Folclorul Izvor de Inspiratie In Opera Lui Eminescu

Folclorul – izvor de inspiratie în opera lui Eminescu

În "Istoria literaturii române. Introducere sintetica" (1929) Nicolae Iorga îl numea pe Eminescu, printr-o admirabila caracterizare "expresia integrala a sufletului românesc". În eseul sau "Spatiul mioritic" (1936) Lucian Blaga afirma ca exista o "idee Eminescu care s-a nascut sub zodii românesti".

Specificul national se manifesta în toate compartimentele operei lui Eminescu, în forma cea mai evidenta prin inspiratia din folclor, despre care G. Calinescu spunea ca reprezinta "componenta cea mai nationala a universalitatii lui Eminescu".

Folclorul a constituit un permanent izvor de inspiratie pentru Eminescu. Nici un alt scriitor român nu a fost convins mai mult decât Eminescu despre importanta folclorului pentru creatia culta. Eminescu a prelucrat si valorificat creatia populara retopind-o, rafinând-o si cristalizând-o la retortele geniului sau. Inspiratia din folclor este una din trasaturile caracteristice ale Romantismului. Impulsul catre folclor a fost dat de marele filosof german Herder. Tot în Romantism au fost puse bazele folcloristicii, ca disciplina.

Dintre toate speciile Eminescu a fost atras cel mai mult de basm. Romanticii germani au creat basmul cult, pe care-l considerau un gen suprem, sinteza filosofiei cu poezia. Prin "Fat-Fru 11111s1814l mos din lacrima" Eminescu a creat basmul cult românesc. Cele mai multe dintre poemele eminesciene au structura unui basm cult. "Luceafarul", care-si are punctul de plecare în basmul popular românesc, "Fata din gradina de aur", "Povestea magului calator în stele", "Calin, file din poveste", "Strigoii", chiar si "Memento mori" are uneori aspecte de basm. Putem spune astfel ca basmul constituie temelia creatiei eminesciene. Din elegia "Mai am un singur dor" se desprinde conceptia mioritica despre moarte.

Pe buna dreptate Garabet Ibraileanu spunea ca "Eminescu a prelucrat dorul popular si a creat noi variante de dor", cum sunt "dorul de moarte" si "dorul nemarginit". Distanta de la poezia populara la poezia lui Eminescu este echivalenta cu distanta de la muzica populara la muzica simfonica. Eminescu face muzica simfonica în versurile sale. G. Calinescu spunea ca prin romantele sale Eminescu "propune lautarilor adevarate simfonii beethoveniene". Influenta metricii populare se observa mai ales în poezii ca "Revedere", "Ce te legeni" si "La mijloc de codru". Acelasi Calinescu afirma ca în aceste poezii Eminescu face "folclor savant", adica recurge la metrica populara pentru a exprima idei filosofice culte.

Nu în ultimul rând specificul national se manifesta la Eminescu prin limba, prin idiomatic, Eminescu ramâne cel mai mare creator de limba din literatura noastra. Putem spune chiar ca exista o limba eminesciana, asa cum exista o limba sadoveniana, argheziana sau crengiana. Eminescu a stapânit ca nimeni altul legitatile interne ale limbii române si este un inovator în cadrul limbii noastre.

Prin Eminescu limba româna a glasuit ca niciodata mai frumos. În legatura cu aparitia lui Eminescu în literatura noastra s-au exprimat doua puncte de vedere complet opuse. Dupa Garabet Ibraileanu aparitia lui Eminescu în literatura noastra reprezinta un miracol. Dupa Calinescu,dimpotriva, aparitia lui Eminescu constituie o continuare a traditiei si o sinteza stralucita a ei.

Ambele puncte de vedere ramân valabile si se completeaza reciproc. În Eminescu trebuie sa vedem atât un miracol, cât si o sinteza a traditiei.

In caietele manuscrise ale lui Eminescu s-a gasit un material folcloric, cules de poet nou copiat dupa altii, cuprinzind, basme, proverbe, cintece epice si, mai ales, numeroase specii ale poeziei lirice. Intentia lui n-a fost sa publice o culegere populara, cum facuse Alecsandri, ci sa cunoasca prin intermediul creatiei folclorice credintele, obiceiurile si limba poporului, precum si intregul sistem al mijloacelor de realizare artistica elaborat prin veacuri si pastrat prin traditii orala. in conceptia lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte contribuie in mod hotaritor la definirea trasaturilor proprii, a specificului ei national.

Ceea ce aprecia Eminescu indeosebi la poezia populara era capacitatea ei de a gasi expresia cea mai potrivita, mai simpla si mai naturala 

a numi gindul sau a numi sentiment. Influenta populara este evidenta in multe din poeziile lui Eminescu. El a preluat teme, motive, versuri, ritmuri, armonii, imagini pe care le-a asamblat in compuneri noi, purtind pecetea inimitabila stilului sau. Unele sint prelucrari folclorice adaosuri de rafinament in planul expresiei sau al ideii (Revedere, Ce te legeni, La mijloc de codru, Cartea feciorului din Scirsoarea III etc.), astfel sint profund originale, sursa populara cunoscind transformari esentiale (Calin – file din poveste, Luceafarul). in toata insa intilnim acea imbinare inconfundabila intre glasul poetului si glasul poeziei populare, prin care Eminescu si-a dobindit timbrul specific. in aceasta privinta G. Calinescu facea urmatoarea observatie: "Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim impersonalism poporan".

Revedere este prima creatie in metru popular – trohaic a lui Eminescu, publicata in "Convorbiri literare" din 1 octombrie 1879, dar scirsa cu citiva ani mai inainte. Prin ea se poate urmari ceea ce a dat folclorul lui Eminescu si ceea ce a dat el folclorului. Modelul departat este al lui lui Alecsandri din Doine, dar Eminescu adinceste intentiile inaintasului sau caruia ii este superior prin forta poetica, viziune filozofica si tehnica de versificatie.

Poezia are o alcatuire dialogata in constructia ei delimitindu-se doua planuri distincte: al omului si al codrului. Planurile sint asezate intr-o dubla opozitie, opozitia marcata de cele doua intrebari si de cele doua raspunsuri care-i transforma pe interlocutori in simboluri ale unor realitati diferite: omul – conditia trecatoare, codrul – eternitate.

Planul poetului (al omului), mai concis, e predominant interogativ. Formele de adresare ("codrule", "dragutule", "Ce mai faci ?") precum si prezenta exclamatiilor revelatoare ("multa vreme au trecut"; "tu din tinar precum esti / tot mereu intineresti") contureaza dominantele sufletesti ale interlucutorului uman. Acesta este familiar, bucuros de revedere, dar surprins de contrastul dintre propria lui infatisare si fizonomia parca neschimbata a naturii.

Planul personificat al codrului, mai extins, e predominant afirmativ, fiind alcatuit dintr-o succesiune de constatari despre ceea ce ramine ca permanenta in miscarea naturii: rotatia anotimpurilor: "Iar, eu fac ce fac de mult / Iarna viscolul ascult / Crengile-imi rupindu-le / Apele astupindu-le / Troienind cararile / si gonind cintarile / si mai fac ce fac de mult / Vara doina mi-o ascult" si statornicia stelelor: "Iar noi locului ne tinem / Cum am fost asa raminem / Marea cu riurile / Lumea cu pustiurile / Luna si cu soarele / Codrul cu izvoarele". Pornind de la metafora codrului etern, a temporal, Eminescu prezinta in poezie codrul ca simbol al vesniciei regenerarii a materiei, al permanentei in antiteza cu omul trecator, fiinta perisabila: "Numai omu-i schimbator / Pe pamint ratacitor". Revedere este asadar o elegie pe tema efemeritatii omului, un cintec melancolic despre fragilitatea conditiei umane in fata timpului. Punctul de plecare este doina populara, dar Eminescu rescrie totul din perspectiva poetului romantic cutremurat de spectacolul universului vesnic, ce-l face sa se simte marunt si trecator. Poezia capata astfel un substrat filozofic, care nu mai e de origine folclorica.

De origine populara sunt: motivul codrului ca fiinta mitica; dialogul cu natura, originalitatea si familiaritatea stilului trohaic, masura 7 – 8 silabe si rimele perechi, precum si armonia generala a poeziei.

De origine culta sunt: rafinamentul expresiv, accentuarea ideii de perenitate a codrulului, amplificarea cosmica a opozitiei om – natura ; viziunea romantica asupra conditiei, sentimentul elegiac.

Realizind o fuziune perfecta intre sursele populare ale lirismului si cateva din temele fundamentale ale poeziei si filozofiei europene, caracteristica de baza a intregii sale creatii, Eminescu a scris una dintre cele mai frumoase poezii in metru popular.

