300 m altitudine) până în subetajul făgetelor, în partea superioară a dealurilor și partea inferioară a unui talaz (până la 1200-1400 m altitudine). Pe acest areal extins, complexitatea factorilor de mediu a determinat instalarea unei vegetații ierboase deosebit de variată, de la specii xerofile ca: Festuca pseudovina, Festuca rupicola, Botriochloa ischaemum, Stipa capillata, Cynodon gryllus, Salvia verticillata, la specii mezofile cum sunt: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Cynosurus cristatus, Phleum pratense, Poa pratensis, etc.

Pajiști de Agrostis capillaris

Datorită unei mari plasticități ecologice, Agrostis capillaris reușește să domine vegetația pajiștilor de deal începând de la altitudinea de 300 m până la 1200-1400 m. Ea formează pajiști cu productivitate diferită în funcție de condițiile staționale. Majoritatea acestor pajiști sunt folosite mixt: primăvara și toamna se pășunează iar vara se cosește. Se obțin producții de 10 t/ha m.v. în condiții de exploatare defectuasă. Dacă pajiștile sunt folosite rațional, aplicându-se și lucrări curente de îngrijire, producțiile pot ajunge la 15-25 t/ha m.v.

Pajiști de Agrostis capillaris cu specii mezofile

Sunt pajiști reprezentative pentru dealurile și podișurile înalte. Ele au un grad ridicat de acoperire a solului cu vegetație. În compoziția floristică întâlnim pe lângă Agrostis capillaris care acoperă 20-25%, întâlnim specii valoroase din punct de vedere biologic și productiv, cum sunt: Festuca pratensis, Dactylis glomerata, Cynosurus cristatus, Poa pratensis, Lolium perenne, Phleum pratense, Festuca rubra, etc. Împreună cu Agrostis capillaris aceste specii acoperă 50% până la 80% din suprafață. La acestea se adaugă leguminoasele în proporție de 10-15% mai frecvente fiind: Lotus corniculatus, Trifolium repens, Trifolium pratense, Trifolium campestre, Trifolium dubium, Trifolium montanum, Trifolium hybridum, Medicago falcata, Medicago lupulina, Vicia cracca, Vicia hirsuta, Lathyrus pratensis.

Pe solurile revene fertile leguminoasele pot avea o participare până la 30-40% (Motcă Gh. și colaboratori, 1994). Speciile din alte familii botanice, apreciate din punct de vedere furajer, au un grad mediu de acoperire (20-30%). Speciile cele mai frecvente sunt: Taraxacum officinale, Achillea millefolium, Achillea colina, Galium verum, Daucus carota, Plantago lancealata, Sonquisorba minor, Leontodon amtumnalis, Pimpinella saxifraga, etc. Fânețele neîngrijite, recoltate mai târziu, sunt invadate de specii semiparazite de Alectorolophus sp. și Rhinanthus minor, care depreciază și mai mult valoarea pajiștei.

Rogozurile reprezintă sub 5% acoperire generală, mai frecvente fiind speciile Carex caryophillea, Carex spicata, Luzula campestris, Juncus tenus, Juncus articulatus, etc.

În vegetația acestui tip de pajiște întâlnim numeroase specii din alte familii botanice, fără valoare furajeră, cu dominantă abundență mare, ca: Chrysantheum leucanthemum, Knauția arvensis, Campanula patula, Campanula persicifolia, Prunella vulgaris, Ramunculus sardous, Potentilla argentea, Veronica chamaedrys, Salvia pratensis, Rumex acetosella, Polygonum bistorta, Polygala camosa.

Pajiștile de Agrostis capillaris cu specii mezofile au valoare pastorală de 2,5-3,0 după acoperirea speciilor de 50-60 după frecvență. Ele au potențial natural de producție de 2-3 t/ha S.U.(10-15t/ha, M.V.) și 200-400 kg/ha P.B.D. Capacitatea de pășunat este de 1,0-1,2 U.V.M./ha.

Pajiștile de Agrostis capillaris-Festuca pseudovina-Festuca rupicola

Sunt pajiști ce s-au instalat pe terenuri înclinate, mai slab aprovizionate cu apă, cu expoziție sudică, sud vestică. Acest tip de pajiște îl întâlnim în centrul Transilvaniei și la periferia arcului carpatic, în zona pădurilor de gerun și gerun cu fag.

Vegetația este dominată în proporție de 25-50% de Agrostis capillaris, însoțită de specii mezofile, cum sunt: Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Poa pratensis, Lolium perenne, Cynosurus cristatus și specii xerofile, ca: Festuca valesiaca, Festuca rupicola, Botriochloa ischaemum, Authoxantum odoratum, etc.

Leguminoasele furajere participă în proporție de 5-10%, cu acoperire mai mare fiind speciile mezoxerofile, precum: Medicago falcata, Medicago lupulina, Trifolium montanum, Trifolium campestre, Astragalus onobrychis, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus. În stațiunile mai umede întâlnim și Trifolium pratense, Trifolium repens, Vicia cracca, Trifolium hybridum.

Specii din alte familii botanice acoperă 15-20%: Taraxacum officinale, Achillea millefolium, Achillea colina, Daucus carota, Pimpinella saxifraga, Achillea setacea, Tragopogon orientalis, Leontodon hispidus, Plantago media, etc.

Sunt prezente în vegetație numeroase specii fără valoare furajeră sau dăunătoare, ca de exemplu: Bromus japonicus, Genista sagittalis, Lathyrus hirsutus, Anthemis tinctoria, Chondrilla juncea, Stachys germanica, Potentilla argentea, Potentilla cinerea, Thymus globescens, Eryngium campestre, Euphorbia cyparissias, Hieracium pilosella, Salvia nemorosa, Rumex acetosella, Stellaria graminea, Verbascum phlomoides, Hypericum perforatum, Chrysanthemum leucanthemum, Rhinanthus minor, Centaurium erythraea, etc.

Rogozurile reprezentate de Luzula campestris, Carex caryophyllea, Juncus conglomeratus, Juncus articulatus, Carex spicata, Carex humilis.

Pe aceste pajiști, mai ales pe cele neîngrijite, întâlnim numeroase specii lemnoase, în special arbuști, ca de exemplu: Crataegus monogyna, Prunus spinosa, Rosa canina.

Pajiștile de Agrostis capillaris plus Festuca pseudovina plus Festuca rupicola, se caracterizează printr-o valoare pastorală de 1,3-2,0 după acoperire sau de 25-40 după frecvență. Ele produc, fără măsuri speciale, 1,0-1,5 t/ha S.U.(5,0-7,5 t/ha M.V.) și 150-250 kg/ha P.B.D. La acest nivel de producție pajiștile suportă o încărcare cu animale de 0,5-0,8 U.V.M.

4.3. PAJIȘTI DE MUNTE

Pajiștile de munte sunt răspândite începând cu altitudinea de 600-800 m (din subetajul făgeților) până la 1500-1800-2200 m (în subetajele molidișurilor și alpin). Ele ocupă aproximativ 32,3% din suprafața totală de pajiști permanente a țării. Vegetația pajiștilor este de origine secundară fiind instalată în locul pădurilor.

Condițiile staționale foarte diferite, precum și mediul de exploatare au determinat apariția de pajiști cu potențial productiv și colectiv foarte diferite. Astfel întâlnim de la pajiști a căror producție nu depășește 2-3 t/ha m. v. până la pajiști cu producția de peste 30 t/ha.

Prin aplicarea sistematică a lucrărilor de fertilizare și exploatare, aceste pajiști pot fi mult îmbunătățite, în cazul pajiștilor foarte degradate se poate face desțelenirea acestor suprafețe în vederea înființării de pajiști temporare.

Pajiști de Arrhenatherum elatius

Sunt pajiști ce s-au instalat bine fertilizate organic, bogate în calcar și umezeală. Datorită acestui fapt mai sunt cunoscute sub denumirea de “fânețe grase”.

Plantele dominante sunt speciile mezofile de talie înaltă, cu o bună valoare economică: Arrhenathenum elatius, Trisetum florescens, Dactylis glomerata, Phleum pratense, Festuca pratensis. În condiții diferite de umiditate și fertilitate, dominanta în covorul vegetal poate fi luată de una dintre speciile amintite mai sus, pe care o favorizează noile condiții.

Dintre leguminoase cele mai bine reprezentate sunt: Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Lathyrus pratensis, Vicia cracca, Lotus corniculatus.

Speciile din alte familii botanice sunt plante de talie înaltă, cu tulpini drepte din familiile Compositae, Umbeliferae.

Pe aceste pajiști se aplicăm în general lucrări curente de îngrijire și fertilizare cu îngrășăminte organice. Sunt pajiști folosite numai prin cosit, constituind categoria cea mai valoroasă de pajiști de la noi din țară.

Producțiile de masă verde obținute pe aceste pajiști variază între 25-30 t/ha.

Pajiști de Agrostis capillaris + Cynosurus cristatus și Agrostis capillaris+ Festuca rubra

Ocupă suprafețele de pajiști din subetajul pădurilor amestecate de fag cu molid. Se instalează pe solurile revene cu fertilitate mijlocie.

Formațiile de Agrostis capillaris + Cynosurus cristatus sunt mai răspândite în nordul țării iar cele de Agrostis capillaris + Festuca rubra de o parte și de alta a Carpaților, la altitudinea de 900-1200-1400 m, făcând trecerea spre pajiștile de Festuca rubra.

În compoziția floristică, Agrostis capillaris are o dominanță de 25-75% fiind însoțită de Cynosurus cristatus, Festuca rubra, Festuca pratensis, Phleum pratense, Trisetum flavescens, Agrostis stolonifera, Alopecurus pratense.

Leguminoasele au o acoperire de 20-25%, cele mai frecvente fiind: Trifolium pratense, Trifolium repens, Trifolium hybridum, Trifolium campestre, Trifolium montanum, Trifolium pannonicum, Onobrychis viciifolia, Lotus corniculatus, Lathyrus pratensis.

Aceste pajiști se folosesc prin pășunat sau mixt producția medie de masă verde fiind de 7-10 t/ha. Fânețele îmbunătățite pot da 15-20 t/ha masă verde.

Pajiști de Festuca rubra

Pajiștile de Festuca rubra sau instalat mai ales în etajul molidișurilor, pe terenurile care au fost defrișate de vegetația lemnoasă și care asigură cerințele speciei privind fertilitatea și umiditatea. Arealul de răspândire este cuprins între altitudinea de 700 m până la 1800-1900 m.

La altitudini mai mari se instalează numai pe solurile fertile din jurul stânelor sau pe suprafețele îngrășate prin târlire.

Gramineele furajere din pajiștile de Festuca rubra ajung la acoperire de 70-90%. Alături de Festuca rubra, care formează în cea mai mare parte producția și stratul de țelină, întâlnim speciile: Cynosurus cristatus, Phleum alpinum ssp.commutatum, Agrostis capillaris, Agrostis rupestris, Poa pratensis, Anthoxanthum odoratum, Poa annua, Briza media.

Leguminoasele furajere sunt slab reprezentate, având un grad de acoperire sub 10%. Cu o frecvență mai mare întâlnim speciile Trifolium repens, Trifolium pratense, Trifolium alpestre, Lotus corniculatus.

La limita inferioară de răspândire apar specii valoroase, ca Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Phleum pratense, iar la altitudine mare este din ce în ce mai frecventă specia Nardus stricta.

Plantele din alte familii botanice au grad de acoperire mai redus: Achillea distans ssp.stricta, Alchemilla flabellata, Taraxacum officinale, Leontodon autumnalis, Plantago lanceolata, Plantago media, Pimpinella saxifraga.

Pe pante domoale și microdepresiuni umezite de izvoare de coastă, pe soluri cu umiditate permanentă, pe soluri bogate în humus acid cât și pe soluri sărace, compacte, neaerisite se instalează specia Deschampsia caespitosa, o specie cu tufă deasă, fără valoare furajeră. Această specie este însoțită de specii iubitoare de umiditate, nevaloroase, ca de exemplu: Polygonum bistorta, Carex leporina, Rumex alpinum, etc.

Tot în condiții de umiditate ridicată în condițiile distrugerii vegetației pajiștilor dominante, de Festuca rubra, și a depunerii unui strat gros de materie organică provenită de la animale, se instalează buruienile de pajiște, specii de talie înaltă, fără valoare furajeră sau toxică: Urtica dioica, Rumex alpinus, Veratrum album.

Alte plante întâlnite în pajiștile de Festuca rubra, sunt specii fără valoare furajeră, precum: Potentilla ternata, Campanula abientina, Veronica chamaedrys, Viola declinata, Campanula glomerata, Hypericum maculatum, Scorzonera rosea.

Vegetația lemnoasă este reprezentată de arbuști, ca de exemplu: Vaccinium myrtilli, Juniperus sitirica, Pinus mugo, ș.a.

Pajiștile de Festuca rubra sunt cele mai valoroase din arealul de răspândire a pajiștilor munților înalți din țara noastră. Producția obținută este de 1-3 t/ha S.N.(5-15 t/ha M.V.) în funcție de condițiile de întreținere, relief și sol. La un hectar de pajiște se realizează în medie 100-150 kg P:B.D. și 700-1300 U.V.M./ha.

Pajiști de Nardus stricta

Pajiștile de Nardus stricta sunt răspândite pe suprafețe mari în etajul molidișurilor și jnepenișurilor, în toți munții înalți din țara noastră . Nardetele se dezvoltă pe soluri bogate în azot total și azot hidrolizabil în care nu au loc procese de nitrificare din cauza acidității foarte pronunțate. În astfel de condiții plantele autotrofe nu rezistă, așa încât specia Nardus stricta, plantă heterotrofă, ajunge la o dominanță covârșitoare.

Pajiștile de Nardus stricta derivă din pajiștile de Agrostis capillaris și Festuca rubra ajunse într-un stadiu avansat de degradare datorită mai ales exploatării defectuoase și a lipsei lucrărilor de întreținere.

Pajiștile de Nardus stricta au o compoziție floristică simplă, specia dominantă acoperă solul în proporție de 80-95% din suprafață. Speciile însoțitoare sunt graminee fără valoare furajeră, ca de exemplu Deschampsia caespitosa, Deschampsia flexuasa, Helictotrichon versicator, Helictotrichon pubescens, Sieglingia decumbens.

Există diferite subtipuri de pajiști de tranziție de la pajiștile de Nardus stricta spre pajiști de Festuca ovina ssp. sudetica în care pot fi întâlnite graminee cu valoare furajeră, ca de exemplu: Anthoxanthum odoratum, Phleum alpinum ssp. cammutatun, Poa media, Agrostis rupestris, Agrostis capillaris, ș.a.

Dintre leguminoase, mai des întâlnite sunt Trifolium repens și Genista tinctoria ssp. oligosperma.

Speciile din alte familii botanice sunt slab reprezentate: Ligusticum mutellina, Leontodon autumnalis, Plantago lanceolata. Alte specii întâlnite în pajiștile de Nardus stricta sunt fără valoare furajeră, caracteristice etajelor în care se găsesc pajiștile respective: Geum montanum, Ranunculus montanus, Viola declinata, Crocus heuffelianus, Hieracium alpinum, Gențiana kochiana, Pulsatilla alba, Campanula alpina, Luzula luzuloides, Luzula sudetica, Vaccinium vitisidaea.

Pajiștile de Nardus stricta dau producții mici, de 0,6-1 t/ha S.U.(3-5 t/ha M.V.). Valoarea nutritivă a furajului este scăzută, la un hectar de pajișter obținându-se 20-40 kg P.B.D. și 200-400 U.N. Capacitatea de pășunat maximă este de 0,4 U.V.M./ha.

Pajiștile de Festuca ovina ssp. sudetica

Sunt pajiști de origine secundară răspândite în etajul jnepenișurilor, începând cu altitudinea de 1750 m până la 2200 m, pe terenurile defrișate de vegetația lemnoasă specifică acestui etaj: Pinus mugo, Juniperus sibirica, etc

Arealul de răspândire al pajiștilor de Festuca ovina ssp. sudetica cuprinde spinări și coaste cu pante moderate, bine însorite din toți munții înalți. El se întrepătrunde cu arealul de răspândire al pajiștilor de Nardus stricta.

Gramineele furajere ajung la o participare de 70-80%. Festuca ovina ssp. Sudetica ajunge la o acoperire de 60-80% din suprafața solului, alături de ea întâlnind speciile: Poa alpina, Poa media, Phleum alpinum ssp. commutatum, Festuca versicolor, Festuca violacea, Agrostis rupestris, etc.

Pe lângă gramineele amintite mai sus, alte specii furajere întâlnite sunt: Trifolium repens, Ligusticum mutellina, Leontodon autumnalis.

Specii nefurajere întâlnite frecvent sunt: Potentilla ternata, Viola declinata, Podicularis verticillata, Hieracium alpinun, Polygorun viviparum, Geum montanum, Nardus stricta, Carex serpervirens, Luzula sudetica, Gentiana kochiana.

