Folclor Religios Maramuresean

FOLCLOR RELIGIOS MARAMUREȘEAN

CUPRINS

CUPRINS

ÎNTRODUCERE

CAPITOLUL 1 – APOCRIFELE ȘI LITERATURA RELIGIOASĂ

1.1 Legendele Maicii Domnului

1.1.1 Legenda icoanei Maicii Domnului și a Mănăstirii Moisei

1.1.2 Epistolia Maicii Domnului

1.1.2.1 Călătoria Maicii Domnului la Iad

2.2 Colindul

2.3 Obicei la nuntă

2.3.1 Logodna(credința)

2.3.2 Cusutul stegului și al cununii

2.3.3 Gătitul miresei și al mirelui

2.3.5 Iertările la mireasa

2.3.6 Mersul la cununie

2.3.7 Mersul după mireasă în alt sat

2.3.8 Cununia religioasă

2.3.9 Petrecerea

2.3.10 Jocul miresei

2.3.11 Jocul găinii

2.3.12 Învălitul miresei

2.3.13 Hoarea miresei

2.4 Tradiții și obiceiuri la înmormântare

2.4.1 Călătoria morții

2.4.2 Priveghiul și plângerea mortului

02.4.3 Pomenile

2.4.4 Cântatul după mort în Maramureș

2.4.5 Verșurile la înmormântare în Maramureș

CAPITOLUL 2 – CADRUL TEMPO-SPAȚIAL ÎN GÂNDIREA POPULARĂ

3.1 „Lumea asta nu-i a me’ / Ceielaltă nici așe’ ”

3.1.1 Raportarea la realitate

3.1.2 „Lumea de Dincolo” în gândirea mitică

3.1.3 „Lumea de dincolo” în gândirea tradițională

3.1.4 „Celălalt tărâm”

3.2 Despre rânduiala spațiului și a timpului

CONCLUZII53

ANEXĂ

BIBLIOGRAFIE

I. Volume, studii și articole

II. Înternet

introducere

Fiecare teritoriu de pe acest pământ are o anumită specificitate tocmai pentru că tradițiile sale îl fac unic. Chiar dacă o comunitate de oameni are aceeași religie, aceeași limbă sau același mod de trăire, există diferențe când vine vorba de tradiții. Gândirea inaintașilor se adună de-a lungul secolelor și acest lucru va influența profund obiceiurile locale, de la cel mai mic, la cel mai mare.

În lucrarea de față vom vorbi despre folclorul religios maramureșean, pe care îl vom analiza în paginile care vor urma. Inainte de a spune câteva idei despre folclorul religios maramureșean trebuie să aducem câteva noțiuni despre istoria și obiceiurile laice ale acestei regiuni. De fapt, Maramureșul este o zonă în care oamenii sunt foarte religioși și ce va fi destul de greu să facem o distincție între laic și religios, pentru că cele două elemente se îmbînă armonios în gândirea maramureșeană.

Maramureșul este o regiune geografică și etno-culturală aflată pe teritoriul României și Ucrainei, alcătuită dinDepreșiunea Maramureșului, aflată pe cursul superior al văii Tisei, și versanții munților care o înconjoară: Munții Oașului, Gutâi, Țibleș și Rodnei spre vest și sud, și Munții Maramureșului la est și nord. Limitele regiunii se șituează între paralela 47°33' N și 48°02' N (latitudine nordică) și între meridianele 23°15' E și 25°03' E (longitudine estică). În lungime, între Hust la Pasul Prislop sunt aproximativ 150 km iar lărgimea pe axa nord-sud de până la 80 km. Sudul acestei regiuni aparține, în prezent, României, constituind partea de nord-est a județului Maramureș, iar partea nordică, Maramureșul de Nord, este în estul regiunii Transcarpatia dinUcraina (raioanele Rahău, Raionul Teceuși Hust).

Țara Maramureșului este una dintre cele mai întinse depreșiuni ale lanțului Carpatic, acoperind o suprafață de circa 10000 km², în nord Carpații Orientali, între munții Oaș, Gutâi, Țibleș, Rodnei, Maramureșului și Carpații Păduroși. Este șituată în partea de nord-est a munților Carpați și este împărțită în două zone de o ramificație muntoasă în bazinul superior al râului Tisa, numită culmea Pop-Ivanu (Vârful Pop-Ivan, 1937 m): partea sudică aparține României, iar cea nordică Ucrainei.

Săpăturile arheologice atestă locuirea în Depreșiunea Maramureșului încă dintimpuri preistorice. Urme șigure dinpaleoliticul superior și neolitic au fost gășite în Țara Oașului și la sud de munții Gutâi. Dinneolitic au mai fost gășite la Șighet, Câmpulung și pe malul stâng al Izei, între Rozavlea și Strâmtura.

Cu aproximativ două mii de ani î.Hr. au pătruns și în această regiune triburi de îndo-europeni, încât epoca bronzului este bine reprezentată prin depozite mai importante dinSăpânța, Sarasău, Șighet, Tisa, Călînești, Șieu, Rozavlea, Ieud,Cuhea, Săliște și Moisei. Dinperioada dacică sunt atestate cetăți la Șighet (dealul Solovan), Oncești (dealul cetății), Slatina și Călînești. Au fost gășite monede, vase și obiecte de proveniență grecească șiromană, ceea ce dovedește legăturile comerciale și culturale cu civilizațiile mediteraneene, dar mai ales cu provîncia romană Dacia. Deși regiunea a rămas în afara teritoriului cucerit de Imperiul Roman, dacii locali au primit înfluențele civilizației romane. Datorită poziției mai ferite a Maramureșului, în perioada marilor migrații, dintre triburile degoți, huni, gepizi, vandali și slavi, numai slavii au avut un impact asupra populației locale.

În ce privește Evul Mediu, Țara Maramureșului este atestată documentar pentru prima oară cu acest nume în anul 1199, în perioada în care ungurii realizau încurșiuni de expanșiune pe teritoriul țării noastre. Populația la acea vreme era forte numeroasă, tocmai de aceea ungurii au permis localnicilor că își pot alege șînguri voievodul dorit de ei spre a-i conduce. În primele secole ale mileniului II, Voievodatul Maramureșului a fost condus de voievozi locali și organizat în cnezate de vale. Dinsecolul al XIV-lea, preșiunea regilor Ungariei de a înstaura și aici feudalismul după model occidental s-a întenșificat prin înnobilarea conducătorilor locali, cărora le-au fost înlocuite titlurile autohtone cu echivalentul dinierarhia aristocrată occidentală. În timp ce unii au acceptat schimbarea, întegrându-se în nobilimea Ungariei, alții au opus rezistență și, în final, au trecut munții spre regatul Poloniei, unde, remarcându-se prin fapte de arme, au primit ranguri nobiliare și latifundii, o parte s-au oprit în Țara Lăpușului, înfiînțând pe noile domenii sate care au rezistat până astăzi (Cupșeni, Măgoaja) iar alții au trecut Carpații răsăriteni și au întemeiat voievodatul Moldova. Prin curajul și disputele militare ale românilor dinMaramureș și Moldova, spațiul maramureșean se bucură de autonomie și nu va fi înfluențat de alte popoare, formându-și o cultură proprie care impreșionează și astăzi.

În epoca modernă, Maramureșul a devenit după anul 1688 o parte a Imperiului Austriac, alături de Tranșilvania. Viața grea a țărănimii înăsprită și mai mult prin noile obligațiile fiscale și militare întroduse de stăpânirea habsburgilor, a determinat apariția cetelor de haiduci, mai cu seamă în zonele muntoase dinFăgăraș, Apuseni și Maramureș. Cel mai renumit dintre ei avea să fie Pintea Viteazul (1670-2703), fiul unui nobil român dinȚara Lăpușului. În 1703, armata lui Pintea a asediat cetatea Baia Mare, unde se afla vistieria imperială. Într-o ambuscadă, Pintea a fost împușcat mortal în fața porții de sud a orașului, în apropiere de Bastionul Măcelarilor.

Un alt lucru notabil dinistoria acestei regiunii reprezintă încurșiunile tătarilor care se înregistrau în Maramureș. Ei erau destul de cruzi și chiar au distrus multe dinbisericile și clădirile importante dinregiune. În anul 1717, când tătarii mergea la război împotriva Ungariei, deși erau aliați ai Moldovei, când au trecut prin Maramureș au ars mule biserici, dar maramureșenii au ripostat ucigând multă tătari. De atunci tătarii nu au mai învadat sau prădat în nici un fel această regiune. În secolul al XX-lea, Maramureșul devine un important centru turistic românesc, iar cultura și tradițiile care defînesc această zonă atrag și impreșionează și astăzi, tocmai pentru că m-au au calitățile șimple și plîne de religiozitate specifice poporului român dinorice veac.