Mihai Eminescu – surse folclorice ale poeziei ,,Sara pe deal”

Considerațiile noastre preliminare privind raporturile Poetului cu folclorul și creația populară pornesc în primul rînd dintr-un sentiment de nemulțumire privind felul, de cele mai multe ori didactic, în care a fost privit acest raport – caracterizat prin aprecieri generale de felul următor: „Legăturile lui Eminescu cu folclorul sînt pe cît de numeroase, pe atît de diverse – și ele pot fi urmărite de-a lungul întregii sale vieți, din copilărie pînă la maturitate. Ele sînt prezente, fie, în etapele așa-zicînd biografice ale formațiunii lui intelectuale, fie, și desigur aceasta interesează mai presus de toate, în structura atîtor pagini memorabile ale ficțiunilor sale” (Perpessicius – „Eminesciana”, 1971, pag. 244). Aprecieri pertinente, desigur, dar valabile pentru foarte mulți din poeții limbii române.

A mai fost, apoi, tot ca un sentiment de nemulțumire, acela al felului cum au fost comentate anumite creații ale poetului, ca și dorința de a circumscrie cît mai exact observațiile noastre, pentru a avea posibilitatea să concretizăm într-un domeniu în care generalizările abundă. Iată de ce ne-am oprit asupra unei poezii care este mai puțin citată în contextul legăturilor lui Eminescu cu folclorul – „Sara pe deal”, poezie în care Șerban Cioculescu găsea „notații realiste, ca acelea care subliniază asprimea muncii cîmpului, în orînduirea feudală întîrziată” („Feericul nocturn eminescian” în „Varietăți critice”, 1966, pag. 204 – 205), poezie care îi servea lui Vladimir Streinu dovada că Eminescu este un „poet dificil”, versuri precum „Stele nasc umezi pe bolta senină” „ca să pară limpezi dintr-o dată, cîteva presupun din partea cititorului o experiență lirică proprie sau o experimentare îndelungată a poeților, cele mai multe însă trebuind a fi corelate cu alte versuri eminesciene din restul operei”.

Mărturisim că nu vom urma acest îndemn ci vom încheia preambulul cu o altă nemulțumire exprimată chiar de Eminescu: „E păcat că românii au apucat de-a vedea în basm numai basmul, în obicei numai obiceiul, în formă numai forma, în formulă numai formula”. Și întregim cu o altă mărturisire a poetului: „Nu pierd niciodată ocazia de a lua parte la petrecerile populare. Ca un prieten pasionat al oamenilor (mai ales al poporului) cînd aceștia se-adună în mase, simt că sînt o parte a totalității. E ceva dumnezeiesc în acest sentiment așa că orice serbare a poporului mi se pare o sărbătoare a sufletului, o rugăciune cucernică (…); nimeni nu va putea înțelege vreodată pe cei renumiți, fără a fi simțit vreodată pe cei necunoscuți” („Mihai Eminescu despre cultură și artă”, Junimea, 1970).

Revenim deci la „Sara pe deal”, încercînd să descifrăm cum ne-ar putea ajuta cei „necunoscuți” să înțelegem această poezie (menționăm că exemplificările vor fi făcute cu texte din literatura populară culeasă de Eminescu cît și din alte culegeri de folclor de pe întinsul întregii țări).

Mai întîi titlul! Ce înseamnă sara pe deal în mentalitatea mediului folcloric? Nici mai mult, nici mai puțin decît timpul și locul dragostei. Primăvara fiind perioada inițierii erotice, vara va fi anotimpul adevăratei împliniri – împlinire la care participă confidenții și martorii dragostei: luna și stelele. „Luna pe cer trece-așa sfîntă și clară”, iar „Stelele nasc umezi pe bolta senină” – spune poetul. „Frunză verde și-o alună,/ Drag mi-a fost sara pe lună/ Cu săbioara în mînă/ Și cu puica prin grădină” sau „Vai de mine, iară-i sară/ Mă bate mămuța iară,/ Că și-asară m-o bătut/ C-am șăzut cu puiul mult”… „Răsai lună de cu sară/ Să-mi văd puicuța afară” – spune creatorul popular.

În lirica populară, scenariul dragostei presupune ideea înălțării spirituale și existențiale, preferința îndrăgostiților fiind de a-și fixa întîlnirile pe locurile mai ridicate: „Frunză verde leoștean/ Bate vîntul de pe deal/ Și-mi aduce dor și-alean// Drăguleanu de ovăz,/ Cînd s-o face dealu șes/ Și valea bună de mers,/ Cu puica să mă-ntîlnesc,/ Două vorbe să-i vorbesc…”.

Să urmărim acum care sînt caracteristicile stărilor sufletești ale eroului liric în această poezie: incandescența sentimentelor („Sufletul meu arde-n iubire ca para”), nerăbdarea („Ah! În curînd satu-n vale-amuțește/ Ah! În curînd pasu-mi spre tine grăbește”), trăirea cu anticipație a bucuriilor dragostei („Ne-om răzima capetele unul de altul…/ Apă-am să beau din a ta gură…/ Îmbrățișați noi vom ședea la tulpină”).

Și în poezia populară, nu de puține ori discursul liric se transformă într-o adevărată „jalbă”, care urmărește înduplecarea iubitei: „Vino, scumpă, de privește/ Dorul tău cum mă muncește,/ Nici de fel cum nu mă lasă/ Nici să stau sara în casă/ Ci din așternut mă scoală/ Ca pe un pătimaș de boală…// Vină, dragă, într-amurg,/ Vezi cum lacrimile-mi curg// Frunzuliță merișor/ Am să-ți mor, puică, de dor”.

Să ne oprim acum asupra portretului iubitei: ochii mari, pieptul plin de dor, părul aurit, sîni dulci și rotunzi (menționăm că am avut în vedere toate cele 8 strofe ale poeziei și nu numai cele 6 apărute în 1885).

Ca și în folclor se insistă asupra acelor podoabe ale corporalității feminine care prezintă cea mai mare putere de seducție asupra bărbatului: „Cînd o văd cu sînul plin,/ M-ajunge dor și suspin,/ Și cu părul de mătasă/ Dorul ei că mă apasă// Dă-mi și apă din guriță/ Ca să-ți pun mîna la țîță// Leliță cu ochii verzi,/ Vino, dragă, de mă vezi/ Cît o fi grînele verzi”. Și în poezia lui Eminescu, ochii sînt emițători ai fiorului iubirii și principalii vinovați ai nenorocirilor dragostei, sînul – metonimie a feminității – este obiect al fixației erotice, iar părul – de preferință cel blond – o armă redutabilă a seducției.

Deși prin comparații și alăturări de acest fel am putea găsi explicații și pentru alte elemente ale poeziei „Sara pe deal”, ne oprim aici, punîndu-ne totuși întrebarea: nu cumva aceste apropieri sînt întîmplătoare și reprezintă pur și simplu un statut al normalității? Înclinăm să răspundem că totul are o determinare; oare nu spunea chiar Eminescu că „Tropii unei națiuni agricole diferă de tropii, de imaginile unei națiuni de vînători ori de păstori”? Așadar, imaginea artistică, simbolul sau motivul literar au în spatele lor o îndelungată tradiție, singura capabilă să explice preferințele artistice într-un anumit sistem cultural – în cazul nostru sistem reprezentat de mentalitatea populară, atît de organic însușită de cel pe care dumnezeul geniului îl sorbise din popor. Ca și poetul popular, Eminescu cîntă dragostea nu ca un simplu act natural, ci văzînd în ea semnificații profunde. O astfel de semnificație ni se pare a avea și poezia „Sara pe deal” în care sîntem înclinați să vedem o împlinire în plan poetic pentru iubita ipoteșteană dispărută în plină tinerețe. Anul scrierii acestei poezii (1872) este anul în care poetul o cunoaște pe Veronica, anul în care revine la Botoșani unde, desigur, amintirile îl vor marca profund. Înainte de a se arunca într-o nouă dragoste, Eminescu liniștește sufletul celei prematur dispărute nu printr-un bocet („Vai, săraca gurița/ De-amu nu-i mai vorbi cu ea/ Vai, săracii obrăjori/ De-amu n-or mai face bujori/ Vai, săracii ochișori/ Cum or crește pe ei pomișori”), ci prin cosmicizarea unui sentiment proiectat „sub aurite zodii”.

Refăcută pe altă spirală a cunoașterii, dragostea urmează să-i guverneze viața în continuare: mîine să iubească cel care n-a iubit niciodată și cel care a iubit să iubească mîine.

