Folosirea Basmului Pentru Educarea Limbajului Copilului Prescolardoc

=== Folosirea basmului pentru educarea limbajului copilului prescolar ===

CUPRINS

Motivarea temei

CAP.1. Basmul cult și basmul popular. Caracteristici.

1.1 Basmul. Prezentare generală ………………….

1.2. Structura narativă…………………………

1.3. Personajele basmelor…………………..

1.4. Realism și fantastic în basm………………………..

1.5. Basmul popular………………………………………

1.6. Basmul cult ………………………………..

CAP.2. FOLOSIREA BASMULUI PENTRU EDUCAREA LIMBAJULUI COPILULUI PREȘCOLAR

2.1.Particularitățile psihologice ale copiilor preșcolari……………………………

2.2. Caracteristici psihofizice ale copiilor preșcolari………………………….

2.3. Metode de predare –învățare a basmului în grădinița……………………….

A) Metode de comunicare și asimilare a cunoștințelor:

Povestirea, Convorbirea, Expunerea, Conversația euristică, Descrierea etc.

B. Metode fundamentate pe acțiune: Jocul didactic, Jocul de rol, Dramatizarea etc.

2.4. Valențe formative ale basmului în educarea morală a copilului preșcolar……

CAP.3. NOI ABORDĂRI ALE BASMULUI ÎN GRĂDINIȚĂ PRIN:

3.1.Activitățile liber alese,

3.2Educație muzicală: Joc cu text și mișcare

3.3.Educație artistico – plastică……….

3.4….

CAP. 4. CERCETARE PEDAGOGICĂ

4.1. Cercetare pedagogică. Concept………………

4.2. Tipuri de cercetare………………………………………………………

4.3. Metode de cercetare……………………………………………

4.4. Prezentarea eșantionului………………………………………….

4.5. Ipoteza de lucru………………………………………………

4.6. Obiectivele cercetării……………………………………………

4.7. Desfășurarea cercetării………………………………………

4.8. Concluziile cercetării………………………………………

Cap. 1. Basmul

„…basmu – vechea secolelor strajă

Îmi deschide cu chei de aur și cu-a vorbelor lui vrajă

Poarta neagră de la templul unde secolii se torc.”

Basmul – prezentare generală

Basmul este definit drept o creație epică, de origine populară. După G. Călinescu, „basmul este un gen vast, depășind cu mult romanul, fiind mitologie, epică, știință, observație morală etc.” Termenul este de origine slavă, în paleoslavă „basni” înseamnă minciună, scornire, născocire.

Blaga prețuiește basmul mai presus de toate artele și genurile literare. „Basmul este un model metafizic și canonul poeziei în general.” El afirmă că tot ce e poetic trebuie să aibă înfățișare de basm. Atât basmul cât și poezia exprimă cunoștințe sensibile.

Nu putem defini basmul fără să definim mitul. Fiecare basm dezvăluie un mit sau un personaj mitologic. Acestea apar fragmentate, ele fiind presărate sporadic ca fragmentele meteoriților găsiți ici și acolo. Mitul încearcă să reveleze un mister cu mijloace de imaginație. Pentru copil lumea exterioară este un mister, el însuși poartă în suflet un mister ce nu-l poate dezlega, ba mai mult nici adulții nu-i pot satisface uneori dorința de a cunoaște și de a evada din lumea reală în lumea ideatică. Singurul mod de a-și exprima libertatea este basmul.

Cu ajutorul personajelor fantastice din basme copilul străbate spații necunoscute, vine în contact pe plan imaginativ cu idealul de viață, dorințele fiindu-i transformate în realități pe care el și le va lua mai târziu: „…adolescentul nu mai crede în basme, dar și-a asimilat în chip subconștient acea substanță de vis din care-și trag poveștile seva.”

Basmul ocupă un loc însemnat în tezaurul folcloric al fiecărui popor: prin el cunoaștem comoara nesfârșită a înțelepciunii populare. Acesta apare uneori și sub denumirea de poveste, însă între povești și basme există mai multe deosebiri.

Poveștile au subiectul și personajele mai apropiate de realitatea vieții, fantasticul ocupă locul secundar sau, uneori, este înlocuit cu elemente de origine superstițioasă. În basme domină fantasticul atât în desfășurarea acțiunii cât și în prezentarea personajelor care au trăsături supraomenești. Cu toate acestea mulți creatori de basme își intitulează opera: poveste (Ion Creangă – Povestea lui Arap-Alb). De asemenea, și marii creatori de basme din literatura universală își intitulează operele povești: Poveștile (Les Contes) lui Ch. Perrault, Poveștile fraților Grimm sau poveștile lui H. Cr. Andersen. Din această cauză basmele nu au fost tratate separat de povești. Basmul este definit de George Călinescu ca fiind o „ operă de creație literară în proză cu o geneză specială, o oglindire în orice caz a vieții în moduri fabuloase.” În alte lucrări, basmul este considerat ca: „o specie literară în proză, bazat în genere pe elementul fantastic, simbolizând lupta dintre bine și rău cu biruința finală a binelui”.

Geneza basmelor constituie ” un fond de idei comun întregii omeniri, fond cărui popoarele individuale au căutat să le imprime un caracter particular.” Originile basmului se pierd în istorie. Timpul și spațiul de apariție sunt necunoscute. Au circulat până în secolul al XIX-lea numai pe cale orală. La începutul anului 1800 Frații Grimm au dat impulsul pentru strângerea și publicarea poveștilor populare. Adunate în colecții și analizate, „antologiile mitice cele mai izbitoare, incidentele miraculoase cele mai caracteristice au ieșit la iveală în basmele unor popoare care nu au venit niciodată în contact unele cu altele” . Aceste asemănări se datorează faptului că oamenii pe o anumită treaptă de cultură, privesc și sunt la fel, indiferent de locul pe care îl ocupă pe glob. Ființa umană este dornică de miraculos, îi place să se transpună într-o lume de vis „în care nedreptatea pământească este compensată printr-un simțământ de justiție universală, prin triumful binelui asupra răului și prin superioritatea inteligenței asupra forței brutale”.

Fantezia a jucat un rol primordial în crearea basmelor. Fenomenele necunoscute îmbrăcau în imaginația omului primitiv veșminte miraculoase, născoceau o explicație a acestora. Însuși termenul de basm are sensul de născocire, scornire. Necunoașterea universului va constitui factorul creator al mitologiilor și al superstițiilor. După Frații Grimm poveștile ar constitui „fragmente din mitologia popoarelor indoeuropene evoluate pe cale proprie după desprinderea de trunchiul comun.” Această răspândire s-a datorat migrației popoarelor. Nicolae Iorga confirmă afirmația Fraților Grimm că basmul are un caracter miraculos, preluat de la indieni, și trăsături erotice de origine persană.

Existența unor motive asemănătoare la diferite popoare dă basmului trăsătura de universalitate.

Această creație populară a traversat istoria îmbogățindu-se în conținut conform trăsăturilor societății.

Temele tratate în basme sunt foarte variate însă, ele se structurează pe o idee centrală, fundamentală: victoria binelui, a dreptății, a adevărului împotriva necinstei, a minciunii și a lașității.

Structura narativă

Înlănțuirea evenimentelor în basm urmează o logică proprie a speciei. Există o schemă generală a basmului moștenită prin tradiție la constituirea căreia concurează personaje, procedee, acțiuni și situații șablon. „Caracterul schematic al narațiunii fantastice e reductibil la un număr de 31 de funcții, acțiuni ale personajelor care se succed într-o înlănțuire caracteristică.”

Arta narativă în basm vine de undeva din afară. Personajele se mișcă după un anumit șablon imprimat de natura și dorințele povestitorului. De-a lungul veacurilor s-au adăugat fel de fel personaje care întrajutorează personajul principal sau care-ți interzice o anumită faptă, altele pentru a unelti, a face rău, a iscodi. Pentru ce toate acestea? Pentru a scoate în lumină o idee cu ajutorul unui personaj central (Făt-Frumos, Prâslea cel voinic, Ileana Sânziana, Greuceanu etc.). Făt Frumos este un simbol care pune în mișcare o serie întreagă de peripeții. El se mișcă într-o lume creată de mii de ani. Poate de aceea basmele le simți că vibrează undeva în sufletul tău căci șoapta celor care le-au spus o aștepți, o presimți că este aici, undeva aproape, încât pare a fi ceva transmis pe cale ereditară.

Majoritatea basmelor încep cu o serie de formule tradiționale care au menirea de a transpune cititorul în lumea fantasticului. „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…”

„Caracteristic în basm sunt vagul toponimic, lipsa de determinațiuni geografice precise, distanța computată mistic (peste nouă mări și țări).”

Narațiunea este invadată de elemente fabuloase și de șabloane. Fiecare fragment debutează cu o anumită formulă. Pe parcursul derulării intervin de obicei descrieri de natură (codri, munți care se bat cap în cap, tărâmul celălalt, apoi mai există un al treilea tărâm, cel aerian). Trecerea de la imaginile telurice îmbogățite cu diferite metale prețioase (aur, argint, aramă, diamant) la imaginile cerești se face cu ajutorul calului înaripat care străbate spațiile cu viteza gândului sau a vântului. Aici sunt întâlnite figuri care întruchipează „ideile perfecte”. Uneori calul capătă aripi pentru a trece un obstacol „Să trecem, răspunse Făt-Frumos, și Dumnezeu să se îndure de noi. Se urcară sus și văzură palatul strălucind…” , alteori pentru a ajunge la „vântoase” sau „mama crivățului”.

Elementele descriptive sunt uneori sumare. Împărații, zmeii, zânele, boierii au palate care dispar într-o noapte. Grajdurile sunt nelipsite, grădinile cu flori și pomi, palatele cu multe camere. În unele basme apar descrieri ale interioarelor palatelor. Astfel, feciorul de împărat este poftit de zâne să facă baie. Camera de baie „era pardosită cu tot felul de marmură lustruită și adusă din meșteșug așa încât închipuia fel de fel de flori, de păsări.”

Orice basm se bazează și pe o formulă mediană care are un rol bine definit în cuprinsul narațiunii:

Trezirea curiozității ascultătorilor: „Ascultați, boieri, cuvântul din poveste, căci de-aici-înainte mai frumos îmi este.”

Trecerea de la o acțiune la alta (și merge, și merge, zi de vară până-n seară);

Verificarea atenției ascultătorilor;

Declanșarea ajutoarelor miraculoase.

Basmul se caracterizează printr-o acțiune dinamică, care imprimă ritmului narativ o anumită voiniciune, sporită adesea prin spațiul larg acordat dialogului. În anumite basme se dramatizează epicul. Acțiunea basmului este imprimată nu de mișcarea personajelor, ci mai mult de vorbirea lor. Basmul nu prezintă o anumită psihologie a personajelor, ci etnografia lor.