Am făcut o scurtă încurșiune în geografia și istoria acestei regiuni, dar trebuie acum să vedem care sunt obiceiurile și tradițiile laice care defînesc Maramureșul, chestiuni care sunt impropriu numite laice, pentru că ele înglobează și un puternic element religios.

La adăpostul văilor umbroase și al munților, s-a întrupat dinmâinile vrednice ale maramureșenilor arta de a făuri lucrurile necesare traiului zilnic. Fie obiecte de uz casnic, fie podoabe, fie unelte de lucru, toate au șigiliul Maramureșului și al șimbolurilor ancestrale. De la cana și blidul de lut, de la cerga de pe pat și până la cămeșa de sărbătoare, de la lîngura de lemn până la monumentala poartă, toate aceste obiecte sunt o exprimare a frumosului și a spiritualității dinsufletul moroșanului. Specificitatea Maramureșului ca zonă culturală și tradițională este dată de mai multe tradiții precum:

a. Sculptura în lemn. Ne aflăm în țara lemnului, așa că sculptatul în lemn e la loc de cînste printre meșteșugurile tradiționale. Nu puțini țărani au fost meșterii propriilor case. Unii s-au ridicat și au devenit meșteri de biserici și de porți, sculptura în lemn împodobînd capetele grinzilor de la case, ancadramentele ușilor și ale ferestrelor, cerdacele, stâlpii porților. Dovezi vii ale lemnului se vad pe Valea Cosaului, Valea Izei și Valea Marei. Sunt porțile gospodăriilor dinBerbești, Ferești, Călînești, Sârbi și Budești, precum și în muzeele în aer liber dinȘighet și Baia Mare. Un element de mare originalitate al arhitecturii maramureșene de lemn îl constituie vechile biserici, cele mai multe construite în secolele XVII – XVIII, unele pe locul unor biserici mult mai vechi. De-a lungul timpului, nu puține au fost arse de năvălitori, dar în anii imediat următori au fost reconstruite. Lemnul este sufletul viu și verde al maramureșeanului, adăpost al trupului și spiritului, ajutor în munca pe câmp, căldura în nopțile de iarnă, într-un cuvânt, inima Maramureșului.

b. Țesăturile. Femeile Maramureșului și-au îmbrăcat familia, casele și bisericile cu arta țesutului în teară ( război), cu migăleala acului de cusut și cu osteneala ochilor în nopțile lungi de iarna, întrupând astfel straie și covoare, țoluri și cergi, traiste și trăistuțe, fețe de masă și îmbrăcămînte de pat. În fiecare casă de gazde, se află în camera bună „ruda” – zestrea și mândria fetelor, cu țesături dinlână și cânepă, cu toată îmbrăcămîntea necesară unei case vrednice și frumoase. Țesăturile sunt lucrate și colorate diferit, în funcție de locul și cînstea date fiecăreia. Lucrate cu motive geometrice, în culori contrastante, covoarele au o bordură cu șiruri de reprezentări antropomorfe sau umane, cum ar fi „hora cu cătane” sau „calul și călărețul”. Ștergurile au un colorit puternic, în tonuri primare de roșu și negru, cu motive mari, asemănătoare celor de pe covoare. Cergile au o cromatică de două, până la patru culori. Țesăturile autentice sunt cele vopșite în culori naturale, extrase dinplante și dincoaja copacilor. La Botiza, femeile culeg peste vară flori și frunze, rădăcini și scoarță de copac, și cu ele vopsesc lâna, împletind apoi șimboluri păgâne și creștine în covoare mînunate.

c. Ceramica. Pământul, apa și focul au prins suflet în mâna moroșanului. Dinnegura vremurilor, lutul a dat viață unor recipiente cu forme diverșificate, de o frumusețe brută și păgână, pictate în culori obținute dinpământuri și arse în cuptoare tradiționale. Ceramica de Săcel este arsă dinlutul roșu, de foarte bună calitate, este scos de la o mare adâncime, dinpuțuri de 15- 17 m adâncime. Prin forma vaselor, elementele decorative și prin tehnicile de lucru, ceramica de Săcel este foarte asemănătoare cu ceramica dacică. Însă cuptorul în care ceramica se arde, este de proveniență romană. Vasele sunt lucrate la roată, sunt ornate șimplu, lustruite cu o piatră, lăsate încă o vreme la uscat, ținute apoi în lăzi până când se adună mai multe bucăți și, în sfârșit, arse în cuptor fără a fi smălțuite. Meșteșugul olăritului se practică și azi la Săcel, cu aceleași tehnici străvechi. Alte tipuri de ceramică sunt ceramica smălțuită ornamentată cu cornul de la Vama, ceramica ornamentată cu cornul și pensula de la Vama și Lăpus, ceramica grafitată dinVama și Valea Izei și ceramica decorată cu pensula dinBaia Sprie și Baia Mare. Astfel, roata olarilor dinMaramureș a dat viață și răcoare apei dinfântână și gust bucatelor de pe cuptoarele nevestelor dintPământul, apa și focul au prins suflet în mâna moroșanului. Dinnegura vremurilor, lutul a dat viață unor recipiente cu forme diverșificate, de o frumusețe brută și păgână, pictate în culori obținute dinpământuri și arse în cuptoare tradiționale. Ceramica de Săcel este arsă dinlutul roșu, de foarte bună calitate, este scos de la o mare adâncime, dinpuțuri de 15- 17 m adâncime. Prin forma vaselor, elementele decorative și prin tehnicile de lucru, ceramica de Săcel este foarte asemănătoare cu ceramica dacică. Însă cuptorul în care ceramica se arde, este de proveniență romană. Vasele sunt lucrate la roată, sunt ornate șimplu, lustruite cu o piatră, lăsate încă o vreme la uscat, ținute apoi în lăzi până când se adună mai multe bucăți și, în sfârșit, arse în cuptor fără a fi smălțuite. Meșteșugul olăritului se practică și azi la Săcel, cu aceleași tehnici străvechi. Alte tipuri de ceramică sunt ceramica smălțuită ornamentată cu cornul de la Vama, ceramica ornamentată cu cornul și pensula de la Vama și Lăpus, ceramica grafitată dinVama și Valea Izei și ceramica decorată cu pensula dinBaia Sprie și Baia Mare. Astfel, roata olarilor dinMaramureș a dat viață și răcoare apei dinfântână și gust bucatelor de pe cuptoarele nevestelor dintoate satele și văile acestui ținut.

d. Măștile. Cu măștile o altă poveste… Confecționate dinblănuri, piele, pânze și coarne, ba chiar și dinboabe de fasole la care se adaugă ciucuri colorați, mărgele, clopoței, panglici, aceste măști expreșive au rolul vrăjitoresc de a împrumuta curaj și însuflețire celui ce le poartă. Măștile sunt scoase la iveală cu ocazia teatrului naiv organizat de Crăciun și Anul Nou în chip de colindă pe la casele oamenilor, pentru a alunga spiritele rele și pentru a aduce amînte oamenilor că viața e trecătoare. Ele reprezintă uneori chipul morții „cea cu coasa”, alteori duhurile rele și multe alte personaje dinfolclorul și legendele maramureșene.

  Graiul maramureșean este și el specific și foarte apreciat ca tradiție românilor. Graiul maramureșean este vorbit în mare parte în regiunea istorică Maramureș, azi împărțită între România și Ucraina. În România, zona dialectală acoperă partea de nord-est a județului Maramureș, de-a lungul văilor râurilor Tisa, Vișeu,Mara, Iza și Cosău; mulți vorbitori sunt concentrați în Șighetu Marmației, Vișeu de Sus și Borșa. În Ucraina, vorbitorii în principal în partea de est a Regiunii Transcarpatia (Maramureșul de Nord), dar numărul lor este în scădere. Graiul maramureșean aparține grupului relativ fragmentat de graiuri ardelenești, împreună cu graiul crișean. Acest lucru plasează graiul maramureșean în grupa nordică de graiuri românești, care înclude și graiul moldovenesc și graiul bănățean, spre deosebire de grupa sudică dincare fac parte graiul ardelenesc de sud, graiul muntenesc și graiul oltenesc.