Dumitru Lavric 

Culegator de poezie populara careia uneori i-a dat o forma artistica, imitator al modelelor din popor, avand sub amandoua aspectele ca exemplu pe Alecsandri, creator al basmului in forma literara prin dezvoltarea unor parti abia schitate in motivul popular, Eminescu, dupa ce ani a trait adunand, cercetand si prefacand literatura populara, nu se putea sa nu ajunga la primirea unor ecouri din aceasta si in opera lui originala.

Un aspect al incursiunii literaturii populare in opera originala a poetului este aparitia de •.«". a figurilor fantastice, superstitiilor si credintelor din popor. Urmand un curent incetatenit la noi prin cativa poeti anteriori ca Iancu Vacarescu, autor de poezii al caror titlu este semnificativ: Ielele, Peaza buna, Peaza rea, Constantin Stamati care singur marturiseste ca in Eroul Ciubar-Voda (1843) a cautat sa smulga uitarii diferite credinte si traditii, dar mai ales Alecsandri, care in La gura sobei aminteste pe Fat-Frumos, Pepelea, Cosinzeana si primeste motive populare in Ursitii, Strigoiul, Ceasul rau, Sburatorul si altele, atentia lui Eminescu pentru aceasta lume se poate urmari in poezii din diferite epoci. in Printre stanci de peatra seaca, poezie gen Alecsandri, se exprima infiorarea noptii cu vestiri de moarte insotite de plansul cucuvelei. in Rime alegorice (ms. 2259, f. 175 si urm.) apare printre personaje si o vrajitoare. in Sarmanul Dionis, cu reminiscente din basme, eroilor li se interzice intrarea intr-un anumit loc – motivul camerei oprite; cartea astrologica trebuie deschisa si descifrata in anumit fel. Este tocmai ce se cere in interpretarea textelor din cartile populare cuprinzatoare de miracole, in Mitologicale este amitit un personaj al fantaziei populare, Pepelea. in Colinde, colinde se evoca serile de iarna, in care copiii se bucura practicand obiceiurile traditionale. in Bogdan Dragos (actul II), Ana crede in zburatori, in Craiasa din povesti, interventia sfintei Miercuri, Sfintei Vineri si credinta in vraji.

Aceasta atentie pentru creatiile fantastice si superstitiile populare nu trebuie sa ne duca la cautarea influentei romantice apusene; influenta este a mediului in care a copilarit poetul si a lui Alecsandri ori altor poeti anteriori.

O lucrare de mare valoare unde gasim aliate credinte autohtone si teme romantice straine este Strigoii. Contactul intelectual cu Biirger este din vremea studiilor in Germania, de atunci sunt si cele cateva versuri traduse din Lenore°°. Poemul acesta a avut curand rasunet in literatura noastra si l-a inspirat si pe Asachi in Turnul lui Butu. Elementele straine cu ecou in Strigoii vin din Biirger, Lenore, din Goethe, Die Braut von Korinth, din Sacontala. Mitologia germana isi are un insemnat loc alaturi de fondul popualar romanesc."8 Avem aici credinta in strigoi, vraji, puterea cantecului cocosului, credinta existentei catelului pamantului, care apartin traditiilor autohtone.

Varga farmecelor este luata din basmele noastre populare.8" Catelul pamantului este un motiv tratat de G. Baronzi intr-o poezie din care Eminescu a luat fragmentul versificat din fruntea partii a Ii-a a poemului.'0 Cunostintele in legatura cu stihiile i-au venit din indreptarea legii (p. 714, cap. 7) ori din Hronograful din sec. XVII, pe care Eminescu II avea intr-o copie din 1757.91 Chiar si in ce priveste expresia literara, Eminescu este uneori tributar literaturii populare. in versul,,Fug caii dusi de spaima si vantului s-astem" este reminiscenta dintr-o cunoscuta poezie din culegerile lui Alecsandri. in versul: „Ei trec in repejune prin rauri fara punti" Eminescu si-aminteste de „Peste ape fara punti" din Maghiara lui Alecsandri, imitatie dupa doinele populare.

Un alt aspect al influentei populare este introducerea de versuri din popor in tesatura unor creatii proprii. Procedeul a fost folosit de Anton Pann,94 dar mai cu seama de Alecsandri, in ..telele: „De la mine pan' la tine Numai stele si lumine". in Marioara Florioara apar versuri din bocete si doine. in insira-te margarite se afla o culegere pe care si Eminescu si-a transcris-o intr-un caiet.

Si in aceasta directie, Alecsandri a fost un exemplu pentru Eminescu. Astfel in Umbra lui Istrati Dabija Voievod, in legatura cu Stefan cel Mare, sunt versuri care-si au originea in Cantecele lui Stefan-Voda din Poezii populare de Alecsandri.

In articolul Rapirea Bucovinei este un citat din Cantecul strainatatii (nr. 182) usor prefacut, de care Eminescu si-aminteste si in satira Codrule, Maria-ta, in care se afla vehementa de limbaj din Scrisoarea III si Doina (v. ms. 2262, f. 215, varianta publicata de Chendi in Eminescu. Poezii postumE). in glumetul an. .ol O tragedie tiganeasca sunt citate diferite culegeri populare."5 in drama Bogdan Dragos (actul III) Ana recita versuri asemanatoare cu cele din culegerea 195. in Revedere, din Convorbiri literare, XIII, 1879, 1 oct., este introdusa o parte din Oliolio, codrutule. Cea mai insemnata introducere de elemente populare este aceea din Scrisoarea III, versurile trimise de feciorul domnitorului. in primele ciome, pasajul este foarte apropiat de o doina populara. Astfel in ms. 2260, f. 96:

La baza este culegerea din ms. 2284, f. 60v-6l (in ed. nr. 62). in forma lui definitiva, pasajul se deosebeste mult de primele ciome. Artur Gorovei a cautat sa afle modelul popular de care s-a servit Eminescu si a atras atentia asupra unei culegeri de V. Alexiu (in Convorbiri literare, 1888, 1 noiembriE) asemanatoare cu modelul ce-l va fi cunoscut Eminescu. Astfel versurile:

Modelul insusi se afla in ms. 2262, f. 66 (v. nr. 120). Pornind de la acest model, Eminescu ajunge la o compozitie pe care si-o noteaza in ms. 2276 I, f. 15. Chiar pe ms. Eminescu a introdus apoi modificari. inceputul compozitiei in prima forma era: „Trimite-mi, mandra Bucerde/Ce-o fi-n sat la voi mai verde." Rima: verde-Bucerde se afla si in Dictionarul de rime al poetului, ms. 2271, f. 108. Pornind de la culegerea poporana si creatia amintita, Eminescu a compus scrisoarea feciorului de domn, care pastreaza din original nu numai o parte din versuri, dar si armonia (in Bucerdea, jud. Alba s-a nascut Ion Maiorescu, tatal criticului junimisT).

Precursor al scriitorilor care aveau sa creeze teatrul pe baza basmelor, Eminescu arc proiecte de piese cu elemente populare. in Imparatul-Imparateasa (ms. 2255, f. 12) este si o vrajitoare care face farmece, incheaga apa, face sa cada grindina etc. Avand in minte motivul dezvoltat de Alecsandri in Grui-Sanger, pastrand ideea, dar transpunand actiunea in cadru pseudo-istoric, Eminescu vrea sa scrie o drama Grui-Sanger, pentru care avem in ms. 2278, ff. 18-20 numele personajelor si schitarea actiunii pe acte. in ms. 2282, f. 107v. si urm., din insemnari in legatura cu proiectul de drama, se vede ca Eminescu a renuntat la actiunea asa cum o schitase mai inainte si pastreaza numai ideea crimei si ispasirea. in Scena, ms. 2254, f. 27, este descrierea unui interior taranesc, cu un pat acoperit cu laicer, cu perne cladite pe lada de culori vii, cu batrana imbracata cu catrinta mohorata. Cu batrana sta de vorba Petru, despre copilul nazdravan caruia Sf. Vineri i-a dat un hat care, scuturat, a facut sa apara un armasar si haine imparatesti. Scuturat a doua oara, apare coroana de aur, pe care copilul nazdravan o ascunde impreuna cu imbracamintea domneasca in hom si prin chiupurile cu cenusa. Si in ms. 2254, f. 202, este insirarea unor personaje din piesa proiectata Cenusotca. Cenusotca este in realitate Anghelina si alaturi de ea Isac din Bisericani se pricepe sa citeasca in zodii.

