Folosirea Operei Lui Tudor Arghezi In Lectiile de Limba Romana la Clasele a Iii a Si a Iv a

Folosirea operei lui Tudor Arghezi în lecțiile de limba română la clasele a III-a și a IV-a

C U P R I N S

Introducere

Capitolul I. Opera lui Tudor Arghezi. Prezentare generală

– Repere bibliografice

– Aprecieri critice

Capitolul II. Texte din opera lui Tudor Arghezi accesibile copiilor

– Scurt istoric al literaturii pentu copii

– Temele abordate de Tudor Arghezi în creațiile sale destinate copiilor

Capitolul III. Folosirea textelor din opera lui Tudor Arghezi în lecțiile de limba și literatura română

– Caracteristicile literaturii pentru copii scrise de Tudor Arghezi

– Modalități de folosire a operei lui Tudor Arghezi la clasele a III-a și a IV-a

– Modalități de folosire a operei lui Tudor Arghezi în predarea altor discipline școlare

Capitolul IV

Cuvânt înainte

(Introducere)

Când stărui in fața operei lui Tudor Arghezi, ți se impune un fond incoruptibil de gândire – trăire care nu cedeaza comodității interpretărilor, o plenitudine a intenției estetice tinând, dincolo de domeniile abordate (poezie, proza, dramaturgie), esențialul.

“În secolul nostru, Arghezi reprezintă geniul românesc în strălucita pleiadă a marilor poeți, universali, născuți în jurul lui 1880.

După Eminescu, el e celălalt mare alchimist în ale cărui retorte secrete material amorfă a graiului de fiece zi cristalizează in diamante miraculoase. Poezia lui e cronica inefabilă a sufletului românesc și a destinului nostru dramatic proiectat în timp; cetitorul se înfioară parcurgându-i paginile, ca de un tulburător colocviu cu sine insuși, cu țara cea de idei, de azi, de totdeauna.

Să-l cetim pe Arghezi bucurându-ne și uimindu-ne de măreția unui moment ce ne aparține!”

E. Baconsky

Capitolul I

Opera lui Tudor Arghezi. Prezentare generală.

I.1. Repere bibliografice

„Dintr-a mea singurătate

Las în voie timpul viu

Care știe ce nu știu

Și prin veacuri destrămate

Fac cu pana semn și scriu.”

(T.Arghezi-“Gravură”)

Tudor Arghezi, poet, prozator, romancier, pamfletar și jurnalist cu o carieră literară întisă și foarte bogată, unul dintre autorii de prim rang ai perioadei interbelice. S-a născut la 21 mai 1880 la București, într-o familie originară din Cărbunești – judetul Gorj și a murit la 14 iulie 1967. Este înmormântat în grădina casei sale de la Mărțișor, din București. Numele său adevărat a fost Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul Arghezi, după mărturisirile poetului, provine din “Agresis”- vechiul nume al Argeșului.

În perioada de școală, câteva chipuri i-au încălzit sufletul. Pe blândul învățător Abramescu și pe profesorul de română Gîrbea îi evoca, peste ani, cu dragoste și recunoștință.

Distanța în timp ce s-a scurs de la moartea lui Tudor Arghezi a reconfirmat valoarea unei opere monumentale.

Despre Tudor Arghezi se vorbește ca despre un clasic, iar influența operei sale fără să fie identificată cu a unei școli literare este considerată o dominantă sau o notă tonică a poeziei contemporane.

Arghezi a scris în aproape toate genurile de aceea este foarte greu de încadrat într-o direcție anume și este considerat un poet total al epocii noastre. Trebuie să ținem seama și de epocile anterioare pe care deși le-a dominat nu le-a considerat niște rezervații.

Debutul lui Arghezi are loc la vârsta de 16 ani ca simbolist în “Liga ortodoxă ” a lui Al. Macedonski cu poezia “Tatăl meu” semnată I. N. Theodorescu.  Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. La vârsta de 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat patru ani, până în anul 1904.

Acesta a condus reviste literare și de cultură, ziare printe care: “Linia dreaptă” (1904), “Cronica” (1915-1916), “Cugetul românesc” (1922), “Națiunea” (1922), “Bilete de papagal” (prima serie 1928).

Membru al Academiei Române, a fost distins cu numeroase premii printre care, “Premiul Național pentru literatură” în 1946 , iar în 1965 “Premiul Internațional-Herdner”.

Tudor Arghezi a scris printre altele teatru, literarură pentru copii, iar ca noutate pentru literatura românescă a impus ca specie literară tableta unde face referiri la arta cuvântului.

Printre volumele de operă reprezentative se enumeră:

Versuri: “Cuvinte portivite” (1927); “Flori de mucigai” (1931); “Cartea cu jucării” (1931); “Versuri de seară” ; “O furnică” , cuprinsă in volumul “Versuri de seară” (1935); “1907-Peisaje” (1955),”Versuri” (1960).

Proză: “Icoane de lemn” (1929); “Poarta neagră” (1930); “Tablete din Țara lui Kuty” (1933); “Bilete de papagal” (1946); “Pagini din trecut” (1955); “Lume veche, lume nouă” (1958); “Tablete de cronicar” (1960); “Cu bastonul prin București” (1962); “Răzlețe” (1967);

Romane: “Ochii maicii Domnului” (1934); “Cimitirul Buna-Vestire” (1936); “Lina” (1967).

Face traduceri din: La Fontaine, T. Bernard, Rabelais, Krilov, Baudelaire, Brecht, mica dramatizare în versuri paralelă la Hamlet.

În anul 1962 apare ediția proiectată de “Scrieri” , în 61 de volume.

La această activitate trebuie adaugată aceea de cronicar plastic și muzical. Arghezi are o anumită viziune cromatică, o anumită intenționalitate plastică, un anumit grafism tratat chiar în titlul unor poeme: “Creion”; “Gravură”; “Portret”, “Joc de creion”, “Desen romantic zgâriat pe o amorfă veche” etc.

Primul text publicat de poet a fost un pamflet (“Din ziua de azi”-Liga ortodaxă, 23 iulie 1896 ). Pamfletul, arta de a persifla este conceput ca o specie literară independentă, funciar literară.

Pamfletul arghezian se încadrează direct în istoria literaturii: “Gen, iute și viu”. Pamfletul e perceput de cititori mai întâi ca idee, ca subiect, cititorul nu “pipăie fraza în care cuvântul, cu doza lui relativă, e urzit”.

Arghezi își alimenteză arta din reacțiunile stimulilor, fără să rămână un decorativ, liricul fiind mereu transcendent materialității.

O altă speciă argheziană este psalmul. În prozodiile clasice, psalmul este o cântare sacră, un cântec de laudă adresat divinității.

Tudor Arghezi concepe psalmul ca un dialog desacralizat cu divinitatea, o îndoială asupra existanței divinității. Psalmii săi exprimă o luptă interioară, dar și o tăgadă, proclamând deductiv victoria rațiunii și adevărul uman asupra dogmelor, fiind expresia cea mai directă a unei drame a cunoașterii.

Ca și specie, psalmul se dilatează, modificându-și conținutul, ca-n acea capodoperă intitulată “Psalmul de taină” în care locul divinității îl ia iubita. Drama cunoașterii existențiale devine aici o dramă a cunoașterii erotice: paralela între aceste două dimensiuni ale sufletului omenesc e un laitmotiv arghezian.

La fel de argheziană este specia denumită inscripție egală în esență cu un comentariu concentrat, cu o dedicație lirică, ca acel madrigal din 1945, “Inscripție în pantoful logodnicei”.

S-a sustinut că Arghezi s-a impus ca un miracol în literatură, fără ca cineva să-l poată revendica în mod legitim. T. Vianu spunea că “ de la Mihai Eminescu lirica românească n-a cunoscut o altă relizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică și cu repercursiuni mai întinse asupra întregului scris literar al vremii, decât acele legate de opera lui Tudor Arghezi”.

Temele creației lui Tudor Arghezi pot fi sintetizate astfel:

Poezia jocului, a boabei și a fărâmei ("Cântec de adormint Mitzura”, “Mărțișoare”, “Prisaca”, “Buruieni”, prozele- “Cartea cu jucării”). Arghezi caută în microtimp și microspațiu corespondențe ale sensurilor existenței infinite și majore.

Poezia filozofică implică cautarea lui Dumnezeu (“Psalmi”) cât și confruntarea cu timpul, cu viața, cu moartea ( Duhovnicească, De-a v-ați ascuns… , De ce-aș fi trist?”). Ea caută și sensurile sociogonice ale existenței (“Cântare omului”).

Arta poetică (“Ruga de seară”, “Testament”, “Portret”, “Didactica”, “Epitaf”, “Inscripți inscipțiilor”,“Flori de mucigai”,“Inscripție pe un pahar”,“Incertitudine”, “Exlibris”, ”Dacica”, “Argeologie”) impune un neobosit “rob al slovelor de foc” și a “slovelor făurite”, un căutător al inefailibilului liric între concret și vis.

În poezia de dragoste (“Mireasa”, “Mirele”, “Despărțire”, “Căsnicie”, “Melancolie”, “Toamna”, “Creion”), Tudor Arghezi este cel care coboară sentimentul impus de Zburător “Lingoare” în planul trăirii domestice și casnice “ Versuri de seară”.

Poezia socială (“Testament”, “Belșug”, “1907-Peisaje”, “Plugule”, “Flori de mucigai”, “Blestemă”). Aceasta realizează estetica urâtului.

Arghezi are vorbirea mereu proaspătă, rămânând încântător de fiecare dată. Întreaga evoluție estetică a limbii române se resimte de pe urma operațiilor geniului arghezian.

Limbajul exceleză mai mult decât al oricărui scriitor român prin noutate, varietate și bogăție; poetica lui este una literaturizantă. Ea alintă “zări” inventate, “unge rănile cu argint”, face “fir de perle”.

Criticul literar Alexandru George spunea despre Arghezi că “în concepția lui artistică, cuvântul nu e niciodată simplu vehicol al unor noțiuni. Cuvintele nu exprimă o realitate; ele o creează , cuvântul e la Arghezi asimilat cu Logosul, e un principiu constructiv al lumii, el nu e al lumii, el nu e al omului, e al naturii. Omul însă poate creea cuvinte și în felul acesta poate spori harta prescurtată și esențială a naturii. Cuvântul ascunde un simbol și cine știe să-l descopere poate face orice”.

Stilul său nu este ușor și nici simplu, este unul complicat. Cu toata amploarea vocabularului său vorbele nu par a-i sta la îndemână. La el cuvintele sunt însuși creația. Cuvintele lui Arghezi par că au prins viață și au sărit de la locul lor cu sens cu tot, iar scheletul sintactic sau logic devine mai puțin important încât e inutil să-l determinăm.

“Stilul rămâne încă, ne asigură marele poet, împotriva prozei descriptive analitice și construite, expresia firească a gândului despărțit de lume” (Regimul lui CARE, 1936).

Mântuitor al cuvintelor, Arghezi este implicit și un “mântuitor” al lor: un artist care le restituie “starea de grație”. Epitetele își redobândesc în scrierile sale forța semnificativ originală, ca urmare a așezării lângă substantive cu care nu mai fuseseră însoțite. Ce poate fi mai comun în materie de calificative decât greu, mare, nou, gol, vechi, sfânt și totuși cât de nebanale sunt aceste adjective, ca epitete, în formulări precum “tăcerea cea mare,” “marea rugăciune”, “noaptea grea”, “tăria goală”, “zarea marei sterpe”, “cântece grele”, “marele ocol”, “focuri sfinte”, “marele zugrav”.

