Folosirea Mijloacelor Atletice ÎN Pregătirea Fizică A Echipei Reprezentative DE Handbal LA Nivel Gimnazial
UNIVERSITATEA DIN ORADEA
Departamentul pentru Pregătirea Personalului Didactic
Specializarea: Profesor de educație fizică și sport
FOLOSIREA MIJLOACELOR ATLETICE
ÎN PREGĂTIREA FIZICĂ A ECHIPEI REPREZENTATIVE DE HANDBAL LA NIVEL GIMNAZIAL
Conducător științific: Prof. Univ. Dr. Vasile Marcu
Autor: Ola Liviu Mircea
Unitatea de invățământ: Școala Gimnazială Cosniciu de Jos
Localitatea: Cosniciu de Jos
Județul: Sălaj
– Oradea 2016-
CUPRINS
1. INTRODUCERE–––––––––––––––––––––––––––3
Motivația alegerii temei––––––––––––––––––––––––– -4
Delimitări conceptuale––––––––––––––––––––––––––4
2. ATLETISMUL–REGE AL SPORTURILOR ȘI NU SPORTUL REGE–8
2.1.Caracterizarea generală a ,,școlii atletismului”––––––––––––––––– 8
2.2.Aplicații în formarea capacității psihomotrice a copiilor de vârstă școlară––––––23
2.3.Principalele caracteristici anatomo-fiziologice și psihomotrice ale copiilor de gimnaziu–––––––––––––––––––––––––––––––––28
3. HANDBALUL-MIJLOC FUNDAMENTAL PENTRU REALIZAREA OBIECTIVELOR EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI ȘCOLAR––39
3.1.Caracterizarea handbalului ca sport de echipă–––––––––––––––––39
3.2.Locul și rolul handbalului în contextul educației fizice școlare––––––––––41
4. DESIGNUL CERCETĂRII––––––––––––––––––––– -43
4.1.Obiective și sarcini ale cercetării–––––––––––––––––––– –-43
4.2.Ipoteze de cercetare–––––––––––––––––––––––- –– –- 43
4.3.Organizarea și desfășurarea cercetării–––––––––––––––––– ––44
4.3.1.Descrierea probelor de control––––––––––––––––––- –- 53
4.3.2.Mijloace atletice folosite pentru pregătirea fizică a echipei de handbal
băieți a școlii––––––––––––––––––––––––- –––-56
5. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR–––––––- 74
6. CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE––––––––––––––––––-94
7. BIBLIOGRAFIE–––––––––––––––––––––––––– 96
Anexe––––––––––––––––––––––––––––––––- 99
1. INTRODUCERE
Handbalul, disciplina sportivă care se bucură de o largă răspândire în majoritatea țărilor din lume, a parcurs de la apariția lui până astăzi o lungă perioadă de dezvoltare și progres. Jocul de handbal este un mijloc de dezvoltare a calităților motrice: viteză, îndemânare, forță și rezistență, dar și a calităților morale și de voință care dezvoltă curajul, perseverența, spiritul de colectivitate atât de necesare în viața de zi cu zi, dar și în procesul de antrenament și joc.
Practicarea jocului de handbal are o deosebită influență asupra sistemului nervos central al organismului, stările emoționale ale jucătorilor determinând o stimulare a proceselor nervoase, iar practicarea continuă și bine organizată, perfecționează activitatea organismului și întărește sănătatea.
Daca procesul de pregătire este corect organizat, jocul de handbal constituie un prețios mijloc educativ, având un pronunțat caracter formativ.
Modernizarea procesului de pregătire impune o participare activă și creatoare a profesorilor de educatie fizică, a tuturor factorilor de răspundere din acest domeniu. Fără cunoașterea noilor aspecte ale teoriei, metodicii și practicii handbalului, nu este posibilă o participare activă și eficientă în desfășurarea instruirii. Cunoașterea și folosirea celor mai indicate mijloace și metode de lucru trebuie să stea în centrul atenției fiecărui cadru didactic în acest proces de pregătire.
Pentru a putea face față solicitărilor complexe cerute în jocul de handbal, jucătorii trebuie să aibă asigurată o pregătire tehnico – tactică bine pusă la punct, bazată pe o pregătire fizică generală și specială, la realizarea căreia să fie utilizată o gamă variată de intensități, predominând eforturile de intensitate submaximală și maximală, precum și pregătire psihologică și tactică adecvate cerințelor de concurs.
Având în vedere tendința naturală a copiilor spre mișcare, cât și ușurința de execuție a diferitelor forme de mișcare, însușirea și perfecționarea procedeelor tehnice se pot începe la o vârstă timpurie în handbal.
1.1.MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI:
Principalele motive care au dus la alegerea unei astfel de teme au fost următoarele:
a) Există puține materiale de specialitate care să evidențieze preocupări privind selecția, pregătirea și participarea la competiții a echipelor reprezentative în general, si a celor din mediul rural în special care se pregatesc în conditii diferite față de cele din mediul urban;
b) Dorința de abordare teoretică a problematicii izvorâtă din rezultatele bune obținute la Olimpiada Națională a Sportului Școlar (locul I la faza județeana de tetratlon fete; locul V la etapa interjudețeană, tetratlon fete; locul I la etapa județeană de handbal băieti; locul V la etapa interjudeteana, handbal băieți) si 3 locuri I la faza județeană a ,,Cupei Văilor”, toate obținute în anul începerii cercetării. Toate aceste rezultate au fost obținute și în compania unor echipe de la orașe care aveau în componența lor și elevi înscriși la cluburile sportive școlare;
c) Dorința de autoperfecționare în domeniul pregătirii jocului de handbal în școală, în cadrul orelor de educație fizică, cât și în cele de activități sportive;
d) Necesitatea folosirii exercițiilor din atletism care sunt valoroase și utile în dezvoltarea calităților motrice de bază precum: viteză, îndemânarea, rezistența, forța, contribuind substanțial la întărirea sănătății și la fortificarea organismului;
e) Depistarea, selecționarea și inițierea copiilor începători este o sarcină de mare responsabilitate pentru fiecare profesor care este obligat să folosească tot mai mult orientările metodologice actuale, să caute să-și imagineze structuri de exerciții prin care ,,micii” handbaliști să-și însușească într-un timp relativ scurt o tehnică multilaterală (capacități rapide de învățare, spirit creator și de autodepășire), calități motrice bine dezvoltate și un bagaj bogat de cunostințe tactice necesare perfecționării jocului bilateral.
1.2.DELIMITĂRI CONCEPTUALE:
Noțiunea de ,,mijloc” are multiple semnificații, multe domenii de activitate umană având nevoie de mijloace. În educație fizică și sport această noțiune a primit o accepțiune restrânsă, mult mai particularizată. Această particularizare a condus și la atribuirea funcțiilor specifice doar domeniului educației fizice, deosebite de cele cu care este investit ,,exercițiul” ca sinonim al exercițiului fizic, exercițiu propriu altor specialități (matematică, fizică, chimie, desen, limbi străine etc.).
,,Mijloacele educației fizice reprezintă elemente importante prin care se poate îndeplini ansamblul funcțiilor și obiectivelor acestor două activități. Mijloacele reprezintă de fapt instrumente didactice (dar nu numai) care asigură transpunerea conținutului instructiv-educativ, pregătirea subiecților în vederea obținerii unor abilități, capacități sau performanțe sportive care aparțin deopotriva sferei fizice și psihice a personalității acestora”.
,,Mijloacele sunt instrumente cu care se acționează și în educație fizică si sport, la toate subsistemele. Ele sunt concepute, selectate sau elaborate, în majoritatea cazurilor de conducătorul procesului instructiv-educativ și sunt efectuate de catre subiecți. În activitățile specifice de tip independent, aceste mijloace aparțin subiecților si sub aspectul conceperii și selecției. Împreună cu metodele și procedeele metodice, mijloacele formează conținutul de bază al activitătilor motrice fundamentale din domeniu”.
Mijloacele specifice educației fizice cuprind: exercițiul fizic, aparatura de specialitate si mijloace și măsuri de refacere a capacității de efort a subiectilor.
Mijloacele nespecifice (asociate) educației fizice cuprind: condiții igienice, factori naturali de călire si mijloace împrumutate din alte laturi ale educației generale.
Mijloacele atletice sunt exerciții atletice care duc la însușirea cunoștintelor și deprinderilor elementare specifice mișcărilor (alergări, sărituri, aruncări) ce vor sta la baza însușirii tehnicilor corecte fiecărei probe atletice. Inițiativa de a pătrunde în domeniul exercițiilor atletice revine ,,școlii atletismului”. Din punct de vedere metodic, exercițiile din atletism se clasifică astfel: exerciții pretehnice, exerciții tehnice si exerciții speciale. Exercițiile pretehnice si cele tehnice au rol hotărâtor în învătarea si perfecționarea tehnicii. Exercițiile speciale contribuie la dezvoltarea calităților motrice specifice probei, influențând în mod hotărâtor învățarea și mai ales performanța, rezultatul sportiv.
Exercițiile atletice folosite în ciclul gimnazial sunt utilizate cu mai multă atenție pentru educarea ținutei, dezvoltarea armonioasă a corpului deoarece elevii traversează etapa pubertară, care poate aduce influențe nefavorabile în armonia structurilor fizice.
,,Exercițiile din atletism au valoare utilitară deoarece contribuie la formarea unor deprinderi motrice de bază cum ar fi: mersul, alergările, săriturile si aruncările. Nici o altă ramură, disciplină sportivă nu contribuie, prin exercițiile sale atât de pregnant la dezvoltarea calităților motrice de bază ca atletismul. Expresia ,,citius, altius, fortius” se identifică cu atletismul”.
Exercițiile atletice sunt prezente în educația fizică școlară la toate vârstele, profesorii dispunând de o gamă largă de exerciții si procedee tehnice capabile să influențeze eficient mărirea capacității de efort a organismului elevilor și să asigure o pregătire motrică multilaterală. Caracterul natural și foarte accesibil, valoarea utilitară a procedeelor tehnice specifice atletismului, explică prezența lui cu o pondere mare în programele claselor primare si gimnaziale.
,,Exercițiile din alergări, sărituri, aruncări sunt mijloace eficiente de realizare a obiectivelor educației fizice, contribuind din plin la fortificarea organismului, dezvoltarea calităților motrice și la formarea unor deprinderi cu largi valențe aplicative. In plus exercițiile atletice pot fi executate cu minimum de condiții materiale pe tot parcursul anului școlar”.
Handbalul este un joc sportiv de echipă, cu un pronunțat caracter dinamic, de mare atractivitate si spectaculozitate, bazat pe viteza de deplasare si de execuție a jucătorilor, cărora le pretinde o înaltă pregătire atletică, forță si rezistență, gândire tactică si o perfectă armonizare în cadrul echipei. Fiind o sinteză a deprinderilor motrice de bază (alergări, sarituri si aruncări), handbalul face parte din mijloacele de bază ale educației fizice si sportive școlare. Aria de practicare a jocului este mare, acesta fiind întâlnit în trei ipostaze: mijloc al educației fizice în învătământul de toate gradele, joc sportiv de performanță și mare performanță, dar și ca joc sportiv recreativ (sport de masă). Regulamentul de joc este simplu, aplicarea regulilor de bază se fac cu ușurință chiar de la începutul perioadei de instruire. Deși la handbal contactul corporal este permis, dacă se respectă regulamentul de joc există pericol redus de accidentări.
,,Handbalul a cucerit țara, dar cum si când?. Cei tineri cred că așa a fost mereu, cei mari din afara handbalului cred că a fost o întâmplare. Istoria fuge mereu înainte și trecutul se uită. Se nasc oameni noi și nu știu de la cine le-a rămas moștenirea”.
,,Exercițiile utilizate în procesul de instruire trebuie să fie alese corespunzător cerințelor și nivelului de pregătire al sportivilor. Pentru ca pregătirea handbaliștilor să fie cât mai eficientă, e nevoie ca antrenorii și profesorii care se ocupă de formarea jucătorilor și a echipelor de handbal să nu se bazeze numai pe experiența proprie, ci să folosească tot mai mult date furnizate de științele ajutătoare, să caute și să imagineze exerciții prin care jucătorii sa-și însușească o tehnică multilaterală si totuși economică, bazată pe un suport de calităti motrice bine dezvoltate și un bagaj cât mai bogat de cunoștințe tactice”.
,,Având in vedere tendința naturală a copiilor spre mișcare, cât si ușurința de execuție a diferitelor forme de mișcare, insușirea si perfecționarea procedeelor tehnice se poate incepe la o vârstă timpurie în handbal.”
2. ATLETISMUL – REGE AL SPORTURILOR ȘI NU SPORTUL REGE
2.1. CARACTERIZAREA GENERALĂ A ,,ȘCOLII ATLETISMULUI”:
,,Un sportiv la vârsta copilăriei avansează pe treptele devenirii sale umane și sociale, prin eforturile combinate ale părinților, ale școlii, antrenorului și societății în care traiește și acționează. Acesta, viitor sportiv, se va forma așa cum îl învățăm noi. Construcția lui, nu numai fizică ci și afectivă, va purta urmele acțiunii celor care îl îndrumă cu gingășie și iscusință sau cu stangăcie și brutalitate. A modela o personalitate în devenire este o acțiune complexă cu adânci implicații în evoluția ulterioară a individului”.
Dicționarul Limbii Române Moderne explică cuvântul ,,școală” astfel: izvor, sursă de
cunoștințe, de învățături; mijloc, sistem de instruire într-un anumit domeniu.
In pregătirea elevilor în lecția de educație fizică, inițierea în atletism, devine o adevărată ,,școală” a atletismului pe parcursul căreia elevii trebuie sa-și însușească cunoștințe și deprinderi specifice atletismului, orientate astfel încât ulterior aceștia să poată învăța corect tehnica exercițiilor, respectiv tehnica alergărilor, săriturilor si aruncărilor. Putem spune că ,,școala” atletismului grupează un sistem de mijloace, exerciții care alcătuiesc baza practică pentru învățarea tehnicii probelor de atletism.
Primii pași în atletism se realizează prin intermediul exercițiilor din ,,școala” atletismului, care asigură o bună pregătire fizică generală adică: dezvoltare armonioasă, creșterea indicilor morfologici, creșterea indicilor fiziologici, întărirea și dezvoltarea musculaturii ligamentelor și articulațiilor, însușirea unui bagaj motric vast prin intermediul exercițiilor de alergări, sărituri și aruncări, dezvoltarea tuturor calitătilor motrice de bază, consolidează mecanismul de bază al tehnicii probelor realizat prin mișcări naturale și îl formează acolo unde el nu există, ne familiarizează cu ,,veriga principală” a tehnicii unor probe de atletism.
,,Școala atletismului” cuprinde exerciții din ,,școala alergării”, ,,școala săriturii” și
,,școala aruncării”.
,,Școala alergării”:
Alergarea este o formă rapidă de deplasare, este un exercițiu natural care nu trebuie să lipsească din conținutul lecțiilor de educație fizică.
Școala alergării are ca obiective:
formarea deprinderii de alergare corectă;
învățarea celor două procedee de alergare: pasul lansat în tempo moderat și pasul lansat în tempo maxim;
învățarea altor moduri de alergare derivate, folosite în pregătire: alergarea ușoară, alergarea în tempo uniform, alergarea în tempo variat, alergarea accelerată, alergarea de viteză cu porniri din diferite pozitii, alergarea cu start din picioare, alergarea de viteză cu start de jos, alergarea în teren variat;
învățarea exercițiilor speciale de alergare: alergare cu joc de glezne, alergare cu pendularea gambelor înapoi, alergare cu genunchii sus, alergare laterală cu pași adăugați și încrucișați;
dezvoltarea capacității de efort a organismului și dezvoltarea rezistenței musculare care participă la efortul de alergare;
dezvoltarea calităților motrice, respectiv a vitezei de reacție și de deplasare, a forței și rezistenței în alergare.
Exercițiile din ,,școala alergării” au primit această denumire deoarece:
sunt părți din pasul alergător;
contribuie la învățarea corectă a alergării;
perfecționează alergarea sub aspectul tehnicii;
dezvoltă calitățile motrice de bază: viteza, forța, rezistența prin: repetări numeroase; creșterea treptată a distanțelor; viteze diferite de execuție, de la intensitate mica la intensitate maximă, efectuarea lor cu îngreuiere (centuri, saci cu nisip, trepte, pantă ușor înclinată, nisip); repetări în condiții ușurate (la vale, cu vânt din spate);
îmbunătățește îndemânarea și coordonarea.
După învătarea acestora și chiar în cursul învățării, devin exercitii indispensabile încălzirii -pregătirii organismului pentru efort.
Pentru realizarea sarcinilor ce revin ,,școlii alergării” se folosesc următoarele mijloace:
1. Alergarea ușoară – asigură pregătirea organismului pentru efort prin adaptarea la efort a marilor functiuni ale organismului și prin încălzirea musculaturii și articulațiilor membrelor inferioare. Este principalul exercițiu din ,,școala alergării”, la baza lui stând alergarea naturală, care formează deprinderea de a alerga corect, printr-o alergare elastică, cu amortizarea șocului la luarea contactului cu solul, coordonare între membrele superioare și inferioare, alergare relaxată cu trunchiul vertical pe sol sau puțin înclinat înainte și capul în prelungirea trunchiului. Alergarea se execută fără efort, economic, relaxat, în ritm uniform, în tempo lent. Mișcarea picioarelor se efectuează pe direcția de deplasare fără abateri laterale. Contactul cu solul se face pe toată talpa piciorului, cu vârful pe direcția de alergare, care derulează în sensul vîrf – talpă – călcâi, pentru ca mai apoi să ruleze în sens invers. Amortizarea contactului cu solul se face prin jocul suplu al articulațiilor și mușchilor membrelor inferioare. Impulsia este ,,ușoară”, coapsa piciorului în faza pasului anterior se ridică foarte puțin înainte și sus, gamba se întinde spre înainte și, în momentul contactului cu solul, proiecția ei pe sol va fi ușor înaintea genunchiului. Mișcările în faza pasului posterior și anterior sunt reduse ca amplitudine, lungimea pașilor alergători este mică. Brațele oscilează pe lânga trunchi dinainte – înapoi și din interior spre exterior, îndoite din articulația cotului, palmele semiînchise, degetele flexate și relaxate, degetul mare sprijinit pe ultima articulație a degetului arătător.
Alergarea ușoară în ritm uniform este un exercițiu prezent în toate lecțiile ca mijloc de pregătire a organismului pentru efort și în partea de încheiere, pentru liniștirea lui.
2. Alergarea cu joc de gleznă – este o succesiune rapidă și simultană de faze de flexii și de extensii executate din articulația gleznei, a genunchiului si șoldului, rolul principal avându-l articulația gleznei. Contactul cu solul se face pe vârful labei piciorului, pe direcția de alergare, fără abateri laterale de la axa deplasării, după care se execută o derulare incompletă spre călcâi, fără ca acesta să atingă solul. In timpul derulării labei piciorului spre partea din fată, pe pingea, întreaga greutate a corpului trece pe acesta. In același timp cu extensia piciorului anterior se execută flexia din articulația genunchiului piciorului posterior, care trece rapid înainte. Trecerea înainte a piciorului posterior se face fără a ridica prea sus genunchiul, cu vârful labei piciorului aproape de sol. In felul acesta alergarea cu joc de gleznă se efectuează razant cu solul. Trunchiul vertical, capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte, brațele oscilează pe lângă trunchi îndoite circa 90 grade, din articulația cotului în concordanță cu mișcarea picioarelor.