Probele tot mai dificile pe care le trec protagoniștii basmului, determină și un ritm ascendent al tensiunii până la punctul culminant. Planul narativ se multiplică și firul epic capătă ramificații.

Ritmul desfășurării basmului este dat de folosirea frecventă a numerelor (3,7,9,99) și a repetiției. Aceste cifre fatidice își au originea în vechile magii și au puterea de a spori misterul. Acesta ia amploare odată cu apariția pădurilor și plantelor de aur și de argint. În codri sălășluiește lumina pătrunsă de întuneric dând naștere unor elemente fantastice. Munții sunt prezenți în basm ca niște elemente inaccesibile. Între doi munți care se bat cap în cap se află fântâna cu apă moartă care are darul de a vindeca rănile. (Aleodor Împărat de Petre Ispirescu). În vârful unui munte se află palatul soarelui sau „copacul cântător, pasărea grăitoare și apa de aur la culoare.”

Misterul este amplificat și prin apariția interdicției. Aceasta din urmă este strâns legată de ritul de inițiere. Eliza este supusă muțeniei până când reușește să împletească cele douăsprezece cămăși ale fraților ei. Această interdicție este strâns legată de ruperea vrajei. Ea se adăpostește într-o peșteră. Aici împletește din urzici vii cămăși care îi provocau mari dureri. Acțiunea este strâns legată de transformarea lebedelor în oameni. Într-un târziu ea este găsită de fiul împăratului și dusă la palat.

După V. I. Propp acest palat ar fi „casa mare” unde sunt adăpostiți cei care s-au inițiat într-ale bărbăției. El pune întreaga acțiune a basmelor pe seama riturilor de inițiere a triburilor. Este ușor de înțeles această explicație. La unele triburi aceste case mari adăpostesc femei, iar altele bărbați. Asemănările cu basmul sunt concludente; „în acea peșteră locuiau doisprezece uriași și nimeni nu putea să se apropie de acele locuri” sau „acolo găsi încă două femei una mai tânără decât alta…iară ele de bucurie, gătiră o cină plăcută și numai în vase de aur.”

Interdicția este încălcată atunci când apare acea femeie sau acel bărbat care este primit în colectivitate. Aceștia sunt primiți – de cele mai multe ori fetele – nu pentru a se căsători, ci pentru a-i îngriji pe pitici, tâlhari sau fiii de împărat… După ce slujesc în codru la aceste case (Alba ca zăpada, Florița din codru) se căsătoresc cu un fiu de împărat și are loc desprinderea ei de acea comunitate. Interdicția este întâlnită în basme de mai multe ori. Făt-Frumos pătrunde în împărăția Scorpiei, a Ghionoaiei sau a Mumei-Pădurii. Aceste opreliști dau basmului o derulare și o dinamică specific.

Repetiția are un rol deosebit în a demonstra relativitatea timpului și spațiului: „Petru a mers o zi ca vântul, una ca gândul, una ca dorul și una ca blestemul”. Pe lângă repetarea numeralului unu se folosește fără zgârcenie numeralul trei. Împărații au trei feciori sau trei fete. Făt-Frumos este supus la încercare de trei ori sau să se dea peste cap de trei ori transformându-se. Deseori este însoțit de trei tovarăși din lumea animalelor (leu, iepure, lup). Fata oropsită merge de trei ori la bal; voinicul veghează iepele babei trei nopți etc.

Repetarea verbului are ca rezultat sugerarea unor propoziții noebișnuite ale acțiunii. Alteori verbul este elidat, iar fraza se transform într-o propoziție enumerativă care accelerează ritmul, dându-i o viziune aproape cinematografică: „Copiii crescură repede. În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipită.”

Formulele de încheiere nu au o importanță mai mică, chiar dacă la prima vedere par a fi folosite din nevoia de simetrie sau pentru a deconecta auditoriul: „După aceea trăiră în fericire și trăiesc până în ziua de astăzi, dacă n-or fi murit.” Uneori formula finală vine să infirme argumentul din formula inițială: „Și încălecai p-o șa și v-o spusei dumneavoastră așa. Și mai încălecai pe-o lingură scurtă, s-o dai pe la nasul cui n-ascultă”. Observăm că în formula finală nu se exprimă nici timpul și nici spațiul, aceasta justificându-se prin aceea că timpul acțiunii și al narării s-au epuizat simulta Originalitatea basmelor este dată de stereotipia lor. Șabloanele nu sunt identice, ele pot fi schimbate. „Totuși umanitățile folclorice, care stau la baza lor, sunt stabile și n-au nimic de-a face cu anume simboluri, persistente sau întâmplătoare.”

Personajele basmelor

Omul a început de-a lungul timpurilor să creeze modele reale, personaje care să întruchipeze idealul uman. Modelele nu întruchipau și nu satisfăceau dorința omului simplu de a se mișca într-o lume a dreptății, libertății și frumosului. Poporul a creat personajul de ficțiune care este diferit de personajul istoric.

Lumea personajelor din basm este lumea onirică care constituie o prelungire a realului. Exemplaritatea acestor personaje a oferit în trecut, urmând să ofere și în viitor transmiterea unor valori etice și estetice.

În basme personajele sunt grupate: unele care reprezintă forțele binelui, iar altele forțele răului. Această grupare ilustrează tema basmului – lupta dintre bine și rău. În jurul protagoniștilor gravitează personaje secundare care contribuie la desfășurarea acțiunii și la deznodământul ei. Personajele basmului au trăsături excepționale, simbolizând unele bunătatea, dreptatea, vitejia, cinstea, frumusețea, înțelepciunea, iar altele fățărnicia, lașitatea, răutatea. Eroul pozitiv al basmelor este, în majoritatea lor, Făt-Frumos care întruchipează cele mai alese calități. El este în general, simbolul frumuseții fizice: înalt, voinic, cu plete lungi, bălaie, dar și simbolul hărniciei. Făt-Frumos înlătură anumite obstacole, apărându-i pe cei slabi sau pentru a elibera pe cineva din robie, sau pentru a salva viața cuiva.

In unele basme Făt-Frumos este fiu de împărat, uneori fecior de boier, alteori băiatul unor oameni săraci. Încă de la naștere, voinicul este de o precocitate excepțională, manifestată uneori chiar înainte de a se naște: „Mai înainte de a veni ceasul nașterii, copilul se puse pe un plâns, de n-a putut nici un vraci să-l împace.” După ce se nasc ei cresc foarte repede „și crescu și se făcu mare ca brazii codrilor.” Este înzestrat cu o inteligență deosebită. După cum se mărește este pus la învățătură: „îl învăță filosofia, citirea în stele… învăță și meșteșugul leacurilor, apoi îl trimite din cetate să învețe toate meseriile.”

În unele basme Făt-Frumos este năzdrăvan, ridică talpa casei cu degetul cel mic; este foarte iscusit, unde alții nu puteau face unele lucruri de fierărie nici în trei ani, el într-o jumătate de an lucra ca o calfă veche: „ barosul cel mare pe care nici trei oameni nu-l puteau ridica, el se juca cu dânsul.” Se întâmplă uneori ca voinicul să fie invulnerabil. George cel viteaz se scaldă în sângele „fiarei blestemate” ca nici un rău să nu se mai atingă de dânsul și să nu-i fie frică de nimeni. Uneori Făt-Frumos este lipsit de strălucire fiind o figură neînsemnată, batjocorit și umilit de frații mai mari. Pe parcursul desfășurării basmului el își pune în evidență calitățile deosebite, în special bunătatea: „ – Da cine-a mai merge cu tine la drum măi prostule?…n-avem nevoie de un păcătos ca tine.”

În multe basme se pornește la drum cu trei feciori de împărat. Însă dintre cei trei feciori ai împăratului (Prâslea cel voinic si merele de aur) sau ai craiului (Povestea lui Harap-Alb) uneori ai săracului ( Ranița, pălărioara și cornul cel fermecat) cel mic este înzestrat cu calități deosebite, chiar dacă la început pare un ignorant sau un indolent. Cei mari sunt, în general invidioși, reușind uneori să-l ucidă pe mezin, sau să-l mutileze dorindu-i moartea: „socotind că este fratele lor cel mai mic, slăbiră vârtegele și dete drumul frânghiei, care se lăsă în jos cu mare iuțeală, ceea ce făcu pe frați să creadă că Prâslea s-a prăpădit.” Tot din invidie, frații mai mari taie picioarele fratelui mai mic fără să asculte rugăciunile și vaietele lui, luându-i pasărea măiastră și logodnica (Pasărea măiastră – P. Ispirescu). La fel și Harap-Alb inspiră la început neîncrederea celor din jur. Cerând voie tatălui să-și încerce norocul, acest îi răspunde: „ – lucrul negândit, dragul meu, să aud așa vorbe din gura ta, zise craiul. Frații tăi mai mari au dovedit că nu au inimă într-înșii și din partea lor mi-am luat toată nădejdea. Doar tu să fii mai viteaz, dar parcă tot nu-mi vie a crede.”

În caz că împărații sau oamenii din popor au fete, tot cea mai mică dovedește calități deosebite. Astfel mezinei unui împărat „cel mai mare și mai puternic de pe fața pământului”, părintele-i răspunde: „ – Deoarece surorile tale mai mari n-au putut scoate la căpătâi, mă mir cum îți vine să vorbești de tine, care nu știi cum se mănâncă mămăliga.” Semnificația acestor portrete este: „că meritul nu e în raport cu vârsta și nici cu proporțiile individului”.

Uneori voinicia personajului central rezidă mai ales în inteligență. Deoarece este mic de statură, cât o neghină, cât un bob de mazăre sau cât un deget, eroul nu se poate lupta cu forțele răului decât prin istețime. Astfel Neghiniță, deși nu se luptă cu uriași sau cu inorogi precum Croitorașul cel viteaz, el se luptă cu minciuna, cu nedreptatea, cu asuprirea prin istețimea sa:„- De ce-l bat pe ăla, de răcnește ca din gură de șarpe?/- Fiindcă împăratul e surd și n-aude.”

Mireasa lui Făt-Frumos este de obicei Ileana Cosânzeana. În alte basme are alt nume, dar ceea ce o aseamănă este frumusețea deosebită. Ea are părul lung, sprâncene bine arcuite de parcă erau scrise și o pieliță albă ca spuma laptelui. Era atât de frumoasă. „cât nu s-a mai văzut și nu se va mai vedea pe fața pământului.”