Pajiștile de Festuca ovina ssp. sudetica dă producții de 0,4-0,8 t/ha S.U.(2-4 t/ha M.V).

La înspicare gramineele dominante, realizează o producție de 25-40 kg/ha P.B.D. și 200-350 U.N./ha. Din punct de vedere productiv și calitativ sunt pajiști slabe. Valoarea lor pastorală este de 0,5-1,25 după acoperire și 10-25 după contribuția specifică. Capacitatea de pășunat este de0,2-0,5 U.V.M./ha.

Pajiștile de Carex curvula și Juncus trifidus

Sunt pajiști de origine primară situate în etajul alpin, la peste 2200 m altitudine, în munții Făgăraș, Iezer-Păpușa, Parâng, Retezat, Rodnei, Bucegi.

Sunt formate din plante de talie joasă, specia dominantă fiind Carex curvula, care are o acoperire de până la 90%. Speciile de plante furajere însoțitoare sunt: Festuca ovina ssp. sudetica, Agrostis rupestris, Poa alpina, Festuca violacea, Anthoxanthum odoratum, Trifolium repens. Speciile fără valoare furajeră sunt: Luzula sudetica, Festuca glacialis, Juncus trifidus, Luzula alpino-pilosa, Cerastium alpinum, Campanula alpina, Soldonella pussila, Geum montanum, etc.

Speciile lemnoase prezente sunt: Vaccinium uliginosum, Salix herbacea, etc.

Pajiștile de Carex curvula formează o țelină compactă ce protejează bine împotriva eroziunii. Pe aceste culmi pășunează timp de 2-3 luni pe an tineret ovin.

Pajiștile de Carex curvula și Juncus trifidus dau 0,3-0,6 t/ha S.U.(1,5-3 t/ha M.V.). În funcție de masivul muntos în care se găsesc, de condițiile de sol și climă întâlnite, ele realizează între 25-70 kg P.B.D. și 220-500 U.N./ha. După acoperire, valoarea pastorală este de 0,2-0,8 și 4-16 după frecvența, capacitatea de pășunat este de 0,1-0,4 U.V.M.

4.4. PAJIȘTI DE LUNCI

Pajiștile de lunci sunt pajiști intrazonale, întâlnite atât în câmpie cât și la deal și munte, acolo unde sunt create condiții specifice, în special cele de umiditate. Datorită condițiilor bune de umiditate au permis instalarea unor specii furajere valoroase, cu producții mari și constante. Pe terenurile cu exces prelungit de umiditate se instalează rogozurile și speciile toxice.

Pajiști de Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Agropyron repens

Sunt pajiști ce se formează pe terenurile din apropierea cursurilor permanente sau temporare de apă, văi umede din toate zonele sau pe lângă cursurile de apă provenite din izvoare de coastă.

Sunt specii mezofile, ce conferă o bună acoperire a solului cu vegetație (95-100%).

Gramineele participă la formarea stratului de țelină în proporție 40-50% iar specia dominantă are o participare de 70%. Cele mai frecvente graminee sunt: Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Agropyron repens, Alopecurus pratensis, Poa pratensis, Lolium perenne, Agrostis canina, Festuca pratensis, Poa trivialis, Holcus lanatus, Poa palustris, Anthoxanthum odoratum, Festuca rubra, Cynosurus cristatus, Cynodon dactylon, etc.

Leguminoasele furajere au o pondere de 20/25% în covorul vegetal. Reprezentative sunt speciile: Trifolium repens, Trifolium fragiferum, Lotus corniculatus, Trifolium pratense, Trifolium hybridum, Trifolium resupinatum, Medicago lupulina, etc.

Speciile din alte familii botanice au o acoperire de 25%, mai importante fiind: Plantago major, Taraxacum officinale, Cichorium intybus, Symphytum officinale, Daucus carota, Leontodon autumnalis.

Numeroase specii nefurajere, dăunătoare sau toxice, sunt întâlnite în aceste pajiști, cele mai frecvente fiind: Potentilla reptans, Rumex crispus, Deschampsia caespitosa, Mentha aquatica, Gratiola officinalis, Ranunculus repens, Polygonum hidropiper, Juncus effusus, Carex hirta, Eleocharis palustris, etc.

Pajiștile de Agrostis stolonifera, Alopecurus pratensis, Agropyron repens dau producții cuprinse între 1,5-4 t/ha S.N. sau 7,5-20 t/ha M.V.

Valoarea pastorală este de 1,75-2,75 după acoperire sau 35-50 după frecvență, fiind încadrate în grupa pajiștilor de calitate mijlocie. În condiții naturale de producție suportă o încărcare cu animale de 0,7-1,0 U.V.M./ha.

Datorită umidității ridicate din sol este recomandat ca aceste pajiști să fie folosite prin cosit.

4.5. PAJIȘTILE DE PE SOLURILE SALINE SAU ALCALINE

Sunt pajiști răspândite în Câmpia Română de Est, Câmpia Olteniei, Câmpia de Vest, Câmpia Moldovei, Lunca Prutului și a Bârladului, Lunca și Delta Dunării, pe solurile saline și alcalice din aceste regiuni.

Vegetația acestor pajiști este săracă în specii furajere valoroase, iar gradul de acoperire al solului este redus.

În funcție de gradul de sărăturare al solului se instalează un anumit tip de vegetație, cu o anumită dominantă. Astfel pe solurile slab salinizate plantele dominante sunt: Festuca pseudovina, Artemisia maritima, Beckamannia eruciformis, Pucinellia distans, alături de care se găsesc speciile Lolium perenne, Festuca pratensis, Agrostis stolonifera, Poa pratensis, Poa bulbosa, Trifolium fragiferum, Lotus ternis, Melilotus sp. Compoziția floristică a acestor pajiști fac ca ele să fie cele mai valoroase dintre pajiștile de sărături.

Pe solurile mediu salinizate sunt dominante de Juncus gerardi, Trifolium fragiferum, Puccinellia distans, Beckmania eruciformis, Lotus temis. Acestea sunt pajiști cu o valoare economică foarte scăzută.

Pe solurile halomorfe-saline se formează pajiști în care domină speciile halofile ca: Salicornia herbacea, Sueda maritima, Camphorosma ovata, Lepidium cartilagineum, Kochia prostrata, specii lipsite de valoare economică.

4.6. PAJIȘTILE DE NISIPURI

Ocupă aproximativ 10.000 ha (I.Țucra și colab., 1987), în Câmpia Română, Câmpia Careiului și Delta Dunării.

Vegetația acestor pajiști este rară, alcătuită din specii foarte rezistente la secetă, inferioare din punct de vedere furajer și slab productive. Predomină speciile Festuca vaginata, Bromus tectorum, Elymus giganteus și Carex calchico alături de care vegetează specii cu valoare furajeră ca: Festuca vaginata, Cynodon dactylon, Medicago falcata, Medicago minima, Melilotus alba, Trifolium arvense, Apera spica-renti.

Specii fără valoare furajeră, specifice nisipurilor sau zonei de stepă, cum sunt: Tragus racemosus, Aleuropus littoralis, Botriochloa ischaemum, Vulpia myuros, Polygonum avenarium, Tribulus terestris, Authemis ruthenica, Centaurea arenaria, Gypsophila paniculata, Eryngium marinum, Euphorbia sequierana, Salsala kali, Plantago indica, Kochia laniflora, etc.

Producția medie a acestor pajiști este de 1-1,2 t/ha S.U.(5-6 t/ha M.V.), iar valoarea pastorală nu depășește 0,25-0,50 după acoperire sau 5-10 după frecvență. Capacitatea de pășunat fiind astfel 0,1-0,2 U.V.M./ha.

Cap.5. ÎMBUNĂTĂȚIREA PAJIȘTILOR PERMANENTE

După cum am văzut în capitolul anterior, în țara noastră există pajiști permanente, primare și secundare, instalate în lunci și zone umede, în stepă și până în etajele alpine, pe cernoziomuri și solonceacuri, etc. În funcție de condițiile staționale de sol, umiditate, temperatură și altitudine, covorul vegetal al acestor pajiști este format din specii foarte valoroase sau mai puțin valoroase din punct de vedere furajer conferind acestora o anumită valoare pastorală.

Valoarea pastorală a unei pajiști este indicatorul sintetic de bază pentru aprecierea valorii agronomice a unei pajiști și exprimă productivitatea pajiștilor, apreciind producția și calitatea furajului.

Pentru creșterea valorii pastorale pe pajiști se execută lucrări, prin care se crează condiții mai bune plantelor determinând creșterea gradului de acoperire a solului cu vegetație ierboasă, favorizând mai ales speciile valoroase din punct de vedere furajer. Prin aceste lucrări numite lucrări de suprafață, nu se distruge covorul vegetal ci se curăță pajiștea de resturi vegetale și pietre, se combate vegetația lemnoasă și ierboasă dăunătoare, se distrug mușuroaiele și se nivelează terenul. În vederea îmbunătățirii compoziției floristice, producției și calității acesteia, se fac lucrări de supraînsămânțare, fertilizare, corectare a pH-ului solului, și de asigurare a unui regim optim de apă și aer în sol.

Pe lângă aceste lucrări ce se aplică curent pe pajiști pentru îmbunătățirea condițiilor de viață, pe pajiștile permanente degradate, se aplică lucrări radicale ce presupun desțelenirea și înființarea de pajiști temporare.

5.1. LUCRĂRILE DE SUPRAFAȚĂ APLICATE PE PAJIȘTI

5.1.1.Eliminarea excesului de umiditate

Excesul de umiditate apare pe suprafețele plane sau depresionare, situate în luncile râurilor, depresiuni sau baza versanților unde predomină solurile hidromorfe, subtipurile gleizate ale altor tipuri de sol și solurile turboase. Pe terase, culmi sau piemonturi situate pe formele înalte de relief, tot pe suprafețe plane, se întâlnesc pajiști cu exces de umiditate pe solurile cu drenaj intern și extern slab.

Vegetația pajiștilor cu exces de umiditate este alcătuită din specii de calitate slabă, aparținând familiilor Cyperaceae și Juncaceae, însoțite de specii neconsumate de animale ca: Deschampsia caespitosa, Sesleria uliginoase, Sucisa pratensis, etc.

Exploatarea acestor pajiști atât prin cosit cât și prin pășunat se face greu. Excesul de umiditate constituie mediu de viață pentru diferiți paraziți iar animalele se pot îmbolnăvi.

Pajiștile permanente suportă submersiunea temporară (16-32 ore), durata maximă a excesului de apă supraterană, cu diminuarea producției acceptabilă din punct de vedere economic, este de 7 zile (I.Pleșa și colab., 1986).

Sunt situații în care soluri bine aprovizionate cu elemente nutritive nu sunt valorificate corespunzător de către plante datorită excesului de umiditate.

Excesul de umiditate poate fi de natură freatică, prin situarea pânzei de apă freatică la mici adâncimi în sol, sau apa provenită din precipitații să stagneze la suprafața solului.

Pe pășuni, pânza freatică trebuie să se afle la adâncimea minimă de 50-80 cm, în funcție de tipul de sol. Pe fânețe, pânza de apă freatică trebuie să fie situată la minim 40-75 cm.

Eliminarea excesului de apă de pe pajiști se face prin canale deschise, drenajul subteran și drenajul cârtiță.

Desecarea prin canale deschise. Este o metodă prin care apa în exces de la suprafața solului este captată printr-o rețea de canale terțiare și de a o evacua prin canalele secundare și principale într-un canal colector.

Canalele terțiare sunt așezate perpendicular pe direcția de scurgere a apelor și au o pantă de 0,3-0,5% (I.Pleșa și colab., 1980). Ele au secțiune trapezoidală sau parabolică, adâncimea de 1,2-1,5 m și lungime de 800-1500 m. Distanța între canale este de 250-500 m.

Canalele secundare, principale și colectoare sunt amplasate pe cotele joase ale terenului.

Pentru buna desfășurare a activităților specifice, pe rețeaua de canale se execută construcții hidrotehnice, cum ar fi: podețe, stăvilare, ruperi de pantă, construcții de subtraversare, lucrări de consolidare, etc.

Această metodă de desecare scoate din circuitul pajiștii 10-15% din suprafață.

Desecarea prin drenaj subteran orizontal. Drenajul subteran orizontal este un sistem de absorbție și evacuare a apei în exces din profilul solului pe cale gravitațională, printr-un sistem de drenuri absorbante confecționate din tuburi de ceramică, beton, mase plastice, piatră, fascine, scânduri, etc, și descărcarea ei în canale de evacuare sau în emisar direct.

Drenurile absorbante se amplasează paralel cu cea mai mare, pe terenurile cu panta de până la 5‰, sub un unghi de 30-600, față de direcția curbelor de nivel pe terenurile cu panta de 5-10‰ și aproximativ paralel cu direcția generală a curbelor de nivel pe terenurile cu panta mai mare de 10‰ (Gh.Motcă, 1994). Drenurile sunt amplasate, în funcție de modul de folosire al pajiștii și tipul de sol, la diferite adâncimi: pe pajiștile folosire ca fânețe, la 50-70 cm și pentru pășuni la 50-90 cm; pe solurile ușoare drenurile sunt amplasate la 50 cm adâncime, iar pe cele ușoare la 70-90 cm.

Drenurile absorbante sunt amplasate la 10-50 m, distanță între ele, în funcție de textura solului, iar lungimea lor este de 150-200 m. Lungimea colectorilor este de 800-1000 m.

Deși eliminarea excesului de umiditate din sol cu ajutorul drenajului subteran orizontal este o metodă ce prezintă numeroase avantaje, necesitând o investiție mai mare, nu se recomandă decât în cazul când altă soluție nu există.

Deși drenul cârtiță, este o metodă mai economică decât drenajul subteran orizontal, practicabil în condițiile solurilor argiloase și turboase. În cazul drenajului cârtiță, tuburile absorbante sunt înlocuite cu galerii executate cu plugul-cârtiță pentru drenaj. Drenurile au diametrul de 8-12 cm și adâncimea de maxim 80 cm. Panta optimă a drenurilor cârtiță este de 0,5-7%. Lungimea drenurilor este influențată de panta terenului, astfel: la pantă sub 1% lungimea drenurilor este de 30-75 m, la panta de 2-4% au 150-200 m și la pante mai mari de 5% lungimea este de 100-150 m.

Drenurile cârtiță se deschid vara-toamna când condițiile sunt mai bune. Durata lor de folosire variază între 3-5 ani.

Drenajul biologic, constă în eliminarea excesului de apă din lunci, văi și depresiuni, prin intermediul unor specii lemnoase sau ierboase mari consumatoare de apă: Salix sp., Populus sp., Ttyphoides arundinacea, Alopecurus pratensis.

Lucrările de desecare-drenaj excutate pe pajiști sunt costisitoare și în unele cazuri costurile lor nu se regăsesc în producția obținută. În aceste cazuri este mai rentabilă desțelenirea pajiștilor desecate și înființarea de pajiști temporare cu specii valoroase ca: Phleum pratense, Dactylis glomerata, Festuca pratensis, Trifolium repens și Lotus corniculotus (V.Cardasol și colab., 1980).

5.1.2. Curățarea pajiștilor

Pe unele pajiști pot fi aduse de ape, pietre, resturi vegetale sau pot exista buturugi și cioate rămânase după defrișarea vegetației ierboase. În aceste cazuri se execută manual sau mecanizat lucrarea de curățire se presupune strângerea pietrelor, a resturilor vegetale și înlăturarea plantelor de talie înaltă neconsumate de animale. Materialul rezultat în urma acestei operațiuni se folosește la pavatul drumurilor de exploatare a pajiștilor sau la consolidări.

Lucrările de curățire a pajiștilor se execută primăvara devreme.

Combaterea vegetației lemnoase.

Dată fiind originea secundară a pajiștilor permanente există o competiție continuă între vegetația ierboasă și cea lemnoasă. Pe pajiștile necurățate ani de-a rândul sau exploatate nerațional, vegetația lemnoasă se extinde în fiecare an depreciind compoziția floristică și diminuând suprafața pajiștilor. Combaterea vegetației lemnoase este o lucrare ce trebuie executată anual în scopul evitării extinderii vegetației lemnoase pe suprafața pajiștilor și deprecierii covorului vegetal.

În combaterea vegetației lemnoase de pe pajiștile nefolosite, un timp mai îndelungat, se pornește de la analiza pantei terenului și a riscului apariției fenomenelor de eroziune. Astfel, îndepărtarea vegetației lemnoase se face fără rezerve pe terenurile cu panta sub 100(18%). Se pot menține arbori izolați sau în pâlcuri pentru a servi drept adăpost pentru animale împotriva intemperiilor sau a arșiței.

Pe pajiștile cu panta mai mare de 100-300 (18%-58%) defrișarea se execută în benzi late de 40-120 m, paralel cu direcția curbelor de nivel, ce alternează cu benzi nedefrișate late de 5-25 m.

Pe pajiștile cu panta mai mare de 300 (58%) nu se execută defrișarea, după cum nu se distruge vegetația lemnoasă din apropierea ogoselor și ravenelor sau de pe versanții predispuși alunecării.

