Folclorul obiceiurilor din zona Câmpulung Moldovenesc (județul Suceava) [311136]

Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu” [anonimizat]:

Conf. univ. dr. Irina Zamfira DĂNILĂ

Absolvent: [anonimizat]

2017

Universitatea Națională de Arte ,,George Enescu” [anonimizat] (județul Suceava)

Îndrumător:

Conf. univ. dr. IRINA ZAMFIRA DĂNILĂ

Absolvent: [anonimizat]

2017

CUPRINS

CAPITOLUL I

Bucovina – informații generale…………………………………………………………………….4

CAPITOLUL II

2. Subzona etnofolclorică Câmpulung Moldovenesc………………………………………………………12

2.1. Cadrul geografic și istoric al zonei…………………………………………………………………….12

CAPITOLUL III

3. Aspecte tehnologice specifice subzonei etnografice a Câmpulungului Moldovenesc…………………………………………………………………………………………………16

3.1. Omul, modúl și măsură a tot și toate…………………………………………………………..…16

3.3. Portul popular…………………………………………………………………………………….…22

3.3.1. Cămașa de Bucovina…………………………………………………………..…………………22

3.4. Obiceiurile………………………………………………………………………………………………30

3.4.1. Obiceiurile familiale…………………………………………………………………..…………30

Obiceiurile legate de naștere…………………………………………………………………….………31

Obiceiurile de nuntă……………………………………………..………………………………………31

Obiceiurile calendaristice…………………………………………………………………….…………34

Alte obiceiuri de peste an……………………………………………………….………………………34

3.5. Interpreți din subzona etnografică a Câmpulungului Moldovenesc………………………36

3.5.1 Bunghereasca – dans specific Câmpulungului Moldovenesc………………………..………45

3.6. STUDIU DE CAZ

Melodii culese din zona Câmpulung Moldovenesc. Analize muzicale……………………..………54

CONCLUZII……………………………………………………………………………………..………..65

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………………………………67

Capitolul I

Bucovina – informații generale

,,[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] a soarelui, iar copiii o [anonimizat]”.

„[anonimizat], [anonimizat]-n piept. Dar vin bătrânii cu împăciurile și vâlvătaia se stinge (…) [anonimizat], ți se suie în inimă o răcoare și te cuprinde o [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], să-[anonimizat]-ți aduci aminte într-o [anonimizat]-o peșteră nesfârșită în care astăzi vezi ceea ce n-[anonimizat]-o purificare venită de la sine. [anonimizat], [anonimizat] a cetăților, [anonimizat], netemator de nestatorniciie lumii celei mereu în vuiet.”

Bucovina constituie o [anonimizat], [anonimizat], al cărei specific este dat de o succesiune de culmi paralele cum ar fi: [anonimizat], Obcina mare. Aceste culmi sunt împadurite și separate de văi largi, intens locuite. Denumirea toponimului ,,obcină” are sens de comuniteta, proprietate, comună, mai recent, cuvantul se folosește cu semnificație de culme muntoasă preșungă, accesibilă circulației.

Obcinile Bucovinei cuprind un teritoriu de cca 2200 km pătrați, situat între 47° 35‘ 25” (Pasul Mestecăniș) și 47° 53‘ 30” (satul Ulma) latitudine Nordică și între 25° 07‘ 40” (satul Cârlibaba) și 25° 57‘ 25” (satul Păltinoasa) longitudine estică. Documentele atestă că încă de la începutul secolului al XII-lea a existat o formațiune prestatală independetă, în care trăiau țărani liberi, ce au păstrat vechile libertăți și sub domnii statului feudal Moldova înființant în anul 1359. Această uniune de obști sătești, consemnată ca ,,un fel de republică” a Câmpulungului a devenit mai târziu ocol al Câmpulungului. Autonimia de care s-a bucurat această republică a fost pastrată pâna în anul 1775 când, odată cu ocuparea Bucovinei de către austrieci, s-au desființat toate drepturile de proprietate și legile obștești. Relieful obcinelor se caracterizează prin paralelismul culmilor și a văilor pe direcție Nord-Vest, Sub-Est, înălțime redusă cu altitudinea maximă în vârful Lucina, din Nordul Obcinei Mestecănișului.

Obcinile sunt delimitate de valea Bistriței Aurii la Vest, valea Sucevei la Nord, podișul Sucevei la Est și în interior sunt delimitate de valea Moldoviței și valea Moldovei care constituie și limita de Sud.

Obcinile Bucovinei au un climat temperat-moderat-continental cu unele influențe ale climatului continentatl din Est și ale celui boreal din Nord. Arterele hidrografice importante sunt Modova, Suceava, Bistrița Aurie și Moldovița, principalul afluient al Moldovei din zona obcinelor Bucovinei. Pădurile inclusiv poienile ocupă aproximativ 75% din suprafața Obcinelor și sunt compuse din molid-70%, fag și brad-25% și alte specii mesteacănul, plopul, paltinul, ulmul, frasinul, teiul, pinul, salcia, arinul în proporție de 5%. Fauna bogată are reprezentanți de seamă, specii de vânat mare, raritați în alte țări: ursul, cerbul carpatin, mistrețul, râsul, lupul dar și vulpea, iepurele, veverița. Dintre păsările mai rare amintim: cocoșul de munte, huhurezul și ierunca. Peștii se încadrează în zona păstrăvului pe pâraiele mici și în zona lipanului și mrenei pe râurile mari (Moldovița), fără ca între cele două zone să fie o delimitare strict. Din punct de vedere istoric Bucovina a suferit unele evenimente care i-au marcat existența. Prin lacomia și falsurile de care a abuzat, Imperiul Habsburgic a creat precendete periculoase, cu urmări catastrofale pentru Moldova. Este vorba de raptul privind Nordul Moldovei, recunoscut de poarta Otomană la 7 mai 1775, de stimulare rușilor în ocuparea treptata a Moldovei de la stânga prutului, de ocuparea de către forțele sovietice a Basarabiei, Nodrul Bucovinei și a ținutului Herța, apoi de sfărâmarea teritorului ocupat de către sovietici între o, mică Republică Moldovenească și cedarea Sudului Basarabiei, a Nordului Bucovinei, a ținutului Hotinului și a ținutului Herței către Ucraina. S-au împlinit 242 de ani de la prima sfâșiere a tertoriului Moldovei, stat autonom față de care Turcia avea drepturi și obligații de suveran. Pretextând că are nevoie de un culuar care să facă legătura între Transilvania și partea ocupată din Polonia, curtea de la Viena a cerut Porții Otomane o fâșie în partea de Nord a Moldovei. Dar curând apare al doilea pretext și anume acela că, stăpânind acum pocuția, curtea ar avea drepturi asupra Moldovei, Nordul căreia ar fi aparținut cândva acestei provincii pe care autriecii au luat-o de la Polonia în 1772. Armata imperială intră în Moldova ajungând până la Cernăuți apoi treptat înaintează și asează pajuri de marcare a graniței. Aceasta agresiune a început la sfârșitul lui august 1774 și avea drept scop să pună Turcia în fața faptului împlinit. În tratatul secret din 1939, care constituie cea de-a doua răpire a Bucovinei, tratat încheiat între ministrul de externe german, Ribbentrop și ministrul de externe sovietic Molotov, nu se formulau niciun fel de pretenții asupra Nordului Bucovinei.

Steaua neamului românesc din Bucovina, ca și din Basarabia, s-a întunecat de moarte în acel sfârșit de iunie 1940, când hoardele soviectice au năvălit ca un balaur nemaivăzut asupra noastră. Era limpede că România urma să facă eforturi pentru redobândirea pământurilor furate și a oamenilor luați în captivitate. Peste un an, mareșalul Antonescu- eroul nostru național, intră în război alături, de Germania, cu scopul declarat de a readuce la sânul patriei teritoriile ocupate prin violență și minciună, două caracteristici bine cunoscute ale puterii sovietice. Tragedia Bucovinei și a românilor Bucovineni a început în anul 1775, când imperiul austriac a anexat partea de sus a Moldovei, un ținut de peste 10.000 km2. Neținând seamă de istoria noastră și nici de tratatele dintre Moldova și Turcia, armata imperială a ocupat teritoriul râvnit multă vreme, capul domnitorului, Grigore Ghica, a căzut, iar pentru românii din această parte de țară începe calvarul. Dacă prin prima răpire a Bucovinei, cruntă prin asprimea ei și prin masivele colonizări de ucraineni și evrei din Galița ori nemți din diferite părți ale imperiului austriac, noii stăpânitori nu au reușit să atingă prea mult rădăciniile românești, cea de-a doua răpire, s-a abătut cu o forță destructivă nemaicunoscută prin urmările ei. Amăgiți că li se va permite să treacă granița spre România, s-au adunat țărani, meseriași, intelectuali, în frunte cu preoți și steaguri bisericești și înaintau către locul pe unde ar fi urmat să li se deschidă porțile. De la o vreme, o coloană de căruțe și de oameni mergând pe jos, cu boccele (bătrâni, femei, copii), a fost flancată de tot mai mulți soldați ai criminalei armate roșii. Unii, puțini, au înțeles că sânt victimele unei curse cinice și s-au întors din drum, s-au ascuns. Dar marea mulțime înainta spre moarte, cu rugăciuni și speranțe. La un moment dat s-a deschis focul, mai ales dintre copaci. Puțini dintre cei dornici să ajungă la frații și neamurile lor de dincolo de sârma ghimpată au scăpat cu zile, căci locul era înconjurat de vajnica armată care urma să obțină o mare victorie. Zile de-a rândul au stat acolo cadavrele. Cei care veneau să îsi recunoască morții erau și ei uciși, să nu rămână martori. Apoi a început căutarea celor care aveau rude intre morți. S-au făcut, într-o primă etapă peste 15.000 de arestări și deportări în Siberia. Așa a început distrugerea oamenilor care vorbeau limba română în Bucovina ,,cea dăruită de Dumnezeu, cu pământuri mănoase, cu ape dulci, cu păduri binecuvântate”. Școlile românești s-au închis, s-a introdus alfabetul rusesc. Puterea sovietică trece victorioasă peste cultura românească a acestui ținut.

Ziua de 28 iunie, pentru bucovineni, este zi de doliu național. La 28 iunie 1940 sovieticii au trecut cu forțe ucigașe, granița noastră, contropind Basarabia, nordul Bucovinei și tinutul Herței. Nici un stat din lume nu s-a opus marii invazii. Și-au părăsit casele zeci de mii de oameni, zeci de mii de oameni au fost deportați ori împușcați. La 28 iunie 1940 s-a săvârșit, sub ochii lumii civilizate, una dintre cele mai monstruase agresiuni din cate a cunoscut istoria poporului român. ,,Generațiile viitoare nu trebuie să uite că barbaria rusească s-a abătut împotriva unui stat independent, pașnic, dornic să păstreze relații bune cu vecinii. ” Pentru că începând cu această zi, întreaga suflare românească a trecut prin suferințe de neimaginat, pentru că s-a vărsat atât de mult sânge românesc. Consider că victimele acestei asupriri diabolice, topite de mult în țărână, trebuie declarate, eroi ai neamului.

Bucovina s-a bucurat și se bucură încă de oameni care îi fac cinste în toate domeniile artei si nu numai, prin acest lucru noi bucovinenii ne mândrim cu locurile din care facem parte.

Printre actorii de seama din Bucovina se enumeră și Mircea Andreescu, născut la 30-XII-1939 în Suceava. Studiile le-a făcut la institutul de Teatru si Cinematografie ,,I. L. Caragiale” din București. Din 1964 activează la Teatrul dramatic din Brașov. Apare în peste șaptezeci de roluri, între care Magis din ,,Oul” de F. Marceau, Dandanche din ,,O scrisoare pierduta” de I. L. Caragiale, Sir Andrew din ,,A 12-a noapte” de W. Shakespeare. Altă reprezentantă de seamă este Tamara Buciuceanu, este una dintre cele mai apreciate actrițe române de teatru, film și televiziune din generația de aur. Născută la 10 august 1929 la Tighina, după cel de-al doilea război mondial s-a stabilit la Suceava împreună cu familia. Urmează liceul la Suceava după care se înscrie la Institutul de artă Teatrală și Cinematografică. Începe studiile de teatru la Iași cu prof. Ion Lascăr și Ștefan Dăncinescu și sunt terminate la București în 1952 la clasa maestrului Nicolae Bălțățeanu. A apărut în piese ca: ,,Coana Chrița” de V. Alecsandri, ,,O noape furtunoasă” de I.L. Caragiale, ,,Titanic vals” de T. Mușatesscu. Actrița este solicitată și de cinematografia romănească, apare în filme ca ,,Omul de langă tine”, ,,Serenada de la etajul 10”, ,,Liceeni”, ,,Grăbește-te încet”. Și în domeniul artei plastice s-au evidențiat nume importante de pe plaiurile bucovinene, cum ar fi: Atodiresei Cezar, pictor, nascut în 1954 la Dragușeni. A studiat la liceul de arta ,,Octav Băncilă” din Iași. După absolvire lucrează pictură murală, artă decorativă și efectuează lucrări de restaurare, o periodă a fost asistent pictor scenograf la studiourile Buftea. Pictorul participă și la expoziții peste hotare, cum ar fi în Franța, Bruxelles, Belgia, Polonia, Spania, etc. Nisioiu Dragoș, născut la 21-VI-1925, Câmpulung Moldovenesc. Licențiat în litere și filozofie. A studiat desenul și pictura cu Eugen Doucet. În 1942 are prima expoziție personal. Perioada ce urmează este marcată de o prezență constant la diverse expoziții de pictură pe plan local. În anul 1978 expune la Muzeul lemnului din Câmpulung Moldovenesc lucrări în acuarelă. Flosește tehnici diverse, picture în ulei, acuarelă, pastel, desen în ulei, pastel, desen în peniță ș.a.

Vladimir Florea este unul din marii sculptori pe care i-a dat Bucovina, născut în satul Corlata, comuna Berchișești, Suceava. A trăit între anii 1922 și 1984. A urmat studii la Academia de Arte Frumoase din Iași. Începând din anul 1949 devine membru al Artiștilor Plastici din România. A fost profesor Institutul de Arte Plastice din Iași. A lăsat peste 150 de sculpturi de o mare expresivitate, surprinzând esențialul în caracterizarea personajelor. O parte din lucrările sale sunt expuse în Muzeul de Artă din Iași, bustul lui Mihai Eminescu este expus în Câmpulung Moldovenesc, iar monumentul eroilor căzuți între cele doua războaie mondiale este amplasat în Suceava.