Un alt exemplu elocvent de felul cum, la Eminescu, basmul invadeaza si alte domenii decat cele pur literare, este articolul politic Independenta, din Timpul, V, 1880, 14 febr., in care mitul Tinerete fara batranete, cunoscut de Ispirescu, isi capata o semnificatie noua. Fat-Frumos reprezinta insusi geniul romanismului, pe care insa politicianii nu sunt in stare sa-l recunoasca: „Cam astfel pate si geniul neimblanzit al Istoriei romanilor. Daca acest geniu ar veni astazi sub forma lui Mircea cel Batran si ar zice: «Eu v-am dat independenta tarii, caci dupa ce am infrant ostirile turcesti, m-am supus imparatului sub conditii care au trebuit sa va pastreze tara si nationalitatea multi ar lua in ras pe batran»". Mitul este atat de prezent in mintea poetului ca il dezvolta sub o forma apropiata si-ntr-un articol de mai tarziu, in Timpul VI, 1881, 19 martie.

Astfel basmul Iui Ispirescu devine piesa de fond intr-un articol politic dupa ce mai inainte, in parte, inspirase alte incercari ale lui Eminescu, Dochia si ursitorile si Ursitorile.

Eminescu avea sa se apropie si cu alte prilejuri de bogatia inventiva a spiritului popular. Lucrari de necontestata originalitate si intiparite adanc de rezonanta afectiva a poetului, prin felul firesc in care se utilizeaza materialul popular, desi sunt opera personala, par emanatie din marea creatie a masei anonime. Productiile populare devin hrana fireasca pentru sufletul si imaginatia poetului.

Calin-File din poveste este in parte un fragment modificat din basmul Calin Nebunul. in loc sa dezvolte partea epica asa ca in basme, Eminescu da atentie partii lirice, reusind sa scrie un poem in care, in afara de gingasia cu care sunt exprimate sentimentele de dragoste, este caracteristica imaginatia vizuala a poetului. Fara indoiala, cea mai frumoasa parte din poem este nunta in codru. S-au gasit si aici unele reminiscente din Alecsandri,97 dar Calin este oricum superior si Concertului in lunca si basmului insira-te margarite. Episodul nuntii in codru cu descrierile naturii si cu alaiul goangelor venite si ele sa sarbatoreasca pe mireasa viorica si mirele flutur, este ceva unic in literatura noastra.

In Harap Alb, Creanga exprima motivul participarii la nunta imparateasca a vietatilor din natura:

De va fi plecat de la vreun model popular ca si Creanga, este suficient sa se compare acest text cu versurile din Calin, ca sa ne dam seama de puternica imaginatie si de viziunea poetica a lui Eminescu. O nunta a goangelor fara participare la nunta omeneasca avem in literatura populara, in afara de versurile din Harap Alb, avem chiar o culegere in ms. Iui Eminescu (v. nr. 111). Alte exemple ni se dau in Simion Florea Marian, Insectele in limba, credintele si obiceiurile romanilor, Tudor Pamfile, Cantece de tara, P. Papahagi, Din literatura populara a aromanilor, PetTu Iroaie, Cantece populare istro-romane.™

Pornind de la un model popular a ajuns Eminescu sa scrie Ce te legeni care nu mai apartine poeziei poporului, fiind o mare poezie originala pe baza populara. Aceasta creatie, semnificativa in activitatea poetica a lui Eminescu, a aparut mai intai in editia Maiorescu si apoi in Convorbiri literare din februarie 1884. Clara este aici tendinta poetului de a folosi motive populare pentru a exterioriza ceea ce el simte si gandeste mai profund.

La baza poeziei Ce te legeni sunt culegeri populare de neindoielnica autenticitate. In caietul anonim 2260, ff. 313-325 la f. 317v. este inscrisa suita 21 din care face parte si culegerea ..Bradule, malinule – Ce te datini pe-acole?" in ms. 2262 f. 125v. culegerea nr. 240 „Ce te legeni, plopule?" in ms. 2260, ff. 306-307 la nr. 86. Cate paseri sunt pe lume, cuprinde si versurile

De ce voi va clatinati 

Si mereu va leganati

Cu vant si fara de vant 

Cu crengele la pamant? 

– Cum sa nu ne clatinam

Pentru explicarea genezei poeziei lui Eminescu ar fi suficiente culegerile pe care le-am amintit si care se afla chiar in ms. lui Eminescu. Totusi, cum Eminescu a fost bun prieten cu Miron Pompiliu si fara indoiala a cunoscut si culegerile acestuia, mentionam si poezia Bradul, dar putem afirma ca si fara sa fi cunoscut aceasta poezie, Eminescu ar fi ajuns la creatia Ce te legeni..?*. Pe baza culegerilor amintite, poetul face versificari de tranzitie care se pot urmari in ms. 2276 I, f. 18, ms. 2262, f. 150, ms. 2276 I, f. 22 (versuri din UrsitorilE) si numai dupa diferite exercitii asadar a ajuns poetul, prin retinerea numai a ce era mai artistic, la forma definitiva Ce te legeni..}™

Pentru felul cum teme si versuri populare apar in mod spontan in tesatura fina a creatiilor lui Eminescu, este caracteristic Luceafarul, cea mai mareata lucrare izvorata din contactul cu literatura populara, tot ce a facut Eminescu pana aici aparand ca etape pentru ceea ce o data avea sa se afirme definitiv.

Cercetatorii literari au cautat sa stabileasca influente numeroase care si-ar fi dat intalnire in Luceafarul. S-au gasit de asemenea apropieri intre opera lui Eminescu si poeziile lui Alecsandri.102 Totusi influenta cea mai insemnata este aceea populara. Marturia lui Eminescu intr-unui din ms. sale indica basmul Fata in gradina de aur, publicat de Kunisch ca izvor al Luceafarului in afara insa de acest izvor, mai sunt si altele, desigur de mai mica insemnatate pe care le putem urmari in unele strofe ale poemului. in strofa a H-a, de exemplu, au intrat elemente autentic populare pe care le putem pune in evidenta. in diferite culegeri de literatura populara, gasim comparatii ca acele din strofa amintita.

In Poezii deosebite din 1837, in care Anton Pann cuprinde si productii din popor , in una din ele se afla versurile: „Sus pe cer cum este luna / Asa esti pe pamant una".

Comparatia aceasta capata o forma ceva mai apropiata de aceea din Luceafarul in Nevasta talharului, din volumul de poezii populare publicate de Alecsandri:

Fost-am eu la parinti una 

Precum e in ceruri luna.

Aceleasi elemente de comparatie semnificativ grupate, se afla intr-un bocet din Moldova cules de Th.T. Burada si publicat in Convorbiri literare, XII, 1879, 1 februarie, p. 414.

Versul 4 il aflam si-n culegerea Sevastos, aparuta dupa moartea lui Eminescu, Frunza erde trei aguzi:

Copila cu doi parinti 

Ca luna intre doi sfinti.

Chestiunea este insa ce culegere a cunoscut Eminescu si i-a slujit in elaborarea strofei din Luceafarul. Artur Gorovei, cunoscutul folclorist, in Influenta poeziei populare asupra lui Eminescu (Fat-Frumos, IV, 1929, p. 142 si urm.) da ca izvor pentru aceasta strofa culegerea S-apoi frunza trei vazdoage din Neagra Sarului, fost tinut al Sucevei. intr-adevar aici sunt versurile:

Cercetarea manuscriselor lui Eminescu ne face sa credem ca chiar daca poetul a cunoscut unele din culegerile citate mai sus, nu ele i-au servit ca izvor pentru Luceafarul. in caietul anonim 2260, cu culegeri din Moldova, se afla la f. 323v. poezia Ficeoras de greaca mari (v. nr. 56). Eminescu transcrie aceasta culegere in ms. 2285, f. 138 b. (v. nr. 15) indepartand fonetismele si ceea ce i se parea greseala de ortografie. Mai pe urma, transcrie din nou culegerea in ms. 2284, f. 8, introducand marunte prefaceri: „Ca sa vada tot crestinul" si „Eu am fost una la parinti". Aceste transcrieri vadesc interesul lui Eminescu pentru culegere.

Versurile din urma ale culegerii din ms. poetului au avut o soarta fericita. Pe baza lor a ajuns Eminescu la diferite compozitii. Astfel in ms. 2276 1, f. 14 se afla aceste versuri:

Din copilarie a fost prins in vraja acestei lumi fantastice. Mai tarziu, scriind Sarmanul Dionis, retraieste momentele cand batranii il tineau pe genunchi si ii povesteau basme cu zane „imbracate in aur si lumina".

Si in epoca de viata la Iasi, cand munca la Curierul de lasi era atat de saraca in bucurii, poetul scrie in incercarea Archaeus: „Poate ca povestea e partea cea mai frumoasa a vietii omenesti. Cu povesti ne leagana lumea, cu povesti ne adoarme. Ne trezim si murim cu ele".