Despre frumusețea ei se vorbește peste nouă mări și nouă țări. Aceasta îl prețuiește îl prețuiește pe Făt-Frumos pentru frumusețea, istețimea și vitejia sa și uneori îl ajută în luptă. În unele basme, deși este frumoasă, cuminte, harnică, suferă mult de pe urma mamei vitrege: „biata fată a uncheașului torcea, țesea, făcea pâine, mătura și scutura fără să zică nici pâs, dară baba punea partea fetei sale și pâra la unchiaș pe fiica lui…” Fiind foarte frumoasă, mama vitregă dorește s-o omoare din invidie; prin modestie însă, prin curaj, perseverență, bunătate și istețime reușește să înfrunte toate greutățile, devenind fericită alături de Făt-Frumos (Florița din codru, Alba ca zăpada). Alteori ea este alungată de acasă (Sarea în bucate, Fata babei și fata moșului).

Pentru a finaliza acțiunea, personajul pozitiv este ajutat de personaje sau obiecte supranaturale. Omul având la bază acel „eu mistic” a creat aceste basme cu personaje variate pentru a-și desăvârși fantezia. În unele basme Făt-Frumos este ajutat de fratele bun sau de un prieten devotat (Afin și Dafin, Omul de piatră). Alteori îi vin în ajutor ființe omenești cu însușiiri supranaturale. Fata împăratului Roș îl pune pe Arap-Alb la diferite încercări. Pentru a reuși este ajutat de. Ochilă, Flămânzilă, Setilă, Gerilă și păsări-Lăți-Lungilă.

Foarte frecvent în basme se întâlnesc uriași cu puteri excepționale care se fac frați de cruce cu Făt-Frumos după ce îi învinge în luptă dreaptă. Unul este Strâmbă-Lemne iar altul Sfarmă-Piatră. În majoritatea basmelor, aceștia se dovedesc invidioși, inutili și necredincioși. În unele cazuri Făt-Frumos este ajutat de ființe fantastice: Zâna Apelor, Zâna Zorilor sau Zâna cea bună. Ele apar, fie în vis, fie în calea voinicului sub chipul unei bătrâne, a unei broaște. În vis, zâna îi spune lui Țugulea: „ – Tu ai avut vine: dară ți le-a furat zmeoaica pământului când erai mic. Ține chimerașul ăsta. Când vei fi încins cu el, ce vei voi vei face, dacă te-i da de trei ori peste cap…Silește-te de-ți ia vinele de la zmeoaică.”

Sub chipul unei babe, zâna apare în calea lui Arap-Alb și-l sfătuiește: „- Du-te la tatăl tău și cere să-ți deie calul, omule, și hainele cu care a fost el mire și atunci ai să te duci unde n-au putut frații tăi.” În chip de sfătuitor apar în unele basme bătrânii uitați de vreme sau dădaca. Zânele nu sunt singurele personaje feminine ce-l ajută pe protagonistul basmului. Apar personaje feminine ale căror nume își au originea în mitologia creștină: Sf. Vineri, Sf. Miercuri, Sf. Duminică. Ele locuiesc în ținuturi îndepărtate, în „curți de soare, mândre și frumoase” unde picior de pământean nu umbla. Ele simbolizează de obicei trecerea timpului și totodată au un suflet plin de bunătate și dărnicie. În unele basme ele ospătează pe voinic și-i dau daruri. Fata este primită de Sf. Duminică; pentru felul cum a slujit primește o cutie mică și necioplită, în care, deschizând-o a văzut în ea mărgăritare (Fata moșului cea cuminte). Cele trei sfinte, uneori, sunt expresii meteorologice. Căutând pe Zâna Zorilor, Petru trece prin împărăția Sfintei Miercuri, „unde e frig de îngheață vițelul în vacă… apoi prin împărăția Sfintei Joi unde este o căldură de se topește și măduva în oase.”

Apar uneori în basme personificări ale vântului. Fata Crivățului îl va ajuta pe Făt-Frumos pentru a duce la bun sfârșit cele trei încercări la care este supus:

„Nu mai purta griji, fârtate,

Că de mine sunt purtate.

Hai mai bine de prânzește

și frumos te odihnește.”

În basme apare și lumea astrelor. Soarele este un fecior frumos. Rareori apar monstruozități enigmatice cum ar fi agerul pământului etc.

Viețuitoarele, lumea insectelor, a animalelor, ajută în toate basmele pe voinic. Prietenul devotat este calul năzdrăvan, personaj de origine mitologică, ce-l poartă pe voinic precum „vântul” și „gândul”, îl sfătuiește în clipele grele; fără cal, orice faptă eroică este imposibilă. Calul, în majoritatea basmelor, este prezentat la început olog, chiar plin de bube și numai prin îngrijiri deosebite devine „un cal de zmeu cu aripi”. Între cal și frâu există o legătură tehnică care ia în basm „colorit magic”. „Cine capătă frâul unui cal năzdrăvan are în puterea sa și calul.” Caii năzdrăvani sunt primiți de la o vrăjitoare în urma îndeplinirii unor slujbe. Locașul acestor cai este tărâmul celălalt. Acolo trăiește o babă sau Mama Ciumei care are o herghelie de iepe. Acestea sunt înzestrate cu mai multe inimi. Apar cai înaripați sau cai de sticlă: „Apoi, el, împreună cu fată se puseră în carâta zmeoaicei care era numai și numai de sticlă cu cai cu tot de sticlă.”

Numărul aripilor cât și cele ale picioarelor este variabil: „Atunci calul, odată se scutură și rămase un cal gras, trufaș cu patru aripi”. Caii vorbesc cu Făt-Frumos sau cu Ileana Sânziana. De multe ori ei sunt bilingvi. Galben-de-soare se înțelege cu fratele său, dar și cu Ileana Sânziana. Ei au în urechi unelte năzdrăvane (gresii, perii, ace, năframe) care odată aruncate sunt adevărate obstacole în fața dușmanilor (Făt-Frumos din lacrimă, Ileana Sânziana). Alteori caii au însușirea de a se metamorfoza. Astfel, iapa babei se preface în cioară, miel, gheme (Crâncu- vânătorul codrilor de I. Pop Reteganul).

În peripețiile sale voinicul este ajutat și de alte viețuitoare (pești, raci, lupi, vulpi, țânțari, albine furnici) – Povestea lui Arap-Alb, Povestea lupului năzdrăvan și a Ilenei Cosânzenei.

Șarpele este recunoscător omului. Asemenea șarpelui este vulturul. El apare ca o „dihanie mare” cu ciocul de aramă, cu aripi de fier și gheare de oțel (Povestea lui Pintilie). Păsările simbolizează inaccesibilul aerian și, prin lărgirea metaforei, imposibilul și himericul. Corbul slujește omului din interes sau din recunoștință. El apare în momentul luptei ce se dă între Făt-Frumos și zmeu „ – Corbule, corbule, mie să-mi dai un cioc de apă dulce, căci ți-oi da de mâncare trei leșuri de zmeu și trei de cal.”

Lupul apare și el în basme. Uneori îl ajută pe erou, alteori nu. El are puterea de a se metamorfoza (Lupul cel năzdrăvan și Făt-Frumos). Un alt animal întâlnit deseori este vulpea. Ea este când fată de împărat vrăjită (Pescăruș împărat), când un voinic blestemat „să aibă trup de vulpoi până ce un om va avea milă de el.”

Mai rar apar în basme leii și porcul. Leul apare în basmele occidentale („Cei doi frați” de Frații Grimm). Porcul, în basm, are puteri miraculoase căci este de cele mai multe ori un fecior de împărat vrăjit (Povestea porcului , Porcul fermecat). Câinele apare în basme ca paznic al omului. Uneori ei sunt metamorfozați sub o anumită vrajă (Limir-împărat). Pisica, ca și câinele, este năzdrăvană. Ea îl ajută pe erou să devină bogat sau să ia în stăpânire un obiect pierdut (Cotoșman năzdrăvan, Motanul încălțat).

Făt-Frumos este într-o permanentă luptă cu personajele care sunt prezentate în antiteză cu cele anterioare. Acestea au figuri monstruoase, uneori se pot ridica până în înaltul cerului (Vântoasele, Împăratul Crivăț), alteori coboară până în adâncul pământului dându-i acestuia înfățișarea de „tărâmul celălalt”. Aici trăiesc zmeii. Ei sunt ființe nedefinite fizic. Apar ce niște uriași care se luptă cu voinicul fără a apela la diverse trucuri. Lupta cu ei este dreaptă (Prâslea cel voinic și merele de aur, Greuceanu, Țugulea, fiul uncheașului și al mătușii). Ei trăiesc în palate de aramă, argint, aur sau diamant; majoritatea sunt antropofagi. În comparație cu zmeii, zmeoaicele sunt mai aprige. Ele se metamorfozează în grădini, fântâni, vii pentru a-și răzbuna fiii uciși de Făt-Frumos. Mama zmeilor se transformă în flacără, în nori pentru a-l prinde pe erou. Zmeii au putere „herculiană”. Înainte de a sosi acasă „au obiceiul de a arunca buzduganul cale de un conac și lovește în ușă, în masă și se pune în cui.” Sunt dotați cu un simț deosebit, simțind prezența apropiată a omului. Zmeii au bice năzdrăvane cu ajutorul cărora transformă palatele în nuci sau mere pentru a le deplasa. În palatele zmeilor se găsesc lucruri năzdrăvane: covor care te duce unde dorești, căciuli care te fac nevăzut, papuci cu care treci apa sau cloșca cu puii de aur (Cei trei frați și zmeul – de Ion Nijloveanu). Majoritatea zmeilor sunt vulnerabili. Ei au puteri ascunse. Acestea se găsesc în munții de cleștar sau „într-o scroafă…În scroafă e o capră, iar în capră un iepure, în iepure o prepeliță și în prepeliță două ouă.” Zmeii se poartă cu afecțiune față de fetele furate. Psihologic, „zmeul este individul dotat cu o mare putere de intimidare, dar este lipsit de gândire și judecată.”

Un alt simbol al răului este balaurul care apare sub forma unei reptile gigant cu mai multe capete. Balaurii sunt zburători sau nezburători. Ei trăiesc ca și zmeii pe alt tărâm. Unii trăiesc în fântâni și cer câte o fată în schimbul apei potabile. Sunt antropofagi. Foarte rar balaurul este un fecior de împărat blestemat sau vrăjit.

Monștrii reprezintă forțele răului. Ei apar sub numele de: Muma-Pădurii, Gheonoaie, Scorpie, Jumătate de on călare pe jumătate de iepure șchiop, Vâj-baba, Ielele, Vântoasele. Gheonoaia este soră cu Scorpia și se urăsc de moarte (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – de P. Ispirescu). Sunt descrise ca niște „lighioane”. Scorpia este în majoritatea cazurilor antropofagă, iar sângele ei te vindecă de boli sau este dătător de viață (Pasărea măiastră – de P. Ispirescu). Muma-Pădurii este o babă senilă, bătrână și are puterea unor fenomene dezlănțuite: smulge arborii din rădăcini, mănâncă recolte ba chiar și flăcări (Făt-Frumos din lacrimă – M Eminescu). Alt monstru este Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop. Aceasta, numit și „iasmă” este susceptibil, melancolic, însă are puteri supranaturale (Aleodor-Împărat – de P. Ispirescu).