Sunt excluse de la defrișare speciile rare și cele declarate monumente ale naturii, ocrotite de lege, ca: Pinus cembra, Larix decidua sp. carpatica, Taxus paccata, Rhododendron kotschyi, Pinus mugo.

Combaterea vegetației lemnoase se face mecanic sau chimic. Pe cale mecanică, defrișarea se practică pe terenurile cu pantă până la 270(51%), folosind mașini specifice.

Materialul rezultat din defrișări i se dă diferite utilizări: poate fi folosit pentru împrejmuiri pe pășuni, pentru consolidarea terenurilor erodate, lemn de foc, etc.

Pe cale chimică se combat lăstarii tineri ce apar din coletele sau rădăcinile rămase în sol după defrișare. Este recomandat să se facă defrișarea chimică a lăstarilor în primii 1-3 ani, cu tratamente repetate (2-3-5) în funcție de specie, cu doze sporite de erbicide. Tratamentele au eficiență ridicată dacă se aplică în luna iulie, când suprafața foliară este maximă.

Se pot folosi erbicide selective, ca: Sarea de amine și Tordon 3 l/ha sau neselective, ca: Roundup (Glyphosate) 6-10 l/ha, Velpar (Haxazinone), 2-10 l/ha, Krenite (Fosamne Ammonium) 5-12 l/ha, Garlon (Triclopyr) 3-6 l/ha (N.Sintea, 1981, N.Sârpe, 1987; I.Troxler, 1986). După tratamente se interzice pășunatul timp de 1-3 săptămâni (I.Troxler și colab., 1986).

În unele cazuri după defrișare și curățarea terenului, terenul se nivelează, fertilizează și se seamănă amestecuri de graminee cu leguminoase.

Combaterea buruienilor

În compoziția botanică a unei pajiști permanente întâlnim numeroase plante fără valoare furajeră, plante ce depreciază calitatea produselor obținute de la animale și plante toxice. Ponderea acestora este mai mare pe pajiștile pe care nu se aplică lucrări de îngrijire curente, sau întârzierea cositului, după ce buruienile au format semințe, folosirea nerațională prin pășunat. Fertilizarea neuniformă, unilaterală cu azot sau supraîngrășarea organică duc de asemenea la analizarea buruienilor pe pajiștile permanente.

Cele mai eficiente metode de combatere a buruienilor sunt cele indirecte, de cea mai mare importanță fiind fertilizarea rațională și cosirea pajiștilor înainte de formarea semințelor de către buruieni. Prin cosiri repetate se combat buruienile ce rămân neconsumate pe pajiști. Folosirea rațională a fânețelor în sensul respectării epocii optime de recoltare sau folosirea, mixtă a acestora, conduce la reducerea gradului de îmburuienare.

Pe pajiștile puternic îmburuienate unde metodele indirecte nu fac față, se apelează la metodele directe de combatere a buruienilor, care sunt: metode mecanice și metode chimice.

Combaterea buruienilor pe cale mecanică constau din cosiri repetate ce conduc la epuizarea plantelor. Când buruienile, plantele toxice și alte plante fără valoare ocupă peste 80% din totalul vegetației unei pajiști soluția cea mai bună este desțelenirea și înființarea de pajiști temporare.

Combaterea buruienilor pe cale chimică, prin aplicarea erbicidelor, se practică numai în cazuri speciale, când celelalte metode nu au dat rezultatele scontate.

Pe pajiștile cu grad ridicat de îmburuienare se folosesc erbicidele cu acțiune totală, neselective, care distrug în totalitate vegetația, în vederea supraînsămânțării sau înființarea de pajiști temporare. Erbicide ca Gramoxone (Paraquat), 5 l/ha cu acțiune de contact, sau Roundup (Glyphosate), sistemic, în doză de 5-7 l/ha aplicate la începutul creșterii plantelor dau rezultate foarte bune.

Pe pajiștile în care predomină gramineele sunt recomandate erbicidele sistemice pe bază de 2,4 –D (sare de amine), 2,4-Dicamba (Icedin forte), MCPA (Dicotex), în doză de 4-6 l/ha (I.Șarpe și colab., 1981). Pe pajiștile în care leguminoasele dețin un procent ridicat, se folosesc erbicidele pe bază de Dinoseb acetat (Acetadin, Aretit), 6-8 l/ha p.c., și Benzaton (Basagran, 3-6 l/ha p.c.(A.Ciorlăuș, 1983).

Tratamentele se fac primăvara sau toamna în plină vegetație până la înflorire. După tratament se recomandă să nu se pășuneze 3 săptămâni pentru animalele producătoare de lapte și 2 săptămâni pentru celelalte categorii de animale (B.Jeangros, 1986).

Pentru refacerea covorului vegetal și îmbunătățirea compoziției floristice în urma distrugerii buruienilor pe cale mecanică sau chimică, pe suprafețele respective se va efectua fertilizarea și supraînsămânțarea cu specii valoroase din punct de vedere furajer.

5.1.3. Nivelarea terenului

Pe pajiști, anual, se formează mușuroaie de pământ ca urmare a activității animalelor cum sunt cârtițele, furnicile sau mistreții.

Acestea au la început dimensiuni mici, sunt lipsite de vegetație, dar cu timpul își măresc dimensiunile (denivelând pajiștea și reducând suprafața utilă a acesteia.

Există mușuroaie de origine vegetală ce se formează pe tufele dese ale unor graminee și rogozuri, pe cioatele și buturigile rămase în sol după defrișare, prin depuneri de materie organică și instalarea vegetației nevaloroase care determină înțelenirea lor.

Mușuroaiele înțelenite sunt mai răspândite pe pajiștile de munte în care predomină speciile Nardus stricta și Deschampsia caespitosa la formarea lor contribuind și pășunatul nerațional când solul are umiditatea prea mare.

Pajiștile cu mușuroaie dau producții mici (datorită înlocuirii vegetației valoroase și a golurilor) și se exploatează dificil, mai ales prin cosit.

Distrugerea mușuroaielor produse de animale se realizează cu ajutorul unor grape cu colți sau cu mașini speciale.

Mușuroaiele înțelenite pot fi distruse cu mașinile de curățat pajiști sau cu grederul semipurtat pentru pajiști. Suprafețele nivelate se fertilizează și supraînsămânțează.

Sunt pajiști în care mușuroaiele acoperă 30-40% din suprafața pajiștilor. În acest caz, dacă terenul permite după nivelare se desțelenește și se înființează pajiști temporare.

Cap.6. FERTILIZAREA ȘI AMENDAREA PAJIȘTILOR PERMANENTE

Fertilizarea pajiștilor permanente îmbracă aspecte foarte diferite dați fiind numeroșii factori ce influențează rezultatele fertilizării. Între aceștia, cei mai importanți sunt: solul, precipitațiile, temperatura, compoziția floristică, altitudinea, modul de folosire. Intensificarea productiei de furaje pe pajiști conduce la un consum sporit de elemente nutritive ușor accesibile plantelor din rezervele solului. Fără completarea externă a acestui export de elemente nutritive, chiar și de pe o pajiște cu o compoziție floristică valoroasă din punct de vedere furajer, se obtin producții mici.

Pentru fiecare tonă de substanță uscată produsă, pajiștile consumă în medie 20-25 kg azot, 2-3 kg fosfor, 20-25 kg potasiu și 4-5 kg calciu (Gh.Motcă și colab., 1990).

Pentru fertilizarea pajiștilor trebuie să se folosească îngrășăminte chimice ușor solubile, lichide, îngrășăminte organice bine fermentate, îngrășăminte organice semisolide și lichide.

Aplicarea îngrășămintelor în doze mari (în special a celor chimice) trebuie efectuată urmărindu-se, pe lângă efectul asupra cantității și calității furajului, și modificările produse în sol. Scăderea pH-ului solului sub 5,4-5,2 ca urmare a fertilizării chimice cu azot conduce la înrăutățirea condițiilor de viață pentru speciile valoroase și înlocuirea acestora cu specii fără valoare furajeră.

În alte țări (Elveția, Franța, Germania) există tendința înlocuirii fertilizării chimice (mai ales pentru azot) cu aceea organică, pentru care au creat o sistemă de mașini și echipamente de stocare și distribuire ce acoperă întregul proces tehnologic.

La noi în țară fertilizarea chimică nu poate fi înlocuită cu fertilizarea organică datorită cantităților mici de îngrășăminte organice obținute de la animale, aceasta făcându-se numai în apropierea fermelor de creștere a animalelor.

6.1. ÎNGRĂȘĂMINTELE CHIMICE

6.1.1. Fertilizarea cu azot

Azotul este elementul esențial pentru creșterea și dezvoltarea plantelor. El este constituientul aminoacizilor, al proteinelor de structură și de rezervă din partea vegetativă și respectiv semințe, al enzimelor și coenzimelor, al unor intermediari metabolici, implicați în sinteza și transferul de energie, etc.

Pentru vegetația pajiștilor azotul este elementul esențial pentru creșterea și formarea biomasei, înfrățirea gramineelor, regenerarea rapidă după cosit sau pășunat și creșterea conținutului de substanțe proteice în furaj.

De regulă îngrășămintele cu azot se aplică primăvara devreme înainte de pornirea în vegetație. Dozele sub 100 kg/ha se administrează în întregime primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetație. Dozele mai mari de 100 kg/ha se fracționează și se aplică în două, trei epoci, în funcție de tipul pajiștii, precipitații, numărul de cicluri de exploatare, etc. Fracționarea dozelor de azot asigură o mai bună aprovizionare și utilizare a acestuia de către plante, evitându-se și pierderile prin levigare.

Pe pajiștile din etajele subalpin și alpin din cauza perioadei scurte de vegetație dozele de azot nu se fracționează ci se aplică integral, toamna sau primăvara. Aplicarea îngrășămintelor toamna este preferată deoarece condițiile de administrare sunt mai bune, prelungește pășunatul, iar pierderile de producție sunt de 4-8%. Dozele maxime folosite la fertilizarea cu azot toamna să nu depășească 150 kg/ha (C.Bărbulescu și colab., 1982).

Când pajiștea este folosită prin pășunat, pentru eșalonarea producției, se pot aplica toamna 50 kg/ha. Obișnuit, după fiecare ciclu de pășunat, se aplică 40-50 kg/ha azot.

În condițiile neasigurării îngrășămintelor pentru întreaga suprafață de pajiști, se recomandă fertilizarea numai pe 65-70% din suprafață dozele reducându-se cu 50% de la o tarla la alta, în felul acesta realizându-se și o eșalonare a producției (Gh.Motcă și colab., 1994).

Momentul administrării îngrășămintelor cu azot trebuie bine stabilit astfel încât acesta să ajungă în sol la nivelul rădăcinilor o dată cu topirea zăpezii, la reluarea ciclului de vegetație. De asemenea, administrarea azotului înainte de pornirea în vegetație nu stânjenește activitatea bacteriilor fixatoare de azot.

Specialiștii olandezi au ajuns la concluzia că momentul administrării azotului primăvara înainte de pornirea în vegetație, se poate stabili după suma temperaturilor peste 00C începând cu 1 ianuarie, astfel: pentru pajiștile cu specii dominante precoce sunt necesare acumularea a 2000C pentru pornirea în vegetație; pentru pajiștile cu specii mai tardive să se acumuleze 3000C. Această metodă încearcă să evite administrarea azotului cu mult înainte de începerea activității plantelor și să evite devigorea azotului (D.Ziegler și colab., 1984).

Pentru regenerarea plantelor după cosit și pășunat, epoca optimă de administrare a azotului este la 4-5 zile, în această absorbția fiind foarte puternică.

Azotul este recomandat să se aplice în fiecare an. Totuși, pe baza unor observații efectuate pe pășunile de Nardus stricta situate sub 1500 m altitudine, C.Pavel și I.Ionescu (1977) au ajuns la concluzia că se pot obține producții mari și de calitate prin administrarea dozelor de 200 kg/ha azot o dată la 2 ani. Aceste doze administrate în acest fel sistematic, au determinat o îmbunătățire a compoziției floristice și diminuarea gradului de acoperire a speciei dominante.

Dozele de îngrășăminte cu azot, optime din punct de vedere economic scad o dată cu creșterea altitudinii, acest fapt fiind explicat prin perioada mai scurtă de folosire a îngrășămintelor datorită perioadei de vegetație din ce în ce mai mică (Gh.Motcă și colab., 1986).

Unele pajiști fiind situate în zone mai puțin accesibile, mai ales în perioada când se fac lucrarile de fertilizare, pot fi fertilizate cu doze mari în primul sau primii doi ani, efectul acestor doze mărite simțindu-se încă 1-2 ani după fertilizare.

6.1.2. Fertilizarea cu fosfor

Fosforul se găsește în plante în compuși cu rol esențiali ca: ADN și ARN fiind constituientul principal, intră în alcătuirea mononucleotidelor macroergice care înmagazinează și tranformă energie în plantă; component al fosfolipidelor ce intră în alcătuirea nucleului și al membranelor celulare. Ionul fosfat este implicat în numeroase procese metabolice.

Fosforul mărește rezistanța gramineelor la secetă, ger și cădere, favorizează formarea nodozităților la leguminoase și creșterea cantității de azot fixă. O nutriție normală a plantelor de pe pajiști cu fosfor este asigurat de un conținut al solului în acest element de 8-9 mg/100g sol (D.Daniliuc și colab;1980).

Epoca optimă de aplicare a îngrășămintelor cu fosfor este toamna, la sfârșitul perioadei de vegetație. În situații deosebite când nu s-a putut fertiliza cu fosfor toamna, se pot aplica și primăvara devreme pe sol înghețat. Îngrășămintele cu fosfor au un pronunțat efect remanent și ca urmare dozele pe mai mulți ani (2-3) cumulate pot fi administrate o dată.

6.1.3. Fertilizarea cu potasiu

Potasiul joacă rol important în diviziunea celulară, fotosinteză, în formarea, migrarea și acumularea glucidelor, proteinelor, lipidelor și enzimelor. De asemenea, potasiul joacă un rol însemnat în deschiderea și închiderea stomatelor, în această funcție el neputând fi înlocuit de un alt element. Numărul deschiderilor de stomate este mai mare la aplicarea corespunzătoare a potasiului (Fischer,1972). În cazul insuficienței potasiului, nu se pot închide stomatele pe vreme călduroasă ceea ce conduce la pierderi mari de apă prin transpirație. Prezența potasiului în sol trebuie să fie de minim 14 mg/100g sol (D.Daniliuc și colab.,1988).

Insuficiența potasiului pe pajiști apare solurilor cu pH-ul acid. Ea este accentuată de dozele mari de azot și fosfor care fac să crească producția și implicit consumul de potasiu. Excesul de potasiu blochează absorbția magneziului în plante cu consecințe asupra animalelor ce consumă respectiv furajul. Îngrășămintele cu potasiu, se aplică toamna la sfârșitul perioadei de vegetație. Rareori când nu s-a putut fertiliza toamna, se aplică primăvara devreme, pe teren înghețat.

6.1.4. Îngrășămintele cu microelemente

Microelementele în plante intră în alcătuirea unor enzime, pigmenți, vitamine, participă la metabolismul hidraților de carbon, la sinteza acizilor nucleici și a fitohormonilor, influențează absorbția și translocația unor ioni, fixarea azotului molecular, asimilația azotului amoniacal și nitric, stimulează activitatea unor enzime, ș.a.

Esențiale pentru nutriția plantelor sunt următoarele microelemente: fier, zinc, cupru, bor, mangan, Mo, cobalt.

Fierul, zincul, cuprul, magneziul, cobaltul și iodul sunt microelemente esențiale ce se găsesc și în organismul animal, unde îndeplinesc funcții specifice ca elemente structurale, biostimulatori în activitatea enzimatică, influențând starea generală de sănătate și capacitatea de producție și reproducție.

Carențele de microelemente la plante provoacă dezechilibre de nutriție ce afectează creșterea și fructificarea, scade, rezistența acestora la condițiile nefavorabile de mediu. La animale carența de microelemente conduce la scăderea randamentului, morbiditatea și chiar moartea acestora.

Fertilizarea echilibrată cu azot, fosfor și potasiu sub formă de îngrășăminte chimice simple sau complexe, alături de fertilizarea organică și corectarea acidității solului conduce la îmbunătățirea compoziției floristice a furajului și obținerea unui furaj de bună calitate, cu o compoziție chimică ce poate satisface necesarul animalelor în macro și microelemente.

6.1.5. Dozele de ingrasaminte chimice folosite la fertilizarea pajistilor

În România preocupări privind îmbunătățirea producției și calității furajelor obținute de pe pajiști există de mult timp, experiențe sistematice în acest sens începând încă din anul 1930. La ora actuală există rețele de câmpuri experimentale de lungă sau scurtă durată din care s-au obținut și se obțin numeroase date referitoare la efectul fertilizării cu îngrășăminte chimice și organice, în diferite combinații, asupra dinamicii compoziției floristice, randamentului și calității furajului, precum și incidența acestor doze asupra calității mediului (sol, apă).

