Folosirea Exercitiilor cu Coarda de Gimnastica Si Bastonul

Sport

Folosirea Exercitiilor cu Coarda de Gimnastica Si Bastonul

Byadmin ianuarie 1, 2024

LUCRARE DE GRAD I

Studiu privind eficientizarea lecției de educație fizică prin folosirea exercițiilor cu coarda de gimnastică și bastonul

Cuprins

Capitolul 1

1.1 Mișcarea, mijloc de creștere al dezvoltării fizice și al întăririi sănătății

1.2 Importanța mișcării o dată cu înaintarea în vârsta

Capitolul II

2.1 Educația fizică în unitățile de învățământ

2.2 Deficiențele fizice ale organismului

2.3 Obiectivele educației fizice

2.4 Scopul educației fizice

2.5 Efectele exercițiilor fizice asupra organismului

Capitolul III

3.1 Educația și învățământul în școala românească

3.2 Tehnici de cunoaștere a personalității școlarului mic și mijlociu

3.3 Formele de organizare a educației fizice

Capitolul IV

4.1 Metodologia cercetării

4.2 Rezultatele cercetării

4.3 Concluzii

BIBLIOGRAFIE

Introducere

Prezenta lucrare este concepută să contribuie la dezvoltarea spiritului pedagogic în importantul domeniu al educației fizice, parte integrantă din marele globus teoretic și practic al formării omului ca personalitate.

Cu scopul de a stimula dezvoltarea gândirii pedagogice privind educația fizică, paginile acestei lucrări resupun analizei fapte și idei.

Sper ca ideile, concepțiile și observațiile din această lucrare să aibă puterea de a lumina și mai mult aspectele organizării și desfășurării respectivei lor munci.

În anii regimului democrat-popular, cultura fizică și sportul cunosc un avînt deosebit.

Considerând cultura fizică parte integrantă a educației comuniste a tineretului, se trece la practicarea cât mai largă a exercițiilor fizice de către oamenii muncii de diferite vârste, de la orașe și sate, cu scopuri bine definite.

Baza de masă a practicanților culturii fizice a crescut neîncetat; ca o mărturie a acestei creșteri stau nenumărate performanțe sportive pe care țara noastră le-a înregistrat la marile confruntări internaționale, reflectând astfel că practicarea exercițiilor fizice și a sportului în țara noastră de către toate vârstele este o realitate.

Pe de altă parte, având în vedere cunoașterea din ce în ce mai amănunțită a influențelor favorabile pe care exercițiile fizice le exercită asupra dezvoltării fizice, a stării de sănătate și a capacității funcționale a organismului, s-a extins practicarea organizată a culturii fizice în marea masă a populației de vârste diferite (gimnastică igienică de înviorare, gimnastică de angrenare în producție la începerea lucrului, gimnastică in producție, pauza de cultură fizică în școli etc).

În acest fel, cultura fizică își confirmă conținutul său preventiv.În aceeași idee s-a trecut la aplicarea exercițiilor fizice în diverse boli sau atitudini vicioase ale corpului, constituind ceea ce cunoaștem sub numele de cultură fizică medicală.

Pentru răspândirea acestor mijloace extrem de simple și eficace de întărire a sănătății (profilaxie) sau de corectare și vindecare (tratament) am expus în acest material principalele mijloace și efecte ale culturii fizice, folosite pentru realizarea acestor sarcini.

În acest fel, cultura fizică și sportul își ating scopul de ridicare a standardului sanitar al întregii populații.

Princiipii generale

Folosirea exercițiilor fizice și a mișcării ca mijloc de prevenire sau de tratare a bolilor datează de mii de ani.

Medicii celebri din antichitate au folosit cultura fizică la nivelul înțelegerii lor de pe atunci, iar astăzi multe din aplicațiile curente își trag originea din observațiile acestora.

Astfel, Esculap, marele medic al antichității, recomandă pentru vindecarea bolilor regimul alimentar, medicamentele, masajul și mișcarea.

Hippocrat, celebru medic grec, arată că exercițiile fizice influențează favorabil respirația, circulația si metabolismul general, relaxează musculatura și echilibrează activitatea sistemului nervos.

La romani se practicau pe scară întinsă masajul și băile – înotul ( la Roma se construiseră 850 de stabilimente, numite therme, în care se practicau înotul și baia în scopuri igienice).

Din trecutul culturii fizice medicale este bine de reținut indicațiile pe care le dădea Celsius de a se practica exercițiile fizice și masajul în tratamentele paraliziilor și al bolilor cronice, precum și pe cele ale lui Locke, care recomandă pentru păstrarea sănătății viața în aer liber, băile reci, înotul, băile de soare, viața ordonată și mișcarea.

În Rusia, A. Prostasov scria în 1764: „Necesitatea mișcării pentru păstrarea sănătății”.

În Suedia, Ling creează un sistem propriu de gimnastică analitică, aplicabilă tuturor vârstelor.

El punea mare bază pe poziția corectă a corpului, tonificarea musculaturii și a coloanei vertebrale.

Apoi în Rusia, P. S. Leshaft publică:„Profilaxia și tratamentul deficiențelor fizice”, în care se referă la aplicații generale. El arată că viața sedentară duce la atrofia mușchilor.

Numele de cultură fizică a fost folosit pentru prima dată de prof. V. Ignatiev, în 1919, în U.R.S.S., iar cel de cultură fizică medicală, de B. I. Simșelevici, în 1928, și oficializat în 1929 (cuprinzând masajul, mecanoterapia, exercițiile fizice curative sau profilactice).

La noi în țară, masajul, mișcările pasive sau active cu caracter de mobilizare articulară sunt folosite de multă vreme. Abia în 1879, L. C. Istrate publică: „Considerații asupra necesității gimnasticii din punct de vedere igienic și social”, în care tratează despre proprietățile preventive și curative ale mișcării.

În 1903, dr. I. Felix publică: „Istoria igienei”, în care insistă asupra efectelor favorabile pe care le exercită gimnastica asupra inimii, plămânilor etc.

O dată cu apariția rețelei de medicina culturii fizice (1949), în țara noastră iau naștere o serie de instituții de specialitate în care cultura fizică medicală se practică pe baze noi. Iau naștere servicii de cultură fizică medicale în staționare și policlinici, în stațiuni balneoclimaterice, în care cultura fizică se aplică consecvent în cadrul terapiei complexe.

Cultura fizică tinde la ridicarea standardului sanitar al populației, la creșterea vitalității și capacității de muncă a întregii populații.

Dintre sarcinile culturii fizice ar trebui reținute următoarele:

asigurarea educației fizice a întregii populații și antrenamentul sportivilor;

amenajarea de baze sportive;

asigurarea de condiții igienice pentru practicarea exercițiilor fizice;

asigurarea asistenței medicale.

Cultura fizică este un fenomen social, care contribuie la perfecționarea calităților fizice și psihice ale oamenilor și la creșterea capacității lor de muncă.

Exercițiile fizice au făcut parte, din cele mai vechi timpuri, din mijloacele curative ale medicinei, la popoarele vechi (greci, romani) acestea fiind foarte apreciate.

Aplicațiile curative ale culturii fizice medicale au in vedere suprimarea bolilor, corectarea deficiențelor fizice și reeducarea lor. De asemenea, urmăresc scurtarea timpului de vindecare a bolnavilor (realizarea vindecării clinice, dar și funcționale).

Aceste aplicații se adresează deficinețelor fizice propriu-zise ( corectarea și reeducarea funcțională), în convalescență sau după traumatisme, în tulburări de creștere, în atitudini vicioase ale corpului, în deficiențe de nutriție, sechele rahitice sau paralitice, boli ale aparatului respirator, circulator, digestiv, în tulburări de nutriție, în afecțiuni reumatice, endocrine, neuropsihice, ortopedice, în geriatrie (tratarea și prevenirea bătrâneții).

Capitolul I

1.1 Mișcarea, mijloc de creștere al dezvoltării fizice și al întăririi sănătății

Se poate vorbi despre practicarea culturii fizice în scop preventiv, de întărire a organismului sau de apărare împotriva unor eventuale îmbolnăviri.

Astfel în școli, universități și chiar în uzine și întreprinderi, cultura fizică se practică sistematic în cadrul orelor de educație fizică și al gimnasticii de înviorare sau sub forma gimnasticii de angrenare (efectuată înainte de începerea lucrului) și a gimnasticii de producție, în uzine, fabrici și instituții.

Deoarece marea majoritate a exercițiilor utilizate, fie statice (de pe loc), fie dinamice (în mișcare) au la bază gimnastica, ele au fost sistematizate în cadrul așa-zisei gimnastici medicale.

Aceste exerciții, atunci când se adresează unui anumit organ sau aparat, au fost și mai mult individualizate.

De exemplu, se folosește gimnastica articulară, care stimulează, tonifică și mobilizează rațional articulațiile, bineînțeles în limitele formei și funcției normale.

Folosirea exercițiilor care se adresează articulațiilor în cadrul culturii fizice profilactice urmărește să dezvolte mai ales forța, mobilitatea și stabilitatea articulației. În același timp, aceste exerciții contribuie și la antrenarea sistematică a mușchilor, care iau parte la formarea și funcționarea normală a articulațiilor respective.

În acest mod, toate elementele care participă la formarea unei articulații (oase, mușchi, ligamente, capsulă articulară) sunt influențate favorabil în urma acestor exerciții specifice articulațiilor.

O altă serie de exerciții sunt reunite în cadrul gimnasticii respiratorii.

Practicate în scop igienic, exercițiile de gimnastică respiratorie educă respirația și stimulează în perioada de creștere a organismului, mai ales, marile funcții organice (circulație, nutriție, schimburi gazoase, glande endocrine, activitatea musculară etc.).

Pentru a ne păstra sănătatea,a ne mări rezistența față de boli sau de diferiți agenți neprielnici din mediul înconjurător dispunem de o gamă largă de mijloace pe care cultura fizică și sportul le sistematizează în diferite forme aplicate în vederea realizării scopului propus.

O alimentație ușoară după efort, bogată în fructe și produse lactate, favorizează, de asemenea, atât refacerea mai rapidă a organismului după lecție, cât și fortificarea lui.

1.2. Importanța mișcării o dată cu înaintarea în vârsta

Lupta pentru longevitate preocupă ființa umană din cele mai îndepărtate timpuri. Astfel, în antichitate, celebrul medic grec Hipocrate, recunoscut, pe bună dreptate ca unul din precursorii medicinei moderne, considera bătrânețea ca o boală și recomanda pentru prevenirea și combaterea ei cele patru „medicamente”, lăsate de altfel drept moștenire urmașilor săi în vestitul său testament: apa, aerul, mișcarea și cumpătarea (în alimentație și în regimul de viață).