Bustul lui Mihai Eminescu – realizat de sculptorul Florea Vladimir, expus la Câmpulung Moldovenesc

Folclorul din zona Bucovinei este unitar ca structură și cuprinde un tezaur de valori artistice, concretizate în mai multe genuri: muzică, joc popular, obiceiuri și tradiții, încorporând în ele o bogată experiență de viață, un univers sufletesc propriu. Creațiile folclorice au un rol major în conservarea și transmiterea lor generațiilor viitoare, înlesnind comunicarea între ele și stimulându-le totodată. În creația bucovineană se întâlnesc cântece străvechi, cântece satirice, epice, rituale, cântece de joc și jocuri populare, obiceiuri și tradiții. Repertoriul dansurilor populare din această zonă este deosebit de variat, reprezentând trăsături specifice particularizate și păstrate până în zile noastre. Aici se cântă cu o gamă largă de fluiere și instrumente cu corzi. Melodica este variată în funcție de repertoriul fiecarui artist sau rapsod. Melodiile vocale au o tematică variată de la un sat la altul, în funcție de personalitatea interpretului, vârsta și pregătirea muzicală. Bucovina se bucură de o zestre folclorică de mare valoare având reprezentanți de seamă. Dintre aceștia, o amintim pe Sofia Vicoveanca (numele real fiind Sofia Fusa6), născută la 23 septembrie 1941 comuna Toporăuți (Toporuica astăzi) județul Cernăuți. Copilăria i-a fost întunecată de greutăți, tatăl său fiind luat prizonier de sovietici, după anexarea Bucovinei de Nord de către Uniunea Sovietică. Împreună cu mama sa, Sofia s-a refugiat în comuna Vicovu de Jos, unde și-a petrecut copilăria. Constrânsă de greutățile materiale prin care treceau refugiații, micuța Sofia a învățat, încă de mică, să coasă, să țeasă covoare, să împletească, să croiască etc. A absolvit Școala Populară de Arte din Suceava și a fost angajată, prin concurs, în anul 1959 ca solistă de muzică populară la Ansamblul de Cântece și Dansuri „Ciprian Porumbescu” din Suceava. Numele de scenă a fost ales de directorul ansamblului artistic unde era angajată, deoarece acesta a considerat că numele Sofia Fusa nu avea rezonanță artistică și astfel a numit-o Vicoveanca (de la zona de proveniență).

Repertoriul Sofiei Vicoveanca cuprinde cântece de leagăn, de nuntă sau cumetrie, doine de dragoste și dor, colinde, bocete sau balade, dar cele mai multe sunt cântece de voie bună, unele ușor dojenitoare sau pline de umor specifice lumii satului. A efectuat imprimări la Radio București și Iași, pentru televiziune și la Casa de discuri Electrecord. În întreaga sa carieră a scos 13 discuri personale și 6 în colaborare, aproximativ 15 casete audio, 19 CD-uri și 2 DVD-uri. S-a remarcat și prin culegerea de folclor muzical din zona Bucovinei. A susținut spectacole cu diferite formații artistice în țară și în străinătate, făcând turnee în Israel, Portugalia, SUA, Franța, Danemarca, Germania, ș.a. Artista Sofia Vicoveanca a făcut cunoscută zona Bucovinei prin cântecele sale încărcate de emoții și stări ale țăranului bucovinean. A interpretat cântece de joc ,,Ăsta-i joc de pe la noi” , balade ,,Cântec haiducesc”, doine ,,Foaie verde poamă” , cântece de leagăn ,,Dragul mamii, puiuț mic”, bocete ,,Inimă, pământ glodos”, cântece dedicate oamenilor băutori ,,Eu-s femeie cumsecade”, urâtului ,,Of, urât și iar urât!”, de dragoste ,,Of, puiuțu' meu drăguț”, de dor ,,Greu îi dorul când îi dor”, satirice ,,La Vârvara lăudată”, de nuntă ,,Joacă nunta pe surcele”, din ritualul de nuntă ,,Doamne-ajută-ntr-un ceas bun”, cântece dedicate iertăciunii miresii ,,I-ați mireasă iertăciune”, blesteme ,,Cântă cucu-n vârf de nuc”, de cătănie ,,Toamna când se duc recruții”, de bătrânețe ,,A trecut viața ca gândul”, de lume ,,Lume, cine ți-o zis lume”, de amar ,,De-atâta amar ce duc”, colinde ,,Ursăreasca” etc.

Un alt reprezentant de seamă al folclorului bucovinean este George Sîrbu, născut la 5 februarie 1937 la Botoșani. A absolvit liceul ,,Ștefan cel mare” din Suceava și Conservatorul ,,Ciprian Porumbescu” din București, secția pedagogie muzicală. Unul din cei mai importanți dirijori de orchestre populare din ultimele decenii. George Sîrbu este compozitor dar și unul dintre cei mai autorizați culegători de folclor din Moldova, redând folclorul Bucovinean în cel mai autentic mod cu putință. Dirijor al ansamblul ,,Ciprian Porumbescu” din Suceava între anii 1964 și 1979, ansamblu care a cunoscut o frumoasă perioadă de dezvoltare sub bagheta acestuia. Între anii 1979 și 1990 este dirijor al ansamblului ,,Plaiurile Bistriței” din Bacău. Revine la ansamblul ,,Ciprian Porumbescu” în anul 1990, unde este director artisitic. În anul 1984 a fost și dirijor al ansambului ,,Ciocârlia”. Preocupat de valorificare folclorului din Moldova și mai ales din Bucovina, a întreprins cercetări culegând multe din nestematele cântecului popular. Are numeroase înregistrări Electrecord cu orchestra și soliștii Ansamblului ,,Ciprian Porumbescu” , cu orchestre și soliști de muzica populară din țară. După ce a ieșit la pensie artistul a înființat ansamblul folcloric de copii și tineri ,,Balada Bucovinei” unde generații întregi de copii s-au format în spiritual tradițiilor și valorilor autentice ale folclorului bucovinean. Țara de sus se mândrește și cu intrumentiști de mare valoare, unul dintre aceștia fiind și Alexandru Bidirel, născut la 5 decembrie 1918 la Stupca și decedat la 12 iulie 1935 la Suceava. Este descoperit de renumitul cercetător Constantin Brăiloiu, cu prilejul anchetelor folclorice desfășurate în Bucovina în anul 1934. Atunci marele folclorist înregistrează 25 de piese cântate la vioară de Alexandru Bidirel acompaniat la cobză de Ilie Bolea. În 15 februarie 1938 cei doi instrumentiști fac primele înregistrări la ,,Electrecord”. Urmează o nouă înregistrare în 1939 ce include ,,Ruseasca Bucovineana”, ,,Ardeleneasca Bucovineană”, ,,Corăgheasca” și ,,Țigăneasca”. Alexandru Bidirel7 a fost un interpret de excepție la vioară. Păstrător al unui repertoriu bazat în exclusivitate pe tradiție.

Un alt instrumentist de valoare al Bucovinei este Silvestru Lungoci, născut la 9 ianuarie 1939 în Horodnicul de jos. A activat în Ansamblul artistic ,,Ciprian Porumbescu” din Suceava începând cu anul 1960. Printre marile sale realizari a fost reintroducerea în Bucovina a cavalului și cimpoiului, instrumente prezente în vestitele tarafuri de lăutari de altadată, folosindu-le cu pricepere în cadrul orchestrei din care facea parte. În afară de intrumentele menționate, Silvestru Lungoci a fost interpret neîntrecut și la tilincă, ocarină și nai.

Unul dintre cei mai cunoscuți și în același timp valoroși trompetiști din zona Bucovinei este Alexandru Havriliuc.

Născut în anul 1945, a început studiul trompetei de tânar la îndrumarea unei rude. În anul 1968 se angajează la ansamblul ,,Ciprian Porumbescu” unde este trompetist la orchestra semisimfonică, doi ani mai târziu se transferă la orchestra populară a ansamblului unde l-a avut dirijor pe George Sîrbu. Este colaboratorul multor formații precum ansamblul ,,Hora”, ,,Arcanul”, ,,Ciobănașul” etc. Este unul din singurii trompetiști ale acelor vremuri din România care avea imprimat un disc recital. Trompetistul bucovinean, culegător și creator de muzică populară, are în spate o carieră muzicală de peste 50 de ani. De-a lungul timpului, el a realizat două discuri și a cules peste 500 de melodii care se regăsesc în repertoriul unor cunoscuți interpreți ca Laura Lavric, Margareta Clipa, Dana Dăncilă, Călin Brăteanu, Lucica Păltineanu, Sorin Filip, Marius Zgâianu și mulți alții.

În ordine cronologică, următorul trompetist de refererință din Bucovina este Cristian Ruscior. Născut la 1 septembrie 1968 în localitatea Dărmănești, a început studiul trompetei la școala de muzică din Suceava la varsta de 12 ani cu profesorul Gheorghe Maftei.
A urmat apoi cursurile școlii militare de muzică din București unde l-a avut profesor pe maestrul Viorel Mugur. Este absolvent al Universității de Arte ,,George Enescu” din Iași, facultatea de interpretare muzicala, clasa Prof. Conf. Univ. Ioan Rusu și al cursurilor de masterat ale Academiei de muzică „Gheorghe Dima” din Cluj Napoca, specializându-se în interpretare muzicală-preclasică, clasa Prof. Conf. Univ. Gheorghe Mușat. În prezent este profesor de trompeta titular la Colegiul de arta „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

Calitățile sale de bun pedagog dar și avantajul de a fi în același timp un foarte bun instrumentist, având posibilitatea de a exemplifica elevilor, au facut ca aceștia să aibă rezultate deosebite, concretizate prin obținerea a numeroase premii la concursuri. Ca instrumentist, Cristi Ruscior, abordează o mare varietate de genuri și stiluri, cum ar fi: folclor, muzică clasică, ușoară, jazz. Trompetistul Cristian Ruscior are înregistrate, până în prezent, două albume solo, ,,De pe meleaguri Moldave” și ,,La vatra jocului străbun”, având și multe alte colaborari cu diferiți interpreți și orchestre.

CAPITOLUL II

2. Subzona etnofolclorică Câmpulung Moldovenesc

2.1. Cadrul geografic și istoric al zonei

Zona etnografică Câmpulung Moldovenesc cuprinde arealul fostului Ocol al Câmpulungului Moldovenesc, cadru istorico- geografic de mare complexitate și bine delimitat.

„Ca vatră de veche unitate etnică românească, zona Câmpulung Moldovenesc grupează un număr de sate aflate istoricește în cuprinsul Ocolului-republică despre care vorbește și Mihai Eminescu intr-un articol: „Celula constitutivă a vechilor sate române este republica țărănească, precum s-a păstrat mult timp la Câmpulung (In Bucovina) și la Vrancea”.

Geografic, aceste așezări se înșiră pe firul văilor superioare ale râurilor Moldova și Moldovița, în fapt osatura Obcinilor Bucovinei; zona include în perimetrul său nouă dintre cele cincisprezece așezări cunoscute încă din documentele evului mediu. O altă. parte din satele fostului Ocol al Câmpulungului aparține zonei etnografice a Țării Dornelor, având trăsături de civilizație și cultură populară distincte de cele ale așezărilor câmpulungene, dar cu firești influențe și anumite caractere comune.

Localitățile Fundu Moldovei, Frumosu, Vama, Vatra Moldoviței, Moldovița, Sadova, Pojorâta, Breaza, Moldova Sulița, Cârlibaba și Ciocănești cu cele 26 de sate aparținătoare se întind prin activitatea umană nu doar în vetrele comunelor propriu- zise, ci și în munții pe care îi formează Obcina Mare, Feredeu și Mestecăniș. În întreg acest areal, cercetările etnografice de teren pe care le-am întreprins în mai bine de două decenii demonstrează o activitate umană intensă. In acest context putem vorbi despre o dezvoltare unitară a zonei, pusă în evidență atât de modalitățile de creștere a animalelor, de construcții e și tehnicile de construcție aferente, cât și de reflectarea unor trăsături particularizante în omamentică și cromatică, precum datini și obiceiuri.

După cum s-a constatat și în alte zone etnografice ale țării, există și în cuprinsul zonei etnografice Câmpulung Moldovenesc arii de interferență cu zonele etnografice învecinate, reliefate îndeosebi în arealul comunelor Cârlibaba și Ciocănești care cuprind în mare măsură și elemente de cultură populară din Țara Domelor, precum și în arealul comunei Moldova – Sulița, unde se remarcă interferențe culturale cu satele învecinate din zona etnografică Rădăuți. In sud se află zona etnografică Neamț, iar în sud-est zona etnografică Humor.

Zona etnografică Câmpulung Moldovenesc păstrează trăsături proprii, distincte și, în același timp, trăsături comune culturii populare românești în general.

Înglobată în Obcinile Bucovinei, zona etnografică Câmpulung Moldovenesc poate fi definită ca o unitate geografică specifică, dominată de succesiunea culmilor prelungi de înălțime medie și împădurite integrai, separate de văi largi cu pajiști întinse și intens umanizate. Aceste forme de relief sunt cunoscute sub numele de obcini, cuvânt de origine slavă care desemnează tipul de proprietate în devălmășie asupra unui ioc. Termenul de obcină a trecut asupra teritoriului, ajungând să desemneze cu timpul tocmai aceste forme de relief pe care le cuprindea proprietatea devălmașă a populației românești.

Documentele atestă că înainte de formarea statului feudal Moldova exista în zonă o uniune de obști sătești, ca formațiune prestatală, în care trăiau țărani liberi ce și-au păstrat libertățile sub domnii pământeni formă atestată până în 1775.