Alergarea cu joc de gleznă dezvoltă elasticitatea musculaturii posterioare a membrelor inferioare, mobilitatea articulatiilor gleznei și genunchiului și dezvoltă viteza de execuție.
3. Alergarea cu genunchii sus – este o succesiune rapidă si simultană de faze de flexii și de extensii executate din articulatia gleznei, genunchiului și șoldului cu intensitate și amplitudine mare.
După ce contactul cu solul s-a făcut pe partea din față a labei piciorului, pe direcția de înaintare, laba piciorului derulează incomplet spre călcâi până când piciorul se întinde complet din articulația genunchiului. Coapsa piciorului în flexie se ridică pâna la orizontală, gamba orientată oblic înapoi și în jos, laba înapoia genunchiului. Genunchiul se ridică în același timp cu apăsarea pe sol a gambei și a calcâiului piciorului opus. Trunchiul vertical, capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte. Brațele oscilează amplu pe lângă trunchi cu mâna până la nivelul frunții sau peste, în concordantă cu mișcarea picioarelor.
4. Alergarea cu pendularea gambelor înapoi – este o alergare în care se accentuează faza pasului posterior, dupa ce piciorul de impulsie a părăsit solul, iar faza pasului anterior lipsește, întreaga mișcare a picioarelor se desfășoară în plan posterior. După terminarea impulsiei, gamba execută o pendulare activă înainte, flexia gambei pe coapsă este maximă, călcâiul atinge bazinul, apoi gamba coboară fără a trece în plan anterior, pregătindu-se să ia contact cu solul pe partea anterioară a labei piciorului. Trunchiul înclinat spre înainte favorizează flexia gambei pe coapsă, mărind amplitudinea. Brațele oscilează dinainte-înapoi pe lânga trunchi, degajate din articulația umărului, cu mâinile pe partea anterioară a coapsei. Intensitatea pendulării este mare, lungimea pașilor mici.
Prelucrează musculatura anterioară a coapsei, dezvoltă mobilitatea articulației genunchiului, pregătind un pas posterior amplu în alergare, necesar la alergarea de viteză, de garduri și la sărituri.
5. Alergarea cu genunchii sus și pendularea gambelor înainte – se aseamănă cu alergarea cu genunchii sus cu deosebirea că după ridicarea genunchiului si a coapsei la orizontală, gamba se întinde înainte pe coapsă. Această extensie a gambei pe coapsă va fi degajată, neforțată. Dupa ce gamba s-a extins, piciorul coboară întins din articulatia genunchiului, apoi se flexează puțin pregătindu-se pentru amortizarea contactului cu solul. Contactul cu solul se face pe partea din față a labei piciorului, mișcarea desfășurându-se în plan anterior. Trunchiul înclinat spre înapoi, favorizează ridicarea coapsei și extensia gambei pe coapsă. Oscilația brațelor este limitată, contribuind la un bun echilibru al corpului.
Exercițiul solicită organismul, datorită efortului mare la care este supus si dificultății de coordonare a mișcărilor. Prelucrează flexorii si extensorii coapsei, mușchii abdominali și contribuie la perfecționarea fazei pasului anterior al alergării, a amplitudinii, ușurinței si relaxării în alergare.
6. Alergarea laterală cu pași adăugați și încrucișați – aceste exerciții contribuie la întărirea musculaturii membrelor inferioare, amortizarea contactului cu solul, pregătirea musculaturii pentru efort, dezvoltarea îndemânării și coordonării, fiind prezente în cadrul încălzirii sportivilor, mai ales a alergătorilor de garduri, aruncătorilor de disc, sulița si greutate și a celor care practică jocurile sportive deoarece prelucrează musculatura membrelor inferioare.
Alergarea laterală cu pași adăugați se realizează prin apropierea și depărtarea picioarelor, poziția alergătorului fiind lateral față de direcția de alegare. Contactul cu solul se face pe partea anterioară a labei piciorului, mai mult pe partea sa internă. Amortizarea se efectuează prin jocul suplu al articulațiilor mai ales ale gleznei si genunchiului. Pașii sunt înalți si scurți, însă pot fi și lungi, dar razanți. Trunchiul este drept, vertical, capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte. Alergătorul își controlează direcția de deplasare cu ajutorul vederii periferice. Brațele se balansează lateral când picioarele sunt depărtate și se încrucișează înaintea corpului când ele sunt apropiate.
Alergarea laterală cu pași încrucișați este o deplasare laterală care presupune încrucișarea succesivă a piciorului drept peste cel stâng sau invers când se schimbă sensul de alergare. Coapsa piciorului care execută încrucișarea se poate ridica păna la orizontală. Contactul cu solul se ia pe partea anterioară a labei piciorului, cu amortizare din articulatia gleznei și genunchiului. Pașii sunt lungi, elastici si relaxați. Comparativ cu alergarea laterală cu pași adăugați, această alergare este mai mult razantă decât înaltă. Brațele depărtate de corp, mențin echilibrul.
7. Alergarea în tempo uniform moderat este exercițiul de bază pentru dezvoltarea rezistenței aerobe. Se desfășoară în tempo moderat, uniform pe distanțe lungi. Unitatea ciclică de mișcare care se repetă este pasul alergător lansat în tempo moderat (pasul alergător lansat de semifond-fond). Deci pentru însușirea corectă a acestei alergări (alergarea de rezistență) se va învăța mai întai pasul alergător lansat în tempo moderat și mai apoi se va alerga continuu parcurgând distanțe din ce in ce mai lungi, pe teren plat.
Alergarea în tempo moderat, alergarea de durată, ca mijloc principal pentru dezvoltarea rezistenței aerobe, pentru a fi eficientă trebuie sa dureze minim 15-30 minute. Se poate ajunge la o astfel de alergare neântreruptă în mod treptat alternând alergarea cu mersul și crescând progresiv durata, la început în tempo lent, apoi moderat. Copiii nu vor efectua alergări de durată mai mari de 30 minute. Pentru copiii începători și adolescenți nu se recomandă fixarea dozei de alergare în număr de metri ci în minute, deoarece există pericolul ca mânați de ambiție ei să nu efectueze alergarea în ,,steady-state” (în echilibru de aport și necesitate de oxigen), ci mult mai rapid, ceea ce ar fi dăunător (acumulare de acid lactic).
In lecțiile de antrenament și în lecțiile de educație fizică pe toată durata școlarizării, dezvoltarea rezistenței aerobe prin mijlocul său cel mai eficient, alergarea de durată în tempo moderat va constitui sarcina principală a profesorului deoarece:
este în concordanță cu particularitățile de vârstă ale elevilor fiindcă nu solicită organismul;
efectele fiziologice ale exercitiilor efectuate în aerobioză asupra organismului, în special alergarea de durată în tempo moderat, sunt deosebite și net superioare celor efectuate în regim anaerob;
timpul alocat dezvoltării acestei calități motrice, 10-15 minute, folosind ca mijloc alergarea de durată este rentabil din punct de vedere al economiei unei lecții de educație fizică.
Cu privire la alergarea de durată în aerobioză cu echilibru între necesitate și aport de oxigen, cercetările au evidențiat următoarele:
este cel mai bun mijloc de îmbunătățire a condiției fizice;
constituie fundamentul pe care se clădește, se structurează, se ,,planifică” celelalte activități, exercitii;
combate sedentarismul;
are efecte considerabile asupra stării psihice si de sănătate (se imbunătățesc funcțiile aparatului respirator și circulator, se ameliorează capacitatea de captare, transport si utilizare a oxigenului);
efecte pozitive se dobândesc numai dacă se aleargă minim 15-30 minute, bineînțeles după o perioadă de adaptare.
Cunoscuții specialiști ai atletismului Van Aachen si Arthur Lydiard subliniază binefacerile alergării de durată în echilibru de aport și necesitate de oxigen, primul afirmând că ,,nu distanța dăunează, ci ritmul” (intensitatea, tempoul ridicat), iar al doilea, ,,distanța cea mai periculoasă pentru copiii de 12-15 ani sunt cele de 200 si 600 metri, sprinturile scurte nu-i fac nici un rău copilului, iar toate distanțele peste 600 metri nu-i pot fi decât folositoare”.
Pentru dezvoltarea vitezei, folosindu-se ca și metodă de antrenament antrenamentul cu repetări pe distanțe scurte se va sprijini pe alergarea de durată. Apreciatul specialist german G. Schmolinsky subliniază acest lucru spunând că ,,lucrul cu repetări nu trebuie folosit cu tinerii în pregătire decât dupa ce s-au făcut în prealabil antrenamente timp de mai multe luni după metoda efortului de rezistență (alergare de durată) cu intensitate redusă, în acest fel se obține o oarecare adaptare a capacității de absorbție a oxigenului de către organismul tânăr, iar activitatea pe baza lucrului cu repetări, cu efort muscular crescut, in regim anaerob, nu mai prezintă pericole”.
Pentru ca alergarea de durată să fie aerobă, intensitatea efortului va fi dirijată și controlată după frecvența cardiacă și tempoul de alergare. Literatura de specialitate oferă tabele în acest sens. Dupa M. Reiss, copiii sunt capabili să efectueze o alergare de durată în tempo moderat timp de:
7 minute la vârsta de 6-7 ani;
10 minute la vârsta de 8-9 ani;
12 minute la vârsta de 10-11 ani;
18 minute la vârsta de 12-13 ani;
20 minute la vârsta de 14-15 ani;
25 minute la vârsta de 16-17 ani.
8. Alergarea pe teren variat – se desfășoară în locuri neamenajate ca păduri, poteci, la deal, la vale etc. Aceasta realizează dezvoltarea rezistenței de alergare în condițiile ce se întâlnesc în alergările de cros. Ținând cont că alergările pe teren variat se desfășoară începând cu terenurile ușor plate, până la terenuri grele, fiabile, obținerea rezultatelor bune este strâns legată de corectitudinea alergării pe tot parcursul.
Este bine să se facă distincție între alergarea pe teren variat ca exercițiu din cadrul ,,școlii alergării” și alergarea pe teren variat ca probă de concurs si mijloc de pregătire în antrenamentul sportiv. In cadrul ,,școlii alergării”, alergarea pe teren variat, urmărește îmbogățirea fondului deprinderii de alergare datorită necesității de adaptare a pasului alergător la natura solului și profilul terenului, contribuind la învătarea unei alergări corecte și dezvoltând în același timp rezistența aerobă. Ca probă de concurs și mijloc de pregătire în antrenamentul sportiv este mai pretențioasă și mai dificilă deoarece se desfășoară în tempo ridicat, în regim de efort mixt, aerob-anaerob (cu acumulare de lactat), pe terenuri mai denivelate, mai înclinate ceea ce presupune o tehnică a alergării pe plat bine insușită, cunoștințe tactice si un nivel ridicat de dezvoltare a rezistenței aerobe.
Ca mijloc al ,,școlii alergării” poate fi abordată în paralel cu alergarea ușoară în ritm uniform (alergarea de încălzire) și alergarea în tempo moderat.
9. Alergarea lansată – este o alergare asemănătoare pasului alergător lansat de semifond, dar ceva mai rapidă, ce se repetă pe distanțe mici: 60- 80- 100- 120 metri, în funcție de vârsta și nivelul de pregătire al elevului. Din punct de vedere tehnic trebuie să se aibă în vedere o creștere lentă a vitezei pentru a se putea controla mișcarea, apoi, după ce a fost atins tempoul indicat, se va trece direct la oprirea din alergare, fără a se încerca menținerea tempoului pe o anumită distantă. Tempoul, viteza de deplasare, se dobândește încă de la primii 4-6 pași de alergare și se menține constant pâna la final. Lungimea pașilor este mare și se menține relativ constantă.
10. Alergarea accelerată – este legată de poziția de începere a alergării, care poate fi startul din picioare sau startul de jos. Aceasta deoarece tehnica pasului alergător de accelerare este influențată de poziția premergătoare începerii alergării. Startul din picioare se învată global, în funcție de comenzile starterului și prevederile regulamentului. Este folosită la plecarea în probele de alergări mai lungi de 400 metri. Cu excepția probei de 1500 metri, toate plecările (starturile) se efectuează în turnantă, în funcție de comenzile starterului alergătorii adoptă anumite poziții. Starterul folosește comenzi prevăzute sau neprevăzute în regulament. Comenzile neprevăzute în regulament sunt:
,,seria … se pregătește pentru start”, comanda de avertizare;
,,la start”, comanda care obligă alergătorii să se așeze înapoia liniei de plecare la 2-3 metri.
La comanda regulamentară ,,pe locuri”, alergătorul se apropie rapid de linia de plecare, își așează piciorul mai îndemânatic înapoia liniei fără a o atinge, pe direcția de alergare, pe pingea, flexat din articulația genunchiului, cu greutatea corpului aproape în totalitate pe acest picior, celălalt se va afla înapoi la 1,5-2 lungimi de talpă față de linia startului și are un rol mai mult de echilibru. Trunchiul este înclinat înainte, privirea înainte – jos spre un punct pe pistă aflat pe direcția alergării aproximativ la 10-15 metri. Brațele flexate din articulația cotului, depărtate de trunchi, unul înainte celălalt înapoi, mențin echilibrul. In această poziție, nemișcat, se asteaptă startul.
Cu cât cerința probei (a alergării) este de a începe alergarea cu viteză mai ridicată, cu atât pozitia trunchiului va fi mai înclinată, genunchiul piciorului anterior mai flexat, cu greutatea mai mult repartizată pe acesta și echilibrul mai labil.
Pasul alergător de accelerare se caracterizează prin creșterea treptată a vitezei, care se realizează prin mărirea gradată a frecvenței si lungirea progresivă a pașilor de alergare.
Poziția inițială a trunchiului este înclinată înainte, înclinație cu atât mai mare cu cât necesarul de viteză este mai mare, pe parcursul alergării trunchiul se ridică treptat. Brațele oscilează activ pe lângă corp, ,,stimulând” alergarea. Viteza va crește progresiv până ce se atinge viteza maximă. Pasul alergător de accelerare se folosește:
la plecările în cursă, lansarea de la start, pentru a atinge viteza maximă în probele de alergări de viteză sau viteza optimă și ocuparea unui loc în fruntea plutonului la alergările de rezistență;
pe parcursul alergării de semifond – fond, cu scop tactic (se va realiza prin mărirea frecvenței pașilor, lungimea pasului rămânând relativ constantă);
la sfârșitul alergărilor de semifond-fond (finișul), prin mărirea frecvenței pașilor;
pentru elanul săritorilor, pentru a dobândi viteza maximă la săritura în lungime, triplusalt și aproape maximă la săritura cu prăjina, sau o viteză medie, optimă, la săritura în înalțime;
în antrenamentul sportiv ca mijloc de bază pentru perfecționarea tehnicii alergării sau dezvoltării vitezei de deplasare, sub formă de alergare accelerată sau alergare cu start lansat.
11. Alergarea în tempo variat – se exersează pe distanțe de 100-150 metri și poate fi acoperită astfel: se mărește și se micșorează viteza în tempouri și pe distanțe prestabilite, deci se poate executa 4-6 schimbări de viteză putându-se ajunge la 90-95% din posibilitățile maxime ale executantului.
,,Școala săriturii”:
Deprinderea de a sări se face atât prin jocuri în care intra ca element esențial desprinderea, cât și prin alergări întrerupte de sărituri peste obstacole. Se vor introduce sărituri cât mai variate pentru a mări capacitatea de execuție rezultată pe de o parte prin îmbunătățirea forței musculare, iar pe de altă parte prin mai buna coordonare a mișcărilor.
Exercițiile din ,,școala săriturii” au următoarele obiective:
– formarea deprinderii de a sări;
– formarea deprinderii de desprindere de pe un picior;
contribuie la depistarea piciorului de bătaie;
dezvoltarea simțului echilibrului corpului și coordonării mișcărilor în faza de zbor;
formarea deprinderii de aterizare elastică;
perfecționarea tehnicii probelor de sărituri: bătaia – desprinderea, ,,legarea” elanului cu bătaia – desprinderea etc.;
dezvoltarea forței – vitezei (detentei), in condițiile prezentate la ,,școala alergării”;
sunt indispensabile încălzirii.
1. Sărituri pe loc cu desprindere de pe două picioare – desprinderea se face după un prealabil elan executat cu ambele brațe și îndoirea ușoară a membrelor inferioare din articulatia genunchilor. Desprinderea se realizează de pe partea din față a labei ambelor picioare, aterizarea pe toată talpa.
2. Alergarea săltată – este o deplasare cu săltări ușoare efectuate alternativ. Desprinderea și aterizarea se fac pe același picior, apoi piciorul se schimbă și execută aceeași mișcare. Contactul cu solul se face pe toată talpa la aterizare, după care urmează o rulare călcâi – talpă – vârf, impulsia terminându-se pe vârf și întins din articulația genunchiului la desprindere. Coapsa piciorului de avântare se duce înainte, fără a se ridica prea mult, pozitia ei fiind oblică în jos și înainte. Piciorul este îndoit din articulația genunchiului, gamba relaxată aproape perpendiculară pe sol. Poziția întregului corp este dreaptă. Brațele oscilează liber pe lângă trunchi, relaxate. Acest exercițiu este cunoscut sub denumirea improprie de ,,pasul ștrengarului”.
3. Pasul săltat alternativ – constă într-o alergare săltată executată cu intensitate și amplitudine mare. Se efectuează prin săltări alternative, energice, orientate spre verticală. Desprinderea și aterizarea se fac pe același picior, apoi piciorul se schimbă și continuă în același fel mișcarea. Piciorul se așează pe sol, activ, pe toată talpa după care execută rulare completă în sensul călcâi – talpă – vărf și termină impulsia pe vărf . Astfel piciorul de bătaie este complet întins. Acțiunea piciorului de bătaie este însoțită de avântarea piciorului opus, cu coapsa la orizontală, flexat din articulația genunchiului, gamba aproape perpendiculară pe sol. Trunchiul este drept, capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte, paralelă cu solul. Brațul opus piciorului de avântare se ridică cu mana sus. Această poziție se menține în tot timpul zborului pâna la aterizare, prin blocarea ușoară a articulației șoldului și umărului. Aterizarea se face pe piciorul de bătaie, contactul cu solul se ia pe partea anterioară a labei piciorului apoi derulează pe talpă până la călcâi.
4. Alergarea sărită – este o alergare cu accent pe faza de impulsie, aceasta executându-se pe un picior, aterizare pe celălalt. Impulsia se face odata cu avântarea brațului de aceeași parte și a piciorului opus, care reia contactul cu solul pe toată talpa. Pașii sunt razanți si lungi. Pozitia corpului este înclinată spre înainte. Brațele oscilează activ pe lânga trunchi însoțind mișcarea picioarelor. Inaintarea prin sărituri succesive ,,legate”, de pe un picior pe altul definesc pasul sărit alternativ. Piciorul se așează pe sol pe toată talpa. Impulsia este energică orientată oblic înainte și sus. Piciorul de bătaie termină impulsia întins complet, dupa care se flexează puțin din articulația genunchiului. Simultan cu extensia piciorului de bătaie, piciorul opus oscilează înainte si sus, îndoit din articulația genunchiului, cu coapsa la orizontală, chiar peste, si gamba aproape perpendiculară pe sol. Brațele se mișca alternativ sau simultan, dar mult mai activ ,,stimulând” impulsia. Faza de zbor mentinută, prelungită, dă senzația de ,,plutire” in aer.
,,Școala aruncării”:
Aruncările se execută liber, de pe loc sau cu elan.