El insista în scrierile sale asupra importanței pe care o are viața în aer liber, mișcarea și exercițiile fizice, dieta, ca mijloace eficiente de întărire a sănătății și de creștere a mediei de viață a omului. Este drept că de-a lungul istoriei conceptul societății despre sănătate, longevitate și îmbătrânire a cunoscut o evoluție cotinuă până în zilele noastre, reflectând de altfel condițiile social-economice și nivelul cunoașterii științifice din fiecare epocă, ceea ce traducea în final curentul dominant al „medicinei vremii”.

În ultimii ani, misterul îmbătrânirii pare a se desluși, așa incât se afirmă din ce în ce mai insistent și autorizat că fenomenul îmbătrânirii poate fi prevenit și frânat. Constatările și afirmațiile cercetătorilor că omul are vârsta propriilor artere, că arterioscleroza „pavează” drumul ființei umane spre îmbătrânire și moarte, tind să fie unanim acceptate. Astfel, viciile ce apar în metabolismul lipidic duc treptat la instalarea arteriosclerozei, care afectează organ după organ până la aspectul general de boală.

În acelși timp se înteprind măsuri de prevenire a acestei îmbătrâniri, dieta (grăsimile vegetale) și exercițiile fizice dovedindu-și deja bunele rezultate alături de unele produse farmaceutice.

În concluzie, rezultă că trebuie să distingem net bătrânețea distrofie ca boală și bătrânețea stare fiziologică, consecință a evoluției normale a organismului.

În final omul reflectă în viața de toate zilele vârsta sa biologică și nu pe cea cronologică. Această stare repezintă atributul factorilor de mediu, sociali, geografici,economici și politici, externi și interni, constituționali și genetici etc.

Lupta împotriva îmbătrânirii constituie o problemă deschisă, ce se pune din ce in ce mai acut în fața medicinii contemporane.

Diferite statistici arată că sunt numeroase zone pe glob unde trăiesc oameni în vârstă de peste 100 de ani și mai rar chiar peste 140 de ani.

Capitolul II

2.1 Educația fizică în unitățile de învățământ

Concepția despre educația fizică reprezintă valorificarea conceptului de educație fizică, prin aplicarea lui la condițiile concrete ale anumitor societăți. Concepția despre educația fizică se desprinde din concepția generală asupra vieții unei societăți, diferită de la o epocă la alta, de la o țară la alta.

Conform legii educației fizice și sportului "prin educație fizică și sport se înțeleg toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiția fizică și confortul spiritual, să stabilească relații sociale civilizate și să conducă la obținerea de rezultate în competiții de orice nivel.

Practicarea educației fizice și sportului este un drept al persoanei, fără nici o discriminare, garantat de stat, iar autoritățile administrative, instituțiile de învățământ și instituțiile sportive au obligația de a sprijini educația fizică, sportul pentru toți și sportul de performanță și de a asigura condițiile de practicare a acestora".

După I. Șiclovan "educația fizică reprezintă un proces deliberat construit și dirijat în vederea perfecționării dezvoltării fizice, a capacității motrice a oamenilor, în concordanță cu particularitățile de vârstă, sex, cerințele de integrare socială a tinerilor» solicitările fizice ale profesiilor și menținerea condiției fizice".

Particularități:

educația implică, presupune activitate – se desfășoară ca proces bilateral, unde este necesară prezența celor doi factori: educatorul și educații;

urmărește "cultivarea", creșterea, educarea, formarea, învățarea, consolidarea, perfecționarea capacităților fizice ale oamenilor;

este proces instructiv-educativ.

Educația fizică este:

– fiziologică prin natura exercițiilor;

– pedagogică prin metodă;

– biologică prin efecte;

– socială prin organizare;

– accesibilă tuturor vârstelor și are obiective diferențiate pentru fiecare eșalon.

Subsisteme:

– educația fizică a tinerei generații:

– învățământul preșcolar;

– învățământul primar;

– învățământul gimnazial;

– învățământul liceal;

– învățământul tehnico-profesional;

– învățământul special;

– educația fizica profesională;

– educația fizică a vârstnicilor;

– educația fizică militară;

– autoeducația (activitatea independentă).

Note definitorii ale educației fizice:

– dispune de un sistem de mijloace și metode, tehnologii de predare, diferențiate conform condițiilor și obiectivelor proprii categoriilor de subiecți;

– răspunde cerințelor de realizare a dezvoltării fizice și capacității, motrice în vederea satisfacerii solicitărilor proprii diferitelor profesiuni și menținerii îndelungate a unei bune condiții fizice;

– îmbină în mod echilibrat instruirea cu educația în vederea formării unei personalități complete evoluate și armonioase.

– este o componentă a educației generale, realizată în cadrul unui proces instructiv – educativ sau în mod independent, în vederea dezvoltării armonioase a personalității și creșterii calității vieții.

– cuprinde un complex de stimuli ce influențează procesele de dezvoltare somato – funcțională, motrică și psihică.

– se reflectă ca un ansamblu de idei, norme și reguli, reunite într-o concepție unitară de organizare și aplicare la diferite categorii de subiecți.

– se constituie ca un ansamblu de forme de organizare ce valorifică sistematic exercițiile fizice în scopul realizării obiectivelor sale.

– este un sistem complex de instrumente care se exercită simultan asupra individului, favorizând ameliorarea condiției fizice, psihice și integrarea socio-culturală.

– implică un sistem de mijloace, metode, forme de organizare eu caracter mixt, care vizează dezvoltarea fizică, capacitatea motrică, capacitatea de efort, intr-o sinteză a acțiunii multilaterale a acestei activități.

– se constituie ca o necesitate pentru toți indivizii societății și în special pentru cei cu nevoi speciale (cu diferite tipuri de deficiențe).

Curriculumul disciplinar “Educația fizică” prin obiectivele și conținuturile didactice proiectateurmărește îmbogățirea considerabilă a pregătirii teoretico-științifice, metodice și motrice aelevilor, care, finalmente, vor asigura unitatea dintre bogăția spirituală, puritatea morală șiperfecțiunea fizică – componente importante ale formării multilaterale a personalității elevuluicontemporan.

Educația fizică este unica disciplină de învățământ care le formează elevilor o atitudine competentă față de propriul organism și exigența autoperfecționării fizice și funcționale, totodată educând multiaspectual personalitatea elevului prin inserție socială plenară.

Una dintre particularitățile de bază ale curriculumului disciplinar “Educația fizică” constă înstructurarea judicioasă și justificată a obiectivelor (generale, cadru și de referință) și a

conținuturilor educaționale care asigură valorificarea potențialului educativ, asanativ, cognitiv,formativ etc. al culturii fizice și sportului – mijloace eficiente de formare a personalității elevului.

Curriculumul la educația fizică a fost elaborat în baza următoarelor principii:

principiul dezvoltării multilaterale a elevului;

• principiul coerenței dintre conținutul educațional și finalitățile educației fizice școlare;

principiul pertinenței la elaborarea obiectivelor și conținuturilor educaționale;

principiul corelării cunoștințelor, capacităților și atitudinilor cu funcțiile procesului educațional.

Realizarea conținutului curricular mai solicită profesorului de specialitate cunoașterea șiutilizarea teoriilor și tehnologiilor didactice avansate în vederea actualizării la elevi a

cunoștințelor conceptuale și a capacităților psihomotrice, reflexive, praxiologice etc., totodatăinfluențând și sfera motivațională a elevului de a putea utiliza independent și rațional mijloaceleeducației fizice în diverse scopuri: instructive, asanative, recreative, educative etc.

Evident că încadrul învățământului creativ/formativ accentul se va pune și pe îmbogățirea experiențeimetodice a elevului, care în mod conștient și constructiv va folosi exercițiul fizic, factorii naturali și igienici în vederea fortificării sănătății, călirii organismului, educării calităților motrice,evitării apariției unor defecte fizice, maladii etc.

Implementarea Curriculumului la educația fizică, în mare măsură, depinde de competența

profesională a cadrului didactic, de atitudinea lui privind crearea condițiilor optime de organizareși desfășurare a procesului educațional. în acest context inenționăm că profesorul va fi preocupatpermanent de autoinstruirea sa profesională (pentru a spori pregătirea științifică, metodică,motrică), precum și de consolidarea bazei tehnico-materiale (confecționarea inventaruluinestandardizat, amenajarea terenurilor și a sălilor de sport, aparataj audio-vizual etc.).

2.2. Deficiențele fizice ale organismului

Deficiențele fizice sunt definite ca abateri de la normalitate, în forma si funcțiile fizice aleorganismului, care tulbură creșterea normală și dezvoltarea armonioasă a corpului, modifică aspectul exterior, reduc aptitudinile și puterea de adaptare la efortul fizic și diminueaza capacitatea de muncă productivă a individului.

Deficiențele fizice se caracterizează prin modificări morfologice mai mult sau mai putin accentuate, produse în forma si structura corpului și manifestate printr-o încetinire în creștere sau printr-o creștere excesivă, printr-o tulburare a dezvoltării sau o dezvoltare disproporționată, prin deviații, deformații sau alte defecte de structură, urmate sau precedate de tulburări funcționale.

Deficiențele fizice se constituie, deci, ca invalidități corporale care slăbesc puterea și mobilitateaorganismului prin modificări patologice exterioare sau interioare, localizate la nivelul întregului corp sau numai la nivelul unor segmente ale sale.

Categoria respectivă de handicap cuprinde atât infirmii motorii sau locomotori (de motricitate), cât și pe cei care suferă de unele boli permanente – cronice (boli respiratorii, cardiopatiile, diabetul etc.) ce influențează negativ capacitatea fizică a individului, în această categorie potfi încadrate și persoanele cu afecțiuni senzoriale (surzii și orbii), ținând cont de particularitățile lor specifice deosebite.

Deficiențele fizice sunt abateri de la normalitate prin dereglări morfo-funcționale care duc lainstalarea unor dezechilibre și evoluții nearmonioase.

Trebuie subliniat că, în lipsa altor anomalii, deficienții fizic sunt normali din punct de vedere al capacităților intelectuale, dar prin situația lor de excepție și într-un mediu nefavorabil, personalitatea lor poate deveni fragilă, cu pronunțate note de frustrare și de anxietate, cu conflicte și tensiuni interioare, cu dificultăți de relaționare cu cei din jur și de integrare în viața social profesională.

Aceste deficiențe fizice sunt considerate – în majoritatea țărilor, printre care și Marea Britanie – oformă de deficiență în dezvoltare (din punct de vedere calitativ) alături de deficiența mintală și de deficiențele de adaptare.