Ca unitate fizico-geologică în nord-estului Carpaților Orientali, zona reprezintă un landșaft specific traversat de culoarul, depresionar ai Câmpulungului Moldovenesc, stăbătut de râul Moldova și dominat de unitățile muntoase din jur: masivul predominant calcaros al Rarăului, Obcina Mestecănișuiui, alcătuită din roci cristaline și sedimentare. Obcina Feredeului și Munții Stînișoarei (pentru partea sud Obcina Mare, care corespunde părții estice, unde culmile sunt mai distanțate, detașându-se Obcina Moldovițe: și ulucul depresionar Ciurcâma-Săcrieș. Culoarul depresionar Moldova – Sadova ce separă Obcina Mestecănișuiui de Obcina Feredeului. O trăsătură importantă o constituie altitudinea redusă a acestor formațiuni, media fiind rimată la valoarea, de aproximativ 1000 metri. Maximum de altitudine se înregistrează în vîrful Lucina (1590m), în nordul pasului Mestecăniș.

Solurile dominante ale zonei fac parte din grupa solurilor brune montane și din grupa solurilor acide montane- care ocupă cea mai întinsă suprafață a Obcinilor Bucovinei, larii, a forma un areal compact. Ele sunt favorabile pădurilor de conifere și foioase, tipul dominant fiind reprezentat de molideto-brădete și molideto-făgete.

În jurul anului 1900, ponderea pădurilor Bucovinei era de 42,9%, restul suprafeței fiind reprezentat de pajiști mănoase. Pădurile de molid, brad și fag conservă încă specii de : molid de rezonanță și chiar de tisă (Taxus baceata), exemplare falnice de zâmbru (Pinus cerabra), larice (Larix decidua) și chiar pin comun (Pinus silvestris), specii pe cale de dispariție.

Trebuie să relevăm totodată rezervațiile naturale existente în zonă, între care se remarcă complexul de tinoave de la Lucina și Codrul secular Slătioara, Dealul Răchitișul Mare de lângă Benia și Suhardul Mare din Valea Stânei. Aceasta conservă plante ocrotite de lege cum sunt floarea de colț (Leontopodyum alpinum), mesteacănul pitic (Betula nana), strugurele ursului (Arctostaphylos uva-ursi), vulturica (Hieracium pojorîtense), papucul doamnei (Cypripedium calceolus) și altele.

Lumea animală, o altă bogăție a zonei, a urmat aceeași succesiune, de la o faună de climă caldă la una de climă cu nuanțe tot mai temperate, astfel că în prezent compoziția faunei Obcinilor are același aspect cu fauna existentă în Carpații de altitudine mijlocie. Alături de mamiferele specifice pădurilor – ursul, lupul, mistrețul, cerbul, căpriorul, iepurele, veverița, jderul – întâlnim și râsul și pisica sălbatică.O podoabă a obcinilor o constituie păsările, între care se remarcă cocoșul de munte (Tetrao urogallus) și cocoșul de mesteacăn (Lyrurus tetrix), iar dintre răpitoare șoimul și bufnița.

În râurile de munte trăiesc trei specii de păstrăv – indigen, curcubeu și fântânei, precum și lipanul și mreana.

Resursele subsolului sunt bogate în zăcăminte de sulfuri complexe polimetalice, mangan și fier, exploatate în minele de la Fundu Moldovei și Delnița, cât și în materiale de construcție exploatate în cariere de suprafață, la Pojorâta și Câmpulung Moldovenesc.

Zona este străbătută de două artere de comunicație transcarpatice care fac legătura între Moldova și Transilvania: drumul E71 și calea ferată în curs de dublare și electrificare care străpunge culmea Mestecănișuiui prin două tunele impresionante. Rețeaua rutieră a zonei, bine întreținută facilitează amatorilor de excursii accesul la cele mai îndepărtate puncte, inclusiv prin drumuri forestiere care pătrund până în inima obcinilor. Acestora li se adaugă o rețea densă de poteci și cărări marcate.

CAPITOLUL III

3. Aspecte tehnologice specifice subzonei etnografice a Câmpulungului Moldovenesc

3.1. Omul, modúl și măsură a tot și toate

Câmpulungul Moldovenesc, prin poziția sa geografică, se găsește pe cursul mijlociu al râului Moldova. El poate fi considerat ca fiind la răscruce de căi între Moldova, Maramureș și Ardeal.

Pe aceste meleaguri – nu se știe cu precizie de când – s-au așezat și au viețuit oameni. Neîndoios, aceștia și-au avut punctul de plecare dinspre oricare dintre cele trei direcții. La rândul lor, ei puteau fi dintre cei împământeniți acolo, sau doar trecători prin acele locuri.

Pentru supraviețuire, omului i-au fost necesare cel puțin cele trei cerințe primordiale – hrană, adăpost și îmbrăcăminte. Până una alta, hrana de natură animală și-o putea lua din vânat și pescuit, iar cea vegetală, mai întâi, drept culegător și, mai apoi, cultivator al darurilor naturii înconjurătoare.

Lumea sălbătăciunilor, prin pieile ei, era arhisuficientă pentru asigurarea îmbrăcămintei puținilor așezați aici.

Vietățile de orice fel, pentru a putea trăi și a se perpetua, își amenajează un cuib. în același scop și omul, printr-o fixare genetică, simte nevoia acelui cuib, care, în situația sa, se numește locuință.

Împărăția nesfârșită a codrului i-a oferit din belșug lemnul, acel atât de trebuitor construcției adăpostului, a încălzirii locuinței și, nu în ultimul rând, a marii majorități a pieselor de mobilier, a obiectelor de strictă necesitate pentru curgerea vieții în acea celulă umană, numită familie.

„Forma și mărimea locuințelor a progresat de la primitive, încropite, până la cele evoluate, capabile să străbată vremile. Unele dintre acestea au înfruntat timpul și au ajuns până în zilele noastre. Strămoașa casei câmpulungene este cea de „răzămături”. O astfel de amenajare consta în alegerea unui loc în apropierea unui perete stâncos (cel mai de dorit în surplombă) de care se reazemă bușteni. Interspațiile dintre bușteni, se umpleau cu cetină de brad și mușchi. Spațiul de locuit se formează astfel, între verticala stâncii și lemnele rezemate. El se constituie într-o prisma Inunj-hiulară, cu cele două capete în formă de triunghiuri drepturi ghicv. In iunterior se crea o vatră de foc pentru încălzire și prepararea hrana. Inii o astfel de amenajare, accesul se făcea printr-un spațiu lăsat între doi bușteni, cu o lărgime care să permită trecerea unui om. Drept ușa cru folosit un dreptunghi din scoarță de brad (șpraițuit) proptit din interior”9.

Dintotdeauna, omul, instinctiv, a simțit nevoia ca tot ce-1 înconjoară sub forma creației mâinilor sale, să fie astfel dimensionat, încât, la trebuință, să-l poată folosi cât mai îndemânos. Altfel spus, omul, prin proporțiile sale, poartă măsura, față de care se raportează totul.

Omul etalon se consideră cel de mărime medie; la un moment dat s-a observat că, astăzi, odraslele sunt mai înalte decât părinții lor.

Desen de prof. Ion Maftei

Omul etalon se consideră cel de mărime medie, la un moment dat s-a observat că, astăzi, odraslele sunt mai înalte decât părinții lor. Cei în măsură să explice fenomenul o dau pe seama diversificării și echilibrării rațiilor alimentare cu care au fost hrănite generațiile tinere.

Dar, să ne întoarcem la începuturi. Omul, atunci, și oricând, tot ce creat, a facut-o spre a-și satisface cât mai bine condițiile de muncă trai. Pe făgașul celor expuse până aici, apreciem, că ar fi cazul să amintim doar câteva dintre unitățile de măsură, strict legate de om : mărimea lui.

Printre acestea, pot fi consemnate următoarele:

Stânjen = unitate de măsură arhaică a lungimii. Adesea est aproximat cu lungimea corpului uman sau eu deschiderea brațeloi (aprox. 1,60 m) iar, submultipli cunoscuți ai acestora, sunt părți ab corpului uman precum: piciorul, pasul, cotul, palma și degetul.

Stânjen – unitate de măsură pentru volumul lemnelor așezate în stivă, egală cu 8 metri steri, (metru ster = metru cub de lemne așezate în stive, volumul cuprinde și golurile dintre acestea).

Piciorul = unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru. în fapt ea reprezintă lungimea labei piciorului.

Pasul = unitate de măsură a iung'imii, egală eu distanța dintre cele două picioare ale omului depărtate în cursul mersului obișnuit; prin extindere, distanță reprezentată de această unitate de măsură (DEX, p. 755).

Cotul = unitate de măsură convenită (la Câmpulung) pe o întindere de 80 de cm. Cot se mai numește o vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. Cotul este și azi, în lumea satului, unitatea de măsură pentru țesăturile realizate de către gospodine în economia casnică.

Palmă = unitate de lungime reprezentată de distanța dintre vârful degetului mare și a celui mic, când mâna este deschisă și degetele răsfirate. Este de aproximativ 20 de centimetri.

Lat de palmă = cu jumătatea palmei, circa 10 cm. Ea înseamnă lățimea palmei, atunci când este cu degetele lipite, unul de celălalt.

Prăjină = unitate de lungime (la Câmpulung), egală, cu 5,60 m

Prăjină = unitate de suprafață (la Câmpulung), egală cu 196 metri pătrați.

Deget = cu aproximativ 2,5 cm.

3.2. Câteva reguli nescrise, izvorâte din credințele populare, privitoare la construcția și exploatarea clădirilor și altor amenajări din cuprinsul unei gospodării

Credințele populare nu reprezintă altceva decât un „Cod comportamental” transmis oral dinspre cei ce au fost, către cei ce sunt, iar aceștia, la rândul lor, să-l lase moștenire celor ce vor fi.

Omul „modernizat” are tentația, sub impulsul imitaționismului, de a crede că tot ce vine din afara fibrei noastre naționale are valoare. Orice produs necesar vieții cotidiene și orice produs cultural nu trebuie asimilat dacă este de calitate îndoielnică. Acesta nu cumva ar trebui verificat spre a vedea în ce măsură ni se potrivește? Nimic grav la prima vedere. Ce nu va fi viabil, nu va rezista sub uzura timpului. Gravă este tendința de a înlătura tot ceea ce vine din vechimea noastră ca neam, apreciat ca perimat, jenant, chiar primitiv. Asta se întâmplă în tot și în toate pornind chiar de la a ne surghiuni propria limbă de dragul „intrării în lumea bună”.

In aproape toate domeniile vieții de zi cu zi, „papagaliada” e la ea acasă. Nici o clipă, nimeni, cu o minte ce funcționează în limitele normalului, nu-și poate îngădui nici măcar în „ungherele orizonturilor lui” să accepte că numai ce-i autohton este valoros. Ar fi reversul păcatului asupra căruia am stăruit mai înainte. Totul este, și mai ales ar trebui să fie, armonios întrepătruns între neaoș și ce ne vine din afară.

Prin rândurile de față încercăm aducerea în atenția cititorului, mai ales a celui tânăr, care, prin timpul ce-1 are de petrecut deasupra pământului, poate transmite contemporanilor săi, dar mai cu seamă celor ce-1 vor urma, câte ceva din înțelepciunea neamului nostru. În cazul de față acel „ceva” sunt credințele populare.

Generic, credințele populare sunt, îndeobște, tratate ca superstiții, învăluiri ale unor practici înapoiate. Dacă însă, cu atenție și discernământ, înlăturăm vălul acestor presupuse mistere, decodificându-le adevăratele sensuri, lesne ne dăm seama că acestea, în cea mai mare parte, nu pot constitui, în fapt, decât carte nescrisă de bună creștere și bună purtare transmisă de părinți urmașilor ca zestre morală, consecință și obligație asumată prin transmiterea vieții.

Din cercetarea unui întins material de această natură prin anchetă directă, îndeobște de la persoane mai vârstnice, cât și din unele lucrări ce și-au propus conservarea credințelor populare, am ajuns la părerea că, de fapt, acestea reprezintă „reguli privitoare la modul de comportare al omului în societate”, adică norme morale. Ele exprimă obligațiile oamenilor, unii față de alții, precum și față de colectivitate, „asigură respectarea normelor conviețuirii umane, de obicei nescrise, prin forța educației și a tradițiilor, a opiniei publice.

„Generațiile trecute ne-au transmis – nouă și altora – fie prin graiul viu, fie prin scriitori, toate sau numai o parte din comorile graiului cu ajutorul căruia tălmăceau lucrurile, faptele, sentimentele pe cari voiau să le exprime. Dar mai toate concepțiile acestor generații despre viață și moarte, despre cer și pământ, despre bine și rău, toate credințele și îndoielile ce s-au strecurat în sufletul lor, au rămas acolo ascunse, nescoase la lumină și neprihănite de condeiul scriitorilor care s-au perindat până la noi, și e de datoria folcloristului să le smulgă din ascunzișul lor, să le iscodească și să lămurească înțelesul lor tainic”.

Superstiție este ceea ce decidem noi să fie superstiție. Ea se exprimă sub forma unor credințe sau a unor practici.

Credințele populare încep cu „să nu faci așa” sau „dacă faci așa” …și continuă cu „pentru că ți se va întâmpla cutare necaz”, sau „iată ce ți se va întâmpla”. De aici concluzia că nenorocirea și-o atrage individul prin nerespectarea regulilor și comportamentului impus de semenii săi, fară a avea în conținut nimic miraculos sau supranatural.

În cele ce urmează prezentăm câteva dintre credințele populare specifice domeniului construcțiilor, întreținerii locuințelor și anexelor gospodărești:

Credința populară:

Dacă se taie fereastră la o casă care e făcută, e rău de moarte .

Explicația:

Se slăbește rezistența peretelui, ceea ce poate duce la (dărâmarea clădirii).

Credința populară:

Cine face puț pe lumea asta, are apă pe lumea cealaltă .

Explicația:

Ce poate fi mai frumos decât să ai tu de unde te adăpa cât și trecătorul însetat.

Credința populară:

Nu e bine să se puie casa pe locul unde a fost arie, căci e de râu de pagubă.

Explicații:

Pe acel loc se găsesc foarte multe semințe de plante. Semințele unor plante pot germina și după zece ani. Este de nedorit ca în casă să răsară plante.

Modele de case Bucovinene

3.3. Portul popular

3.3.1. Cămașa de Bucovina

Integrată categoriilor de elemente ale culturii materiale, îmbrăcămintea constituie unul din importantele capitole ale etnografiei. Dar, în măsura în care îmbrăcămintea capătă și un rol ornamental, decorativ, analiza valorii sale se integrează culturii spirituale.