În basmele culese de Ioan Slavici personajele sunt mai aproape de real. Cel mai primejdios personaj dintre ele este Vâlva cea grozavă și înfricoșătoare: „Cap n-are, dar nici fără cap nu e…Prin aer nu zboară, dar nici pe pământ nu umblă…are coamă ca și calul, corne ca cerbul, fața ca ursul, ochii ca dihorul și trupul e de toate.”

Ielele ademenesc pe tânăr sau pe fetele de împărat pentru a intra într-o viață lipsită de griji. În țara lor numai se dansează, se cântă: „Ielele, nebunele, deteră năvală val-vârtej unele peste altele…și erau, neică, frumoase toate care mai de care mai subțirică și mai ușoară, mai sprintenă și mai zburdalnică…”

Ca protagoniști secundari, apar în basme și personaje biblice: Dumnezeu, Sf. Petru, dracii. Dumnezeu și Sf. Petru îi ajută pe oameni dăruindu-le copii (Spaima zmeilor), alteori câte un obiect ce-și are originea în mitologicul corn al abundenței (prosop fermecat, vacă năzdrăvană). Dracii constituie piedici în calea voinicului. Ei au puteri nelimitate, dar pot fi ușor înșelați de om. Dracul din povestea Dănilă prepeleac de Ion Creangă e pus să chiuie. Crearea acestui personaj dă dimensiuni puterii sale în această ipostază: „se apucă cu mâinile de toartele cerului, căscă o gură cât o șură și când chiuie odată se cutremură pământul, văile răsună, mările clocotesc și peștii din ele se sperie; dracii ies din iaz câtă frunză, câtă iarbă și oleacă numai de nu s-a risipit bolta cerului.”

Personajele din basmele fraților Grimm și ale lui H. Christian Adersen sunt mai apropiate de realitate. Protagoniștii principali pot fi copiii năpăstuiți de soartă care, datorită istețimii, bunătății și modestiei înving în ciuda unor forțe ostile ce le apar în drum (Hänsel și Gretel, Frățior și surioară, Cei doi frați).

Apar deseori copii mici cât un degețel care se nasc fie dintr-o floare, fie dintr-o frunză de salată (Degețica de H. Chr. Andersen, Sălățica și Băiețel-Degețel – Frații Grimm). Aceste personaje nu au o valoare etică. Ele au fost create pentru a pătrunde într-o lume a animalelor mici ( lumea șoarecilor, a șobolanilor, a plantelor).

În basmele cu animale și păsări, personajele sunt din lumea celor care nu cuvântă. Apariția omului este sporadică. Aceste personaje au toate caracteristicile umane. Ele simbolizează în unele basme, trăsături omenești; mânia este asociată cu ursul, avariția cu șobolanul, viclenia cu vulpea, puterea cu leul, îngâmfarea cu păunul, bărbăția sufletului cu șoimul. Aceste animale sunt puse în diferite situații: „foarte frecvent unul din ei este înșelat datorită credulității sale, a prostiei ce-l caracterizează, iar acesta este aproape totdeauna cel mai puternic și mai feroce.”

În aceste basme animalele vorbesc cu oamenii însă își păstrează însușirile caracteristice. Astfel vulpea este hoață, fură peștele țăranului (Ursul păcălit de vulpe – de I. Creangă). Ursul apare în basme ca un animal greoi, lipsit de minte. Lupul este rău, carnivor, întovărășindu-se uneori cu vulpea sau cu ursul (Țapul vulpea și cu lupul). Capra apare în unul din cele mai cunoscute basme. Ea reprezintă femeia harnică din popor. Își iubește iezii și-i răzbună atunci când doi dintre ei sunt mâncați de lup (Capra cu trei iezi).

Lumea păsărilor și animalelor apare în basme – legendă pentru a spori și explica anumite trăsături ale acestora privind aspectul fizic (Stigletele, Ciuboțelele Ogarului). Privighetoarea apare ca o pasăre mică la făptură și având îmbrăcămintea cea mai simplă (Stigletele). Cu toate acestea împăratul o numește „regina păsărilor cântătoare” (Privighetoarea). „Personajele nu acționează pentru a imita caractere, ci își primesc caracterele în vederea faptelor lor.”

Personajele basmelor reprezintă o anumită universalitate. Ele își schimbă numele însă nu-și schimbă acțiunile sau funcțiile lor.

Realism și fantastic în basm

Basmul a fost considerat dintotdeauna miraculos. Venind dintr-un trecut foarte îndepărtat, el conservă elementele distincte, ascunzătoare de nestemate ale spiritului, un păstrător de resurse pure ale umanității. Este o hieroglifă pe care trebuie să o înțelegi și să o descifrezi, nu numai să o privești. Formele ei sunt labirinturi în care se ascunde timpul din începuturi, vocile ale căror ecouri răsună până la tine. Trebuie să știi să-i primești mesajul și să-l transmiți mai departe. Basmele sunt „o prețioasă comoară pentru scrutătorul mitologiei și chiar pentru istoric.”

Esența basmului este un evident tablou al vieții. Nostalgia perfecțiunii începuturilor este cea care explică întoarcerea din când în când la basm. Aici venim în contact cu istorisiri mai vechi decât istorisirile religiei. Religia creștină își are originea într-un spațiu bine determinat. Se dovedește a fi mult mai vechi basmul decât religia. Basmul a crescut și s-a dezvoltat pe o încrengătură a mitologiei și a fost îmbogățit de fiecare societate în parte.

Adâncurile inconștiente ale omului, pe care Blaga le numea „categorii abisale”, au zămislit fel de fel de unelte și personaje care având puteri miraculoase i-au adus acea împlinire pe plan ideal.

În basm, fantasticul își dă mâna cu realul fără a se crea haosul. Acțiunea începe cu o prezentare reală a unui împărat, care nefiind identificat într-un timp și spațiu bine determinate: „A fost odată, demult, tare demult…peste nouă mări și nouă țări…”. Cu aceasta se face o alunecare spre o lume fantastică, ireală.

Făt-Frumos, deși tindem să credem că este un om obișnuit, crește foarte rapid: „Creștea într-o lună cât alții într-un an…” Drumul parcurs de protagoniști este plin de imagini reale ale pădurilor și poienilor. Aici cresc arbori obișnuiți, dar se întâlnesc și personaje fantastice. Muma-Pădurii locuiește într-o casă frumoasă, înconjurată de flori: „Florile erau în straturi verzi, albastre, roșu-închis și albe iar printre ele roiau fluturi ușori.” Alteori codrul des și înalt ascunde un mister (palatul unde locuiește Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte).

Imaginea fantastică a codrului apare atunci când acesta se transformă în pădure de argint, de aramă sau chiar de fildeș: „astfel cugetând și mergând se trezi, fără să știe cum, tocmai în pădurea de fildeș.”

Datorită contactului limitat cu realitatea, indiferent de intensitatea imaginației, omul din popor rămâne tributar datelor și detaliilor cunoscute încât improvizațiile imagistice nu se pot depărta prea mult de planul real, de experiențele dobândite: „Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt, se uită cu sfială în toate părțile și cu mare mirare…Pământul celălalt seamănă cu al nostru.” Cu toate acestea ideea existenței altor forme de viață răzbate cu insistență, chiar dacă unele coordonate nu conduc în afara spațiului nostru terestru. În acest spațiu apar zmeii, balaurii care trăiesc de fel pe „tărâmul celălalt”. Ei sunt antropofagi și au o înfățișare ce impresionează prin hidoșenie sau mărime. Zmeii își au originea în uriașii din mitologia antică care uneori au un singur ochi (ciclopii). Uneori alături de zmei apar chiar uriași care sunt figuri mătăhăloase ușor de învins. Voinicul merge în căutarea unei scântei pentru a aprinde focul și a ajunge la o peșteră: „În peșteră trăiau niște oameni uriași care aveau câte un ochi în frunte.” Toate aceste personaje sunt muritoare. Zmeii apar descriși ca niște cavaleri medievali.

Apar personaje monstruoase: Scorpia, Gheonoaia, Zgripțuroaica, vântoasele, Ielele, Vântul turbat. Se observă că pe unele trepte ale cunoașterii, aflate sub influențe mitice și anemiste deși sub intenționalitate artistică au fost stimulate spre hiperbolizare: „Ajungând în mijlocul pădurii, zări bușteanul ielelor, încălecară amândoi pe dânsul dându-i pinteni de trei ori, se prefăcu într-o căruță cu doisprezece cai de foc și într-o clipă se ridică până la vântul turbat și se coborî la porțile palatului Chiralina.” Chiar dacă imaginea nu se mărește și nu capătă dimensiuni paranormale, ea este înzestrată cu puteri miraculoase, fantastice.

Zânele sunt fete frumoase cum se ivesc la tot pasul. Apar ca femei cu părul lung de aur, cu fața rumenă ca trandafirul și cu brațe albe ca lăcrămioarele. Ele au puterea de a se metamorfoza în broască, în babă sau chiar în lup. Puteri magice dețin și zmeoaicele. Ele folosesc magia pentru a se transforma în livadă, în vie, în fântână, metamorfozându-se, dar și voinicul capătă aceste însușiri dându-se de trei ori peste cap spunând cuvinte magice. Metamorfozarea se produce fie prin destin, blestem sau dintr-o pricină obscură. Are loc în urma consumării unui aliment magic ( Cei trei frați împărați – P. Ispirescu) sau a unei băuturi „Cine bea din apa mea se preface în căprior”. Metamorfoza se produce și prin opera binevoitoare a altcuiva. Aleodor-Împărat este prefăcut în pui de cerb de către corb. Fiul de împărat este transformat în cerb de zâna pădurii (Cerbul fermecat – V. Eftimiu)

În unele basme metamorfozarea se datorește spiritului vital și dorinței intime a naratorului de a izbăvi de moarte nedreaptă. Cei doi feți frumoși cu stea pe frunte se prefac în peri, apoi în pat, miei (Doi feti frumoși cu stea pe frunte – de I. Slavici). Fata Împăratului Roșu este dotată cu puteri supranaturale. Ea se poate schimba în pasăre (Povestea lui Arap Alb).

Într-un basm fantastic totul este amestecat ca în lumea spiritelor. Nu există o limită a realului și una a fantasticului. Chiar și calul, care este un animal real, este transformat într-un aparat de zbor. Pentru a scruta spațiul este folosit calul înaripat. Având punct de plecare mitologia hipică, Pegas, calul înaripat, după legendele corintiene, ar fi odrasla lui Zeus zămislită cu Meduza. Concepția populară i-a adăugat alteori mai multe inimi sau în basmele occidentale apar caii cu mai multe picioare. Această străbatere fulgerătoare a spațiului se poate face nu numai cu calul, ci și cu dragonul (Basmele chineze) sau cu ajutorul renilor (basmele scandinave).