"Psihomotricitatea este o funcție complexă care integrează și subsumează manifestările motrice și psihice ce determină reglarea comportamentului individual, incluzând participarea diferitelor procese și funcții psihice care asigură atât recepția informațiilor, cât și execuția adecvată a actului de răspuns" (E. Verza, Psihopedagogia speciala, 1994).

Realizarea oricărui act motor adecvat presupune nu doar execuție și recepție, ci și prelucrare deinformații, sub controlul și dominarea psihicului, implicând, așadar, participarea funcției complexe numite psihomotricitate. Aceasta are o mare însemnătate în reglarea voluntară a acțiunilor și are drept elemente componente: schema corporală, conduitele motrice de bază, organizarea, orientarea și structura spațio-temporală, percepția și reprezentarea mișcării.

2.3. Obiectivele educației fizice

Obiectivele educației fizice anticipează rezultatul educației întermenii comportamentului, prescriind cum va trebui să răspundă subiectul după parcurgerea unei anumite secvențe sau etape de învățare.

Scopurile pot fi concretizate într-o multitudine de obiective, carevizează influențarea personalității în ansamblul ei.

Conținutul obiectivelor este de obicei măsurabil prin metode consacrate, pentru a oferi posibilitatea unui control riguros al activitățiieducaționale. Educația fizică își realizează rolul în funcție de complexitatea și diversitatea obiectivelor sale.

După gradul de generalitate:

a) Obiectivele generale evidențiază esența educației fizice,dimensiunile comune ale subsistemelor acesteia.

b) Obiectivele specifice reprezintă o particularizare aobiectivelor generate la nivelul subsistemelor educației fizice.

c) Obiectivele intermediare acționează la nivelul ciclurilor de învățământ, anilor de studii, etc.

d) Obiectivele operaționale vizează comportamentele imediate, observabile în timp scurt, ce pot fi urmărite și măsurate, adicăacțiunile pe care subiectul trebuie să le realizeze în timpul unei activități, lecții, ședințe.

Obiectivele generale (așa cum sunt ilustrate de M. Epuran, V. Epuran, I. Șiclovan, E.Firea, A. Dragnea, Gh. Mitra, A. Mogoș ) sunt:

– menținerea unei stări optime de sănătate;

– favorizarea dezvoltării fizice armonioase;

– dezvoltarea capacității motrice generate, adică educareacalităților motrice de bază și formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice, de bază, utilitar – aplicative și specifice unor ramuri de sport;

– formarea capacității de practicare sistematică și independentă a exercițiilor fizice;

– dezvoltarea armonioasă a personalității. .

Obiective în plan motric

– dezvoltarea componentelor fitness-ului (rezistență cardiovasculară, rezistență musculară, forță, mobilitate suplețe, compoziție corporală);

– dezvoltarea componentelor fitness-ului motor (echilibru, coordonare segmentară, agilitate, putere, timp de reacție, viteză);

– formarea unui sistem de deprinderi și priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative și specifică unor ramuri și probe sportive;

– îmbunătățirea capacității de efort.

Obiective psihomotorii (după V. Horghidan)

– dezvoltarea schemei corporale în două direcții:

• ca reper în reglarea mișcărilor;

• ca nucleu al imaginii de sine .

– dezvoltarea coordonărilor senzorimotorii normale;

– dezvoltarea echilibrului static și dinamic;

– realizarea unor reechilibrări în perioada pubertară;

– formarea coordonatelor de timp ale mișcării: ritm,tempou, durată, elemente ce conferă eficiență mișcării;

– dezvoltarea lateralității șt armoniei laterale;

– formarea reprezentărilor ideomotorii și a capacității de aopera cu ele;

– educarea capacității de relaxare generală și selectivă;

– dezvoltarea capacității de diferențiere kinestezică.

Obiective cognitive

– dezvoltarea capacității de a cunoaște propria persoană, mediul ambiant, natural și social (percepere, descoperire, redescoperire, înțelegerea informațiilor sub diverse forme);

– dezvoltarea calităților atenției, memoriei, aspectelor intuitive ale gândirii, creativității (motrice), adică generare de informații variate, pornind de la aceleași date, originalitate – "producție divergentă".

Obiective în plan motivațional și afectiv – volitiv

– formarea unor convingeri referitoare la rolul exercițiilor fiziceîn creșterea calității vieții;

– echilibrarea și reglarea emoțională (prin descărcareaagresivității, derulare etc);

– educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale(fair-play), respect, colaborare, într-ajutorare, prietenie etc);

– educarea emoțiilor estetice (date de aprecierea frumusețiimișcărilor și a esteticii corporale);

– dezvoltarea capacității de autoreglare la nivelul comportamentului global (disciplină, spirit de organizare, curaj, perseverență, dârzenie etc).

2.4. Scopul educației fizice

Scopul educației fizice definește linia generală care orientează acțiunile de formare și dezvoltare a personalității subiecților, proiectate de ideal.

Scopul servește ca ghid în selectarea obiectivelor generale și specifice și vizează finalitatea acțiunii educaționale. În stabilirea scopului educației fizice trebuie respectate o serie de criterii (adaptate după J. Bewey, 1992):

– concordanța cu idealul educației fizice;

– depășirea nivelului actual prin acțiuni de perfecționare, ajustare, restructurare, reformulare, la nivel conceptual și practic(praxiologic);

– valorificarea potențialului existent, a resurselor și necesităților interne ale subsistemelor educației fizice;

– deschiderea spre nou, spre alte posibile alternative.

Scopul educației fizice trebuie să aibă:

– un caracter practic, să configureze direcțiile principale de acțiune într-o perioadă istorică definită;

– un caracter strategic prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung.

Scopul educației fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalității individului, în concordanță cu cerințele societății, de dobândire a autonomiei, eficienței și echilibrului cu mediul natural și social.

Finalitățile educației fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcțional, motric, cognitiv, afectiv și social.

Apariția și dezvoltarea exercițiilor fizice este determinată de:

– condițiile sociale cu influențe din partea științei, religiei și nivelului de cultură;

– fundamentarea științifică – aceasta s-a realizat în timp, și s-a amplificat odată cu apariția T.M.E.F.S. și a altor discipline teoreticometodice;

– evoluția în timp a unor materiale și instalații sportive, inclusiv a bazelor sportive.

În fiecare etapă social istorică scopurile sau obiectivele educației fizice și sportului s-au adaptat, modificat conform comenzii sociale.

În epocibdiferite și sisteme sociale diferite, comanda socială a fost diferită. Dar indiferent de aceasta, esența educației fizice și sportului a fost perfecționarea dezvoltării fizice și a capacităților motrice a oamenilor.

Comanda socială asocietății actuale, solicită educației fizice și sportului să pregătească tineretul pentru muncă și viață. Acestea, trebuie să contribuie la educarea șiformarea tineretului din punct de vedere moral, estetic, intelectual și profesional, să-l facă capabil să facă față cu de randament maxim cerințelor impuse de o societate de consum, concurențială.

Tocmai prin obiectivele și scopurile lor, esența exercițiilor fizice și a sportului are aplicabilitate pentru realizarea tuturor funcțiilor lor: culturaleducativă, socială recreativă, de destindere, morală etică, estetică și de emulație a indivizilor societății.

2.5. Efectele exercițiilor fizice asupra organismului

Studierea efectelor exercițiului fizic trebuie să pornească de la definirea corespunzătoare a acestuia.

În înțeles general, exercițiul se definește ca o acțiune (fizică sau intelectuală) facută sistematic pentru a dobândi deprindere, îndemânare. În Dicționarul de psihologie (1978), se înțelege prin exercițiu orice repetiție frecventă și tenace a unei activități în vederea însușirii și perfecționării ei, a formării de deprinderi și a obținerii de performanță.

Exercițiul fizic este un important factor morfogenetic, mai ales pentru elementele aparatului locomotor.Oasele și periostul, articulațiile și mușchii, tendoanele și fasciile au o structură funcțională atât de evidentă incât capătă semnificația unei reprezentări grafice a forțelor mecanice, pe care acțiunile statice și dinamice le exercită asupra lor.

Acțiunile mecanice, care se aplică asupra unui os – întinderea, presiunea și răsucirea, influențează așezarea sistemelor traiectoriale din strucutura epifizelor.

Cercetările din acest domeniu au subliniat faptul că exercițiul fizic determină o remaniere continuă a elementului fundamental al structurii osoase, osteocitul – în sensul unei ajustări, distrugeri sau reconstrucții concordante acțiunii mecanice.

În acest sens, unele poziții și mișcări care alcătuiesc exercițiile fizice, prin acțiunile mecanice imprimate asupra osului, pot fi folosite pentru creșterea în lungime și grosime a acestuia (legea osteogenezei a lui Delpech și Wolff). Totodată, exercițiile fizice aplicate în prima perioadă a vieții pot preveni și corecta, prin acțiune statică sau dinamică, deformațiile osoase mult mai ușor decât în celelalte perioade ale vieții.

Periostul are la rândul său o structură funcțională, demonstrată de grosimea, dispoziția și orientarea fibrelor din care este alcătuit.

Forma articulației ca și calitățile sale funcționale, mobilitatea și stabilitatea, sunt determinate de rolul articulației în statica și motricitatea corpului omenesc. Amplitudinea mișcărilor condiționează întinderea suprafețelor articulare, lungimea și grosimea capsulei și ligamentelor articulare.

În structura aparatului fibros periarticular, fibrele conjunctive sunt orientate în concordanță cu factorii mecanici de tracțiune directă sau indirectă, exercitată asupra articulației. În tulburările de formă ca și în tulburările funcționale ale articulațiilor, executarea exercițiilor analitice la nivelul articulației, activ sau împotriva unei rezistențe, poate reda mobilitatea dar și stabilitatea articulației deficiente.

Orice activitate cu caracter fizic, fie sub forma efortului static sau a mișcărilor cu amplitudine și intensitate diferite, constituie o stimulare specifică pentru mușchi.

Exercițiul fizic are, la orice vârstă, dar mai ales în perioada de creștere, un puternic rol educativ. Sistemul nervos este educabil mai ales printr-un mai bun control psihoneuromotor. Astfel, prin efectuarea repetată a unui exercițiu se ajunge să se stăpânească perfect o anumită mișcare, se elimină mișcările necontrolate și se stăpânesc cele necoordonate. Se constată o creștere a numărului de impulsuri efectoare la nivelul coarnelor anterioare ale măduvei spinării și chiar transmiterea prin iradiere a excitațiilor primite la grupele musculare sinergice.

Atitudinea corpului, mișcările și gesturile corpului precum și toate manifestările cu caracter motric sunt de fapt o adaptare continuă a funcției psihoneuromotoare la cerințele continue ale adaptării corpului în concordanță cu necesitățile lui.