Fiind atat de inclinat spre reveria care-l transporta intr-o lume ideala, nu ne vom mira de multimea comparatiilor in legatura cu personajele si atmosfera de basm, pe care le intalnim in poezii din diferite epoci, variate ca fond si expresie literara. in Ondina, se spune despre un personaj ca este „Frumos ca din basme si tras prin inel". in Un roman, copila care-l vrajise pe poetul adolescent, isi exprima astfel dorintele inimii:

Oh! de-as fi – ea stiga – o pasare maiastra 

Cu penele de aur, ca pasarile-n rai

In Gemenii, mireasa Tomiris are „ochi frumosi ca doua basme". in De cate ori, iubito este versul: „Pluteai ca o usoara craiasa din povesti", lata si adancimea si frumusetea ochilor Craiesei din povesti: Jar in ochii ei albastri / Toate basmele s-aduna". in Atat de frageda: „Mireasa blanda din povesti". Comparatii cu basmul, retraire a atmosferei din basme, in Departe sunt de tine, S-a dus amorul, Afara-i toamna. Si marturii la fel si in Floare albastra, Poveste dulce-mi era viata. Autoiluzionarile din Lacul si Povestea Codrului sunt de fapt transpuneri sufletesti in cadru de basm.

Si in alte poezii, unde nu ne-am astepta, apar aceleasi elemente fantastice. Strofa I din Epigonii este un sir de metafore de basm. in Umbra mea, cantecul de privighetoare, stelele, izvoarele dau celor doi indragostiti viata fericita cu aparenta de „basm stralucit si instelat". Fragmentul din aceasta lucrare a trecut in Sarmanul Dionis fara sa-si schimbe semnificatia, dar si in Mortua est, viata in cealalta lume este una de basm:

Dar poate acolo sa fie castele

Cu arcuri de aur zidite din stele,

Cu rauri de foc si cu poduri de-argint.

Cu tarmuri de smirna, cu flori care cant?

Procedeul este si mai evident intr-un mare poem in care se evoca vechea Dacie. Tema

Dochiei este tratata ca basm.

In basmele populare, cunoscute atat de bine de poet. toate elemetele firii capata suflet si grai. Unul din cele mai accentuate farmece ale acestei literaturi naive este tocmai animismul general care inconjoara eroii: om si animal, lucru si planta, stanca si izvor, toate fac parte din aceeasi categorie mergand uneori spre tinta unica, alteori impiedicandu-se reciproc in tinderea spre deznodamant. Cercetand poeziile lirice ale lui Eminescu, vedem ca ceea ce se numeste personificare, procedeu la care el recurge adesea, nu este decat tocmai animismul exprimat naiv si simplu in literatura populara fantastica.

Povestea codrului, O, ramai, Freamat de codru, Lasa-ti lumea ta uitata, Mai am un singur dor, deci poeziile care arata atat de cald sensibilitatea duioasa a poetului, isi gasesc rezonanta in sufletul nostru tocmai prin procedeul freamatului de frunze, susurului de izvoare, soptitului ce vine insinuant din ape si luceferi, din varful fosnitor prin trestii, din codrul „batut de ganduri".

Mai am un singur dor, care, prin contopirea sentimentului senin al mortii cu acela al naturii, se apropie de Miorita, inainte de a ajunge la formele pe care le cunoastem, in una din ciome poarta titlul Dorinta unui Dac. (Ms. 2276 1, f. 40). Dacul nu este aici decat insusi poetul care se simte autohton si legat de o conceptie de viata cu rasunet din adancuri de veacuri.

Acelasi acord si in exprimarea destinului omenesc. Ceea ce in literatura populara se numeste soarta, ursita, menit, isi are ecoul in creatiile lui Eminescu. Nu este numai atentia pe care o da mitului din Tinerete fara batranete ori fondului popular din Miron si frumoasa fara corp. Este problema ursitei care revine staruitor in Dochia si Ursitorile in Ursitorile. (ms. 2270, f. 76 v, 78v-81). Aceeasi idee a ursitei hotarate omului, si in vorbele pe care Adonai le rosteste zmeului doritor sa renunte la nemurire din dragoste pentru frumoasa din gradina de aur. Si problema, deosebita numai ca forma artistica dar aceeasi, ca fond, staruie pana in Luceafarul, varful de piramida al poeziei eminesciene.

Cercetarea manuscriselor lui Eminescu ne-a dat pe fata imensa munca a poetului in domeniul literaturii populare. Cunoscator al tuturor provinciilor, Eminescu, in aceste manuscrise, infrateste poezii din Banat si Transilvania cu poezii din Moldova de Nord si Bucovina, dupa cum infrateste particularitati de grai din toate regiunile romanesti. Si aceasta activitate explica de ce Eminescu a putut, prin gandurile si arta lui, sa devina cel mai desavarsit reprezentant al sufletului romanesc.

Sensul larg pe care il are cuvantul „folclor" la Eminescu, lamureste multiple activitati de culegator-producator si de creator pe baze populare. Prin munca sa, Eminescu contribuie la stabilirea unei etape in curentul de cunoastere si pretuire a folclorului in secolul al XlX-lea.

Curentul se poate urmari incepand chiar de la Budai-Deleanu, V. Aaron, 1. Barac, Vacaresti, Conachi, Asachi, Eliade Radulescu. Totusi o prima etapa de mare insemnatate o constituie gruparea din jurul Daciei literare. Aici se exprima idei si de aici pornesc initiative, care explica activitatea in domeniul folclorului a scriitorilor C. Negruzzi, Russo, Kogalniceanu Alecsandri, acesta din urma insumand si ideologia gruparii, si posibilitatile de realizare artistica. Dupa Dacia literara si scriitorii afiliati curentului, apar noi cultivatori ai literaturii populare. Fara sa reprezinte momente deosebite, merita totusi mentionarea C. Stamati, Bolintineanu, Gh. Baronzi, Filimon, Fundescu.

O a doua mare etapa o constituie Junimea. Revista Convorbiri literare cuprinde literatura populara si studii de valoare. Aici se intruneste munca venita din variate directii de la scriitori ca Maiorescu, Xenopol, Miron Pompiliu, Eminescu, Slavici, Lambrior. Dupa cum reprezentantii curentului de la Dacia literara au suferit imfluente apusene, si unii reprezentanti ai Junimei si-au adancit preocuparile de folclor prin studiile facute in strainatate.

Eminescu este dintre acestia si aspira sa fie pentru curentul de la Junimea ceea ce Alecsandri fusese pentru curentul de la Dacia literara. Aceasta rezulta din constanta cu care Eminescu, asa cum ne arata manuscrisele sale, urmareste preocuparile Iui Alecsandri si merge pe toate caile pe care acesta le aflase pentru valorificarea si ilustrarea literaturii populare.

O a treia mare etapa o constituie, la sfarsitul sec. al XlX-lea si inceputul celui al XX-lea, curentul samanatorist reiesit in parte si din ideologia lui Eminescu si de pe urma caruia insusi Eminescu a castigat, deoarece acum numai ies la iveala parte din culegerile si prelucrarile tainuite ii manuscrisele de la Academie.

Daca Eminescu ar fi avut norocul sa-si realizeze proiectele si sa-si publice culegerile si prelucrarile, opera lui in aceasta directie ar fi constituit o data mai importanta si decat aparitia poeziilor populare ale lui Alecsandri. Caietele lui Eminescu arata nu numai mare varietate de culegeri si atentie pentru indepartate regiuni romanesti, dar si posibilitati de creare pe baza materialului popular, pe care Alecsandri nu le-a avut. Asa insa cum au aparut culegerile lui Eminescu in 1902, dupa ce numeroase altele erau cunoscute, si cum apar ele si-n vremea noastra, dupa ce numeroase altele au fost publicate din initiativa particulara ori oficiala, cuprinzand si poezii pentru care aflam la Eminescu forme uneori identice, alteori partial asemanatoare, activitatea lui Eminescu in acest domeniu ramane in special de importanta istorico-literara si ne ajuta la completarea fizionomiei literare a poetului.

Eminescu ne apare si sub un aspect mai putin cunoscut decat altele prin care a patruns in constiinta romaneasca. Nu e numai un culegator pasionat de poezie populara, nu ramane la simpla reproducere a materialului, ci isi gaseste in el izvor pentru imaginatia lui creatoare. Vechiului material Eminescu ii adaoga un element nou care adanceste semnificatia initiala, asa ca in basmele prelucrate in proza si versuri, ori o schimba cu desavarsire asa cum e in Ce te legeni si in Luceafarul, unde, pornind de la material poporan, poetul, in plina constiinta de geniul sau, fixan-du-se asupra a ceea ce contribuie la exprimarea esentei eului propriu, retraieste in sine dus la perfectie ceea ce in afara de el, in materialul de obarsie aparea ca simpla schitare. Asa cum basmul popular se modeleaza dupa lumea interioara a poetului si-i serveste doar de schelet, pe care se intrupeaza imaginatia creatoare, si motivele populare isi au locul de simple piese cu ajutorul carora ajunge la expresie definitiva un suflet care se cauta pe sine si se scruteaza pana in adancuri.