Rezultatele experimentale confirmă faptul că pe pajiștile permanente (în special a celor situate în subetajul fagului) se pot obține producții sporite prin fertilizare.

Dozele de îngrășăminte și felul acestora depind de foarte mulți factori, de aceea ele se stabilesc diferențiat de la un tip de pajiște la altul, de la o regiune la alta. Rezultatele expermentale obținute în experiențele de lungă durată cu îngrășăminte constituie baza de pornire în stabilirea “rețetelor” de fertilizarea diferitelor tipuri de pajiști de la noi din țară.

Urmărind aceste rezultate se constată că dozele de azot folosite anual nu depășesc 200 kg/ha, ele aplicându-se fracționat (100+50+50; 100+100) în aceste condiții neputând fi vorba, în general, de poluare cu nitrați. Dozele de fosfor recomandate se situează între 50-100 kg/ha P2O5, iar cele de potasiu între 0 și 100 kg/ha K2O.

Raportul între cele trei elemente depinde de gradul de aprovizionare al solului cu acestea și de categoria de pajiște ce se fertilizează. Astfel, pe solurile bine aprovizionate cu potasiu, unde nu se folosesc îngrășăminte cu potasiu, se recomandă raportul de 1:0,5:0 (N:P2O5:K2O); pe pajiștile pe care se folosesc doze mai mici de 150 kg/ha azot, raportul între cele trei elemente este de 1:0,5:0,5 (N:P2O5:K2O). La doze de azot mai mari de 150 kg/ha azot, cresc și dozele de fosfor și potasiu, realizându-se raportul de 1:0,7:0,7 (N:P2O5:K2O). Pe pajiștile cu o bună participare a leguminoaselor, doza de azot se reduce proporțional cu creșterea procentului de leguminoase, fiind recomandat raportul de 1:1:1(N:P2O5:K2O).

Tabelul nr.2

Fertlizarea pajiștilor cu îngrășăminte chimice (kg/h/an s.a.)

(Gh.Motcă,1987)

modul de fracționare

În funcție de caracteristicile agrochimice ale solurilor pajiștilor permanente, pentru fertilizarea cu azot se folosesc nitrocalcarul pe solurile acide și azotatul de amoniu și ureea pe solurile neutre. Pe solurile saline și alcalice se folosește sulfatul de amoniu.

6.2. ÎNGRĂȘĂMINTELE ORGANICE

Îngrășămintele organice constituie o sursă importantă de substanțe nutritive și dioxid de carbon ce influențează favorabil atât producția și calitatea furajelor cât și însușirile fizice și chimice ale solului.

Îngrășămintele organice constituie o sursă energetică pentru microorganismele solului. Din descompunerea lor rezultă dioxid de carbon, acizi organici, aminoacizi, glucide simple, etc., care măresc mobilitatea elementelor nutritive existente în sol. Ele se comportă ca un factor antientropic ce schimbă, într-o anumită măsură, sensul general al reacțiilor chimice ce se desfășoară în mod spontan în sol cu pierdere de energie, contribuind astfel la creșterea fertilității solului.

Prin fertilizarea cu îngrășăminte chimice se restituie solului substanțele minerale extrase și îndepărtate odată cu recolta.

Fertilizarea organică are însă o utilizare locală, deoarece, având volum mare și conținut scăzut în substanță activă, din motive economice nu se transportă la distanțe mari. De asemenea, cantitățile de îngrășăminte organice sunt limitate suprafețele ce se pot fertiliza pe această cale nu reprezintă mai mult de 10-30% (Gh.Anghel, 1984).

Există mai multe tipuri de îngrășăminte organice, pe pajiștile permanente utilizându-se gunoi de grajd, îngrășăminte semilichide, mustul de grajd, acestea fiind împrăștiate pe suprafața pajiștilor, mecanizat, cu ajutorul unor mașini speciale. Pentru pajiști există un sistem propriu de fertilizare, cu ajutorul ovinelor, numit “îngrășarea prin târlire”.

Comparativ cu fertilizarea minerală, fertilizarea organică tinde să favorizeze în compoziția floristică leguminoasele. Totuși, folosirea unor doze foarte mari de îngrășăminte organice (mai ales cele semifermentate sau proaspete) conduc la înburuienarea pajiștilor.

6.2.1. Gunoiul de grajd

Gunoiul de grajd este un produs complex, rezultat din fermentarea aerobă și anaerobă a unui amestec alcătuit din trei componente: dejecțiile solide (fecale de animale), dejecțiile lichide (urina) și materialul folosit ca așternut (paie, frunze, turbă).

Gunoiul de grajd conține toate elementele necesare creșterii și dezvoltării plantelor. Compoziția chimică a gunoiului de grajd depinde de foarte mulți factori: de specia animalelor de la care provine, vârsta și starea lor de sănătate, felul, cantitatea și calitatea furajelor, felul și cantitatea așternutului.

Conținutul mediu de elemente nutritive din gunoiul de grajd după fermentare (după Fink, 1979)

Tabelul nr.3

Fertilizarea cu gunoi de grajd pe pajiști are eficiență mai redusă datorită pierderilor de azot în atmosferă, prin aplicarea sa la suprafața solului. Gunoiul de grajd utilizat pentru fertilizarea pajiștilor trebuie să fie bine descompus, astfel încât să nu stânjenească plantele în creștere.

Epoca optimă de aplicare depinde de modul de folosință și anume: pe suprafețele ce se pășunează se administrează toamna, iar pe cele cu folosire mixtă, toamna sau primăvara

Pe pajiștile permanente dozele de 30-40 t/ha din gunoi de grajd are remanență 3-4 ani. Valorificarea gunoiului de grajd este mai ridicată dacă se administrează în fiecare an doze moderate de îngrășăminte chimice (60-100 Kg/ha N, 30-50 Kg/ha P2O5 și unde este cazul, 50 Kg/ha K2O.

6.2.2. Îngrășămintele semilichide și mustul de grajd

Aceste tipuri de îngrășăminte organice provin din adăposturile de animale, crescute în stabulație permanentă, pe pardoseală asfaltată, prevăzute cu sistem de evacuare hidraulică a dejecțiilor.

De asemenea, unele tabere de vară au construite platforme de pe care dejecțiile sunt curățate cu jet de apă. În ambele soluții, tulboreala consistentă este depozitată în rezervoare din beton armat, îngropate sau semiîngropate acoperite. Aceste rezervoare sunt echipate cu agitatoare sub formă de palete, pompe de acumulare, hidrocicloane, etc., ce servesc la stimularea fermentației aerobe, mineralizarea mai rapidă a amestecului și de reomogenizarea fluidului înainte de distribuirea în câmp, prin refulare, în conducte sau prin utilaje mobile.

Conținutul mediu în elemente nutritive al îngrășămintelor semilichide, după fermentare este de 0,15-0,70% N, 0,03-0,05% P2O5 și 0,4-1,5% K2O.

Urina conține în medie 0,43-1,95% N, 0,01-0,07% P205, 0,49-2,26% K2O, 0,01-0,45%, Ca% și 0,06-0,32% MgO.

Mustul de grajd conțin 0,2-0,4% N, 0,3-0,6% K2O și 0,03-0,1% P2O5. Conținutul în macro și micro elemente al îngrășămintelor organice este diferit în funcție de speciile de animale de la care, provine, vârsta acestora, sistemul de întreținere și furajare, etc. Îngrășămintele semilichide și lichide se pot aplica tot timpul anului.

Coeficientul de folosire a azotului în primul an de fertilizare este de 25% la aplicarea toamna sau iarna și de 42% când sau aplicat primăvara sau vara (D.Ziegler și colab. 1984). Aceste îngrășăminte au efect mai rapid, pătrunzând mai ușor în sol, și o durată de 2-3 ani. Se recomandă aplicarea acestor îngrășăminte pe timp fără vânt și mai răcoros.

Doza maximă ce se aplică pe pajiștile permanente este de 150 m3/ha, fracționat în doze de 25-30 m3/ha la o aplicare. Pășunatul este permis după o perioadă de 4-5 săptămâni pentru a se evita îmbolnăvirea animalelor (D. Ziegler și colab. 1984).

6.2.3. Fertilizatea prin tărlire

Este o metodă simplă și economică de fertilizare a pajiștilor. Ea constă în staționarea animalelor pe pajiște, un anumit număr de nopți, în funcție de starea pajiștei și necesarul de elemente nutritive.

Trebuie să se evite acumularea unor cantități mari de dejecții care ar putea determina îmburuienarea pajiștilor. Cu o turmă de 100 capete bovine sau 2000 ovine se poate îngrășa în cursul unei perioade de vegetație o suprafață de 12-15 ha. Pe suprafața fertilizată se poate reveni cu o nouă fertilizare după circa 6 ani.

Experimentele au demonstrat că prin tărlire cu o oaie timp de 2-3 nopți pentru fiecare m2, s-au obținut sporuri de masă verde de 71-142% pe pajiștile de Nardus stricta și de 132-220% pe pajiștile de Festuca rubra (Cr. Hera și colab., 1975).

Suprafața destinată fertilizării prin tărlire se parcelează și delimitează cu ajutorul gardurilor mobile, confecționate din lemn sau plasă sau cu ajutorul gardului electric.

Cap.6.3. AMENDAMENTELE

Amendamentele exercită o influență multilaterală și de lungă durată asupra însușirilor fizice, chimice și biologice ale solului, mărimea acestui efect depinzând de dozele de amendament și de îngrășămintele utilizate concomitent. O mare parte din pajiștile permanente sunt răspândite pe soluri caracterizate prin reacție slab acidă până la puternic acidă. Procese de modificare a valorilor pH mai apar și datorită fertilizării îndelungate cu îngrățăminte chimice cu azot (azotat de amoniu, sulfat de amoniu).

Prin scăderea valorilor pH-ului are loc o creștere a coținutului de aluminiu nobil în complexul absorbativ al solului. Prezența aluminiului mobil în sol, în cantități mari, ca efect al acidifieri, afectează nutriția plantelor și calitatea furajelor producând îmbolnăviri ale animalelor ce se hrănesc numai cu astfel de furaje (rahitism, osteomalocie). La o acumulare în plante a peste 2000 ppmAl este blocată utilizarea de către animale a calciului și magneziului din furaj fapt ce conduce la îmbolnăvirea acestora de tetania de iarbă (G.V.Allen și colab. 1981).

Schimbarea reacției solului determină modificarea mobilității elementelor nutritive. Dacă reacția devine slab acidă sau neutră scade conținutul în Al3+ , Fe2+, Mn2+, iar acțiunea lor negativă asupra plantelor și microorganismelor încetează. Bacteriile fixatoare de azot se dezvoltă bine, pe această cale rezultând o creștere a conținutului de azot asimilabil, iar cele nitrificatoare găsesc condiții optime pentru descompunerea materiei organice până la azot nitric.

Aplicarea amendamentelor pe pășuni și fânețe naturale au efect redus datorită aplicării lor la suprafața solului. Efectul lor este cu atât mai redus cu cât stratul de țelină este mai gros.

Pentru creșterea gradului și vitezei de solubilizare după aplicarea amendamentelor se grapează puternic cu grapa cu colți. Doza administrată trebuie să corespundă la 0,5-0,75 din aciditatea hectolitrică. Dozele recomandate pentru pajiștile permanente sunt de 5-7 t/ha CaCO3(3-4 t/ha CaO) aplicate o dată la 7-10 ani. Pe solurile alcaline se administrează amendamente pe bază de gips și fosfogips.

Modificarea pH-ului solului prin amendare, fără a fi urmată de o fertilizare corespunzătoare, nu determină o creștere spectaculoasă a randamentului și nici a calității furajului.

Amendarea solului și aplicarea dozelor de îngrășăminte corespunzătoare are ca efect creșterea coeficienților de utilizare a îngrășămintelor. În consecință crește exportul de azot cu până la 38%, cel de fosfor cu până la 25%, iar cel de potasiu cu până la 57%, crește procentul plantelor leguminoase, se mărește producția de furaj (fân sau m.v.) se îmbunătățește gradul de digestibilitate și compoziția chimică a furajului.

Epoca optimă de aplicare a amendamentelor pe pajiștile permanente este toamna sau primăvara devreme.

Cap.7. SUPRAÎNSĂMÂNȚAREA

Supraînsămânțarea este lucrarea prin care se completează covorul vegetal pe pajiștile permanente cu grad redus de acoperire, pe cele cu compoziție floristică slabă, cu grad redus de leguminoase. Supraînsămânțarea urmează obligatoriu după efectuarea lucrărilor de combatere a vegetației lemnoase și ierboase, după curățire, nivelare și combatere a eroziunii solului, după fertilizarea prin târlire, pe solurile superficiale care nu se pot lucra. În vederea înființării pajiștilor temporare,de asemenea, se recomandă supraînsămânțări.

Prin supraînsămânțare, urmată de o fertilizare cu doze moderate de îngrășăminte chimice se realizează îmbunătățirea gradului de acoperire al solului cu specii cu valoare furajeră superioară celor existente și creșterea producției de substanță uscată și proteină brută.

Cea mai bună epocă pentru supraînsămânțare este primăvara devreme, înainte de pornirea în vegetație, când în sol există suficientă umiditate. În regiunile cu precipitații suficiente în timpul perioadei de vegetație se poate supraînsămânța vara, în prima decadă a lunii august (V.Cardasol și colab., 1986).

Semănatul se execută cu ajutorul mașinilor combinate pentru prelucrat solul pe rânduri. Concomitent cu semănatul se poate efectua și erbicidatul cu Roundup (Glyphosate) 0,7-1 l/ha produs comercial (J.Troxler, 1989).După supraînsămânțare se tăvălugește cu tăvălugi netezi sau inelari prevăzuți cu greutăți suplimentare, pentru a pune sămânța mai bine în contact cu solul.

Pe terenurile în pantă lucrarea se execută pe curbele de nivel. În condițiile unor pajiști puternic denivelate se execută mobilizarea superficială a solului cu grapa cu colți sau cu grapa cu discuri și apoi se seamănă cu semănătoarea universală.

Pe pajiștile inaccesibile mașinilor, supraînsămânțarea se face după o mobilizare a solului cu grape trase de cal, prin semănat normal, prin împrăștiere la suprafața solului. Încorporarea semințelor se poate realiza printr-o tasare intensă cu o turmă de ovine sau o grăpare ușoară.

La supraînsămânțare cantitatea de sămânță folosită reprezintă 50-75% din norma utilizată pentru înființarea pajiștilor temporare. Adâncimea de semănat este de 1-2,5 cm. Pentru semănat se pot folosi numai leguminoase sau amestecuri de graminee și leguminoase recomandate în zonă.

Fertilizarea pajiștilor supraînsămânțate în primul an este moderată (50 kg/ha N, 50 kg/ha P2O5 și 50 kg/ha K2O) iar în anii următori se fertilizează în comformitate cu cerințele întregii pajiști. O fertilizare cu doze mai mari de îngrășăminte ar favoriza creșterea puternică a plantelor existente deja pe pajiște și stânjenirea plantelor tinere care abia răsar.

Un exemplu foarte bun privind efectele favorabile ale supraînsămânțării și fertilizării asupra pajiștilor degradate ne este dat de rezultatele obținute pe pajiștea Nardus stricta din muntele Portăreasa din masivul Iezer-Păpușa (Bărbulescu și colab., 1975). Producția pajiștii de Nardus stricta nefertilizată și fără supraînsămânțare a fost în jurul a 0,5 t S.N./ha. Prin târlire și supraînsămânțare, cu un amestec de Phleum pratense 70% și Trifolium pratense 30%, s-a ajuns la o producție medie de 5-6 t S.U./ha. Aplicându-se după 5-6 ani și o fertilizare cu îngrășăminte minerale (N90+P54) producția după 10-12 ani de la însămânțare a depășit media de 5-6 t/ha S.N.

Pajiștile supraînsămânțate se folosesc în primul an numai prin cosit, momentul optim fiind înaintea înspicării gramineelor dominante.

Durata efectului supraînsămânțării se menține în medie între 3-10 ani, printr-o folosire rațională și o fertilizare și amendare adecvată în funcție și de vivacitatea speciilor folosite.Amestecurile în care predomină leguminoasele au vivacitate mai scăzută. În acest caz supraînsămânțarea se repetă.

Cap. 8. INFLUENȚA INGRĂȘĂMINTELOR ASUPTA PAJIȘTILOR PERMANENTE

Producția de substanță uscată. Prin fertilizarea an de an a pajiștilor permanente s-a determinat o creștere a producției de substanță uscată de 2-3 ori, cel mai mare efect avându-l îngrășămintele cu azot. Numeroase rezultate experimentale au arătat că producția de substanță uscată crește o dată cu creșterea dozei de îngrășăminte cu azot. Totuși, sporul de producție realizat pe 1 kg de substanță activă se plafonează și la o anumită doză devine neeconomic.