Locurile unde sălășluiesc protagoniștii basmelor sunt palatele care uneori apar simple, crenelate, cu pereții albi, alteori sunt cu totul și cu totul de aur, argint sau aramă (Prâslea cel voinic și merele de aur – de P. Ispirescu) și la o pocnitură de bici se transformă intr-un măr sau nucă.

În nenumărate rânduri personajele se ascund în munți, ale căror dimensiuni cresc și au puterea de a se bate cap în cap. În locurile acestea nu curge o apă ca oricare. Aici se găsește apa vie și apa moartă. Pe vârful muntelui este așezat palatul unei zâne: „Întrând acolo, rămase ca lovit de trăsnet când văzu niște palaturi ca de domn și așa de măiestrit lucrate cum nu se văd pe pământul nostru.”

În majoritatea basmelor sunt folosite simbolurile meteorologice. Pentru a sugera depărtarea se folosesc personificări ale norilor, vântului, crivățului, mama vântului de primăvară. Pentru a ajunge la Ileana Cosânzeana, voinicul străbate căi neumblate: „ Câteodată ajungea pe vârfuri de munte, unde se bat norii în capete… după ce trece de fulgerele și tunetele înspăimântătoare ajunge la vijeliile turbate.”

Pentru trecerea timpului nu este folosită simpla enumerare a zilelor, ci trecerea voinicului pe la acele simboluri: Sfânta miercuri, Sfânta Joi, Sfânta Vineri și Sfânta Duminică. Fiecare din ele este prezentată ca un simbol al creștinității. Aceste zile sunt sfetnici buni, ele dăruind celui pribeag un sprijin, un dar cu valoare apotropaică. Sfânta Duminică reprezintă un simbol al binelui, al rugăciunii (Fata moșului și fata babei de I. Creangă).

Uneltele nu sunt obișnuite. Ele sunt năzdrăvane. Cu ajutorul lor se formează deznodământul. Făt-Frumos, urmărit de zmeoaică sau de zgripțuroaică, este ajutat de perie, gresie, cute, năframă. Acestea nu sunt folosite într-o acțiune adecvată lor, ci în ridicarea unor obstacole greu de străbătut pentru a opri răufăcătorul. De multe ori ne întoarcem în timp și gândim că poate aceste unelte au reprezentat sau reprezintă încă totemul unor triburi primitive. Concentrarea omului primitiv asupra totemului îi dă forța necesară să înfrunte primejdiile îi dă liniștea sufletească și-l transformă.

Unii povestitori aduc basmul mai aproape de realitate. Acțiunea, personajele sunt reale. Ele se mișcă într-o lume obișnuită, dar plină de egoism, răutate, invidie, lașitate. Atunci ei hotărăsc să-și croiască singuri drum în viață. „Hai surioară dragă să ne cercăm norocul prin lumea cea mare, că nu mai avem trai în casa asta.” Deși sunt puse la munci grele (Cenușăreasa, Fata moșului și fata babei, Florița din codru), ele nu reușesc prin ajutoarele magice sau prin ajutorul unor personaje închipuite; ele înving datorită sincerității, bunătății sau devotamentului.

În basmele lui Creangă, realismul este rezultat din cultivarea detaliului și punerea în evidență a unei individualități stilistice. Astfel, ca și în basmele Fraților Grimm și ale lui H. Cr. Andersen, și la creangă fantasticul se coboară la dimensiunile realului iar fabulosul se umanizează. Uneori viziunea realității este plastică, sensibilă. La Delavrancea se observă un realism mitic și un supranatural bizar. Hotarele dintre real și fantastic se șterg. Critica socială scoasă în evidență în nuvele se prelungește și în basm: „ – Domniță, ce mai e pe lumea de pe tărâmul nostru? Nici o ceartă? Nici o ocară?/ – Domniță, te-aș face praf și fărâme dacă nu m-aș teme că n-ai mai avea pe cine urî! / – Domniță, de când v-am părăsit, nu mai e pui de om fericit! Așa ziseră pe rând cele trei surori: Zavistia, Pizma și Prostia.”

Toate elementele fantastice izvorăsc din realitate, se împletesc cu realitatea, nefiind decât simboluri, transfigurări ale naturii, ale vieții sociale și ale caracterelor omenești. Lumea basmelor este totuși o altă lume decât cea reală. Ea vine de undeva de departe și cu ajutorul ei omul se purifică. Basmele sunt izvor de nemurire și înțelepciune. Dacă unele personaje au luat forme de nemurire aceasta se datorează faptului că omul și-a dorit mereu să-și dezvăluie adevărul și lumea necunoscută.

Contradicția dintre zeii care deveneau nemuritori pentru a înfăptui ceva bun și Făt-Frumos care devine nemuritor prin faptele sale are menirea de a deschide noi căi în gândirea și cunoașterea umană.

Realismul basmelor este dat de acea dimensiune a vieții umane care se situează între viață și moarte (Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte). În acest basm apare o interdicție care de îndată ce s-a produs încălcarea ei, se realizează trecerea din planul simbolic în cel real și nemurirea devine o țintă iluzorie. Dorința lui Făt-Frumos de a-și vedea măcar o singură dată părinții, reprezintă în realitate o dovadă că viața este un permanent echilibru între tendința de reîntoarcere în materia anorganică, reprezentată prin moarte și tendința de continuitate.

Aici nu mai este nevoie de acea „apă vie” care în mitologie are denumirea de ambrozie. Apa vie, conform lui V. I. Propp, are o anumită semnificație de natură mitico-religioasă. „stropirea cu apă vie, comportă, ritual vorbind, o perfectă analogie cu aruncarea pământului peste mort, având astfel funcția magică.” S-ar putea să existe și o simplă coincidență deoarece „fenomenele subconștiente” au o realitate tot așa de bine definită, deși au o altă semnificație decât cele conștiente.

Basmul popular

Basmele populare sunt de o neștirbită durată, ele se cuibăresc adânc în tainițele sufletești ale copilăriei, izvor cu apă vie pentru memoria și caracterul adultului. Ele au rămas cea mai plăcută lectură pentru copii, începând de la vârsta preșcolară până spre 10 – 12 ani. Aceasta pentru că ele apelează la imaginația fără graniță a copiilor.

„Dați-ne povești, zic copiii, dați-ne aripi, ajutați-ne voi, care sunteți tari și mari, să zburăm în depărtări; clădiți-ne palate de azur, în grădini fermecate, arătați-ne cum se plimbă zânele sub razele lunii.” Tocmai de aceea copiii ascultă și apoi citesc cu nesaț basme și povești. Ei se identifică, pe plan imaginar, cu eroul basmului. Pe de-o parte, copilul rămâne în universul său mic, pe de altă parte, datorită miraculosului din basm, se vede crescut și învingător într-un timp relativ scurt care nu mai corespunde cu timpul în care trăiește. Chiar dacă este mic, copilul se simte capabil să facă față tuturor încercărilor asemenea eroilor din basme folosind curajul, voința și înțelepciunea.

Basmul popular este, pe lângă povestire, snoava și legenda, una dintre cele mai vechi specii ale literaturii orale, semnată încă din antichitate și răspândită în foarte multe variante la toate popoarele . Privit ca specie a epicii populare, mai ales în proză, basmul cuprinde narațiunea unor întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare (feți-frumoși, zâne, animale năzdrăvane etc.) angajate în luptă cu forțele nefaste ale naturii (zmei, balauri, vrăjitoare) pe care le vor birui, pentru a evidenția victoria binelui asupra răului.

Despre originea basmelor au existat mai multe teorii, mai importante fiind: teoria mitologică, teoria antropologică, teoria ritualistă și teoria indianistă. Mitul, istoria sacră, înscrisă în timpul „circular, reversibil și recuperabil”, vorbește despre zei, despre ființe fantastice, cu abilități pentru călătorii cosmice și terestre. Basmul induce și ideea de lume repetabilă, existentă în tipare arhaice, atemporale, încă de la începutul începuturilor. Unele gesturi sunt magice, cum ar fi: scuipatul de trei ori în urmă; la fel, petele de sânge de pe batistă pot arăta că fratele de cruce este mort. Plantele pot adăposti copii: un dafin are în el o fată care iese doar noaptea pentru a culege flori.

Relația dintre basm și mit a fost stabilită de Frații Grimm, de Wesselski și de Propp: basmul are ca sursă certă de inspirație mitul, iar cele două specii au existat de la început la popoarele arhaice. După V.I. Propp, basmele au păstrat multe rituri și obiceiuri, ritul „inițierii” fiind cel mai vechi fundament al acestei creații epice populare. După el, unitatea compozițională a basmului nu e determinată nici de particularitățile psihicului omenesc, nici de specificul creației artistice, „ci de realitatea istorică a trecutului. Ceea ce astăzi se povestește era odinioară făcut în realitate sau reprezentat, iar ceea ce nu era făcut era imaginat.” Cu timpul însă, mitul a pierdut din importanța pe care o avea, prin degradarea sacrului și transformarea lui în profan, zeii și eroii mitici fiind înlocuiți cu personaje umane, cu puteri încă supranaturale, în basmul fantastic, sau cu personaje comune, în cel nuvelistic. Din cauza desacralizării, zeitatea supremă a pădurii devine Strâmbă-Lemne, adică un personaj cu puteri specifice mediului în care trăiește. Teoriile moderne vorbesc de poligeneza basmelor, de originea lor multiplă, de influentele reciproce, ca și de structurarea unei tipologii coerente a acestei specii literare.

După caracteristicile personajelor, specificul și tematica acțiunii, predominanta elementelor miraculoase sau a aspectelor concrete de viață, ele se clasifică în trei mari grupe de basme: fantastice (cele mai semnificative și mai răspândite, desprinse din mit, în care dominant este miraculosul), animaliere (provenite din dezvoltarea narativă a legendelor totemice despre animale, chiar despre plante considerate la unele popoare arhaice obiect de cult) și nuvelistice (având ca punct de pornire snoava în care atmosfera e mai aproape de realitate). Temele sunt mai puține la număr decât basmele: există circa 600 de tipuri de basme, din care o sută sunt nuvelistice. Basmul nuvelistic este o narațiune cu caracter general, în care eroul este urmărit din copilărie până la o vârstă a împlinirii în viață. Din om simplu el ajunge împărat sau dobândește alte măriri. Eroul combină, în acest tip de basm, inteligența cu viclenia, reușind, în cele din urmă, să depășească orice contradicție. Din punct de vedere al vechimii, basmul nuvelistic este mai recent decât basmul fantastic, marcând și o anume demitizare a personajului, care este ales din lumea comună. În literatura română, basme nuvelistice populare sunt cele ca Păcală, Băiat Sărac, iar, de exemplu, basm cult este Dănilă Prepeleac” de I. Creangă.