Ne intereseaza caile de patrundere a expresiei populare in poezia originala a lui Eminescu. La ceea ce stia din anii copilariei petrecute in mediul taranesc, s-a adaugat si cunoasterea limbii poporului din colectii publicate, din texte de literatura veche cercetate de el si din poezia si proza populara pe care si-a transcris-o in caiete. Astfel Eminescu si-a imbogatit cu staruinta expresia creatiilor proprii.

Unele cuvinte populare ii patrund firesc in scrieri, fiindca le cunostea din vorbirea obisnuita in nordul Moldovei. „Colcantaur" se afla in Memento mori, v. 920 si in Calin Nebunul, v. 414, rimand cu „padurea de aur". „Cindure ca" din graiul bucovinean, il aflam in Frumoasa Lumii (proza) si in Calin Nebunul, v. 635. „Hurmuz" apare in Sarmanul Dionis: „hurmuzul pamantului", dar si in Cum negustorii din Constaminopol, v. 15. „incrusit" din graiul bucovinean si transilvanean este folosit in imparat si proletar, v. 146 si in Calin Nebunul, v. 490. „Laiti" din Calin Nebunul, v. 663, din Frumoasa Lumii si Borta-vantului (proza), folosit si in Calin-File din poveste, v. 166, este cunoscut desigur de acasa. Eminescu il foloseste, in 1873, si in traducerea din Goethe, Cantec de nunta, „Iasme" din traducerea Resignatiune, dupa Schiller, in 1867, se afla si in Geniu pustiu: „iasma viitorului". Si popularul „bobii" revine sub pana poetului in Muresanu (1872), v. 44.

Eminescu putea cunoaste lexic din graiul popular si din scrieri de-ale contemporanilor ori din legaturile prietenesti cu Creanga. in Floare albastra, „incalte" este folosit si de Alecsandri in Fratele (CalugaR), din Poezii populare ale romanilor. il va afla si la Creanga, in Harap Alb. in Diamantul Nordului, v. 185, cuvantul „hrentuite" il va fi auzit de la Creanga, care l-a folosit in Amintiri, cand spune ca Oslobanu isi lega bine lemnele cu braul „ca sa nu se hrentuiasca".

Alaturi de ceea ce cunostea de la autorii contemporani, Eminescu retinea si cuvinte din popor foloiste in scrieri vechi, pe care le-a cercetat cu pasiune, ori Ie-a aflat din articole si studii de Gaster, Hasdeu ori Lambrior.

In Strigoii v. 201, cuvantul iesit din uz „nimitez", l-a folosit Dosoftei in Viata si petracerea svintilor, sub forma „nemetet" (hobot al mireseI). in Povestea codrului, cuvantul „herb", folosit de Cantemir, si de Odobescu, se afla si la Dosoftei, Stihuri la luminatul gherb al Tarii Moldovei. Cu mult simt al limbii literare, Eminescu foloseste cuvantul „zdrumicate", in Memento mori, v. 222, imparat si proletar, v. 171 si in Calin-File de poveste, v. 206. Are indelunga traditie in scrisul romanesc: Dosoftei, Psalmul 28, traducerea Bibliei de Samuil Micu (1796), Biblia lui Saguna (1856-l858), Biblia, Bucuresti, 1914. Balcescu l-a folosit in precuvantarea la Cantarea Romaniei: „zdrumicarea natiei". La fel cuvantul „limba" cu intelesul de popor, in Scrisoarea III. Poate fi urmarit la Dosoftei, Psalmul 46 „limbele sa 'salte", in Cartea romaneasca de invatatura a lui Varlaam (1643), care este „un dar limbii romanesti" si chiar la inceputurile scrisului romanesc, in Psaltirea scheiana, „da-ti voiu limbele".

Eminescu a folosit si lexic din propriile culegeri populare. in culegerea 149: „Striga-m tara ca-s lotru" si in compozitia Ursitorile, v. 33: „Si pe drumul lotrului". in aceeasi culegere:"Iara nana ca-s om sodu", cuvantul caracteristic il aflam in Filosofia copilei, v. 19, din 1867: „Sota copila a nesimtirei". Un cuvant eminescian revine adesea, anume „tragana", in Oliolo, codrutule, v. 19, Codrule, Maria-ta, v. 16, Doina, doina, v. 9, Dochia si Ursitorile, v. 214, Musatin, v. 59.

Cuvintele populare sunt folosite uneori cu intentie, ca sa dea scrierii umor, de ex. in Mitologicale (1873): camesoi, ciubote, crai (regE), horaieste, mahmur, ori ca sa accentueze satira caustica, de ex. in O, adevar sublime (1874); buiguit, nu-mi vine la cherem, dranganiti pe ganduri, tiitori (amantE), pingelita (inselata).

In scrierile lui din tinerete, Eminescu folosind un lexic obisnuit la poetii epocei, a reprezentat o sinteza de grai din toate provinciile romanesti, dand atentie si vorbirii populare, si a facut o experienta literara, fara sa se fi fixat statornic pe pozitia unui inaintas ori contemporan.

La intoarcerea de la studii in strainatate, in toamna 1874, si-a aratat preferinta pentru inspiratiile pe baza productiilor populare si a dus la indeplinire transpunerea in versuri a unor basme pe care le avea transcrise ori le cunoscuse din Kunisch. Anul 1875 il arata cu un orizont larg in privinta limbii poeziei prin acel raport din 16 martie, in chestiunea cartilor cu valoare stilistica si lexicala, pe care voia sa le cumpere pentru Biblioteca Universitatii din lasi.

In aceasta epoca, poetul este convins ca poporul poate fi socotit „vorbitorul si pastratorul limbii". insusi cuvantul „pastrul" vine din Anton Pann, Povestea vorbii. Paraua. Este explicabil sa intalnim, asadar, in Calin Nebunul: ai (anI), caus, curechi, curmei, habuci, pierseca (bate binE) testemel, tusnea, tasala pe glava. Prefacand o parte din acest basm in ceea ce este Calin-File din poveste (1876), intra in lexic: crida, crevat, gacit, impistrit (cuvantul din Plugusorul, v. 104), laita, rastoace, siraturi. De asemenea in Miron si frumoasa fara corp: cociorba, a o tuli, sa va paie (sa va para). La fel, in culmea creatiei din 1881, foloseste in Scrisoarea I: stihii (cu intelesul de elemente primordialE), musunoaie, catapeteasma lumii, prizarita; in Scrisoarea II: carpocind clipoceala, iniste; in Scrisoarea III: limba (popoR), farmecare, pristol, leite-n zale, carte (scrisoarE), capistea; in Scrisoarea IV: raristea de brazi; in Scrisoarea V, versul „Vorba zice: fugi in colo, rasul zice: vino-ncoace" vine din Alecsandri, Poezii populare ale romanilor, hora: „Fugi in colo, vina-ncoace / Sezi binisor, nu-mi da pace". Si apoi alte expresii populare: muiere, minte scurta-haine lungi, are haz, cu ochi bisericosi.

Si prin munca lui in domeniul folclorului, a putut ajunge Eminescu la bogata lui limba cuprinzand sonoritati si armonii pentru intaia data iesite la iveala in poezia noastra. Cand cercetezi manuscrisele din tinerete ori primele poezii publicate, si gasesti vocabular si expresii ca: al negurei fior, dormita oftarea, ondoala-n zefire, auroasa, a navei vela, o flama dulce, a codrului tenebra, doliul ce-l varsa belele, natura maratra, pamantul eternei, selbe, flame, ne dam seama ca numai prin vechea literatura si cantecele populare putea Eminescu sa se smulga din curentul de falsificare a limbii, caruia si el ii urmase in adolescenta, si sa ajunga la cultul pentru „vrednica" limba a stramosilor.

Si ca fond artistic si ca expresie literara, poetul se indreapta in mod constient spre izvorul bogat al literaturii populare, vazand in aceasta manifestarea unui suflet colectiv din care s-a diferentiat propriul sau suflet.

Creație și divertisment folcloric la Mihai Eminescu

Legăturile lui Mihai Eminescu cu folclorul sunt pe cât de numeroase, pe atât de diverse – și ele pot fi urmărite de-a lungul întregii sale vieți, din copilărie și până la maturitate. Ele sunt prezente fie în etapele așa – zicând biografice ale formațiunii lui intelectuale, fie, și desigur aceasta interesează mai presus de toate, în substructura atâtor pagini memorabile ale ficțiunilor sale. De bună seamă, evoluțiaLuceafărului nu poate fi înțeleasă fără a ține seamă de existența basmului lui Kunisch. O spune înseși Eminescu în cunoscuta Glossă de pe una din versiunile tranzitorii ale Luceafărului, când își revendică titlul de a fi suprapus basmului un sens alegoric, voind adică să demonstreze că, la fel cu nefericitul demon al narațiunii, geniul nu cunoaște moarte, însă nici noroc.