Atât prin componența, prin structura morfologică, prin caracterele diferite și specifice de folosință, cât și prin elementele de formă, elementele ornamentale, cromatice, îmbrăcămintea, sub orice unghi ar fi privită, oricare din aspectele sau problemele sale multiple ar fi analizate – dar bineînțeles în interdependența și legătura reciprocă și cauzală dintre fenomenele interne si externe – constituie un element al culturii tradiționale, al cărui studiu contribuie la descifrarea specificului etic, la lămurirea unor aspecte ale problemelor de etnogeneză, la analiza modului de viață, a conținutului culturii în dezvoltarea sa istorică.

Pe lângă linia generală evolutivă pe care a urmat-o, costumul tradițional românesc s-a dezvoltat în condiții istorico-economice specifice, cu caracteristici etnice proprii. Se poate constata însă, în cadrul stilului unitar al costumului tradițional românesc o mare varietate morfologică și artistică zonală, determinate de cauzele istorico-economice diferite.

Costumul tradițional fiind în primul rând un element al culturii materiale, varietatea sa mai apare – și nu pe plan secundar – și în funcție de alți factori generali pentru toate zonele, ca: ocupație, anotimp, ocazii, vârstă, sex. În general, pentru zilele de lucru, piesele costumului tradițional sunt simple, mai puțin ornamentate. Deși se poartă și în zilele de lucru piese de costum de sărbătoare, uzate, cel mai adesea costumul de lucru se confecționează din materiale mai tari, cu o croială mai largă decât cele de sărbătoare.

Cele mai răspândite, și totodată cele mai bogat ornamentate, sunt cămășile încrețite la gât, care se prezintă sub forma mai multor tipuri : cămașa cu încrețitură, cămașa cu ciupag  și cămașa cu lăcez. Cămașa cu încrețitură, cunoscută și sub denumirea de: „cămașă cu altiță”, „cămașă cu brezarău” și mai rar „cămașă cu țâtură”, se obține din patru lați de pânză: doi pentru stanii cămășii –  piepții și spatele – și doi pentru mâneci. Gura de la gât a cămășii se formează de fapt prin simpla încrețire a acestor patru lați, cu ajutorul unei ațe de in sau cânepă, numită „spacma „ sau brezărău (pronunțat în unele zone și „brizărău”). Această cămașă are o structură identică cu cea purtată de femeile dace reprezentate pe monumentul de la Adamclisi. Tipul de cămașă dacică reprezintă astfel însuși tipul actual de cămașă cu brezarau sau țâtură din Moldova de Nord. Acest tip de cămașă se poate obține nu numai din doi lați pentru trup, ci și din trei, dintre care unul vine în față, altul în spate și câte jumătate în părți. Aceste adăugiri în părți poartă numele obișnuit de clini.

Mâneca acestei cămăși se realizează de obicei dintr-o singură „foaie ”. Ea putea fi răscroită, în acest caz  participa cu o porțiune mare la formarea încrețiturii de la gât. Deseori însă este „săbiată” la altiță și în acest caz, lărgimea cămășii la gât se micșorează. Ca o particularitate de croi, trebuie menționat că mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea partea mânecii pe care se cosea altița se croia separat. Aceasta se datora faptului că lucrul la altiță dura mai mult și pentru cusătura aceasta femeile evitau să poarte cu ele întreaga mânecă. Unele cămăși aveau croită separată și partea de la altiță în sus, fapt care a atras probabil și denumirea de „bucată spartă”.

La subsuoară cămășile au un mic clin numit pavă. Mâneca se termina de obicei prin încrețitura de la mânecă, având denumirea de „brățară” sau de „cheutoare”. Se pare însă că, de la o dată destul de veche apar și „brățările cu fodor”  acest gen de mânecă se termina cu un mic volănaș.

De remarcat este prezența ornamentelor pe cămăși, acestea trebuiau sa fie cât mai la vedere, mai ales pe mânecă și pe piepții care sunt cele mai ornamentate părți ale cămășilor. Altițele și încrețeala erau cele mai importante registre decorative ale unei cămăși, pe altiță se coseau de obicei cinci șase rânduri de „pui” speciali pentru altiță fie cu desen întreg, sau mici flori și figuri așezate una lângă alta. Desenul de pe altița e același pe toate „râurile”, acestea fiind desparțite de niște dungi înguste, cusute pe dos, în culoare galbenă sau portocalie, roșie sau neagră numite „mășcățele”. Uneori aceste „mășcățele” erau cusute cu fir de aur sau argint –mai ales pentru cămășile de mireasă sau de nănașe. Un alt rând de „mășcățele” împrejmuiește toată altița singurul capăt liber fiind cel dinspre brezărău.

Încrețeala se putea coase și pe fața în mai multe culori, atunci este cusută de regulă cu jumătăți de cruciță. Desenele încrețelii sunt niște motive geometrice, late aproape cât latul unei palme. Acest desen este denumit în general: coarnele berbecului, cheia, ruja. De la încrețeală în jos vine desenul de pe mânecă. Acesta e de regulă „cotișet”  realizat din modele care brăzdează mânecă oblic. Aceste modele sunt foarte diferite, fie sunt lucrate „în cruciță” fie în „jumătate de cruciță” fie în „puncturi” ce se lucrează în aceleși culori cu altița. Un alt model de veche tradiție este acela al împărțirii mânecii printr-un „stâlp” care are de o parte și de alta ornamente vegetale. Acest „stâlp” are de obicei un ornament geometric realizat de obicei cu „cusătură pe dos” în culorile altiței. Ornamentele de pe părți sunt realizate în „crucițe” și în „jumătăți de cruciță” în culori mai închise, fiind împărțite de obicei în trei mari planuri de fiecare parte a stâlpului.

De remarcat, ca o trăsătură generală, faptul că ia și cămașa acoperă întotdeauna corpul, lăsând libere vederii, fața, gâtul, picioarele până puțin mai sus de gleznă. În zilele de lucru femeile aveau voie să ridice la drumuri lungi colțul fotei.

Cămașa, bine chibzuită în croi, raportând cu multă grijă, forma sa siluetei corpului femeiesc, este atent elaborată și din punct de vedere decorativ, constituind, prin ornamentica sa punctul de rezistență al împodobirii vestimentare. Decorul este organizat în spații diferit dimensionate, bine delimitat  în așa numiții câmpi ornamentali, reprezentați pe multiple sisteme compoziționale. Remarcăm o schemă de ordonare a decorului, în funcție de structura piesei, impusă de elementele sale decorative și de liniile de croi. Aceasta formează o urzeală care dictează repartiția câmpilor ornamentali  în cadrul cărora, motivele decorative, elementele dinamice își desfășoară inepuizabila lor bogăție de culori.

Astfel, iile prezintă o succesiune ritmică de spații ornamentale, care alternează cu simplitatea fondului, o ritmare de forme, de pete de culoare, într-o strictă dependență unele față de altele. Compoziția ornamentală este astfel concepută încât subliniază pe de o parte liniile croiului, iar pe de altă parte pune în valoare însăși motivul ornamental, realizând un decor de efect, printr-o permanentă interdependență a croiului cu ornamentul, deci a formei cu compoziția ornamentală și cromatică.

Punctul de greutate în proporționarea câmpilor ornamentali este dirijat cu predilecție spre umeri, brațe și piept, rolul polarizator revenind acelora care conturează silueta și care decid clasificarea tipurilor ornamentale. În afară de suprafețele menționate se decorează jurul gâtului, partea inferioară a mânecii, marginile poalelor și spatele. Se poate înfrumuseța și numai o parte din spațiile destinate ornamentării, în acest caz însă, umerii și piepții nu rămân neîmpodobiți.

3.4. Obiceiurile

Ca rezultantă directă a vieții sociale din cadrul comunității umane, obiceiurile îneifrează sisteme perfect închegate prin care aparentul spectacol folcloric evidențiază în timp “un sistem corelat cu viața omului, cu viața neamului ca celulă fundamentală a societății noastre tradiționale, cu viața comunităților mai mici sau mai mari, locale sau regionale”.

Privite ca acte de comunicare, aceste manifestări culturale includ și valori de inițiere prin care se perpetuează, în primul rând, valorile morale.

Obiceiurile din ciclul vieții (naștere, nuntă, înmormântare), și calendaristice, la care asociem hora satului, clăcile și șezătorile ele, demonstrează atât bogăția, cât și diversitatea acestor manifestări.

3.4.1. Obiceiurile familiale

Obiceiurile legate de naștere

Nașterea este considerată un obicei deosebit, la care, alături de familie, participă întreaga comunitate. Actele de propițiere, practicate mai întâi de moașă, cuprindeau o serie de practici care urmăreau înlăturarea forțelor malefice și asigurarea unui cadru propice creșterii noului născut. În primul rând, el trebuie ferit de deochi, fapt pentru care moașa îi lega la mâna dreaptă un fir de strămătură sau o panglică roșie.

Prima baie era însoțită de un alt moment important, când pruncului i se faceau “ursitele”. în scaldă se punea un ban de argint, pentru purificarea apei, precum și alte obiecte, busuioc etc.

Urmau alte două momente importante: botezul și cumătria.

Pentru a primi taina botezului, copilul trebuie să aibă un naș – în zonă există și forma dialectală nănaș. Acesta este ales de părinții copilului. Nașul trebuie să pregătească pânza de mir, pânza pe care se așează copilul după botez și în care va fi miruit (numită în zonă și crișmă) -fașa pentru înfășat și bârnețul sau bota pentru legat fașa. Ca daruri pentru copil se pregătesc piese de îmbrăcăminte.

După cel de-al doilea război mondial, în loc de un singur naș apar doi sau chiar mai mulți. Ca relație de neam, părinții copilului și nănașii devin cumetri. Aceeași legătură se stabilește și între nănași. Spre deosebire de alte zone etnografice ale țării, în zona Câmpulung Moldovenesc nu există obligația nașului de botez de a fi și naș de cununie.

Vârsta de un an era marcată prin tăiatul moțului.

Obiceiurile de nuntă

În contextul obiceiurilor familiale, nunta are o importanță cu totul deosebită. Caracterul evident de opțiune liberă îi conferă, în folcloristica românească, valențe nebănuite care incifrează un adevărat sistem instituțional de moralitate.

Pricipalele momente ale nunții în general, valabile și pentru alte zone, sunt: pețitul, strigăturile, chemarea la nuntă, vulpea, masa miresei, jocul zestrei, aducerea miresei, iertăciunea, cununia, masa mare, închinatul, îmbroboditul miresei, calea primară.

„Pentru a fi bun de însurat, un fecior trebuia să aibă armata făcută și să posede casă proprie (de preferință ridicată într-o singură zi). In unele sate ale zonei, feciorul se putea însura înainte de ridicarea casei, dar trebuia să aibă gata cele două mii de cuie din lemn de tisă cu care se fixează dranița pe acoperiș. Fetele erau considerate apte de căsătorie după terminarea zestrei, în urma unor înțelegeri prealabile, tânărul mergea în pețit pentru a cere fata în căsătorie”12.

În zonă era statornicit obiceiul ca flăcăul să-și aleagă el însuși nevasta.

Costumul mirelui și al miresei, prin funcția sa ceremonială evidentă, cât și prin podoabele care îl completează, dobândește noi valențe care îl diferențiază net de costumul obișnuit. Costumul fetei cuprinde, pe lângă catrință, bondiță, cojoc și suman, o piesă specifică ceremonială: cămașa. De obicei, ornamentele acesteia sunt realizate alb pe alb sau prin introducerea paietelor și a firului metalic.

După pețanie, mireasa purta ca semn distinctiv cununița împodobită cu mirt; în orașul Câmpulung a existat și cununița cu petele (panglici multicolore, lungi până în talie). Mirele poartă ca semn distinctiv pe căciulă, pe bondiță, pe cojoc ori pe suman țâmnirul, un buchet de fori de lămâiță cu crenguțe de mirt. Cămașă mirelui este cusută în întregime de mireasă în perioada premergătoare a nunții. Acasă la mireasă se organizează clăci de cusut la care participă toate prietenele acesteia, viitoarele druște. Sub aspect ornamental, cămașa mirelui se realizează pe aceeași bază cromatică alb pe alb, de obicei în tehnica broderiei cu găurele.

La pețanie se stabileau zestrea și data nunții. Apoi se făceau vestirile viitoarei căsătorii, trei duminici la rând, în biserică, pentru ca întreaga comunitate să fie informată despre acest eveniment. În această perioadă premergătoare a nunții erau aleși nănașii, vătăjeii și druștele, se angajau bucătăresele și muzicanții. Participanții la nuntă erau invitați de către vătăjei care purtau pe umărul stâng, ca semn distinctiv, o năframă frumos cusută, fixată pe un băț de lemn învelit în mătase colorată. În ziua nunții, ei însoțeau călare alaiul mirelui spre casa miresei. Aici se desfășurau o serie de practici străvechi întâlnite și în alte zone etnografice: înfruntarea între alaiuri, simularea răpirii miresei, vulpea, oferirea de daruri etc.

De la casa miresei, alaiul nunții se îndrepta spre casa mirelui, unde era întâmpinat de socrii mari. După masa oferită de aceștia avea loc obiceiul paharului dulce sau închinatul (strângerea darurilor), desfășurat ca un ceremonial complex sub conducerea unei persoane mai în vârstă care de obicei avea o mare ușurință în a improviza pentru fiecare nuntaș o închinare în versuri. Primii care ofereau darul erau nănașii; urmau părinții mirelui, rudele și la sfârșit ceilalți invitați. Nănașilor, părinților și rudelor apropiate le erau oferite cu această ocazie ștergare țesute și năframe. Apoi mireasa se retrăgea împreună cu nănașele într-o cameră unde i se schimba îmbrăcămintea. Însemnele de mireasă erau date unei fete care urma să se căsătorească, apoi întregul alai intra în camera unde se afla mirele cu ceilalți nuntași. În același timp își facea apariția o babă, travestită în mireasă, care se apropia de mire, pretinzând că este soția lui. Nevestele, împreună cu mireasa, jucau dansul numit De trei ori pe după masă, după care mirele își lua soția din rândul celorlalte femei. Ea îi desprindea din piept și de pe căciulă însemnele de mire.

Miri din comuna Pojorâta, Ocolul Câmpulungului la anul 1876

Scoaterea cununii și împodobirea miresei marchează trecerea ei într-o altă categorie, cea a nevestelor. De acum înainte nu mai are voie să iasă în lume cu capul descoperit.