Stimularea simultană a factorilor morali și de voință contribuie substanțial la realizarea corectării atitudinilor greșite, la perfecționarea și corectarea mecanismelor psihoneuromotorii.

Alte efecte ale exercițiilor fizice sunt:

Efecte morfogenetice și mofoplastice – stimulează formarea de noi celule și creșterea și mărirea organelor existente;

Efecte fiziologice – stimulează funcția diferitelor organe și aparate.

Așa se cunosc efectele favorabile pe care le exercită în buna funcționare a aparatului cardio-vascular, a celui resiprator, a glandelor cu secreție internă, a aparatului digestiv, a sistemului nervos, într-un cuvânt asupra întregului organism, contribuind la funcționarea echilibrată a acestuia.

Efecte educative – se execută fie individual, fie în colectiv, cultura fizică exercită efecte educative asupra omului, obișnuindu-l cu un regim ordonat de viață, în care munca profesională se îmbină armonios cu odihna și diferite alte activități social-obștești sau cultural educative.

În acest fel, practicanții culturii fizice capătă deprinderi igienice în programul lor zilnic existând o înlănțuire naturală a diferitelor activități.

Aceste efecte apar mai însemnate sau mai reduse, la un nivel mai mare sau mai mic, în funcție de durata și cantitatea tratamentului și in special legat de reactivitatea organismului.

Capitolul III

3.1. Educația și învățământul în școala românească

Planificarea strategică a învățământului și educației oferă un set de instrumente și tehnici pertinente pentru elaborarea și pilotarea proiectelor de reformă și pentru o prognoză realistă a viitorului școlii pe termen scurt.

Direcții generale pentru dezvoltarea unei planificări strategice sunt (I.Neacșu):

în procesele de reformă prevalează „factorii de calitate”

structura și funcționalitatea școlii ca instituție socială, preocupări pentrudezvoltare instituțională de scurtă, medie și lungă durată;

conținuturile informaționale sunt centrate pe aspecte specificeadaptate noului tip de societate și respectă principiul conformității cupsihologia celor care învață;

dezvoltarea resurselor umane vizează cadrele didactice solid pregătiteși motivate pentru o acțiune educațională eficientă și coerentă;

factorul metodologic și strategic este centrat pe metode și tehnicididactice destinate optimului performanțial în învățământul de toate gradele.

Modalitățile cele mai frecvente folosite pentru introducerea „noilor educații” în curriculum-ul școlar:

introducerea de noi discipline centrate pe un anumit tip de educație(dificultatea constă însă în supraîncărcarea programelor de învățământ și în pregătirea profesorilor capabili să predea astfel de discipline);

crearea de module specifice în cadrul disciplinelor tradiționale (module având caracter interdisciplinar, de tipul: „Mediul căruia îiaparținem și în care trăim”, „Unitatea cultural-spirituală a Europei”,„Ce înseamnă o societate dezvoltată” ). Dificultatea constă înalcătuirea orarelor, fiind necesar aportul mai multor profesori;

dificilă este și pregătirea profesorilor pentru predarea în echipă;

tehnica „aproche infusionnelle” presupune infuzarea de mesaje ce țin de noile conținuturi în disciplinele „clasice”.

Tendința și preocuparea de a asimila noile educații este în creștere, dar decalajul dintre recomandările, rezolvările și studiile realizate la nivel internațional sau național și practica educațională rămâne încă mare, iar problematica lumii contemporane nu este încă o sursă care trebuie să alimenteze conținuturile învățământului pentru autorii de planuri și programe școlare din multe țări și tendința de a organiza conținuturile predominant în manieră monodisciplinară, supraîncărcarea programelor școlare constituie obstacole serioase în calea acceptării și structurării noilor conținuturi în vederea completării educației generale a adolescenților și tinerilor (G.Văideanu)

Conținuturile, finalitățile și obiectivele specifice noilor educații propun un demers prin care educația încearcă să răspundă exigențelor lumii în care trăim și să producă o schimbare paradigmatică a actului educativ în favoarea educației bazată pe învățare inovatoare, societală și adaptativă.

Particularitățile psihice și acționale ale copiilor se dezvoltă concomitent cu dezvoltarea anatomofiziologică și cu evoluția ascendentă structural funcțională a creierului.

Nivelul și calitatea particularităților psihice și acționale sunt determinate în mare măsură de influența agenților socio-educaționali (educația în familie și în școală) dar și de influențele factorilor extrafamiliali și extrașcolari reprezentați de mass-media și de alți factori educativi.

Atenția trece treptat de la forma involuntară spre cea voluntară, de la cea puțin stabilă spre cea stabilă. Acest fapt necesită organizarea duratei activităților educative corespunzător intensității procesului cognitiv și vârstei educabililor.

În timpul activităților este necesar săse intervină pentru menținerea sau restabilirea atenției prin modalități corespunzătoare: mișcări la școlarii mici, predare activă, interesantă la școlarii mijlocii.

Memoria dovedește mare plasticitate, receptivitate, datorită stocului redus de informații. În această perioadă se realizează trecerea treptată de la memoria mecanică la memoria logică. Din acest motiv sunt necesare eforturi pedagogice de explicare și argumentare corespunzătoare pentru asigurarea accesibilității și înțelegerii cunoștințelor ce urmează a fi memorate.

Gândirea concretă are o pondere însemnată la această vârstă dar este posibilă și necesară trecerea treptată la gândirea abstractă. Pentru demersul corelării gândirii concrete cu gândirea abstractă este necesar să se îmbine în procesul de predare-învățare materialul didactic intuitiv cu mijloacele logico-matematice.

Școlarii trebuie pregătiți să înțeleagă și să opereze cu noțiuni, judecăți, raționamente, pentru ca la pubertate să se stimuleze gândirea logică.

Imaginația este vie și fantastică la școlarii mici, de aceea este necesar să le stimulăm cât mai mult imaginația pentru a se putea trece de la imaginația fantastică la cea realist fantastică și pentru a putea ajunge la vârsta pubertății la o imaginație cu o doză importantă de realism.

La vârsta școlară mică și mijlocie acționează mai mult motivațiaextrinsecă (notele, recompensele morale, recompensele materiale). Este necesar ca acestea să fie acordate pe merit și să se evite condiționarea de către copil a primirii lor, ele acordându-se numai ca urmare a faptelor lor. Treptat se poate trece la dezvoltarea și conștientizarea motivelor interioare cum ar fi setea de cunoaștere, dragostea și pasiunea pentru învățătură, acestea conferindu-i valențe superioare evoluției psihice.

Procesele afective se caracterizează prin simțiri, trăiri și sensibilități sufletești vii și puternice. Educatorii și părinții trebuie să nu-i tensioneze negativ, să nu-i dezamăgească ci să le creeze stări care să le ofere posibilitatea unor simțiri și trăiri sufletești pozitive, optimiste. Trebuie să se asigure treptat trecerea de la emoții la trăiri sufletești superioare sub formă de sentimente de prietenie, de dragoste față de părinți, de cadrele didactice, de

colegi, de învățătură.

Procesele acționale se caracterizează printr-o intensă nevoie de mișcare, de acțiune datorită procesului intens de dezvoltare fizică, a necesității consumului de energie ce se acumulează. Trebuie să se creeze condiții favorabile pentru consumul surplusului de energie, înlăturând în același timp situațiile de accidente și de poluare sonoră a celor din jur, conștientizându-i treptat să-și folosească acest surplus de energie pentru diverse scopuri: învățătură, jocuri didactice, sport, odihnă activă în spații organizate (terenuri de sport, săli de gimnastică etc.).

Dezvoltarea intensă și bruscă a organismului alături de lipsa unor condiții favorabile de formare a personalității, pot determina apariția și manifestarea vârstei critice a pubertății.

Importanța cunoașterii temperamentului unui copil este următoarea:

determinarea măsurilor corective pentru buna orientare și pentru ainterveni pozitiv în procesul devenirii socio-morale a ființei umane.Dacă un copil este activ, spre exemplu, este necesară orientarea spreactivități utile, valorizate social și temperarea tendinței de a lua hotărâri pripite, în grabă, în timp ce inactivii au nevoie de o stimulareconstantă, bine dozată și de un program de lucru strict supravegheat;

temperamentele nu sunt în relație cu aptitudinile, fapt evidențiat și deexistența unor persoane cu performanțe deosebite, aparținând tuturor structurilor temperamentale.

3.2. Tehnici de cunoaștere a personalității școlarului mic și mijlociu

Educatorul trebuie să cunoască capacitățile, interesele și atitudinile elevilor pentru o acțiune eficientă.

Direcția actuală de individualizare a formării și instruirii impune dezvoltarea la institutori a simțului diagnostic și utilizarea unor metodologii adecvate de cunoaștere.

Metodele pentru cunoașterea personalității școlarului mic sunt următoarele:

metode clinice (observația, convorbirea, metoda biografică):

din punctul de vedere al scopului, metodele clinice își propun ocunoaștere cât mai amănunțită a persoanei și explicația evoluției sale;

orientarea predominantă în cazul metodelor clinice este cea calitativă;

prezintă un grad de obiectivitate și precizie mai mic, deoarece sunt lipsite de criterii precise de interpretare, ele depinzând desubiectivitatea celui care face analiza.

metode psihometrice sau experimentale (experimentul, testul șichestionarul):

se orientează spre stabilirea rangului persoanei, a poziției sale înraport cu o populație normală, iar în cazul metodelor psihometrice interpretarea este predominant cantitativă;

în legătură cu gradul de precizie și obiectivitate, metodele psihometrice – folosind verificări statistice riguroase – sunt mult maiexacte, specificându-se de fiecare dată limitele de eroare.

Dacă procesul de învățământ este cadrul în care elevul își îmbogățește, consolidează, corectează și transformă experiența cognitivă, își perfecționează formarea, atunci acesta,prin specificul curriculumului proiectat și realizat, nu face decât să activeze cognitiv – afectiv –emoțional – atitudinal elevii, prin intermediul rolului conducător al învățătorului.

Din perspectiva relației predare-învățare, orice cunoștință include două funcții:

de reflectare, pentru cunoașterea realității înconjurătoare (imagini,noțiuni, idei, fapte, modele etc.);

de operare, când cunoștințele devin instrumente în asimilarea altora,prin acțiunile proprii ale elevilor, stimulate și determinate prin actul predării, iar nu prin simpla transmitere, întipărire pasivă a lor.

Relația predare-învățare se prezintă în mod diferențiat de la un stadiu la altul al dezvoltării, al cunoașterii: de la stadiul unei dependențe aproape totale a învățării de predare, prin creșterea independenței învățării față de predare, până la învățarea autonomă (autoinstruirea).