Deși au existat culegeri de basme din timpuri vechi, interesul pentru creația populară și implicit pentru această specie literară se dezvoltă în romantism. Prima culegere sistematică de basme din literatura europeană este a fraților Jacob și Wilhelm Grimm, „Das Märchen”, din 1812, cu o puternică influență în toată lumea. Frații Grimm au susținut „monogeneza” basmului și au limitat spațiul de circulație la popoarele indo-europene. Francezul Charles Perrault și danezul H. Cr. Andersen scot și ei la iveală celebrele basme care au încântat copilăria multor generații. La noi, cel mai cunoscut culegător de basme este Petre Ispirescu, care publică între 1872 și 1876 „Legendele sau basmele românilor”, lucrare reprezentativă pentru eposul popular românesc. Culegeri de basme publică și Ion Pop Reteganul, Pericle Papahagi, D. Stăncescu. Paralel cu scoaterea în evidență a bogatului fond folcloric autohton, apar și lucrări exegetice asupra basmului, remarcabilă fiind o monumentală carte despre „Basmele române” a lui Lazăr Șăineanu, publicată în anul 1895. George Călinescu scrie „Estetica Basmului” (1965).

În basme, deși caracterul dominant este fantasticul, inițial motivele de inspirație au fost aspectele vieții reale. Prin aceste creații, oamenii din vremurile străvechi au înfățișat, prin imagini artistice, concepțiile și rezultatele experienței lor de viață. Acesta este motivul pentru care basmele au și un substrat real, pe lângă elementele fantastice, izvorât din năzuința poporului spre mai bine, din dorința de a învinge răul și greutățile provocate fie de forțele naturii, fie de cele sociale. Creatorul anonim a introdus în basme expresia dorinței lui de dreptate și libertate, de bine și de frumos. Neînțelegând anumite fenomene ale naturii, el le-a întruchipat, cu imaginația și iscusința sa, în ființe fantastice din creațiile de acest gen.

Se spune mereu că tema basmelor este lupta dintre bine și rău, care se termină cu victoria binelui. Subordonat temei este motivul: „mărul de aur” sau „cifrele simbolice” din basme. Motivele pot fi dinamice – care schimbă situația eroilor sau derularea narațiunii, și motive statice, care nu influențează povestirea.

Subiectele basmelor sunt variate și bogate. Motivele cele mai obișnuite pornesc de la executarea unui legământ: întrecerea prin forță, dibăcie sau iscusință cu opozanții, întruchipări ale răului, nimicirea farmecelor unei vrăjitoare. În basmele diferitelor popoare se găsesc personaje si subiecte asemănătoare ceea ce dovedește apropierea spirituală a popoarelor, identitatea lor de aspirații de-a lungul veacurilor. Astfel universalitatea basmelor e dovedită prin asemănarea subiectelor și prin prezența acelorași personaje, fie ele și sub altă denumire.

Asemănător altor literaturi, în basmul românesc există personaje pozitive ori negative, personaje intermediare nu există, pentru că în concepția populară nu se află nimic între bine și rău. În concluzie victoria va fi totdeauna de partea binelui, acest lucru fiind obligatoriu în basmul fantastic, altfel și-ar pierde autenticitatea. Personajele, subiectele și motivele basmelor au un caracter universal, le aflăm în toate literaturile, doar numele personajelor se deosebesc de la o țară la alta.

Referitor la gruparea și caracterizarea personajelor din basm, studiile moderne de folclor au trecut de la clasificarea simplistă (în pozitive și negative) la una bazată pe esența ființei umane și a caracterului, nu după rang social, ci după „starea biologică”. După acest criteriu, personajele din basm se clasifică în:

Grupa seniorilor sau bătrânilor, caracterizați prin pasivitate;

Grupa eroilor activi;

Grupa opozanților sau adversarilor celor activi;

Grupa atacanților, compusă din confidenți, adjuvanți etc.

În subiectul basmului fiecare din cei amintiți ocupă o anumită poziție, sunt introduși folosindu-se de o manieră specifică, de limbaj și gesturi tipice, se comportă după anumite reguli, de la care nu se abat, au un statut și un profil psihic moral inconfundabile.

Grupa personajelor bătrâne și pasive îi cuprinde pe împărați, pe

sihastru, pe moșneag și pe babă, pe frații mai mari ai eroului. Funcționând după regula pasivă, personajul din această categorie nu întreprinde nimic în planul acțiunii (împăratul nu se remarcă prin fapte de vitejie nici pe timp de război, se limitează doar la declanșarea acțiunii basmului). Prin prezența lui se stabilește cadrul de început al acțiunii. Oriunde în basm ipostaza împăratului este ștearsă, pasivă, el nu hotărăște nimic, rolul său fiind decorativ.

În general, împărații din basmele populare românești sunt conturați asemenea regilor din basmele occidentale. Ei simbolizează ideea, care are rădăcini în tradiția romană, completată de splendoarea și prestigiul curților împărătești bizantine. Faptul că în creațiile românești ei sunt denumiți și prin culori: Roșu-Împărat, Verde-Împărat, Galben-Împărat etc. nu are corespondențe cu anumite valori morale, ci denumirile respective sunt „simple nume distinctive”. Precum cei din basmele altor popoare, împărații din cele românești sunt atât de bătrâni „de își ridică genele cu cârja”, fiind preocupați fie de rotunjirea împărăției, fie de destinul odraslelor lor. În unele narațiuni, împărații devin năzdrăvani, se prefac în urși sau balauri pentru a testa curajul feciorului sau fetei hotărâți să plece în lume.

Grupa eroilor activi – fac parte cei cu inițiative. Ei „se caracterizează

prin spirit de aventură, prin curaj și replică juvenilă, eroică”.

Personajul sau eroul central al basmului popular românesc este fiul cel mic (Prâslea) caracterizat prin antiteză cu frații săi mai mari. De obicei, el este numit Făt-Frumos, „făt” este un cuvânt arhaic și înseamnă „bărbat tânăr”.

Fiind opus fraților și adversarilor, Făt-Frumos se distinge prin bunătate, înțelepciune, curaj – calități pe care le dovedește treptat. Datorită adjuvanților, el știe să lupte, să moară și apoi să reînvie. În această ipostază este „fără pată și fără reproș” fiind animat de spirit cavaleresc. De exemplu, când își găsește dușmanul dormind, el așteaptă până se trezește, apoi îl ucide în „luptă dreaptă”.

Reușita lui Făt-Frumos depinde de o serie de condiții: de nașterea neobișnuită, de calitățile lui pozitive, de patosul eroic, de ajutorul confidenților și adjuvanților ( perie, oglindă etc.), de sursa și forța adversarului. Toate aceste elemente ale narațiunii trezesc curiozitatea celor mici chiar de la început pentru că totul decurge spre fabulos și ilogic.

Cititorul tânăr nu este interesat de ambianța arhaică a vieții patriarhale, de traiul oamenilor, ci de felul cum eroul reușește să iasă din încurcăturile și încercările la care e supus. În acest sens, basmul cuprinde ascensiunea eroului până în momentul schimbării statutului său social, de la individul „prigonit” la cel de ginere de împărat sau chiar împărat. În traseul parcurs de erou sunt implicate toate cele trei straturi ale basmului ca specie literară: stratul arhaic (cuprinde obiceiuri, rituri mitologice ca izvoare ale basmului), stratul intermediar (compus din structura subiectelor și portretele eroilor), stratul nou (cel al realităților mai apropiate de epoca modernă, realități care determină personificarea unor forțe sociale. Eroii nu au puteri miraculoase ci ei înving prin dimensiunile reale ale pământenilor – prin istețime sau cu ajutorul auxiliilor.

Eroina din basmul popular românesc și din multe basme culte este „fata de împărat”, cu nume ornante, compuse cu rime și alternanțe eufonice, precum: Ileana Cosânzeana; Ileana-Cosânzeana-din-cosiță-floare-i-cântă-nouă-împărății-ascultă; Lina-Rujulina-floare-din-grădină; Chira-chiralina; Zâna-Dobrozâna.

Calitatea dominantă a eroinei este frumusețea strălucitoare, comparată cu astrul zilei: „la soare te poți uita, dar la dânsa ba”. Ea este căutată și găsită de Făt-Frumos cu care se va și casatori.

În principal, eroina basmului fantastic este simbolul ideii de „frumusețe râvnită”. De regulă, personajele de acest gen sunt „pasive” și există pentru a fi „răpite” de zmei, iar apoi, să fie salvate de erou.

Deși nu sunt personaje „active”, zânele apar în basmele fantastice ca antiteza zmeoaicelor. Etimologic, zâna derivă din Diana, zeiță italică arhaică. În mitologia romană era considerată simbol al luminii și ocrotitoare a vânătorii. În basmul românesc, zânele apar mai rar și au rolul de auxiliar, învăluit într-o anumită aură sacrală. Ele vorbesc plăcut „parcă te unge la inimă”, trăiesc în palate și pot deveni soții ale fiilor de împărați, trăind „în pace și liniște”.

Din punct de vedere al caracterului, ele întruchipează iubirea ideală spre care aspiră „feți-frumoșii”. Zânele nu îmbătrânesc niciodată, însă dacă se căsătoresc își pierd puterea de zâne. Prin frumusețe și gingășie sunt asemănate cu florile. În basm devin ajutoarele eroului, pe care-l salvează și se căsătoresc cu el.

Grupa opozanților sau adversarilor îi cuprinde pe cei care se

împotrivesc eroilor virili: zmei, balauri, monstruozități. Fiind operă epică, basmul se axează pe ideea de intrigă și conflict. Dintre opozanții de diferite categorii și grade, zmeii apar cel mai des, apoi balaurii, Muma-Pădurii, Gheonoaia, Scorpia, diavolul.

Atât în basmul altor popoare cât și în basmul românesc, creatorul anonim nu insistă pe înfățișarea fizică a zmeului. De felul său, zmeul este nemuritor și invincibil, știe dinainte de existența eroului, singurul care-l poate răpune. Zmeul este oponentul cel mai puternic al lui Făt-Frumos.

Mai rele chiar decât zmeii sunt zmeoaicele. Zmeoaica bătrână își iubește cu patimă feciorii, răzbunându-i cu cruzime când sunt omorâți. Are puteri uriașe: zboară, se cațără pe munți, îi împietrește pe dușmani, mănâncă pomii, găurește piatra etc. În general, zmeul este o ființă dizgrațioasă, telurică, dușman al naturii omenești.