Un lucru este cert: Maramureșul abundă în atracții culturale naturale și artizanale. De la bisericile de lemn și muzee la piețele satelor și la viața de zi cu zi a satenilor avem, senzația că am întrat într-un timp care s-a oprit în loc. Maramureșul este tărâmul sărbătorilor creștine. Aici, timpul nu este măsurat în luni, zile și ore, ci în vremea semănatului, a Postului Mare și a Sfîntelor Paști, a coșitului și a Sărbătorii Sfîntei Mării, a recoltei și a pregătirilor pentru Crăciun. Atunci când își termînă muncă, maramureșenii sărbătoresc cu toată însuflețirea. Își pleacă smeriți capul pentru rugăciune, dar se și bucura de joc, de horit și de locurile în care s-au născut. Pentru a șimți ritmul acestei regiuni trebuie să o vizitați în timpul sărbătorilor, când pământul,obiceiurile și oamenii se unesc într-un dans care conturează Maramureșul. Cel mai bun mod de a afla despre cultura maramureșeană este de a însoți sătenii în plimbări pe ulițele satului, pe cărările ce duc la imașurile înverzite,pe munții și văile ce înconjoară satele.

Inainte de a ne ocupa de tratarea noastră, trebuie să spunem câteva cuvinte despre credința țăranului dinsatul românesc. Satul nu înseamnă doar ulițe umbrite de livezi și case, cu ogrăzi atotcuprinzătoare și nici nu înseamnă numai locuitorii satelor, oameni care se numesc țărani; nume frumos care înseamnă suveran, stapân al pământului, om liber și înăuntru și inafară, adică om cu suflet mînunat, cu credință în Dumnezeu și care trăiește și muncește, nu la comandă, ci dintr-o dragoste deosebită față de pămantul lui, de casa, de familia și de satul lui, satul înseamnă, deci, un spațiu bogat în tradiții, în cântece și datini, în hărnicie și omenie, loc înzestrat plîn de comori morale și spirituale. Locuitorul adevărat al satului, săteanul, țăranul, este un om cînstit, drept, cu frică de Dumnezeu și cu rușîne față de oameni. Acum, acest om trebuie căutat. Regimul (politic, n.r.) care a urât satul și a disprețuit pe locuitorii satului, adică pe țărani, a urmărit nu numai demolarea satelor, ci în primul rând, și, mai ales, demolarea sufletului, a frumosului chip al țăranului român.

Ceva s-a întâmplat cu noi, nu numai cu țăranii ci și cu muncitorii și întelectualii. Nu ne mai regășim, câteodată nu ne mai recunoaște nimeni, ni se pare că noi nu mai suntem noi. Țăranul nu mai are chipul frumos și măreț de țăran. Muncitorul nu mai are chipul lumînos și dârz de muncitor. Cărturarul parcă nu mai are chipul nobil și spiritualizat al omului care și-a subțiat și purificat făptura prin studiu, prin cugetare, prin muncă. ,,Până ce este ziuă,” după cum a zis Mântuitorul lumii, cu privirea îndreptată spre Dumnezeu, să lucrăm în strânsă unitate pentru refacerea vieții noastre dinafară, dar și pentru refacerea noastră cea dinăuntru, pentru refacerea satelor, orașelor, a țării, dar mai ales pentru refacerea gândirii noastre, a sufletului și vieții noastre morale, spirituale, întelectuale și sociale.

Țăranul roman trăiește într-o cuprinzătoare viziune metafizică și religioasă. Viața sa este străbătută de un bogat suflu mistic. Așezat la limita între fizic și metafizic cu încălcări în ambele domenii, conștient de această așezare dramatică, țăranul roman își exercita fiînță pentru a depăși trecătorul dinel. Trăiește condiția materială cu conștiînța că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat. Pentru împlinirea rosturilor sale superioare de om răspunde cu o întensă viața înterioară și religioasă. Așezarea sa în lume și viața este în așa fel întocmită încât lupta pentru împăcarea și câștigarea unui prisos de bine în sensul destinului de oră, adică de fiînță spirituală.

Necuprinsul lumii acesteia, tainele țesute în fiece făptura, în fiece chip, în fiece act și trecere, tainele existenței sale însăși, îl fac să răspundă, îl fac să lupte pentru cucerirea sensului și sprijînului absolut: Dumnezeu.

Dumnezeu, pentru țăranul roman nu este o idee ci o realitate vie, nu este dincolo ci este pretutindeni. Omul, pentru țăranul roman nu este o expreșie a pământului acesta ci a cerului, a spiritului. Omul vine aici de la Dumnezeu și trebuie să lucreze (așa căzut cum e) în sensul Lui. Se înțelege deci că în satul românesc străvechi, religia nu este o activitate în care socialul domina, nu este un fenomen care se produce mecanic în virtutea cîne știe căror legi sociale. Religia aci este o adevărată și cea mai de seamă activitate spirituală, loc de obârșie și dezvoltare a tuturor forțelor de creație ale taranului.

Activitatea spirituală și deosebitele forme pe care le ia în satul românesc, sunt o expreșie firească și necesară stării și soartei omului aci. Pe această cale el își alungă urâtul (metafizic sau social), își lărgește condițiile de viață, sporește creația și se recreează pe șîne în sensul legilor sale originare. Religia apare în viața satului nostru ca o expreșie a nevoilor omului de a-și găși o cale de împăcare și stabilitate a existenții lui în lume. Legat de anumite legi, înconjurat de lucruri al căror rost nu-l știe deplîn și de forțe care îl depășesc până la nimicire, omul își rânduiește viață și învînge aceste condiții numai prin credința sa și prin legătura cu Dumnezeu. Puterile sale de gând și fapta își au origina în această legătură.

Viața religioasă a satului cuprinde o seamă de fenomene, care printr-o abstracție pot fi reduse la două categorii: un șistem de reprezentări și unul de practici religioase care dau expreșie concretă celor dintâi. La temelia amândurora sta trăirea religioasă, forța înterioară care însuflețește și face cu putință funcționarea celorlalte două.

O concepție de viață, o reprezentare a lumii și ordinii care o ține, o determinare a sensurilor și cailor ce duc la cucerirea absolutului, toate acestea deșigur într-o dominantă creștină, iată în câteva cuvinte alcătuirea religiei în satul românesc. Credințe și acte, trăiri și sforțări practice, rosturi, sensuri și acte care dinț mai șigur va prinde aparente lipșite de conținut.

Capitolul 1 – Apocrifele și literatura religioasă

Textele Sfîntelor Scripturi, traduse în Maramureș și tipărite de Coreși în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, s-au răspândit peste tot pământul românesc, ducând pretutindeni cuvântul lui Dumnezeu în limba poporului.

Pentru neamul nostru, care foloșise până atunci ca limbă de cultură o limbă străină, aceste traduceri au fost cele dintâi zări de lumînă.

Îndemnați de râvna cu care poporul primise cartea în limba lui, clericii, șîngurii cărturari ai timpului, s-au apucat să traducă dinmulțimea textelor slave ale vechilor mănăstiri, legende religioase cu caracter popular, pe care istoricii literaturilor creștine le numesc legende apocrife.

Aceste legende au circulat dinmână în mână în toate ținuturile românești. Înteresant e că dinbogata literatură apocrifă slavă, clericii au ales, pentru a transpune în limba poporului, mai întâi legendele apocaliptice, în care presupusul autor, un apostol sau un patriarh, dezvăluie în cuvinte plîne de șimboluri menite a spori impreșia de mister, tainele lumii de dincolo de moarte, pe care le-ar fi aflat prin miracolul unei viziuni cerești.

Alegerea de a traduce întâi aceste apocrife a fost fără îndoială una cu scopul de a întări în sufletul credincioșilor înstinctele morale, îndreptându-le gândul dincolo de bunurile trecătoare ale acestei lumi pământești. Legendele acestea naive zugrăvesc în culori vii în principiu contrastul dintre chinurile pe cale le suportă păcătoșii în focul nestins al iadului și fericirea veșnică a celor ajunși în rai.

1.1 Legendele Maicii Domnului

Maramureșul a reprezentat și reprezintă în continuare una dintre vetrele de credință ale poporului român, credință manifestată în diferite chipuri atât prin iconografia, arhitectura bisericească specifică, numărul mare de mănăstiri, imnografia religioasă cât și prin împletirea unor elemente de folclor și tradiții locale cu personaje biblice.

De asemenea, maramureșenii sunt cunoscuți pentru evlavia lor deosebită față de Maica Domnului. Drept dovadă, îndeosebi la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului mănăstirile sunt „înundate” de pelerini.

Legate de Maica Domnului avem o serie de legende în Maramureș. În cele ce urmează vom prezenta câteva dintre acestea.