,,Școala aruncării” are ca obiective:
formarea deprinderii de angajare în aruncare a întregului corp;
formarea deprinderii de accelerare a mișcării, respectiv de acționare asupra obiectului în timpul execuției;
formarea deprinderii aruncării cu sprijinul dublu pe sol în timpul acesteia;
formarea deprinderii de depășire a obiectului în aruncările lansate si azvârlite;
formarea deprinderii de aruncare tip împingere, tip lansare si tip azvârlire.
,,Școala aruncării” cuprinde exerciții pe baza cărora se învață tehnica probelor de aruncări, părți din tehnica probelor, care determină modul de execuție, contribuind la formarea deprinderii de aruncare, implicarea forțelor corpului în mișcarea de aruncare, dezvoltarea forței, coordonării și îndemânarii, formarea ritmului aruncării, aplicarea corectă a forței asupra obiectului de aruncat sub forma de (tractiuni dinapoi – înainte pe deasupra umărului, aruncarea azvârlită, tractiunea dinapoi – înainte prin lateral, oblic – înainte – sus, aruncare lansată, presiune dinapoi – înainte și oblic – înainte – sus, aruncare împinsă).
Exercițiile aferente școlii aruncării se execută cu obiecte ușurate, ușor de manevrat și care nu produc accidente.
Aruncarea azvârlită are ca scop formarea deprinderii de a aplica forță asupra obiectului ce va fi aruncat sub formă de tracțiune dinapoi – înainte, pe deasupra umărului, pe o direcție oblică înainte – sus. Exercițiile care duc la învățarea acestei deprinderi pregătitoare pentru învățarea aruncării le-am sintetizat astfel: aruncări libere; aruncări fără elan; aruncarea mingii mici (de oină).
a) Aruncările libere – sunt exerciții de inițiere în procedeul de aruncare azvârlită. Prin intermediul lor se ,,descoperă” și se crează senzația de biciuire a brațului (întinderea, extensia rapidă a antebrațului pe braț) și se dezvoltă minimul necesar de forță.
Aruncările se pot executa: de pe loc, din mers, din alergare ușoară, din sezând, stând pe genunchi, la ținte fixe, pe verticală, la distanță, cu două mâini pe verticală, peste obstacole și la distanță cu mingi de cauciuc, handbal, volei, baschet, medicinale (1 – 2 kilograme), cu o mână pe verticală și la distanță, cu pietre, castane, conuri de brad, bulgări de zăpadă, mingi mici, mingi de tenis, mingi de oină, sub formă de joc.
b) Aruncările din sprijin dublu (fără elan) – prin intermediul acestor exerciții se învață pe lângă mișcarea de ,,biciuire” a brațului, angajarea rațională în efort și a altor segmente – forțe – (modul de angrenare: ridicarea, translația, rotația).
Aruncările de pe loc (fără elan) se execută din trei poziții:
stând cu fața pe direcția de aruncare, picioarele depărtate lateral la lățimea umerilor, axa bazinului și a umerilor perpendiculare pe direcția de aruncare;
stând cu fața pe direcția de aruncare, picioarele depărtate sagital – (unul înainte, celălalt înapoi) – vârful picioarelor pe direcția de aruncare;
stând lateral față de direcția de aruncare (axa umerilor paralele cu direcția de aruncare).
Din aceste trei poziții se execută aruncări de pe loc angrenând pe rând în efort: brațul, trunchiul (extensie, răsucire), picioarele (flexie – extensie) și șoldul de partea piciorului dinapoi care se proiectează înainte (prin rotație).
c) Aruncarea mingii mici (de oină) este o etapă superioară din șirul exercițiilor de aruncări azvârlite, etapă în care se însușesc fazele aruncării azvârlite, asamblarea și coordonarea acestora (efortul final, pașii de aruncare, elanul preliminar).
Pentru învățare se parcurg următoarele etape:
etapa aruncărilor făra elan, de pe loc, din poziția de sprijin bilateral în care se învață: priza, poziția inițială, sprijinul bilateral al aruncării (poziția fundamentală, efortul final), aruncări de pe loc din poziția fundamentală;
etapa învățării pașilor de aruncare si a aruncării cu elanul acestor pași;
etapa învățării elanului și aruncării cu elan în care se reunesc fazele aruncării (poziția inițială, alergarea pe elan, pașii de aruncare, aruncarea propriu-zisă si restabilirea după aruncare).
Etapa aruncărilor fără elan (de pe loc):
priza: mingea este ținută apucat, cu mâna în ușoară pronație, orientată pe direcția de aruncare, la nivelul frunții, sau ușor deasupra ei. Antebrațul este flexat pe braț, aproximativ 90 grade, iar brațul aproape paralel cu solul. Cotul este depărtat înainte de trunchi, fără a se răsuci spre exterior sau interior. Brațul opus, paralel cu solul, aproape întins din articulația cotului sau cu antebrațul flexat pe braț și mâna aproape de piept, menține echilibrul.
poziția inițială este poziția de începere a elanului preliminar, de începere a pașilor de aruncare și de învățare a aruncărilor de pe loc. Picioarele sunt depărtate sagital (unul înainte, celălalt înapoi), vârfurile picioarelor pe direcția de alergare. Axa bazinului și a umerilor sunt paralele între ele și perpendiculare pe direcția de aruncare. Trunchiul este drept (vertical), capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte. Poziția brațelor este cea descrisă la etapa anterioară (priza).
sprijinul bilateral al aruncării (efortul final): aruncătorul stă lateral față de diecția de aruncare cu axa umerilor și bazinului pe direcția de aruncare, cu picioarele depărtate la lățimea umerilor, intr-o poziție echilibrată. Brațul cu care se aruncă este întins, din articulația cotului, înapoi cu mâna în supinație, mingea ținută apucat se află la nivelul umărului, sau puțin sub nivelul acestuia (axa umerilor și cu brațele formează o linie dreaptă oblică înainte si sus). Brațul opus este înainte depărtat de trunchi, ușor îndoit din articulația cotului (menține echilibrul).
b ) Etapa învățării pașilor de aruncare și a aruncării :
Pasul 1:
din poziția de sprijin bilateral, aruncare cu 1 pas. Piciorul stâng dinainte, se ridică, greutatea se află pe piciorul drept dinapoi, ușor flexat din articulația genunchiului, în momentul așezării piciorului dinainte pe sol se declanșează mișcarea de aruncare;
din poziția fundamentală, aruncare cu 1 pas și trecere peste piciorul dinainte – stângul – cu oprire pe piciorul drept;
din stând lateral aruncare cu 2 pași de aruncare. Pas încrucișat, dreptul peste stângul și pasul de aruncare;
din stând lateral, aruncare cu 2 pași de aruncare, oprire de restabilire după aruncare;
aruncări cu elan de 3 pași;
Pasul 2 – pas înainte cu stângul, brațul cu mingea se află înapoi întins din articulația cotului.
Pasul 3 – pasul încrucișat (dreptul peste stângul, axa umerilor paralelă cu direcția elanului).
Pasul 4 – pas de aruncare.
c ) Etapa învățării elanului și aruncării :
Legarea elanului preliminar cu pașii de aruncare se va face plecând din poziția inițială, la început imitând aruncarea, apoi cu aruncare .
Aruncarea împinsă:
Aruncarea împinsă se realizează numai pe fondul unui anumit nivel de dezvoltare a forței și mai apoi în paralel cu dezvoltarea acestei calități motrice. Exercițiile de aruncări, prin varietatea lor, vor contribui nu numai la crearea bazei pentru învățarea aruncării împinse ci și la dezvoltarea forței, îndemânării și coordonării. Aruncările se efectuează cu diferite obiecte (mingi de handbal, mingi medicinale), din poziții diferite (stând, sezând), cu 2 mâini, cu 1 mână, în direcții diferite (înainte, înapoi, pe verticală), sub forma de întreceri etc.
Aruncarea lansată:
Caracteristicile auncării lansate este acțiunea asupra obiectului de aruncat sub forma unei tracțiuni dinapoi – înainte prin lateral și ușor de jos in sus.
Exercițiile ce concură la dobândirea acestei deprinderi le-am clasificat astfel:
aruncări fără elan sub formă de tracțiune cu o mâna;
aruncări fără elan cu eliberări variate în care obiectului i se imprimă rotații;
aruncări fără elan cu 2 mâini sub formă de tracțiune.
Se execută din stând cu fața pe direcția de aruncare, lateral și cu spatele la direcția de aruncare, cu următoarele materiale: bețe de ștafetă, bastoane de cauciuc, inele de cauciuc, cutii rotunde plate, mingi medicinale, mingi cu mâner. (Drăgan, 2003).
2.2. APLICAȚII ÎN FORMAREA CAPACITĂȚII PSIHOMOTRICE A COPIILOR DE VÂRSTĂ ȘCOLARĂ:
La vârsta școlară au loc profunde transformări ale organismului uman. Sistemele și aparatele acestuia nu evolueaza în paralel, ca dealtfel nici calitățile psihomotrice ale individului nu se dezvoltă unitar. Randamentul motric al sportivului, performanța sa, este determinată doar parțial de aptitudinile motrice, la aceasta adăugându-se o serie de factori psihici: atitudinea, motivația, starea afectivă, educația, exercițiul anterior etc.
Capacitățile psihomotrice au ca substrat morfo-funcțional în principal sistemul nervos (viteza), aparatul circulator și respirator (rezistența), sistemul neuromusular (forța). Calitățile psihomotrice vor evolua în raport cu ritmul de dezvoltare morfo – funcțional al individului respectiv.
Viteza se dezvoltă cu multă eficiență până la vârsta de 14 ani, iar formele combinate începând cu 17-18 ani.
Forța și rezistența se dezvoltă după 15 ani. La 20-30 ani ajunge la valoarea maximă.
Detenta se dezvoltă rapid după 15 ani și atinge valori superioare după 20 ani.
Se recomandă dezvoltarea simultană a tuturor calităților motrice deoarece ele se influențează reciproc, astfel:
viteza mișcărilor depinde de nivelul forței dinamice, deoarece în timpul mișcării trebuie învinsă o rezistență (greutatea corpului sau greutatea corpului și a obiectului acționat de corp), iar viteza de deplasare este condiționată nu numai de forță (pentru a învinge greutatea proprie, pentru a efectua impulsii energetice, care determină lungimea pasului) ci și de rezistența neuromusculară;
forța depinde de viteză;
rezistența în mișcările ciclice este condiționată de viteză și de forță într-o măsură mai mică.
1. Viteza evoluează în funcție de maturizarea substratului morfofuncțional: sistem nervos și sistem muscular. Deoarece aceste două sisteme nu se dezvoltă în paralel, viteza va putea fi influențată cu succes în anumite perioade ale vieții omului. Sistemul nervos se maturizează în jurul vârstei de 14 ani. Formele elementare de manifestare a vitezei, ce depind în mare măsură de sistemul nervos central, se dezvoltă optim între 7-14 ani. Creșterea capacității de lucru pentru dezvoltarea vitezei depinde de ,,viteza mușchiului”, iar viteza în regim de fortă, viteza de contracție și forța în regim de viteză depind de cantitatea și densitatea elementelor componente ale mușchiului.
a) viteza de reacție se dezvoltă între 6 – 12 ani si 18 – 22 ani, atingând apogeul în jurul vârstei de 20 ani. Intre aceste două intervale regresează ușor, iar după 22 ani regresul este continuu dar lent.
b) viteza de execuție poate fi influentată eficient între 7 – 13 ani.
c) viteza de repetiție se ameliorează între 9 – 11 ani, după care scade puțin până la 15 – 16 ani. In continuare se ameliorează prin antrenament sau se stabilizează.
d) viteza de accelerare prezintă următoarea dinamică:
– la vârsta de 11 – 13 ani, finalul fazei de accelerare se situează intre 20 – 30 metri și peste această limită viteza maximă nu se mai poate menține, instalându-se oboseala;
– la copii, pe parcursul alergarii accelerate, se observă frecvența mare și lungimea pașilor mică;
– începând cu vârsta 13-15 ani, condițiile de dezvoltare sunt din ce în ce mai bune datorită îmbunătățirii componenetei forță – viteză.
e) viteza de deplasare alcătuită din faza de accelerare și faza de menținere a vitezei maxime atinge apogeul între 22-28 ani, dar de la 13-15 ani ea se poate ameliora progresiv și cu prudență. Pâna la 13 ani performanțele rezultatelor vitezei de deplasare pe 60 metri și a săriturii în lungime fără elan atât la fete cât si la băieți evoluează aproximativ în mod egal, iar după 13 ani ele sunt evident mai bune la băieți .
f) formele combinate de manifestare ale vitezei ce depind și de alți factori (pe lângă formele elementare) în primul rând de sistemul muscular se vor dezvolta proporțional cu evoluția acestora și vor atinge nivelul maxim când toți acești factori au ajuns la maturitate.
In ciclul gimnazial se va urmări dezvoltarea tututor formelor de manifestare ale vitezei (ponderi diferite) asociată cu alte calități motrice (forță, rezistență, îndemânare).
La clasele V-VI se va pune accentul pe dezvoltarea vitezei de reacție, execuție (sărituri, aruncări ) și de repetiție (alergări) , iar la clasele VII-VIII fără a neglija celelalte forme de manifestare ponderea va cădea asupra dezvoltării vitezei de deplasare (faza de accelerare).
2. Forța se sprijină pe sistemul nervos, sistemul muscular și sistemul osos și este influențată, in funcție de sex, de producția de hormoni, anabolizanți endogeni, hormonii efortului. In perioada pubertară datorită puseului hormonal, forța se ameliorează simțitor, producția crescută de hormoni androgeni influențând dezvoltarea masei musculare .
La vârstă școlară pregătirea de forță în primul rând trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a musculaturii corpului. Dezvoltarea forței pe toată durata școlarizării este necesară și nu este în contradicție cu procesul de dezvoltare.
3. Rezistența în atletism se prezintă sub următoarele forme : aerobă, anaerobă alactacidă, anaerobă lactacidă și mixtă care poate fi dominant anaerobă, echilibrat aerobă (anaerob și dominant aerobă).
In lecțiile de educație fizică pe toată durata școlarizării dezvoltarea rezistenței aerobe după 10 ani va constitui preocuparea esențială pentru că :
vârsta privilegiată, favorabilă dezvoltării maxime se situează între 12-15 ani;
efectele fiziologice ale exercițiilor eforturilor în aerobioză, în special alergarea de durată asupra organismului sunt deosebite și net superioare celor efctuate în regim anaerob;
este capitalul sănătății individului.
Rezistența in regim anaerob alactacid este rezistența la efort de intensitate maximă, în regim de viteză sau de forță explozivă, cu datorie mare de oxigen.
Capacitatea anaerobă de a suporta un efort cu datorie de oxigen este cel mai puțin dezvoltată la copii. Ea crește în perioada pubertară și atinge valori maxime între 18 și 20 de ani. In lecțiile de educație fizică dezvoltarea acesteia se va realiza în strânsă legatură cu preocupările pentru dezvoltarea vitezei de deplasare și a forței explozive prin exerciții de sărituri și aruncări.
Rezistența în regim anaerob lactacid privește doar alergările efectuate cu intensitate submaximală cu o durată de 20 secunde la 2 minute. Se desfășoară în cea mai mare parte în condiții anaerobe (prin descompunerea A.T.P., P.C. și glicolizei anaerobe), cu atât mai anaerobe cu cât distanța este mai mică, la sfârșitul efortului contractându-se datorie de oxigen. Deoarece, la vârstă școlară, capacitatea de a suporta un efort cu datorie de oxigen și acumulare de lactat este slab dezvoltată, în lecțiile de educație fizică nu ne vom ocupa de această formă a rezistenței. Pe lângă faptul că suprasolicită organismul ar fi și nerentabil din punct de vedere al economiei unei lecții. Se dezvoltă prin metoda repetărilor.
Rezistența în regim mixt aerob-anaerob poate fi: dominant anaerobă (peste 50%), echilibrat anaerob – aerob (50%-50%) și dominant aerobă (peste 50%). Efortul mixt dominant anaerob (durata 1- 2 minute, 79,6%, 54,6% anaerob – 20,4%, 45,4% aerob) și echilibrat aerob-anaerob (durata 3 min, 47,4 % anaerob- 52,6% aerob) se desfășoară cu intensitate mare la un nivel ridicat al lactatului în sânge, este solicitant și nu este accesibil decât unora și nerentabil din punct de vedere al economiei unei lecții.
Rezistența mixtă dominant aerobă privește alergările cu durată mai mare de 6 minute cu intensitate moderată (în stare stabilă relativă) în condiții de aprovizionare cu oxigen, cu echilibru relativ între producere și eliminare de lactat; cu atât mai aerob cu cât durata crește și intensitatea scade.
Este determinată de sistemul cardio-respirator, de capacitatea acestuia de a capta o cantitate cât mai mare de oxigen, de a fixa, transporta și difuza oxigenul spre grupele musculare active și de capacitatea de utilizare la nivel tisular al oxigenului (schimburile la nivel celular).
Mijlocul principal prin care se dezvoltă rezistența în regim mixt, dominant aerob este alergarea de durată care se desfășoară:
pe teren plat și variat;
în tempo susținut ( cu intensitate moderată, datorie relativă de oxigen);
cu joc de tempo la liberă alegere , sau pe distanțe dinainte stabilite;
In lecțiile de educație fizică dezvoltarea acesteia nu se poate realiza deoarece:
sistemul cardio-respirator este încă insuficient dezvoltat;
desfașurându-se cu datorie de oxigen, suprasolicită;
presupune dezvoltarea în prealabil a unui volum mare de alergare în regim aerob, pe care se va suprapune alergarea în regim mixt (la 14-16 ani cei dotați, selecționați pentru alergarea de rezistență efectuează 30-60 minute de alergare de două ori pe săptămână);
pentru a fi eficientă alergarea în regim mixt, în tempo susținut, trebuie să se efectueze cu un volum destul de mare.
4. Indemânarea are ca substrat morfo – functional aria motrică a scoarței cerebrale și analizatorul chinestezic. Vârsta optimă pentru urmărirea îndemânarii pentru handbal este 10-11 ani când este maturizată îndemânarea generală. Indemânarea specifică se poate realiza pe parcursul pregătirii.
5. Detenta depinde de numărul și viteza cu care se angrenează în lucru unitățile neuro-musculare. Băieții ating 72% din detenta pe care o vor avea la maturitate în jurul varstei de 14 ani, iar fetele la 11 ani.
,,Dezvoltarea psihică nu poate fi studiată și apreciată cu aceeași ușurință și obiectivitate ca și creșterea și dezvoltarea somatică sau motrică. Totuși orice profesor trebuie să cunoască câteva criterii de apreciere a principalelor manifestări psihice ale copiilor. Aceștia pot fi spontani, mobili, vioi sau lenți, greoi, inhibați; pot fi prietenoși sau reținuți; pot fi încrezători, calmi, egali sau bănuitori, instabili, neliniștiți. Toate aceste forme de manifestare a calităților psihice fac uneori din copii adevarate enigme”.
Caracteristicile psihice care trebuie și pot fi relevate din comportamentul copiilor sunt: voința, afectivitatea, inteligența, imaginatia, motivația
2.3.PRINCIPALELE CARACTERISTICI ANATOMO – FIZIOLOGICE ȘI PSIHOLOGICE ALE COPIILOR DE GIMNAZIU:
După cum se știe, copilul este ,,un adult în miniatură” și ca atare, trebuie tratat diferențiat, mai ales în activitatea sportivă, în fiecare etapă de creștere și dezvoltare a acestuia, cu reguli specifice particularităților lui de vârstă.