Obiectivele lecției de educație fizică sunt următoarele:

Fortiﬁcareasănătății,călireaorganismului,sporireacapacitățiide muncă ﬁzică și intelectuală a elevilor;

Formarea continuă a culturii sănătății elevilor și deprinderii de a duce un mod sănătos de viață;

Educarea calităților motrice de bază: forță, viteză, îndemînare, rezistență;

Formarea capacităților cognitive, afective, aplicative la nivelul potențialuluimaxim al elevului;

Educarea comportamentului civilizat a elevilor;

Problema cunoștințelor de educație fizică, a raportului lor cu priceperile și deprinderile motrice și precizarea rolului cunostințelor în procesul de învățământ vizează, pe de o parte, activitatea profesorului: predarea, transmiterea, iar pe de altă parte, activitatea elevului: învățarea, însușirea.

Scopul educației fizice trebuie să aibă:

un caracter practic – să configureze direcțiile principale de acțiune într-o perioadă istorică definită;

un caracter strategic – prin care să se asigure dezvoltarea domeniului pe termen lung.

Scopul educației fizice îl constituie dezvoltarea complexă a personalității individului, în concordanță cu cerințele societății, de dobândire a autonomiei, eficienței și echilibrului cu mediul natural și social.

Finalitățile educației fizice reprezintă materializarea obiectivelor sub toate aspectele, cu alte cuvinte, progresul pe care îl înregistrează subiectul (individul) în plan somatic, funcțional, motric, cognitiv, afectiv și social.

Aceste finalități sunt reprezentate de:

Indicii superiori ai dezvoltării fizice;

Funcționalitatea perfectă a principalelor aparate și sisteme ale organismului;

Indicii superiori ai calităților motrice – viteză, rezistență, forță, mobilitate, coordonare;

Sistem larg de deprinderi și priceperi motrice de bază, utilitar-aplicative și specifice ramurilor de sport;

Capacitate de efort crescută;

Capacitate psihică crescută (intelectuală, afectivă, morală, volitivă);

Integrare superioară în mediul natural și social.

Idealul educației fizice și sportului reprezintă proiecția solicitată de societate pentru

aceste activități în viitorul apropiat și îndepărtat, privind contribuția la determinarea modului de viață prefigurat, sistemul de priorități propus, sau ce anume este realmente important pentru individ într-o lume complexă, contradictorie, rareori confortabilă și întotdeauna stimulativă:

decurge din idealul social general și din idealul educațional integrat celui general;

poate fi definit ca finalitate de maximă generalitate;

desemnează "cum trebuie să arate", dar mai ales "ce trebuie să știe să facă subiectul", educat fizic și motric, capabil să se integreze cu succes în societate;

idealului educației fizice și sportului influențează pozitiv calitatea vieții cu condiția ca direcția de abordare a elementelor de progres să fie îndreptată asupra următoarelor elemente:

Nivelul optim al capacității motrice prognosticat;

Stabilirea unui program rezonabil de educație fizică și sport și nivelul acestuia;

Activitățile fizice de dezvoltare necesare în paralel cu activitățile de timp liber;

Atitudinile ce trebuie promovate în legătură cu menținerea sănătății și problemele ecologice;

Experiențele sportive recomandabile pentru majoritatea subiecților.

Aceste elemente sunt influențate de mai mulți factori:

valorile și normele stabile pe care societatea în general și fiecare individ în parte le-au apreciat de-a lungul timpului (conceptul de "om frumos și bun" din Grecia antică);

influențele politice în planul educațional care au determinat o abordare progresistă sau tradiționalistă cu efecte asupra educației fizice și sportului;

caracteristicile economice și civilizațiile industriale și post industriale care au condus la schimbări ale idealului;

influențele naționaliste și religioase.

Concepția românească despre educație fizică și sport:

– fac parte din măsurile privind dezvoltarea fizică armonioasă și menținerea unei stări optime de sănătate a populației;

– contribuie la pregătirea pentru muncă și viață;

– prin ele se urmărește angrenarea unui număr de oameni în practicarea exercițiilor fizice;

– se urmărește afirmarea talentelor pe plan internațional;

– petrecerea în mod plăcut, util, recreativ a timpului liber;

– asigurarea unei conduceri unitare pe fondul unei autonomii locale;

– accent pe educația fizică școlară ca premisă pentru sportul de performanță.

Tendințe imediate pe care le presupune perspectiva socială:

-diminuarea diferenței între munca fizică și cea intelectuală, între diferite genuri de muncă fizică;

-crearea unor condiții organizatorice și materiale mai bune;

-necesitatea mișcării ca urmare a efectelor revoluției tehnicoștiințifice.

Elemente de referință ale idealului educației fizice:

– dezvoltarea fizică armonioasă concretizată în indici morfologici;

– aptitudinile (calitățile) motrice de bază;

– deprinderile și priceperile motrice de bază, utilitar-aplicative și specifice unor probe și ramuri de sport;

– cunoștințe și abilități privind practicarea independentă a exercițiilor fizice;

– calități, trăsături morale, intelectuale și estetice;

– capacitatea de integrare socială și recunoaștere a valorilor generate de activitățile motrice.

3.3. Formele de organizare a educației fizice

Cel mai răspândit mod de organizare este ca proces de învățământ care și-a dovedit eficacitatea în realizarea obiectivelor, îl reprezintă organizarea pe clase și lecții.

Educația fizică se desfășoară în două forme distincte:

ca proces de instruire și educare deliberat conceput, desfășurat în forme instituționalizate (școli, licee, universități) cu ajutorul specialiștilor care dirijează acest demers.

Acest proces se bazează peprograme de instruire ascendente, pe clase sau ani de studii.

ca activitate independentă de timp liber, care se bazează pe sistemul de cunoștințe, achiziții, deprinderi, structuri operaționale.

Aceste forme deorganizare se particularizează în cadrul fiecărui subsistem al educației fizice.

Componentele corespund modeluluifiecărui subsistem de educație fizică, sunt finalități ale procesului instructiv-educativ. Nivelul lor oferă imaginea muncii specialistului.

Aceste componente sunt:

cunoștințele teoretice de specialitate;

indicii morfo-funcționali ai organismului;

calitățile motrice;

deprinderile și priceperile motrice;

elementele de conținut ale celorlalte laturi ale educației generale.

Cunoștințele de specialitate:

sunt de natură teoretică;

pentru transmiterea lor se prevăd lecții teoretice sau se transmit întimpul procesului de instruire, pe cale verbală sau intuitivă;

au rol în conștientizarea elevilor;

se referă la întreaga sferă de practicare a exercițiilor fizice;

ajută la formarea, consolidarea și perfecționarea deprinderilor și priceperilor motrice și la dezvoltarea calităților motrice.

Indicii morfo-funcționali sunt:

în procesul instructiv-educativ se urmărește dezvoltarea unor indici superiori și armonioși atât pe plan somatic cât și funcțional respectând particularitățile de vârstă și sex ale indivizilor;

nivelul lor sunt detereminați genetic;

nivelul lor condiționează capacitatea de muncă, randamentul oamenilor în viața de zi cu zi;

constituie fondul biologic de bază pentru dezvoltarea calităților motrice și formarea priceperilor și deprinderilor motrice;

acești indici se îmbunătățesc atât prin practicarea exercițiilor fizice ca activitate independentă cât și în urma practicării lor sistematice încadrul lecțiilor de educație fizică școlară.

„Calitățile motrice sunt însușiri foarte importante ale organismului, materializate în posibilitatea acestuia de a executa acțiuni motrice care pretind într-o măsură mai mare sau mai mică, forță, rezistență, viteză, îndemânare” (Gh. Mitra, Al. Mogoș).

Întreaga varietate de acte, acțiuni și activități motrice efectuate de om dea-lungul vieții, în domenii varia, se efectuează în concordanță cu gradul de dezvoltare al calităților motrice

Calitățile motrice sunt viteza, îndemânarea, forța, rezistența, mobilitatea – suplețea -elasticitatea fac parte, alături de deprinderile și priceperile motrice, din sfera capacităților motrice.

Acțiunea motrică simplă sau complexă, este rezultatul multiplelor forme de combinare a calităților motrice cu elemente de tehnică.

Indicii de dezvoltare a forței, vitezei, îndemânării, rezistenței, supleței, nu condiționează numai efectuarea deprinderilor de mișcare, ci și valorificarea maximă a acestora.

Ținând seama de legăturile indisolubile dintre calitățile motrice și priceperile și deprinderile de mișcare, este necesar ca dezvoltarea acestora să fie făcută diferențiat în concordanță cu cerințele specifice ale aplicării deprinderilor motrice în diferitele activități practice.

Calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului.

Ele se dezvoltă în mod individual, de la naștere și până la moarte, fiind determinate de sex, vârstă, ereditate, componente genetice, experiența motrică anterioară, mediul geografic natural și de factori sociali.

Dezvoltarea lor favorizează creșterea capacității de efort a organismului, adaptarea organelor, funcțiilor și sistemelor la un nivel superior de solicitare.

Parametri proprii fiecărei calități motrice în parte sunt:

viteza;

îndemânarea;

rezistența;

forța;

suplețea.

Viteza se referă la rapiditatea cu care o mișcare sau un act motric este executat în unitatea de timp.

Viteza estedeterminată de lungimea distanței parcurse în timp sau prin timpul deefectuare a unei mișcări; se apreciază în m / sec sau numai în unități de timp.

Ceea ce este specific corpului omenesc este faptul că viteza se modifică frecvent, în prea puține cazuri corpul omenesc putând efectua o mișcare cu viteză uniformă. De cele mai multe ori, viteza este asociată cu alte calități motrice ca forța și rezistența, dar și cu tempoul și ritmul mișcărilor.

Tempoul mișcărilor reprezintă densitatea mișcărilor pe unitatea detimp și depinde de masa corpului sau segmentelor corpului aflate în mișcare și de momentele de inerție; cu ajutorul tempoului se poate stabili intensitatea efortului și gradul de solicitare a organismului.

Ritmul mișcării definește efectuarea unui efort în timp și spațiu, precum și raportul dintre aceste două mărimi; are caracteristică principală periodicitatea repetării fenomenului, succesiunea intervalelor de timp și accentele rezultate din desfășurarea lui.

Viteza este determinată de factori biologici, morfologici, funcționali, biochimici, metabolici și psihologici, dintre aceștia cei mai importanți fiind:

mobilitatea desfășurării proceselor nervoase (excitația șiinhibiția);

viteza de conducere a influxului nervos (aferent și eferent) prinrețeaua nervoasă;

viteza de răspuns a mușchiului în urma excitației nervoase;

forța mușchiului ce intră în contracție;

lungimea segmentelor angrenate în activitate, mobilitatea articulară și elasticitatea musculară;

capacitatea de coordonare a grupelor musculare;

tipul fibrei din care este alcătuit mușchiul (albe sau roșii);

bogăția de compuși macroergici (CP, ATP).