Alte personaje opozante sunt și balaurii. El este închipuit ca o „reptilă mare”, venit din medii acvatice, pe care le stăpânește tiranic și nu le cedează decât în schimbul unui „cap de om”. În basmul românesc, balaurii sunt de mai multe feluri: unii cu aripi, aruncă pe gură foc și smoală, au până la douăsprezece capete. Alții ajung prietenii eroului, fiindcă le vin în ajutor. Balaurul este distrugător și rău, el reprezintă piedica în drumul spre restabilirea dreptății, pe care merge Făt-Frumos.

Ca și personaje opozante, balaurului i se alătură diavolul (în special în basmele românești), Gheonoaia, Scorpia. Diavolul întruchipează chipul Satanei ca dușman al omului. Gheonoaia personifică pe femeia urâcioasă, cicălitoare. Scorpia reprezintă femeia haină, varsă foc și smoală pe gură, din cauza răutății pare turbată în manifestările ei. Tot atât de fioroasă este și Muma-Pădurii, antropofagă, folosind încălzitul la foc ca o viclenie pentru a-i prinde pe voinici.

Grupa actanților – Regula confidenței

Actanții sunt agresivi și narativi. Ei acționează numai cu obiecte miraculoase numite auxilia și numai la sfatul unor intimi cărora eroul li se destăinuie (confidenți) și cu ajutorul adjuvanților pot să reușească. Obiectele din categoria auxiliilor au rost decorativ, însă unele îi ajută în lupta cu opozanții. Aceste obiecte constituie „agenți narativi” care conferă povestirii curgere epică, proprie basmului. Trăsătura caracteristică a acestor obiecte miraculoase constă în faptul că ele nu aduc foloase dacă au căzut în mâinile unui personaj nepriceput, leneș lacom sau necinstit.

Confidenții sunt necesari mișcării epice și-i conferă basmului mult pitoresc. În această categorie intră elemente fabuloase din mitologia romană: Luna, Soarele, Vântul turbat, altele din mitologia creștină: Sf. Luni, Sf. Miercuri etc. Confidenții apar după un anumit tipic și, uneori, au rol de ajutoare, sunt adevărate monstruozități – elemente cosmogonice: Zorilă, Murgilă, Miezilă etc.

Calul năzdrăvan este sfetnicul și prietenul cel mai apropiat al lui Făt-Frumos. Ca la toate popoarele, și în basmele românești calul „zboară ca vântul și ca gândul”, anticipând mijloacele de locomoție moderne. În studiul său, Estetica basmului, G. Călinescu afirma că „ mitologia hipică e vastă, reducându-se în fond la ideea străbaterii fulgerătoare a spațiului”. Fiind năzdrăvan, calul vorbește și dă sfaturi în limba voinicului, arătând modul cum să acționeze. Uneori se substituie lui Făt-Frumos, care nu poate face nimic fără animalul miraculos.

Adjuvanții eroului formează o clasă bogată și diversă, pentru că el săvârșește acte generoase celorlalți tovarăși. Toți vor să-l ajute la nevoie. Din rândul lor fac parte:

Ființe – animale și păsări;

Creații curioase ale creației populare;

Abstracții cosmice însuflețite;

Obiecte și lucruri care înlesnesc succesul eroului.

În lupta pentru victoria binelui, eroii sunt ajutați de personaje cu însușiri

supranaturale, create de fantezia populară, cum sunt Flămândul și Setosul (din Țugulea, fiul unchiașului și al mătușii, – colecția P. Ispirescu). În categoria monstruozităților uriașe apar ființe care sunt o hiperbolizare a simțurilor omenești: Ochilă, Fugilă, Păsări-Lăți-Lungilă, Gerilă etc. Cu toții îl ajută pe Făt-Frumos bazându-se pe deformarea lor fiziologică. Eroii sunt ajutați de ursitoare – prevestitoare bune sau rele ale vieții omului.

Compoziția basmului se distinge, în primul rând, prin acele formule tradiționale, formule pe care nu le întâlnim în alte opere literare. Verosimilitatea basmului fantastic trimite spre o vreme îndepărtată, in illo tempore, „când o umblat Dumnezeu cu Sfântu Pătru pe Pământ”, când erau viteji cu urieși”, „Când curgeau râuri de lapte”, adică într-un timp mitic. Și spațiul întâmplărilor din basm este ireal: „într-o pădure fără copaci”, „într-un sat fără case” etc. Spațiul poate fi aerian – o „împărăție solară”, subpământean – adică „celălalt tărâm”, dar și pământean, însă plasat undeva departe de cel în care viețuiesc povestitorul și ascultătorii săi: „Peste nouă mări și nouă țări”. Așadar, formula imposibilului exprimă ideea de „a fi” sau „a nu fi” în spațiul respectiv. Unii cercetători afirmă că în basmul primitiv fantasticul era un element de credință și, deci, nu unul verosimil, imposibil. Însă, când basmul se desprinde de mit, odată cu transformarea sacralului în profan, și se naște o nouă mentalitate, atunci fantasticul devine neverosimil, imposibil. Aceste formule, fie ele introductive, mediane sau finale, sunt ironice, stimulează umorul și buna dispoziție a cititorului. În basmele românești și în cele străine se întâlnesc formule ala imposibilului de acest gen:

„când se potcovea purecele”;

„când puricii în cer zburau și pe sfinți îi chișcau”;

„când mâncau șoareci pe pisici”;

„când râurile erau lapte și malurile mămăligă”;

„când erau muștele cât găluștele de le prindeau vânătorii cu puștile”;

„când porcii vorbeau în versuri”;

„când găinile aveau dinți”;

„unde se bat munții în capete”.

Formulele introductive și finale se disting prin ton glumeț și parodic și narațiunea propriu-zisă. Aici povestitorul părăsește glume și ironia, povestind cu un ton serios toate peripețiile din basm. Formulele introductive îl transpun pe cititor în atmosfera feerică a basmului, în lumea irealului și-i captivează atenția. „A fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti…” De o savoare aparte sunt și formulele finale și au rolul de a-l aduce pe cititor din planul ficțiunii în cel real. Aceste formule atenuează regretul că basmul s-a terminat: „ Eram și eu pe acolo și căram la vatră lemne cu frigarea, apa cu ciurul și gluma cu căldarea…” (Făt-Frumos cu părul de aur, Petre Ispirescu). Cât privesc formulele mediane, au funcția de liant între diferite episoade ale narațiunii: „Un tăciune și-un cărbune, spune poveste, spune…”, „se luptară, zi de vară, până-n seară”.

Basmul popular, pe lângă aceste formule, are ca specific stilistic repetiția. Eroii și acțiunile lor sunt grupate pe principiul trinității: „trei zmei”, „trei fete”, „trei codri”, „trei palate”, dar și „șapte inimi”, „nouă mări și nouă țări”. Aceste repetiții încetinesc ritmul acțiunii.

Basmul popular impresionează prin stilul „expresiv” propus prin formulele amintite. Prin ele se evidențiază rostul basmului de a fi un moment prielnic de odihnă sufletească, după o zi de muncă.

Basmul cult

Urmând exemplul culegătorilor de basme din apusul Europei, M. V. Stănescu Arădanu va edita în 1860 prima culegere de basme în limba română. Rostul acestor povestiri vechi e mult mai adânc și mai legat de viață. A trebuit însă ca în cultura fiecărui popor să apară noi scriitori care, prin opera lor, să dea strălucire nebănuită acestei specii, prin crearea basmului cult.

Mihai Eminescu a stilizat basmul prin dilatarea elementului descriptiv și liric mult peste limitele prototipurilor folclorice. El ridică basmul la un rang superior de literatură. Poetul prețuia miturile și basmele ca cele mai vechi și mai poetice expresii ale gândirii artistice a omenirii: „e păcat că românii au apucat de-a vedea în basme numai basmele, în obiceiuri numai obiceiurile, în formă numai forma, în formulă numai formula.”

Folclorul românesc cuprinde un număr însemnat de basme variate ca motive. Bogăția și varietatea lor au impus necesitatea unei clasificări. Prima clasificare a făcut-o . După L. Șăineanu clasificarea este astfel:

Povești mitico – fantastice

Povești etico – mitice

Povești religioase

Această clasificare a justificat-o prin faptul că basmele, deși impresionante ca număr pornesc de la „un număr mărginit de idei fundamentale, pe care geniul poporului a știut să le fecundeze în toate sensurile, prezentându-le sub aspectele cele mai variate.”

În lucrarea sa „Morfologia basmului”, V. I. Propp clasifică basmele astfel:

Basme fantastice

Basme nuvelistice

Basme cu animale

În literatura universală Thompson clasifică basmele in:

Basme propriu – zise

Basme despre animale

Basmele propriu – zise cuprind patru specii:

Basme fantastice

Basme legendare

Basme nuvelistice

Basme despre dracul cel prost.

Sfera basmului fantastic cuprinde cel mai mare număr de creații. Aceste basme reflectă problemele esențiale ale existenței umane și au ca temă generală lupta dintre bine și rău care se termină totdeauna cu victoria binelui. Unele basme tratează aceiași temă, plecând de la realitatea universului uman. Dragostea față de părinți, sacrificiul acestora pentru fericirea copiilor, le găsim tratate intr-o serie de basme: Inima mamei, Povestea lui Abrud, George cel viteaz. Opusă acestei teme este tema urii mamei vitrege pentru copiii soțului, întâlnită în basmele: Fata uncheașului cea fără de noroc, Alba ca zăpada, Cenușăreasa, Florița din codru. Dragostea fraternă, sacrificiul unui frate pentru celălalt sau pentru soră: Luceafărul de zi și luceafărul de noapte, Nuielușa de alun, Cei doi frați, Frățior și surioară, Hänsel și Gretel. Opusă acestei teme este tema urii fraților mai mari pentru fratele mai mic: Petru Cenușă, Șperlă Voinicul. O temă deosebit de frumoasă o tratează basmul Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte – aspirația omului spre o viață veșnică și o tinerețe fără de sfârșit.

În basme culte se păstrează doar câteva detalii stilistice ale povestirii din arsenalul povestitorului popular, care sunt de pildă frazele stereotipe; elementele artistice se dilată și cresc mult peste nivelul obișnuit al poporului. Se folosesc expresii, nuanțe prin care se simte părăsirea artei populare: „ – Bine-ai venit Făt-Frumos…cât e de mult de când nu te-am visat! Pe când degetele mele torceau un fir, gândurile mele torceau un vis, un vis frumos în care mă iubeam cu tine.” Poetul adaugă harului creației populare, lirismul descripției.

Basmul cult se definește prin prelucrarea structurilor populare ale speciei în cadrul unor opere originale, în care elementele folclorice caracteristice speciei se asociază celor proprii operei unui scriitor. În plus, în basmul cult se pune mai mult accentul pe atmosfera sau dimensiunea interioară a personajelor.