Alianțe originale revitalizeză și adjectivele nume de culori; “albele tipare” ale trupului femeiesc, “iarba cerului albastră”, “pădurile albe postume”,”ceața sură”, “cocori albaștri”, “apele negre” etc.

Dacă epitetele posedă virtutea de a insolita expresia, uneori deconcertant, punerea în funcție a unor mașinării ale logosului artistic mai complicate nu poate decât să producă efecte extraordinare.

Remarcabile metafore se îmbogățesc imprevizibil în virtutea funcționalității contextuale.

“Scumpa! Care-ai pus altoi / Gura pe durerea toată”;

“Sufletul tău e parc de stâlpi, la rând, / Cu statui albe, sus, pe fiecare”.

Unele metafore ar putea fi numite hierofanice. “Grai al nopții”, “cucuvaia” este “clopoțelul Sfântului Duh” și , implicit, prototip al sufletului care știe că “trebuie să stea / De veghe, înarmat în șea”.

Atunci când recurge la comparații, Arghezi nu stabilește întotdeauna simple asemănări, adesea relevă indentități, afinități sau aderențe obiective. Vizionarismul poetului nostru fiind maniheic, în expresie creștină, universal apare, în opera sa ca teritorilul unei eterne confruntări între bine și rău.

“Probabil că imaginea cea mai frecventă pe care cititorul obișnuit o are despre Tudor Arghezi este cea a unui meșteșugcabile metafore se îmbogățesc imprevizibil în virtutea funcționalității contextuale.

“Scumpa! Care-ai pus altoi / Gura pe durerea toată”;

“Sufletul tău e parc de stâlpi, la rând, / Cu statui albe, sus, pe fiecare”.

Unele metafore ar putea fi numite hierofanice. “Grai al nopții”, “cucuvaia” este “clopoțelul Sfântului Duh” și , implicit, prototip al sufletului care știe că “trebuie să stea / De veghe, înarmat în șea”.

Atunci când recurge la comparații, Arghezi nu stabilește întotdeauna simple asemănări, adesea relevă indentități, afinități sau aderențe obiective. Vizionarismul poetului nostru fiind maniheic, în expresie creștină, universal apare, în opera sa ca teritorilul unei eterne confruntări între bine și rău.

“Probabil că imaginea cea mai frecventă pe care cititorul obișnuit o are despre Tudor Arghezi este cea a unui meșteșugar al cuvântului. Poetul însuși, discutând în diverse reprize despre propria sa poezie, a insistat în mod deosebit și în felul derutant care-i e tipic, despre acest “joc cu cuvintele”, definind o întreagă poetică lucidă, despre care va fi vorba mai departe. Meșteșugul arghezian stă însă la răscrucea dintre cuvânt și vers: acolo unde cuvântul nu poate fi comprimat pentru a fi silit să exprime, compesația e dată de structura versului care , așezat inițial,într-un tipar clasic, rupe ordinea și sigutanța echilibrului. Mișcarea ce tulbură liniile este așadar fundamentul, capricios uneori, al acestui joc de-a cuvintele și cu cuvintele, iar în versurile poetului se ascunde poate mare parte din fascinația pe care o exercită peren versul arghezian. Privit sub lupa mecanismului este baroc, și folosim adjectivul pentru a defină un anumit raport care se instalează între geniu (“ingenium”) și stil”.

(Marian Papahagi în Citind “Cuvinte potrivite” din Exerciții de lectură, Cluj- Napoca, Ed. Dacia, 1976)

Poezia sa rămâne deschisă mai multor interpretări și e firesc să fie astfel dacă ținem seama de ambiguitatea pe care se ridică reprezentările sale.

I.2. Aprecieri critice

“Arghezi a avut, între 1910 (data când debutează a treia oară în “Viața socială” a lui N. D. Cocea) și 1967 un rol pe care nici un alt poet nu l-a avut în poezia română.

El este, indiscutabil, un mare poet, cel mai original pe care l-am produs noi, românii, în secolul al- XX-lea și, dacă influența lui se vede mai puțin la suprafața literaturii (neputând creea din pricina limbajului liric foarte personal ceea ce se cheamă o școală) , influența este hotărâtoare în planurile profunde ale liricii. Chiar și aceia care neagă cu înverșunare orice înrudire cu Arghezi, o fac să scape de hegemonia lui spirituală.

Prețuit sau contestat, Argherzi stă, ca și Eminescu, în calea tuturor.”

(Eugen Simion)

“ Puțini dintre poeții români au interpretat lumea , pe atât de mari suprafețe, ca spațiu al metamorfozelor, al schimbărilor și al combinațiilor cele mai nevăzute. Una din atitudinile cele mai caracteristice ale lui Arghezi este uimirea: poetul este gata să descopere în orice obiect completat prezența minumii, iar poezia sa se afirmă în mare parte sub semnul laudei perfecțiunii cosmice, imn închinat splendorii Creației.”

(Ion Pop, Transcrieri, Eseuri, pag. 154)

Capitolul al II-lea Texte din opera lui Tudor Arghezi accesibile copiilor

“Poet al paternității, al euforiilor domestice, Tudor Arghezi posedă în același timp arta de a fi copil, prostimea sentimentelor și observației fiind în acest caz unică. Infantismul se combină la el cu antiintelectualismul; anarhismul copilăriei, în care se retrage, va constitui în același timp un detector eficace al sclerozei morale și sociale.”

(Marin Popa în Arghezi Tudor din Dicționar de literatură română contemporană, ediția a doua, București, Editura Albatros, 1977)

II.1. Scurt istoric al literaturii pentru copii

Există incontestabil, o literatură care are un ecou deosebit în sufletele micilor cititori, nu numai inspirată din universul vârstei dintâi, ci apropiată în genere de sensibilitatea acestuia. De aceea se poate vorbi de scriitori de literatură pentru copii, fie că sunt dedicați exclusiv acestei miraculoase vârste, fie că o abordează tangențial.

Sintagma literatură pentru copii reprezintă o realitate artistică, ca și întreaga literatură sau nu există deloc. Ea este literatura mare, valoroasă , care atrage sensibilitatea copiilor fără ca aceștia să pătrundă întotdeauna sensibilitățile de stil și de idei.

Însușirea sintagmei literatură pentru copii presupune și existența unor scriitori consacrați acestui gen. Există, în acest sens autori exclusiv pentru copii, așa numiții profesioniști care s-au aplecat și asupra acestui univers intrând și introducându-se în el cu uimire: Petre Ispirecsu, Otilia Cazimir, Emil Gârleanu, Elena Farago, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești, Dumitru Almaș etc. Autorii români cunoscuți de copii pentru creațiile nemuritoare, capodoperele literaturii române sunt Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Barbu Ștefănescu Delavrancea etc.

Conceptul de literatură pentru copii, în spațiul românesc a început să fie discutat în secolul al XIX-lea, când s-a ridicat pentru prima dată problema necesității unei literaturi potrivite vârstei celor care descifrează tainele alfabetului.

Sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea înseamnă și conturarea mai bine a acestei literaturi datorită apariției unor opere care din păcate astăzi sunt uitate (“Cele dintâi cunoștințe pentru copiii care încep a citi”, “Privighetoarea urmată de Theodora sau copilul pierdut”-G.Plesoianu, M.Râureanu). Acestea conțineau atât povestiri și istorioare, de obicei accentuat moralizatoare, cât și cunoștințe din diferite domenii ale științelor naturii, eticii, moralei și istoriei, dar și a altora ce au îmbogățit patrimoniul literaturii române și universale.

Sfera acestei literaturi cuprinde o paletă bogată: creația epică în versuri (fabula), creația lirică în versuri (cântece, poezii despre copilărie, legende, frumusețile naturii și viețuitoare), în proză (legenda, basmul, romane ale copilăriei, povestiri și schițe despre animale, snoava, romane de aventuri, scriei autobiografice) și literatura de informare științifică (povestiri și romane științifico-fantastice).

La fel ca și marea literatură, literatura pentru copii pornește de la creațiile populare și creațiile “culte” născute din izvoare , dar și de la legende și basme.

O trăsătură importantă a literaturii pentru copii este dimensiunea fantasticiului. Ea este prezentată atât în literatură populară, cât și în cea cultă sau în opera cu o valoare excepțională.

Împotriva tuturor celor care-i negau existența, cerințele sau necesitatea, literatura pentru copii s-a impus ca o realitate prin opere universal recunoscute. Creatorii și pedagogii au fost primii care au simțit în mod direct că pentru cititorul în plin proces de transformare fizică și psihică, literatura pentru copii este utilă; copilul trebuie să devină om într-o societate complexă, iar indiferența față de etapele specifice vârstei este nocivă, denotând necunoaștere a cuceririlor psihologiei moderne și un arhaic globalism literar.

Caracteristici ale literaturii române pentru copii sunt dezvoltarea rapidă în stransă legatură cu nevoile de lectură ale unor mase largi de cititori și faptul că cei mai însemnați scriitori români s-au aplecat cu dragoste către copii.

De o mare popularitate în rândurile cititorilor copii s-au bucurat scrierile lui Tudor Arghezi. Activitatea lui Arghezi (1880-1967) se intinde mult peste perioada dintre cele două războaie mondiale.

Cunoscut ca autor a unor volume de poezii “Cuvinte potrivite”, “Flori de mucigai”, “Cântare omului”, scriitorul a fost în același timp un mare prozator și un temut polemist. Lucrările sale destinate copiilor au început cu schițele din “Cartea cu jucării”, “Poveștile boabei și a fărâmei” urmate de volume de versuri “Prisaca”, ”Stihuri pestrițe”, “Jocuri de copii”, ”Cartea mea frumoasă”, “Animale mici și mari” , “Buna dimineața, primavară!”

Tudor Arghezi dialoghează cu naivitățile copilăriei, le ia în serios, devenind un prieten mai mare înzestrat cu simțul observației și cu mult, mult umor. Copilul nu este văzut ca un matur în devenire, care deocamdată ar fi incapabil să trăiască sentimente majore, ci ca o structură complexă, o lume de diferite trăiri specifice în care se ogildește întregul univers, cu intensități difetite.

II.2.Temele abordate de Tudor Arghezi în creațiile sale destinate copiilor

Temele pe care Arghezi le-a abordat în scrierile sale destinate copiilor sunt: viețuitoarele, natura, patria, istoria, jocurile copilăriei, jocul, poezia numărătoare, poezia socială.

Viețuitoarele

Pentru modul în care abordează viețuitoarele, Arghezi este unic în literatura română. El ne invita să ne aplecăm cu sensibilitate privirile asupra micilor viețuitoare: furnici, cărăbuși, albine, lăcuste, graieri, buburuze etc. Pentru a face paralela între omul văzut în diferite ipostaze: copil, tânăr și în cele din urmă matur.

Pornit dintr-o frământare lăuntrică, versul lui Tudor Arghezi a dus povara sfâșietoare a întrebărilor despre om și divinitate până la lumina amăgitoare a stelelor și s-a întors vrăjit înapoi spre lumea fără egal a viețuitoarelor mărunte pe care le-a adunat de pe drumurile lor pribegite, închizându-le în cuvântul ocrotitor: “În cutia de sidef și altoi / Au venit podoabe noi, / Lăcuste, păianjeni, brotăcei. / Nu te speria de ei. / I-am încermenit în stihuri blajine, / Ca să te găsească pe tine…. ” (“Nu e”).