Desigur un astfel de orizont lipsește cu desăvârșire atât basmului originar Das Madchen im goldenen Garten, cât și celui versificat de Eminescu în 1873-1875 Fata în grădina de aur. Mai mult: diferența aceasta de nivel dintre basm și poem reiese cu limpezime din chiar benedicțiunea, pentru a spune astfel, cu care se încheie fiecare din ele. „Fiți fericiți, cu glasul stins a spus, / Atât de fericiți cât viața toată / Un chin s-aveți – de-a nu muri deodată” rostește demonul și este neîndoios că, sub aparențele benigne urarea este de o mare toxicitate, conformă de altminteri și cu climatul basmului. Căci, dacă moartea este un atribut al vieții pământene, moartea pe etape sporește deznădejdea de a supraviețui unei ființe iubite. În urarea zeului mai stăruie ceva din aspra lege a talionului. În timp ce, retras în Olimpul distant și oarecum orgolios al izolării sale („nemuritor și rece”), Hyperion e cu mult mai generos.

În cupa de cucută cu care se încheie poemul („Ce-ți pasă ție, chip de lut / Dac-oi fi eu sau altul?”) stă chiar verdictul propriei sale înfrângeri. Dincolo însă de „moralitatea” aceasta, ce, cu toată distincția, ar putea totuși dura o punte de legătură între basm și poem și dincolo de cadrul așa-zicând convențional, propriu oricărei ficțiuni de natura aceasta, cu fete de împărat îndrăgind aștrii și căzând în mrejele copiilor de casă, Luceafărul abia de mai păstrează ceva din matca folclorică. Și cadențele iambice ale strofelor și imaginile, și feeria călătoriei celeste, și dialogul dintre Hyperion și demiurg, și intermediul seducător al pajului, desprins parcă dintr-o subtilă comedie de Marivaux – totul atestă pe marele artist care și-a făurit singur podoabele. Prin aceasta Luceafărul este un poem cu intensă originalitate, în care florile de câmp ale sugestiilor folclorice s-au transmutat în rarele flori albastre ale unei înalte expresii artistice.

Cu totul altul pare să fie cazul basmului versificat între 1874-1875 Fata în grădina de aur, la care putem adăuga și pe Miron și frumoasa fără corp, pe Călin Nebunul și chiar basmul Făt-Frumos din lacrimă, cu care debutează și în proză către sfârșitul aceluiași an 1870, an în care debutase la „Convorbire literare”, cu Venere și Madonă. Aderențele poporane sunt de astă dată mai mult decât evidente, fără ca totuși ele să eclipseze, chiar dimpotrivă, caracterul lor de puternice creațiuni folclorice. Căci prin ce e original basmul? se întreba Eminescu în unul dintre articolele sale de orientare critică. Desigur că nici prin materie, nici prin prototipuri, ce se întâlnesc aproape aidoma la toate latitudinile, așa cum au observat-o din timp cei mai mulți dintre teoreticienii folclorului. „La dreptul vorbind – spunea Jean Darmesteter – nu există folclor francez, sau german, sau italian, cât un singur folclor european”, iar Lazăr Șăineanu, în comprehensiva sa monografie asupra basmelor din 1895: „Fondul acestor povești – spunea el – zâne, cai năzdrăvani, propunere de enigme, limba păsărilor etc. nu prezintă nimic particular și constituiesc acele elemente comune ale fanteziei populare, ce le întâlnim în toate timpurile și în toate țările”.

Ceea ce este original în basme, afirma încă din 1880 Eminescu, „e modul de a le spune, e acel grai românesc în care se îmbracă ele, sunt modificațiunile locale, potrivite cu spiritul și cu datinile noastre”. De aceea, desigur, și în ciuda aparențelor B.P. Hasdeu punea printre exponenții basmului popular, alături de Petre Ispirescu, și pe Ion Creangă, de aceea un cercetător ca Jean Boutiere putea să recunoască în protagoniștii, oricât de fabuloși, ai basmelor lui Creangă, țărani de la noi, cu deprinderile și cu graiul autohton. Acest „mod de a spune”, despre care vorbea Eminescu poate fi sau unul autentic popular, când expresia e stenografiată, mai corect magnetofonizată – și Eminescu a fost un astfel de culegător – sau unul întrutotul derivat, ori de câte ori povestitorul este un scriitor cu personalitate dominantă, un poet, un artist. E cazul lui Alexandru Odobescu, a lui Barbu Ștefănescu Delavrancea și evident, a lui Eminescu. Sunt în Făt-Frumos din lacrimă pasaje descriptive, cadențe stilistice și infiltrații cărturărești ce prefigurează arta tânărului prozator, care, nu peste mult timp, va elabora prestigioasele pagini ale nuvelei Sărmanul Dionis.

Dacă basmul în proză Călin Nebunul, cules de Eminescu, urmează cu fidelitate spiritul poporan, Călin Nebunul în versuri este o adevărată creație folclorică, prin tot ceea ce poetul adaugă de la sine, fie în arhitectura basmului, fie în variațiunile de stil ale expresiei, atât de personale uneori, precum în fragmentele descriptive, încât multe din pastelurile eminesciene de după 1875 au fost detașate, de-a gata, din această vastă panoplie a naturii feerice, care este basmul versificat Călin Nebunul. Întrutotul concludent mi se pare cazul celor două basme din Kunisch, Fata în grădina de aur și Miron și frumoasa fără corp, versificate între 1873-1875. Dacă substanța basmului e neschimbată, dacă psihologia eroilor și participanților e autentic folclorică, expresia în schimb, tiparul stilistic e unul prin excelență personal și el trădează pe meșteșugarul pretimpuriu, care avea să realizeze impresionanta pagodă a Luceafărului, dar care vremea studiilor Berlineze se dovedea un arhitect deopotrivă de ingenios. Căci farmecul acestor două basme versificate stă tocmai în aspectul lor oarecum de două tărâmuri, în aliajul armonios dintre contrastul folcloric și decorația erudită, artistică.

Să spunem, dintru întâi, că amândouă basmele numără câte 61 de strofe fiecare, că simetria aceasta nu va fi fost realizată de acceptarea anumitor rigori, anumitor constrângeri. După aceea că în Fata în grădina de aur strofa este oottava rima, tipar metric dintre cele mai ortodoxe și care, așa cum atâtea din postumele berlineze atestă, fusese împreună cu alte metre savante îndrăgită de Eminescu, la timpul acela.Miron și frumoasa fără corp folosește – și variațiunea aceasta e încă un indiciu – o strofă de nouă versuri, cu o dispoziție a rimelor nu mai puțin savantă: ababccdcd; ritmul de astă dată e trohaic și măsura de 7 și 8 silabe, a versului popular, în timp ce ottava rima are versul de 10 și 11 silabe iambice. Detalii, la prima vedere pur tehnice, în realitate fundamentale, cum o poate sugera următorul incident-parentez, a cărui relatare nu o socotesc defel gratuită. El aruncă nu numai o lumină revelatoare în laboratorul iscusitului meșteșugar, dar mai și constituie un avertisment pentru toți editorii de texte, și în primul rând de texte eminesciene.

Versul 206 al poemei Miron și frumoasa fără corp se prezintă în manuscris astfel: „Cin’ se simte mai cu…”, așadar fără rimă. E al optulea vers din strofă (în schemă: c), rimând cu versurile 5 și 6. Unul dintre cei mai probi editori ai literaturii populare eminesciene, am numit pe Dumitru Murărașu, a încercat să umple lacuna (Ilarie Chendi lăsase, ca-n manuscris, locul vacant): „Cin’ se simte mai [cu cap] / Să le vie-ăstor de hac?”, reparație pe care Editura Tineretului (1956) o adoptă. Să precizăm că este vorba de farmecele fostului ciubucgiu al împăratului, ajuns moroi, care făcuse din toate metalele împărăției o bardă și din toate pădurile un singur copac, și că voinicul care ar fi doborât cu barda copacul și l-ar fi înfipt în pieptul strigoiului ar fi stins blestemul și ar fi luat și de soție pe fata împăratului, ceea ce Miron și izbutește. Cu toate că asonanță bizară și cu aspect anagramatic cap-hac, soluția pare mai mult ca plauzibilă. Și totuși, nici sensul, nici simetria rimelor nu îngăduie. Căci nu de cap e vorba în această situație, cât de virtute („Dar Miron ia barda-n palmă / Și copacul mi-l încarcă”), iar rima trebuie să consune cu versurile 5-6 (poiene-buruiene).