1.1.1 Legenda icoanei Maicii Domnului și a Mănăstirii Moisei

Mănăstirea Moisei are o bogată legendă privitoare la întemeierea ei, pe care Tit Bud a adunat-o dintradiție și a publicat-o în cartea sa Date istorice despre protopopiatele, parohiile și mănăstirile române dinMaramureș dintimpurile vechi până în anul 1911. 

„A viețuit odinioară în Moisei un bărbat cu numele Moise Coman cu soția sa Dochia Șerban, și aveau numai un prunc cu numele Grigor. Grigor a ajuns etatea de 16 ani și era frumos, harnic și bun, și părinții lui au cugetat ca să-l însoare. Dorința lor au spus-o lui Grigor. Dânsul ca prunc bun și ascultător – după ce și-a finit lucrul câmpului – într-o toamna frumoasă prevăzut cu merinde și cu binecuvântarea părinților a pornit către satul vecîn Borsa, pe unde trece drumul către Bucovina și Moldova ca să-și cerce norocul la ceva fată harnică și avută. Grigor s-a dus, iar părinții lui l-au așteptat cu dor. Au trecut zile, au trecut săptămâni, dar Grigor tot n-a soșit. Părinții năcăjiți s-au dus adeseori pe drumul de către Borsa așteptând pe fiul lor,-apoi l-au căutat în Borsa și în Bucovina, însă nu l-au aflat nicăiri. Cu mâhnirea inimii s-au reîntors și au lucrat în speranța ca numai ce se va reîntoarce iubitul lor fiu Grigoraș. Într-un laz frumos sub poalele munților unde Grigor a lucrat, mai pe urma cu părinții lui, aceștia au ridicat o cruce frumoasa. La crucea aceea se aduna dimîneața și seara poporul și se ruga și cânta dimpreună cu părinții năcăjiti, iar toamna când se gata lucrul câmpului părinții lui ospăta pe poporeni. 

Într-o zi mergând părinții lui Grigor la lazul lor unde era crucea, cu mirare, au văzut ca pe bradul de lângă cruce este așezată o icoana a preacuratei Fecioara Maria. Au chemat îndată pe toți oamenii de pe câmp sa vadă mînunea aceasta. Oamenii au îngenuncheat și s-au rugat, apoi luând icoana sfânta au dus-o în biserica dinsat și au așezat-o pe altar. Însă a doua zi icoana nu s-a aflat în biserica, ci în mod mînunat iarăși era așezată pe bradul de lângă crucea lui Moise Coman.

Moise Coman și șotia sa au avut avere mare, au fost oameni avuți, și au făcut mult bine bisericilor și săracilor. Toți îi binecuvântau și după numele lui de Moise, au numit satul Moisei. Dânșii aveau acolo unde era crucea o poseșiune mare de locuri coșitoare și o pădure de brazi aproape de 200 iughere, însa nu era Grigor care să le ajute a lucra acea poseșiune extinsă.

     Într-o zi fiînd la acel loc, după datină s-au pus la odihnă, cugetând ambii la pruncul lor pierdut și au plâns amândoi. – Culcați pe pământ, ambii au auzit un sunet de clopote ieșînd dinpământ. Aproape nu era biserica. Se mirau de unde vine sunetul clopotelor. Au strigat pe lucrătorii lor, s-au culcat și aceștia la pământ și cu toții au auzit sunetul clopotelor. La mînunea aceasta cu toții au îngenuncheat și au lăudat pe Dumnezeu.

Loc sfânt este acesta cugetau bătrânii și deodată le-au venit în mînte că vor zidi în acel loc o mănăstire. Având pădurea lor de brad și de stejari, în scurta vreme s-a gătat bisericuta cu turnuleț frumos și cu doua clopotele, și au asezat în dânsa icoana Preacuratei Marie. 

Batrânii evlavioși acum s-au hotarât a face rugare catre Episcopul că să trimită la Mănăstirea lor un călugăr, care să se roage acolo în toate zilele, și căruia dânșii vor da avere de toate cele de lipsă ca să poată trăi.

Grăînd batrânii între șîne despre aceste, iată că întră la dânșii un călugăr cu numele Mihaiu și cere milă pentru o mănăstire dinBucovina. Ochii batrânei Dochie se aprind și cu brațele deschise cuprinde călugărul și striga: „Tu ești Grigor, tu ești fiul meu”!
„Eu sunt călugărul Mihaiu și vă rog nu faceți gluma cu mîne”. „Ba nu zise bătrâna Dochia, tu ai un semn pe umărul drept și ai dus cu tine și o cruciță de aramă, care o văd pe pieptul tău”. 
Fiul recunoscut a îmbrățișat pe părinții săi, a spus cum a călătorit prin Borsa, apoi la Bucovina, unde întrând într-o mănăstire să se roage, i-a plăcut întratât evlavia cea sfântă, încât a rămas în Mănăstire și s-a făcut călugăr. 

Bucurie mare a fost în satul Moisei. Poporul s-a adunat la casa bătrânilor. A sărutat mâinile călugărului Mihaiu și cu toții cu proceșiune au mers la mănăstire și au stradat-o aceea sub ocârmuirea călugărului Mihaiu. 

Acolo sta și astazi biserica cea mica. Poporul credincios la sarbatorile S. Marie se aduna acolo și se ruga cerând ajutorul Patroanei dinceriu. Multe suflete nacajite au aflat acolo mângâiere și multi bolnavi vîndecare”.

Comentarii la legendă

Unii cercetători au încercat să fixeze dalele legendei la anul 1600 și cu acestea începutul așezământului monahal de la Moisei. Chiar Tit Bud spune că „după documentele dinarhivul vicarial, Mănăstirea de Moisei s-a zidit în 1600 și s-a fundat în anul 1672 când prin Mitropolitul Tranșilvaniei Sava Brancovici s-a sfînțit”. Sunt cercetători care repetă spusele lui Bud și conșideră că mănăstirea Moisei începe cu anul 1600 sau cu 1672. Or, dupa cum am vazut mai sus acest început este cu mult mai îndepartat în timp. La 1599 călugărul Ioșif a ridicat biserica „cea noua”, iar cea veche a fost ridicata cu cel putin doua sute de ani mai inainte.

 Numele satului nu vine de la Moise Coman de la 1600. Moiseiul este atestat ca localitate cu acest nume de o diploma din2 februarie 1365 ( ). Localitatea însa este mult mai veche. Are relicve dinpreistorie. Actiunea dinlegenda este plasata într-un timp mitic: „A vietuit odinioara…”,iar familiile nobile Coman și Serban sunt mult mai vechi. 

Textul dintraditie reprodus aici este o legenda etimologica. Aceasta încerca sa explice în mod fantastic aparitia Manastirii Moisei. Legenda este mult mai noua de cât mănăstirea. Autorii anonimi neavând date concrete au recurs la fantezie, care este un mijloc obișnuit în crearea legendelor. Cu toate acestea legenda are și unele elemente reale sau pe unele numai le sugerează. Plecarea unui tânăr la Mănăstirea Putna, căruia în aceasta legenda i s-a dat numele Grigor, pregătirea lui acolo ca monah și revenirea la Moisei ne amîntește despre legăturile dintre mănăstirile Putna și Moisei. Legătura dintre Moisei și Putna a fost foarte importantă pentru viața și credința dinMaramureș. Mănăstirea Moisei a primit de la Putna ajutoare, ocrotire, cărți și călugări, stareti. Maramuresul a primit de la Moldova cărți sfînte și episcopi. De la Moldova Tranșilvania a primit carti sfînte de slujba și de învatatura, dar și mitropoliti. 

Bradul, în care legenda spune ca a aparut icoana, a fost taiat la nivelul necesar pentru inaltimea unei mese și acolo este altarul bisericii de molid, iar trunchiul bradului ramas constituie suportul sfîntei mese.

1.1.2 Epistolia Maicii Domnului

Epistolia Maicii Domnului e una dincărțile poporane cele mai răspândite la noi până în ziua de azi, pentru că se crede că ea are putere de talisman, așa că au obișnuit s-o cumpere chiar oamenii care nu știu citi, de vreme ce, pentru a-și face efectul e destul s-o pui sub perna unui copil sau unui bolnav.

În cele mai multe ediții se cuprind, sub acest titlu, trei cărți deosebite: Călătoria Maicii Domnului la Iad, Visul Maicii Domnului și Epistolia lui Hristos. Ele se află tipărite și separat fiecare. Vom prezenta pe scurt Visul și Epistola și vom înșista pe Călătoria Maicii Domnului la iad.

Redacțiunea cea mai veche a Visului se găsește într-un manuscris nepublicat încă și citat de dr. Gaster ca datând din1874. E o povestire scurtă, în care se vede că Maica Domnului adormînd, a văzut în vis pe fiul său judecat, bătut, răstignit, iar Hristos i-a spus că toate acestea are să le pătimească pentru norodul omenesc.