În zonă există câteva dansuri specifice nunții, cum ar fi Jocul cel mare (sau Jocul de tăți) ce se desfășoară imediat după ieșirea de la cununie. Acesta poate fi considerat ca un dans ritual ce face trecerea la dansurile de divertisment -Țărăneasca, Hora mare, Ciobănașul, Bătuta, Coșnencuța, Leușteanca etc.

Jocul De trei ori pe după masă, atât prin momentul când este inteipretat (imediat după îmbrobodit), cât și prin strigăturile specifice, are o evidentă funcție apotropaică: De trei ori pe după masă. / Să iasă răul din casă. / De trei ori și de trei ori, / Să răsară numai flori.

Dansul care urmează, Cumătrița, este dansul nănașilor (care sunt cumetrii între ei) și are funcție ceremonială întrucât marchează relația de neam constituită în cadrul ceremoniei nunții.

Ospățul este întrerupt de diverse orații adresate tinerei perechi și de jocuri însoțite de strigături pe tema căsătoriei și a traiului de familie.

Optimismul care însoțește tot ciclul manifestărilor nunții se remarcă permanent, începând chiar cu urătura de la poartă, din care cităm un fragment: Noi urăm aici de-un ceas / Și vedem că toți ați rămas / Aiști pe dinainte / Cu buzele fripte, / Cei de pe la spate ! Cu gurile uscate. / Și dumneata, socru mare, / Nu fie cu supărare, / Adă niște slănină friptă-n spuză / Să-mi ung tovarășii pe la buză, / Ori niște lapte bătut / Ca să le turnăm pe gât / Și niște ouă și pește / Pentru cele neveste, / Iar pentru fete și flăcăi / O cunună de usturoi.

Și adă și niște zăr acru ! Pentru Ilie Cazacu l Să cânte-n fluier Arcanu ’ și Trilișești / Să joci trei zile și să nu te mai oprești, / Pentru Sidor și Petrea Cobzaru / Adă vin, mânca-i-ar amaru: / Eu să le torn câte-un pahar, două / Și mie tot câte nouă. / Și cu vorbele iestea aș vrea să isprăvesc / Că mă doare gura de când grăiesc. / Da ’ văd că poarta ați ferecat-o / Și lumea ați adunat-o; / Ați legat porțile cu lanțul de la car ! Ca să îmblăm în zadar; ! Mai bine o legați cu funie de fuior ! Ca să arătați că de noi v-a fost dor …

Obiceiurile calendaristice

Obiceiurile de Anul Nou în zonă sunt foarte diversificate. Colindele, clopoțelul, buhaiul din seara zilei de Ajun, capra, cerbul, semănatul (echivalentul sorcovei), reprezintă tot atâtea manifestări, cu repertorii distincte, ce se transformă în grandioase spectacole populare, antrenând, ca și în alte ocazii, întreaga colectivitate.

Caracteristica majoră a obiceiurilor de iarnă în Obcinile Bucovinei o constituie repertoriul lor neasemuit de bogat în datini și credințe, în realizări artistice, literare, muzicale, coregrafice, mimice și dramatice. Studiind cadrul evolutiv, trebuie să admitem legăturile indiscutabile între sărbătorile noastre de iarnă și ciclul sărbătorilor romane păgâne, mai cu seamă Saturnaliile și Calendele și la care, alături de formele arhaice, abundă elemente moderne.

Unii cercetători, studiind obiceiurile din zonă, prezintă Malanca drept tipul cel mai complex, care include și elementul teatral, spectacular al jocului caprei, și buhaiul cu urătorii, căștile, personajele în travesti, ursul, mirele și mireasa, moșul cu baba, într-un singur spectacol închegat sincretic, cu o tematică agro- pastorală.

În zonă, manifestarea se numește buhai, doar în Câmpulungul Moldovenesc, făcând disocierea între capră și buhai, întrucât spectacolul mare al caprelor însoțite de bumbieri și de numeroase personaje cu măști, care include ca moment de sine stătător și buhaiul, permite totuși și existența unor cete speciale de urători care merg cu buhaiul și prezintă doar urătura caracteristică.

Spectacolul complex ai alaiului mare include câteva capre, un urător, câțiva fluierași, un cerb (la Fundu Moldovei), un urs, ursarul, moșul și baba, mirele și mireasa și câteva măști care satirizează lenea, beția, îngâmfarea, șarlatania etc. Manifestarea debutează cu urătura mare a buhaiului, rostită la fereastra gospodarului, în acompaniament de fluier, pe fundalul sonor ai mugetului continuu al instrumentului numit buhai. Urătura este însoțită de pocnete de bici, sunete de clopoței și clămpănit de capre. Odată urătura terminată, gazdele ies în curte, unde urmăresc desfășurarea ulterioară a spectacolului. Dacă este noapte, întreg alaiul este invitat în casă.

Momentul imediat următor este jocul caprelor și al cerbului. După jocul caprelor urmează cel al ursului, punctat cu numeroase strigături.

Finalul spectacolului include o suită de dansuri improvizate pe tema ceremonialului nupțial, pe tema bătrâneții, urmând apoteotic dansul măștilor propriu-zise. Gazda cinstește întregul alai, oferind o sumă oarecare de bani care, la destrămarea cetei, va fi împărțită tuturor membrilor.

Încercând a stabili arhetipul urăturii caracteristice zonei etnografice Câmpulung Moldovenesc, ajungem în mod cert la varianta Plugul din culegerea lui Vasile Alecsandri. Acesteia i se adaugă, de cele mai multe ori, scurte variațiuni tematice cu fond umoristic și anume în părțile care nu vizează desfășurarea propriu- zisă a ritualului agrar, considerat ca fond primar. Construcția urăturii este structurată pe trei părți distincte care se înlănțuie firesc, unitatea textului fiind dată de leitmotiv care solicită întreg alaiul și care are forme dictate de curgerea versului: Unde strigă-n gura mare /, /Să oprească plugu-n vale / Când le iese-n cale / O fată cu gura mare, / La urechi cu cercei, / La grumaz cu zurgălăi, / Mai mânați, măi!…

De obicei, partea introductivă a urăturii se adaptează în funcție de gazda căreia îi e adresată. Când urează la casele cu fete de măritat, feciorii construiesc formule pline de curtoazie: Dumneata, gospodină de casă, / Ia poftim pân-la fereastră / Și nu sta așa mâhnită, / Că nu ți-e copila urâtă ….

Tratarea temei agrare se face în modul cel mai sobru, elementele satirice ivindu-se doar la momentul dusului la moară: Cu cai, boi și cu buhai /Cuproțapul de mălai, !Cu butuc de putregai /Și cu spițele de scai,/Unde dai, nădejde n-ai..

Urăturile copiilor sunt mult mai simple, practic ele nefiind interpretate, ci mai ales rostite de căpitanul alaiului de urători.

Alte obiceiuri de peste an

În toate așezările zonei, în ajunul zile de Sf. Gheorghe (23 aprilie)se pun ramuri verzi la poartă. Acesta este un obicei cu dublă semnificație în viața comunității sătești. Pe de o parte el marca venirea primăverii, verdele semnificând reînvierea vegetației, pe de altă parte, crengii cu muguri i se asociau valori apotropaice de ocrotire a pășunilor și fânețelor de duhuri rele.

În ziua de Florii, ochii copiilor și ai animalelor erau atinși cu o creangă de răchită (cu mâțișori), crezându-se că astfel li se îmbunătățește vederea și sunt feriți de diverse boli.

Rusaliile sunt marcate tot de ramura verde, dar de tei.

Un alt obicei practicat atât primăvara cât și toamna îl constituie focurile, care nu mai au o dată fixă, ele fiind integrate în ciclul muncii, având funcție de purificare și fertilizare.

Tot ca obiceiuri calendaristice de peste an trebuie privite și hramurile sătești. Cadrul religios este evident depășit, sărbătoarea în sine constituind un prilej de refacere a nucleului familiei care, în unele cazuri, este răspândit la mari distanțe.

A existat în zonă și o nedeie a ciobanilor, organizată în satul Deluț (comuna Fundu Moldovei), ce prilejuia întâlnirea tuturor ciobanilor din zonă, fiind totodată și cadrul organizării unui târg.

3.5. Interpreți din subzona etnografică a Câmpulungului Moldovenesc

Maria Surupat (1905-1999). Printre cântărețele satului care s-au distins, prin cântecele lor se numără și Maria Surpat, „descoperită” de Constantin Brăiloriu, cu prilejul unei cercetări folclorice la Sadova în septembrie 1935.

„S-a născut la Sadova în anul 1905, fiind soră cu Zenovia Țâmpău. Tiberiu Alexandru afirma despre aceasta că – „s-a dovedit una dintre cele mai înzestrate păstrătoare și creatoare de folclor întâlnite pe meleagurile noastre”.

Repertoriul său număra circa 50 de cântece, unele din ele forte răspâdite, cântându-se apoi și la radio. Câteva dintre ele au fost publicate în culegeri de folclor, iar altele înregistrate, în 1956 și rerproduse pe dicuri Electrecord (Antologia muzicii populare, Maria Surpat și Zenovia Țâmpău).

„Despre Maria Surupat nu s-a scris foarte mult în literatura de specialitate, poate și pentru că nu a fost o interpretă de scenă, cu o carieră artistică vizibilă, ci a fost o femeie de la țară, de o modestie și simplitate autentică, care a trăit vremurile grele ale celor două războaie mondiale. Era o fire calmă, blândă, retrasă, vorbea puțin. Rămasă văduvă, și-a crescut singură copiii, în spiritul valorilor morale și spirituale ale satului românesc tradițional. I-a plăcut să cânte de mică („Cânt de când eram în leagăn”). Foarte rar a ieșit în public („Nu cânta pe la nunți”), ci prefera să interpreteze mai ales pentru sine, în singurătate, la lucrul câmpului, la fân sau acasă când țesea, „ca să își mai ușureze inima și necazurile”. Era o mare iubitoare de familie; în afara celor trei băieți pe care i-a avut, și-a crescut și nepoții, cărora le spunea seara frumoase basme sau le cânta doine.

În anii 1934, 1935 și 1939, o echipă formată din cercetători, profesori și studenți de la București, conduși de renumitul sociolog Dimitrei Gusti, au vizitat ținuturile Bucovinei, cu scopul de a realiza anchete sociologice. Atunci, folcloristul Constantin Brăiloiu a descoperit-o la Sadova pe Maria Surupat, de la care a cules mai multe melodii, printre care și doina Mândră floare-i norocu. Această piesă s-a dovedit a fi, ulterior, unul dintre tipurile melodice importante de doină vocală din Nordul Moldovei.

Harul muzical al Mariei Surupat s-a manifestat atât în interpretare, cât și în creațiile folclorice de un înalt nivel artistic. Din cele 60 de melodii, care făceau parte din repertoriul său putem menționa: renumita doină vocală Mândră floare-i norocu’ în diferite variante, cântece propriu-zise (Cucule cu pană nouă, Cucule, de unde vii, Cucușor de pe ogor, Rămâi bade sănătos, Măi bădiță, bădișor, Mână, bade, boii, bine, Cată, maică, cui mă dai, Hai, maică la iarmaroc, Mărăcine, mărăcine ș.a.)

Stilul Mariei Surupat este unul autentic țărănesc și se caracterizează prin naturalețea emisiei, logica și cursivitatea frazării, expresivitate și o virtuozitate vocală nativă, ilustrată de ușurința executării unor inedite ornamente, specifice graiului muzical bucovinean, mai ales în melodiile trăgănate”.

Zenovia Țâmpău

Cântăreață de muzică populară, născută în anul 1920 în comuna Sadova, Suceava. Apreciată interpretă a cântecelor populare din zona Câmpulungului Moldovenesc, a devenit foarte solicitată la petrecerile populare, reținând astfel atenția unor reputați etnografi și muzicologi ca Tiberiu Alexandru și Gheorghe Prichici care i-au înregistrat valorosul repertoriu pentru Arhiva Națională de Folclor. A fost o prezență constantă la numeroase festivaluri de folclor fiind recunoscută și distinsă cu numeroase premii pentru originalitatea cântecelor și originalitatea interpretării.

Împreună cu sora sa, Maria Surupat, au înregistrat un disc la Electrecord și deasemenea figurează în Antologia muzicii populare.

Mina Pâslaru (1952-1995). „Născută la Ilva Mare (județul Bistrița Năsăud) în 1952 a copilărit și crescut pe meleaguri bucovinene, în comuna Sadova. Școala primară a urmat-o urmând apoi cursurile școlii profesionale și pe cele liceale în orașul Câmpulung. Având un talent muzical nativ, a învățat încă de la o vârstă fragedă să cânte muzică populară, ieșind și în public, mai întâi la diferite ocazii (nunți), iar ulterior, pe scena Casei de Cultură din orașul menționat. S-a căsătorit cu un cadru militar, pe care l-a urmat în diversele localități din județele Botoșani, Neamț, Bacău, Buzău unde acesta a profesat. În mass-media a debutat la Radio Iași, în cadrul emisiunii „La izvoarele muzicii” realizată de Vasile Pohoață și inițiată în deceniul al șaptelea al veacului XX de Gheorghe Ciobanu, renumit folclorist român și profesor-asociat al Conservatorului „George Enescu” din Iași. Devine apoi colaborator și solist profesionist la Ansamblul profesionist „Ciprian Porumbescu” din Suceava.

Mina Pâslaru pe scena Casei de Cultură din Câmpulung Moldovenesc, martie 1994

A colaborat și cu alte ansambluri folclorice precum: Cernegura – Piatra Neamț, Plaiurile Bistriței – Bacău, Rapsozii Botoșanilor.