Constanta producției Asupra producției pajiștilor exercită influențe numeroși factori. Precipitațiile anuale prin cantitatea și perioada când ele se înregistrează induc fluctuații mari în producția pajiștilor. Un rol important asupra nivelului producției anuale a pajiștilor îl au precipitațiile căzute primăvara devreme și temperaturile și precipitațiile din timpul verii.

Un rol important în atenuarea fluctuațiilor producției anuale îl joacă fertilizarea.

Gh.Motcă (1994), arată că în condițiile unei pajiști naturale fertilizate de Agrostis capillaris de la Davidești, județul Argeș, într-o perioadă de 6 ani de cercetare (1977-1982) fluctuația producției a înregistrat coeficientul de 40%. Pe aceeași pajiște, în condiții de fertilizare sistematică an de an, cu 150 kg/ha N, 50 kg/ha P2O5 și 50 kg/ha K2O, coeficientul de variație a producției de substanță uscată scade până la aproximativ 10%, iar cel al producției de proteină brută scade până la 17%. Această evoluție se explică prin faptul că prin fertilizare se valorifică mai eficient precipitațiile din perioada de vegetație.

Dinamica producției. Datorită cantității de precipitații mai ridicat din perioada rece a anului, pe pajiștile nefertilizate, precum și pe cele fertilizate cu întreaga doză de azot la începutul perioadei de vegetație, producția la coasa I-a reprezintă 50-60% din producția totală, restul până la 100% obținându-se la coasele următoare.

Folosirea pajiștilor prin pășunat necesită o constanță mai mare a producției pe întreaga perioadă de vegetație. Acest lucru poate fi realizat prin fertilizare, în special, fertilizarea cu azot. Fracționarea dozelor de azot și aplicarea acestora la începutul fiecărui ciclu asigură obținerea unor producții aproape egale pe fiecare ciclu de folosire a pajiștilor (B.Jeangros și colab.,1998).

Compoziția floristică. Prin fertilizarea de lungă durată solul își modifică trofismul influentând compoziția floristică. Fertilizarea, în special cea cu azot permite creșterea producției de materie uscată. Ea modifică condițiile de competiție între diferitele specii care alcătuiesc covorul vegetal al unei pajiști. Numărul speciilor scad, în general, prin creșterea dozelor de îngrășăminte. Azotul conduce la creșterea participării gramineelor, pe când fosforul și potasiul favorizează leguminoasele.

Dacă majoritatea plantelor bune din punct de vedere furajer sunt pretențioase și cer o bună fertilizare, un aport excesiv de îngrășăminte, de asemenea, poate favoriza specii indezirabile, cum sunt de exemplu umbeliferele.

Îngrășămintele prin dozele și raporturile între elemente influențează nu numai raportul graminee-leguminoase, ci și anumite genuri în cadrul acestor mari familii.

Modificarea compoziției botanice a pajiștilor prin fertilizare, oferă posibilitatea îmbunătățirii pajiștilor degradate în alte tipuri de pajiști, mai valoroase.

Îmbunătățirea compoziției floristice prin fertilizarea cu îngrășăminte organice este perceptibilă după mai mulți ani, între 5 și 10 ani (B.Jeangros, E.Thoni, 1994). După aceeași autori, comparativ cu fertilizarea minerală, îngrășămintele organice favorizează leguminoasele, în special trifoiul alb, gramineele fiind adesea dezavantajate.

Producția de substanță uscată a unei pajiști naturale nu este influențată de natura fertilizării (organică și minerală) mai ales că aportul de elemente fertilizante sunt echivalente. În practică, eficacitatea, fertilizarea organică poate fi inferioară celei minerale dacă condițiile de împrăștiere nu sunt cele optime.

Compoziția chimică. Fertilizarea influențează compoziția chimică a furajului prin creșterea conținutului azotului în plante și diminuarea conținutului în K și Ca dar și prin modificarea compoziției botanice a furajului, favorizând gramineele.

Folosirea dozelor mari de azot conduce la acumularea nitraților în furaje, fapt ce conduce la îmbolnăvirea animalelor. Folosirea unor doze de azot de 250-300 kg/ha N s.a. și aplicarea acestora fracționat diminuează considerabil acumularea azotului neproteic.

Azotul crește conținutul furajului în proteină și scade nivelul celulozei brute, îmbunătățind consumabilitatea furajului.

Pe fondul efectului fertilizării cu azot, creșterea conținutului de fosfor prin aplicarea îngrășămintelor cu fosfor, raportul Ca/P din plante se diminuează uneori sub 1,5 (valoarea minimă admisă pentru nutriția taurinelor). Este necesar ca la folosirea dozelor mari de azot să se folosească nitrocalcarul pentru amendare sau să se administreze calciu animalelor, prin nutrețuri minerale.

Fertilizarea echilibrată cu azot și fosfor, indiferent de doza de potasiu, menține procentul de fosfor în furaj peste nivelul critic (0,2%) indiferent de condițiile climatice.

Potasiul influențează mai puțin producția de furaj, dar administrarea a 50-100 kg/ha K2O, asigură menținerea conținutului de potasiu în plante la valori peste 2% din S.U. în toți anii în care se aplică.

La fertilizarea cu potasiu trebuie avut în vedere că raportul K/Mg în sol să se mențină la 0,8-1 (D.Daniliuc și colab., 1980) pentru a preveni apariția carenței magneziului în plante și manifestarea hipomagneziei. Deficitul de magneziu se poate corecta prin administrarea sărurilor de magneziu în rația furajeră

Consumabilitatea și digestibilitatea. Îngrășămintele îmbunătățesc compoziția botanică și chimică a furajelor dar și structura organelor vegetative aeriene. Creșterea gradului de consumabilitate și digestibilitate se datorește creșterii țesutului asimilator în detrimentul celui mecanic.

Asocierea îngrășămintelor cu fosfor la cele cu azot, duce la sporirea leguminoaselor atât de necesare pajiștilor de munte, unde condițiile de sol, îndeosebi, determină slaba lor participare în flora pajiștilor.

Prezența leguminoaselor în flora pajiștilor de munte duce la creșterea cantității de azot, fixată în sol, prin simbioză cu bacterii fixatoare de azot și în consecință scăderea cantităților de îngrășăminte minerale necesare fertilizării. Participarea leguminoaselor într-un procent mai ridicat în vegetația pajiștilor asigură și o consumabilitate și o digestibilitate a furajelor respective.

Producția animală.“Funcția principală a pajiștilor din Carpați, rămâne deci, susținerea prin producții sporite, a creșterii animalelor” (Gh.Anghel, 1984).

Realizarea producției zootehnice depinde de altitudine, de nivelul producției și calității furajului și sistemul de fertilizare aplicat, organizarea și coordonarea pășunatului, categoria de animale, evoluția factorilor climatici etc.

În condiții de altitudine medie de 700-800 m, pe o pajiște din munții Maramureșului fertilizată anual cu 200 N, 60 P2O5 și 60 K2O și un nivel de producție de 7,6-7,9 t/ha S.U., la tineretul taurin femel întreținut pe pajiște se realizează zilnic 533 g/cap, cu un ritm de reconversie zilnic de 2,9 kg/ha carne (Gh.Mihai și colab., 1986).

Tineretul ovin și caprin realizează, pe o durată a pășunatului de 90 zile, sporuri zilnice de 64 g/cap, la un nivel al producției pe pajiștea permanentă de 4,9 t/ha S.N.

9. FOLOSIREA PAJIȘTILOR PERMANENTE

Modul de folosire al pajiștilor este condiționat de foarte mulți factori dintre care cei mai importanți sunt:

zona în care este situată pajiștea și accesibilitatea acesteia pentru animale și/sau mașinile folosite la recoltarea furajelor;

compoziția botanică, talia plantelor;

dotarea tehnică;

sistemul de creștere al animalelor;

factori de natură organizatorică;

factori de natură economică.

Pentru pajiștile cu vegetație dominantă de talie înaltă, care nu suportă pășunatul; cu producții mari, este mai eficientă folosirea prin cosit, metodă ce asigură creșterea coeficientului de folosire și înlătură unele deficiențe ale pășunatului.

Din contră, pajiștile din etajul subalpin și alpin, precum și pentru cele situate în alte zone și etaje de vegetație în care domină plantele de talie joasă, folosirea prin pășunat este singura soluție pentru exploatare.

Furajul verde cosit se poate folosi direct în hrana animalelor, prin administrare la iesle în timpul perioadei de vegetație, în condiții în care solul este prea umed pentru pășunat. Furajul cosit este destinat în general pentru obținerea fânului.

9.1. FOLOSIREA PAJIȘTILOR PERMANENTE PRIN PĂȘUNAT

Consumate în fază tânără de vegetație plantele de pe pășuni au însușiri organoleptice care măresc apetitul animalelor și ca urmare crește coeficientul de folosire a furajului și cantitatea ingerată. Din punct de vedere nutritiv, digestibilitatea substanței organice în cazul unei compoziții floristice valoroase este pe pășuni de 70-80%, superioară celei înregistrate la fânul provenit din aceeași iarbă. Masa verde de pe pășuni conține 2-3% P.B.D., iar raportat la S.N. se situează între 4-5% pe pășunile slabe și 10-12% pe pășunile valoroase. În funcție de calitatea pășunii, 1 kg masă verde conține 0,14-0,25 U.N. substanță uscată corespunzătoare fiind echivalentă cu 0,4-1,0 U.N./kg.

Din punct de vedere economic furajul folosit prin pășunat se obține cu un cost de producție de 1,5-2 ori mai redus decât masa verde cosită și administrată la iesle și de 6-8 ori mai mic decât fânul.

Consumul furajului prin pășunat are efecte favorabile asupra animalelor, asupra sănătății, producției și reproducției acestora. O corectă aplicare a tehnologiei pășunatului include măsuri pentru protejarea solului și a vegetației pajiștii și totodată realizarea unor randamente sporite la animale, în deplina cunoaștere a particularităților de creștere și de consum ale plantelor pășunate. Ritmul de creștere, ne dă dinamica acumulării zilnice de substanță uscată în plante sau viteza de creștere și se exprimă prin creșterea medie zilnică în înălțime și sporul de substanță uscată/ha. El este o însușire de specie și soi fiind influențat puternic de condițiile de vegetație (apă, temperatură, substanțele nutritive din sol).

Pe baza cunoașterii ritmului de creștere și a influenței factorilor de mediu asupra acestuia, se poate stabili cu o oarecare precizie, momentul începerii pășunatului și durata necesară refacerii plantelor după pășunat. Durata refacerii plantelor după pășunat, până în momentul optim pentru o nouă folosire, se numește durata ciclului de pășunat. Cu cât ritmul de refacere al plantelor este mai rapid cu atât se scurtează ciclul de pășunat și se realizează un număr mai mare de cicluri de pășunat.

În condițiile din țara noastră durata medie a ciclului de pășunat este de 30-40 zile în regiunile secetoase și de 25-35 zile în regiunile bogate în precipitații sau în condiții de irigare.

Gradul de consum al plantelor prin pășunat nu ajunge niciodată la 100% datorită calității diferite a speciilor care compun vegetația și particularităților de nutriție ale animalelor. Consumul selectiv al plantelor se accentuează în cazul unui surplus de furaj la dispoziția animalelor, când nu este limitată suprafața zilnică de pășunat și când se depășește faza de vegetație optimă pentru pășunat.

Indicele de preferință este un indicator ce exprimă selectivitatea în procesul de pășunat stabilit de cercetătorii francezi. El reprezintă raportul gravimetric al speciilor de plante din bolul alimentar și procentul acelorași specii din pajiște. După A.Langlet și colab., 1979, speciile cu indice de preferință sub 1 sunt slab consumate, în timp ce speciile cu indice de preferință peste 1 sunt suprapășunate.

Consumul de furaj pe pajiști este influențat de compoziția floristică a ierbii: un furaj în graminee este inferior consumat, cu 0,5-1 kg S.U./zi/cap de vacă, în comparație cu furajul prevenit de pe o pajiște cu o proporție mai mare de leguminoase.

Selectivitatea la ovine este mai ridicată decât la bovine. Ovinele consumă de la plante mai ales frunzele tinere, pe când bovinele consumă planta întreagă.

9.1.1. Metode de pășunat

Exploatarea pajiștilor prin pășunat se face prin două categorii de metode: pășunatul continuu și pășunatul prin rotație, amândouă având variante pentru exploatarea extensivă și intensivă.

Pășunatul continuu (liber) este metoda prin care animalele sunt lăsate libere pe toată suprafața pășunii, de primăvara până toamna, fără o supraveghere deosebită. Având la dispoziție toată suprafața pășunii, animalele consumă iarba în mod selectiv, pășunând repetat, în tot cursul anului, plantele mai valoroase. Varianta tradițională a acestei metode poartă denumirea de pășunat liber – extensiv.

Această metodă de pășunat nu este benefică nici animalelor nici pășunii exploatate astfel. Pășunile fie sunt supraîncărcate fie supraîncărcate cu animale. Consumând cu o frecvență și intensitate mai mare plantele cele mai bune din punct de vedere furajer, acestea se epuizează și dispar din vegetație.

Plantele rămase neconsumate, de o valoare furajeră mai scăzută, ajung la maturitate se înmulțesc și depreciază, cu fiecare an, compoziția floristică.

Caracterizat prin aplicarea redusă sau chiar absența lucrărilor de îngrijire și lipsa de corelare între capacitatea de producție a pășunii și încărcarea acesteia cu animale, pășunatul liber-extensiv conduce la degradarea rapidă a covorului vegetal și a stratului de țelină, la declanșarea fenomenelor de eroziune pe terenurile în pantă din regiunile de deal și la amplificarea celor existente.

Acest tip de pășunat se practică pe pajiștile situate la mare altitudine, cu producții mici, pe care măsurile de rentabilizare nu dau rezultate. Se recomandă totuși o dirijare a animalelor pe pășune, porționat pe suprafețele delimitate frontal.

Această variantă îmbunătățită poartă denumirea de pășunat în front.

Încărcarea cu animale a pășunii în funcție de producția acestora ne dă o altă variantă a pășunatului liber, extinsă în țări ca Olanda, Belgia, Franța Marea Britanie și Elveția, cunoscută sub denumirea de pășunat continuu intensiv sau pășunat liber – intensiv. Pentru reușita acestui sistem de pășunat este important să se mențină pășunea la un nivel ridicat de producție prin fertilizare la 3-4 săptămâni cu îngrășăminte cu azot, în doze de 60-80 Kg/ha și asigură apei în condiții optime. Este un sistem recomandat în regiunile cu precipitații suficiente, ce determină o solubilizare rapidă a îngrășămintelor și o creștere rapidă a plantelor.

Pășunatul nu se întrerupe pe timpul administrării îngrășămintelor.

Pentru asigurarea necesarului optim de hrană pentru fiecare animal, covorul vegetal se menține în permanență între 7 și 14 cm. Pășunatul liber intensiv presupune realizarea de pășuni cu producții cât mai uniform repartizate pe perioada de vegetație. Asigurarea unei încărcări corecte cu animale și a unei compoziții floristice de calitate se elimină pășunatul selectiv și se realizează producții asemănătoare cu pășunatul prin rotație, mai ales în cazul vacilor de lapte.

Avantajele pășunatului liber – intensiv sunt: mărește gradul de consumabilitate, ca urmare a stăpânirii procesului de înspicare a gramineelor la începutul perioadei de vegetație; memține integritatea covorului vegetal și reduce degradarea zonelor umede; elimină lucrările de tarlalizare impusă de pășunatul prin rotație și reduce numărul punctelor de alimentare cu apă.

Prin pășunatul continuu (în ambele variante) animalele contactează boli parazitare care le afectează, uneori destul de grav sănătatea (faciolaza, dicrocelioza, etc). În special animalele tinere sunt mai expuse riscului îmbolnăvirii.

Eliminarea excesului de umiditate (care este un factor favorizant al paraziților) alături de curățirea pajiștilor, amenajarea corespunzătoare a pajiștilor sunt măsuri de profilaxie a parazitelor.

Pășunatul prin rotație, este metoda prin care timpul de pășunat pe același loc este limitat, iar pășunatul se realizează ciclic. Suprafața pășunii este parcelată, cu ajutorul unor garduri fixe sau mobile, și pășunată excesiv. Reluarea pășunatului se face de fiecare dată cu aceeași parcelă. Până se încheie pășunatul în ultima parcelă, vegetația are timp să crească în primele parcele, pentru a se putea relua ciclul.

Pășunatul prin rotație, prin porționarea suprafeței pășunii, obligă animalele să consume toate speciile de plante existente; după pășunat, plantele otăvesc și au timp suficient să se refacă; producția este mai mare și mai uniform repartizată pe perioada de vegetație; animalele sunt ferite de îmbolnăvire deoarece în timpul scurt cât stau pe suprafața respectivă germenii parazitari nu ajung la “maturitate patologică”. Pășunatul prin rotație permite executarea cu ușurință a lucrărilor de îmbunătățire în perioadele de regenerare a plantelor după pășunat.