In timp ce creșterea reprezintă expresia fenomenelor cantitative legate de mărimea dimensiunilor corporale, dezvoltarea semnifică procesele calitative care marchează atingerea unor niveluri superioare de funcționalitate (de exemplu, pubertatea echivalează cu intrarea în functiune a glandelor sexuale). Procesele de creștere și dezvoltare nu au loc în mod linear ci în puseuri, cu o viteză care diminuează cu vârsta adulta și cu mari oscilații la nivelul diferitelor segmente. ,
Astfel în perioada prepubertară (cu vârste cuprinse în general între 10 si 12 ani) creșterea, până atunci uniformă și neântreruptă, va deveni nearmonioasă și întamplătoare. Anumite segmente ale corpului își vor continua dezvoltarea, în timp ce altele vor stagna. Dezechilibrul astfel creat poate deveni caricatural: mâini mari, neândemanatice la capătul unor brațe de copil, labele picioarelor foarte mari în raport cu gambele, cu aspect scheletic, trunchi îngust, plat, cocoțat pe niște membre inferioare lungi si slabe. Aceste disproporții determină o asimetrie corporală puțin estetică din cauza căreia respectivul suferă în amorul său propriu. Agravate de o hiperelasticitate a tuturor articulațiilor și de o insuficiență de calciu în oase, ele favorizează deformările scheletului .
La pubertate, care la băieți se instalează intre 12-14 ani, se manifestă o accelerare pronunțată a creșterii și dezvoltării, dar nu în mod linear ci în puseuri, cu o viteză care diminuează spre vârsta adultă și cu mari oscilații la nivelul diferitelor segmente.,
In procesul de creștere se constată o intensificare a metobolismului bazal care este în proporție de 20% superior față de cel al adultului. Nevoia de vitamine, minerale și alimente este crescută și ea, dar mai ales necesarul de proteine, care poate ajunge la 2,5 kilograme pe corp.,
Pubertatea este un fenomen fiziologic ce transformă copilul în tânăr. Este propie fiecărui copil și constituie o etapă de durată variabilă. Modificările de ordin anatomic, fiziologic și psihic diferă de la un copil la altul. La unii, acestea sunt mai preganante, în timp ce la alții sunt mai lente înregistrând o perioadă mai lungă. Aceste caracteristici fac ca unii copii să-i depășească pe colegii lor la toți parametrii dezvoltării. Această superioritate a potențialului biologic, temporară, determinată nu de aptitudini, ci de ritmul de dezvoltare rapid, trebuie avută în vedere în activitatea sportivă cu copiii. ,
Pentru o creștere armonioasă și sănătoasă, cel mai recomandat mijloc este sportul. Prin sport copilul capătă încredere în sine, vointă, autocontrol, învață sa coopereze, să fie competitiv, își dezvoltă competențele motrice și fizice, iar corpul său capăta expresivitate, ajută la dezvoltarea stimei de sine .
La această vârstă se definitivează osificarea oaselor ca și sudarea completă a coxalului. Oasele se dezvoltă mai ales pe seama creșterii lor în grosime prin depunerea de săruri minerale (calciu și fosfor) și prin consolidarea structurii funcționale intime. Ele devin mai rezistente la acțiunea factorilor mecanici de presiune, tracțiune și răsucire, în schimb se reduce elasticitatea lor. Articulațiile sunt slab dezvoltate, iar ligamentele nu asigură în suficientă măsură rezistența la tracțiuni și răsuciri. Din aceste cauze vor fi evitate, sau folosite cu mare atenție, exercițiile ce cuprind sărituri cu aterizare rigidă ca și exercițiile de forță cu îngreuieri mari. Acestea sunt necesare mai ales în scopul pregătirii coloanei vertebrale, care la vârstă pubertară nu este încă suficient susținută de musculatură . ,
Mușchii se dezvoltă mai ales pe seama alungirii fibrelor, nu însă și în grosime. Din această cauză suprafața lor în sectiune fiziologică și deci forța lor este ]ncă mică. Lungimea fibrelor musculare prezintă și un avantaj în sensul că determină creșterea valorii lucrului mecanic cu condiția ca greutatea să nu depășească forța globală a mușchiului . În această etapă forța relativă (forța raportată la kilogram/corp) nu numai că stagnează, ci manifestă chiar un regres considerabil, atât la nivelul flexorilor cât și a extensorilor.
În legătură cu utilizarea exercițiilor de forță la vârsta antepubertară și pubertară, în concepțiile mai vechi, erau total contraindicate invocând argumente de ordin morfologic și funcțional. Aceste concepții trebuie revizuite în sensul că întradevăr, sunt contraindicate eforturilor maximale de forță și marilor încordări neuromusculare, de asemenea nu se recomandă la vârsta la care facem referire, antrenamentele strict specializate de forță, deoarece prezintă pericolul suprasolicitării aparatului musculo–ligamentar. În schimb, exercițiile de forță generală bine dozate, bazate pe utilizarea propriei greutăți, pe lucrul cu greutăți mici (gantere, saci de nisip, mingi medicinale etc), în condițiile măriri treptate a volumului și intensității conform principiului fiziologic de creștere gradată a efortului, nu sunt contraindicate, ba chiar produc efecte pozitive în ceea ce privește realizarea obiectivelor instruirii multilaterale a elevilor.
Sistemul nervos se dezvoltă rapid, acum încheindu-se practic maturizarea ariei corticale a analizatorului motor., Funcțiile de analiză și sinteză ale scoarței cerebrale se dezvoltă, sistemul nervos cunoscând o continuă specializare funcțională precum și o mărire a numărului conexiunilor diferitelor segmente nervoase. Copiii prezintă o mare plasticitate a fenomenelor nervoase, ca și o instabilitate comportamentală, lucru ce necesită o deosebită grijă în activitatea cu acestă grupă de vârstă. De reținut faptul că funcțiile celui de al doilea sistem de semnalizare domină în raport cu aceea a primului sistem, viteza de realizare a diferențelor crește, iar reflexele condiționate formate se sting lent., ,,
Mișcările copiilor de vârstă pubertară se caracterizează prin armonie, precizie și economicitate. Se consideră că este perioada favorabilă învățării tehnici probelor accesibile vârstei. Trebuie specificat că la pubertate mai persistă încă într-o oarecare măsură insuficiența proceselor de inhibiție condiționate, în schimb, predomină procesele de excitație. Datorită acestui fapt, mișcările copiilor la această vârstă au caracter brusc, când caracterul tehnic al mișcării este deficitar . ,
Se poate aprecia că activitățile fizice bine dozate și practicate cu regularitate nivelează și atenuează unele manifestări comportamentale mai puțin favorabile ale copiilor ce trec prin pubertate, activitatea sportivă având rolul de reglator și modelator al funcțiilor sistemului nervos. ,
Sistemul cardiovascular și volumul inimii cunosc o dezvoltare progresivă și destul de lentă. Arterele au un diametru proporțional mai mic decât la adult. Debitul cardiac, către sfârșitul perioadei atinge valori apropiate ale adulților, de 4-5 litri pe minut în repaus și 15-20 litri pe minut în efort. Unii fiziologi, evaluând capacitatea funcțională a sistemului de transport al oxigenului prin calcularea cantității de oxigen favorizată de fiecare pulsație și raportând acest parametru la greutatea corporală, ajung la concluzia că băieții prezintă valorile cele mai mari abia la vârsta de 17 ani. De aici se poate reține faptul că activitatea fizică cu elevii de 13-14 ani presupune o gradare foarte riguroasă a efortului, atât ca volum cât și ca intensitate. De asemenea mijloacele folosite și aplicarea lor în orele de educație fizică trebuie alese cu mult discernământ, conform dezvoltării somato – funcționale ale elevilor cu care se lucrează . ,
Frecvența cardiacă, relativ mare la începutul perioadei (90 -100 pulsații pe minut) tinde să scadă către sfârșitul perioadei la 80 pulsații pe minut, iar la elevii ce efctuează în mod judicios efortul fizic ajunge la valori egale cu ale adulților. Datorită ritmului cardiac crescut, pentru efectuarea unui efort, inima copilului din această grupă de vârstă consumă mai multă energie, ceea ce determină instaurarea timpurie a oboselii. Așadar se va acorda atenție deosebită dozării efortului, naturii intensității acestuia, precum și utilizării judicioase a pauzelor pentru revenire.
Aparatul respirator se dezvoltă intens în etapa pubertății, deși frecvența respiratorie nu indică o economie funcțională. Funcția respiratorie își ameliorează parametrii astfel: crește amplitudinea mișcărilor respiratorii de la 230 mililitri volum curent la 12 ani, la 350 mililitri la 15 ani, scade frecvența respiratorie în medie de la 22 la 18 respirații pe minut, crește capacitatea vitală. Exercițiile atletice în general, și mai ales cele cu caracter ciclic și cu influență generală asupra organismului ca mersul și alergarea, corect aplicate, pot constitui mijloace importante în reglarea și perfecționarea funcțiilor vitale ce cunosc în această perioadă așa numita ,,furtună vegetativă”. ,,
Se înregistrează creșteri medii anuale în greutate până la 9- 10 kilograme și în înălțime până la 10 centimetri, acest aspect purtând numele de ,, fenomen de accelerație”.
Secrețiile hormonale, dezvoltarea sexuală, labilitatea psihică și modificările somato- psihologice la care se mai pot adăuga unele aspecte sociale legate de fenomenul de neotonie (accelerarea maturizării somato – sexuale), concretizate în fenomene de detașare de casa părintească, conflictele cu părinții, cu antrenorii, cu adulții, în general tendințe de autonomie și responsabilitate proprie, necesită din partea profesorului o revedere a noilor relații care se impun între educator și cel educat, tactul și experiența adultului trebuie să fie folosite pentru evitarea incidentelor și menținerea interesului elevului pentru activitatea fizică .
Fenomenele psihologice și caracteriale specifice, care însoțesc pubertatea, prezintă o asemenea similitudine la aproape toți indivizii încât pot fi grupate sub denumirea de ,,criză a adolescenței”. Această etapă a evoluției psihologice este banală în sine, cu toată gravitatea manifestărilor ei exterioare. În timp ce modificările anatomice si fiziologice ale perioadei pubertare se efectuează lent, această criză izbucnește adesea cu brutalitate. Bruschețea apariției ei contribuie s-o facă și mai îngrijorătoare. Anumiți autori n-au vrut să vadă în ea decât consecința intimă a acumulărilor hormonale, gravitatea ei putând fi proba existenței la acești tineri a unui conflict subconștient între noile aptitudini fizice și interdicțiile morale. Potrivit acestor autori, tânărul n-ar fi în stare să înteleagă noua situație și ar găsi în ea mai mult sau mai puțin conștient , motive de revoltă împotriva familiei și societății . ,
Copilul aflat în perioada pubertară, manifestă o mare îndrazneală, acceptă conștient riscuri, deci se pot realiza acumulări tehnice deosebit de importante care vor influența favorabil evoluția sa motrică. Nevoia de mișcare reprezintă de fapt, la această vârstă, o necesitate de dezvoltare pe plan fizic, psihic, motric și aceasta se manifestă prin dorința copilului de a se întrece, de a alerga, sări, arunca fie spontan, fie în mod organizat. Din păcate, timpurile prezente într-un cuvânt civilizația și cuceririle ei, restrâng zi de zi câmpul activitaților corporale, facându-se din ce în ce mai puțin indispensabile în viața de toate zilele. Progresul, al cărui scop este cruțarea eforturilor fizice, are prea adesea drept rezultat suprimarea lor definitivă. Această inacțiune forțată impusa trupului are repercusiuni dintre cele mai negative asupra dezvoltării normale a aparatului locomotor, a musculaturii întregului corp și a ameliorării parametrilor marilor funcțiuni .
Exercițiile atât de firești ca mersul, alergarea și ridicarea greutăților par acum rezervate celor cu o situație materială modestă. Se pare că-și face loc părerea că mușchii devin inutili și că singura lor menire ar fi să înfrumusețeze aspectul celor care parctică exercițiile fizice. Degenerarea musculară, această uitare a faptului ca omul nu este numai un creier, ci și un exemplar conceput pentru luptă, pentru a se apăra împotriva naturii, stă la baza apariției unor afecțiuni medicale foarte diferite. Medicii văd în această degenerare musculară cauza înmulțirii cauzelor de îmbolnăviri din cele mai diverse, de la afecțiuni organice pâna la cele ale scheletului cu înteaga gamă de atitudini și deficiențe ale oaselor și coloanei vertebrale . ,
Numeroase sunt și intoxicațiile de diferite forme care trebuie puse pe seama unui sedentarism excesiv. Exercițiul muscular permite arderea odată cu hrana a deșeurilor reziduale ale alimentației și a toxinelor secretate de organismul suprasolicitat. Dacă aceste substanțe toxice nu sunt arse, ele se acumulează, sclerozând țesuturile, infiltrându-se în articulații și aducând după sine diverse boli. Toate aceste consecințe ale sedentarismului și ale disprețului față de activitățile corporale sunt bine cunoscute de toți, dar rareori sunt urmate de o reântoarcere efectivă la activitățile fizice normale. Toate aceste temeri ale unor părinți îi determină adesea să întrerupă educația fizică a copiilor chiar prin scutiri medicale obținute mai mult sau mai puțin din cauze reale, s-o reducă sau s-o amâne pentru o dată mai îndepărtată .Aceasta este o gravă eroare. Creșterea pe care vrem s-o menajăm, trebuie deopotrivă dirijată și acesta este rolul educației fizice. Activitățile pe care le comportă ea vor fi cu atât mai folositoare la vârsta pubertară cu cât ele își ating mai repede scopul. Oasele fiind moi, articulațiile suple și muschii maleabili, o dezvoltare multilateral armonioasă este mai ușor realizabilă decât mai târziu cu câțiva ani când scheletul este deja consolidat, iar organismul își va fi dobândit structura sa definitivă. Vindecarea sau corectarea deficiențelor osoase, a pozițiilor statice greșite, a insuficienței musculare cere eforturi de zeci de ori mai mari decât cele care ar fi fost necesare pentru a le preveni la 12-14 ani. Și foarte adesea, îngrijite prea târziu, aceste deficiente devin din păcate definitive. ,,
Pentru ai pune pe copii la adăpost de accidentele care-i pot amenința pe terenurile de sport, este indispensabil practicarea unui examen medical prealabil, care trebuie să întocmească un bilanț al posibilităților organice și fiziologice ale adolescentului examinat exclusiv în funcție de viitoarele activități fizice. Numai medicul are dreptul să decidă dacă copilul examinat poate urma programul normal, sau dimpotrivă, trebuie să beneficieze de o gimnastică corectivă sau medicală. Concluziile acestui examen medical trebuie să aibă caracter obligatoriu și să fie bine înțelese de profesorii de educație fizică având în sarcina lor tinerii astfel orientați . ,
Datorită creșterii accelerate în gerutate și înălțime, raportul greutate – forță se deteriorează, în această perioadă nerecomandându-se eforturile maxime, cu încordări mari, ale aparatului locomotor. În procesul didactic cu copiii de vârstă pubertară se poate folosi un număr mare de exerciții fizice cu o structură diferită a mișcărilor cu caracter variat al efortului neuromuscular. Ele contribuie la dezvoltarea stereotipurilor dinamice și la perfecționarea capacității funcționale ale organismului.
Faptul că vârsta cronologică nu este identică cu cea biologică, impune aplicarea elastică și cu mult discernământ a indicațiilor și contraindicațiilor menționate anterior .
Analiza literaturii științifico – metodice și generalizarea practicii înaintate în domeniul educației fizice ce au fost expuse anterior, permit conturarea unei strategii de lucru care au în vedere faptul că dezvoltarea fizică armonioasă și corectă, obiectiv de bază al educației fizice școlare, vizează copilul și tânărul în perioadele de vârstă în care se pot exercita influențe favorabile asupra creșterii și dezvoltării organismului atât în sfera funcțională cât și în cea somatică.
Pregătirea atletică polivalentă reprezintă inițierea și perfecționarea elementelor tehnice și fizice din diverse probe ale atletismului diferite ca structură, tip de efort și metodică de predare cu ajutorul cărora se ajunge la o instruire multilaterală. Acesta este un pricipiu care exprimă o orientare generală a activității și constă în necesitatea de a îmbina în mod adecvat diferitele laturi ale educației și constituie o condiție obligatorie a procesului de integrare socială.
Ținând cont că până la vârsta de 14-15 ani copilul manifestă în cel mai înalt grad procesul de asimilare a senzațiilor motrice și deci a acțiunilor atletice, se poate afirma cu deplină siguranță că după 10-11 ani elevii pot începe ,,miniatletismul”, cu alte cuvinte veritabila inițiere în atletism.
Pentru a da lecțiilor un caracter atractiv, se recomandă folosirea întrecerilor prin care se poate verifica gradul de însușire și execuție a diferitelor probe atletice. Învățarea tehnicii probelor atletice se face prin însușirea deprinderilor de bază caracteristice principalelor elemente ale unei probe, apoi aceste deprinderi se largesc până când se atinge un nivel satisfăcător al tehnicii probei respective. Acest lucru nu este posibil fără cunoașterea aprofundată a particularităților anatomo – fiziologice, morfo – funcționale și psihice specifice perioadei pubertare, este calea cea mai sigură care permite evitarea greșelilor ce pot apare în procesul instruirii.
Se poate aprecia că activitățile fizice bine dozate și practicate cu regulariatate nivelează și atenuează unele manifestări comportamentale mai puțin favorabile ale copiilor, activitatea sportivă având rolul de reglator și modelator al funcțiillor sistemului nervos.
3. HANDBALUL – MIJLOC FUNDAMENTAL PENTRU REALIZAREA OBIECTIVELOR EDUCAȚIEI FIZICE ȘI SPORTULUI ȘCOLAR
3.1. CARACTERIZAREA HANDBALULUI CA SPORT DE ECHIPĂ:
,,Pe parcursul antrenamentelor se va pune accentul pe formarea spiritului de echipă al elevilor, pe încrederea în capacitatea proprie”.
,,Jocurile sportive colective reprezintă o formă de manifestare cu caracter ludic a exercițiului fizic care are o valoare educativă deosebită. Practicarea jocurilor sportive colective cumulează influențe și efecte pozitive sanotrofice ale sportului si exercițiului fizic. Jocurile sportive pot fi clasificate ,,psiho-sociologic, morfo-funcțional, psiho- motric, pedagogic”.
,,Handbalul este un joc sportiv făcând parte din categoria jocurilor inventate pentru a satisface
cerinta omului de căutare, schimbare, noutate. Prin calitatea sa de joc sportiv ocupă un loc binemeritat în subdomeniul educației sportive, implicit al civilizației și culturii sportive”.
Acest joc colectiv este caracterizat printr-o complexitate de mișcări executate în condiții schimbătoare de forță și viteză, determinate de colaborarea dintre coechipieri și lupta directă cu adversarii. Jocul modern de handbal presupune biotipuri somatice deosebite care acționează într-un ritm alert, în care se îmbină din punct de vedere motric viteza și forța cu rezistența și îndemânarea. Pentru a putea face față unor asemenea cerințe biologice, jocul de handbal pretinde din partea practicanților calități fizice si psihice deosebite. Fiind un joc sportiv colectiv, handbalul reprezintă o formă de activitate socială organizată în cadrul caruia acțiunile individuale (elemente tehnice, procedee tehnice) se coordonează reciproc devenind acțiuni colective (combinații tactice).