Procesul educării vitezei este complex și de aceea trebuiesc îndeplinite anumite condiții:

tehnica execuției mișcărilor să fie foarte bine însușită;

pe toată durata execuției viteza să fie constantă, durata execuției va fi optimă ;

pauzele dintre repetarea mișcărilor vor fi suficient de lungi pentru a asigura revenirea optimă a organismului; o mișcare se va relua numai încondițiile în care organismul este odihnit;

dezvoltarea vitezei este puternic influențată genetic;fetele sunt cele care ajung mai repede la valori maxime ale vitezei de deplasare, în timp ce la băieți se observă o mai rapidă dezvoltare a vitezeide reacție;

Măsuri și indicații metodice pentru dezvoltare / educare:

accentul în instruire va fi pus pe stăpânirea unui număr cât mai mare de deprinderi motrice;

un grad de dificultate sporit al exercițiilor în ce privește coordonarea,chiar în stadiile inițiale ale instruirii;

pe măsură ce subiectul se obișnuiește și execută cu mare ușurințăun exercițiu, se va mări dificultatea acestuia sporind exigențele față de:

precizia mișcărilor;

coordonarea integrală a mișcării și între componentele acesteia;

spontaneitatea schimbării situației;

vor fi evitate exercițiile care provoacă crisparea subiecților;

sistemele de acționare vor fi programate la începutul lecției deantrenament sau de educație fizică;

intervale de odihnă suficient de mari între exerciții;

volumul de lucru / lecție va fi mic;

numărul mare de lecții cu teme specifice;

perioadele favorabile:copilăria, pubertatea, adolescența.

Metodica educării ei presupune favorizarea efectuării acțiunilor motrice zilnice sau a diferitelor procedee tehnice cu ușurință, cursivitate, expresivitate. Acesta presupune efectuarea alternativă a exercițiilor de relaxare cu cele de întindere, a celor de forță cu cele de suplețe.

Pentru eficiența dezvoltării acestei calități este nevoie de ritmicitatea executării exercițiilor.

Mijloace folosite sunt următoarle:

mișcări active:

exerciții libere și cu sprijin;

exerciții cu și fără îngreuiere;

exerciții statice;

exerciții cu partener, la aparate, pe aparate;

elemente din gimnastica sportivă și ritmică;

mișcări pasive:

exerciții statice utilizând greutatea corpului sau alte greutăți;

exerciții cu ajutorul partenerului;

exerciții de relaxare;

seriile sunt de 8-10 repetări.

Îndemânarea implică participarea segmentelor nervoase superioare în efectuarea oricărui act, acțiune sau activitate motrică.

Prin implicarea acestora se obține o mai bună coordonare a segmentelor sau a corpului în întregime, echilibru, precizie a mișcărilor, orientare spațio–temporală, amplitudinea mișcărilor, ambidextrie cu scopul de a obține procese de reglare motrică bazate pe eficiență maximă și consum minim de energie.

Îndemânarea implică calități psihomotrice, care determină capacitatea individului de a învăța rapid mișcări noi, adaptarea sa la condiții variate, diferite, impuse de natura mereu schimbătoare a activităților.

Forța reprezintă capacitatea organismului uman prin care orezistență externă sau internă este învinsă cu ajutorul contracției uneia sau amai multor grupe musculare.

Dacă prin forță mușchiul este capabil să se contracte într-un anume mod, și într-o anume cantitate, puterea reprezintă modul exploziv de declanșare a acestor contracții într-o unitate de timp.

Rezistența reprezintă capacitatea de a efectua timp îndelungat o activitate oarecare, fără a reduce eficacitatea ei.

C. Florescu și colaboratorii definesc rezistența astfel: „timpul limită în cursul căruia poate fi continuat un efort de o anumită intensitate”.

Suplețea reprezintă capacitatea organismului de a efectua cu segmentele sale acțiuni motrice cu diferite amplitudini.

Zațiorschi și Harre numesc această calitate a organismului mobilitate, Ozolin o numește elasticitate sau suplețe.

Capitolul IV

Studiu privind eficientizarea lecției de educație fizică prin folosirea exercițiilor cu coarda de gimnastică și bastonul

4.1. Metodologia cercetării

Organizarea experimentului

S-a realizat un experimentpe o perioadă de 12 luni în intervalul 20.02.2012 – 20.02.2013 la două clase de a VI-a, respectiv C și D cu un total de 37 de elevi ce a a avut următoarea ipoteză: realizarea corelației cunoștințelor cu priceperile și deprinderile motrice prin îmbinarea metodelor verbale cu metoda demonstrației și cu exercițiul ce determină mărirea eficienței procesului de învățământ, având ca efect activizarea și conștientizarea elevilor, pe baza unui consum mai mic de energie nervoasă, cu economie de timp și cu rezultate superioare din punct de vedere calitativ, asigurând temeinicia și durabilitatea învățării.

Distribuția elevilor în funcție de sex

Clasa C a fost formată din 18 de elevi dintre care 10 erau fete (66%) și 8 erau băieți (34%).

Clasa D a fost formată din 19 de elevi, cuprinzând 12 fete (67%) și 7 băieți (33%).

Se observă că cele două clase sunt comparabile din punct de vedere al repartiției pe sexe.

Clasa C Clasa D

Figura 1. Distribuția elevilor în funcție de sex

Interacțiunea cunoștințelor cu priceperile și deprinderile motrice a fost înțeleasă ca bază pentru:

intelectualizarea și conștientizarea activității motrice, învățare logică-rațională;

realizarea actului ideomotor în spirală;

perspectiva celor învățate: înțelegerea scopului, necesității, utilității și importanței exercițiilor fizice ca mijloace ale educației fizice dincolo de lecție, în viață;

formarea capacității de a practica independent și rațional educația fizică;

însușirea modalităților de aplicare a actelor motrice în condiții diferite și rezolvarea rapidă a unor situații;

accentuarea formării priceperilor complexe.

Mărirea eficienței procesului de învățământ a vizat atât cantitatea: însușirea unui volum mai mare de mișcări în timpul afectat sau însușirea volumului de mișcări într-un timp mai scurt ( viteza de execuție), cât și calitatea: corectitudinea execuției și durabilitatea.

Sarcinile experimentului au fost îndeplinite prin adoptarea și aplicarea unor procedee metodice-pedagogice care au accentuat raționalizarea activității profesorului și participarea conștientă și activă a elevului.

Definirea principalelor elemente prezente în studiul de caz

Coarda este confecționată din sfoară, material plastic sau cauciuc, cu o lungime de aproximativ 2,50-3,00 m.

În general lungimea ei se stabilește în funcție de lungimea gimnastei/ului, cele două capete fiind prevăzute cu mânere, dar în gimnastica de performanță nu se admit mânerele, iar ca puncte de reper, deosebim cele două capete și mijlocul.

Bastonul, ca obiect portativ, este folosit mai mult în cadrul gimnasticii de bază, în diferite ansambluri sau competiții de masă, dar în gimnastica ritmică modernă nu este prevăzut în programul competițional.

Poate fi confecționat din lemn sau din material plastic, având o lungime de 0,80-1,00 cu un diametru de 1-3 cm.

Lecția de educație fizică prin folosirea exercițiilor cu coarda de gimnastică și bastonul a avut efecte pozitive la cele două clase referitoare la reeducarea posturii atunci când este afectată postura capului, gâtului, umerilor, picioarelor, cât și a întregului corp.

Exercițiile pentru formarea corectă a posturii sunt constituite din mișcări care se adresează unui singur segment, două segmente sau mai multor segmente combinate.

Preocuparea pentru formarea refluxului de ținută corectă are un caracter continuu pe parcursul întregii lecții, atât în momentul activității, cât și în momentele de repaus.

Astfel, practicând aceste exerciții mi-am propus:

învățarea elevilor pentru a evita acțiunile nefavorabile musculaturii;

obținerea relaxării musculare;

creșterea limitei articulare a mișcării;

îmbunătățirea parametrilor activității musculare;

stabilizarea musculaturii.

Principalele exerciții supuse experimentului

Exerciții cu coarda de gimnastică

Fandat lateral pe piciorul stâng, brațele lateral, cu coarda în stânga;

Arăbesc pe piciorul stâng, brațele înainte, apucat cu mâinile apropiate;

Stând cu brațele lateral, coarda la spate;

Stând pe vârful piciorul stâng, dreptul îndoit înainte cu talpa pe genunchi, corda în două, întinsă sus, apucat cu dreapta de capete, cu stânga de mijloc.

Procedeele de mânuire a corzii desfășurate în acest experiment sunt:

Balansurile în arc, în cerc și în opt;

Înfășurările;

Aruncările.

Balansurile cu coarda permit o mare varietate de mânuiri dictate în special de natura apucării ( cu capetele într-o mână, în ambele, apropiate sau depărtate), executate în diferite planuri.

Înfășurarea constă din mișcări circulare ale corzii executate în jurul trunchiului sau taliei, în jurul brațului și chiar în jurul picioarelor.

Aruncările cu coarda se execută din balans atât cu părăsirea parțială a apucării a unui singur capăt cât și cu părăsirea ei totală.

Figura 2. Balansurile în arc Figura 3. Balansurile în cerc

Figura 4. Balansurile în opt Figura 5. Înfășurările

Figura 6. Aruncările

Exerciții cu bastonul

Stând cu bastonul orizontal la spate jos, apucat de capete cu palmele înainte;

Stând cu bastonul orizontal înainte, apucat de capete cu palmele în jos;

Stând cu bastonul în față vertical, apucat de capete;

Stând cu bastonul pe umăr, apucat de capete;

Stând cu bastonul orizontal spre dreapta la umăr, apucat de capete cu brațul stâng îndoit.

Procedeele de mânuire a bastonului desfășurate în acest experiment sunt:

Balansuri în arc, cerc și în opt;

Rotări;

Rulări;

Aruncări;

Treceri peste.

Ducerile sunt cele mai caracteristice mișcări cu bastonul folosit în gimnastica de bază, constând din deplasarea obiectului pe drumul cel mai scurt în diferite direcții, putând fi executate cu brațele întinse sau cu îndoirea și întinderea lor. Bastonul poate fi ținut cu ambele mâini sau cu o mână.

Figura 7. Balansuri în arc, cerc și în opt

Figura 8. Rotări Figura 9. Rulări

Figura 10. Aruncări Figura 11. Treceri peste

Aceste exerciții se bazează pe mișcări analitice asupra fiecărei grupe musculare, segment și articulație, vizând tonifierea musculaturii, întărirea articulațiilor, perfecționarea mobilității și supleței aparatului locomotor cu numeroase posibilități de modificare a structurii mișcărilor, executate din diferite poziții inițiale.