Pășunatul prin rotație prezintă dezavantajul că este mai costisitor deoarece necesită mai multe lucrări pentru desfășurarea în bune condiții. Astfel, delimitarea fiecărei suprafețe de pășunat, necesită cheltuieli pentru achiziționarea gardurilor și cheltuieli cu montarea lor. În fiecare parcelă este necesară o sursă de apă la discreție. Mutarea animalelor dintr-o parcelă în alta se face dirijat.

Pășunatul prin rotație are o variantă extensivă și una intensivă, la pășunatul prin rotație extensiv animalele sunt menținute pe suprafața parcelei mai mult de 6 zile, iar în varianta intensivă sub 6 zile.

Pășunatul prin rotație – extensiv sau simplificat presupune împărțirea pășunii în 2-4 parcele primăvara și 4-6 vara și pășunatul timp de 7-14 zile primăvara și 5-10 zile la sfârșitul sezonului de pășunat a fiecărei tarlale. De asemenea, sistemul presupune fertilizarea cu doze mari de azot (250-300 kg/ha N) și asigurarea apei din precipitații sau irigare. Acest sistem de pășunat dă rezultate bune pe pășunile valoroase din punct de vedere cantitativ și calitativ la care se asigură fertilizarea și apa necesare pentru refacerea rapidă a plantelor și memținerii înălțimii optime de pășunat.

Pășunatul prin rotație – intensiv prezintă trei variante: pășunatul pe tarlale (clasic), pășunatul dozat, pășunatul cu porția.

În sistemul de pășunat pe tarlale (pășunatul prin rotație propriu-zis sau clasic) pășunea se împarte în 8-10 chiar 12 tarlale, pășunatul pe fiecare având o durată de 4-6 zile. În acest sistem se regăsesc avantajele sistemului de pășunat prin rotație clasic.

Pășunatul dozat constă în delimitarea suprafeței de pășunat care să asigure hrana animalelor, pentru o jumătate de zi sau o zi, cu ajutorul gardului electric. Este sistemul care trebuie aplicat pe pășunile de mare producție pe care se obține necesarul zilnic de furaj pentru o viță mare de pe 75-100 m2 la primele două cicluri și 150-250 m2 la ciclurile următoare.

Pășunatul cu porția sau în fâșii este metoda de pășunat cea mai intensivă, practic ea simulează o iesle mobilă. În fața animalelor aliniate frontal ca în fața ieslei, se delimitează o fâșie de pășune lată de 0,5-1 m, astfel încât să nu calce sau să murdărească iarba. Lungimea fâșiei constituie multiplu de 1,5 m lățime cât este considerat necesar pentru tineretul bovin și 2 m pentru bovine adulte, funcție de numărul de animale ce urmează să pășuneze. Delimitarea fâșiei de pășunat se face cu ajutorul gardului electric, ce se mută zilnic, iar spațiul de mișcare din spatele frontului este delimitat tot cu gard electric ce se mută la 3-4 zile. Această metodă de pășunat prezintă un grad sporit de dificultate, fiind mai greu de realizat în practică. Este recomandat pentru pășunatul plantelor ce au depășit înălțimea optimă, pentru un consum cât mai eficient.

9.1.2. Folosirea rațională a pășunilor

Cunoașterea exactă a potențialului de producție al pajiștilor și valorificarea cât mai integrală a acesteia prin intermediul animalelor sunt elemente esențiale în folosirea rațională a pășunilor.

9.1.2.1. Determinarea producției pășunilor

Se folosesc două metode: metoda directă sau metoda cosirilor repetate și metoda indirectă sau metoda zootehnică.

Metoda cosirilor repetate, se bazează pe cosirea unor suprafețe de probă la fiecare ciclu de pășunat și cântărirea producției respective. Suprafața totală de probă diferă de la o metodă de pășunat la alta. Astfel, în cazul pășunatului prin rotație ea însumează 10 m2 , adică 4 suprafețe de câte 2:5 m2 pe pășunile cu vegetație uniformă sau 10 suprafețe de câte 1 m2 pe pășunile cu vegetație neuniformă, amplasate pe diagonala pajiștii. La pășunatul liber, se aleg câteva suprafețe de probă de aproximativ 100 m2 fiecare, se izolează de restul suprafeței, și din interiorul lor se recoltează parcele mai mici ori de câte ori iarba ajunge la înălțimea de pășunat.

Suprafețele de control se recoltează cu o zi înainte de începerea pășunatului, pe vreme frumoasă, după ce roua s-a ridicat de pe plante. Prin însumarea producțiilor la fiecare recoltare, raportate la (C1C2C3….) se obține producția totală a pășunii (C):

C = C1 + C2 + C3 …..Cn (t/ha)

După fiecare ciclu de pășunat se cosesc suprafețe reprezentative, pentru determinarea producției neconsumate de animale (resturi). Prin scăderea resturilor (R) din producția totală (C ) se obține producția efectiv consumată sau producția reală (P):

P = C – R (t/ha)

Cunoscând producția consumată (P) și producția totală (C) se poate determina gradul (coeficientul) de consumabilitate sau de folosire (K), indicator sintetic ce exprimă calitatea pășunii:

În situația pășunatului liber, unde animalele rămân în permanență pe toată suprafața pășunii, nu se poate determina în dinamică resturile neconsumate. În acest caz, se face analiza botanică a unor probe de 1 kg m.v. recoltate din suprafețele îngrădite, iar coeficientul de folosire reprezintă raportul procentual dintre masa plantelor considerate consumabile (M) și masa totală a probei analizate (Mt):

Pentru stabilirea valorilor coeficientului de folosire se pot efectua aprecieri directe în câmp sau se folosesc datele orientative din literatura de specialitate (tab.4). Producția reală la pășunatul liber: se stabilește cu ajutorul coeficientul de folosire:

Tabelul nr. 4

Coeficientul de folosire al diferitelor tiputi de pășune

(după Gh.Motcă și colab., 1994)

Producția de furaje obținută după pășune exprimată în masă verde (MV) se poate transforma, pe bază de coeficienți, în substanță uscată (S.U.) sau unități nutritive (UN). Astfel, între masa verde și substanța uscată corespunzătoare există un raport de 5/1. Deci, pentru calculul substanței uscate se împarte producția de masă verde la 5.

Pentru transformarea în unități nutritive (U.N.), se iau în considerare următoarele valori:

0,25 UN/kg (4kg M.V./1U.N.) pentru iarba de calitate foarte bună, în care predomină gramineele și leguminoasele valoroase;

0,20 UN/kg (5kg M.V./1U.N.)pentru iarba de calitate bună, în care domină gramineele valoroase;

0,16 UN/kg (6kg M.V./1U.N.) pentru iarba de calitate mijlocie în care plantele valoroase reprezintă cel mult 50%;

0,14 UN/kg (7kg M.V./1U.N.) pentru iarba de calitate slabă, în care predomină rogozurile sau alte plante inferioare din punct de vedere furajer.

Metoda cosirilor repetate este facilă iar rezultatele obținute sunt destul de exacte. Pot apărea erori cauzate de creșterea plantelor în timpul pășunatului sau de precizia evidențierii resturilor la pășunatul liber.

Totodată această metodă permite determinarea dinamicii producției în timpul perioadei de vegetație importantă pentru alcătuirea balanței de nutreț verde.

Metoda zootehnică sau indirectă, constă în înregistrarea și transformarea tuturor produselor obținute de la animale, în perioada de pășunat, în unități nutritive.

Se constituie laturi omogene de animale, ce sunt cântărite obligatoriu la începutul și la sfârșitul perioadei de pășunat, pentru determinarea sporului în greutate. Pe acest lot se ține evidența zilnică a producției de lapte și a furajelor suplimentare administrate.

Transformarea producției în unități nutritive a producției animale se face pe baza coeficienților din lucrările de specialitate obținute în urma cercetărilor științifice îndelungate. Se consideră necesare pentru asigurarea funcțiilor vitale a 100 kg greutate vie 1-1,2 U.N., la care se adaugă câte 0,45-0,50 U.N. pentru producerea a 1 kg lapte la taurine și 3-5 U.N. pentru 1 kg spor greutate vie la tineretul taurin supus îngrășării. Luând în calcul necesarul total, în medie 1 kg lapte la taurine se obține cu un consum de 1-1,3 U.N., iar 1 kg spor în greutate vie la tineretul taurin în vârstă de peste 12 luni, îngrășat pe pășune, se realizează cu 7,5-10 U.N. (I.Miriță și colab., 1982).

Metoda zootehnică pune în evidență producția efectiv consumată de animale, fără a se putea stabili coeficientul de folosire și dinamica exactă a producției pe perioada de pășunat. Ea evidențiază foarte exact, calitatea furajului și gradul lui de convertire în produse zootehnice.

Determinarea capacității de pășunat sau încărcarea cu animale. Acest indicator reprezintă numărul de animale care pot fi hrănite pe suprafața de 1 ha pășune în decursul unei perioade de pășunat.

Capacitatea de pășunat (Cp) se exprimă în U.V.M./ha și se determină prin raportarea producției reale (P) la necesarul de furaj pentru 1U.V.M. pentru întreaga perioadă de pășunat în care se realizează producția respectivă (N).

Se consideră că 50 kg M.V. sau 100 kg S.U. constituie necesarul zilnic de furaj pentru 1U.V.M. Sonia Teodorescu (1976) arată că o vacă în greutate de 550-600 kg, cu producție de lapte de 15 l/zi, consumă la pășune 50-80 kg M.V. sau 10-14 kg S.U./zi.

Neuniformitatea producției pe cicluri de folosire a determinat specialiștii să diminueze capacitatea de pășunat rezultată din calcul cu 30% pentru a realiza o încărcare cu animale corectă. Se poate stabili încărcarea cu animale pornind de la producția pășunii realizată în perioada de vară, surplusul de furaj rezultat la începutul sezonului de pășunat, fiind cosit pentru fân, iar suprafața respectivă va intra în circuit mai târziu. Fânul obținut prin cosit se folosește mai spre sfârșitul perioadei de vegetație când se poate înregistra un deficit de furaj.

Capacitatea de pășunat se poate calcula pe fiecare ciclu de pășunat sau pe anotimp iar efectivul de animale se adaptează la producția realizată. Numărul de animale din fiecare specie și categorie se stabilește corespunzător capacității de pășunat exprimată în U.V.M., pe baza unor coeficienți de transformare (tab.5).

Tabelul nr. 5

Coeficienți de transformare în U.V.M. pentru diferite specii pe categorii de animale (după Gh.Motcă și colab., 1994)

La pășunatul prin rotație efectivul de pe toată pășunea, corespunzător încălcării calculate se grupează pe suprafețe limitate, unde staționează un număr restrâns de zile, astfel încărcarea momentană este mai mare decât capacitatea de pășunat.

La acest sistem de folosire apare un element nou, și anume densitatea animalelor pe hectarul de pășune. La pășunatul pe tarlale densitatea la hectar rezultă din înmulțirea capacității de pășunat cu numărul de tarlale în care se împarte pășunea. În cazul pășunatului prin rotație, dozat și cu porția, densitatea este egală cu raportul dintre suprafața de 1 ha și suprafața atribuită pe cap de animal (1,5-2 m) pentru pășunatul pe durata specifică fiecărei metode. Pentru protejarea covorului vegetal, timpul de pășunat pe aceeași suprafață va fi mai mic cu cât densitatea pe hectar este mai mare.

9.1.2.2. Determinarea portanței pășunii

Portanța pășunii reprezintă proprietatea pășunii de a-și menține integritatea covorului vegetal și suprafața solului nivelată, sub acțiunea presiunii exercitate de animale în timpul deplasării lor pe pășune. Ea este influențată de densitatea și elasticitatea covorului vegetal, metoda de pășunat, încărcarea pășunii cu animale, umiditatea solului, densitatea aparentă și consistența solului.

De portanță depinde numărul de animale la hectar, momentul și durata pășunatului în cadrul unui ciclu de pășunat.

Portanța pășunii se exprimă prin rezistența opusă de sol la solicitarea de penetrare prin intermediul copitelor animalelor. Presiunea statică exercitată este cuprinsă în medie între 1,5 și 2,5 daN/cm2 pentru bovine și între 0,6 și 0,8 daN/cm2 pentru ovine. În timpul deplasării animalelor și datorită neuniformității copitelor presiunea crește la 5-7 daN/cm2 la bovine și până la 1,7 daN/cm2 la ovine (P.Morlan (1984) citat de Gh.Motcă, 1994). Rezistența solului la penetrare, echivalentă cu aceste valori ale presiunii dinamice, poartă denumirea de limită de portanță pentru pășunat.

Copitele animalelor pătrund în sol până la adâncimea la care rezistența solului anulează presiunea exercitată de portanță. Cu cât limita de portanță se înregistrează mai spre suprafața solului, cu atât degradarea pajiștii în timpul pășunatului este mai redusă.

9.1.2.3. Împărțirea pășunilor în tarlale

Se face obligatoriu în cazul pășunatului prin rotație. Suprafețele de pășuni mari se împart în unități de exploatare a căror producție asigură necesarul de hrană pentru o grupă de 100-120 U.V.M. Pentru mica proprietate agricolă pășunea se împarte în tarlale ce pot asigura necesarul de hrană pentru 20-30 U.V.M.

Suprafața unei unități de exploatare U.E. se calculează prin raportarea necesarului de furaj pentru grupa respectivă de animale pe perioada de pășunat (N) la producția reală a pășunii (P):

Unitățile de exploatare se împart la rândul lor în tarlale. Numărul de tarlale în care se împarte o pășune rezultă din raportul între durata medie a ciclului de pășunat și durata stabilită pentru pășunat pe o tarla. Numărul rezultat din calcul se majorează cu 1-2 tarlale ce reprezintă tarlalele ce se elimină annual de la pășunat, prin rotație, în scopul aplicării lucrărilor curente de îmbunătățire.

Pe pășunile cu producție uniformă se împarte în tarlale cu suprafețe aproximativ egale ce asigură aceeași durată de pășunat pe fiecare. Pe o pășune neuniformă în ce privește producția realizată tarlalele au dimensiunile astfel stabilite încât să asigure aceeași durată de pășunat pentru același număr de animale.

Delimitarea tarlalelor se poate face cu ajutorul gardurilor fixe, cu sârmă ghimpată pe spalieri sau cu garduri electrice.

Gardurile fixe sunt mai costisitoare. Ele sunt utilizate în general pentru împrejmuiri permanente, nu pentru tarlalizare, ele având un cost mai ridicat. Ele sunt formate din stâlpi înalți de 1,5 m de la suprafața solului, așezați la 3-4 m distanță între ei, pe care se fixează 3-4 rânduri de sârmă ghimpată sau sipa sau plasă de sârmă.

Gardurile din sârmă ghimpată, sunt foarte răspândite. În Elveția există tendința înlocuirii acestora cu gardurile electrice, mai avantajoase și mai ușor de amplasat (I.Troxler și colab., 1997).

Gardul din sârmă ghimpată prezintă următoarele dezavantaje: cost ridicat, pericol de accidentare pentru om și animale.

Gardurile electrice prezintă următoarele avantaje: montare-demontare, deplasare rapidă și ușoară; sistem eficace și sigur; indispensabil în cazul pășunatului dozat sau în fâșii; nu produce răni sau leziuni cutanate ca sârma ghimpată; sistem eficace și împotriva animalelor sălbatice.

Instalația electrică se compune din trei părți:

sursa de curent electric

priza de pământ

gardul propriu-zis constituit din firul conductor, picheți și izolatori.

Sursa de curent electric poate fi rețeaua electrică din zonă, o baterie de mașină alimentată de o celulă fotovoltaică sau o pilă electrică (recomandată pentru instalații mici).

Concomitent cu executarea parcelării se amenajează drumul de acces al animalelor în tarlale.

9.1.2.4. Asigurarea apei de băut

Apa de băut nu trebuie să lipsească de pe tarlaua unde animalele pășunează. Consumul de apă pe pășuni depinde de specia de animale, temperatura atmosferică, cantitatea de substanță uscată ingerată și de mărimea producției.

S-a stabilit experimental că, pentru fiecare kg de substanță uscată ingerată, consumul zilnic de apă este de 4-6 l la vacile în lactație, 3-5 l la bovinele puse la îngrășat și 2-3 l la ovine și cabaline.

Pentru asigurarea apei pe pășune se folosesc adăpători mobile sau fixe. Lungimea jgheaburilor de adăpare (L) se calculează în funcție de numărul de animale (N), în așa fel încât adăparea unei grupe de animale să nu dureze mai mult de o oră:

în care:

t = timpul necesar pentru adăparea unui animal (minute)

s = frontul de adăpare pentru un animal (m)

T = timpul necesar pentru adăparea întregului efectiv

Tabelul nr. 6

Date necesare calculului lungimii adăpătorilor

(după Lidia Geamănu și colab., 2000)

* Valorile minime pentru tineret, valorile maxime pentru animale adulte.

9.1.2.5. Tehnica pasunatului

Pentru menținerea nivelului ridicat al producției și calității pășunilor, în tehnica pășunatului trebuiesc respectate momentele începerii și încetării pășunatului, intensitatea și frecvența pășunatului, precum și durata zilnică de pășunat.