,, Handbalul este un joc sportiv colectiv cu un pronunțat caracter dinamic pentru că se desfășoară în mișcare, de cele mai multe ori, în alergare de viteză. El este considerat ca o sinteză a deprinderilor motrice de bază, ca alergarea, săritura, prinderea, aruncarea ceea ce conferă handbalului, pe lângă atributele sale sportive de joc de echipă practicat în competiții și atributele de mijloc al educației fizice și de sport complementar cu influențe pozitive asupra pregătirii fizice a sportivilor din alte ramuri”.
Handbalul poate fi învățat și practicat cu ușurință deoarece majoritatea procedeelor tehnice sunt executate cu mâna. Are o tehnică simplă și ușor de învățat pentru a fi practicat ca sport de masă, în scop recreativ sau ca mijloc de educație fizică. In jocul de handbal, pe lângă mișcările simple, naturale apar și mișcări mai complicate cum sunt: fentele, schimbările de direcție sau cele specifice jocului de apărare sau atac. Toate acestea au o mare influență asupra motricității și contribuie la dezvoltarea fizică armonioasă. Jocul modern se desfășoară într-un ritm alert, ceea ce presupune eforturi fizice foarte mari. Pe lângă viteza de execuție, de deplasare si de reacție, a rezistenței fizice specifice, a îndemânării în executarea fentelor și schimbărilor de directie, pe lângă mobilitatea generală și suplețea necesară executării celor mai complicate mișcări, a forței de aruncare, a coordonării și echilibrului, este necesar să fie cultivat și simțul mingii care dă siguranță în prindere și aruncare, în precizia paselor și a aruncărilor la poartă.
Competitiile la care participă elevii organizate pe plan local, județean, interjudețean sau național, oficiale sau amicale, reprezintă o formă de instruire în care se perfectionează pregătirea handbaliștilor și se cultivă spiritul de echipă si competitivitate. Fiind un mijloc al educației fizice practicat sub o atentă îndrumare, handbalul dezvoltă calități de voință ca dârzenia, combativitatea, curajul, inițiativa, perseverența si calități morale ca atitudinea fată de coechipieri, respectul față de adversari, arbitri si public, spiritul de muncă în echipă și de întrajutorare.
3.2. Locul și rolul handbalului în contextul educației fizice școlare:
Handbalul este unul dintre mijloacele de bază ale educației fizice și sportului școlar fiind mult practicat în cadrul lecțiilor de educație fizică. Această disciplină se situează printre ramurile cu mare audiență în rândurile tineretului școlar datorită accesibilității acestui sport care are la bază exerciții naturale de alergare, săritură, pasare, prindere și aruncare a mingii precum și datorită caracterului său dinamic si spectacular și a efectelor multiple asupra pregătirii fizice. Aceste aspecte au determinat ca handbalul să apară în programele de învățământ ale unităților școlare din învățământul preuniversitar.
In școală, in prima fază, jocul de handbal trebuie să aibă o structură simplă, ușor de abordat de către elevi, fiind în stransă corelație cu particularitățile morfologice, funcționale și psihice ale acestora. La clasele mici, tehnica și tactica jocului de handbal este simplă și se limitează la un fond minim de deprinderi motrice specifice, iar pe masură ce elevii promovează în clasele superioare, jocul devine mai complex. Astfel, la finele unui ciclu școlar elevii trebuie să practice handbalul în mod corespunzător potrivit modelului tehnico-tactic de joc prevăzut pentru lecțiile de educație fizică si activități sportive.
,,Având în vedere efectele practicării handbalului asupra organismului elevilor din aceste clase și la aceste varste, el a fost introdus în programele de educație fizică și de activități sportive. Handbalul poate fi practicat sub forma lui integrală, adică prin jocuri la doua porți, cât și sub forma unor structuri de exerciții care, odata însușite, vor putea fi aplicate în joc, mărind eficiența acțiunilor de atac si de apărare. Fiind un joc sportiv complet, care angrenează întreaga musculatură în activitate și prin aceasta activează marile functiuni ale organismului influențând favorabil ameliorarea calitativă a acestora, handbalul este preferat altor jocuri de către profesori. Se spune ca handbalul este atletism cu mingea, deoarece pentru a fi jucat el pretinde din partea celor ce-l practică să alerge, să sară și să arunce. In afara acestor caracteristici, trebuie să amintim că jocul de handbal este accesibil, atractiv si spectaculos, atribute care stimulează interesul elevilor pentru educație fizică și sport” .
Având o tehnică simplă, jocul poate fi învățat relativ repede, dând satisfacții imediate, stimulând foarte mult pe cei care îl practică. Regulile sunt simple și ușor de reținut, putând fi aplicate chiar de la începutul procesului de instruire, urmând ca mai apoi, pe o anumită treaptă de perfecționare, practicanții să ajungă, datorită unei pregătiri fizice multilaterale și speciale, să aibă o viteză de deplasare si execuție, o forță mai mare a brațelor si picioarelor, rezistentă în regim de viteză, suplețe, îndemânare.
Din punct de vedere al influenței asupra organismului, pot fi amintite:
dezvoltarea fizică generală și întărirea sănătății organismului elevilor;
solicitarea, in egală măsură a tuturor segmentelor corpului, a principalelor grupe musculare și a tuturor funcțiilor organismului datorită: alergării naturale în viteză cu opriri și porniri, schimbări de direcție, ceea ce duce la păstrarea unui echilibru normal între creșterea și scăderea frecvenței respiratorii; pasării si aruncării mingii ceea ce duce la dezvoltarea forței generale prin mișcări naturale; aruncărilor, săriturilor cu și fără minge, ce dezvoltă musculatura brațelor, trunchiului si picioarelor; necesității manevrării mingii cu precizie și rapiditate în situatii neprevăzute, dezvoltă îndemânarea, capacitatea de a gândi rapid și de a lua decizii în cel mai scurt timp, atât individual dar și în funcție de alți factori: condiții de mediu, coechipieri, un anume moment al jocului, spectatori.
Recunoașterea caracterului formativ al jocului de handbal și oficializarea sa ca mijloc al educației fizice în programele moderne, determină cadrele didactice, profesorii de educație fizică să răspundă cu mai mult simț civic, profesional și competență în realizarea fondului motric specific conținut în cuprinsul programelor, dar și depășirea acestora atunci când posibilitățile biomotrice ale copiilor o permit.
Se poate concluziona clar, în ceea ce privește rolul jocului de handbal în educația fizică școlară, numai trecând în revistă aceste repere favorabile integrării lui în programele de învățămant ca un mijloc foarte important de dezvoltare fizică a tuturor celor integrați în învățământul de toate gradele.
4. DESIGNUL CERCETĂRII
4. 1. OBIECTIVE ȘI SARCINI ALE CERCETĂRII:
Obiectivele cercetării :
asigurarea unei pregătiri fizice generale ale jucătorilor de handbal din echipa școlii și însușirea tehnicii de bază a jocului de handbal;
depistarea și folosirea celor mai eficiente mijloace atletice pentru pregătirea fizică a echipei de handbal a școlii în vederea reprezentării acesteia în diferite concursuri și întreceri sportive;
prin aplicarea acestor mijloace la orele de educație fizică, funcție de răspunsul elevilor la efort pot fi depistate elemente capabile pentru a fi îndrumate spre sportul de performanță.
Sarcinile cercetării:
a) studiul materialului bibliografic;
b) selecționarea copiilor, efectuarea măsurătorilor și aplicarea probelor de control – testarea
inițială
c) selecționarea celor mai eficiente mijloace atletice pentru pregătirea fizică a echipei;
d) elaborarea unor documente și adaptarea lor la specificul activității de pregătire a echipei
reprezentative școlare:
– analiza echipei;
– concepția de joc a echipei;
e) la sfârșitul anului de pregătire elevii vor fi supusi unei testări finale. Datele obținute
vor fi prelucrate, comparate cu modelul și în funcție de acesta se vor formula conclu-
ziile și propunerile.
4.2. IPOTEZE DE CERCETARE:
In conceperea acestei lucrări experimentale s-a pornit de la urmatoarele ipoteze:
introducerea unor mijloace specifice din școala atletismului în pregătirea membrilor
echipei pot contribui la sporirea capacității motrice a acestora;
realizarea unei baze de pregătire din atletism poate contribui la optimizarea, învățarea și perfecționarea tehnicii din handbal;
o bună pregătire fizică a handbaliștilor care vor reprezenta școala în competiții și întreceri poate fi realizată prin selectarea optimă a mijloacelor din atletism.
4.3. ORGANIZAREA ȘI DESFĂȘURAREA CERCETĂRII:
Experimentul a fost efectuat la Școala Gimnazială Cosniciu de Jos, comuna Ip, județul Sălaj, având ca resursă umană băieții aparținând claselor a VII-a și a VIII-a de la această școală. Acest experiment s-a desfășurat pe parcursul anului școlar 2013 -2014. Cele două clase au avut în componență un efectiv redus de băieți, respectiv 8 băieți la clasa a VII-a si 10 băieți la clasa a VIII-a. Acest lot de 18 elevi a stat la dispoziție în vederea alcătuirii echipei reprezentative a școlii. Menționez faptul că în acel an școlar cele două clase au beneficiat pe lânga cele două ore de educație fizică de încă o oră pe săptămână, alegând curriculum-ul la decizia școlii din sport, optionalul numindu-se ,,Om frumos și bun”, oră folosită în vederea pregătirii echipei reprezentative a școlii.
Activitatea de pregătire a fost organizată în perioada 16 septembrie 2013 – 20 iunie 2014.
Echipa reprezentativă a școlii se formează și se pregătește pentru a participa la diferite competiții cu caracter de masă, competiții care reprezintă un puternic spirit de emulație și întrecere între elevii handbaliști și în același timp un prilej de depistare și orientare a celor mai talentați elevi spre cluburile sportive. Participarea la aceste competitii te obligă la o pregătire continuă pentru a obține performanțe cât mai crescute. De aceea profesorul care se ocupă de pregătirea echipei trebuie să cunoască modelul si conceptia de joc la nivelul handbalului de performanță.
Folosirea exercițiilor se va face în scopul fortificării organismului precum și în scop de odihnă activă, de relaxare. In funcție de caracteristicile handbalului, ponderea și raportul între factorii antrenamentului sunt diferite. Legat de ponderea pregătirii fizice în handbal, creșterea performanțelor este legată de îmbunătățirea acestui factor, randamentul tehnicii și tacticii fiind condiționat de nivelul dezvoltării calităților motrice.
Ca și metode de cercetare s-au folosit:
metoda studiului bibliografic, care ne-a ajutat la formarea fundamentului teoretic al lucrării, la stabilirea ipotezei de lucru și la elaborarea planului de cercetare;
metoda observației naturale, intenționată și organizată, a fost utilizată în scopul obținerii unor informatii concrete;
metoda convorbirilor cu jucătorii, utilizată în scopul obținerii unor informații referitoare la relațiile din cadrul echipei și interesele jucătorilor;
metoda înregistrării a stat la baza culegerii, prelucrării și interpretării datelor;
metoda experimentului a fost folosită cu scopul de a verifica ipoteza formulată;
metoda de prelucrare statistico-matematică a datelor a fost utilizată în vederea evaluării obiective a rezultatelor obținute în urma cercetarii. Datele au fost ordonate, iar prin calcule statistico- matematice au fost prelucrate. In afara interpretării statistice datele au fost supuse unei analize logice în vederea surprinderii eșantionului.
a). Media (aritmetică) diferențelor este parametrul tendintei centrale și ne arată unde se află mijlocul șirului diferențelor dintre cele două testări:
=
b). Abaterea standard a diferențelor SD:
SD =
c). Abaterea standard a mediei diferențelor :
=
d).Abaterea standard S:
S, reprezintă standardul cu care se poate abate de la media aritmetică fiecare din valorile individuale:
S =
e). Coeficientul de variabilitate Cv, oferă o măsură a gradului de omogenitate a echipei și se exprimă în procente. Statistica recomandă pentru interpretare urmatoarele trepte de apreciere:
0-10%- omogenitate mare;
10-20%- omogenitate medie;
peste 20%- lipsă de omogenitate.
Cv =
f). Testul t al lui Fischer reprezintă semnificația diferenței dintre șiruri și date la eșantioane corelate:
t =
g) metoda grafică de prezentare si de ordonare a datelor a permis sistematizarea și prezentarea lor logică, având ca rezultat posibilitatea urmăririi mai ușor a fenomenelor prezentate și a relațiilor dintre ele.
Selecționarea elevilor pentru echipa reprezentativă s-a facut pe baza observațiilor în timpul lecțiilor și orelor de activități sportive având ca scop depistarea elementelor dotate din punct de vedere morfofuncțional, motric si psihic, ținând cont de nivelul creșterii și dezvoltării corpului, de procesele care stau la baza evoluției fizice și psihice ale elevilor. Spre deosebire de selecția la nivelul grupelor de copii din cadrul cluburilor sportive școlare, care se desfășoară după o metodologie specială și cu un conținut precis, la acest nivel selecția este mai elastică și cu un grad mai scăzut de exigență sub aspectul tipului somatic și al capacității motrice. Cu toate acestea, am avut ca element de referință indicatorii prevăzuți în modelele somatice și motrice stabilite pentru copiii capabili de performanță. Cu cât elevii selecționați se înscriu în cote mai apropiate de acești indicatori cu atât pregătirea a fost mai bine efectuată. Lotul echipei, în final va cuprinde 16 elevi, repartizați pe posturi astfel: doi portari, șapte jucători de semicerc și șapte jucători de nouă metri.
Tabel 1: Componența echipei:
Modelul de joc recomandat pentru echipa reprezentativă și particularitățile metodice ale instruirii acesteia sunt asemănătoare cu cele prevăzute pentru eșalonul de copii capabili de performanță.
Pentru a putea face fața exigențelor pregătirii și participării la diferite jocuri și competiții, elevii selecționați trebuie să fie perfect sănătoși, să aibă o dezvoltare fizică armonioasă, calități motrice corespunzătoare conținutului jocului și calități psihice cerute de specificul pregătirii și competiției în handbal. Selecția este o activitate complexă care vizează toate laturile personalității sportivilor și se realizează după următoarele criterii:
criteriile medico-biologice, care trebuie să stabilească starea de sănătate, dezvoltarea somato-funcțională a viitorului sportiv. Copilul, pentru a putea participa la activitatea de educație fizică și implicit la cea de selecție și competiție trebuie să aibă o stare de sănătate perfectă și să prezinte adeverință medicală cu specificația ,,apt efort fizic” sau ,,apt efort fizic în competiție”. La acest capitol suntem complet deficitari și foarte vulnerabili deoarece copiii din mediul rural sunt obligați să solicite aceste documente medicilor de familie, care de multe ori refuză pe motiv că nu sunt de specialitate și nu dispun de aparatura necesară pentru a efectua examene clinice complexe, pe aparate, pentru a urmări evolutia sănătății copilului cand este supus efortului. De multe ori suntem obligați să renunțăm la a participa la competițiile superioare celei județene care necesită examene medicale mai amănunțite copiilor, oferite de către clinici sportive, școlile din mediul rural neavând nici măcar cabinet medical școlar. Profesorul de educație fizică este obligat să solicite acea adeverință medicală, să studieze antecedentele medicale ale elevilor și familiei și să urmarească atent comportamentul și evoluția stării de sănătate a elevilor pe timpul desfășurării activităților sportive.
criteriile somatice, care stabilesc parametrii care favorizează obținerea performanțelor în handbal, precum și nivelul de dezvoltare fizică generală. Tipul somatic al handbalistului are ca bază date referitoare în principal la înalțime și greutate, apoi, în plan secundar, date referitoare la anvergura brațelor și palma jucătorului. Cele mai indicate valori ale taliei la băieții cuprinși intre 12 – 14 ani sunt urmatoarele:
– portari: 172 centrimetri;
-jucători de la 9 metri: 175 centimetri;
– jucatori de la semicerc: 170 centimetri.
Greutatea corporală optimă este strâns legată de talie și se calculează după formula T – 100 : G, unde T reprezintă înălțimea, iar G greutatea reală. Se apreciază că rezultatul la băieți este cuprins intre 1,08 -1,10, deci greutatea jucătorilor de handbal trebuie sa fie cu 4 până la 10 kilograme mai mică decât cifra care indica numărul de centimetri ai taliei ce trec de un metru.
Pentru jucătorii de handbal importantă este și anvergura brațelor, care la adult reprezintă 1,06 % din talie. Palma jucătorului trebuie să fie mai mult de 10,4 % din înălțime.
criteriile motrice se aplică în vederea determinării volumului și calității deprinderilor motrice de bază și specifice pentru handbal pe de o parte, și nivelul dezvoltării calităților motrice implicate în joc în mod special, pe de altă parte. Aceste determinări se fac în urma analizei rezultatelor obținute la probele de control, care trebuie sa marcheze atât progresul individual, cât și îndeplinirea cerințelor specifice fiecărei categorii de vârstă și de valoare exprimate prin normele de control.
criteriile psihice determină nivelul de dezvoltare al calităților psihice exprimate în timpul antrenamentelor și competițiilor de handbal. Aceste calități sunt numeroase și se referă la laturile componentei psihologice a antrenamentului sportiv, a celei intelectuale, afective si volitive. Nivelul de dezvoltare a unora dintre calitățile psihice nu se poate determina decât pe baza unor teste și tehnici de laborator sub îndrumarea unui specialist, în timp ce nivelul altora poate fi stabilit de profesor pe timpul pregătirii și a desfășurării unor competiții, prin observația pedagogică: curajul, motivația, voința, hărnicia, afectivitatea, spiritul de echipă, memoria, imaginația, spiritul de echipă etc.
In perioada 24 septembrie – 15 octombrie 2013 am efectuat testări inițiale, iar în perioada 1 – 20 iunie 2014, testări finale. Analizând rezultatele obținute de elevi la probele supuse testărilor initiale am ajuns la concluzia că din cei 18 băieți, doar 16 ar fi capabili să se apropie prin rezultatele obținute de modelul somatic și motric, reușind să facă față conditiilor de pregătire în vederea constituirii echipei reprezentative a școlii.
Orele de opțional din handbal seamănă cu orele de antrenament sportiv care are perioade de pregătire si perioade competitionale. In cadrul perioadei de antrenament am încercat să ating toate componentele antrenamentului sportiv pe care le-am adaptat particularităților fizice și psihice ale elevilor mei. Plecând de la cunoașterea jocului de handbal, a jucătorilor aflați în pregătire și având la bază concepția de joc, am considerat că de foarte mare importanță este îmbunătățirea procesului de antrenament prin folosirea tuturor componentelor antrenamentului sportiv. Am selectat exerciții care se pot exersa în condiții cât mai apropiate de conditiile de joc ținând seama de nivelul de pregătire, varsta elevilor și dotarea avută. La baza antrenamentului au stat exercitiile fizice la care se adaugă si alte mijloace specifice si nespecifice sau asociate .
Etapa de pregătire a echipei s-a desfășurat în cadrul orelor de opțional în special și în cadrul orelor de educație fizică. La aceste activități de pregătire am selectat și folosit o serie de mijloace, de exerciții din atletism, în vederea îmbunătățirii condiției fizice în special pentru a-și putea aplica cunoștințele tehnico-tactice acumulate în bune condiții în timpul jocurilor. Mentionez faptul că școala nu dispune de sală de sport, întreaga activitate de pregătire desfășurându-se în aer liber. Iarna acelui an fiind blândă, fără prea multe temperaturi sub minus 5-6 grade și precipitații puține, am putut desfășura activități de pregătire fără întreruperi. Când conditiile atmosferice au fost potrivnice, fiind frig si zăpadă, terenul fiind acoperit de aceasta, ne-am deplasat la sănius unde s-au organizat întreceri într-e copii la sanie și schi, efectul acestor întreceri contribuind în mare măsură la fortificarea căilor respiratorii și la dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare.