Epistola lui Hristos, numită și Legenda Duminicii, înfățișează cea mai veche redacție în citata colecție studiată de Hasdeu.

1.1.2.1 Călătoria Maicii Domnului la Iad

Cea mai veche redacțiune românească a Călătoriei este cea publicată de Hașdeu în Cuvente den bătrâni și datează dinsec. al XVI-lea. Această legendă a fost regășită în Ardeal și de Nicolae Iorga într-un codice și poate fi înclusă în categoria apocrifelor de tip apocaliptic.

Sfânta Maria se rugă de Dumnezeu să trimită pe arhanghelul Mihail pe pământ. Când se coborî îl întrebă: câte munci sunt și unde se muncesc oamenii? Arhanghelul o duse în iad ca să vadă unde și cum se muncesc oamenii. Urmează de scrierea muncilor: unul spânzurat de picioare și mâncat de viermi, pentru că a cumpărat aur prin înșelăciune; o femeie spânzurată de urechi pentru că a ascultat pe la vecini și a învrăjbit oamenii; spânzurați de limbă mîncînoșii și clevetitorii ș.a. Maica Domnului s-a rugat lui Dumnezeu să-i ierte și li s-a îngăduit să locuiască în rai dinziua de Paști până la duminica mare.

Observând toate verșiunile cunoscute ale textului, se poate constata că diferențele care apar în procesul transmiterii sale, afectează diverse paliere ale apocrifului. Ele pot transforma structura textului sau pot înterveni la nivelul motivelor prin adăugarea, eliminarea, înlocuirea sau modificarea unor secvențe. Spre exemplu existența sau nu a unui răgaz acordat păcătoșilor, reprezintă un element dinstructura narațiunii, adică deznodământul poveștii, și poate fi socotită o diferență de structură. Dincontră, precizarea întervalului în care păcătoșii sunt lăsați să se bucure de fericirea raiului (de la Paști până la Înălțare, de la Paști până la Rusalii sau de la Paști până în Duminica Tuturor Sfînților), reprezintă modificarea unui șimplu motiv al textului.

Mutațiile majore ale structurii textuale duc uneori la schimbarea schemei narative. Astfel adăugarea în finalul povestirii a unei secvențe în care Maica Domnului este purtată de îngeri spre a vizita și raiul întroduce o asumare diferită, dinpartea naratorului, a universului ordonat, prezentat în cadrul schemei traseului. Conceput inițial ca o prezentare a scalei păcatelor, textul tinde să-și transforme schema într-o structură binară, în care muncilor iadului li se opun locurile de o veșnică frumusețe ale raiului.

Atunci când diferențele dintre verșiunile unui text reprezintă modificări de schemă, vom socoti că avem de-a face cu mai multe redacții ale acelei cărți populare.

Călătoria Maicii Domnului la iad a fost alcătuită, după opinia celor mai mulți dintre specialiști: „probabil în secolul al X-lea, epocă când s-a statornicit în biserica ortodoxă cultul Sfîntei fecioare Maria” și a avut „drept model Apocalipsul apostolului Pavel”. Dacă acceptăm acest scenariu al originii textului, atunci putem spune că schimbarea personajului central al narațiunii, are drept consecînță modificarea schemei textuale. Observând mai atent cele două texte, putem constata un fel de complementaritate între ele. Dacă întenția Apocalipsului lui Pavel, text dinsecolul al IV-lea d. Hr. era să „pună în relief contrastul dintre grădinile raiului cu cetatea de pietre scumpe și mărgăritare, pe de o parte, și dintre veșnicul întuneric al înfernului unde se muncesc în râuri de foc cei păcătoși, pe de altă parte”, Călătoria Maicii Domnului la iad se rezumă la prezentarea muncilor înfernale. Felul în care atributele și corpusul legendar dinjurul personajului central sunt integrate în trama textuală determînă diferențe între legende cu o structură narativă foarte asemătoare.

Cultul Maicii Domnului s-a dezvoltat având în centrul său încrederea nestrămutată în mărinimia cu care aceasta se roagă Fiului său pentru oameni. Poate de aceea apocalipsul dezvoltat în jurul personajului Fecioarei Maria reprezintă o șimplificare a temei. Sfânta nu este inițiată în tainele cerului și ale pământului, și aceasta este trăsătura sa distinctivă față de toate celelalte scrieri ale acestui gen, ea dorește doar să știe unde sunt chinuiți păcătoșii, ca apoi să se poată ruga pentru ei.

Partea cea mai conșistentă a narațiunii este aceea în care sunt descrise păcatele oamenilor și pedepsele aferente acestor păcate. De aceea, apocriful a fost conșiderat mai ales dinperspectiva finalității sale didactice, ca un transmițător al unui cod moral sui generis17. Fără a neglija această latură a textului, dinpunct de vedere naratologic, elementele sale relevante se află în părțile de final și de început, părți care dau acestei simple enumerări de păcate și pedepse valoarea unei povestiri.

Astfel episodul final, al rugăciunii pe care Precista o adresează lui Hristos pentru creștinii care au greșit este, firesc, mai dezvoltat decât în Apocalipsul lui Pavel, iar întervalul în care păcătoșilor le este îngăduit un răgaz este cu mult mai lung.

Astfel între textele acestei redacții, pentru care rugăciunea Maicii Preacurate reprezintă punctul culminant, iar felul în care este primită rugăciunea reprezintă, în economia textului, deznodământul povestirii, întâlnim mai multe tipuri de sfârșit.

Nu avem în vedere diferențele de expreșie, de detaliu, spre exemplu, care este perioada în care păcătoșilor li se acordă un răgaz, ci pe cele de structură, care presupun o rezolvare diferită a schemei narative. Astfel, între copiile manuscrise analizate până în prezent ale Călătoriei la iad putem deosebi trei tipuri de final:

1. în care Dumnezeu dă păcătoșilor răgaz dinziua de Paști până la o altă dată legată tot de ciclul sărbătorilor pascale (tipul răgazului);

2. în care păcătoșii sunt definitiv iertați de toate păcatele pe care le-au făcut (tipul iertării tuturor păcatelor);

3. în care păcătoșilor, în ciuda rugăciunii Sfîntei Marii, nu li se acordă nici un fel de răgaz (tipul condamnării eterne a păcătoșilor).

Modificarea unui motiv duce la gruparea textelor cuprinse în tipul 1 al redacției A în două familii. Mai exact, precizarea răstimpului în care cei chinuiți sunt iertați de pedepsele lor împarte cele câteva verșiuni în două familii: „de la Paști până la Duminica tuturor Sfînților” și „De la Paști până la Rusalii”.

La fel, textele subtipului 2 cuprind sau nu o rugăciune Maicii Domnului pentru cei păcătoși. În funcție de existența sau absența acestui episod apar două familii: cu sau fără rugăciunea Maicii Domnului.

În cursul circulației sale, textul suferă două modificări care afectează modul în care această schemă narativă se realizează.

Prima, semnalată încă de Cartojan, se referă la finalul povestirii și constă în adăugarea unui scurt fragment care descrie bucuria celor aflați în rai:

„Iară să auzi glas dinceriu de zisă: Luați pre Precesta și o duceți în rai.

Și văzu Preacesta răpaosă și bucurie mare și lăudă Preacesta pre Domnul

milostivul drept sufletele drepților.

Întrebă Preacesta: Cîne sânt aceia ce sânt în bucurie de să bucură cu bucurie?

Arhanghelu / zisă: Aceia sânt care le-au fost urât păcatele și bucatele21

nedreapte și vrăjbile și poftele trupului și toată lăcomia și care nu ș-au învățat

limba lor să vorbească pre alții de rău. Drept aceia să bucură.

Văzu Preacesta într-alt loc oameni mulți și muieri în odihnă și în veselie mare.

Întrebă Preacesta: Cîne sânt aceștia?

Arhanghelul zisă: Aceia sânt care ascultă învățătura lui Dumnezeu și carii

nu s-au ținut mari și carii au flămânzit pentru numele Tatălui și al Fiului și al

Sfântului Duh și au răbdat mustrări și sudălmi pentru dreptate și le-au fost urâte

mînciunile și au iubit dreptatea, drept aceia să bucură și să veselesc cu sufletele

lor în veselia Domnului nostru Isus Hristos în vecii vecilor. Amîn!”