Începerea și intensitatea pășunatului. Se recomandă ca pășunatul să înceapă când s-a realizat cel puțin 1,5 t/ha S.U. Pentru evitarea înspicării gramineelor în ciclul următor, trebuie ca apexul să fie consumat în întregime de animale în timpul pășunatului.

Momentul optim pentru începerea pășunatului, după fazele de vegetație, este atunci când apexul are înălțimea de 10 cm. Se conduce pășunatul în așa fel încât să rămână un covor vegetal înalt de 4-5 cm, care să păstreze frunzele bazale, lăstarii scurți și mugurii de creștere din apropierea solului.

Pe pășunile în care sunt dominante specii de graminee tardive începerea pășunatului are loc când apexul este situat la 6-8 cm înălțime, fază ce asigură o producție de aproximativ 2 t/ha S.U. sau 10 t/ha M.V.

Covorul vegetal rămas în urma pășunatului trebuie să fie de cca.3 cm înălțime de la suprafața solului. În acest fel se asigură consumul apexului în întregime și evitarea înspicării plantelor în ciclul următor.

După înălțimea plantelor, începerea pășunatului, are loc când plantele au atins înălțimea medie de 15-20-25 cm pe pajiștile alcătuite din specii de talie înaltă și de 10-15 cm pe pajiștile cu plante de talie joasă.

Începerea pășunatului prea timpuriu, când solul este umed, conduce la distrugerea stratului de țelină, tasarea și înrăutățirea condițiilor de aerație din sol, denivelarea solului și declanșarea fenomenelor de eroziune pe pajiștile situate pe terenurti în pantă. Ca urmare plantele autotrofe valoroase se răresc și dispar cu timpul și locul lor este luat de buruieni.

Întârzierea începerii pășunatului este de asemenea o mare eroare, deoarece plantele avansează în vegetație și crește conținutul lor în celuloză, scade conținutul în proteină și se reduce gradul de consumabilitate și de digestibilitate.

Pentru eșalonarea producției pe tarlale din toamnă se face fertilizarea diferențiată a acestora. Dacă nu s-a procedat așa, o parte din tarlale nu se mai pășunează ci se cosește în primul ciclu, urmând a fi pășunate în ciclurile următoare.

Intensitatea pășunatului reprezintă înălțimea covorului vegetal care rămâne după pășunat. Ea este diferită în funcție de tipul de pajiște. Astfel, pe pajiștile alpine și pe cele din zonele secetoase în care dominante sunt specii de graminee de talie joasă, la care majoritatea frunzelor sunt bazale, înălțimea optimă la care se pășunează este de 3-4 cm de la suprafața solului.

Pe pajiștile în care domină plante de talie mijlocie și înaltă se pășunează la 4-5 cm de la suprafața solului.

Frecvența pășunatului este un alt indicator de care trebuie să se țină cont în timpul pășunatului. Ea depinde de puterea de regenerare a plantelor, de tipul plantelor dominante. Cele cu talie joasă suportă mai bine pășunatul repetat decât cele de talie înaltă. Pe pășunile permanente din rwegiunile de munte se realizează trei cicluri de folosire, pe cele de deal îmbunătățite 3-4 cicluri, iar pe cele temporare 4-6 cicluri, dacă sunt irigate chiar 7.

Durata zilnică de pășunat se stabilește, este diferențiată în funcție de condițiile climatice, perioada de pășunat (începutul sau sfârșitul perioadei de pășunat) ș.a.

În general, animalele își asigură necesarul de hrană pe pășuni în circa 8-9 ore de pășunat. Se recomandă ca animalele să rămână în permanență pe pășune (inclusiv noaptea). Astfel animalele nu sunt stresate, se hrănesc bine și se dezvoltă bine. Apa și sarea trebuie trebuie asigurate la discreție.

La începutul și sfârșitul perioadei de pășunat și când sunt intemperii se pășunează în două trei reprize a câte 3-4 ore fiecare.

Încetarea pășunatului este un moment important pentru evoluția vegetației în primăvara următoare. Este necesar ca pășunatul să fie întrerupt cu aproximativ 20-30 de zile înainte de apariția înghețurilor permanente, pentru a permite refacerea masei vegetale, sintetizarea și depunerea substanțelor de rezervă pe seama cărora plantele rezistă la temperaturile scăzute din timpul iernii și pornesc în vegetație primăvara timpurie.

9.2. FOLOSIREA PAJIȘTILOR PRIN COSIT

Prin cosirea pajiștilor se obțin furaje pentru perioada de stabulație: fân, semifân, semisiloz și siloz. Furajul verde cosit se (M.V.) poate folosi direct în hrana animalelor, prin administrarea la iesle în timpul perioadei de vegetație. Hrănirea animalelor cu amsă verde se practică în cazul fermelor cu efective mari de taurine și suprafețe limitate de pășune și în condiții improprii pășunatului (sol umed, precipitații abundente).

Importanța fânului. Fânul se obține prin uscarea naturală sau artificială a plantelor verzi recoltate prin cosit, fără a fi tocate (ca la masa verde). Valoarea lui nutritivă depinde în primul de compoziția floristică, epocă de recoltare și metodele de preparare și păstrare.

Fânul de calitate conține circa 0,7 U.N./kg și 6-8% P.B.D. iar digestibilitatea substanței organice este cuprinsă între 50% și 70% în funcție de calitatea fânului.

9.2.1. Epoca optimă de recoltare a fânețelor

Se consideră că un furaj este de calitate dacă are un conținut foarte ridicat de unități nutritive. Epoca optimă pentru recoltarea fânețelor este atunci când se realizează maximul producției de unități nutritive la hectar. Această producție nu coincide cu producția maximă de substanță uscată la hectar.

Producția și calitatea plantelor de pe pajiști sunt două însușiri corelate negativ: în timp ce producția de substanță uscată crește, la graminee crește și conținutul în celuloză brută și în lignină și scade procentul de proteină brută și digestibilitatea substanței organice. Tot așa scade conținutul plantelor în energie netă, în substanțe minerale și vitamine, precum și gradul de consumabilitate.

Momentul optim pentru recoltarea fânețelor este diferit de la o pajiște la altul, în funcție de speciile dominante. În general însă, epoca optimă de recoltare a fânețelor se situează în perioda cuprinsă între faza de înspicare și cea de înflorire a gramineelor dominante și de la îmbobocirea până la înflorirea leguminoaselor.

Recoltarea târzie a fânețelor conduce la obținerea unui fân cu un conținut mai scăzut în substanță uscată, de calitate inferioară celui recoltat în epoca optimă.

Este cunoscut că după înflorire plantele își dirijează o parte din substanțele nutritive către organele de reproducere, iar altă parte se depozitează la baza lăstarilor și în organele subterane sub formă de substanțe de rezervă. Fenomenul este însoțit de pierderea fiziologică a unei părți din frunze, organe ce conțin de 2-3 ori mai multe proteine și săruri minerale decât tulpinile.

Dacă întârzierea cositului devine obișnuință, există riscul îmburuienării fâneței deoarece buruienile diseminează înainte de cosire.

Întârzierea cositului are repercursiuni și asupra refacerii plantelor în ciclul următor.

Recoltatul mai devreme de epoca optimă se practică pentru obținerea unui fân proteino-vitaminos. Dacă se repetă timp mai îndelungat conduce la epuizarea și scăderea vivacității plantelor.

Pentru evitarea degradării compoziției floristice se face o dată la 3-4 ani o întârziere a cositului, în scopul formării de semințe și diseminării plantelor valoroase din flora pajiștii (autoînsămânțare).

Durata executării recoltatului pe fiecare tip de pajiște nu trebuie să depășească 7-10 zile pentru a ne încadra în epoca optimă de recoltare. Ultima recoltare trebuie să se efectueze înainte de perioada înghețurilor permanente pentru ca plantele să acumuleze substanțele de rezervă, care le asigură rezistența la temperaturile scăzute din iarnă și pornirea rapidă în creștere primăvara.

Înălțimea de recoltare. Ca și în cazul pășunilor, înălțimea de recoltare a fânețelor trebuie să asigure o regenerare rapidă a plantelor și nu înspicarea lor, după prima coasă. Deci înălțimea va fi stabilită astfel încât să se recolteze apexul, frunzele bazale și lăstarii scurți bogați în proteină și cu grad ridicat de consumabilitate și digestibilitate.

Înălțimea de 4-5 cm de la sol răspunde acestor condiții. Dacă se recoltează mai jos se înlătură baza frunzelor și lăstarilor, unde sunt acumulate substanțe de rezervă pentru reluarea creșterii, se diminuează energia de regenerare și scade în final producția.

Se poate recoltat la înălțime mai mare (6-7 cm) la ultima coasă când nu mai este destul timp pentru refacerea și pregătirea plantelor pentru parcurgerea sezonului rece.

Frecvența recoltărilor. În funcție de zonă, categoria de pajiște și compoziția botanică a pajiștii se realizează, în general, 2-4 recolte pe an.

9.2.2. Metode speciale de recoltare

În scopul reducerii perioadei de uscare, a pierderilor prin scuturare și a îmbunătățirii condițiilor de conservare a fânului, cosirea plantelor se poate combina cu unele tratamente speciale.

1. Strivirea plantelor. În scopul măririi suprafeței de evaporare a apei din tulpini, în timpul procesului de cosire, plantele sunt strivite distrugânduli-se epiderma. În felul acesta are loc o uscare simultană a frunzelor și tulpinilor și reducerea pierderilor prin scuturare.

Metoda se recomandă în regiunile secetoase, pentru recoltarea fânețelor bogate în leguminoase. Strivirea plantelor se face cu ajutorul unui echipament special atașat la vidroverul cu care se face recoltarea.

Tratarea cu soluții sicative. Este un procedeu utilizat tot pentru a scurta perioada de uscare a plantelor și reducerea pierderilor de substanță uscată și substanțe nutritive.

În cadrul acestei metode, se folosesc soluții alcaline (carbonat de sodiu 11%, hidroxid de sodiu 10%, carbonat de potasiu 14%) în cantitate de 200 l/ha sau soluții acide în cantitate de 150-200 l/ha. Tratamentul se efectuează o dată cu recoltarea, prin pulverizare fină a soluției cu un dispozitiv montat pe vindrover.

Prin aplicarea substanțelor sicative are loc deshidratarea plantelor, se reduce procesul de respirație celulară, se micșorează consumul de substanțe energetice, reducându-se durata uscării cu până la 50%.

Metoda se recomandă pentru producerea fânului, semifânului și semisilozului în perioadele cu timp nefavorabil pentru uscare.

Tratarea cu soluție de uree. Este un tratament recomandat pentru fânul de leguminoase sau cu o compoziție floristică foarte bogată în leguminoase, în vederea balotării la umiditate mai ridicată (30-40%), când dispare riscul scuturării frunzelor, dar apare riscul mucegăirii.

Soluția de uree cu concentrație de 37,5% administrată în cantitate de 22 l/t M.V.(prin același procedeu ca și la aplicarea de soluții sicative) inhibă dezvoltarea mucegaiurilor și constituie un bun agent de conservare. În același timp, tratamentul cu uree contribuie la creșterea fânului în azot, digestibilității substanței organice și a proteinei brute și la creșterea valorii nutritive cu aproape 18%.

Această metodă prezintă dezavantajul că dacă în timpul uscării plantelor cad precipitații mai mari de 15 mm, efectul tratamentului se anulează. În cazul în care se prevăd precipitații în perioada uscării până la balotare, tratamentul se efectuează o dată cu balotatul.

9.2.3. Metode de pregătire a fânului

În conformitate cu standardele în viguoare umiditatea de păstrare a fânului este de maxim 16% pentru fânul de pe pajiștile temporare și de 17% pentru cel de pe pajiștile permanente.

Uscarea fânului de la 70-80% până la umiditatea de păstrare se face în așa fel încât să nu fie afectată cantitatea și calitatea substanței uscate recoltate.

În procesul de uscare se disting două faze principale: o primă fază ce debutează cu momentul cositului și durează până când umiditatea plantelor scade la 60-65%; cea de a doua durează până la realizarea umidității de păstrare de maximum 16-17%.

În prima fază are loc eliminarea apei libere, care este reținută cu forțe relativ mici în celulele plantelor. Durata acestei faze în cazul unei insolații puternice este între 2-3 la 4-5 ore la plantele strivite și 12-15 la plantele care nu sunt strivite. Pe timp noros, durata uscării se poate prelungi până la 1-2 zile indiferent de sistemul de recoltare și cu atât mai mult, dacă intervin precipitații.

Celulele plantelor recoltate sunt încă vii și ele desfășoară activitățile de asimilație și respirație reziduală a celulelor pe seama glucidelor solubile, cei drept intensitatea proceselor este în scădere continuă. În această fază ca urmare a proceselor de respirație au loc pierderi de substanțe nutritive ușor digestibile, se reduce valoarea energetică a furajului și crește conținutul relativ în celuloză. Dacă intervin ploi și uscarea se prelungește, pierderile prin respirație se pot dubla. Prin diminuarea intensității proceselor fiziologice locul lor este luat de procese biochimice de tip autolitic care se continuă în faza a doua de uscare, după moartea celulelor. Sub acțiunea enzimelor vegetale și a celor secretate de microflora epifită, se produce degradarea aminoacizilor și are loc hidroliza parțială a amidonului. Ca urmare a proceselor biochimice degradative scade conținutul în substanțe proteice, scade conținutul în glucide, în caroten și vitamine, diminuându-se valoarea nutritivă a fânului. Cu cât se prelungește durata fazei a doua de uscare cu atât pierderile de substanțe organice prin degradare enzimatică sunt mai mari.

Normal această fază durează 2-3 zile, dar se poate prelungi la 3-4 zile sau mult în condiții meteorologice nefavorabile.

Dacă în timpul parcurgerii fazei a doua de uscare intervin precipitații, apa spală o parte din glucide, substanțe azotate, vitamine hidrosolubile, substanțe minerale. Pierderile de substanțe prin spălare sunt cu atât mai mari cu cât precipitațiile intervin la sfârșitul perioadei de uscare, când membranele celulare își pierd permeabilitatea selectivă pentru apă permițând difuzarea constituienților solubili ai citoplasmei.

Ploile care intervin în timpul pregătirii fânului la coasa I diminuează energia netă în medie cu aproximativ 25%.

Pierderile sunt de 8% la fânul bogat în graminee și foarte mari, peste 36%, la cel bogat în leguminoase.

Pe lângă pierderile de natură fiziologică și biochimice în procesul de uscare a fânului se înregistrează și o serie de pierderi mecanice. Acestea constau în scuturarea frunzelor, care sunt organele cele mai valoroase ale plantelor, precum și a inflorescențelor. Pierderea frunzelor este mai puternică la leguminoase (cel puțin 25%) în timp ce gramineele pierd mult mai puțin (în jur de 3-10%). Pentru diminuarea pierderilor prin scuturarea frunzelor este necesar să se reducă la maxim durata uscării, în special în faza a doua a acesteia.

9.2.4. Metode de uscare a fânului

Uscarea fânului se poate face pe cale naturală sau artificială. Combinarea celor două metode duce la obținerea unui fân de calitate.

9.2.4.1. Uscarea naturală a fanului

Este metoda prin care plantele cosite se usucă direct sub acțiunea temperaturii atmosferice și a curenților de aer din atmosferă. Uscarea naturală se poate face pe sol, fie parțial pe sol și parțial pe diferiți suporți.

Uscarea pe sol este larg răspândită și cea mai simplă metodă de uscare și în același timp metoda cu cele mai mari pierderi de substanțe nutritive datorită perioadei lungi de uscare și manipulărilor repetate la care este supus fânul. Metoda uscării pe sol dă rezultate foarte bune în regiunile secetoase și în perioadele lipsite de precipitații.

După cosit (manul sau mecanic) plantele rămân așternute pe sol sub forma unor brazde subțiri. După 4-6 ore de la recoltare, timp în care plantele au parcurs faza unu de uscare, în care pierd apa liberă și înregistrează 55-60% umiditate, este necesară întoarcerea brazdelor (manual sau mecanic). Uscarea se execută în continuare în brazde până când plantele ajung la un conținut de 25-30% apă, adică încep să foșnească, fără a-și scutura frunzele.

În regiunile umede și în anii ploioși sunt necesare 2-3 întoarceri ale brazdelor până când ajung la umiditatea optimă, pentru a nu mucegăi și pentru a nu se degrada fânul din partea inferioară a brazdei aflat în contact cu solul.

Dacă nu se execută întoarcerea brazdelor plantele de la partea superioară se usucă mai repede decât cele care vin în contact cu solul și își pierd ușor frunzele în timpul lucrărilor ulterioare.

Dacă în timpul uscării intervin ploi se execută răvășirea brazdelor, uscarea și refacerea lor.

Pentru diminuarea la maxim a pierderilor se practică uscarea plantelor în brazde mai groase, denumite valuri. Acestea se execută imediat după recoltare, cu ajutorul greblelor mecanice sau direct în urma recoltării cu vindroverul.