In pregătirea echipei, o contribuție importantă a avut-o și vizionarea la televizor a unor jocuri divizionare în timpul cărora am dat explicațiile necesare pentru a lămuri anumite aspecte ale jocului, scoțând în evidență execuțiile și acțiunile valoroase.
Având în vedere faptul că la aceste clase handbalul s-a predat și în anii anteriori, elevii aveau anumite cunoștințe tehnico-tactice și de regulament. Acestea au fost consolidate pe parcurs și prin organizarea unor jocuri în compania școlilor vecine sau având ca adversari foști colegi mai mari de școală.
Pe timpul desfășurării experimentului am parcurs următoarele etape:
Etapa de informare, de documentare din materialele de specialitate avute la dispoziție sau împrumutate. In urma studierii acestor materiale, am ajuns la concluzia că folosind o serie de mijloace din atletism în pregătirea echipei de handbal a școlii atât pentru pregătirea fizică cât și pentru cea tehnico-tactică pot duce la rezultate foarte bune ale acesteia în competiții.
Testarea inițiala, care a cuprins:
măsuratori antropometrice:
– talie;
anvergura brațelor;
lungimea palmei;
greutatea.
măsurători referitoare la nivelul de dezvoltare al calitătilor motrice specifice jocului de handbal:
alergări pe 30 metri plat cu start din picioare;
alergări, 5 x 30 metri cu 30 secunde pauză între repetări;
30 metri driblingul mingii de handbal printre 7 jaloane;
aruncarea mingii de handbal la distanță cu elan de trei pași;
săritura în lungime de pe loc;
deplasarea în triunghi, trei trasee.
Etapa de pregătire a echipei;
– am folosit mijloace cu precădere din atletism în pregătire.
Testarea finală, care cuprinde:
măsurători antropometrice:
talie;
anvergura brațelor;
lungimea palmei;
greutatea.
măsuratori referitoare la nivelul de dezvoltare al calităților motrice specifice jocului de handbal:
alergări pe 30 metri plat cu start din picioare;
alergări, 5 x 30 metri cu 30 secunde pauză între repetări;
30 metri driblingul mingii de handbal printre 7 jaloane;
aruncarea mingii de handbal la distanță cu elan de trei pași;
săritura în lungime de pe loc;
deplasarea în triunghi, trei trasee.
e) Etapa prelucrării datelor și raportarea la model.
Tabel 2: Modelul somatic pentru selecția în eșalonul de copii avansați( băieți12-14 ani):
Ghermănescu Ioan, 1983, pag. 239
Legenda: P = portari
S = jucători de la linia de semicerc
9m = jucători de la linia de 9 metri
Tabel 3: Modelul motric pentru selecția la nivelul eșalonului de copii avansați (băieți 12 -14 ani)
(Ghermănescu Ioan, 1983, pag. 241)
4.3.1.Descrierea probelor de control:
1. Alergare de viteză pe distanța de 30 metri cu start de sus:
Cronometrul se va declanșa la atingerea liniei de start și se va opri după trecerea liniei de sosire. Se acordă două încercări, înregistrandu-se cea mai bună. Inregistrarea se face în secunde și zecimi de secundă.
2. Alergări 5X30 metri:
Proba va consta din 5 alergări pe distanța de 30 metri, cu o pauză de 30 secunde între repetări. Startul se ia din picioare, de la o distanță de 1 metru înapoia liniei de start. Pauza de 30 secunde se va respecta cu rigurozitate, în timpul acesteia elevul trebuind să se îndrepte spre linia de start și să se pregătească pentru startul următor. Se va alerga individual, cronometrul declanșându-se la atingerea liniei de start și se va opri după trecerea liniei de sosire. Se vor inregistra toate cele 5 încercări și se va face media aritmetică între acestea. Toate rezultatele, inclusiv media aritmetică, vor fi exprimate în secunde și zecimi de secundă.
3. Driblingul mingii de handbal pe distanța de 30 metri printre 7 jaloane:
In lungul terenului de handbal se așează în linie dreaptă 7 jaloane, înalte de 1,5-1,8 metri, după cum urmează: primul jalon se așează la o distanță de 6 metri de linia de start, iar ultimul la 6 metri înaintea liniei de sosire; între aceste două jaloane, pe o distanță de 18 metri ramasă între primul și ultimul jalon, se așează celelalte 5 jaloane la o distanță de 3 metri unul de altul, astfel între cele 7 jaloane se formează 6 distanțe de câte 3 metri fiecare. Elevul trebuie sa parcurgă cei 30 metri care separă linia de start de cea de sosire, conducând mingea în dribling multiplu în mod regulamentar printre jaloane, în formă de slalom. Mingea trebuie să fie controlată în mod permanent de către elev de la plecare până la sosire. Aruncarea mingii înainte sau deplasarea elevului cu mingea în mână nu sunt permise și atrag dupa sine anularea probei. Linia de sosire trebuie să fie de asemenea trecută cu mingea în dribling. Rezultatul se înregistrează în secunde și zecimi de secundă. Se vor executa două alergări, luându-se în considerare timpul cel mai bun.
4. Săritura in lungime de pe loc:
Se execută 2 sărituri, înregistrându-se cea mai bună. Se măsoară în metri, de la vârful picioarelor la desprindere și călcâie la aterizare. Desprinderea și aterizarea se fac de pe și pe ambele picioare în același timp.
5. Aruncarea mingii de handbal la distanță cu elan de 3 pași:
Se va folosi în mod obligatoriu mingea de handbal regulamentară. Mingea va fi aruncată la distanță după un prealabil elan de 3 pași. Aruncarea se va efectua dinapoia unei linii trasate pe sol, linie care nu poate fi atinsă, depășită sau călcată, înainte ca mingea să fi părăsit mâna aruncătorului. Pentru elan poate fi folosită tehnica pasului încrucișat, a pasului adaugat sau a pasului săltat. Se vor executa 2 aruncări și se va lua în considerare cel mai bun rezultat. Rezultatul acestei probe va fi exprimat din 50 în 50 centimetri, rotunjindu-se în plus sau în minus, după cum urmează: aruncarea de 40,25 metri va fi înregistrată 40 metri rotunjindu-se în minus; aruncarea de 40,26 metri va fi înregistrată 40,50 metri rotunjindu-se în plus.
6. Deplasarea în triunghi:
Triunghiul se marchează astfel: baza triunghiului o constituie linia dreaptă de 3 metri a semicercului de la 6 metri, pe această bază se ridică din mijlocul ei o perpendiculară de 3 metri care va ajunge la semicercul punctat de 9 metri și va constitui înalțimea triunghiului. Laturile triunghiului se trasează unind cele 3 puncte obținute. In vârfurile triunghiului și tangent cu acestea, se marchează câte un cerc cu diametrul de 30 centimetri (latura acestui cerc va atinge vârful triunghiului). Elevul se găsește inițial cu fața spre vârful triunghiului, având piciorul stâng în cercul din stânga bazei triunghiului.
La semnalul de începere a probei, elevul se deplasează cu pași adăugați lateral spre dreapta până atinge cu piciorul celălalt cerc de la baza triunghiului, se deplasează apoi cu pasi adăugați spre înainte până la cercul din vârful triunghiului pe care este obligat să-l atingă cu un picior, după care, deplasându-se cu pași adăugați spre înapoi trebuie să ajungă cu un picior în cercul de la care a plecat inițial. Deplasarea se continuă imediat înainte spre cercul din vârful triunghiului, în continuare înapoi spre cercul din dreapta bazei triunghiului și apoi spre stânga spre cercul de pornire, folosindu-se de aceeasi tehnică de deplasare specifică jocului de apărare.
Acest drum dus – întors se consideră a fi un traseu complet format din 6 laturi ale triunghiului. Timpul se va înregistra în secunde și zecimi de secundă de la prima miscare până la revenirea cu un picior în cercul de plecare după terminarea a 3 trasee complete (18 laturi).
In tot timpul executării acestei probe, elevul trebuie să se afle cu fața spre vârful triunghiului, unde se presupune că s-ar găsi adversarul. Neândeplinirea tuturor condițiilor cerute pentru această probă atrage după sine anularea încercării.
In vederea pregătirii echipei, beneficiind de condițiile de pregătire descrise, procurând material didactic din surse proprii și ținând cont de fazele atacului și apărării, am folosit exerciții din ,,școala” alergării, săriturii și aruncării .
Tabel 4: Rezultatele măsuratorilor antropometrice în urma aplicării testelor inițiale:
Tabel 5: Nivelul de dezvoltare al calităților motrice specifice jocului de handbal în urma aplicării testelor inițiale:
4.3.2.Mijloace atletice folosite pentru pregătirea fizică a echipei de handbal băieți a școlii:
Primul pas pe care l-am făcut în intenția de a pregăti echipa a fost întocmirea unei programe speciale de pregătire pe care am aplicat-o în ora de opțional, deci o singură oră pe săptămână. Această programă va fi prezentată în anexă și cuprinde 20 mijloace din alergări, sărituri și aruncări, precum și volumele de efort. In selectarea exercițiilor am ținut cont de particularitățile colectivului și de cerințele metodice ale probelor respective. Programa cuprinde două grupe mari de mijloace. Prima grupă se referă la pregătirea tehnică, iar a doua la dezvoltarea calităților motrice specifice handbalului, ambele prezente în anexe.
a) Mijloacele folosite în pregătire:
1. Alergări lansate în tempo moderat pe distanta de 40 metri;
2. Alergări cu accelerări pe distanța de 40 metri;
3. Alergări cu pas lansat de viteză pe distanța de 20 metri;
4. Alergări peste 30 obstacole pe o distanță de 40 metri;
5. Alergări de stafetă pe distanța de 40 metri;
6. Alergări cu start de sus și de jos pe distanță de 30 metri;
7. Sarituri în lungime cu 1 pas si jumătate in aer;
8. Aruncări ale mingii de oină și de handbal;
9. Aruncarea greutății;
10. Alergări de durată;
11. Alergări cu joc de glezne și cu genunchii sus pe distanță de 30 metri;
12. Alergări repetate pe distante de 50 si 200 metri;
13. Deplasări cu pași săriți și pași săltați pe distanță de 30 metri;
14. Sărituri în lungime de pe loc;
15. Exerciții de azvârlire, lansare și împingere a diferitelor obiecte;
16. Dezvoltarea musculaturii membrelor superioare prin flotări si tractiuni;
17. Dezvoltarea musculaturii abdomenului și a spatelui;
18. Dezvoltarea musculaturii membrelor inferioare prin sărituri ca mingea și alte exerciții specifice;
19. Dezvoltarea mobilitătii articulare;
20. Trasee aplicative și jocuri motrice.
Mentionez că distantele s-au măsurat în metri, iar starturile, săriturile, aruncările si exercițiile pentru dezvoltarea forței și mobilității au fost cuantificate după numărul lor.
In ceea ce privește pregătirea tehnică, am ales 9 exercitii atletice din cele trei grupe de alergări, sărituri și aruncări, astfel:
1. Alergarea lansată în tempo moderat (2-4 x 40 metri) utilizată în fiecare lecție are un dublu scop: de a-și însuși un pas alergător corect și de a pregăti aparatul locomotor în vederea susținerii unui efort de lungă durată;
2. Alergarea cu accelerare perfecționează simțul creșterii rapide a vitezei și corectează tehnica alergării. Stăpânirea acesteia constituie una dintre condițiile valorificării potențialului de viteză a elevului. Distanța de alergare este de 40 metri, cu un număr de 2-3 repetări într-o oră.
3. Alergarea cu pas lansat de viteză contribuie la dezvoltarea capacității de viteză și la perfecționarea tehnicii alergării cu viteză maximă. Distanța de lucru este de 20 metri cu un număr de 2-5 repetări pe lecție.
4. Alergarea peste obstacole pe 40 metri pe parcursul căreia se instalează 3 obstacole așezate la 10 metri distanță înre ele. Obstacolele au dimensiuni variabile între 60-80 centimetri și sunt trecute prin călcare si pășire. Număr de repetări, 4-6 într-o lecție.
5. Alergările de stafetă pe distanțe de 40 metri dezvoltă spiritul de întrecere și o serie de calități fizice, moral-volitive si comportamentale. Numărul de repetări este de 4-6 într-o lecție.
6. Alergări cu start de sus și de jos pe distanta de 30 metri dezvoltă viteza de reacție și accelerare precum si tehnica starturilor de sus și de jos. Numărul repetărilor într-o lecție este de 6-10 starturi.
7. Săriturile în lungime cu elan au fost exersate toamna si primăvara. Numărul de sărituri într-o lecție a fost de 15-20, în care s-au folosit elanuri variabile.
8. Aruncarea mingii de oina de 150 grame și a mingii de handbal numărul 2 au un volum de 10-15 repetări pe lecție.
9. Aruncarea greutății de 2 kilograme. Se execută 10-15 repetări în fiecare lecție în perioada planificată.
Grupa mijloacelor destinate dezvoltării calităților motrice a cuprins 7 mijloace:
1. Alergările de durată în tempo uniform și variat are o mare valoare formativă și dezvoltă rezistenta de tip aerob. Se vor alerga distanțe cuprinse intre 600 si 1500 metri, conform planificării.
2. Alergările repetate dezvoltă rezistența în regim mixt. Distanțele cuprinse în programă au fost cuprinse între 40 si 200 metri. Repetările alergărilor pe 40 metri se efectuează cu intensitate mare și maxima, 90-100% din potențial, în vederea dezvoltării rezistenței în regim de viteză.
Programul utilizat într-o lecție este următorul:
2 – 4 x ( 4– 5 x 40 m); p.r.– 1,30”; p.s.– 3 – 4min.
p.r. – pauza între repetări;
p.s. – pauza între serii.
Repetările alergărilor pe 40 si 200 metri se reiau de 4-5 ori într-o oră.
3. Deplasările cu pași săltați și săriți pe distanța de 30 metri dezvoltă detenta și prefigurează tehnica săriturilor. S-au executat în serii de 2-4 repetări, fiecare cu pauza de 30 secunde între ele.
4. In cazul săriturilor fără elan, pentru dezvoltarea rezistenței neuromusculare s-au efectuat serii scurte cu intensitate mare.
5. Azvârlirea, lansarea și împingerea diferitelor obiecte: mingi de oină, mingi de handbal, mingi medicinale de 2 kilograme, s-au executat pe perechi astfel:
Număr de exerciții; Număr de serii; Număr de repetări pe serie; Pauza între serii
3 3 – 4 10 – 15 2 – 3 minute
6. Pentru dezvoltarea forței am urmărit dezvoltarea locală a forței diferitelor grupe musculare, a forței explozive și a detentei. Dezvoltarea forței explozive se leagă de exercitiile de aruncări, iar cea a detentei, de cele de sărituri. Dezvoltarea forței locale a diferitelor grupe musculare s-a realizat folosind metoda eforturilor repetate având ca încărcătură greutatea propriului corp. Exercitiile utilizate au fost:
– pentru musculatura brațelor: flotări si tracțiuni;
– pentru musculatura abdominală: ridicarea trunchiului pe verticală din culcat dorsal;
– pentru musculatura spatelui: extensia trunchiului din culcat facial;
– pentru musculatura membrelor inferioare: ridicări pe câte un picior pe un suport (scaun) înalt de 40 centimetri și sărituri cu genunchii la piept, pe loc.
Exercițiile s-au executat in serii de 2 – 3 pentru fiecare exercițiu, iar numărul de repetări a fost de 4 – 5 la tracțiuni și până la 10 – 15 la celelalte, alternând 2 – 4 grupe de mușchi într-o lecție.
7.Pentru dezvoltarea mobilității articulare s-au alocat 4 – 5 minute la finele lecției în care s-au executat pendulări, aplecări și răsuciri cu amplitudine mare și elemente simple din streching.
b) Mijloace folosite pentru consolidarea unor poziții și faze ale jocului de handbal:
1. Exerciții pentru pozitia fundamentală:
din deplasare (mers, alergare cu joc de glezne sau alergare ușoară), oprire în poziție fundamentală, la semnalul sonor al antrenorului;
exerciții simple de sărituri, genoflexiuni, etc., urmate de oprire în poziție fundamentală la același semnal;
din alergare înainte și înapoi, din alergare cu pași adăugați lateral spre stânga și spre dreapta, înainte și înapoi, oprire în poziție fundamentală, la semnal sonor;
alergări de la semicerc pe lungimea terenului, pe distanțe de 10, 15 si 20 metri cu întoarcere rapidă la locul de plecare și oprire in poziție fundamentală.
Exercitii pentru mișcarea în teren în faza de atac și apărare:
deplasări laterale cu pași adăugați înainte și înapoi, oblic înainte și înapoi și alte forme de deplasări laterale;
sprinturi scurte de 2 – 5 metri, opriri bruște, urmate de întoarceri și porniri în altă direcție;
sărituri înalte cu elan scurt etc.
Exerciții pentru perfecționarea driblingului simplu:
suveica simplă cu o bătaie a mingii în sol;
grupe de trei până la cinci jucători se deplasează liber pe o suprafață limitată de teren pasându-și mingea între ei din alergare și efectuând o bătaie a mingii în sol după fiecare prindere;
aruncare la poartă din alergare sau din săritură, precedată de un dribling simplu;
ștafete-concurs în care vom include alergarea, pasarea, prinderea mingii și driblingul simplu.
Exerciții pentru driblingul multiplu:
deplasări libere în teren urmate de opriri și reporniri folosind driblingul multiplu;
mărirea ritmului de deplasare în dribling, intercalând întoarceri de 180 și 360 grade;
conducerea mingii în alergare șerpuită printre jaloane, folosind și mâna mai puțin îndemânatică;
stafete cu mingea în dribling;
alergare în dribling pe contraatac terminată cu aruncare la poartă;
dribling, în luptă cu adversari semiactivi și activi;
luptă pentru minge între echipe formate din doi jucători în care fiecare este obligat să bată mingea de trei ori în sol, înainte de a o pasa coechipierului.
Exerciții de perfecționare a fentelor:
jucătorii merg în coloană câte unul, în jurul terenului la 1,5 metri distanță între ei, ultimul jucător pornește în alergare șerpuită printre ceilalți, până ajunge în capul șirului;
jucătorii aleargă ușor în jurul terenului cu mingea în dribling. Ultimul jucător mărește viteza, alergând șerpuit printre ceilalți până ajunge în capul șirului;
pe o suprafață limitată de teren, un jucător încearcă să-i prindă pe ceilalți, care se deplasează prin eschive și schimbări repetate de directie;
in grupe de 4 – 5 jucători, aceștia își pasează mingea într-o suprafață limitată de teren, făcând în prealabil o fentă de pasare;
joc la o poartă 2 la 2, sau 3 la 3, cu aplicarea fentelor învățate.
Exerciții pentru aruncări la poartă fără desprindere de pe sol:
alergare cu încrucișarea piciorului stâng peste cel drept având umărul drept orientat în direcția alergării și aceeași deplasare cu încrucișarea piciorului drept prin fața stângului;
executarea succesivă a mai multor pași încrucișați, urmată de o aruncare cu mingea de handbal;
din mers, schimbarea pasului pe piciorul din față, urmată de ducerea brațului pe deasupra umărului cu mingea de handbal;
repetarea încetinită a pasului adăugat, cu sprijinirea piciorului stâng pe sol și aruncare la poartă;
exersarea celor trei procedee de aruncare la poartă după deplasare în dribling spre poartă;
exersarea celor trei procedee de aruncare, precedate de pase primite din față, din dreapta și din stânga direcției de deplasare.