Practicând cunoscutul alfabet al rimelor, ce de atâtea ori se întâlnește în situații dificile în manuscrisele poetului, ajungem la: „Cin’ se simte mai cu vene”. Ar fi acceptat-o în cele din urmă Eminescu? Mai mult ca sigur. Căci cu toată aparența de neologism, cuvântul se întâlnește, cu acest plural chiar, și în vechile tipărituri (conferă dicționarul Tiktin: Tetravanghelul lui Coresi, 1562, 9, 2 și tot acolo, din aceeași familie, expresii ca: vână ca oțelul, tare de vână). Incident cu atât mai semnificativ, cu cât el ilustrează, dintr-o singură lovitură, cele două aspecte ale problemei: întâi că Eminescu e un mare mânuitor al rimelor (și cele două basme versificate din Kunisch abundă în astfel de inițiative) și, al doilea, că editorii, aproape constant, trec cu ușurință peste și le nesocotesc, când nu le masacrează. Las la o parte rime ingenioase în chiar aspectul lor aparent siluit: „Te du de-o cată și-n a ei fereastră / De-a vezi deschisă, zvârle floarea astă” (Fata în grădina de aur), amintind de stihul: „… Iar genunchiul / Plecat … c-adoratori din vremea foastă” (În căutarea Șeherezadei); inarticulări și interveniri topice practicate pe vremea lui Moliere: „Oui je comprends acela / C’est justement tout comme” (L’Ecole des femmes), ca și pe vremea lui Costache Conachi: „Cu toate că dintre oameni nu am lipsit niciodată / Dar de-i pre pământ amorul, nu știu, astă ună dată” (Judecata femeilor în „Convorbiri literare”).

Las, de asemenea la o parte rime cu juxtapuneri arhaizante: „Pătruns de dorul neștiutei Verguri / S-au dus să ceară sfat la sânta Miercuri” (Fata în grădina de aur); „Atunci din nou el o luă pre mâneci / Să ceară sfat acum sântei Dumineci” (Fata în grădina de aur), sau verbe proprii vechii limbi românești: „Atunci ele-au deschis / Ferești înalte și la mândrul soare / Din boală adâncă fata a învins” (Fata în grădina de aur), pe care editorii îl transcriu constant: „învins”, așa cum, la fel de neglijent, transcriu variile forme ale unui neologism ca: „a adorna”, pentru „a împodobi”, folosit de Eminescu în ambele poeme: „Avea o față dulce, mândra pruncă / Cu cari basme vremile s-adorn” (Fata în grădina de aur, 5-6, în rimă cu corn), nu: „s-adorm”, și: „Bă să poate să te a-doarne / Cu frumos proțap de coarne” (Miron și frumoasa fără corp), nu: „să te-adoarme”, și aliajul acesta neologic într-un cuplu neaoș ca „proțap de coarne” trădează pe un mare rafinat al lexicului. Așa cum tot de la un cunoscător al particularităților versului popular derivă și atât de eufonicele enclitice pronominale, precum: „L-a spălatu-l”, pieptănatu-l, / La botez l-a dus pe micul, / La icoană l-a închinatu-l, / Un diac citi tipicul” (Miron și frumoasa fără corp), pentru care vezi și mai târziile versuri, de Iași, din vremea Pajului Cupidon: „Cine cum îl va vede / Dânsei de știre să-i de / Drept răsplată li va da-le / Sărutarea gurii sale”.

Și examenul acesta ar putea fi dus și mai departe, însă el nu trebuie să umbrească acele daruri ale poetului și psihologului, ce fac din cele două basme versificate creațiuni folclorice de înaltă ținută artistică. Așa cum versul: „Copil frumos ca luna nopții lunge” (Fata în grădina de aur), cu care demonul își vrăjește victima, vine îmbibat de toate miresmele viitoarelor armonii eminesciene. Iată, de pildă, cât de luminoasă e apariția fecioarei de împărat în sumbrul pervaz al basmului, un minut după ce demonul a consimțit supremul sacrificiu, al nemuririi, și un minut înainte ca Florin, Făt-Frumosul norocos, să poposească la porțile castelului: „Precum o floare ar ieși din surii / Și morții munți, din piatra lor uscată, / Astfel copila-nvioșază murii, / Pe când în bolta geamului s-arată, / Copil al apei, cerului, pădurii, / A lumii-ntregi mai drăgălașă fată, / Ea asculta pe-al primăverii oaspăt / În dimineața ce-i zâmbește proaspăt. // Împrăștiată fulgerează roua / În viorii, strălucitoare boabe, / Țărâna-nvie-n primăvara nouă. / Răcoare-i vântul cu miros de ape, / Părea a fi plouat deși nu plouă. / Decât lumină ce nu mai încape. / Cu gura, fața, ochii ei ea râde, / Privind în soare, ea clipea, i-nchide.”

Se știe că Miron și frumoasa fără corp, cel de-al doilea basm din Kunisch, a mai fost versificat și de Ronetti Roman, în 1878, cam 4 ani după ce Eminescu își transcrisese caligrafic adaptarea sa în solidul caiet cartonat de Iași. Nu e nevoie să supunem unei analize detaliate poemul, altminteri de bune intenții, Radu, pentru a înțelege de ce viitorul mare dramaturg, autorul lui Manasse, nu putea să izbutească acolo unde Eminescu, poet de infinite resurse, cunoscător al datinilor și al sufletului poporan, nu numai al graiului, era predestinat să dea încă una din marile sale creații folclorice. Poemul debutează cu o scenă tipic populară, a nașterii unui prunc, plină de mișcare și de pitoresc, se continuă cu misterul ursitoarelor, cu cerința nesăbuită a mamei, cu scena împețirii fetei de împărat etc., totul într-o atmosferă jovială, pe care rafinamentele stilistice ale cărturarului, potențează și le scot la lumină, cum se poate deduce din următorul fragment ce urmează probei de voinicie a lui Miron, despre care am amintit, și unde apar, dimpreună cu practicile unei anume morale nupțiale, și acele inovații de rimă în care făceam aluzie mai sus: „Și să cânte struna prinde: – / Este tare, este tare, / Și cuminte, și cuminte, / Ș-arătos la arătare. / Scărpinându-se la ceafă, / Împăratul c-o garafă / A venit și c-un singeap / Și împlându-l, zice: – Ia fă / De mi-l toarnă peste cap! // Și acu să-mi faci hatârul / Să-mi ei fata-n însoțire, / Știu că ai să fii catârul / Pentru nazuri, fasolire, / Da să poate să te-adoarne / Cu frumos proțap de coarne /Și să-ți puie și urechi. / Cine poate s-o întoarne / Când așa-i menit din vechi? // Ca să vezi, și-mpărăteasa… / Doar atâta-ți spun acuma… / Taci, da ochii-ți ai de pază, / Că ce-i fata, ce-i și muma! / E și-un alt metod, ți-l sfătui, / Să taci molcom, să îngădui, / Fă-te că nici știi… n-ai treabă, / Tu să-i faci frumos tabietu-i / Și-ncolo să-ți vezi de treabă.”

Alături cu marile fresce sau compoziții, Eminescu cunoaște și arta instantaneelor folclorice, multe din ele schițate după surghiunul bucureștean, din toamna anului 1877. Ele sunt numeroase și, mai la urma urmei, variațiuni cu toatele ale acelui continuu suspin după fericirea rămasă la Iași: „Alei, dragă Veronică, / Despărțirea toate strică. / De ne-alegem cu nimică – / Viața trece, frunza pică. /…/ Mă-ntrebai, dragă-ntr-o zi, / Cine-n lume s-o găsi / Pe noi a ne despărți. / Iată, dealul s-a găsit / Pe noi de ne-au despărțit: / Dealul cu pădurile, / Luncile cu râurile, / Cerul toamnei plin de stele, / Oamenii cu vorbe rele.”

Din când în când suspinul se adâncește și, reluând una din frecventele sale terne, aceea a opoziției dintre lecțiile vieții și viața fără de lecții a cărților – transpune un distih din Icoană și privaz, 103-104, variante (În van o cați în creier, în van în colbul școlii / Citești privirea-antică în cărți roase de molii”) în stihuri populare, în care, deși toate elementele sunt de proveniență folclorică, chiar imaginea versului final, dozajul ierburilor, printre care cele mai amare sunt ale propriei sale experiențe și dă un filtru, cu atât mai puternic cu cât mai concentrat este extractul: „În zădar în colbul școlii…” etc. (textul înPostume și reprodus în articolul Poeții noștri și folclorul, volumul Alte mențiuni…, III, 1967.)