Cuvântul alunecător fuge din gândul poetului și se ascunde în întrebări cu sau fără răspuns. El așteaptă să aleagă din frumusețile ce-l înconjoară ce e mai gingaș, mai suav pentru a așeza noile bijuterii în cutia de lemn și altoi, unde-și păstrează comorile sufletului: “ E adevărat? Nu-i adevărat! / Gângăniile au cam întârziat, / Și cutia de lemn de altoi / S-a întors din drum înapoi, / Pe spinarea furnicilor / În hamul și hățul panglicilor.” (“Nu e”)

Caravana furnicilor aduce cutia magică de unde vor coborâ o mulțime de vietăți ce, prin stilul arghezian, își vor croi drum spre noi. Hamul și hățul sunt simboluri ale încercării de cuprindere a unei inefabile, greu de stăpânit prin cuvânt.

Tudor Arghezi trăiește drama cuvântului ca pe un chin al spiritualului. Având în vedere că suferințele mari nu se pot exprima și cuvântul se învăluie, astfel, în tăcerea atotcuprinzătoare:”Voie dă-mi să spânzur graiul / Și să-ți multumesc cu naiul. / Cântecul care mă doare / Frate-i cu tăcerea mare,… ” (“Colind”)

Poezia “Prada” esențializeză relația dintre lumea gâzelor și lumea gândurilor petului. Venirea gâzelor la geamul poetului este simultană cu un moment de meditație, stimulând actul creator artisctic: “Când incerc, pe dibuite, / Stihuri nemeșteșugite, / Vin la geamul meu inchis ,/ Ca din basme și din vis, / Toată noaptea cât veghez, / Până-n miez și după miez, / Valuri, ploi, ninsori de fluturi, / Purtând chivăre și scuturi, / Sumedenii de gângănii-…”

Contemplarea presupune o stare de veghe și precedă căutarea înfrigurată a expresivității cuvântului, căutarea ce se prelungește până târziu în noapte, idee exprimată de Arghezi printr-o construcție eliptică “până-n miez și după miez”. Locuțiunea adverbială “pe dibuite” , specifică limbajului popular, exprimă, subliniază nesiguranța în căutarea unor “stihuri nemeșteșugite”, necizelate artistic. Simplificarea intenționată a limbajului corespunde intrării într-un microunivers.

Defilarea , ca în zi de sărbătoare, a gâzelor e prezentată prin enumerație și prin metafore: valuri, ploi, ninsori de fluturi, iar aspectul de paradă militară este dată de substantivele chivăre, scuturi.

Momentul întâlnirii dintre cel ce le va dărui lumină, viață veșnică prin cuvânt și gâze este un moment solemn.

Hotarul dintre ficțiune și realitate poate fi simbolizat prin “geam”, unde fantezia poetului redimensionează frumusețile firii.

Gâzele personificate îl venerează pe poet, exteriorizându-și sentimentele prin gesturi evlavioase: “Și-n genunchi imi fac mătănii, / Mă cunosc și mi se-inchină / Că le dau din geam lumină”. (“Prada”)

Poetul se simte recompensat moral pentru toate împlinirile și neîmplinirile suferite: “În izbeliște și hulă, / Mângâiere mi-e destulă / Și mă simt în lumea lor / Sol, în loc de cerșetor.” (“Prada”). Stăpân al acestui mic univers al micilor viețuitoare poetul devine puternic. El se mulțumește cu răsplata mângâietoare a liniștii descoperită prin măruntele vietăți: “Între treptele de sus, / Pot să nu fiu, cum nici nu-s / Din împărăția mea , / Începută din perdea, / Fluturimea mă plătește / De dureri impărătește, / Cine poate să-mi dărâme / Slava de peste fărâme?” (“Prada”). În aceste versuri se evidențiază una dintre virtuțile morale importante pe care o presupune vocația artistică: smerenia în fața propriei izbânzi.

Tudor Arghezi stabilește o analogie metaforică între mulțimea și varietatea gâzelor și literele care se caută între ele pentru a se întrupa în cuvinte: “O chirilică răsare / Pe un punct de intrebare / Droaiele de alfabete / Și de litere schelete / Se târăsc pe geam alene, / Și jivina cu jivina / Sug bezmetica lumină.” (“Prada”)

Drumul gâzelor transformate în litere e lent, idee subliniată prin verbul “a se târî” și prin adverbul “alene”, așa cum și realizarea unei poezii presupune o îndelungată căutare.

Lumina simbolizează viața dăruită literelor, iar abecedarul – poezia însăși, cu semnele ei încifrate. Această lume salvată prin cuvânt rămâne cufundată în taină, gâzele asemănate cu stelele tac, poetul întrebându-se retoric ce poate alege și păstra în sufeltul său din frumusețea din afara lui: “Mii de mii și mii se sute / De-arătări nemaivăzute / Sunt străine între ele, / Ca și fragedele stele, / Ca și stelele de munte / Ce-are sufletul să invețe / Dintr-atâta frumusete?” (“Prada”).

Când cuvântul devine neîncăpător, neputând exprima gândirea și simțirea poetului, Arghezi recurge la culoare. Viziunea sa picturală este ilustrată în realizarea unor portrete miniaturale. Poetul rămâne extaziat în fața combinațiilor cromatice de pe aripa unui fluture: “Câtă mare cheltuială / De zmalț și de poleială! / Ce belșug și ce risipă / De comori intr-o aripă! / Ce-avuții intr-o paiață / Și-ntr-o scamă de mustață!” (“Prada”).

Uimirea și admirația trăite la o intensitate maximă sunt exprimate prin propoziții exclamative eliptice de predicat. Ideea că frumusețea izvorăște din ea însăși, multiplicându-se și sporindu-și misterul, e sugerată de substantivele “belșug, comori, avuții”, ce intră în relație de opoziție cu substantivul “risipă” care mărește puterea fascinatorie.

Frumusețea naturii nu este măsurabilă, este o revărsare tumultoasă până la risipirea ei în alte tipare. Limbajul ironic folosit paiață, scamă, mustață, este o expresie a adorării.

Privit dintr-o altă perspectivă același fluture își pierde aspectul diafan, chipul lui se încheagă din îngroșări de linii, căpătând o consistență metalică: “Ca o pajură de foc, / Fluturele din mijloc / E o pereche de paftale, / Admirată-n balamale / De cristal, o cataramă / Pentru plante și năframă.” (“Prada”) În aceste versuri, Arghezi găsește echivalențe plastice ale culorii.

Roșul indirect înfățișat prin comparația “ca o pajură de foc” frapează privirea ca și excesul ornamental rezultat dintr-un amestec cromatic neizbutit, marcat de epitetul bălțat: “E bălțat din catifele, / Zugrăvit cu inele, / Tighelite cu chenare / Albe, de mărgăritare.” (“Prada”)

Privirea argheziană înregistrează detalii, ca înt-un joc de oglinzi, realizând diferite imagini, cum este imaginea caricaturală a cărăbușului: “Un gândac / În manta cu comanac / E greoi și cam atârnă / Cu un corn în fruntea cârnă, / În dulamă și giubele / Lustruite ca de piele” (“Prada”)

Miniaturalul se transformă în grotesc. Mișcările gândacului sunt greoaie; el poartă povara veșmintelor scumpe bogat ornamentate. Spiritul pamfletar a lui Arghezi ne propune aici reversul frumuseții.

Neliniștit și nemulțumit parcă de aspect care întristează neobositul căutător descoperă lumea cazută în iarbă și metamorfozată în licurici. Portretul acestei gângănii prin comparații care evidențiază bucuria de a fi descoperit un asemenea miracol: “Ca un strop de rouă aprins, / Ce lucește în poiană? / Pentru gâze într-adins, / Să le-ndrume-n buruiană? / Ca o candelă de schit, / Care, strânsă-ntzr-o scânteie, / S-a desprins și a fugit / Pe o gaură de cheie?” (“Steaua-n iarbă”)

Este o îngemănare a purității absolute cu divinul, o coborâre în lumea de poveste pentru a-i cuprinde candoarea: “Ca o za de prin povești, / Descusută din pieptarul / Unei fete-mpărătești / Sau din dești mărgăritarul?” (“Steaua-n iarbă”)

Întrebări retorice punctează alergarea după o frumusețe ce iese din propriul tipar, poetul neîndrăznind să se apropie prea mult de toamnă, să nu dispară. Chiar și coloritul ei este unul deosebit și greu de definit este la granița dintre două culori, dar poartă însemnele lumii astrale: “E gângania cu stea / Albăstruie, stinsă-n verde / N-o atinge, pana mea, / Nici cu gândul, că se pierde.” (“Steaua-n iarbă”)

Dincolo de frumusețea care fascinează privirea, Tudor Arghezi surprinde în existența gâzelor zbaterea, truda pentru împlinirea menirii lor, lupta cu un destin nefast.

În poezia “Lumină lină” este înfățișată o albină al cărei zbor se frânge la o margine de drum. Este o poezie sub formă de monolog adresat, poetul folosind verbe și pronume personale la persoana a II-a, numărul singular.

În prima strofă a poeziei se realizează o opoziție între idealul albinei și sfârșitul ei tragic prin două verbe la modul gerunziu “zăcând” și ”dormind”, care exprimă suferința premergătoare morții și a odihnei ca recompensă după o zi de muncă istovitoare: “Cum te găsești, usoară zburătoare, / Zăcând aci, pe-o margine de drum, / Și nu dormind într-un polen de floare, / Învăluită-n aur și parfum?” (“Lumină lină”)

Sfârșitul vieții este simbolizat prin “marginea de drum”, iar viața este simbolizată prin “polenul de floare”.

Întrebării retorice din această strofă poetul îi dă răspuns: “Neascultând de vântul de la stup, / Te-ai aruncat în plasa verde-a zilei / Și darurile-acum, ale zambilei, / Puterile amorțite și le rup. / Voind să duci tezaurul de ceară, / Te prăbușiși din drumul cel înalt”. (“Lumină lină”)

Moartea este cauzată de imprudența albinei, care nesocotind un sfat înțelept și-a început drumul căutării cu orice risc.

Asumarea primejdiilor vieții este sugerată prin verbul “a se arunca”, ce intră în relație cu metafora “plasa verde-a zilei” simbolizând viața cu capcanele ei.

Admirația poetului din finalul poeziei nu lasă loc compasiunii, văzând moartea albinei ca pe ceva înălțător: “Cu aripa-n țărână și în vis, / Strânge la piept comoara ta deplină, / Cât te iubesc, frumoasa mea albină, / Că sarcina chemării te-a ucis!” (“Lumină lină”)

Titlul metaforic al acestei poezii nu se regăsește reluat sau explicat pe parcursul discursului liric. Această metaforă poate fi o definiție a micii zburătoare, ca o lumină ce dispare dintr-o dată.

Anumite teme și motive din volumul “Cuvinte portivite” sunt reluate și adâncite în volumele anterioare. Imaginea albinei este prezentată și în volumul “Prisaca”, scris la un interval de 27 ani față de volumul debut amintit.

Ca expresie a adorării, Arghezi o alintă pe albină cu diminutivul “fetică”. Poetul simte pentru viețuitoarele pline de har ce transformă nectarul în miere și ceară uimire și admirație .

Alegând un epitet personificator “ostenită”, îi reliefează trăsătura esențială, hărnicia: “Ce duh ai și ce putere / Să-mpletești ceară cu miere, / De la o floare din grădină / Ostenită de albină?” (“Fetica”)

Pentru denumirea celulei din fagure , poetul folosește termenul metaforic “ghioc”, cu scopul de a urmări și mai mult misterul.

Natura nu poate fi străbătută numai cu pasul, ea vorbește prin cântecul păsărilor, al greierilor, șoptește prin freamătul pădurii, deci trebuie și auzită pentru a-i dezlega misterul. Atent la vibrația diferitelor sunete, Arghezi percepe cântecul greierului ca un sunet greu de localizat dar cu o putere mare de propagare: “Adevărul este că nimic nu se localizează mai greu ca sunetul greierilor de noapte. E o voce fără situație, fără direcții. Ți se pare în același timp că e în zece locuri, în pământ și de jur împrejurul văzduhului tău. Toate sunetele au o localizare, în afară de greierașul universal și unanim. O sută de greieri în câmpie par o sută de mii de glasuri, care se frâng și se întind neîncetat, ca niște degete de sârmă și cleștar, cu câte zece falange, cutreierând pe dâra cârtițelor și printre tulpini”.