Poziția aleasă și condițiile de mediu induc în mod natural, prin mecanisme fiziologice specifice, o stare de relaxare musculară.

Lipsa stimulării proprioceptive intense (prin poziția aleasă) și a stimulărilor din mediu (prin închiderea ochilor și organizarea mediului) reduc activitatea formațiunii reticulate și gradul de stimulare pe care aceasta îl exercită asupra scoarței cerebrale. În consecință, tonusul muscular se reduce și mușchii se relaxează.

Pe acest fond se exercită ulterior formule verbale specifice. Acestea îndeplinesc două funcții:

se asociază cu starea de relaxare naturală indusăprin asocieri repetate se ajunge să se poată declanșa ulterior rapid starea de relaxare ca urmare a conexiunii puternice existente la nivel cortical, formate prin exercițiu, între formulele verbale și starea de relaxare musculară. Altfel spus, ulterior elevii își generează prin formule verbale relaxarea musculară;

în primele ședințe ale învățării, formulele verbale joacă de asemenea rolul unor atribuiri eronate. Mai precis, elevii interpretează subiectiv senzațiile musculare ca o stare de relaxare etichetată de formule verbale. Această etapă este esențială în învățarea exercițiilor, deoarece ea învinge anxietatea de performanță care ar rezulta în cazul în care elevii nu ar simți în scurt timp, la nivel subiectiv, senzațiile sugerate. Mai mult, această anxietate de performanță ar împiedica realizarea relaxării.

Ulterior, ca urmare a exercițiilor repetate, se întărește conexiunea între eticheta lingvistică de relaxare și starea efectivă pe care aceasta o definește, elevii reușind astfel să-și controleze lingvistic și voluntar relaxarea musculară.

4.2. Rezultatele cercetării

Efortul depus în cadrul lecției de educație fizică a produs în cazul elevilor din ambele clase efecte imediate la nivelul aparatelor și sistemelor întregului organism:

aparatul cardiovascular a fost influențat direct de natura, volumul și intensitatea efortului fizic;

coeficientul de împrospătare a aerului – cantitatea de aer proaspăt introdusă în alveole a crescut, profunzimea și durata expirației fiind de o importanță deosebită;

capacitatea de efort a crescut gradat, având influențe favorabile și asupra aparatului cardiorespirator;

În mod normal, sângele arterial conține aproximativ 18% oxigen, exprimat volumic (transportat de hemoglobina din celulele roșii). Dacă se inhalează oxigen pur, acest procent crește la 18,5%. În timpul odihnei țesuturile absorb oxigen cu o viteză care scade procentul de 18% oxigen în sângele arterial la aproximativ 12% în sângele venos. Aceasta este diferența arterio-venoasă.

Pe de altă parte în timpul exercițiului fizic sângele poate ceda țesuturilor și până la 15% oxigen, de aproape 2,5 ori mai mult decât în timpul relaxării. Proprietățile biologice ale hemoglobinei au un rol important în adaptarea corpului la efort.

În cazul unui tânăr, inima își poate crește forța de contracție de la 5,5 litri de sânge pe minut în perioada de relaxare, la de aproape 5 ori mai mult în timpul efortului maxim. La maxim, necesitățile de oxigen ale inimii cresc forța sa de contracție, atât prin accelerarea pulsului, cât și prin creșterea volumului de sânge pompat. Pulsul se poate dubla sau chiar tripla, volumul de sânge pompat poate ajunge de la 60-80 ml pe bătaie, în timpul relaxării, până la 120 ml, în timpul efortului.

La un efort moderat inima fie își accelerează pulsul, fie își mărește contracția, în funcție de antrenamentul individual și probabil și în funcție de alți factori. Inima unui atlet antrenat își mărește volumul de pompare mult mai rapid decât inima unei persoane sedentare.

Sub stresul emoțiilor, cum ar fi teama sau mânia, inima își crește capacitatea aproape în întregime prin accelerarea pulsului. Dacă nervii care controlează pulsul sunt blocați experimental folosind medicamente, inima își va crește oricum volumul de pompare. Creșterea capacității cardiace pe perioada stresului emoțional este considerabil mai scăzută decât în condiții de stres fizic, nu mai mult de 1/3 peste capacitatea normală din timpul relaxării.

capacitatea vitală a crescut prin intensificarea respirației;

elasticitatea pulmonară s-a îmbunătățit;

tonifierea mușchilor respiratori (diafragma, intercostali);

tensiunea arterială a scăzut datorită elasticizării arterelor;

sistemul osos s-a întărit;

sistemul muscular și-a modificat tonusul și simultan a avut loc și o topire a țesuturilor adipoase; sub influența exercițiilor fizice își modifică structura internă și își măresc volumul;

aparatul digestiv – a crescut rezistența la acțiunea factorilor perturbatori;

sistemul nervos – s-au dezvoltat procesele fundamentale corticale, excitația și inhibiția; s-a îmbunătățit capacitatea de concentrare, atenția; s-a redus stresul; s-a dezvoltat echilibrul emoțional și capacitatea intelectuală.

îmbunătățirea sistemului imunitar.

La nivelul țesutului adipos a avut loc o reducere substanțială în urma practicării sistematice a acestor exerciții, ducând la o creștere a ratei metabolice a organismului.

O zicală veche spune că „mișcarea este hrana arculațiilor”, acestea fiind solicitate, prin mișcare își măresc suprafețele, își îngroașă cartilagiul articular, permițând astfel efectuarea de mișcări mai ample și mai precise.

Pentru a fi eficiente, aceste exerciții ce au rezultat din experimentul anterior la o dezvoltare fizică corectă și armonioasă, trebuie sa îndeplinească următoarele cerințe:

să fi accesibile;

să fie potrivite nivelului de pregătire vârstei și sexului;

să fie executate într-o ordine logică, de la segmentele și grupele musculare mai mici spre cele mai mari;

să fie executate pe ambele părți ale corpului.

Idealul educațional al învățământului românesc, ce decurge din idealul social, constă în formarea integrală și armonioasă a unei personalități creative și autonome. Aceste finalități educaționale, integrate în formarea armonioasă a personalității, presupun educație intelectuală, estetică, fizică, tehnologică, profesională, moral-civică și religioasă. Cuprinderea unor elemente de conținut specifice acestor laturi ale educației în activitatea de practicare a exercițiilor fizice, este obligatorie, iar măiestria pedagogică determină eficiența lor.

Lecția de educație fizică a oferit posibilitatea dezvoltării gândirii creatoare, a unei gândiri flexibile, operative a elevilor supuși experimentului.

În cadrul lecției de educație fizică se însușesc deprinderi motrice practice, se dezvoltă aptitudini motrice care sunt necesare în viață și care ajută și sunt suportul realizării diferitelor profesii și meserii.

Mijloacele educație fizice creează o stare de sănătate optimă, ajută la prevenirea atitudinilor deficitare și creează o bază pentru a desfășura o activitate cu randament optim, atât fizic cât și psihic.

Priceperea motrică este o formă de valorificare conștientă, în condiții variabile, diferite, neprevăzute a sistemului de deprinderi motrice însușite anterior. Deprinderile motrice cunoscute trebuie să fie selectate de subiect și efectuate cursiv în raport de condiții, obținându-se o eficiență maximă.

Aceste priceperi se numesc “priceperi motrice complexe”, iar realizarea priceperilor motrice este scopul procesului instructiv-educativ. Stăpânirea unui bogat sistem de deprinderi motrice nu este suficientă pentru un individ, ci trebuie să aibă capacitatea de a aplică acest bagaj motric în raport de necesități și condiții ( în viața cotidiană, în competiții etc.).

Caracteristici:

sunt componente neautomatizate ale activității motrice voluntare umane deoarece sunt dependente de condiții variabile, nestandardizate;

sunt dependente de volumul de deprinderi motrice;

nivelul lor exprimă măiestria practică în situații variabile, necunoscute, ceea ce reprezintă scopul final al procesului instructiv-educativ;

se consolidează prin folosirea metodelor active de instruire, mai ales prin problematizare;

influențează pozitiv procesele cognitive (memoria, imaginația, creativitatea etc.);

nivelul însușirii lor este condiționat și de plasticitatea scoarței cerebrale.

Priceperea motrică elementară este o pre-deprindere și se manifestă la un individ atunci când începe să efectueze primele încercări în învățarea unei mișcări.

Priceperea reprezintă stadiul inițial în formarea deprinderilor ce se realizează pe 3 căi:

observarea acțiunilor altora, după care se încearcă imitarea lor, ceea ce presupune atenție și spirit de observație;

prin explicație (povestiri, sublinieri, accentuarea unor momente importante etc.);

încercări practice directe pe baza primelor 2 căi.

Se evidențiază astfel caracterul conștient al execuției subiectului, la baza ei standimaginea mentală care înseamnă percepția vizuală, auditivă și reactualizarea a ceea ce s-a perceput anterior. Deci, pentru a efectua prima oară o mișcare, subiectul își formează întâi o imagine mentală, care este o stocare a informației în memoria de lungă durată.

Din acest motiv se apreciază că persoanele care au o experiență motrică bogată sunt mai pricepute (învață mai rapid) decât cele care au efectuat mai puține exerciții fizice. Priceperile superioare apar ca post-deprinderi și reprezintă capacitatea de a combina acte și acțiuni motrice cunoscute pentru rezolvarea unor situații noi.

La baza lor stau modelele operaționale sau “schemele operaționale” după V. Pavelcu, selecționate din mai multe variante posibile.

Aceste activități voluntare fac din pricepere mai mult decât o îmbinare de cunoștințe, mijloace și deprinderi, motiv pentru care Brener considera că accentul principal în educație trebuie pus pe priceperi.

4.3. Concluzii

Lecția de educație fizică a avut drept scop înțelegerea principalelor beneficii aduse de practicarea sportului și anume:

favorizează procesele de creștere și de dezvoltare fizică;

previne și corectează atitudinile incorecte ale corpului;

corectează deficiențele fizice.

Prin stimularea mușchilor sau a grupelor musculare se îmbunătățesc atât proprietățile fiziologice ale mușchilor cât și calitățile lor fizice. Astfel, volumul și forța musculară pot fi influențate pozitiv de exercițiile fizice executate simple executate împotriva gravitației, precum și de mișcările legate de aparate a căror îngreuiere poate fi mărită progresiv.

Armonia dezvoltării fizice a corpului a preocupat permanent ființa umană și, încă din antichitate, a devenit componentă a idealului educațional în palestrele grecești (KALOSKAGATHON – om frumos și bun) sau în termele romane (Mens sana in corpore sano – Juvenal).