Exerciții pentru scoaterea mingii de la adversar:
în grupe de câte doi, un atacant si un apărător, atacantul execută dribling multiplu: pe loc, din mers și apoi din alergare, iar apărătorul încearcă interceptarea mingii prin intervenție cu palma între minge și palma atacantului. Gradăm dificultatea exercițiului prin împingerea mingii în ritm neuniform spre sol și la înălțimi diferite;
suveica dublă pe lungimea terenului cu mingea în dribling, cu urmărirea atacanților de către apărători;
urmărirea vârfului de contraatac de către apărătorul care pleacă inițial de la o distanță de 3 – 4 metri în urma lui;
se formează grupe de 3 – 4 jucători care luptă între ei pe principiul ,,cine ține mingea mai mult”, în care îl obligăm pe posesorul mingii să facă un anumit numar de bătăi ale mingii în sol.
Exerciții pentru realizarea contraatacului:
Exerciții speciale de start la semnal vizual, de exemplu: jucătorii dispuși în apărare pe semicerc pleacă pe contraatac în momentul când profesorul aruncă o minge portarului; același exercițiu, cu diferența că jucătorii se deplasează în teren prin mișcări specifice apărătorului sau, două echipe joacă la o poartă iar profesorul aruncă prin surprindere o altă minge portarului, declanșând contraatacul;
stând cu fața la direcția de alergare, la semnal sonor, start rapid pe distanța de 5 metri;
stând cu spatele la direcția de alergare, la semnal sonor, start rapid cu întoarcere 180 grade, alergare pe distanța de 5 metri;
din ghemuit, cu fața la direcția de alergare, la semnal sonor, alergări pe distanța de 5 metri;
din ghemuit, cu spatele la direcția de alergare, la semnal sonor, întoarcere 180 grade, alergări pe distanța de 5 metri;
deplasări laterale în poziție fundamentală pe semicercul de 6 metri: la semnal, start rapid pe distanța de 5 metri;
alergări de la o linie la alta sau de la un semn la altul așezate la intervale de 5-10 metri;
alergări ușoare pe 20-30 metri;
alergări cu joc de gleznă;
alergări cu schimbarea direcției urmate de accelerări;
alergări cu genunchii la piept;
alergări cu pendularea gambelor înapoi;
alergări cu accelerări pe distanta 10-15; 15-20; 20-25;25-30 metri;
alergări laterale cu pași adăugați și încrucișați;
alergări de viteză cu start de sus si de jos pe 20-30-40-50-60 metri;
alergări cu schimbări de direcție;
sprinturi pe 10, 15, 20 metri;
– alergări lansate în tempo moderat pe distanța de 40 metri;
alergări cu accelerări pe distanța de 40 metri;
alergări cu pas lansat de viteză pe distanța de 20 metri;
alergări peste 30 obstacole pe o distanță de 40 metri;
alergări cu start de sus și de jos pe distanță de 30 metri;
alergări de durată.
Exercitii pentru perfecționarea jocului colectiv de apărare:
joc la o poartă cu urmatoarea temă: atacanții vor pasa mingea numai prin fața apărării, pentru obișnuirea apărătorilor cu mișcarea de translație; nu se admite infiltrarea pivotului, dar se efectuează aruncări la poartă de la distanță pentru exersarea blocării;
joc la o poartă, în care raportul atacanți – apărători este egal, apoi alternativ, atacul va acționa în superioritate numerică și în inferioritate numerică.
c) Jocuri specifice alergărilor folosite:
1) ,,Cursa de alergare pe numere”:
Participă întreaga echipă împărțită la rândul ei în două grupe numeric egale așezate în formație de șir în fața liniei de plecare. In cadrul echipei numerotarea elevilor se face de la 1, numărând în continuare. La semnal, conducătorul jocului strigă un număr, de exemplu 3; elevii din cele două echipe care poartă numărul 3 vor alerga până la semnele de întoarcere, le vor ocoli și se vor întoarce la locul lor. Elevul care ajunge primul aduce un punct echipei sale. Câștigă echipa care acumulează cele mai multe puncte.
Indicații: conducătorul jocului va avea grijă să strige toate numerele astfel încât să alerge toți elevii. Pentru a dinamiza jocul și a elimina timpii morți se poate stabili ca după strigarea unui număr să se alerge în continuare din doi în doi sau din trei în trei.
2) ,,Al treilea fuge”:
Participă întreaga echipă așezată în două cercuri concentrice apropiate. Se indică doi jucători care vor începe jocul. La semnal, cei doi elevi aleargă în jurul cercului exterior unul după altul. Cel fugărit se poate salva așezându-se în fața unei perechi obligând pe al treilea să alerge.
Indicații: în cazul când urmăritorul nu reușește să-l prindă pe cel urmărit, conducătorul de joc va numi alti elevi în aceste roluri.
Variantă: următorul poate fi urmărit de un al treilea elev.
3) ,,Labirintul”:
Participă întreaga echipă așezată în coloană de gimnastică cu brațele lateral, de mâini apucat, formând culoare în lungimea sau lățimea terenului. Dintre elevi se vor alege doi: un urmărit si un urmăritor. La semnal, cei doi jucători se urmăresc alergând prin culoare. Când urmăritorul se apropie de cel urmărit, conducătorul jocului va indica prin fluier întoarcerea coloanei spre dreapta sau spre stânga, după cum se stabilește la inceput, formând în felul acesta culoare cu alt sens de deplasare, despărțind pe urmărit de urmăritor. Cei doi elevi nu au voie să treacă dintr-un culoar în altul decât pe la capetele acestora.
Indicații: cei doi jucători se schimbă astfel încât în rolurile respective să se afle cât mai mulți elevi.
Figura 1- Pregătire prin jocul ,,Labirintul”
4. ,,Iureșul”:
Jocul se desfășoară în curtea școlii pe terenul de handbal cu dimensiunea de 40/20. La 2 metri de linia de fund se trasează o linie delimitându-se culoarul prinzătorilor. La 3-5 metri de acest culoar se trasează o a doua linie, pe care se așează urmăriții. La joc participă întreaga echipă împărțită în două grupe, una de prinzători și alta de urmăriți. Cele două echipe se așează față în față, pe locurile amintite în poziția culcat. La comanda conducătorului de joc care va striga: ,,iureș”, elevii se ridică și aleargă spre linia de fund opusă, iar prizonierii încearcă să-i atinga. Toți cei prinși înainte de a ajunge la linia de fund devin prizonieri și sunt scoși din joc. La reluarea jocului rolurile se schimbă. Câștigă echipa care totalizează cel mai mare număr de prizonieri.
Indicatii: spațiul dintre cele două echipe poate fi mărit sau micșorat în funcție de nivelul de pregătire a echipei. Jocul poate începe și din alte poziții: pe genunchi, culcat pe spate, ghemuit, etc.
5. ,,Cursa pe numere”:
Echipa este împărțită în două grupe așezată pe șiruri paralele, la intervale de o lungime de braț. Fiecare echipă va fi denumită printr-o literă A,B. Componenții echipelor vor fi numerotați de la 1 în continuare și se vor așeza în poziția sezând încrucișat. La semnalul conducătorului de joc care strigă un număr, elevii cu numărul corespunzător celui strigat se ridică, ies prin dreapta șirului și aleargă ocolindu-l apoi pe ultimul și se întorc la locul lor, așezându-se în poziția de plecare. Jucătorul care ajunge primul la locul lui aduce echipei sale un număr de puncte egal cu cel al echipelor participante la joc, al doilea cu unul mai puțin. Jocul continuă, strigându-se alt număr până când toți elevii aleargă.
Indicații: se recomandă anunțarea punctajului după fiecare alergare. Pentru a mobiliza atentia elevilor se poate striga de mai multe ori același număr.
Figura 2 – Pregătire prin jocul ,,Cursa pe numere”
6. ,,Ștafeta în suveică”:
In curtea școlii se trasează două linii de plecare la distanță de 30 metri una de alta. Echipa este împărțită în două grupe numeric egale, fiecare având un băț de ștafetă, dispuse în spatele celor două linii de plecare. Primii elevi din fiecare grupă primesc câte un băț de stafetă. La semnalul profesorului elevii cu bețele de ștafetă aleargă spre grupa din față, predau ștafeta următorului și ocupă un loc la coada șirului. Cei care au primit stafeta aleargă spre grupa opusă, și așa mai departe. Câștigă echipa ai cărei jucători reușesc să parcurgă mai repede traseul dintre cele două linii.
Indicații: după plecarea unui jucător în alergare întreaga grupă va face un pas înainte pentru ca următorul să ajungă la linia de plecare. Nu se va depăși linia de plecare până la primirea ștafetei. Dacă distanța de alergare este mai mica, jocul se repetă fără pauză. La formarea grupelor, profesorul va repartiza elevii în așa fel încât să asigure echilibrul de forțe.
d) Jocuri specifice săriturilor pe care le-am folosit:
1) ,,Sări peste baston”:
Participă întreaga echipă împărțită în două grupe numeric egale care sunt așezate în linie pe un rând la 4-6 metri distanță una de alta, cu câte un baston pentru fiecare echipă. Jocul începe la semnal: primul elev din fiecare echipă aleargă pe lângă rând, trecând bastonul pe sub picioarele celorlalți care se feresc sărind în înălțime. Când elevul cu bastonul ajunge la capătul rândului transmite bastonul din mână în mână până la elevul din față care procedează la fel ca și cel dinainte. Câștigă echipa care termină prima și are mai puțini elevi atinși cu bastonul.
2) ,,Sări ștacheta”:
Participă întreaga echipă, folosind ca materiale saltele sau groapa cu nisip în fața cărora se așează doi stâlpi de sărituri cu câte o ștachetă. Inaintea ștachetei la 1 metru se trage o linie de la care pornesc alte linii din 10 în 10 centimetri. De asemenea se stabilește și linia de plecare. Jocul începe la semnal: pe rând elevii sar peste ștacheta înălțată la 0,50 metri cu bătaie la prima linie trasată pe sol. Distanța se mărește din linie în linie. Elevii care doboară ștacheta vor fi eliminați.
Indicații: ștacheta se poate ridica progresiv.. Pentru cei care doboară ștacheta din prima încercare se pot admite și două sau trei încercări.
3) ,,Cercul zburător”:
Participă întreaga echipă așezată în formație de cerc, având o minge de handbal legată cu o sfoară de circa 4 metri. Elevii stau cu fața spre interiorul cercului la interval de 1 – 2 pași între ei. In mijlocul cercului se află profesorul care ține sfoara cu mingea legată. Jocul începe la semnal: profesorul aflat în centrul cercului se învârtește pe loc trecând sfoara pe sub picioarele elevilor din cerc la diferite înălțimi. Pentru a nu fi atinsi de sfoară, în momentul când aceasta ajunge în dreptul lor, elevii vor efectua sărituri înalte. Dacă unul din elevi a fost atins iese din joc si reintră numai după ce a fost lovit altul, care iese la rândul lui, și așa mai departe.
Indicații: la început, sfoara va fi învartită mai încet și mai aproape de sol, apoi viteza și înalțimea vor crește treptat. In cazul când se vor forma mai multe grupe, cei eliminați vor determina penalizarea echipei lor, pe baza rezultatelor obținute se va face un clasament.
4) ,,Releu de sărituri”:
Echipa împărțită în trei grupe de câte 5 elevi așezați în coloană câte unu în fața liniei de plecare. Jocul începe la semnal: primul elev din fiecare echipă execută o săritură în lungime de pe loc (se marchează ultima urmă lăsată), urmatorul va sări de la locul aterizării și așa mai departe, până când sar toti elevii din echipă. Este declarată câștigătoare echipa care a câștigat teren în urma săriturilor efectuate.
5) ,,Cursa în cercuri”:
Echipa se împarte în două grupe. Pentru fiecare grupă se trasează o linie de plecare în fața ei. In fața liniilor se desenează în zig-zag cercuri egale ca număr pentru fiecare echipă, cu diametrul de 0,50 metri și la distanta de 1,00 metri. Jocul începe la semnal: primul elev din fiecare echipă se deplasează prin sărituri într-un picior din cerc în cerc și se întoarce prin sărituri pe celălalt picior. Elevul care ajunge primul aduce echipei sale un punct.Clasamentul se face după numărul de puncte acumulate de fiecare echipă.
6) ,,Ștafeta complexă”:
Pe terenul de handbal se amenajează un traseu aplicativ format din: cutii de lazi de gimnastică, stâlpi și ștachete pentru sărituri, saltele. Participă întreaga echipă împărțită în două grupe egale, așezate în fața liniilor de plecare. Jocul începe la semnal: primul elev din fiecare grupă pornește în alergare, sare peste toate obstacolele și se întoarce prin alergare, atinge mâna următorului care procedează la fel și așa mai departe. In timpul cursei se vor penaliza greșelile cu câte un punct. Câștigă echipa care a terminat prima și are cele mai puține penalizări.
e) Jocuri specifice aruncărilor folosite:
1) ,,Joc de pase în doi”:
Participă întreaga echipă așezată pe perechi, în linie, pe două rânduri, față în față, la o distanță de 6-8-10-15 metri. Fiecare pereche are în mână o minge de handbal. Jocul începe la semnal: se pasează mingea de la un elev la altul. Se va arunca de la umăr, dinapoi – înainte. Concursul de pase se desfășoară contracronometru, fiecare pereche numărându-și pasele efectuate de la semnalul de începere până la cel de oprire. Dacă o pereche scapă mingea jos, o ridică și continuă pasele. Castigă echipa care a executat cele mai multe pase.
2) ,,Mingea la perete”:
In fața unui perete, la 5-10 metri distanță se trasează o linie de aruncare pentru fiecare grupă. Echipa este împărțită în două grupe numeric egale, așezate în șir câte una în fața liniilor de aruncare, cu câte o minge de handbal. Jocul începe la semnal: primii elevi din fiecare grupă aruncă mingea în perete în așa fel ca aceasta să ricoșeze înapoi peste linia de aruncare. Al doilea elev o urmărește, o prinde și procedează la fel și așa mai departe până când aruncă și prind toți elevii. Jocul se repetă de trei – patru ori. Se penalizează elevii ale căror mingi depășesc linia de aruncare sau trec peste această linie. Câștigă echipa care a terminat prima și care are mai puține penalizări.
3) ,,Mingea la țintă”:
Pe un perete se vor desena cu creta cercuri concentrice, cel mai mare cu diametrul de 1,50 metri, iar cel mai mic de 0,50 metri. Cercurile vor fi notate cu cifre de la 10 la 1. La 5-10 metri, în fața fiecărui cerc se va trasa linia de aruncare. La întrecere participă întreaga echipă împărțită în două grupe numeric egale, așezate în șir câte unul în fața liniilor de aruncare. Jocul începe la semnal: pe rând, elevii din fiecare echipă execută 3-4 aruncări la țintă, notându-se punctele obținute de fiecare elev. Câștigă echipa care realizează cele mai multe puncte.
4) ,,Mingea în cerc”:
In curtea școlii se marchează cinci cercuri concentrice, cel din exterior având diametrul de 5 metri, iar celelalte de 4-3-2-1 metri. Cercurile se numerotează de la 1 la 5 din exterior spre interior. La 20-30 metri se marchează o linie de aruncare. Participă întreaga echipă împărțită în două grupe egale, fiecare grupă având asupra sa trei mingi de handbal. Cele doua grupe sunt așezate în spatele liniei de aruncare. Jocul începe la semnal: elevul cu cele trei mingi de handbal dintr-o echipă aruncă în cele cinci cercuri, primind pentru fiecare aruncare un număr de puncte egal cu numărul cercului în care a aruncat. După ce întreaga echipă a aruncat, urmează cealaltă echipă. Se totalizează punctele acumulate de toți elevii echipei și se stabilește un clasament.
Figura 3 – Pregătire prin jocul ,,Mingea în cerc”
5) ,,Culege mingea adversarului”:
In curtea școlii, pe sol, se trasează o linie de aruncare pentru fiecare grupă care are asupra sa câte o minge umplută. Participă la întrecere întreaga echipă împărțită în 2 grupe egale, componenții grupelor fiind așezați în șir câte unul în fața liniilor de aruncare. Jocul începe la semnal: primii elevi din fiecare grupă aruncă mingea umplută cât mai departe, după care aleargă și culeg mingea aruncată de grupa adversă, o aduc și o predau celui de-al doilea elev din grupă, care procedează la fel. Jocul continuă până când aruncă și culeg mingea toți elevii. După fiecare aruncare se acordă puncte grupei care a cules mingea mai repede. Sunt penalizați elevii care nu transmit mingea corect adversarului. Câștigă echipa care acumulează cel mai mare număr de puncte.
Figura 4 – Pregătire prin jocul ,,Culege mingea adversarului”
6) ,,Ștafeta complexă”:
In curtea școlii, echipa de handbal așezată în șir câte unul în spatele unei linii de plecare. Jocul începe la semnal. Pe rând elevii parcurg contracronometru un traseu aplicativ pe care se vor efectua: pasarea mingii la 4-5 metri, alergare, prindere, aruncare prin împingere în sus la perete, prinderea mingii din aer, aruncarea la țintă într-un cerc la 5 metri, alergare,culegerea mingii și aruncarea ei peste cap spre perete, alergare, culegerea mingii și aruncarea ei printre picioarele următorului elev.
Figura 5 – Pregătire prin jocul ,,Ștafeta complexă”
7) ,,Jocul handbaliștilor”:
Echipa împărțită în două grupe, așezate în formație de șir, în fața unei linii de plecare, cu un elev plasat în imediata apropiere a semicercului. Fiecare grupă are câte o minge de handbal. Jocul începe la semnal: primul elev din fiecare grupă conduce mingea în alergare pe 6-8 metri, o pasează elevului de pe semicerc, aleargă, reprimește mingea, aruncă la poartă, urmărește mingea, o culege, o pasează următorului din șir și trece în locul celui de pe semicerc, care, la rândul lui, trece în spatele șirului. Pe parcursul jocului se aplică regulamentul jocului de handbal. Câștigă grupa care termină prima jocul.
Figura 6 – Pregătire prin ,,Jocul handbaliștilor”
8) ,,Suveica în trei”:
Echipa este împărțită în grupe de câte trei elevi dispuși față în față la o distanță de 5 metri. Fiecare grupă are câte o minge plasată la primul din formație. Jocul începe la semnal: elevul cu mingea pasează celui din față și schimbă locul cu el. Acesta pasează înapoi celui de al doilea elev și schimbă locul cu el și așa mai departe. Jocul se poate desfășura până când echipele care scapă mingea ies din joc, sau contratimp, marcându-se greșelile fiecărei echipe.
Tabel 6: Rezultatele măsuratorilor antropometrice în urma aplicării testelor finale:
Tabel 7: Nivelul de dezvoltare al calităților motrice specifice jocului de handbal în urma aplicării testelor finale:
5. ANALIZA ȘI INTERPRETAREA REZULTATELOR
Pentru a avea o viziune mai clară asupra rezultatelor și a progreselor obținute la măsuratorile și testările aplicate echipei pe parcursul anului școlar, le vom prezenta astfel:
Tabel 8: Talia:
162,4 cm. 165,4 cm. 49 cm. 169 cm.