(T, Arghezi, “Cartea cu jucării”, Ed. T. Arghezi, București, 1993)

În operele marilor scriitori, greierele e simbolul neobositului cântăreț care își pierde vremea bucurându-se de viață, fără să i-a munca în serios. “Dar dacă tocmai aceasta” e munca lui? Să ne bucure cu cântecul lui, cu armonia, cu gingășia lui filigranată, dacă tocmai el este solul nopții de vară?

Arghezi îi realizează un portret plin de umor și simpatie, schițându-l parcă în joacă: „Sare parcă pe jăratic / Și-i și lung și e și lat / Capu-i pare retezat / Și, al naibi e simpatic” („Pui de greier”)

Văzut ca un personaj comic, greierele este îndrăgit mai ales atunci când nu-și pune în valoare vocația de cântăreț; „Tânăra caricatură / E-mbrăcată ca-n nădragi, / Și toți frații lui mi-s dragi, / Numai dacă tac din gură.” („Pui de greier”)

Discursul liric din poezia „Greierele” reprezintă o confesiune a poetului determinată de prezența supărătoare a greierului în odaia sa: „A-nceput un greiere / Casa să cutreiere / Șuieră / Și fluieră / Și să dormi nu te mai lasă, / Parcă ar fi la el acasă.”

Indignat, poetul se adresează unui interlocutor imaginar pentru a-i căștiga acestuia compasiunea: „Ai vazut nerușinare? / Sâmbătă, amiaza mare, / Fără nici-o-nștiințare, / A venit, s-a instalat / Și s-a pus și pe cântat.” („Greierele”)

Zbuciumul lăuntric al celui deranjat este prezentat în contrast cu atitudinea indiferentă a greierului care-și vede de cântat în continuare, fără să-i pese de nimeni.

Ca să-și justifice indignarea, poetul spune despre cântecul greierului că e lipsit de armonie apelând la o scenă de analogii cu alte sunete: „Ori că zgârâie pe scripcă, / Ori că râcâie pe șipcă / …Sau că-ngână pe departe / Pila-n ciob de sticle sparte, ” („Greierele”)

Indignării stimulate de la începutul poeziei, căci poetul nu este cu adevărat indignat, ci înduioșat de mica făptură, îi corespunde în final compătimirea pentru „făptura umilă” a nefericitului cântăreț care este alungat. „Să-l omor că de ce cântă? / Gândul ăsta mă înspăimântă!” („Greierele”)

Cântecul greierului rămâne în viziunea lui Arghezi una dintre misterioasele manifestări ale naturii greu de descifrat: „Graiul lui e de-așa fel / Că-l pricep ai lui și el.” („Greierele”)

Apropierea sufletească a poetului față de lumea gâzelor este atât de puternică, mergând până la identificare, așa cum apare în poezia „Păianjenul”.

Definit metaforic „o roată de mătase și lumină”, păianjenul se înrudește spiritual cu poetul, având același destin: „A fost vecini de zări să fim, / Împărăția lui de două șchioape / Bate-n fiori de aur și de ape, / În dreptu-mpărăției mele, / Urzită de-a crucișul din firele cu stele.” („Păianjenul”)

Capacitatea de a făuri frumosul este elementul comun ce justifică acestă apropiere spirituală. Existența amândoura primește influența benefică a astrului selenar a cărui lumină descătușează lumina interioară lăsând la iveală țesătura, borangicul:„Aceeași lună nouă / Ne sparge borangicul din plasele-amândouă, / Și-acelși vănt le sfâșie împreună,/ Pe nopțile de viscol fără lună.”(„Păianjenul”)

Gândurile și sentimentele prinse în urzeala limbajului poetic sunt asemenea țesăturii atât de fine făurite de păianjen. Cei doi caută cu înverșunare și încrâncenare esența care să-i definească, opera lor fiind pândită de neștiute primejdii. Verbele „sparge”, „sfâșie” sugerează o acțiune distructivă a factorilor din afară, asupra lumii lăuntrice, forța devastatoare a destinului.

Menirea poetului este de a căuta mereu, de a-și purta cu demnitate suferința cauzată de imposibilitatea exprimării simțirii și gândirii, de a o lua mereu de la capăt, așa cum face păianjenul împletind tainic adăpostul efemer: „Mereu și neîntrerupt, ca-ntâia oară, / Compasul chibziuește și măsoară, / Reîncepând de la obârși chinul / De-a împlini ce sfarămă destinul.” („Păianjenul”)

Arghezi vede poetul ca pe un culegător de semne, care alege câte puțin din toate, realizând o plămadă pe care o toarnă apoi în cuvinte. Un poet trebuie să fie temerar deopotrivă, să urce pe treptele luminii cu destulă cutezanță, dar fără infatuare.

Veșnic nemulțumit de ce a așternut pe hârtie, Arghezi se întoarce spre sine dojenitor și spada gândului sparge învelișul altor cuvinte căutându-le miezul ascuns.

Natura

Natura este matricea din care s-a dezvoltat umanitatea , din care își trage forțele, dar căreia, în același timp, prin legile morale, religioase și sociale i se opune și cu care de la început a avut raporturi complexe, ce s-au reflectat în mod deosebit inevitabil în toate ipostazele vieții sale spirituale.

Deoarece natura reprezintă una dintre datele fundamentale ale existenței omului, ea nu a putut să lipsească din nici una din creații. Elementele naturii expuse în poezii au devenit simple sintagme ale limbajului poetic.

În poezia românească, natura joacă un rol important. Arghezi vedea natura ca pe o manifestare a divinului, prezent în maiestatea muntelui ca și miracol miniatural al “boabei și a fărâmei”.

În poezia românească sunt abordate mai multe teme, printre acestea temele corelative primavară-toamnă.

Poeții par să identifice mai adesea primăvara cu copilăria și tinerețea și să o vadă în culori pastelate și mișcări grațioase.

Șirul poeților care evocă cu predilecție anotimpul pare lung, iar tonalitățile folosite de ei sunt dintre cele mai variate; de la moartea florilor și a vietăților până la lumina exuberantă din “Vânt de toamnă” de Tudor Arghezi.

Vara și iarna sunt și ele bine reprezentate în poezia ce are drept obiect natura. Iarna poate și ea să stârnească admirația, ori își face jocuri copilărești prin mesteșugite metafore “Iarna blajină” de Tudor Arghezi.

Poezia “Vânt de toamnă” , apare în volumul “Cuvinte potrivite”, 1927. Este poezia care nu descrie natura, ci traduce un imn închinat lumii ce simbolizează, în același timp puritatea, rodnicia, maternitatea și fecioria totodată, o celebrare a “copilăriei sufletești”.

De observat sunt imaginile care asociază vegetalul cu mineralul și imaginile naturale cu cele de mâna omului, ca și metafore frapante, extrem de sugestive prin caracterul lor surprinzător.

Vocabularul poetic specific arghezian, format din cuvinte curente sau populare: “găleată, grumaz, prunc, mâțe”, fac să iasă în evidență neologismele.

“Iarna blajină” a apărut în volumul “Versuri “din 1963, cu titlul “Din abecedar”; abia începând cu ediția din anul 1940 a volumului, primește titlul de “Iarna blajină”.

De remarcat “tehnica atât de extinsă în arta miniaturistică argheziană de a reliefa anumite însușiri fizice ale ființelor prin metafore ce denumesc elemente din mediul de viață uman”, dar și felul în care “înainte de a se juca imaginând el însuși universuri, poetul caută și descoperă jocul în chiar spectacolul lumii contemplate ce pare regizat de o fantezie ridicată la scară cosmică”.

Atmosfera ludică este susținută și de variația liberă a dimensiunii sferelor și a măsurii versurilor, ca și utilizarea enumerărilor și a rimei împerechiate, care amintesc de ritmica numărătorilor de copii.

Poezia patriotică

Tudor Arghezi abordează și tema patriotică în scrierile sale. Printre lucrările cu această temă se enumeră: “Întoarcerea la bază”, “Hora Unirii”, “Bună dimineața, primăvară!”, “Cucul”, “Mamă țară”, “Recunoștință”. Aceste poezii reiau cu o expresie alegorică idea mai veche din “Belșug” și “Flautul descântat”. Imaginea partiei este asociată aici cu imaginea naturii întinerite.

În stilul său grandios și cu un ton sărbătoresc, asemenea lui Vasile Alecsandri și Tudor Arghezi abordează țara ”din răspântii verzi” este îmbrăcată în cămașă de in și borangic, tivită “cu chenare de iederă și spic”, la poale cu “văpăi și garoafe”, “boance și crăițe”.

În viziunea lui Arghezi patria este un eden cu o natură fabuloasă unde spicul grâului este “cât cocoșii”, în ape cresc crapii “cât berbecii” și piersicile sunt “cât dovlecii”.

“Poezia lui e cronică inefabilă a sufletului românesc și a destinului nostru dramatic proiectat în timp; cetitorul se înfioară parcurgându-i paginile ca un tulburător colocviu cu sine însuși, cu țara cea de ieri, de azi, de totdeauna”.

(A. E. Baconsky)

Poezia istorică

Ca și alți poeți români și Tudor Arghezi abordează tematica istorică în opera sa. În poezia “Testament”, Arghezi recomandă urmașilor cartea de poeme nu numai ca o treaptă într-un urcuș biologic: “Așeaz-o cu credință căpătâi, / Ea e hristovul vostru cel dintâi.” Diaconul Iakint e trist pentru că: “Trupu-i bălan de osândit / Cu pravila s-a răzvrătit” (“Mâhniri”). În “Belșug” – “ e o tăcere de început de leat”.

“Flautul descântat”, scris în 1940, este o parabolă istorică cu aspect lingvistic de fabulă. Ciobanul Ion, cântăreț cu un talent deosebit la fluier, chemat la palatul domnesc, meditează asupra condiției lui umane: “Când te gândesc mai marii nu-i semn bun, / Mai bine-mi dă o pungă de tutun / Și un amar ori un chibrit, / Și-aș fi și eu mai mulțumit.”

Într-o însemnare din 1941, declară:”Noi moștenim acest tărâm / De la măritul împarat din Râm”; în 1945, ne-a lasat o “Inscipție” pe un steag “Din viscol, uragane și furtuni / Rămâne viu crâmpeiul de mătase”, în ciclul “Frunze” găsim: “E carte copiată de pe diac / Și scrisă-n aburi și vopsele, / Garoafe, păpădii și flori de mac / Într-un chenar de mușețele.”

În “Vodă-Țepeș”, din volumul “Cuvinte potrivite”, porteretul lui Vodă e “lucrat din cerneluri crude / Vodă gânditorul / La curățirea lumii-i hotărât”, semănând mai mult a pamflet simbolic.

În “Ritmuri” din 1966 există o “Baladă a Unirii” în care autorul vorbește de toate provinciile românești. Iar în “Noaptea” din1967 este evocată originea, vechimea noastră latină. (“Latium”)

Jocurile copilăriei

“Jocurile preferate ale lui Arghezi au drept obiect literele și animalele. Fie că se joacă cu alfabetul ori cu măruntele jivine casnice, ori cu copiii săi, poetul revine, prin intermediul expresiei fericite, în micul paradis domestic. Aici totul este fără rest, împlinit. Jocul este singura legătură cu eternitatea pe care și-o îngăduie viziunea poetică argheziană.”