Disproporționat față de ampla descriere a iadului, fragmentul pare un apendice al textului. Apariția sa este tardivă, nu doar în manuscrisele românești, unde această secvență nu s-a păstrat decât în verșiunile aparținând secolelor al XVIII-lea – al XIX-lea, ci și în copiile grecești și slavone ale textului. Verșiunea a cărei trăsătură distinctivă este adăugarea fragmentului referitor la cei aflați în bucuria raiului, apare abia în copiile grecești ale secolului al XV-lea.

1.2 Colindul

În tradiția poeziei populare românești, colinda reprezintă categoria cea mai mașivă și mai diverșificată de texte ceremoniale. Cunoașterea colindei justifică și, în același timp, depășește înteresul etnografic. Capitol de seamă al mitologiei și mărturie a unor tradiții culturale statornice, colinda se impune deopotrivă atenției ca tezaur de limbă și ca preambul strălucit al poeziei scrise românești. 

Sub forma complexelor datini și obiceiuri ale Crăciunului, praznicul bisericesc al Nașterii Domnului a jucat un rol esențial și în viața poporului român, în modelarea și perpetuarea culturii populare tradiționale românești, vie până în secolul trecut, și ale cărei urme supraviețuiesc până astăzi în mentalul colectiv al comunității românești. Dacă întreg ansamblul de datini și practici legate de Crăciun a făcut, întens, obiectul preocupărilor folcloriștilor și etnografilor români, nu același lucru se poate spune despre teologia ortodoxă română. „Temele complexe legate de multiplele aspecte și dimenșiuni ale sărbătorii Nașterii Domnului, afirmă pr. Ioan Ică jr, ca fenomen liturgic în geneza și structurile lui nu au atras însă decât sporadic atenția știînțifică susținută a teologilor români. Precaritatea referințelor bibliografice românești pe această temă contrastează izbitor cu abundenta literatură teologică acumulată în spațiul occidental în ultimul secol.” 

Colinda poate fi apropiată de cântecele occidentale de Crăciun doar în privînța prilejului execuției și cu totul încidental sub raportul unor tangențe tematice. Spre deosebire de „Christmas carols” și „Noëls”, redacțiuni de înspirație creștină care au circulat mai ales prin manuscrise și tipărituri, colinda perpetuează pe calea oralității vechi tradiții populare.

Colindele fac parte dinacele texte și melodii tradiționale care pot fi denumite cântări euharistice; iar prin păstrarea semnificațiilor acestora în datinile diferitelor zone ale țării ar putea fi privite ca niște ecouri liturgice dinetnogeneză. Căci Euharistia – mulțumire supremă și laudă deplînă – este însuși conținutul și chipul unei vieți noi pe care Cel de Sus ne-a dat-o, fiînd acest nou fel de viață pe care ni l-a rânduit Dumnezeu, nu doar din punct de vedere personal, îndividual, ci și, așa cum de multe ori afirma părintele Ilie Moldovan, etnic-comunitar, hotărând să apară un nou neam în cetatea carpato-dunăreano-pontică. 

Termînologia populară aplicată colindei se diferențiază regional. Termenul tranșilvănean dominant care s-a adoptat și de către folcloristică este cel de colindă; partea de nord-vest a Tranșilvaniei utilizează termenul corindă, care se mai întâlnește încorporat doar refrenului și în Zărand, Munții Apuseni, ba chiar și în județul Șibiu. I. Cocișiu semnalează prezența termenului colindră pe valea Buii și în Săliștea Șibiului. Termenul colind cunoaște o mare răspândire în Muntenia și Dobrogea. Țara Loviștei folosește pe alocuri termenul colindec, variantă locală formată prin sufixarea muntenescului colind.  Termenul mai vechi corindă provine dinCalendae. Slavul coleda, derivat și el dincalendae și pătruns la noi prin adoptarea ierarhiei bisericești slavo-bizantine, a înfluențat forma moștenită de români direct dinlatină. Termenul astfel obținut, „colinda”, a restrâns aria de circulație a formei mai arhaice, căreia în bună parte i s-a substituit. 

Este înteresant de observat în această privînță că tocmai în Tranșilvania, unde înfluența culturii slavonești a fost deșigur mai slabă ca în Principate, s-a păstrat cuvântul moștenit dinlatină, dar totuși înfluențat de slavi, căci avem corindă. 

Pentru strămoșii noștri, al căror geniu creator a realizat preafrumoasele obiceiuri și tradiții populare de Crăciun și, îndeosebi, extraordinar de bogat și variatul repertoriu de colinde și cântece de stea, cu un puternic fond unitar, dar și o panoplie fantastică de particularități locale și regionale, magistral ilustrate pe meleagurile românești, sursa de înspirație au constituit-o Sfîntele Scripturi și, așa cum afirmă Preasfînțitul Sofronie Drincec, și cutumele ancestrale preluate de la inaintașii noștri daci și daco-romani și încreștinate apoi, îmbisericite, deodată cu plămada străbună, în amplul proces al etnogenezei românești, dublat de încreștinarea lentă, dar trainică a strămoșilor noștri. Iar trimiterea la spațiul sacru al profețiilor vetero-testamentare a constituit o referință permanentă în arealul tradițiilor muzicale vechi românești, în lumea colindelor. Punctul de plecare biblic a primit întotdeauna haina bisericească, veșmânt de la strană și a avut mereu finalitate teologică, mărturișînd, în cuvinte șimple, tezaurul dogmatic al dreptmăritoarei învățături de credință creștină, în strictă fidelitate față de patrimoniul teologic și spiritual al Bisericii Ortodoxe. 

Totodată, e cu neputință a te raporta la o colindă românească tradițională fără a-ți da seama că specificul ei vrea să fie mijlocirea unei prezențe divine printre oameni, datorită puterii sacramentale ce o însoțește, care face realmente dinpăgâni creștini: „Și botează-n Bobotează/ Dinpăgâni făcând creștini,/ Dincreștini oameni buni”.

Sensuri pentru Ler

Dimpotrivă, refrenul „Leru-i ler”, prin care orice colindă deschide perspectiva întrării în Împărăția lui Dumnezeu, potrivit unei concepții neo-testamentare despre istorie prezentate în Apocalipsă, arată cum istoria este o mișcare de la creație la desăvârșirea finală. Densușianu derivă pe ler  dinlatinescul liber: Jupiter Liber = Jupiter Dăruitorul, B.P. Hasdeu admite derivațiunea dinLar Domînus. Pe drept cuvânt, Al. Rosetti și alți autori sunt de părere că acest refren reprezintă pe Halleluiah Domîne – Aleluia Doamne. 

Colindatul tradițional se exercita prin întermediul unui grup denumit frecvent „ceată”. Cetele se diferențiază în raport cu componența și modul lor de organizare: ceata tinerilor necăsătoriți, ceata alcătuită dinflăcăi și maturi și ceata femînînă. Cea mai bine cunoscută și structurată organizatoric este ceata flăcăilor. Menționată de S. Fl. Marian și B. Bartók și surprins încă sub forma unor grupări laxe dinnordul Tranșilvaniei, în Maramureș și nordul Moldovei, colindatul femînîn are un caracter organizatoric marcat în Muscel, unde cetele de fete și neveste își asumă rolul de agenți principali ai obiceiului. 

Deșigur, doar unele dinelementele de folclor preluate de către colindă dinapocrife pot fi atribuite zonelor în care creștinismul la începuturile sale s-a propagat. Pe etape și la niveluri diferite, miraculosul creștin s-a întrepătruns cu elemente proprii culturilor populare în care s-a implantat. Acest ultim proces, deosebit de pregnant în tradiția culturii populare românești, creează dificultăți încercărilor de a distinge în repertoriul colindei statul creștin de fondul mitologiei locale. 

Clașificările tradiționale împart colindele în laice și religioase. Utilizarea acestei termînologii, afirmă Monica Brătulescu, impune un examen critic: așa-zisele colinde laice mai păstrează încă – prin componentele lor mitologice – legătura cu planul sacru, iar pentru a circumscrie colindele creștine, sfera religiosului este mult prea largă. Dar chiar dacă facem abstracție de improprietățile de ordintaxonomic și ne referim strict la categoriile concrete pe care termenii citați le desemnează, constatăm anumite inadvertențe. Numai o porțiune a repertoriului colindei poate fi conșiderată în mod riguros drept creștină.

Cât despre textele apocrife, acestea au înfluențat colinda în primul rând prin latura lor de fabulos, care provine, după cum am arătat, dinînfiltrarea unor elemente folclorice în stratul creștin. 