Educația fizică, ca latură componentă a conceptului general de educație, și-a asumat dintotdeauna ca obiectiv prioritar „asigurarea evoluției armonioase a dezvoltării fizice”, cu precădere, a tinerei generații.

Un corp armonios dezvoltat asigură suportul material optim pentru evoluția și manifestarea eficientă a tuturor funcțiilor organismului și dă persoanei un aspect estetic care oferă numeroase avantaje (și aprecieri) în relaționarea socială.

Societatea contemporană, caracterizată de o dezvoltare tehnologică fără precedent, care a diminuat ponderea efortului fizic în activitățile cotidiene, a condus omul spre sedentarism care, cuplat cu stresul și supraalimentația (definite pe plan mondial ca „pericolul celor trei S”), atentează la evoluția biologică și psihică a ființei umane.

De aceea, educația fizică, încă de la cea mai fragedă vârstă, pe lângă „modelarea” dezvoltării fizice a copiilor, trebuie să-i capaciteze cu mijloace, cunoștințe și tehnici de acționare independentă asupra propriului corp, formându-le treptat, absolut necesara „atitudine de responsabilitate față de propria sănătate și dezvoltare”, care este, de altfel, una din finalitățile învățământului actual din România.

La sfârșitul experimentului:

am diferențiat componentele dezvoltării fizice de cele ale capacității motrice;

am utilizat adecvat terminologia specifică;

am evaluat dezvoltarea fizică a unui elev;

am elaborat mijloace de acționare pentru asigurarea evoluției armonioase a dezvoltării fizice a elevilor;

am depistat abaterile individuale de la dezvoltarea fizică corectă;

Noțiunea de dezvoltare fizică, corectă și armonioasă a inclus:

a) favorizarea proceselor naturale de creștere și dezvoltare a organismului copiilor, care să conducă la evoluția normală a indicilor morfologici și funcționali;

b) dezvoltarea armonioasă a tonicității și troficității tuturor grupelor și lanțurilor musculare;

c) creșterea stabilității și mobilității articulațiilor în scopul asigurării funcției lor

complete;

d) educarea reflexului de atitudine corectă a corpului (globală și segmentară), în poziții statice cât și în mișcare;

e) prevenirea instalării unor atitudini deficiente sau a unor deficiențe fizice;

f) corectarea atitudinilor deficiente și a deficiențelor fizice de grad ușor.

Creșterea corpului – reflectă acumulările cantitative naturale în înălțime și greutate ale corpului în întregime și ale sistemelor și organelor acestuia.

Dezvoltarea organismului este noțiunea cu sfera cea mai largă, incluzând evoluții de ordin morfologic, fiziologic, psihologic, fizic și social.

Dezvoltarea este sinteza calitativă a unității tuturor aparatelor, sistemelor și funcțiilor organismului uman, în raport cu vârsta, sexul și cerințele vieții sociale.

Atitudinea corpului este o funcție a aparatului locomotor (oase, articulații, mușchi) și a sistemului nervos, caracterizată de raporturi constante de echilibru și stabilitate între segmente și corp și între corp și mediu. Ea este specifică vârstei și sexului.

Atitudine deficientă – abatere segmentară sau globală de la atitudinea corporală normală. Ea se corectează și hipercorectează la probele specifice.

Deficiența fizică – abaterea de la atitudinea corectă (globală sau segmentară) care a generat modificări ale grupelor musculare, ale oaselor și articulațiilor și nu se corectează la probe specifice.

În urmă cu aproximativ 15 ani, Van Linge arată că în urma antrenamentului sistematic apar noi fibre musculare și importante modificări biochimice. Astfel, apar în cantități crescute metaboliți care asigură resinteza rapidă a ATP (azotul miofibrilar, mioglobina etc.). Același autor arată că un mușchi, prin antrenare continuă iși poate dubla greutatea și tripla forța.

Rezistența se dezvoltă printr-un număr mare de repetări a unor contracții statice, izometrice ca și prin mișcări cu autorezistență sau împotriva unei rezistențe manuale sau contracție.

Elasticitatea mușchilor se păstrează sau se recapătă prin mișcări ample, mișcări de pendulare sau împotriva unei rezistențe executate excentric și în afara segmentului de contracție.

Una din cauzele cele mai frecvente ale deficiențelor fizice sunt tulburările de tonus muscular.

Executate metodic, exercițiile fizice pot tonifica, în condiții de scurtare, grupele musculare hipotone, dar și să alungească și să relaxeze pe cele contracturate. De fapt, corectarea celor mai frecvente deficiențe fizice se bazează pe aceste efecte morfogenetice de la nivelul mușchilor.

Odată cu tonificarea musculaturii se întăresc tendoanele și fasciile musculare. Structura fasciilor, aponevrozelor și mai ales a tendoanelor demonstrează funcțiile motoare pe care le îndeplinesc.În cazul unor modificări de structură ale acestora sau numai a unor tulburări funcționale, prin stimularea lor cu ajutorul grupelor musculare învecinate se pot obține îmbunătățiri evidente ale acestor țesuturi.

Exercițiul fizic, folosit în scop profilactic, dar mai ales corectiv, influențează nu numai forma și structura țesuturilor corpului omenesc, ci echilibrează concomitent funcțiile fiecărui organ, realizând o stare de sinergie și soliditate funcțională.

Cele mai evidente efecte funcționale se constată tot la nivelul aparatului locomotor. În tulburările și deficiențele aparatului locomotor, exercițiul fizic dozat și gradat în concordanță cu posibilitățile funcționale ale deficientului reeducă și perfecționează calități motrice de bază: forța, viteza, rezistența, suplețea și îndemânarea.

Efectuarea exercițiilor de forță presupune în prealabil pregătirea aparatului locomotor. Exercițiile de forță vor fi alternate cu acțiuni care să dezvolte suplețea, îndemânarea, viteza. Pentru dezvoltarea forței au fost selecționate numai acele exerciții care au putut fi executate corect de către elev.

Cele mai bune rezultate se obțin cu o încărcătură de 50-70%. Exercițiile de forță au fost urmate de pauze care permit refacerea capacității de efort a organismului. Forța este o calitate perfectibilă dacă se asigură o continuitate a exercițiilor. S-a pus accent pe dezvoltarea forței explozive precum și a mușchilor extensori slab dezvoltați la această vârstă.

Pentru asigurarea eficienței dorite este necesar ca exercițiile de viteză să se efectueze în prima parte a lecției, imediat după ce organismul elevilor a fost bine pregătit pentru efort. În aceste condiții este posibilă prelungirea solicitării la efort cu intensitate maximă. Profesorul trebuie să cunoască că însumarea eforturilor scurte (de viteză) de mare intensitate, repetate prea des pot determina apariția oboselii premature.

În aceste condiții exercițiile se pot continua numai în concordanță cu capacitatea de rezistență a elevilor respectivi apărând necesitatea lucrului diferențiat pe grupe omogene și asigurându-se intervale de odihnă corespunzătoare.

Rezistența este o calitate motrică ușor perfectibilă, ca urmare a efectuarii continue și sistematice a unor exerciții specifice și se poate păstra la valoarea atinsă o perioadă lungă de timp.

Pentru dezvoltarea îndemânării condiția de bază o constituie învățarea cât mai multor acțiuni motrice. Parametrul în contul căreia se perfecționează îndemânarea este complexitatea. Pentru influențarea îndemânării acțiunea motrică nu trebuie repetată până la automatizare. Dezvoltarea îndemânării se poate efectua în orice moment a lecției.

Aceste îmbunătățiri funcționale se datorează intervenției unor factori neuroumorali, care ușurează transmiterea impulsului nervos și utilizarea completă a substanțelor energetice.

Efortul fizic, chiar de intensitate mică, crează nevoia unui aport crescut de substanțe nutritive, accelerând funcțiile respiratorie și cardiovasculară, absorbția de la nivelul intestinului, nutriția și excreția.

Caracterul deosebit și locul pe care-l ocupă deprinderile motrice de bază în sfera deprinderilor motrice constau în faptul că pot fi transferate și utilizate cu eficiența în toate activitățile specific umane care conțin și o componentă motrică. Pentru acest motiv deprinderile motrice de bază formează nucleul sociomotricității umane și se constituie într-un obiectiv instructiv-educativ fundamental al educației fizice școlare, profesionale, educației fizice a militarilor și într-o componentă a procesului de instruire sportivă a copiilor și juniorilor în cadrul pregătirii fizice multilaterale a acestora că sportivi.

În stabilirea locului în lecție a formării deprinderilor motrice de bază trebuie plecat de la faptul că ele reprezintă o componentă a procesului instructiv-educativ.

Dacă stadiul didactic este de învățare sau consolidare, aceasta verigă se plasează după influențarea selectivă a aparatului locomotor.

Dacă stadiul didactic este de perfecționare sau generalizare, veriga respectivă se plasează mai spre sfârșitul lecției.

Deprinderile care solicită organismul în regim de efort, de viteză-îndemanare se plasează înaintea deprinderilor care solicită organismul în regim de forță sau rezistență.

BIBLIOGRAFIE

Ann Holdway „Kinetologie-Echilibraraea energiei și fortificarea mușchilor” , traducere de Cornel Nicolau;

Bratu A. I. 1985 „Deprinderi motrice de bază” Ed. Sport –Turism, București;

Căileanu T., 1984 Mic Dicționar al sporturilor, Ed. Albatros,București.

Cârstea G., 1993 „Teoria și metodica educației fizice și sportului” , Ed.Universul, București;

Chiriță G., 1972 „Optimizarea lecției de educație fizică prin corelarea cunoștințelor cu priceperile și deprinderile motrice”, Ed. Stadion, București

Conf. Dr. loan Drăgan 1981 „Cultură fizică medicală” Editura Sport-Turism, București;

Conf. Dr. Ioan Drăgan 1965 „Cultura fizică și sănătatea”, Editura Medicală, București;

Cristea S., 1998 „Dicționar de termeni pedagogici” Editura Didacticăși pedagogică R.A., București;

Dragnea A., Bota A., 1999 „Teoria activităților motrice” Ed. Didactică și Pedagogică, București;

Dumitrescu Ghe. T. 1969 „Educația fizică în evoluția gândirii pedagogice”, Ed. Consiliului Național pentru educație fizică și sport, București;

Epuran M., 1968 „Psihologia Sportului”, Ed. CNEFS, București;

Ilica A. și coord. 2005 „O pedagogie pentru învățământul primar”, Ed. Universității Aurel Vlaicu, Arad;

Șiclovan I., 1979„Teoria educației fizice și sportului” (Ediția a III-a revizuită și adăugită), Editura Sport-Turism, București;