(Nicolae Balotă)

Poezia este un joc nevinovat cu “scame, ațe și nimicuri” spune autorul într-o jovială postfață la volumul “Ritmuri” (1966). E chipul bonom arghezian de a trezi îndoiala față de gravitatea simulată, tiranică a literaturii de profesie “măreț, confuz și vag.” (“Monopol”)

Venerația pentru mamă se asociază intim, în opera argheziană, cu un adevărat cult al copilului. Nu încape discuție că Tudor Arghezi este cel mai mare scriitor al copiilor ( pentru și mai ales despre copii ) din literatura română.

Scrieri care la orice vârstă “procură desfătări reînoite” cu fiecare lectură: “Țara piticilor”, “Ghicitoare”, o parte din “Oda Maicii Domnului”, “Cântec de adormit Mitzura”, “Facerea lumii”, “Cartea cu jucării”.

Unele poeme “Cinci pisici”, “Joc de creion” par a fi scrise pentru copii, dar ca și “Cartea cu jucării” și “Prisaca” , încântă ochiul matur prin capacitatea de invenție poetică. Aceste versuri alcătuiesc o viziune umorească a universului: copilărie, basm, fabulă, dar e suficient ca poetul să întoarcă într-un anumit fel versul muzical și sărbătoresc pentru ca aceste jocuri să schimbe direcția privirii noastre.

“Cartea cu jucării” constituie un cald elogiu adus copilăriei, văzută ca o vârstă a candorii, purității și a deplinei libertăți ludice. Este o “creație despre copii, notându-se cu știutul umor plastic aspectele lumii infantile, posibile în sine; limbaj special, logică a absurdului, curiozitate.” (G. Călinescu,” Istoria literaturii române de la origini până în prezent”, București, 1982, pag. 819)

“Cartea cu jucării”, este un basm al copilăriei cum nu sunt multe în literatură română și universală.

Povestind copilăria Mitzurei și a lui Baruțu, poetul povestește implicit un vis- visul propriei copilării, împlinit. Răzbunându-și parcă amintirea anilor copilăriei, “tătuțu” încearcă să facă cât mai plăcută copilăria Mitzurei și a lui Baruțu.

Ne este prezentat entuziasmul și bucuria cu care este așteptat primul copil. Părinții pregătesc o cameră specială pentru el, cumpără “rufărie fără sex”, “tătuțu” se apucă să vopsească un dulap destinat camerei copiilor.

Când înâiul născut se ivește, fericitul părinte rămâne “pironit lângă ea două săptămâni.” Orice ar face copiii pe “tătuțul” îl încântă.

De pildă, Arghezi povestește cum a scos Baruțu limba la două cucoane și a “scuipat” un domn, cum acesta a spart o oglindă mare și a vrut s-o lipească la loc cu salivă, cum un lacom de mâncare a răsturnat un castron de supă bătută cu ouă peste costumul nou al “tătuțului” și “capotul de mătase al tâlharii”, umblând în dulap, l-au prăvălit peste ei.

În ciuda năzbâtiilor, neastâmpărații drăcușori rareori sunt pedepsiți de “tătuțul” lor. Chiar și când acest lucru se întâmplă este mai mult simbolic, prin timitere la colț și mai ales prin “ciupit”. Spre deosebire de măicuța, căreia “îi scapă câte o vorbă urâtă, când câte o palmă peste mâinile copiilor”, tătuțu zice “că nu trebuie să lovești obrazul, pentru că e sfânt și nici mâinile pentru că mângâie obrazul”.

Primii pași ai copiilor spre drumul cunoașterii sunt urmăriți cu deosebită atenție în “Cartea cu jucării”. Baruțu reia, la nivelul său lupta cu necunoscutul a tatălui, și ca și el, suferă eșecuri “în loc să dea de vioară cu mâna, a dat cu fruntea și cu nasul de parchet”.

“Cartea cu jucării” este o operă care va transmite și generațiilor viitoare viziunea unei copilării de paradis.

Ciclul “Stihuri pentru copii” (“Versuri pentru copii”) ce apare în 1936 povestește savuros, apelând la imagini din lumea copilului, facerea lumii, iar în cursul anului 1940, apar în fiecare număr din “Revista Fundațiilor”, “Transcieri în și din abecedar”, versuri originale pentru copii și transpuneri din La Fontaine.

Atmosfera acestui moment a făcut să ia naștere ciclul “Hore”. Ca întreaga literatură argheziană, “Hore” atestă o intenție polemică. Goanei după căpătuire, isteriei carieriste, tuturor formelor de viață, poetul le opune viața ca “Joc”.

“Horele” sunt o pledoarie grațioasă pentru arta înțeleasă ca joc, în cuprinsul lor constituindu-se o viziune estetizată a ezistenței.

În “Hore” , Tudor Arghezi, prefăcându-se a-și însuși accepția a jocului, prezentându-l ca pe o activitate inutilă, insinuează idea că jocul prin absurditatea lui este “cea mai de folos a omului zăbavă” cum spune cronicarul.

G. Călinescu analizează “Horele” în “Istoria literaturii române” ca fiind un fel de stigături, de “chiuitiri populare”. Luând ca în atâtea poezii precedente, sufletul de copil, poetul își comunică spontan impresiile despre realitatea din jur. Din “Hore” se desprind apariții burlești, poetul prezentând jocul comic, clovreria.

Fantezia operează prin analogie cu viața, se crează un fel de vis. Imaginile apar simplificate, strâmbe, ele nu respectă realitatea, o modifică după cerințele fanteziei incitate. Transmit atitudinea scriitorului față de fenomene.

Găsim în “Hore”, într-o sinteză concentrată la extreme, esența viziunii argheziene asupra vieții. Cei doi poli ai sensibilității poetului sunt în literatura sa din deceniul al patrulea, receptivitatea în fața frumuseților splendide și umile ale firii, mai cu seamă în fața celor din urmă și onoarea de antinatural, de degradat și contrafăcut. Exprimat sintetic în “Hora lui Esop”, “Hora în bătătură”, “Hora în gărdină”, “Hora de șoareci”, sentimentul naturii își are corespondent- am văzut în majoritatea “Versurilor de seară” și “Buruienilor”, în numeroase poeme în proză din “Ce-ai cu mine vântule?” și dintre cele rămase în periodice; “Horele” celelalte sunt un fel de colorate ca ale poeziei satirice, în special “Țara lui Pierde-Vară” numită și “Țara lui Kuty”- e arătată sub toate înfățișările ei neacceptabile”. (Dumitru Micu- “Opera lui Tudor Arghezi”)

În “Cântec de adormit Mitzura” poezia este un fel de rugăciune în care i se cere lui Dumnezeu, anticipând viitorul artistic al fiicei sale: “Și mai dă-i , Doamne, vopsele / Și hârtie chinezească, / Pentru ca, mânjind cu ele, / Slova ta s-o smângălească”.

Aceste criterii a lui Tudor Arghezi completează minunata imagine a copilăriei din interiorul familiei argheziene.

Jocul

“Aduceți-ne , copii, din jocul vostru,

Din pământ și din nisipuri cristale noi”.

(Tudor Arghezi-“Manual de morală practică”)

În poezia “Abece” -apărută în “Scrieri”, la ciclul copilărești, Tudor Arghezi înfățișează crearea lumii ca pe o joacă divină. La fel cum Dumnezeu a realizat tot ce există, așa și copilul realizează figurine noi din noroi; creația reprezentând un joc ce implică truda.

Reprezentându-și creația, viața ca un joc, Arghezi pune în viziune o nuanță de maliție fără sesizarea căreia nu îi vom percepe cu adevărat sensul.

Poetul vede jocul ca pe ceva original ce implică numai creativitate, iar plăcerea creativității nu o au decât copiii și Dumnezeu.

În “Hore”, Arghezi vede jocul ca pe o pierdere plăcută de vreme. Tot din “Hore” se desprind apariții burlești, poetul profesând jocul comic, clovneria. Rezultatul este un umor al absurdului a cărui tehnică o descrie Ovid. S. Crohmălniceanu în monografia sa, arătând că “diferitele construcții mintale, pe care le face copilul, pleacă de la niște ipoteze imaginare, dar urmăresc ulterior o logică a lor, răsturnată, însă stringent. Fantezia operează prin analogie cu viața, executând un gen de caricatură, prin ricoșeu, a acestuia”.

Jocul este pentru poet nu numai o posibilitate de a ajunge pe tărâmul de vis al copilăriei, ci o pătrundere în esența poeziei.

Astfel aflăm că jocul cel mai frumos al tuturor vârstelor este jocul de-a poezia prin care poetul ne lasă un mesaj peste timp despre tot ce-a zidit în sufletele noastre, căutând adevăratele bucurii ale copilăriei.

Poezia numărătoare

La Arghezi ieșirea cuvântului în lume se face sub formă încifrată, iar actul scrierii este înfățișat ca un joc de copil care își puse la încercare imaginația mâzgălind cu creta. Reprezentativ acestui gen sunt poeziile: “Zece mâțe”, “Zece căței”, “Zece Harapi”, din volumul “Cartea mea frumoasă”, unde poetul face ca munca școlarului să fie mai ușoară atunci când trebuie să învețe să numere sau să facă operații cu numere.

Versurile poeziilor numărătoare sunt accesibile copiilor și au o paletă largă imaginistică adecvată, realizată chiar de fiica poetului Mitzura Arghezi.

Arghezi a știut să aducă prin aceste poezii numărătoare, în câmpul auditiv și vizual al micului școlar un univers tematic accesibil și variat.

Poetul face o invitație copiilor la studiu prin joc, poezie și culoare.

Poezia socială

Această temă o găsim în scrierile lui Tudor Arghezi, în viața văzută de el în postura de tată și recomandată fiului în “Testament”.

Analizând poezia “Testament”, încă din 1927, Ștefan Munteanu avea să precizeze tema, motivele de inspirație ale autorului, valoarea artistică a operei și sensurile adânci ale acesteia; “Creația poetului este singura zestre lăsată de el urmașilor. Ea este în același timp un punct fiind și un început, o primă treaptă în urma căreia se așterne un lung trecut de trudă și suferință. Față de această istorie a durerii multiseculare, creația poetică reprezintă clipa așteptată a împlinirii. Ea este sublimarea prin artă a muncii și umilinții îndurate de generații de țărani care l-au precedat. Este ieșirea la lumină din negura trecutului, cu îndrăzneală și îndârjire; este expresia unui gest de răzbunare, mocnind demult și izbucnind acum în slova de foc a poeziei. Înțelesul ei adânc, născut din osândă și veche mânie, scapă însă insului comun, neștiutor și nedesprins să tălmăcească ceea ce se ascunde în adâncurile ei.”

Încă din primele versuri, poetul își exrimă direct idea sa testamentară.

Ca fiecare poet român, Tudor Arghezi ne-a lasat drept “testament” o carte și un îndemn: “Citește fiule cartea mea, urcă treptele ei, primește îndemnurile mele, primite de la mine de la străbunii mei și vei deveni mai drept, mai cinstit, mai harnic și vei înțelege că: Puterea se adună / Din toți mici împreună! / Iar când muncești, muncești tăcând și nu te laudă cu ce faci”.

Cartea aici are simbolul legăturii dintre generații, al civilizației, construind cuvântul cheie în jurul căruia se organizează toate celelalte idei. Cartea este în legătură directă cu sudoarea muncii străbunilor, prin “gropi adânci, râpi secuite” pe brânci.

Prin cuvântul “fiule”, poetul înțelege colectivitatea. Termenii ca: “străbunii”, “osemintele vărsate-n mine”, “bătrânii” etc. sugerează decadența în plan istoric.