Sfînții constituie în colindă o categorie distinctă de eroi. Colinda a adoptat doar anumiți sfînți, pe aceia care, polarizând în jurul lor legende, au dobândit în ochii poporului prestigiu sau relief. Astfel, alături de Iisus și Maica Domnului, întâlnim frecvent în colindă pe Sfântul Ilie, Sfântul Ion, Sfântul Petru, bătrânul Crăciun, Sfânta Vineri, Sfânta Duminică, Sfânta Luni.

  Între numele sfînților și acțiunile ce li se atribuie nu există o strictă aderență; Iuda este doborât când de Sfântul Ilie când de Sfântul Petru sau Sfântul Ion, iar acesta, ca și Sfânta Vineri sau Sfânta Duminică, măsoară „Pământu cu umbletu/ Și ceru cu cumpătu”. 

 Totodată, sfînții preferați ai colindei se preschimbă în cerbi, în porumbei sau lebede sau chiar în fluturi și, asemenea eroilor dinpoveste, participă la ospețe, călătoresc etc. Reprezentarea Sfântului Petru este, de pildă, calchiată după cea a flăcăului:

„Vine Petre, Sfânt Sân Petru

P-un căluț albuț de flori,

Dară nu-i albuț de flori,

Ci e albuț de asudori”.

Maica Domnului, ca și fata ce-și așteaptă pețitorii, se plimbă de-a lungul apei: „Preumblă-se Maica Sfântă/ Pe țărmuri de Dunăriță”.

Și la aceasta gradele de rudenie sunt subliniate. Astfel, Sfânta Fecioară Maria stă de vorbă cu soru-sa Salomia, iar în legătură cu Sfântul Ion nu se omite a se specifica:

„Că io-s Ionu, Sântu Ionu,/

Nănașu lui Dumnezeu/

Și cumătru lui Sânt Petru”.

 Colindele sunt expreșia care denotă familiaritatea afectuoasă față de Dumnezeu, care a pus o pecete de afecțiune și pe relațiile fiecărei persoane cu semenii săi. 

Dintre toate genurile de creație literară și muzicală însă – scrie Constantin A. Ionescu – nici unul nu oferă mai multe poșibilități de documentare și cunoaștere profundă a structurii pșihice populare ca genul ales, colinda.“ 

Puternica legătură ce există între colinde și muzica populară și cea religioasă a fost demonstrată muzicologic și compozițional de către muzicieni și folcloriști de prestigiu, români și străini ca: pr. I. D. Petrescu, George Breazul, Sabîn Drăgoi, Gheorghe Ciobanu, G. Dem. Teodorescu, Nicolae Ursu, Ovidiu Bârlea, pr. Șimeon Florea Marian, Béla Bartók, Amédée Gastoué.

„În această țară se obișnuiește în seara spre Nașterea lui Hristos să se umble prin politie toată noaptea…“

Șimbioza ce a existat de-a lungul veacurilor între muzica populară și cea religioasă, menționată mai sus, i-a determinat pe cercetători să emită diverse teorii privînd întâietatea uneia față de cealaltă.

Astfel, bine – cunoscutul cercetător Gheorghe Ciobanu, după îndelungate studii întreprinse asupra structurii melodico-ritmice a melosului popular românesc și bulgăresc, concretizate în diverse reviste și cărți de specialitate, concluzionează următoarele: „Faptul că ritmul colindelor se aseamănă mai mult cu ritmul gregorian (al Bisericii Catolice – n.n.) poate fi explicat sau ca o mai fidelă conservare a ritmului antic, sau că acest ritm – ceea ce pare mai veroșimil – a fost specific lumii romane și că, după părășirea pământului dacic de către Aurelian, cei care au rămas pe loc au continuat să practice credințele și obiceiurile legate de Saturnaliile și Calendele romane“.

Avem de asemenea bogate înformații cu privire la practicile religioase ale românilor comunicate de însoțitorul patriarhului Macarie, arhidiaconul Paul de Alep, care în însemnările sale făcute în trecerea prin Țările Române notează următoarele: „Este de observat că în această țară se obișnuiește în seara spre Nașterea lui Hristos ca toți preoții dindiferite târguri însoțiți de sărmani, de citeți și de coriști să se adune în grupuri purtând icoane și să umble prin politie (cetate) toată noaptea, vizitând casele locuitorilor și dându-le bucurie în ziua de sărbătoare“.

Menționăm în continuare întensa preocupare a compozitorului maghiar Béla Bartók privînd forma antifonică în care flăcăii și copiii execută colinde la ferestrele creștinilor despărțiți în grupuri separate. Bartók a publicat o bună parte dincolindele religioase ale românilor dinMaramureș.

Nu poate fi uitată preocuparea marelui domnitor moldovean Dimitrie Cantemir, savant de renume mondial care în impunătoarea sa lucrare Descriptio Moldaviae se ocupă și de practicile religioase ale conaționalilor săi, făcând expuneri mînunate asupra Drăgaicei, jocurilor călușarilor, bocetelor sau asupra Turcăi și colindei noastre strămoșești.

De asemenea, e remarcabil că folcloriștii moderni Gheorghe Ciobanu, Tiberiu Alexandru, Emilia Comișel, Iordan Datcu, Gheorghe Oprea și alții susțin fără rezerve înrudirea perfectă ce există între colindele religioase și melosul folcloric românesc, întrucât „colindul este strâns legat de obiceiul precreștin“.

Cât privește origînea istorică a colindelor, în afară de cea scripturistică menționată mai sus, folcloriștii în unanimitate conșideră că aceste creații constituie un tezaur de neprețuit pentru conștiînța noastră de creștini și români și că la baza lor se găsește „o muzică antică creștină“.

Iar cei doi mari folcloriști și savanți de renume european Bogdan Petriceicu Hasdeu, în cartea sa „Cuvente den bătrâni“, București, 1879, și M. Gaster, în lucrarea sa „Literatura populară“, București, 1883, conșideră că sursa unor colinde religioase se află în Sfânta Scriptură, în Apocrife și în cartea populară „Varlaam și Ioasaf“.

Nu mai puțin putem spune despre cântecele vechi religioase și de mahala menționate de Anton Pann în lucrarea sa „Spitalul amorului“ (București, 1847) pe care le gășim prelucrate în lucrările poeților și scriitorilor secolului al XIX-lea ca: Grigore Alexandrescu, Costache Caragiale, Cezar Bolliac, Nicolae Filimon și alții.

Același lucru se poate spune și despre mulți psalmi ai mitropolitului Dosoftei – canonizat de Biserica noastră -, care au devenit colinde și cântece de stea ale căror versuri au înspirat mulți compozitori români, pe care le cântă și azi unele coruri și grupuri folclorice.

În ceea ce privește însă structura melodico-ritmică a acestor minicreații, se știe că melodiile colindelor românești au o structură ritmică foarte apropiată de cea a dansului popular în stil arhaic modal, motive melodice ritmice foarte scurte și o verșificație exclușiv primară.

Unii cercetători mai susțin că înrudirea dintre cântul gregorian (cântul liturgic al Bisericii Catolice) și cântul bizantin cu privire la mod, ambitus, formule melodice, precum și cadențe dovedește foloșirea de către ambele creații a elementelor de esență populară, fapt ce ne face să credem că „elementele modale, melodice și ritmice au fost comune întregii lumi antice, pe lângă altele specifice fiecărui neam“.

Se poate spune de asemenea că valoarea educativă a colindelor și cântecelor de stea, atât prin conținutul lor literar, cât și prin linia melodică, extrem de acceșibilă și celor mai modeste grupuri de colindători, constituie un bogat material educativ, de mare însemnătate istorică și artistică.

1.3 Obicei la nuntă

Nunta este o adevarată sarbatoare, ea implică întreaga comunitate, aproape tot satul ia parte la acest eveniment, pentru că este important atât pentru miri , cât și pentru obștea satească. „Căsătoria înseamnă trecerea de la societatea copilăriei sau adolescenței la societatea adultă, de la un anumit clan la altul, de la o familie la alta; adesea de la un sat la altul.”Această trecere a tinerilor de la o stare la alta este marcată de anumite niveluri, care sunt numite de unii specialiști  „rituri de trecere”. Ceremonialul nunții poate fi și el schițat după aceste rituri.