Deoarece la baza basmului cult stă basmul popular, acestea prezintă puncte comune, dar și caracteristici particulare care sunt specifice fiecărui popor. Așadar prima deosebire este ca basmul cult are un autor cunoscut. De exemplu: autorul basmului cult: „Arap-alb” este Ion creangă. Acesta respectă anumite trăsături ale basmului popular, însă și pe acestea le particularizează prin elemente de originalitate și stil.

Intrarea și ieșirea din spațiul fabulos se face prin formula inițială și prin cea finală prezente și în basmul popular. Formula inițială la Creangă este mult mai amplă decât în basmele populare, oferă mai multe informații și de asemenea avertizează convenția dintre narator și cititor, aceea de a se accepta orice fără a cere explicații: „Amu cică era odată”. În formula incipientă se oferă și o explicație a faptelor ulterioare și se prefigurează obstacolele prin care va trece mezinul, dar și rolul acestuia: „și apoi pe vremile acele, mai toate țările erau bântuite de războaie grozave, drumurile pe apă și pe uscat erau puțin cunoscute și foarte încurcate, și de aceea nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii ca în ziua de astăzi”. Aici se oferă imaginea unei lumi primitive care aștepta un erou care să o coordoneze, acesta fiind rolul eroului. Tot la început naratorul intervine direct, autodefinindu-se și schițându-și statutul de autor al operei: „Dar ia să nu ne depănăm cu vorba și să încep a depăna firul povestirii”. De asemenea și formula finală este mai amplă decât în basmele populare și subliniază mai multe aspecte. Sunt prezentate personajele care participă la nuntă: Soarele și luna, care reprezintă simbolurile prin care a fost binecuvântat Arap-Halb, împreună cu tot restul universului, dar și „ un păcat de povestariu, fără bani în buzunariu”, care este un personaj al spațiului real. În acest final se eternizează momentul: „și-a ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă”, la fel ca în basmele populare, dar spre deosebire de acestea se conturează bogăția de natură morală a acestui basm printr-o reflecție asupra realității sociale: „Iar pe la noi, cine are bani, bea și mănâncă, iar cine nu, se uită și rabdă.”

Deși în esență basmul cult este diferit de cel popular, acesta respectă structura, fiind prezente majoritatea funcțiilor, care corespund momentelor subiectului. Expozițiunea sau situația inițială este prezentată de formula inițială, intriga corespunde dezechilibrării situației care în basm este constituită de sosirea scrisorii. Desfășurarea acțiunii fiind mai amplă corespunde mai multor funcții precum: plecarea eroului, formularea unor interdicții, întâlnirea cu răufăcătorul și probele curajului; este structurată pe mai multe episoade. Punctul culminant este corespunzător pedepsirii răufăcătorului iar deznodământul răsplătirii eroului și nunții.

Basmul cult este mult mai complex decât cel popular datorită faptului că autorul intervine asupra structurii basmului cu o proiecție personală. Acesta intervine la nivelul spațiului cu toposuri, locuri care aparțin spațiului real (țară, pădure, ostrov, pod) dând un aer realist basmului, dar imprima și o doză de generalitate prin repede spațio-temporale nedeterminate: „Era odată”, „Într-o țară”.

Spre deosebire de basmul popular, unde predomină narațiunea, basmul cult presupune îmbinarea narațiunii cu dialogul: „Creangă nu dă narațiunii sale simpla forma a expunerii epice, ci topește povestirea prin dialog, reface evenimentele din convorbiri sau introduce în povestirea faptelor dialogul personajelor” (Tudor Vianu). Narațiunea este dramatizată prin dialog care îi dă un ritm alert. Dialogul are o dublă funcție, de a aduce acțiunile în fața cititorului (ca în teatru) și de a caracteriza personajele în direct. Fantasticul este prezent și în basmul lui Creangă. Acesta se concretizează la nivelul personajelor: Spânul care are capacitatea de a-și schimba înfățișarea, sfânta Duminică care se transformă în aburi, dar și al faptelor: Calul care zboară și vorbește, fiica împăratului Roș care se preface în pasăre. Creangă particularizează basmul prin umanizare și localizare. El pornește de la modelul popular și reactualizează teme de circulație universală. Nepotrivirea de mentalitate dintre părinți și copii este reprezentat de conflictul dintre crai și fii săi, iar tensiunea și invidia tacită dintre frați de relațiile dintre fiii craiului.

Introducerea realismului în acest basm se face prin prezentarea istoriei lui Arap-Alb. Acest aspect este prefigurat încă din titlu, acesta fiind diferit de celelalte titluri de basme, care subliniază caracterul fantastic, făcând legătura cu povestirea, istorisirea și avansând nota puternic realistă. Astfel basmul devine mai complex, eroul parcurgând un drum inițiatic și trecând mai multe obstacole decât eroii din basmele populare. Eroul respectă un aspect al basmelor populare, el este cel mai mic dintre frați, dar spre deosebire de eroii acestora el nu are nici o putere supranaturală și nici o calitate specifică unui erou de basm, la început el având un statut de antierou.

Ca orice basm, și în acest basm eroul are ajutoare, însă aici toate personajele adjuvante au un rol important în inițierea lui Arap-Alb, el neputând trece nici o probă fără ajutorul lor: ființe cu puteri supranaturale (Sf. Duminică, cei cinci monștrii), animale fabuloase (calul năzdrăvan, crăiasa albinelor și a furnicilor), obiecte miraculoase (aripile crăieselor, apa vie, apa moartă, smicelele de măr).

„Ființele din basm sunt simple măști pentru felurite tipuri de indivizi” (G. Călinescu). Astfel și personajele acestui basm reprezintă tipologii umane: Spânul este tipul impostorului, Sfânta Duminică reprezintă înțelepciunea sătească dată de vârsta.

Localizarea se face și prin monstre de filozofie țărănească: „ai să scapi de toate cu capul teafăr că norocul te ajută”, credința în destin și Dumnezeu: „nu e după cum gândește omul, ci după cum vrea Domnul”. Limbajul folosit plasează acțiunea într-un spațiu geografic, prezent în majoritatea operelor lui Creangă prin regionalisme și expresii specifice Moldovei.

O altă particularitate și un element de originalitate al lui Creangă este introducerea comicului în basm. „De la un capăt la altul, cu foarte mici excepții, opera lui Creangă este un hohot de râs (…) este râsul tonic al țăranului cu concepție optimistă de viață.” (Zoe Dumitrescu Bușulenga). Comicul este prezent sub mai multe forme: comicul de nume, comicul de situație, „și cum ajung odată intră bucluc în ogradă, tușește, Arap-alb înainte și ceilalți în urmă, care de care mai chipos și mai îmbrăcat, de să târâiau ațele și curgeau oghelele după dânșii, parcă arau oastea lui Papuc Hogea Hogegaru.”

Repetiția interjecțiilor e un procedeu familiar lui creanga, sugerând uneori mișcări ritmice: „și odată pornesc ei teleap, teleap, teleap!”. Oralitatea se mai concretizează și prin vocative: „ nu mai faceți din cal măgar”, exclamații: „Mă rog, foc de ger era, ce să vă spun mai mult!”, interogații retorice: „Că alta ce pot să zic?”.

„Amestecul de realism și de fabulos este mai bătător la ochi și mai neașteptat în „Povestea lui Arap – Alb”, în care ar trebui să predomine miraculosul și irealitatea.” (G. Călinescu)

Basmul cult apare paralel cu efortul de fixare în scris a basmului popular, prin preluarea motivelor și tehnicilor narative ale acestuia. Chiar culegătorii de folclor devin povestitori, ca în cazul lui Petre Ispirescu, care actualizează și recreează basmul, păstrând funcțiile principale, formulele fixe, oralitatea, anumite expresii, dar adăugând o tentă ușor moralizatoare. Scriitorii devin ei înșiși autori de basme, cunoscuți fiind Alexandru Odobescu, Ion Creangă, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Mihail Sadoveanu.

Basmul cult estompează uneori miraculosul și fantasticul, dându-le o mai mare verosimilitate, și în același timp reduce caracterul convențional al unor secvențe narative legându-le semnificații și efecte specifice literaturii culte.

Bibliografie

*** Basmul cu soarele și luna, Ed. Minerva, București, 1988;

*** Basme cu animale și păsări, ed. Minerva, București, 1987;

*** Din basmele lumii, Ed. I. Creangă, București, 1985

*** Ghid pentru proiecte tematice, Ed. Didactica Publishing House, 2008;

*** Revista învățământului preșcolar Nr. 1-2 / 2009 Ministerul Educației , Cercetării și Inovării, București, 2009.

Andersen, H. Cristian, Basme, Edit. I. creangă, București, 1986;

Andrei, Alexandru, Valori etice în basmul fantastic românesc, Ed. Societatea literară – Relief românesc, București, 1979

Blaga, Lucian, Despre gândirea magică, Ed. Minerva, București 1983;

Breben, Silvia, Gongea, Elena, Ruiu, Georgeta, Fulga Mihaela, Metode interactive de grup – ghid metodic, Ed. Arves;

Călinescu, G., Estetica basmului, Ed. Pergamon, Bistrița 2006

Călinescu, G., Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900, Ed. Academiei 1979

Constantinescu, Mircea, Triumful lui Făt – Frumos, Ed. Albatros, București, 1979

Cosmovici, Andrei, Psihologie generală, Ed. Polirom, Iași, 1996

Creangă, I., Povestiri, Povești, Amintiri, Ed. Junimea, Iași, 1983

Culea, Laurenția, Activitatea integrată din grădiniță, Ed. DPH, București, 2008

Delavrancea, Barbu, Șt., Palatul de cleștar, Ed. I. Creangă, București, 1974

Drăgan, Ioan, Cercetarea psihopedagogică, Editura Tipomur, Târgu-Mureș, 1993

Duțu, Vasilica, Șerban, Georgeta, Călin, Marcela, Aplicarea noului curriculum, Ed. Diana, Pitești

Eliade Mircea: Sacrul și profanul, Ed. Humanitas, București, 1995

Ispirescu, P., Legende sau basmele românilor, Ed. Cartea românească, 1988

Manolescu, Nicolae, Literatura pentru copii, în Academia Literară, numărul 25/1997

Molan, Vasile, Literatura română și Literatura pentru copii, Ed. Credis, București, 2007

Nicola, Ioan, Pedagogie, E.D.P., București, 1994

Nișcov, Viorica, A fost pe unde n-a fost. Basmul popular românesc, București, Ed. Humanitas, 1996;

Propp, V. I., Rădăcinile istorice ale basmului fantastic, Ed. Univers, București, 1973

Slavici, Ion, Spaima zmeilor, Ed. Pentru literatură, București, 1969