Stihul arghezian este alcătuit din cuvinte monosilabice “prin râpi și gropi” acestea sugerând truda și efortul. Efortul chinuitor mai este subliniat și de expresia “știute de bătrânii mei pe brânci”.

Cartea reprezintă o treaptă spre urcuș “Și care, tânăr, să le urci te-așteaptă / Cartea mea-i fiule o treaptă”. Pentru a mării gradul de expresivitate, Arghezi folosește cuvinte ca: “slovă”,” sapă”, “hrisov”, “grai”, “brazdă”, “rob”, “a istovi” etc. În poezie există doar un singur neologism: “obscur”. Astfel, cartea reprezintă hrisovul cel dintâi care trebuie așezat la căpătâi.

Versurile care semnifică marile mutații ale civilizației sunt de o mare expresivitate datorită schimbării instrumentelor de muncă și anume: “sapa-n condei și brazda-n călimară”, printr-un proces îndelung și greu ” Bătrânii-au adunat, printre plăvani, / Sudoarea muncii sutelor de ani ”. Din cuvintele comune adunate din graiul cu îndemnuri pentru vite, Arghezi spune că a făcut “Cuvinte potrivite” pe care le-a prefăcut în versuri și icoane. Cartea reprezintă o răzbunare care se întoarce întotdeauna ca un bici sub forma artei, “a cuvintelor” izbăvind de suferință destinul unui popor, al unei colectivități.

Tudor Arghezi își definește propria creație ca fiind “slova de foc și slova făurită”, adică inspirația, munca, elaborarea dar și migala.

Capitolul al III-lea

Folosirea textelor din opera lui Tudor Arghezi în lecțiile de limba și literatura română

III.1. Caracteristicile literaturii pentru copii scrise de Tudor Arghezi

Tudor Arghezi este cel mai de seamă artist contemporan al “cuvântului”. La el versul curge firesc și viguros, iar tehnica prozodică este desăvârșită.

În volumele precum “Cărticică de seară” (1935), “Hore” (1939) domină idea versului liber astfel este evidentă intenția poetului de a diminua și de a nu respecta forma tradițională în versificație.

Originalitatea lui Arghezi se vede și în rimă. Rimele lui sunt organic integrate în natura versurilor, astfel cuvintele de la sfârșitul versurilor sunt precum toate celelalte expresii folosite în procesul creației.

Deși cu unele tendințe de mediocrizare a propriei arte, versurile lui au manifestat față de rimă un interes evident, ca și față de celelalte elemente de versificație. Cuvintele din finalul versurilor concentrează asupra lor cea mai mare pondere în exprimarea ideilor, conferind astfel rimei o valoare estetică de prim ordin în structura versurilor.

Rima întâlnită în poeziile lui Tudor Arghezi este împerecheată și bogată. De pildă în poezia “O furnică” adjective / verbe; pronumele nehotărât “ceva”; conjuncția “căci”, substantivul “crăci”; verbe / substantive, verb / locuțiune adverbială; verbul “trebuia” .

Datorită limbajului folosit, unele poezii ale lui Tudor Arghezi sunt accesibile copiilor. Pentru a fi pe înțelesul copiilor, poetul simplifică intenționat limbajul. Simplitatea, expresivitatea limbii și a stilului le dezvoltă copiilor capacități verbale, intelectuale,caracter și trăsături de voință.

Poetul folosește o gamă largă de procedee artistice menite să facă proza și poezia mai ușor de receptat de către copii.

Prin folosirea frecventă a diminutivelor, limbajul este apropiat universului copilăriei (ex. Dănuț, cățel, brotăcel etc.)

În funcție de necesitatea de exprimare a ideii, vom întâlni în poeziile lui Arghezi o masură ce variază între șase și opt silabe, rima este imperecheată, iar ritmul este variat.

Tudor Arghezi abordează în poeziile pentru copii un ton cald, îngăduitor și nuanțat.

“Nu vrei, tată, să-ți arăt

Cum iei drumul îndărăt?

………………………………..

Unde dormi, aici, departe?

Într-o pagină de carte?” („O furnică”)

Accesibilitatea versurilor este dată și de tematica folosită de scriitor.

Poeziile despre viețuitoare și natură sunt cele mai îndrăgite de copii. Aceștia regăsesc în lumea gâzelor, animalelor, păsărilor și a plantelor aspecte ale existenței proprii, jocurile preferate, preocupările cotidiene, grijile și satisfacțiile caracteristice vârstei.

Poeziile lui Arghezi au rol instructiv, deoacrece după citire, copiii dobândesc noțiuni de cunoaștere a mediului.

O mare caracteristică a literaturii pentru copii a lui Tudor Arghezi este: hazul.

Putem vedea în poezia „Zdreanță” cum imaginile se aglomerează cu mult umor:

„Are însă o ureche

De pungaș fără pereche.”

Autorul folosește și un ton amuzant:

„Dă târcoale la coteț,

Ciufulit și-așa lăieț.”

Finalul este amuzant și neașteptat deoarece descoperim motivarea lui Zdreanță dupa ce „a îmbucat” oul fierbinte:

„Zice Zdreanță în gândul lui:

S-a făcut a dracului!”

Arghezi adaugă în poeziile sale o notă de umor, generată de sugerarea impresiei de joc:

„Avea fuste și manta

Tăiate din catifea

Și pieptar cu solzi de țiplă,

Căptușit c-un fel de sticlă” („O lăcustă”)

În poezia „Pui de greier” vom descoperi cum poetul a realizat un portret plin de umor al greierului:

„Sare parcă pe jăratic

Și-i și lung și e și lat.

Capu-i pare retezat

Și, al naibii, e simpatic,…”

Creațiile lui Arghezi au o atitudine moralizatoare care este benefică copiilor.

Rolul educativ al poeziilor „Tâlharul pedepsit”, „Zdreanță” etc. contribuie la formarea micilor cititori în spiritul unor virtuți alese cum ar fi: adevărul, curajul, cinstea.

Pentru a crea o atmosfera familială, caldă, poetul recurge la formele populare ale cuvintelor și ale expresiilor, ca: „vrei”, „iei drumul îndărăt”, „va să zică”, „o lipsi”, „să…pui”, „o să vie”, „te-ai lămurit”, „ai” etc.

În caracterul popular al limbii argheziene vom descoperi aspecte regionale din Moldova sau din Oltenia.

Influența populară asupra lexicului arghezian se reflectă în modul de întrebuințare al pronumelor, prepozițiilor, numeralelor. Putem observa cu ușurință că expresiile din vorbirea zilnică sunt scrise în forma în care se rostesc:

„Te-am văzuteră câteștrei.” („Sici,bei”)

„Și-n fiecarele din noi.”(„Răzbunare”)

Câteva exemple cu modul în care Tudor Arghezi utilizează limba populară:

„O păreche de bocanci”. („Țara piticilor”)

„E-o păreche de paftale”. („Prada”)

Vom întâlni în mod frecvent în scrierile sale și în special în versuri, regionalisme. Poetul consideră că acești termeni sunt mai expresivi. De această dată poetul nu se rezumă doar la limbajul dintr-o anumită regiune a țării, ci folosește regionalisme din toate graiurile românesti. Câteva exemple:

“Nea de măghiran” (“Miere și ceară”)

“Grâu, păpușoi, săcară, mei și orz” (“Belșug”)

În versurile lui Tudor Arghezi figurează un însemnat fond lexical, care exprimă o mare forță artistică, o latură importantă a personalității- gingășia, delicatețea sufletească.

Prin următoarele expresii: “ușoară zburătoare”, “ tezaurul de ceară”, “ cu aripa în țărână și în vis”, “ polen de floare”, “frumoasa mea albină”, “darurile-acum ale zambilei” , vom observa un univers moral-artistic care este diferit de ce am mai întâlnit în scrierile lui Arghezi.

Poetul gândește metaforic prin imagini care produc o puternică impresie asupra cititorilor. Prin caracterul lor, metaforele, sugerează concretețea realității imaginate de poet și desprinsă din poezie. Forța imaginației poetului, puterea sa de sugerare și potențarea aspectelor de viață prin metafore îl situează pe Arghezi printre marii artiști ai cuvântului în arta peisagistică.

În cadrul mijoalacelor folosite de poet, un loc important îl deține metafora.

“Fetele, albinele

Au furat sulfinele,

Țărână de soare,

De pe flori ușoare,

Pulberea de lună

De pe mătrăgună,

Scrumul de șofran,

Nea de măghiran,

De pe izma-creață,

Broboane de ceață,

Lână de tămâie

Și smirnă, molâie

Soiuri de lumină-

Făcută făină.” (“Miere și ceară”)

“Pietrișul roșu, boabe, al grădinii,

Îi sunt, bătuți și risipiți, ciorchinii.

Plocate grele se urzesc treptat

În care frunzele s-au îngropat.

Și-n fluierul de sticlă al cintezii

Se joacă mâțele cu iezii. ” (“Vânt de toamnă”)

În poezia “Prada”, metaforele domină întregul tablou. Din ele se constituie imaginea întreagă a năvalei “valurilor”, “ninsorilor”, “ploilor” de fluturi, precum și a unei mari mulțimi de vietăți.

Câteva fragmente din poezie:

“…Valuri, ploi, ninsori de fluturi,

Purtând chivăre și scuturi,

…………………………………………..

Una-n văluri de miresă,

Are pasul de crăiasă,

E albastră și frumoasă,

Scrum de umbră somnoroasă,

Și-i subțire, din tipare,

Ca un fum și ca o boare.

Străveziu-i borangic

S-a urzit în Carul Mic,

…………………………………….

E-o păreche de paftale,

Aninată-n balamale

De cristal, o cataramă

Pentru plete și năframă.

E bălțat din catifele,

Zugrăvite cu inele,

Tighelite cu chenare

Albe, de mărgăritare.”

În poezia “O lăcustă”, metaforele utilizate de poet redau înfățișarea unei insecte:

“Mi-a umblat în păpădie

O goangă cu pălărie

Și cămașe stacojie.

Avea fuste și manta

Tăiate din catifea.

Și pieptar cu solzi de țiplă,

Căptușit c-un fel de sticlă.

Domnișoarei cu trei rochii-i

Lăcrimau rubine ochii.”

Metaforele utilizate relevă aceeași viziune poetică, același univers din care se inspiră poetul în selectarea elemetelor din viață, prin care exprimă indirect, mult mai colorat și mai viu decât prin expresia directă,varietatea infinită a aspectelor fizice ale acestor insecte.

În lirica lui Tudor Arghezi, metaforele dispun de mari potențe artistice. Prezența acestora lângă determinante sporește în mare măsură conținutul imaginii, puterea ei sensibilizatoare, evocatoare.

Multe din poeziile lui Arghezi sunt dominate de o viziune cosmică. Bogăția elementelor cosmice din creația lui face ca acești termeni să constituie unul dintre cele mai însemnate sectoare ale limbajului poetic arghezian.

Cerul uneori exprimat figurativ prin “cript a nopții”, “bolțile albastre”, “vastul tezaur” sugereză infinitul spre care aspiră poetul admirându-l pentru sublimul lui.

“…………….. Cerul

O dogoare și-o sărută. ” (“Creion”)

“Cerul tău și nesfârșitul.” (“Cântec de adormit Mitzura”)

“Și oamenii din ceruri beți

Se leagănă-n stihare de profeți.” (“Vânt de toamnă”)

Luna este un element cosmic des întâlnit în creația poetului, servindu-i pentru zugrăvirea plastică a configurației bolții albastre.

“Luna umblă printre case…

Fiecare-i lună plină.