A fost laureată a unor concursuri muzicale de gen („Floarea din grădină”), Mina Pâslaru a fost supranumită și „doinitoarea Bucovinei” având calități vocale de excepție și un talent interpretativ autentic. Avea ,,o voce predestinată doinei, (…) de o strălucire rară, un cântec nesfârșit, pe care nu îl va putea înlocui nimeni” . Cunoscând-o pe Maria Surupat, a învățat și cules melodii valoroase, pe care le-a introdus în repertoriul propriu. În afirmarea scenică și în media l-a avut colaborarea cu ansamblul „Ciprian Porumbescu” și cu maestrul George Sîrbu, care i-a realizat majoritatea aranjamentele orchestrale. Repertoriul amplu al Minei Pâslaru cuprinde atât melodii mai vechi cum ar fi doinele vocale (Mîndră floare-i norocu, Soarele n-a răsărit, Spune-mi, dor, ce ai cu mine, Pădure cu frunza-n dungă), cântece propriu-zise (Tare mi-i dragă lumea, Cucule ce cânți în plop, Frumos mai cântă mierla, Când eram copchilă eu), cântece de nuntă (U-iu-iu ce bine-mi pare, Ieșiti femei și vecine), dar și melodii mai noi, cum sunt cele de joc cu text, atât de apreciate astăzi (Eu sunt fată din Suceava, Cetină de pe bradău, Măi bădiță dragă, Joacă-mă bine, bădiță, Măi bădiță, măi Ilie, Haideți, măi feciori, la joc, Pune, bade, straie noi ș.a.). În anii ’70-’90 artista a reușit să înregistreze șase albume Electrecord, trei dintre acestea cu ansamblul „Ciprian Porumbescu” din Suceava, sub conducerea și îndrumarea lui George Sîrbu, care a semnat și aranjamentele orchestrale. Iată câteva din titlurile pieselor incluse pe aceste trei discuri: Asta-i sîrba mărunțică, De urâtul cânepii, Dragul mamei pui dorit, M-am sculat diminicioara, Soarele n-a răsărit, Cântă-mi cucule-n pădure, Ce mi-e drag mie pe lume, Am un bade ciobaănel, Bade pentru gura ta, Decât cu un dor pe lume, Hadeți măi flăcăi la joc, Ieșiți, femei și vecine, Mi-aduc aminte de mult, Bistriță, apă de munte, Mitruță, dragă Mitruță, Eu sunt fată din Suceava, Tare mi-i dragă lumea, Zi-i mai tare, măi scripcare, Azi mă duc și eu să joc, Cucule, ce cânți în plop, Măi bădiță, măi Ilie, Pădure cu frunza-n dungă, Pe valea Rarăului, Hora Câmpulungului, Măi badiță de la munte, Joacă, măi bade Vasile, Aseară pe lună plina, Soarele n-a răsărit, U-iu-iu, ce bine-mi pare, Dragu-mi-i cu cine joc, Hai, flăcăi, la țărănească.

Modul de interpretare al Minei Pâslaru se caracterizează prin naturalețe a emisiei vocale, dicție, lejeritate a ornamentelor, strălucire și virtuozitate vocală, calități care conturează un talent muzical autentic, pe drumul deschis de rapsozii Maria Surupat, Zinovia Țâmpău”.

Prezentăm una din melodiile preluate de la Maria Surpat și adusă cu mult profesionalism în fața auditoriului și al spectatorilor de regretata interpretă.

Ilie Cazacu

Ilie Cazacu (1903-1979), fratele soției lui Sidor Andronicescu, a fost un fluieraș virtuoz, arta sa interpretativă fiind de un înalt nivel, așa cum mărturisea folcloristul Tiberiu Alexandru, care l-a ascultat. Când cânta în aer liber, fluierul său se auzea de la un kilometru depărtare, deoarece stăpânea o tehnică instrumentală desăvârșită.

Rapsodul bucovinean Ilie Cazacu și-a transmis repertoriul și secretele măiestriei sale interpretative elevilor pe care i-a format în cadrul Cercului de fluierași de la Căminele Culturale din comună. Era deosebit de exigent cu aceștia, inclusiv cu proprii nepoți, dorind ca ei să învețe să cânte cât mai corect melodiile. Din acest motiv, punea un accent deosebit pe redarea cât mai fidelă a liniei melodice și pe respectarea tuturor detaliilor legate de emisie, frazare, ornamentație. Dacă învățăceii nu reușeau toate aceste lucruri, îi sfătuia să renunțe mai degrabă la interpretarea melodiei respective, decât să o deformeze. Rezultă de aici respectul deosebit pe care Ilie Cazacu îl acorda autenticității muzicii folclorice, atitudine pe care au preluat-o și elevii săi, dintre care s-a remarcat și Liviu Țaran, unul dintre cei patru nepoți ai săi.

Repertoriul lui Ilie Cazacu era bogat și cuprindea melodii de joc ocazional și neocazional, cântece doinite și melodii din repertoriul pastoral. O parte din acest valoros tezaur muzical a fost înregistrat în anii ’70 pe discuri Electrecord, cu orchestra Radiodifuziunii, sub conducerea dirijorului Nicușor Predescu. Iată câteva dintre melodiile sale reprezentative, imprimate pe disc:

– Arcanul (melodie de joc neocazional);

– De trei ori pe după masă (cântec ritual de nuntă);

– Fudula (melodie de joc neocazional);

– Hora din Pojorâta (melodie de joc neocazional);

Huțulca (melodie de joc neocazional);

La Capră (melodie de dans ocazional din repertoriul obiceiurilor de iarnă);

Jocul Zestrei (joc ritual de nuntă);

Leușteanca (melodie de joc neocazional);

Jîdăucuța (melodie de joc neocazional);

Polobocul (melodie de joc neocazional);

Puiculeana (melodie de joc neocazional);

Doina miresei (melodie rituală de nuntă, „când se îmbrobodește mireasa”);

Suhacul (melodie de joc neocazional);

Ursăreasca (melodie de dans ocazional din repertoriul obiceiurilor de iarnă, la jocul Ursului);

Corăgheasca (melodie de joc neocazional);

Țărăneasca (melodie de joc neocazional);

Bătrâneasca (melodie de joc ocazional de Anul Nou, „la moși și babe”);

Doina turcului (melodie doinită, repertoriu neocazional);

Doina miresii (melodie doinită, repertoriu neocazional);

Când și-o pierdut ciobanul oile (melodie doinită din repertoriul pastoral);

Ciocăneșteanca (melodie de joc neocazional);

– Leușteanca (melodie de joc neocazional).

Liviu Țaran

„Nepotul lui Ilie Cazacu, Liviu Țaran, s-a născut la 19 martie 1961 în localitatea Fundu Moldovei. Este fiul lui Leonard și al Rodicăi Țâmpău (fiica lui Ilie Cazacu), care au mai avut încă trei băieți: Andron, Ilie și Mircea. A urmat școala primară și gimnazială în comuna natală, iar apoi Școala profesională și Liceul „Dragoș Vodă” la Câmpulung, fiind de profesie mecanic. înzestrat cu un real talent muzical, încă de la vârsta de 7-8 ani a învățat să cânte la fluier de la bunicul său, Ilie Cazacu, în casa căruia a crescut.

Împreună cu doi dintre frații săi, Andron și Mircea, a făcut parte, mai întâi, din ansamblul de fluierași-copii pe care bunicul Ilie îl îndruma în cadrul Căminului Cultural din Fundu Moldovei. Cu acest grup a participat, în anii ’70, la diverse etape ale Festivalului Național Cântarea României. în anii ’80, după înființarea ansamblului de dansatori Arcanul (în 1970), a devenit membru permanent al tarafului care asigura acestei formații coregrafice, partea muzicală. în această calitate a participat, începând cu anul 1990, la numeroase alte festivaluri, naționale dar și internaționale (Slovacia, Iugoslavia, Bulgaria, Republica Moldova). Subliniem aici că întreaga activitate a fluierașului Liviu Țaran, ca și a celorlalți membri ai ansamblului Arcanul este voluntară, fiind făcută exclusiv din pasiunea și dragostea pentru muzica tradițională, deprinsă încă din copilăria sa.

Repertoriul pe care îl practică Liviu Țăran este preluat în mod direct de la Ilie Cazacu, de la care l-a învățat după auz de la cea mai fragedă vârstă. în acest mod, Liviu Țaran duce mai departe, prin mijloacele orale specifice artei folclorice, o tradiție muzicală deosebit de valoroasă, practicată cu o măiestrie interpretativă comparabilă cu cea a bunicului său, de care a fost profund atașat și căruia îi poartă un respect și o amintire neștearsă.

Există șanse ca această moștenire să fie transmisă, prin aceleași mijloace ale tradiției orale și tinerilor din Fundu Moldovei, deoarece Liviu Țaran se ocupă, voluntar, cu dragoste, răbdare, dar și exigență, de un grup de fluierași format din elevi de gimnaziu de la școlile din comună, cărora le-a procurat și instrumentele. Totuși – spune cu amărăciuni- rapsodul – această activitate nu se desfășoară în mod constant în condiții prielnice, deoarece nu este suficient susținută de școală și comunitate.

Repertoriul practicat de rapsozii Ilie Cazacu și Liviu Țaran, împreună cu întreaga lor activitate de promovare și susținere a muzicii folclorice autentice bucovinene constituie, fără îndoială, un imbold și un model demn de urmat pentru generațiile ce vin” .

În continuare prezentăm, o melodie, culeasă recent (februarie 2016) din repertoriul lui Liviu Țaran.

ARCANUL

Ticu Poienar, s-a născut la 7 februarie 1951 în localitatea Fundu Moldovei, sat Botuș. Este fiul lui Ioan și Domnica Poienar, care au mai avut doi băieți. A urmat școala la Botuș (8 clase) apoi în anul 1973 a urmat un curs de calificare la Brașov, specializarea sudor. Acolo – spune rapsodul – neavând un instrument (fluier) și-a confecționat singur unul dintr-o țeavă de cupru cu care și-a încântat colegii cu melodiile sale pe perioada șederii la Brașov. Înzestrat cu un real talent muzical, de la vârsta de 6-7 ani a învățat să cânte la fluier, iar de la 10 ani a început sa cânte la nunți alături de muzicanții satului. Mentor i-a fost rapsodul popular Ilie Cazacu de la care a „furat” multe melodii. Citez: ,,Cand începea sezonul nunților, mergeam după ce se însera, afară pe la geamul căminului unde se desfașura nunta și îl ascultam cum cânta la fluier; uneori, uitam cum trece timpul și stăteam pâna la 1-2 dimineața și îl ascultam”.

A făcut parte și din echipa de fluierași a lui Ilie Cazacu, cu care a avut spectacole la emisiuni TVR și în multe alte localități din împrejurimile Botușului.

Repertoriul lui Ticu Poienari este în mare parte preluat de la Ilie Cazacu; fiind alcătuit din melodii de joc și doine.

În prezent, locuiește în comuna Sadova, are doi copii și patru nepoți, unul din copii i-a călcat pe urme, este vorba despre fiica lui Dorina Poienari, care a studiat pianul și în prezent este profesor de pian.

Bunghereasca – un dans specific Câmpulungului Moldovenesc

Diferențele între societatea tradițională și cea actuală, între gândirea omului de acum 60-100 de ani și cea a omului contemporan este atât de mare, încât sunt necesare studii aprofundate ale obiceiurilor, psihologiei și motivării omului din trecutul nu prea îndepărtat pentru a fi înțeles, el și societatea, cultura, mentalitatea, psihologia vremii sale așa cum au fost ele și nu așa cum le vede și le trăiește omul modem. De asemenea, omul zilelor noastre nu-și poate nici măcar imagina iv reprezentau obiceiurile populare și tradițiile în societatea patriarhala care trăia și se manifesta prin ele, rolul deosebit pe care îl aveau acestea în funcționarea firească a acestei societăți, precum și în conducerea omului prin această viață, în familie, în credința ortodoxă, în muncile pe care le desfășura, în vederea îndeplinirii menirii sale pe pământ.

Schimbările spectaculoase, putem spune, pe care le-a adus secolul al XX-lea în lume și în viața omului i-au schimbat într-atât stilul de viață și de gândire, încât ruptura de societatea tradițională este bruscă, ireversibilă și aproape totală. De aceea, atunci când este vorba, mai ales, de instituțiile de bază ale comunității tradiționale, omul modem are nevoie de explicații pentru a le înțelege la justa lor valoare. De ce? Pentru că, pentru el, aceste instituții au devenit, în prezent, mai mult moduri de socializare și de prezentare a unui spectacol, lucruri aproape formale și lipsite de profunzimea semnificațiilor și legăturii pe care ele le aveau cu societatea tradițională.

„În satul tradițional era obiceiul ca femeile căsătorite să intre în casele cu fete de măritat și să spioneze dacă fata e gospodină, dacă știe să lucreze, spunând mamelor de băieți care fată ar fi mai potrivită pentru flăcăul lor. Dar și băiatul care cunoștea o fată o urmărea dacă este curată, dacă e gospodină, apoi le spunea părinților lui. Dacă cu toții erau de acord, se căsătoreau. Părinții nu dădeau voie să se căsătorească dacă unul dintre tineri nu le era pe plac, iar cuvântul lor se respecta cu sfințenie”.

Acum tinerii se cunosc în alte contexte, cum ar fi discoteca, clubul, la diferite sărbători ale comunității și spectacole, în excursii sau în alte contexte prilejuite de societatea modernă. Nu se mai cunosc ca mai demult, din copilărie, ca să aibă timp să se studieze și să se acomodeze reciproc, să experimenteze mai întâi prietenia și apoi iubirea.

Datorită preocupărilor zilnice, au tot mai puțin timp pentru a sta împreună și a se cunoaște bine, pentru a cimenta o relație pe termen lung. Toamna și iama, fetele și feciorii se adunau seara la o casă, pentru a ajuta la diverse munci, a cânta, ori a spune povești, basme, snoave. Este vorba despre șezători, considerate de specialiști drept dovezi ale existenței unei cete feminine cu rolul pregătirii fetelor pentru viața de familie și cea conjugală. Datorită dispariției funcției lor economice, dar și datorită schimbării modului de viață, varietății posibilităților de distracție și de informare, șezătorile au dispărut, fiind preferate întrunirile modeme. Ca ritualuri de inițiere premaritală practicate în cadrul șezătorilor, erau, de exemplu, discuțiile între fetele care participau la șezătoare și femeile căsătorite, care le inițiau în viața sexuală sau făceau acest lucra prin intermediul unor ghicitori, cântece, jocuri sau alte forme pe care le permitea șezătoarea cu acest scop.