D = 3,06 cm. S = 3,35
SD = 3,25 cm. Cv = 2,02%
= 0,81 cm.
t = 3,77
Grafic nr. 1 – Talia.
Tabel 9: Anvergura brațelor:
164,7 cm. 16 7,4 cm 44 cm 144 cm
D = 2,75 cm
SD = 3 cm S = 3,09
= 0,75 cm Cv = 1,84%
t = 3,66 cm
Grafic nr. 2 – Anvergura brațelor.
Tabel 10: Lungimea palmei:
17 cm 18,1 cm 18 cm 23 cm
D = 1,12 cm
SD = 1,19 cm S =1.23
= 0,29 cm Cv = 6,79%
t = 3,86
Grafic nr. 3 – Lungimea palmei.
Tabel 11: Greutatea:
52,7 kg 54,2 kg 25 kg 53 kg
D = 1,56 kg
SD = 1,82 kg S = 1,87
= 0,45 kg Cv = 3,45%
t = 3,46
Grafic nr. 4 – Greutatea.
Tabel 12: Alergare 30 metri plat cu start de sus:
5,0” 4,85” 2,6” 0,52”
D = 0,16
SD = 0,18 S= 0,18
= 0,04 Cv = 3,71%
t = 4
Grafic nr. 5 – Alergare de viteză 30 metri plat.
Tabel 13: Alergări 5 x 30 metri cu 30 secunde pauză între repetări:
5,2” 5,08” 2,4” 0,52”
D = 0,15”
SD = 0,16” S = 0,18
= 0,04” Cv = 3,54%
t = 3,75
Grafic nr. 6 – Alergare 5×30 m
Tabel 14: Driblingul mingii de handbal pe o distanța de 30 metri printre 7 jaloane:
7,5” 7,3” 3,2” 0,76”
D = 0,2”
SD = 0,21” S = 0,22
= 0,05” Cv = 3,01”
t = 4
Grafic nr. 7 – Dribling printre 7 jaloane pe distanța de 30 metri
Tabel 15: Săritura în lungime de pe loc:
1,79 m 1,88 m 1,54 m 0,15 m
D = 0,09 m
SD = 0,09 m S = 0,1
= 0,02 m Cv = 5,29%
t = 4,5
Grafic nr. 8 – Săritura în lungime de pe loc
Tabel 16: Aruncarea mingii de handbal la distanță cu elan de 3 pași:
24,1 m 27,75m 58 m 224 m
D = 3,62
SD = 3,74 S = 3.86
= 0,93 Cv = 13.90%
t = 3.89
Grafic nr. 9 – Aruncarea mingii de handbal cu elan de trei pași
Tabel 17: Deplasarea în triunghi, 3 trasee:
24,1” 23,7” 6,6” 3,34”
D = 0,41”
SD = 0,45” S = 0,47
= 0,11 Cv = 1,98%
t = 3.72
Grafic nr. 10 – Deplasare în tringhi, 3 trasee
Experimentul descris s-a efectuat în cadrul Școlii Gimnaziale Cosniciu de Jos, la echipa de handbal băieți, în scopul verificării ipotezei conform căreia, aplicând în cadrul procesului de pregătire fizică a echipei reprezentative a școlii mijloace din atletism, poate duce la obținerea unor rezultate bune în competiții și întreceri între echipe, chiar dacă baza de selecție a școlii este restrânsa. Rezultatele au fost prezentate anterior.
De asemenea putem afirma faptul că echipa reprezentativă a școlii, acumulând o condiție fizică bună, randamentul activităților de pregătire specifice și tehnice au fost superioare.
In scopul demonstrării acestui lucru, în anul școlar respectiv am aplicat un număr de patru măsuratori antropometrice pentru verificarea nivelului somatic și șase teste în vederea verificării nivelului motric al componenților echipei. Rezultatul acestor testări le vom raporta la nivelul somatic și motric pentru eșalonul de copii avansați și, totodată ne vor da posibilitatea să vedem în ce masură variabila independentă, folosirea mijloacelor atletice în pregătirea fizică, poate influența procesul de pregătire.
Aplicând aceste teste în două manșe, test inițial si test final, am constatat o serie de modificări care ne-au permis sintetizarea unor concluzii. Mentionăm faptul că între cele două teste, pregătirea fizica s-a făcut în urma întocmirii unei planificări speciale care a cuprins mijloace și volume de efort specifice, care vor fi prezentate în anexe.
Testele somatice:
Analizând rezultatele testelor somatice, putem concluziona că la toate capitolele există progrese. Marea majoritate a jucătorilor corespund din punct de vedere a lungimii palmei, lucru extrem de important pentru ținerea, prinderea și pasarea mingii. În mod obișnuit lungimea palmei trebuie să reprezinte 10.4% din talie. În cazul nostru la toți jucătorii lungimea palmei este mai mare.
Deosebit de importantă în handbal este anvergura, deschiderea brațelor, care în mod normal reprezintă la o persoană adultă 106% din talie. Un jucător care are o înălțime de 190 centimetri, pentru a se socoti că este avantajat, trebuie să aiba o anvergură mai mare de 201 centimetri. Jucătorii echipei școlii au o anvergură de aproximativ 102% din talie.
Din analiza rezultatelor la teste, legat de creșterea și dezvoltarea corpului la echipa reprezentativă putem afirma că la această vârstă greutatea corpului este inferioară creșterii în înalțime .
Testele de motricitate:
1. Alergare pe distanța de 30 metri plat cu start din picioare:
Această probă face parte din probele fizice specifice jocului de handbal. Este o alergare de viteză, activitate dinamică care necesită o bună coordonare a segmentelor corpului, capacitate mare de concentrare, un bun echilibru între procesele de excitație și inhibiție. Pentru aprecierea diferențelor dintre rezultatele celor două testări, am calculat media diferențelor – D, coeficientul de variabilitate – Cv, si testul t.
In urma aplicării testelor la echipă am constatat un progres la testele finale fața de cele inițiale. Media diferenței este de 0,16 sutimi de secundă. Calculând testul ,,t”, putem afirma că siguranța semnificației diferenței este de 99%. Creșterea performanțelor la această probă s-a datorat, în bună măsură folosirii mijloacelor atletice în procesul de pregătire a echipei. Astfel, ipoteza nulă se respinge și se admite ipoteza specifică. Calculând coeficientul de variabilitate la această probă, rezultă o mare omogenitate, Cv=3,71%, la nivelul echipei. Dacă raportăm media primei testări, 5,0 secunde, și a celei de a doua, 4,85 secunde, la model, 4,7 secunde, putem afirma că apropierea de valorile acestuia este evidentă. Din cei 16 componenți ai echipei, unul la prima testare și 4 la a doua au reușit să atingă nivelul modelului.
2. Alergare 5×30 metri plat cu pauză de 30 secunde între repetări:
Este o probă mai dificilă decât cea anterioară, organismul nereușind să-și revină la normal în timpul celor 30 de secunde dintre repetări. Cu toate acestea și la această probă, progresul realizat este evident. Media diferenței este de 0,15 secunde. Calculând testul ,,t” rezultă că și la această probă ipoteza nulă se respinge și se admite ipoteza specifică. Siguranța semnificației diferenței este de 99%. Omogenitatea la această probă la nivelul echipei este mare, Cv=3,54%. La testarea inițială nici un jucător nu a atins nivelul modelului, 4,9 secunde. La testarea finală au reușit să atingă și chiar să depășească nivelul modelului un număr de 4 componenți.
Dribling printre 7 jaloane pe o distanță de 30 metri:
Este o probă de îndemânare în regim de viteza, reprezentând o calitate motrică combinată. La baza progresului stă îndemanarea. Media diferentei este de 0,2 secunde. Această medie, precum și rezultatul testului ,,t” ne indică progresul realizat, siguranța semnificației fiind de 99%. Coeficientul de variabilitate fiind 3,01%, ne arată un grad mare de omogenitate. Din cei 16 componenți ai echipei, unul la testarea inițială și doi la cea finală au atins nivelul modelului, adică 7,0 secunde.
4. Săritura în lungime de pe loc:
Reprezintă o calitate motrică combinată, forța explozivă a membrelor inferioare, adică forța membrelor inferioare în regim de viteză. Media diferențelor dintre cele două testari este de 9 centimetri. Testul ,,t” ne indică admiterea și aici a ipotezei specifice conform căreia performanțele au crescut în mare măsură datorită faptului că am acordat atenție în pregatirea echipei componentei fizice, prin folosirea unor mijloace din atletism. Si la această probă omogenitatea echipei este mare, Cv=5,0%. Totuși, numai un jucător a atins nivelul modelului la testarea inițiala și trei la testarea finală, adică 2,05 metri.
5. Aruncarea mingii de handbal la distantă cu elan de 3 pasi:
Reprezintă forța explozivă a brațului. Această descărcare de energie se face cu viteză mare într-un timp cât mai scurt. Progresul realizat de la testul inițial la testul final este evident, media diferenței fiind de 3,62 metri. De data aceasta avem de-a face cu un nivel mediu de omogenitate, Cv=13,9%, la nivelul echipei. La testul initial trei jucători, iar la cel final patru jucători au atins nivelul modelului, adica 32 metri.
6. Deplasarea in triunghi, 3 trase:
Fiind o probă complexă care implică mai multe calități motrice și fiind aplicată în premieră, progresul este mai greu de realizat. Nivelul modelului este atins numai de jucători cu calități deosebite. Există progres individual de la un test la celălalt, însa, doar doi elevi unul egalând, celălalt depășind modelul, adică 22 secunde. Testul ,,t” ne indică faptul că mijloacele atletice folosite contribuie la realizarea unui anumit progres. Există, de asemenea, un grad ridicat de omogenitate la nivelul echipei.
Ca și concluzie generală, se poate observa că la toate probele de motricitate, componenții echipei au realizat progres la testul final față de cel inițial, chiar dacă puțini elevi egalează sau chiar depășesc modelul.
6. CONCLUZII ȘI PERSPECTIVE
Pregătirea echipei reprezentative a școlii în actualul context în care își desfășoară activitatea școlile din mediul rural, ridică profesorului care predă educație fizică numeroase probleme. Cea mai mare problemă este selecția membrilor echipei dintr-un efectiv de copii redus, asa cum este el astăzi la școlile din mediul rural. O bază de selecție restrânsă obligă profesorul să lucreze cu copii care nu corespund din punct de vedere al cerințelor de ordin motric și somatic prevăzute pe plan național la copii de 13-14 ani și nu numai.
A doua mare problemă a școlilor de la sat este baza materială. Cea mai gravă problemă în unele școli o reprezintă lipsa unei săli de sport, sau atunci când ea există, este improprie jocului de handbal deoarece nu corespunde dimensiunilor standard, ceea ce face ca atunci când timpul este nefavorabil, pregătirea să nu se poată desfăsura în conditii normale, iar randamentul să nu fie cel scontat. De asemenea ne confruntăm cu o lipsă acută a materialelor sportive și a echipamentelor.
Aceste probleme pot fi depășite numai printr-un proces de pregătire consecvent și perseverent. Din punct de vedere al învățării tehnicii, al antrenamentului cu mingea, elevii noștri nu întâmpină dificultăți, ei putând învăța orice procedeu, mișcare și acțiune tactică care atunci când se combină cu viteza, îndemânarea și forța generată de o pregătire fizică sustinută duce la o performanță garantată.
De evidențiat este faptul că dacă în instruirea tehnico – tactică întâmpinăm unele greutăți, în ceea ce privește pregătirea fizică putem constata faptul că copiii din mediul rural pornesc cu un oarecare avantaj care trebuie luat în considerare și anume acela că efectuând anumite activități fizice alături de părintii lor în gospodărie au deja o anumită bază de pornire pentru pregătirea lor fizică, deci un anumit timp câștigat de profesor.
In pregătirea echipei reprezentative a școlii, importantă este și latura psihologică. Pentru a obține rezultate bune în pregătire și în competiții este important să știi să-l atragi pe elev, să fie pasionat de acest joc, să-l practice cu placere, la care adaugăm o relatie profesor-elev adecvată.
Aplicând sistematic și metodic o serie de mijloace în pregătirea fizică a echipei de handbal a școlii se pot obține rezultate remarcabile în întreceri și competiții sportive.
In perspectivă aș veni cu o propunere legată de sistemul competițional al Olimpiadei Gimnaziilor la handbal și anume, separarea competițiilor pentru echipele reprezentative ale școlilor din mediul urban de cele din mediul rural pentru a da un plus de șansă și de curaj celor din urmă, care și așa întâmpină o serie de greutăți, o parte fiind descrise anterior.
Prin practicarea acestui joc sportiv copiii și-au descoperit anumite limite fizice și psihice la care pot face față. Consider că în viața de zi cu zi, aceștia se vor descurca în situații limită pe care viața le-o va oferi și datorită handbalului. Increderea în forțele proprii îi va face să depășească mai ușor greutățile vieții. Lucrul în echipă îi va ajuta să se integreze în societate mult mai ușor, o societate în care doar cei care se ajută singuri vor reuși.
7. BIBLIOGRAFIE:
1.Achim, V., (1976), Particularitățile biologice ale vârstei de creștere și dezvoltare. Consfătuirea metodico-științifică, Cluj-Napoca, pag. 118-125.
2.Alexandrescu, C., (1978), Modificarea unor proporții ale corpului la băieți și fete între 11-18 ani, Congresul al II-lea de igienă și protecție a muncii, București, pag.53-68.
3.Alexandrescu, C., (1993), Igiena educației fizice si sportului, vol I, București.
4.Balint Elena, (2004), Instruirea în jocul de handbal. Conținut tehnic, Editura Universității Transilvania.
5.Baroga Lazăr, (1984), Educarea calităților combinate, Editura Sport-Turism, București.
6.Bejat Marian, (1971), Talent, inteligență, creativitate, Editura științifică, București.
7.Benettato, Gr., (1962), Elemente de fiziologie normală și patologică medicală, București, (vol. I și II).
8.Biro Francisc, (2005), Handbal pentru copii, Editura Universității din Oradea.
9.Bota Cornelia, (2000), Ergofiziologie, București.
10.Bota, Ioan; Bota, Maria, (1987), Handbal, Editura Sport-Turism, București.
11.Bota Maria; Bota Ioan, (1991), Handbal – 500 exerciții pentru învățarea jocului, Editura Sport-Turism, București.
12.Cârstea Gheorghe, (1993), Teoria si metodica educației fizice, Editura Universul, București.
13.Cârstea Gheorghe, (2000), Teoria si metodica educației fizice și sportului, Editura AN-DA, București.
14.Chiriac Ion, (1975), Fiziologia efortului fizic la copii și adolescenți, Revista Igiena, numărul 12 pag. 38-47.
15.Csudor Gavril, (1986), Handbal-instruirea echipelor școlare, Editura Sport-Turism, București.
16.Demeter Andrei, (1980), Bazele fiziologice ale educației fizice școlare, Editura Stadion, București.
17.Demeter Andrei si colab., (1979), Fiziologia si biochimia educației fizice si sportului, Editura Sport-Turism, București.
18.Dragnea Adrian, (2000), Teoria educației fizice și sportului, Editura Cartea Școlii.
19.Dragoș Grigore, (2005), Handbalul în gimnaziu, Universitatea din Oradea.
20.Drăgan Dinu Louis Eduard, (2003), Metodica predării tehnicii probelor de atletism, Editura Universității Oradea.
21.Epuran Mihai, (1995), Metodologia cercetării activităților corporale în educație fizică și sport, Editura fundației România de mâine, București.
22.Gârleanu Dumitru, (1989), Etapele formării atletului, Editura Sport-Turism, București.
23.Georgescu Florin, (1976), Cultura fizică, fenomen social, Editura Sport-Turism, București.
24.Ghermănescu Ioan; Gogâltan Valeriu; Jianu Elena; Negulescu, I., (1983), Teoria si metodica handbalului, Editura Didactică si Pedagogică, București.
25.Hantău Cezar, (2000), Handbal, Editura Alpha, București.
26.Ionescu, N. A., (1989), Creșterea somato-funcțională a tinerilor generații corelată cu dezvoltarea calităților fizice. Colecția Manifestări științifice numărul 2, București, pag. 58-73.
27.Marcu Vasile; Filimon Letiția, (2009), Psihopedagogie pentru formarea profesorilor, Editura Universității din Oradea.
28.Markova Jivka, (1980), Influența greutății și înăltimii asupra capacității de efort a elevilor.Teoria și practica activităților fizice numărul 7, pag.38-44.
29.Mazilu Virgil, (1983), Potențialul biomotric al populației școlare din România, Revista E.F.E.S. numărul 5, pag. 42-47.
30.Mitra, Gheorghe; Mogos, Alexandru, (1975), Metodica educației fizice, Editura Sport-Turism, București.
31.Mitra Gheorghe; Mogos Alexandru, (1980), Metodica educației fizice școlare, Editura Sport-Turism, București.
32.Neacsu Eelena, (1990), Instruire și învățare, Editura Științifică, București.
33.Neacsu Ion; Ene Marian, (1989), Lipsa de mișcare, sedentarismul.Revista de pedagogie, pag. 23-29.
34.Neculau Adrian; Cozma Theodor, (1990), Psihopedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București.
35.Necrakșov Olga; Cristescu Maria, (1968), Cercetări asupra creșterii și dezvoltării copiilor din România, Wroclav, 56-63.
36.Nicu Alexe, (1971), Studii de sociologie, psihologie, biochimie si metodica educației fizice și sportului, Editura Sport-Turism, București.
37.Petrovici, F., (1983), Observații asupra unor caractere somatofunctionale la vârstă școlară.Conferința M.C.F., București, pag. 134-140.
38.Popescu Dumitru; Badescu Radu, (1981), Hronicul handbalului românesc, Editura Sport-Turism, București.
39.Potenta, P.; Ziaco, R., (1970), Raporturi între randamentul fizic și vârsta evolutivă. Medicina anxologică, Roma, pag. 41-45.
40.Radoslav Florin Romeo, (1998), Metodica predării atletismului, Editura Mirton, Timișoara.
41.Rousselet, J., (1980), Adolescentul acesta necunoscut, Paris, pag.275.
42.Șchiopu Ursula, (1967), Psihologia copilului, Editura Didactică si Pedagogică.
43.Tănăsescu, G.; Chiriac, L., (1990), Nivelul dezvoltării fizice a copiilor și tinerilor din România, Editura Medicală, București.
44.Teodorescu Leon, (1975), Probleme de teorie si metodică în jocurile sportive, Editura Sport-Turism.
45.Ulmeanu Florin C., Noțiuni de fiziologie cu aplicații la exercițiile fizice, U.N.I.C.E.F.S., București.
46.Vrabie Dumitru, (2000), Psihologia educației, Editura Evrika, Brăila.
47.Zamfirescu, N., (1988), Cercetări asupra corelației dintre unii parametri de efort fizic și a dezvoltării fizice la sportivii adolescenți (13-18 ani). Revista Studii și cercetări de fiziologie numărul 15, pag.341-348.
48.Zota Alexandru, Studiu privind potențialul biomotric al populației școlare gimnaziale, Revista E.F.S. numărul 1.
49.Zota Alexandru; Melinte V., Unele aspecte privind dezvoltarea anatomo-funcțională și a calităților motrice la elevi, Revista E.F.S. numărul 11, pag. 59-65.
50.Wolanski, N., (1980), Influența activităților motrice asupra organismului.Revista Cultură fizică numărul 24, Varșovia, pag. 87-92.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Folosirea Mijloacelor Atletice ÎN Pregătirea Fizică A Echipei Reprezentative DE Handbal LA Nivel Gimnazial (ID: 115600)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.