Noi ne ducem printre luni…

Și atunci bătu și luna.” (“Creion”)

Cu ajutorul stelelor scriitorul realizează cele mai frumoase imagini din lirica sa. Atunci când nu apar ca nume propriu, stelele sunt sugerate de diferite figurații poetice cum ar fi: “toată iarba de pe cer”, “nalt candlabru”, “albastru rău din cer”, “strajă de hotar”, “mărțișoare” etc.

Uneori în tablourile despre natură întâlnim elemente de decor:

“Albăstruie, stinsă-n verde.” (“Steaua-n iarbă”)

Mulțimea expresiilor ce denumesc elemente cosmice, cu o pondere atât de mare în strucura lexicului arghezian, participă în mod hotărâtor la definirea profilului estetic al poetului.

Universul poetic arghezian este populat și de numeroase vietăți, de la cele mari până la cele mici și gigașe viețuitoare. Astfel: furnicile,lăcustele, mățele, peștele, oile, cerbii, berbecii, ciocărliile, iezii, ciorile, măgarul, brotăceii, caprele, ariciul, câinii, graurii, cărăbușii, albinele, mierlele, porumbeii, vacile, păienjenii, elefanții, viespii, bivolițele devin pentru poet un bogat material folosit pentru descrierea unui univers mărunt, familial ori ca elemente de comparare cu anumite realități sociale.

Caracterul simbolic constituie una din trăsăturile fundamentale ale limbajului poetic arghezian.

Cuvintele ce denumesc obiecte comune, noțiuni de relief terestru, păsări, animale, materiale prețioase, elemente cosmice au un caracter simbolic, sugerând gândurile poetului, viziunea sa asupra vieții, precum și stări sufletești ale poetului în momentul creației.

De exemplu:

Pliscul-simbolizează idealul moral care ține de poet;

Cântecul- are înțelesuri mai complexe simbolizează stări morale cu caracter mistic;

Lacătul, cheia, zăvorul- simbolizează neputința sau putința poetului în a învinge greutățile vieții;

Lumina- simbolizează văzduhul, ambiție deșartă, zorii lumii viitoare, puritate morală.

Simbolica argheziană constituie unul dintre cele mai importante capitole ale artei poetului cuvintelor potrivite.

Genialitatea scriitorului este reflectată de arta lui Tudor Arghezi.

III.2. Modalități de folosire a operei lui Tudor Arghezi la clasele a III-a și a IV-a

Opera lui Tudor Arghezi constituie o moștenire impresionantă și de mare valoare. Unele povestiri și poezii ale lui pot fi predate cu ușurință la clasele a III-a și a IV-a la orele de limba și literatura română.

Copiilor le plac poeziile, le învață ușor și cu plăcere. Încă din vârsta preșcolară ei sunt atrași de muzicalitatea și ritmul versurilor; alteori devin atrași de un cuvânt sau o expresie figurată.

Literatura la rândul ei constituie și ea un mijloc puternic pentru lărgirea orizontului intelectual al elevilor. Cu ajutorul citirii operelor literare, elevii au posibilitatea să cunoască multe din aspectele naturii, caracteristicile vieții și ale societății și să-și formeze convingeri, sentimente morale sau reprezentări.

În privința analizei poeziilor și citirea lor de către elevi trebuie menționat că are o mare importanță instructiv-educativă. Citirea expresivă, perceperea ritmului și a rimei provoacă copiilor emoții astfel contribuind la educarea lor estetică.

În ceea ce privește metodologia predării poeziilor există unele particularități ce le diferențiază ușor față de metodologia predării textelor în proză.

Etapele par asemănătoare, dar analiza poeziei are specificul ei față de cea a textelor în proză.

Iată care ar putea fi etapele predării unei pezii:

Discuția pregătitoare

Lectura celor mai multe opere literare necesită o pregătire a elevilor. Rolul unei astfel de pregătiri constă în a ușura înțelegerea conținutului operei respectiv, prin claritatea deplină a primei percepții a textului, a trezii interesul elevilor pentru citirea operei creându-le o dispoziție corespunzătoare conținutului operei și în cele din urmă a explica acele cuvinte și expresii din operă a căror necunoaștere constituie un impediment în înțelegerea operei.

Toate aceste obiectve se realizeză prin mijolace variate ale activității pregătitoare, care sunt determinate fie de nivelul de cunoștințe ale elevilor, fie de conținutul textului.

Anunțarea titlului poeziei. Scrierea pe tablă și în caiete

Citirea model de către învățătoare

Învățătoarea trebuie ea însăși să revadă opera scriitorului pentru a găsi tonul fundamental, inconfundabil al operei. Ea va trebui să gândească demersul didactic, pentru ca prin lectură să accentueza esențele textului, să prevină momentele dificile.

Momentul lecturii model trebuie să fie unic, să nu fie teatral ci firesc, așteptat, adecvat întru totul conținutului și mesajului didactic urmărit.

Scurta conversație în legătură cu autorul, titlul poeziei, acțiunea poeziei (despre ce se vorbește în poezie)

După prima lectură făcută demonstrativ de învățătoare a poeziei, elevii trebuie să fie întrebați dacă le-a plăcut și de ce, ce impresie a făcut asupra lor citirea textului poeziei, dacă au observat în viață un astfel de tablou ca cel descris în poezie etc. O astfel de discuție va orienta cadrele didactice asupra muncii ulterioare de analiză a poeziei.

Analiza poeziei

Atenția cadrului didactic va fi orientată spre intonație (dacă este corespunzătoare), marcarea versului și a strofei, respectarea versurilor “de trecere” (în cazul în care poezia se întinde pe lungimea a două sau mai multe strofe), accentul, pauzele gramaticale, pauzele de efect, pauzele de sfârșit de strofă.

În studierea poeziei o deosebită importanță pentru copii la prima citire o prezintă explicarea expresiilor plastice. Elevii trebuie să-și formeze reprezentări concrete în legătură cu fiecare descriere poetică și să înțeleagă pe deplin imaginile artistice.

Reproducerea fragmentului citit, pe bază de povestire, de expunere de către elevi este extrem de dificilă. Cadrul didactic va ajuta elevii în formularea ideilor principale și în descoperirea mesajului literar.

După analiza poeziei are loc munca minuțioasă asupra citirii expresive. Expresivitatea citirii poeziilor se realizează și prin declamație colectivă. Elevii vor pronunța clar și ritmic versurile cu sunetele onomatopeice.

Spre sfârșitul clasei a III-a, în special în clasa a IV-a datorită muncii independente se formează unele deprinderi asupra textelor literare citite. Citirea explicativă a poeziilor se schimbă dându-se mai multă independență elevilor. Dupa analiza poeziei, elevii vor putea, folosindu-se de citirea în gând să se ocupe în mod independent de pregătirea pentru citirea expresivă.

După analiza din punct de vedere al expresivității lecturii se recitește de câteva ori poezia, iar dacă este cazul, poezia se recitește chiar de învățătoare.

În discuțiile cu caracter generalizator se scot în evidență ideile principale ale poeziei, se caracterizează personajele, se cere elevilor să explice ce fenomene ale naturii se pot subînțelege în diferite expresii plastice, se traduce vorbirea plastică în limba poeziei obișnuite, se explică imaginile artistice etc.

După citirea poezie și analiza ei urmează învățarea pe de rost a acesteia. Aceasta poate fi parțială sau în întregime, în funcție de mărimea poeziei și timpul rămas liber.

Memorarea unei poezii se face pe unități logice: primul vers, primul vers și un pic din versul al doilea, două versuri, o strofă etc.

Recitarea unei poezii poate fi însoțită de mișcări ritmice corespunzătoare.

Dacă poezia urmează să fie învățată pe de rost acasă este necesar să se dea unele indicații metodice de felul cum trebuie să se procedeze,atrăgându-se atenția să nu se memoreze mecanic.

Orele de lectură se pot desfășura după modelul orelor de citire, completându-se anumite secvențe didactice ale acestora. Fie că este efectuată în orele de lectură sau în afara acestora, importanța acesteia constă în faptul că ea contribuie la dezvoltarea vocabularului, la formarea gustului pentru citit, la îmbogățirea și dezvoltarea cunoștintelor elevilor, la formarea unei atitudini pozitive sau ca muncă indepententă.

Din cărți elevii află lucruri interesante despre viața oamenilor și felul lor de a gândi, a se comporta, despre viața animalelor, despre mediul înconjurător, despre întâmplări istorice etc.

La această vârstă lectura lasă impresii deosebit de vii care pot determina comportamentul și atitudinea din viitor a școlarului.

Recomandarea unei lecturi nu o face numai cadrul didactic. Aceasta poate fi făcută și de părinți, de bibliotecarul școlii etc. , însă trebuie să se țină seama de interesul și gusturile copilului la această vârstă.

Cele mai eficiente rămân activitățile de lectură care au o altă strategie didactică, care construiesc o altă relație între receptorii elevilor și textul literar. Dintre acestea vom enumera: serbarea școlară , montajul literar-muzical, audiția, concursul literar, vizita la biblioteca școlii, vizite la case memoriale, dramatizarea etc.

Audiția este o formă care poate trezi interesul copiilor pentru lectură, cosolidează sau recapitulează textul literar.

Materialul audio trebuie să fie structurat pe o anumită temă. Spre exemplu: povestiri, schițe, poezia unui anumit autor etc. Cadrul didactic are posibilitatea de a înregistra înainte materialul necesar sau poate folosi discurile realizate în acest scop didactic.

Clasa va fi îndrumată să-și noteze esențialul audiat, fie printr-o conversație dirijată după încheierea audiției, fie în timpul acesteia.

De o mare eficiență poate fi o audiție a discurilor în care însuși poetul Tudor Arghezi citește din creația sa poetică pentru cei mici.

Concursul literar poate fi realizat în mai multe forme: după conținut și finalitățile acestuia.

Concursul poate urmări o evaluare sumativă a cunoștințelor de literatură pentru copii, iar în acest caz acesta poate lua forma unui joc didactic sau alcătuirea unui tip de răspunsuri în scris. Acestea pot fi teste grilă, itemi care să le impună elevilor redactarea unor compuneri/ texte sau răspunsuri la întrebări.

Vizita la biblioteca școlii trebuie făcută la începutul fiecărui an școlar. În acest fel elevii sunt instruiți cu modul în care trebuie să aleagă sau să solicite o carte.

Pentru copii, biblioteca trebuie să devină un loc îndrăgit și familiar. Aici se pot desfășura ore de lectură care sunt organizate ca audiții, întâlniri cu scriitori etc.

Vizitele la case memoriale sau excursiile tematice sunt necesare în deosebi la clasele a III-a și a IV-a deoarece elevii pot achiziționa și fixa cunoștințe.

Aceste ieșiri se pregătesc anticipat. În cadrul lor, elevii sunt îndrumați permanent să observe și să-și noteze esențialul. Se vor cumpăra pliante, materiale sau ilustrații care mai apoi vor fi anexate caietelor de lectură. Toate aceste materiale, dar și cunoștințele se vor folosi în cele din urmă în desfășurarea orelor de lectură.

Unele povestiri și poezii ale lui Tudor Arghezi pot fi folosite în orele de compunere. Lecțiile de compunere reprezintă formele cele mai complexe și mai importante care se desfășoară în procesul de predare, de însușire a citirii expresive, gramatică și citit-scris. Prin acestea se valorifică diferite priceperi și deprinderi dobândite în acest proces, se valorifică diverse cunoștințe, se dezvoltă imaginația, gândirea, aptitudinile creatoare și exprimarea elevilor.