Pentru aducerea valurilor de la umiditatea avută la recoltare la 20-30% se procedează la fel ca în cazul anterior.

Uscarea în valuri prezintă avantajul că brazda fiind groasă, majoritatea plantelor nu se usucă în contact direct cu razele soarelui păstrându-și clorofila, au un conținut mai ridicat în proteine și vitamine, pierderile de frunze sunt mai mici iar uscarea este mai uniformă.

Uscarea fânului de la umiditatea de 25-30% la umiditatea de păstrare, de 16-17%, se poate face în mai multe moduri:

uscarea în brazde groase;

uscarea în căpițe de 200-300 kg;

uscarea în baloturi de formă paralelipipedică cu masa de 20-30 kg (100-150 kg/m3) sau de formă cilindrică cu densitatea de 80-100 kg/m3.

Uscarea fânului în căpițe se recomandă și se practică în regiunile de deal și de munte pe suprafețele fără posibilități de mecanizare.

Fânul cu un conținut ridicat în leguminoase se balotează când are umiditatea de aproximativ 25% pentru a se evita pierderile de frunze prin scuturare. Densitatea balotului se reglează în funcție de umiditatea fânului, astfel că dacă umiditatea este mai mare densitatea va fi mai mică și invers.

După balotarea fânului, pentru definitivarea uscării, baloții rămân pe sol 3-4 zile apoi sunt strânși și transportați la locul de păstrare. Fânul balotat își menține culoarea verde, frunzele intacte, miros plăcut și valoarea nutritivă ridicată.

Pierderile de substanță uscată la uscarea pe sol a plantelor sunt estimate la 20% pe timp frumos și 20-55% pe timp nefavorabil (Dulphy, 1987).

Uscarea pe suporți Suporții pentru uscarea fânului sunt de mai multe feluri: capre, garduri, pari cu brațe.

Uscare fânului pe suporți este o metodă recomandată în regiunile de deal și de munte, unde datorită regimului pluviometric abundent, la pregătirea fânului direct pe sol se înregistrează pierderi foarte mari.

În folosirea acestei metode se pornește de la umiditatea fânului de 50%, după uscarea la sol a acestuia.

Așezarea fânului pe suporți se face pornind de jos în sus, cu stratul superior de lățime mai mare. Suprafața fânului așezat pe suporți se greblează și se netezește bine.

9.2.4.2. Uscarea artificială a fânului

Acest procedeu utilizează în uscarea fânului acțiunea de deshidratare a curenților de aer rece sau cald. Este o metodă cu foarte mici pierderi de substanțe uscate și nutritive, dar prezintă dezavantajul că este mare consumatoare de energie și necesită instalații speciale.

Fânul obținut prin uscare artificială își conservă foarte bine aparatul foliar, culoarea și valoarea nutritivă.

Datorită costurilor ridicate cu energia, metoda nu este recomandată decât pentru prepararea fânului de pe pajiștile foarte productive, cu compoziție floristică valoroasă.

Uscarea cu aer rece sau ventilarea activă

Uscarea cu aer rece se produce în fânare sau aer liber, în șiră.

Instalația de ventilare este formată dintr-un canal principal semiîngropat sau construit la suprafața solului, grătare laterale de ventilare, ventilator axial și tuburi pentru difuzarea aerului în masa furajului. Tuburile, confecționate din lemn, tablă sau material plastic, au lungimea de aproximativ 2,5 m și sunt astupate la capete. Ele se fixează deasupra canalului principal și a grătarelor laterale, deservind fiecare o suprafață de 5-7 m2.

Furajul, uscat în câmp până la umiditatea de 35-45% se depozitează în instalația de uscare în straturi succesive de 1,5-2,5 m grosime, afânat. După încărcarea instalației cu primul strat, se începe imediat ventilarea, la început continuu 20-24 ore. Până la uscarea completă a unui strat durata zilnică de funcționare a ventilatorului este influențată de umiditatea relativă a aerului. Astfel, când umiditatea relativă a aerului este mai mică de 70-75%, ventilatorul funcționează numai ziua. În zilele cu umiditatea aerului mai mare sau pe timp de ploaie, ventilarea se efectuează numai câte o oră la intervale de 4-5 ore, menținându-se în masa furajului temperatura sub 350C.

Când umiditatea în stratul aflat în instalație este de 20-25% se ridică tuburile, care lasă în locul lor canale pentru circulația aerului, și se așează un nou strat de furaj. Încărcarea instalației se face până când înălțimea șirei atinge 5-6 m sau înălțimea maximă a fânarului.

Când aerul care iese din șiră este rece se consideră că uscarea s-a încheiat. Dacă aerul este cald se continuă ventilarea încă 12 ore, după care se face iar o ventilare de probă.

Durata ventilării este în medie de 150-250 ore, în funcție de condițiile climatice, de umiditatea furajului supus uscării și de tipul instalației de uscare.

Prin acest procedeu (uscare cu aer rece) se usucă suplimentar baloții de fân, mai ales dacă la balotat fânul avea umiditatea de 30-35%. În acest caz, canalele de aerisire sunt create prin așezarea specifică a baloților.

Uscarea cu aer cald se face în instalații speciale, de tip industrial, în care se face deshidratarea furajului verde în câteva secunde, la temperaturi de 700-9000C. Uscarea fânului se poate face și la temperaturi de 100-1100C în instalații speciale.

Date fiind costurile foarte ridicate, metoda se aplică limitat, în special pentru fânurile proteice. Fânul obținut astfel, are valoare nutritivă foarte mare și se folosește sub formă de brichete, făină sau granule, el fiind folosit în alcătuirea rețetelor de nutrețuri combinate sau ca atare în hrana animalelor.

O variantă mai puțin costisitoare a metodei de uscare cu aer cald, este aceea în care se folosește ca sursă de căldură energia solară.

9.2.5. Păstrarea fânului

După uscare fânul se depozitează în aer liber sau în adăposturi special construite numite fânare.

În regiunile secetoase fânul depozitează în aer liber în șire cu înălțimea de 6-7 m, lățimea la bază de 3-4 m, la umeri 5-6 m și lungimea 15-20 m. Șirele se așează paralel cu direcția vânturilor dominante.

Depozitarea în aer liber a fânului în regiuni umede se face în stoguri, cu diametrul la bază de 3-4 m, la umeri 4-5 m și înălțimea de 5-6 m.

Terenul pe care se amplasează șirele și stogurile trebuie să fie mai ridicat și uscat. Baza șirei sau a stogului este constituită dintr-un strat de paie sau un postament din lemn, pentru ca fânul să nu vină în contact direct cu solul. După depozitarea fânului, vârful șirei sau a stogului se acoperă cu un strat gros de paie. În jurul șirei sau a stogului se sapă un șănțuleț colector al apei din precipitații.

Umiditatea fânului depozitat nu trebuie să depășească 17%. La umiditate mai ridicată, în masa fânului, se declanșează procese microbiologice termofile datorită bacteriilor și ciupercilor, manifestându-se fenomenul de încingere. La temperaturi de peste 500C se modifică aspectul, compoziția și mirosul fânului, culoarea devine brună, conținutul în proteină digestibilă, vitamine și caroten scad. Dacă procesele continuă și temperatura atinge 90-1000C în masa fânului se pot acumula alcooli, aldehide, acetone sau metan și hidrogen care produc autoaprinderea.

Controlul zilnic al temperaturii, în primele săptămâni după depozitare, este obligatoriu. În cazul în care se observă creșterea acesteia, depozitul se desface iar fânul este pus la uscat.

În condițiile unor ani mai umezi, fânul se poate depozita în amestec cu sare, 5 kg/t, sau în straturi alternative de 50-60 cm fân cu 10-20 cm paie.

Depozitarea fânului balotat se face în șire astfel încât în interior să se asigure canale pentru circulația aerului în interior.

Locul de depozitare a fânului este împrejmuit, arat, menținut curat, prevăzut cu mijloace pentru prevenirea și stingerea incendiilor și cu paratrăznete.

9.3. INSILOZAREA FURAJELOR

Pășunatul este metoda de recoltare a pajiștilor, foarte veche și tradițională. Timp de secole și până în prezent păstrarea furajelor pentru perioada de iarnă (de stabulație) s-a a fost sub formă de fân.

Însilozarea constă în conservarea furajelor la umiditate mai mare decât cea la care se păstrează fânul.

Grecii și egiptenii cunoșteau și practicau însilozarea furajelor. Dezvoltarea sistemului a început însă, în Franța și USA după publicarea de Auguste Goffart, 1877 a lucrării “Manual de cultură și însilozare a porumbului și a altor furaje”, în care relatează despre experiențele întreprinse de el în ferma sa de la Sologne (C.Beranger, 1998). La mijlocul secolului al XIX-lea, însilozarea ierbii și a altor produse apare și în Marea Britanie, Germania, Elveția. Iarba este conservată umedă, după fermentarea anaerobă. Acest sistem a permis păstrarea unor cantități mari de furaje, în continuă creștere, datorită aplicării îngrășămintelor și ameliorării tehnicii de exploatare. Volumul mărit de furaj îngreuna pregătirea sub formă de fân, mai ales în regiunile cu precipitații în perioada recoltării.

Furajul obținut prin însilozarea este rezultatul fermentației lactice, proces în care se formează acidul lactic, principalul agent de conservare, în cazul plantelor cu umiditate ridicată.

După conținutul plantelor în apă, furajele însilozate sunt clasificate în siloz și semisiloz.

Silozul este constituit din furaje care se însilozează imediat după recoltare, la umiditate mai mare de 70%.

Semisilozul este obținut din furaje cu umiditatea mai mică de 70%.

Plantele atât în siloz cât și în semisiloz sunt tocate la dimensiuni de 0,6-2 cm. Tocarea măruntă asigură așezarea compactă a furajului și tasarea acestuia, creindu-se condiții rapide de aerobioză pentru dezvoltarea fermentației lactice.

O însilozare corectă păstrează intacte însușirile valoroase ale nutrețului verde. Pierderile totale de substanțe nutritive la însilozare sunt mai mici de 10-15%, furajul rămânând bogat în substanțe nutritive, vitamine, enzime, aminoacizi, substanțe aromatice, ș.a.

Semisilozul din iarba de pe pajiști conține 0,30 U.N. și 30-50 g P.B.D. la 1 kg furaj, iar silozul are 0,20 U.N. și 20-30 g P.B.D./kg (Gh.Burlacu, 1983, citat de Gh.Motcă, 1994).

Pentru o mai bună însilozare a furajelor concomitent cu recoltarea plantelor cu combina se pot administra aditivi sau preparate biologice, cu rol de conservare și îmbunătățire a calității furajului.

C.Demarquilly și colab. (1998) observa că iarba pajiștilor recoltată pentru însilozare și adiționată cu acid formic are o calitate excelentă, asigurând la junici de lapte în vârstă de 1 an creșteri de iarnă de 600-1000 g/zi în strânsă legătură cu digestibilitatea materiei organice a silozului.

În procesul de însilozare, până la instalarea anaerobiozei, în masa furajului tocat, au loc procese de respirație reziduală, care diminuează conținutul în zaharuri fermentescibile. În paralel se produce și o degradare a proteinelor sub acțiunea enzimelor vegetale proteolitice și oxidarea zaharurilor simple. Ca urmare apare microflora facultativ anaerobă care produce fermentația gazeiformă. În urma acestor procese se eliberează energia calorică și se înregistrează o creștere a temperaturii la 35-380 C la siloz și 45-500 C la semisiloz.

În această primă etapă a procesului de însilozare se înregistrează pierderi de substanță nutritivă așa cum am văzut mai sus. Limitarea acestor pierderi se face prin umplerea foarte rapidă a silozului și scoaterea aerului din furajul însilozat.

Obținerea unei bune însilozări a plantelor este condiționată de instalarea cât mai rapidă a fermentației lactice. Aceasta este posibilă dacă în masa furajului pentru însilozat pH-ul este sub 4,4.

La furajele greu însilozabile se adaugă acizi organici pentru mărirea acidității sau substanțe energetice pentru îmbunătățirea silozului în zaharuri sau alte glucide ușor fermentescibile.

Realizarea rapidă a acidifierii (natural sau artificial) și izolarea perfectă față de aerul atmosferic asigură stabilizarea silozului în 50-60 zile. Astfel, în această fază temperatura se menține la 25-350C, conținutul în acid lactic ajunge la 1,5-2%, pH-ul este de 3,8-4,2 și se întrerupe orice fermentație. Un siloz de calitate conține pe lângă cele menționate mai sus și 0,5% acid acetic, sub 0,1% acid butiric din masa furajului și sub 1% azot amoniacal din azotul total (M.Vintilă, 1989).

Acidifierea în masa silozului se realizează rapid pe cale naturală (sau artificială). Dacă acest fenomen nu s-a realizat, după circa trei săptămâni se creează condiții pentru fermentația butirică și de putrefacție și apar mucegaiurile.

Pe seama glucidelor și a acidului lactic are loc fermentația butirică, iar cea de putrefacție degradează proteinele, vitaminele, enzimele. Mucegaiurile metabolizează zaharurile, acizii organici (inclusiv acidul lactic), descompun proteinele și eliberează toxine specifice.

În semisiloz factorul principal de conservare îl constituie presiunea osmotică ridicată a sucului din siloz, ca urmare a creșterii conținutului de substanță uscată. Bacteriile butirice și proteolitice sunt sensibile la creșterea presiunii osmotice și în consecință își reduc activitatea.

Semisilozul reprezintă cea mai bună metodă de conservare pentru plantele sărace în zaharuri fermentescibile, precum plantele din vegetația pajiștilor, deoarece acestea necesită o cantitate mai redusă de acid lactic pentru scăderea pH-ului și stoparea fermentației butirice.

Și în cazul semisilozului, asigurarea anaerobiozei complete cât mai rapid determină obținerea unui furaj de foarte bună calitate, cu un conținut în acid lactic de 1-2% și pH de 4,5-5,0.

În cazul persistenței aerului în masa silozului procesele enzimatice și microbiologice aerobe determină creșterea temperaturii, dezvoltarea mucegaiurilor, caramelizarea și autoaprinderea.

9.3.1.Tipuri de pierderi aparute la însilozarea furajelor

La conservarea furajelor prin însilozare se înregistrează o serie de pierderi, care sunt cu atât mai mici cu cât conținutul în substanță uscată este mai mare. Pierderile, după natura lor, pot fi: pierderi în câmp, pierderi în siloz, pierderi postfermentative.

Pierderile în câmp sunt mici la prepararea silozului și mari la semisilozul la care scăderea umidității se realizează prin ofilirea plantelor.

Pierderile în siloz sunt mari la siloz față de semisiloz datorită procentului ridicat de umiditate (peste 70%) și se datoresc scurgerilor de suc.

Pierderile postfermentative apar o dată cu pătrunderea aerului în siloz la deschiderea acestuia. Acest fapt stimulează înmulțirea microorganismelor aerobe care se dezvoltă pe seama glucidelor solubile existente, proces însoțit de creșterea temperaturii. Are loc astfel o degradare calitativă a furajului, fapt ce îl face improriu pentru consum.

Pentru micșorarea pierderilor se pot lua o serie de măsuri, cum ar fi:

extragerea de furaj din siloz o dată pe zi;

decuparea zilnică a unui strat de 10 cm grosime prin secționarea pe verticală a silozului;

acoperirea imediată a frontului de extragere, cu o folie de material plastic;

pulverizarea de soluții Luprosil 4-6 l/t, acid clorhidric.

9.4. FOLOSIREA MIXTĂ PAJIȘTILOR

Exploatarea pajiștilor numai prin pășunat sau numai prin cosit, determină modificări nedorite în compoziția floristică, diminuând producția și calitatea acesteia.

Pășunatul an de an pe aceeași suprafață conduce în timp, la dispariția unor specii valoroase care nu se pot înmulți vegetativ, iar locul lor este luat de specii inferioare din punct de vedere furajer.

Alternarea modului de folosință în cursul aceluiași an sau la câțiva ani o dată înlătură aceste neajunsuri și echilibrează compoziția floristică.

Pe pășunile tarlalizate sau la pășunatul prin rotație, cositul unor suprafețe primăvara la ciclul I este necesar pentru valorificarea surplusului de furaj. Schimbarea an de an a suprafeței cu care se începe pășunatul toată pășunea va fi cosită în ciclul I. Pe fânețe se recomandă ca acestea să fie folosite prin pășunat numai după obținerea unei recolte prin cosit. Pășunatul timpuriu primăvara este dăunător atât pentru sol cât și pentru plante.

Cositul fânețelor este bine să alterneze o dată la 3-4 ani cu pășunatul pe toată perioada de vegetație în felul acesta distrugându-se buruienile specifice fânețelor, care nu rezistă la pășunat (clocotici) și se înmulțesc plantele de talie joasă și mijlocie.

Folosirea mixtă a pajiștilor reprezintă o metodă intensivă de exploatare a pajiștilor ce echilibrează compoziția floristică cu efecte favorabile asupra producției.