Bungheri veniți cu alai la Biserica Nașterea Maicii Domnului din cartierul Capu Satului 2006

Nedeile, desfășurate pe plaiurile montane, la confluența mai multor așezări, constituiau și ele un bun prilej de a lega cunoștință între tineri, dar și de a se efectua schimburi comerciale între oamenii din diferite ținuturi, însoțite de petreceri. S-au păstrat astfel denumiri precum “Târgul de fete de pe Muntele Găina” sau “Târgul sărutului de la Călineasa”, în Munții Apuseni

„Ceata de feciori este și ea una dintre instituțiile fundamentale ale societății tradiționale românești, născută din nevoia comunității de a face să se cunoască și de a-și iniția tinerii în tainele vieții sexuale, la vârsta premergătoare căsătoriei, în condițiile în care comunicarea dintre oameni, călătoria lor dintr-un loc în altul se făceau cu greutate, mijloacele mass-media nu existau, cărți se tipăreau puține și erau scumpe, oamenii “de rând” neavând acces la ele, iar acest subiect era considerat tabu de către comunitate; medicii, puțini, abia pridideau să-i consulte pe bolnavi și nu se ocupau cu acordarea consultanței pe teme de familie și sex; părinții, de cele mai multe ori, nu abordau acest subiect, din rușine față de copii; școala nu se ocupa de acest aspect sau tinerii care ajungeau în clasele superioare, de liceu, unde presupunem că se aborda și acest subiect erau destul de puțini, majoritatea mulțumindu se cu până la 8 clase, ceea ce le asigura știința scrisului și cititului, suficientă pentru meseriile pe care le practicau”.

Ceata era constituită din feciori de 16-20 de ani, în perioada sărbătorilor de iarnă, uneori având aparența unui grup de colindători, prilej cu care tinerii se cunoșteau și deveneau prieteni, pentru tot restul vieții. Scopurile erau legate însă și de formarea unei păreri despre fetele de măritat, mai ales cu ocazia colindatului, prilej de etalare a zestrei și a priceperii culinare a fetei. Dar pe parcursul anului, ceata desfășura și alte activități: organizarea jocurilor, băgarea în joc a fetelor, frecventarea șezătorilor și sărbătorirea zilelor onomastice ale persoanelor cu numele de Nicolae, Ștefan, Gheorghe, Ion.

O ceată specială este cea a Junilor Brașoveni, organizată cu prilejul Paștilor. A doua zi de Paști, junii se duc după ouă pe la fetele pe care și le-ar dori de neveste, cunoscându-le astfel, părinții, gospodăria, dar și priceperea în cele ale gătitului și ale aranjatului casei.

În Bucovina nu este consemnată prezența cetei de feciori sub vreuna dintre denumirile din bibliografia de specialitate. însă funcțiile acesteia au fost preluate de diferite moduri de a se asocia ale tinerilor de vârstă premergătoare căsătoriei, dintre care amintim: cetele de colindători, urătorii, mascații sub orice formă, care colindau casele, mai ales ale fetelor de măritat, în perioada sărbătorilor de iarnă.

Capră formată din bunghieri, jidani, mire, mireasă, urși și țâgani în Câmpulung Moldovenesc la 1945

O astfel ceată este și cea a Bungherilor, denumirea venind de la denumirea populară de bunghi, dată nasturilor, uniforma lor fiind ornamentată cu mulți nasturi. Datele despre mai vechea formă a obiceiului sunt puține. Comunitatea, consideră obiceiul ca pe o amintire a manifestării ofițerilor austrieci, care, se spune, veneau în comunitate cu uniforma și aerul lor superior, pe vremea când Bucovina era sub stăpânire austro-ungară. Acea vreme este considerată a fi și cea în care a început acest obicei în Bucovina. Se pare că pe la începutul secolului al XX-lea era o mai strânsă legătură între acesta și cetele de „irozi” care existau atunci în zonă, dar care din păcate astăzi au dispărut. Sigur pentru acea perioadă e că textul care se rostea era cu mult simplificat față de cel cules de noi astăzi, fiind compus, în cea mai mare parte, din strigăturile de joc.

Dar înainte de a ne ocupa strict de elementele care definesc prezența Bungherilor în Bucovina ținem să facem anumite precizări, tocmai pentru ca omul contemporan să cunoască ce însemna acest gen de organizații masculine în comunitatea tradițională din Bucovina.

În ultimii ani, cel puțin în ceea ce privește păcatul curviei și reclama care i se face acestuia în mod public, fără discernământul necesar unei societăți normale, care își protejează copiii și bătrânii, dar și pe cei care au familii de vederea acestui păcat și de ispitele care decurg din expunerea publică a scenelor cu caracter erotic și sexual, putem spune că s-a ajuns îa vorba Sfinților Părinți ai Bisericii, care spun că va veni vremea când toți vor fi nebuni, iar cine nu va înnebuni după moda vremii, el va fi socotit nebun.

Mulți semeni de-ai noștri au ajuns, în ceea ce privește păcatul curviei, la stadiul de deprindere a păcatului, așa cum spuneau Părinții Bisericii. în acest stadiu, omul nu mai distinge binele de rău, iar păcatul îl face ca și cum acesta ar sta în firea sa.

A-i vorbi omului modem despre sex este echivalent, cu o discuție despre curvie, în mintea sa pervertită și înșelată de demoni.

„Toate aceste fapte fac ca, în mintea omului de astăzi, să nu mai existe legătura strictă dintre sex și căsătoria monogamă, condiționată de întemeierea unei familii, cu scopul nașterii de prunci și al viețuim cucernice și nepătimașe în societate, așa cum prevedea mentalitatea tradițională. Deasemenea, mintea omului din zilele noastre face legătura dintre sex și plăcere, satisfacție, a-1 priva de sex însemnând pentru el o viață plină de durere, de nefericire și chiar lipsită de sens. Mărturie stau mulțimea dramelor sentimentale și chiar a sinuciderilor și crimelor “din dragoste” promovate intens și de mass-media, dar și întâlnite frecvent, mai ales în rândul tinerilor”.

De asemenea, lipsește, din mintea omului contemporan, legătura necesară dintre sex și responsabilitatea acestui act, care, datorită consecințelor pe care le are, presupune o maturitate fiziologică și de gândire. Nu degeaba în comunitatea tradițională era un moment și o vârstă când se hotăra desprinderea copilului de părinți și ieșirea la horă, acest moment marcând ieșirea tânărului în societate. Deasemenea, acestui moment îi urma altul, când tinerii erau socotiți a fi buni de căsătorit, la vârsta de 16-20 de ani pentru fete, iar pentru băieți, după terminarea armatei, moment socotit necesar pentru maturizarea acestora.

Era aleasă această vârstă de către comunitățile tradiționale în vederea căsătoriei, pe de-o parte, pentru că tinerii erau socotiți a fi suficient de maturi pentru a împlini actul sexual și a fi responsabili în ceea ce privește consecințele acestuia – nașterea de prunci, asumarea, pentru întreaga viață, la bine și la rău, a unei persoane, asumarea responsabilităților administrative și economice care decurg din căsătorie și din ținerea unei gospodării și a unei familii. Pe de altă parte, la această vârstă, tinerii erau curați din punct de vedere sufletesc și trupesc, lucru considerat, în comunitatea tradițională românească, drept garanție a unei familii fericite și a atașamentului unuia față de altul, pentru întreaga viață.

Criteriul vârstei era strict respectat pentru a putea face parte din eeată. In ceata de feciori tradițională nu aveau acces copiii până la vârsta adolescenței, deoarece comunitatea veghea la păstrarea curăției lor sufletești și tmpești, tocmai pentru că, în cadml acestor instituții Iradiționaîe premaritale, se practicau anumite ritualuri de inițiere în viața sexuală. Tot datorită acestui fapt, era interzis să facă parte din ceată bărbații căsătoriți, pentm a nu fi ispitiți de păcatele tmpești și a păstra sfințenia familiei.

Bungheri și țigan (1950)

În prezent, însă, chiar și din cetele de Bungheri din Bucovina fac parte și bărbați căsătoriți, iar obiceiul le vizează pe fetele de măritat mai mult, fiind oprite de “țâgani” și unse cu tăciune, sau prin ironia care li se aduce în public, până când le dau bani.

În folclorul contemporan sunt mai cunoscute marelui public obiceiurile prezente la festivaluri, cele prezentate în tratatele clasice de etnologie, sau cele care sunt legate de principalele date și sărbători ale anului, cuprinzând o mai mare încărcătură magică sau simbolică, pretabile la studii și speculații filozofice, istorice sau etnologice. Aceasta face ca oamenii și chiar specialiștii să treacă cu mai multă ușurință peste unele obiceiuri încă vii, care fac parte realmente din tradiția locului în care se desfășoară. Unul dintre acestea este și cel al bungherilor din Câmpulung Moldovenesc.

Obiceiul este pe cât de spectaculos, pe atât de vechi, dar lipsește din manifestările “oficiale” ale folclorului, având ca scenă de desfășurare numai piața orașului, unde lumea (comunitatea) se adună pentm a-i vedea pe bungheri, așa cum este tradiția de aproape două veacuri. în zonă se spune că Bunghereasca ar data din perioada ocupației austro-ungare în Bucovina, că flăcăii ar fi preluat modul de costumare al generalilor austrieci. Există însă și opinia conform căreia obiceiul ar fi fost “inventat” de un locuitor al Câmpulungului Moldovenesc după anul 1850.

Acum obiceiul se desfășoară între 31 decembrie – 1 ianuarie al fiecărui an, Bungherii având obiceiul să “colinde” în această perioadă mai ales la restaurantele unde se organizează sărbătorirea Revelionului și unde sunt răsplătiți cu mai mulți bani și băutură, căci un singur gospodar de multe ori nu are posibilitatea să cinstească ceata așa cum ai avea ea pretenția.

În oraș erau mai multe cete de bungheri care provin din cartierele periferice – Valea Seacă, Sihla, Izvorul alb – părți ale orașului caiv conservă nuclee ale vieții țărănești. în prezent, însă, s-a conservat doai ceata din Capu’ Satului și aceasta sub influența preotului Glosau Teodor, iubitor al patrimoniului și tradițiilor câmpulungene. Costumația lor este, se spune, uniforma generalilor austrieci, cu ornamente spectaculoase de beteală, șnururi, franjuri, zurgălăi, nasturi de alama (bunghi, de la care, se pare, ar veni și denumirea de bungher, datorat;! prezenței mai multor nasturi cusuți pe costumul lor) și paiete.

Ceata este alcătuită dintr-un număr cu soț de băieți, variind între 4 și 30, pentru a putea „face cruciș“ în timpul jocului. Vârsta feciorilor este de la 8 ani până în pragul însurătorii, în prezent putând face parte din ceată și cei cu armata făcută, care erau respinși mai de mult pentru motivul că sunt flăcăi de însurat, datorită numărului mic de flăcăi care “se mai bagă în ceată” acum.

Jocul lor, în ritm asemănător cu ai Arcanului, durează și până la o oră. Este acompaniat de muzică, în cazul în care câștigul le permite să- și plătească muzicanți, sau fără acompaniament muzical, numai în ritmul strigăturilor (mai ales în cazul cetelor de copii mai mici).

Jocul se desfășoară în cerc, dansurile fiind bunghereasca (în cerc simplu, care se strânge și se extinde), turbina (bungherii merg în șir indian în cerc), pintenii (asemenea cu bunghereasca, numai că, la extinderea cercului, băieții fac o săritură, bătând „pintenii” cizmelor) și papanașii (pintenii fără săritură).

Jocul este însoțit de strigături rostite la extinderea cercului, când muzica cântă mai tare. Atunci când cercul se strânge acestea lipsesc, fiind înlocuite de „fâșcâiturile” băieților sau, pur și simplu, de muzică. Cetele de copii mai mici „fâșcâie” (fluieră) la strângerea cercului, deoarece nu au și muzicanți care să-i însoțească. Câteva strigături de joc sunt împletite cu cele inițiatice, atingând, uneori, sfera vulgarului și a pornografiei. Scopul lor este evidențierea grupului, mai ales față de ceilalți feciori, în ochii „mândrelor”, ai fetelor de măritat.

Cei prezenți în Bucovina la cumpăna dintre ani sunt prinși mai mult de spectacol, ignorând ceea ce este, de fapt, rațiunea întrunirii cetei. Ba chiar și în ochii performerilor, actualul lor dans are ca argument păstrarea tradiției, chiar ei ignorând faptul că ceea ce îi leagă este momentul vieții premergător căsătoriei. în ansamblul comunității, ei prezintă dintotdeauna mesajul unei vârste, una dintre unitățile Iradiționale de organizare a băieților necăsătoriți, cu rol inițiatic, celulă socială tradițională (în sensul de mod de reunire, cunoaștere și manifestare publică a feciorilor), purtând mai recent și marca unei categorii sociale, a feciorilor de țăran, în localitatea urbană de astăzi.

Când încetează jocul Bungherilor intră în joc „țâganul” cu capra, apoi cel cu ursul, urmați fiind de un scurt joc al „țâganilor”, toate acestea însoțite de bătăi în tigăile țiganilor și de strigături licențioase.

Cetele de Bungheri nu sunt niciodată singure; alaiul lor este format și dintr-un mare cortegiu de „țâgani” (băieți unși pe față și uneori pe tot trupul cu seu de oaie, apoi cu funingine, costumați în haine peticite, de care adesea atârnă cordele de pânză, având capul împodobit cu adevărate podoabe de pene). Rolul lor, exceptându-i pe cei care joacă capra sau ursul după bungheri, este numai de a-i însoți pe aceștia, de a le marca prezența într-un mod mai spectaculos. Pe drumuri „țâganii” îi sperie pe copii, țin calea trecătorilor sau a mașinilor, ori “agață” fetele de măritat pentru a obține „un bacșiș la bulibașu’ ”, cum spun ei.

Poate că, auzind strigăturile bungherilor pline de expresii „rușinoase”, cineva își va pune problema utilității studierii cetei lor sau a moralității actelor de cultură populară de acest fel. Dacă am judeca din perspectiva outseiderilor, această problemă ar putea fi întemeiată din motive „culturale”, „de educație” sau morale. Dacă judecăm însă lucrurile din perspectiva inseiderilor, vom vedea că această “imoralitate” a strigăturilor nu este singulară în folclorul românesc, ci este prezentă în cadrul mai multor obiceiuri ale perioadei dintre Crăciun și Anul Nou, într-o parte a obiceiurilor de nuntă, etc. în cazul obiceiului studiat de noi, strigăturile „deocheate” au, pe lângă un vădit rol inițiatic, și pe acela de a distinge grupul, așa cum remarcam mai sus.