Compunerile practicate în primele clase ale școlii generale sunt destul de variate. În acest sens scrierile lui Tudor Arghezi pot fi folosite în:

Compuneri cu titlul dat- acestea trebuie să se refere la ceva cunoscut (o lectură, o lecție ceva trăit de elevi);

Compuneri după suport dat- suportul dat este un text literar;

Compuneri cu cuvinte de sprijin- prin aceste cuvinte de sprijin se înțelege o grupare de figuri de stil pe marginea unei teme date, un personaj, un anotimp, un animal etc.

În predrea unei lecții sunt deosebit de importante metodele și procedeele folosite de cadrul didactic (descoperire, joc didactic, exercițiu).

Jocul didactic facilitează procesul de asimilare, fixare și consolidare a cunoștințelor. Datorită caracterului său formativ, acesta influențeză dezvoltarea personalității elevului. Jocul didactic este un important mijloc de educație intelectuală ce antrenează și pune în valoare creativitatea elevului.

Ca și activitate organizatorică, jocurile didactice contribuie la consolidarea și fixarea cunoștințelor de limbă și literatură predate în clasele a III-a și a IV-a.

Exemple de jocuri didactice folosite la clasa a III-a:

Completarea versurilor

Acest tip de joc urmărește dezvoltarea imaginației creatoare, activarea vocabularului, gustul pentru citit, dezvoltarea expresivității vorbirii.

Sarcina didactică: completarea unor versuri dintr-o poezie cu cuvinte potrivite;

Material didactic: se va scrie pe tablă poezia și se acoperă;

Tipul de joc: colectiv;

Învățătoarea le va explica elevilor că pe tablă este scrisă o poezie despre o albină, iar unele versuri sunt incomplete pe care ei trebuie să o ajute să le competeze, iar apoi să le memoreze. Pentru aceasta fiecare elev trebuie să citească cu mare atenție fiecare vers, fiecare strofă și în cele din urmă se va trece la copierea poeziei. În locul punctelor vor fi scrire cuvintele potrivite.

Se va face verificarea lucrărilor și se vor stabili cuvintele cele mai potrivite pentru fiecare vers.

Elevii care au reușit să găsească cuvintele cele mai potrivite vor fi evidențiați.

Exemplu: “Iscoada”

de Tudor Arghezi

“De cum s-a ivit lumina,

A ieșit din stup …………., (albina)

Să mai vadă izma- creață

A-nflorit de ……………? (dimineață)

Se-ngrijește gospodina

De-nflorește și sulfina,

Căci plutește văl de ………. (ceață)

Astă-noapte, pe …………… (verdeață)

A găsit toată ……… (gradina)

Înflorită, și verbină,

Și s-a-ntors, după povață,

Cu probă de …………… (dulceață)”

Recunoaște autorul!

Jocul servește la verificarea cunoștințelor, dezvoltarea memoriei voluntare și a gustului pentru citit.

Sarcina didactică: recunoașterea autorului unor poezii după fragmentele prezentate;

Material didactic: pe un CD se vor înregistra câteva versuri semnificative din poeziile lui Tudor Arghezi, iar între fragmentele poeziilor va fi lăsată câte o pauză;

Tipul de joc: colectiv;

Elevii ascultă cu atenție poeziile, iar pe măsură ce aud versurile își notează autorul fiecărui fragment.

Pentru complicarea jocului se cere elevilor precizarea numelui poeziei din care a fost extras fragmentul ascultat.

Elevii câștigători sunt aceeia care vor reuși să recunoască toate fragmentele.

Exemplu:

“L-ați văzut cumva pe Zdreanță,

Cel cu ochii de faianță?

E un câine zdrențăros

De flocos dar e frumos.”

(“Zdreanță”)

“Mi-a umblat în păpădie
O goangă cu pălărie
Și cămașe stacojie.
Avea fuste și manta
Tăiate din catifea.
Și pieptar cu solzi de țiplă,
Căpușit c-un fel de sticlă.”

(“O lăcustă”)

“Stupul lorde pe vâlcea

Stă păzit într-o broboadă

De trei plopi înnalți, de nea,

Pe o blană de zăpadă ”

(“Stupul lor”)

Exemplu de joc didactic folosit la clasa a IV-a:

Cine sunt?

Scopul jocului: verificarea și consolidarea cunoștințelor despre viața și opera unor scriitori, precum și dezvoltarea perspicacității;

Sarcina didactică: recunoașterea unui scriitor după viața și opera lui;

(Se recomandă ca jocul să se desfășoare în perioada de recapitulare a materiei Limba și Literatura Română)

Cadrul didactic cheamă doi elevi la catedră și îi comunică fiecaruia numele scriitorului pe care îl va prezenta partenerul său.Elevul va trebui să-i pună colegului său de joc diferite întrebări referitoare la viața și la opera scriitorului, iar din răspunsurile acestuia să deducă numele autorului pe care îl reprezintă.

Întrebările care sunt adresate direct nu sunt admise (Ex. “Ce scriitor sunt eu?”)

Atracția jocului este dată de modul în care va ști să răspundă partenerului. Răspunsurile acestuia vor trebui în așa fel formulate încât colegul său să nu poată afla imediat pe cine reprezintă, ci abia în urma corelării tuturor informațiilor primite să poată deduce răspunsul exact.

Exemple de întrebări și răspunsuri în legătură cu viața și opera lui Tudor Arghezi:

Î:- Spune-mi unde m-am născut?

R:- În București.

Î: -Ce am scris: proză sau versuri?

R:- Și proză și versuri.

Î:- Cu ce reviste literare am colaborat?

R:- “Bilete de papagal”, “Linia dreaptă”, “Cronica”, “Liga ortodoxă”.

Î:- Care este poezia care ți-a plăcut cel mai mult din opera mea?

R:- “Vânt de toamnă”.

Î:- Care este personajul ce ți-a plăcut cel mai mult?

R:- Zdreanță.

Exerciții pentru analiza unor texte literare:

“O lăcustă”

de Tudor Arghezi

“Mi-a umblat în păpădie
O goangă cu pălărie
Și cămașe stacojie.
Avea fuste și manta
Tăiate din catifea
Și pieptar cu solzi de țiplă,
Căpușit c-un fel de sticlă.

Domnișoarei cu trei rochii-i
Lăcrimau rubine ochii.
Să te-ntreb pe Dumneata,
Cum veniși în iarba mea
Și de unde, Domnișoară
De cristal și scorțișoară?

După pana ce te-a scris,
Vii și tu din somn și vis.
Căci vopseli asemeni nu-s
Decât colo, tocmai sus,
Unde sunt într-adevăr
Pensule de-a fir-a-păr
Și zugrăvii de o șchioapă,
Meșteri scriitori cu apă. “

Precizați mijloacele artistice folosite de poet pentru descrierea lăcustei.

Indicați cuvintele care se referă la vestimentația acesteia.

Selectați versurile care reprezintă un monolog adresat.

Indicați cuvintele ce aparțin limbajului popular și arătați sensul lor.

.De unde ne putem da seama că insecta prezentată este o lacustă?

doar din titlu;

poezia conține elemente realiste în realizarea descrierii, care permite identificarea ei;

din titlu și din ultimele două versuri.

„O furnică”

de Tudor Arghezi

“O furnică mică, mică
Dar înfiptă, va să zică,
Ieri, la prânz, mi s-a urcat
De pe vișinul uscat
Pe picioare, pentru căci
Mi le-a luat drept niște crăci.

Mărunțica de făptură
Duse, harnică la gură
O fărâmă de ceva
Care-acasă trebuia
Așezat în magazie
Pentru iarna ce-o să vie.

Un’ te duci așa degrabă
Gândul meu mâhnit o-ntreabă
Încă nu te-ai lămurit
Că greșești și-ai rătăcit?
Cu merinda îmbucată
Te-ai suit până-n cravată
Și mai ai până-n chelie
Două dealuri și-o bărbie.
Nu vrei tată să-ți arăt
Cum iei drumul îndărăt?”

Precizați trăsăturile furnicii și procedeul prin care sunt înfățișate.

Ce reprezintă drumul furnicii?

-încercarea de a explora necunoscutul;

-doar o rătacire întâmplătoare;

-o posibilitate de a cunoaște omul;

-intrarea într-o lume imaginară redimensionată artistic;

-un pretext pentru poet de a i se adresa.

Găsiti noi interpretări.

Ce sentimente are autorul față de furnică? Alegeți-le pe cele care sunt exprimate în această poezie și argumentați cu citate:

-indiferență;

-îngrijorare;

-admirație;

-compasiune.

4. Precizați sinonimele contextuale ale următoarelor cuvinte:

– crăci;

– făptură;

– înfiptă;

– merinde;

– îndărăt.

Alte tipuri de exerciții:

Recunoașteți gâzele înfățișate de Tudor Arghezi în versurile următoare:

“Mi-a umblat în păpădie

O goangă cu pălărie.”

“Unde dormi, aici, departe?

Într-o pagină de carte?

S-ajungi virgulă târzie

Într-un op de poezie?”

“Sare-n arcuri peste goange.”

“S-a întors cercetătoarea

Să le spuie la surori

Că-i deschisă toată floarea.”

“…Și- i subțire, din tipare,

Ca un fum și ca o boare.

Străveziu-I borangic

S-a urzit din Carul Mic.”

“Vine de la munca lui,

Nu se-nșeală de picior,

Îl așteaptă, colo-n cui,

Casa prinsă de ulcior.”

“E-o păreche de paftale

Animată-n balamale.”

“De fereastră s-a izbit,

Gros cât un mitropolit”

“Pe sub toate ușile

A trecut nesupărat,

Decât lung mai mult pătrat

Și umblând de-a bușile.”

“Ca un strop re rouă-aprins

Ce lucește în poiană?”

Precizați titlul fiecărei poezii din care este selectată fiecare secvență de mai sus.

Rebus:

Completând versurile următoare vei afla autorul poeziei “O furnică”.

1.“O furnică mică, …:”

2.“… de făptură;”

3.“Duse, harnică, la …;”

4.“Gândul meu … o-ntreabă;”

5.“Pentru iarnă ce-o să …;”

6.“Ieri, la …, mi s-a urcat;”

7.“ De pe … uscat;”

III.3 Modalități de utilizare a textelor lui Tudor Arghezi în predarea altor discipline școlare

Unele poezii ale lui Tudor Arghezi pot constitui subiecte de lucru în predarea lecțiilor de științe ale naturii, matematică, educație plastică.

În lecțiile de științe ale naturii pot fi folosite poeziile despre viețuitoare ale poetului Tudor Arghezi . Cu ajutorul acestora, elevii pot întelege mai bine natura, iar cunoașterea lumii vii începe cu studierea unor animale. Animalele sunt mai ușor de observat, mai accesibile elevilor, iar viața lor permite punerea în evidență a caracteristicilor esențiale lumii vii.

Pentru dobândirea unor cunoștințe, noțiuni fundamentale în materie de matematică putem apela ca material didactic la poeziile numărătoare scrise de Arghezi. Spre exemplu: “Zece mâțe”, “Zece căței”, “Zece harapi”. Aceste poezii ajută la înțelegerea și priceperea procesului de numărare, dar și a procesului aritmetic care are loc în cazul adunării/ scăderii.

În orele de educație plastică la tema “punctul plastic” se pot realiza subiecte orientative ca: jucării, pomi, portrete etc. Pentru astfel de subiecte putem folosi poezii ca “Zdreanță”, “Prada”, “O lăcustă”, “Vânt de toamnă”,”Iscoada”, “Stupul lor”.

Educația plastică intră în sfera creativității și cunoașterii, educând simțurile pe care se bazează gândirea creatoare și inteligența elevilor.

Astfel putem observa că opera lui Tudor Arghezi are o valoare deosebită și mai ales ea contribuie la formarea bazelor elevilor în concepția științifică despre viață și lume.