În contemporaneitate, obiceiul Bungherilor reprezintă, pentru zona Câmpulungului Moldovenesc, o punte de legătură între tradiția societății patriarhale, rustice, de altădată și cea urbană de astăzi, între generația tânără și cea matură, putând fi și un punct de atracție pentru turiștii care vizitează zona pentru cadrul natural și mănăstirile din Nordul Moldovei.

Ceată de bungheri din Vama zona Câmpulungului Moldovenesc pe scena Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă, Iași 2016, Casa de Cultură a Studenților

3.6. STUDIU DE CAZ. MELODII CULESE ȘI PRELUATE DIN ZONA CÂMPULUNG MOLDOVENESC. Analize muzicale

Foaie verde ca bobul

Mîndră floare-I norocul..

Nu se face-n tot locul

Și nu-l are tot omu..

Că și eu l-am semănat

Și-a ieșit, dar s-a uscat…

Altul seamănă și-n piatră

Și răsare tot o dată.

Eu l-am pus și-n busuioc

Și n-a răsărit de loc

Și l-am pus la loc tîrlit;

Cînd dau colea la plivit

Nici-un firuț n-a ieșit…

Cum pe lume-i de trăit

Singurică pe pămînt?

Melodica: Ambitus – 9-na.

-Scara – policordie hemitonica, centrată pe sunetul (mi), de tip eolic.

-Versul – tipar octosilabic.

-Interjecții – ,,of”, ,,i”.

Ritm: Apariția frecventă a coroanelor duce la discontinuitate ritmică.

Forma: opt rânduri melodice: A B A1 Bv A2 A2var B1 A3

Repertoriul: Neocazional, doină vocală.

Zona: Sadova, jud. Suceava.

Informator: Maria Surpat, 50 de ani.

Culegător: Vasile D. Nicolescu.

Tot mă-ntreabă doru,-ntreabă Cîte rele-s pe pămînt,

De ce-s tinerea și slabă Toate vin la min` pe rînd.

Stai, dorule, că ți-oi spune Unde-i carnea de pe mine?

Cîte-am petrecut pe lume: Carne-a fost și s-a topit

Cîte-s rele și nu-s bune De cîte-n lume-am petrecut

Toate vin la mine-anume Carnea-a fost și s-a uscat

De multe rele cîte-am tras…

Melodica: Ambitus – 7m.

-Scara – octocordie hemitonică, centrată pe sunetul (mi), de tip eolic.

Versul: Tipar metric octosilabic, formă catalectică.

Ritmica: Ritm de tip parlando Rubato.

Forma arhitectonică: patru rânduri melodice: A B C D

Repertoriul: Neocazional, cântec propriu-zis, liric.

Zona: Pojorâta, jud. Suceava.

Informator: Margareta G. Zlevoacă 53 de ani.

Culegator: Vasile D. Nicolescu

Melodica: Ambitus – 7m.

-Scara – octocordie hemitonică.

Versul: Tipar metric octosilabic, formă acatalectică.

Ritmica: Ritm de tip Parlando Rubato.

Forma arhitectonică: Ternară, trei rânduri melodice: A B C

Repertoriul: Neocazional, cântec propriu-zis, liric.

Zona: Gura Sadovei, jud. Suceava.

Informator: Maria Surpat, 50 de ani.

Culegere și transcriere: Vasile D. Nicolescu

Cântă cucu-n vârf de nuc

C-o vinit vremea de plug

Di arat și samanat

Oili-n strungă de dat, măi

Di urcatu oilor, di cântatu horilor, măi măi

Bate vântu șî sî lasă

C-o vinit vremea di coasă, măi

Di facutu fânului șî de strânsu grâului, măi

Di culesu rodului șî de hora satului, măi

C-o vinit vremea di vară

Șî eu-mcânt doina p-afara măi măi

Melodica: Ambitus – 8p.

-Scara – octocordică hemitonică centrată pe sunetul (la), de tip ionic.

Versul: Tipar metric octosilabic, formă acatalectică.

Ritmica: Ritm orchestic, formule de tip binar.

Forma arhitectonică: A:|| B:||

Repertoriul: neocazional, melodie vocală.

Zona: Sadova, jud. Suceava.

Informator: Mina Pâslaru.

Transcriere: Sabie Daniel.

Scara:

Melodica: Ambitus – 8p.

Scara – octocordie hemitonică, cu treaptă mobilă (fa/fa#), caracater bimodal: de tip acustic I pe Do (cu fa#) și mixolidic (cu fa natural).

Forma arhitectonică: binară, A:|| B:||

a, av

Repertoriul: Ocazional de joc, al obiceiurilor de iarnă dintre Crăciun si anul nou, genul: jocul Fansula

Informator: Suțu Ion, 62 de ani.

Zona: Vama.

Culegător: Sabie Daniel.

Melodica: Ambitus – 8p.

-Scara – Octocordie hemitonică cu treaptă mobilă (fa/fa#); modul ionian pe Do.

-Profilul melodic alcătuit din mers treptat, cel mai mare salt fiind de 5p.

Ritmica: Ritm orchestic.

-Formule ritmice de tip binar.

Forma arhitectonică: A:|| B :||

a, a1 b, b1

Repertoriul: Ocazional al obiceiurilor de iarna dintre Crăciun și anul nou, genul: jocul Bunghereasca.

Zona: Vama, jud. Suceava.

Informator: Ion Șutu 62 de ani.

Culegător: Sabie Daniel.

Melodica: Ambitus – 10p.

-Scara – Policordie hemitonică, cu trepte mobile (fa/fa#; si/sib); modul ionian cu trepte mobile.

Ritmica: Ritm orchestic.

-Formule ritmice de tip binar.

Forma arhitectonică: binară, A:|| B:||

a, a1 b, b1

Repertoriul: Ocazional al obiceiurilor de iarnă dintre Crăciun și Anul Nou, jocul Bunghereasca.

Zona: Câmpulung Moldovenesc, jud Suceava.

Informator: Mircea Zbranca, 55 de ani.

Culegător: Sabie Daniel.

Melodica: Ambitus – 8p.

-Scara – octocordie hemitonică cu trepte mobile: fa/fa#, si/sib, mi/mib.

Ritmica: Ritm orchestic.

-Formule ritmice de tip binar.

Forma arhitectonică: A:|| B:||

a, a1 b, b1

Repertoriul: pastoral, neocazional de joc, jocul Ciobănașul.

Zona: Comuna Fundu Moldovei, jud. Suceava.

Informator: Melodie preluată de la Ansamblul ,,Arcanu”.

Culegător: Sabie Daniel.

Scara:

Melodica: Ambitus – 8p.

-Scara – octocordie hemitonică, de tip eolic.

Ritmica: Ritm orchestic.

-Formule ritmice de tip binar.

Forma arhitectonică: binară, A:|| B:||

a, a1 b, b1

Repertoriul: neocazional, de dans.

Zona: Fundu Moldovei, jud. Suceava.

Informator: Melodie preluată de la Ansamblul ,,Arcanul” din comuna Fundu Moldovei.

Culegere și transcriere: Sabie Daniel.

Melodica: Ambitus – 10m.

-Scara – policordie hemitonică de tip mixolidic pe Do.

Ritmica: Ritm orchestic.

-Formule ritmice de tip binar.

Forma arhitectonică: binară A:|| B:||

a, a1 b, b1

Repertoriul: neocazional, de dans.

Zona: Comuna Fundu Moldovei, jud Suceava.

Informator: Melodie preluată de la Ansamblul ,,Arcanul”.

Culegere și transcriere: Sabie Daniel.

Scara:

Melodica: Ambitus – 8p.

-Scara – octocordie hemitonică de tip eolic pe Re, cu treaptă mobilă sol/sol# – inflexiuni ale modului cromatic I pe Re (fraza A).

Ritmica: Ritm orchestic. (hora în 6)

Forma arhitectonică: ternară A:|| B:|| C:||

a, a1 b, b1 c, c1

Repertoriul: neocazional, de dans.

Zona: Câmpulung Moldovenesc, jud. Suceava.

Informator: Ticu Poienari, 63 de ani.

Culegere și transcriere: Sabie Daniel.

CONCLUZII

Aspecte zonale de folclor autentic

Prefațând culegerea Folclor din Ținutul Câmpulungului Moldovenesc, cercetătorul George Muntean face o trecere în revistă a preocupărilor pentru folclorul autentic din zona Câmpulung Moldovenesc, subliniind meritele înaintașilor în culegerea și valorificarea creațiilor folclorice începând cu secolul al XlX-lea. Vatră folclorică străveche, de o inestimabilă bogăție, zona etnografică Câmpulung Moldovenesc se înscrie în ansamblul patrimoniului popular cu note specifice de mare valoare.

Între cărturarii secolului XX-lea, Simeon Florea Marian marchează un moment important pentru dezvoltarea folcloristicii prin elaborarea lucrărilor fundamentale de sinteză : Nunta la români, Nașterea la români, Înmormântarea la români, Ornitologia poporană românească. În aceste lucrări folosește și material din satele zonei Câmpulungului Moldovenesc. Este cunoscut interesul lui S.F. Marian, pentru inscripțiile și cărțile bisericești din Vama, cât pentru însemnările de pe manuscrisele și cărțile vechi din districtului Câmpulungului.

Chestionarele lui B.P.Hașdeu cuprind și ele materiale primite ca răspuns din acestă zonă.

La anul 1908, la Câmpulung Moldovenesc se tipărea sub direcția lui Temistocle Bocancea revista Buciumul în care s-au piblicat numeroase poezii populare culese de intelectuali cu preocupări folclorice.

O lucrare de referință pentru folclorul muzical din zonă o constituie culegerea lui Mathias Friedwagner Rumänische Volkslieder aus der Bukovina, 1940, care înmănunchează cântece de dragoste din toată Bucovina și în care sunt notate melodii și texte din majoritatea așezărilor subzonei etnografice Câmpulung Moldovenesc. Partiturile muzicale sunt realizate în transcripții pentru vioară de către folcloristul Alexandru Voevidca, tatăl poetului și epigramistului George Voevidca, al cărui nume îl poartă astăzi cu mândrie Școala gimnazială nr.2 din cartierul Capu Satului.

În perioada interbelică, au intreprins cercetări de folclor muzical în satele zonei și Consantin Brăiloiu împreună Harry Brauer, care l-au înregistrat pe fonograf pe rapsodul popular Isidor Andronicescu, atît ca solist, cât și acompaniat de taraf.

Astfel zona Câmpulungului Moldovenesc se situază înre puținele zone în care creațiile populare muzicale au fost culese și notate cu competență de către specialiști renumiți.

În perioada cercetărilor efectuate în comuna Fundu Moldovei (iunie – septembrie 1928), de către echipele complexe ale Seminarului de sociologie condus de profesorul Dimitrie Gusti s-au realizat și două filme etnografice.

Un loc aparte între cercetătorii zonei îi revin regretatului profesor Grațian Jucan, fiu al acestor locuri, cere timp de peste patru decenii și-a dedicat activitatea de folclorist tezaurizării și repunerii în circulație a creațiilor specifice folclorului local. Lucrarea sa reprezentativă în acest domeniu rămâne totuși, Folclor din ținutul Câmpulungului Moldovenesc (Suceava 1971 prima ediție, 1977 ediția a doua și 2000 ediția a treia), care în opt capitole grupează tematic doine, și cântece de dragoste, cântece de înstrăinere, cântece satirice, strigături, ghicitori, balade și cântece rituale. Urmărind indicele de localități care completează lucrarea, se remarcă faptul că materialele publicate provin din toate localitățile zonei.

Nu poate rămâne neobservată diversitatea coregrafică. Dansurile jucate la hora satului sunt moștenite din generație în generație și sunt riguros determinate. Fiecare dans are o melodie distinctă, cu un anumit număr de figuri impuse, care-l fac să devină unicat. În 1932, Floria Capsali nota 12 jocuri clasificate în jocuri de coloană, jocuri de doi, jocuri de coloană din care se desfac perechi.

Se poate ca multe dintre jocurile populare să fi fost la origine vechi ritualuri care și-au pierdut cu timpul semnificația inițială.

Din cele arătate mai sus putem observa că această subzonă etnofolclorică a atras atenția specialiștilor odată cu acreditarea ca științe a sociologiei, antropologiei, etnomuzicologiei și a folcloristicii. Studiind și celelalte zone folclorice inclusiv cele de interferență putem spune că avem încă specii endemice nemaiîntâlnite în alte locuri.

BIBLIOGRAFIE

Candrea I. Aurel, Folklorul medical român, comparat, Casa Școalelor, 1944

Constantin Loghin, Istoria literaturii române din Bucovina, Cernăuți, 1926;

Dumitru Rusan, Marcel Zahaniciuc, Zona etnografică Câmpulung Moldovenesc, Ed. Biblioteca Miorița, Câmpulung Moldovenesc, 1996;

Ghidul iubitorilor de folclor nr. 1, Editura Lidana 2011;

Ghidul iubitorilor de folclor nr. 3, Editura Lidana 2013;

Ghidul iubitorilor de folclor nr. 5, Editura Lidana 2015;

Ghidul iubitorilor de folclor nr.6, Editura Lidana 2016;

Grațian Jucan, De sub muntele Rarău – Floclor din ținutul Câmpulungului Moldovenesc, Fundația Culturală „Alexandru Bogza”, Câmpulung Moldovenesc, 2000;

Emil Satco, Arta în Bucovina, Biblioteca Județeană „I.G. Sbiera” Suceava, 1991;

Ion Drăgușanu, Bucovina în mărturiile veacurilor, Ed. Mușatinii, Suceava, 2014;

Ion Toșa, Casa în satul românesc de la începutul secolului XX, Ed. Supergraph, Cluj, 2002;

Mihai Camilar, Calendarul popular bucovinean, Ed. Mușatinii, 2012;

Vasile Sfarghiu, Otilia Sfarghiu, Câmpulungul Bucovinei și împrejurimile sale, spațiu de locuire și dăinuire, Editura AXA, 2012;

Horațiu Silviu Ilea, Colecția personală de fotografii, Câmpulung Moldovenesc;

Traian Gabriel Ojog, Colecția personală de fotografii, Câmpulung Moldovenesc.