Șimion Florea Marian conșideră vârsta potrivită căsătoriei: pentru fete 15-20 de ani, iar pentru baieți 18-30 de ani. În satul Budești fetele de măritat aveau între 15-20 de ani, iar feciorii de însurat între 17-25 de ani. Fetele trecute de această vârstă erau conșiderate fete bătrâne și, deși sătenii le compătimeau, acestora li se strigau versuri plîne de ironie. Deși feciorii erau conșiderați feciori de toamnă abia dupa 30-35 de ani, nici ei nu scăpau de același tratament care li se aplica fetelor bătrâne. Astfel, la jocul duminical, la jocurile de la sărbători sau la nunți, fetelor bătrâne și feciorilor bătrâni li se striga: „Măritați-vă, bătrâne,/Și dați drumu’ la copile/C-ați purtat un car de flori/Și tri rânduri de feciori.” sau „Însura-m-aș, nu mai poci,/Tăte fetele-s cu conci,/Și-aș lua pă nu știu care/Că niciuna coadă n-are.” sau „Fecioru care să ține/Ia fata care rămâne,/Iar fata care alege/Până la urmă culege.”

După cum notează și Șimion Florea Marian, acești tineri trebuie să aibă anumite însușiri, anumite calități. În timpurile mai vechi, în satul Budești, ca de altfel în toate comunitățile rurale, un criteriu destul de important era zestrea, averea. Tocmai de aceea „nu se adunau decât bocotani cu bocotani și săraci cu săraci.” Rareori o fată bogată primea conșimțământul părinților să se căsătorescă cu un băiat sărac, și învers. „Dacă tătuși să aveu tare dragi, fugeu s-apoi ce să le mai facă părinții?” Cu timpul s-a ajuns să se renunțe la această opinie și criteriile de baza au ramas hărnicia, cînstea, omenia. Bărbatul trebuie să aibă și el anumite însușiri: frumusețe „un ptic mai mândru ca dracu”, „să-ți șie drag” că „nimnic nu-i mai rău ca urâtu”, pentru că: „Decât cu urât în casă/Mai bine cu boala-n oasă,/De boala doctori te scot,/Da’ de urât nu te pot.”

1.3.1 Logodna(credința)

În sfârșit, dacă părinții s-au hotărât să-și mărite fata, sunt învitați feciorul care a pețit-o și părinții lui să vînă „pă văzute”. Dacă toate au decurs bine, feciorul învită fata împreuna cu părinții ei să-i întoarcă vizita. Dacă mirele și mireasa nu sunt dinacelași sat, mersul „pă văzute”capătă o semnificație deosebită pentru fată. De multe ori se întâmplă ca ea să vadă pentru prima dată gospodaria unde „merge de noră”. Dupa ce viitorii cuscri s-au înțeles asupra zestrei fetei și a feciorului, despre locul unde vor sta aceștia, se stabilește data „credinței”,care se face, de obicei, într-o sâmbătă seara.

Logodnicii, însoțiți de părinții lor și de rudeniile mai apropiate, se duc la preot acasă, unde are loc „credința” sau logodna bisericesca. La sfârșitul ceremonialului, logodnicii schimbă între ei verighetele și „dau mâna”. Urmează apoi la casa logodnicei o petrecere cu ceterași, băutură și mâncăruri, petrecere care ține până a doua zi. Aici se ia un „blid”(farfurie) de grâu în care se ascund verighetele mirilor. Amândoi caută în același timp și cel ce o găsește mai întâi se spune că va avea noroc. La „credință” participă rudeniile mai apropiate și prietenii întimi ai logodnicilor, fiecare contribuînd cu băutură. Mâncarea este pregătită de părinții fetei, iar angajarea ceterașilor și completarea băuturii cade în sarcina logodnicului. La această petrecere, prietenii logodnicilor îi strigă miresei versuri ironice, pentru a face o atmosferă glumeață, destinsă: „Mniresucă credințâtă,/Spânzură-te de-o rătită,/De-a și bine spânzurată/Bine-a și și măritată!/Măritată încă-i bine,/Da’ nu șie după cîne;/Măritată-i bine tare,/Da’ nu șie după care.”

1.3.2 Cusutul stegului și al cununii

Nunta e o mare sărbătoare, care ține trei zile. Ea începe printr-o petrecere la care sunt prezenți tinerii satului. Această petrecere are loc cu o seară inainte de oficierea cununiei religioase, petrecere la care se face „cusutul steagului” și „împletitul cununii”. Feciorii dinsat se adună la casa mirelui, iar fetele la casa miresei.

La casa mirelui stegarul își pregătește steagul. „Steagul este un șimbol important al căsătoriei, el este un șimbol masculîn de vitalitate și putere.” Pe o botă de lemn sunt cusute „pânzături de păr”, batiste, „cipce”(panglici), clopoței, „fățoi cu  ciur”, spice de grâu, tidru etc. Toate aceste elemente decorative,  pentru steagul ce este confecționat, sunt adunate de către stegar de la fostele drăguțe ale mirelui. Dar, după nuntă, steagul se desface, se dau inapoi obiectele împrumutate, dar se păstrează spicele de grâu până la nașterea primului copil, care este „ciupăit”(scăldat) într-o apă în care se pun aceste spice, „ să fie de cînste și de vază în sat, ca și steagul.” Steagul terminat și admirat de cei dinjur este săltat în sus de stegar, în ritmul muzicii și al jocului. Se face cu el prima probă pentru nuntă. Flăcăii bat dinpalme dupa ritmul „ceterii”, stegarul învârte steagul de trei ori în sensul în care se învârte soarele pentru a alunga spiritele rele, în timp ce aceștia strigă diferite strigături sau „horesc” cântece specifice: „La cusutul steagului,/Joacă ruja macului;/La cusutul cununii/Joacă ruja violii.” sau „La cusutul steagului/Joacă ruja macului/Dinmijlocul stratului./Joacă ruja, sa scutoară,/Mândru fecioraș să-nsoară,/Joacă ruja, să clăte,/Mândră mnireasă își ie.”

Concomitent cu pregătirea steagului, la mireasă se face „împletitul cununii”, tot în cadrul unei petreceri la care iau parte druștele și prietenele miresei. În satul Budești, cununa pe care o poartă mireasa se numește „munună” și este împodobită cu oglînzi, „bumbuști” și tidru. Cioburile de oglîndă șimbolizează  viata frumoasă, îndestulată, strălucitoare a mirilor, iar „bumbuștile” sunt puse pentru ca mireasa să facă copii frumoși. De asemenea, tot „munună” purtau și druștele. După ce este terminată, mununa este așezată pe capul miresei, iar cei prezenți, veselîndu-se, „horesc” cântece de nuntă adecvate: „La cusutul cununii/Joacă ruja violii/Dinmijlocu’ grădinii./Joacă ruja, să clăte,/Hireș fecioraș își ie./Ochișori mândrii, vărgați,/Luați samă ce luați/Ca să nu vă înșelați,/C-aiesta nu-i târg de țară/Să vînzi și să cumperi iară.” sau „Plânge-ți cununa, mnireasă,/Că te duci la altă casă./Și, mnireasă, ce-ai ptierdut/Nici în târg nu-i de vândut./Părinți nu poți cumpăra/Să dai mia și suta./La bărbat greșești o dată,/Nici te uită, nici te iartă;/La părinți greșești o mie-/Tăt ești prunc de ominie./Ie-ți, mnireasă, bună zî/De la care îs p-aci:/De la frunzuca dinvie,/De la drăguțu dintâie./Care-o fost drăguț la fată/Vie s-o sărute-o dată,/Și o sărute cu dor/Până-i la mă-sa-n ocol,/Și o sărute cu drag/Până-i la mă-sa pă prag.”

1.3.3 Gătitul miresei și al mirelui

Mai demult, mireasa, inainte de a pleca la cununie, se scălda în apă neîncepută dacă era „fată cînstită”. În apă „pune bani de argînt, ca să șie cu noroc și să nu să lege de ie ceas rău; la mână să lega cu argînt ziu și să cântare cu grunz de sare ca să nu să ieie de ie meșteșâguri”. Cântărirea „cu sare mare și argînt ziu să făce în ptelea goală” pe un cântar mare, luat împrumut de la un „jâd”(evreu) sau „pă cântaru’ cu care să măsura grâul îmblătit”. După scăldat și cântărire, mireasa era îmbrăcată cu: poale cu colți, „sumnă” roșie sau albastră, cămașa albă „cu bezeri pă la gură și cu colți formăluiți pă la mâneci”. Peste cămașă poartă „teptar cu ruji” și apoi „gubă dinlână de oaie albă, cu bdiț”. În picioare avea „optinci de oargă, cu obdele de pănură, albe, legate cu ațe de lână neagră, împletite.” Mireasa era îmbrăcată de druște care o piaptănă, îi împletesc părul în doua cozi în care-i puneau „cipce” și „măderan” (și astăzi, mirii dinsatul Budești păstrează costumul popular, deși opincile sunt înlocuite de pantofi, iar mununa miresei de coronite cu voal). În timp ce-i fixează mununa pe capul miresei, druștele „strâgă”: „Mniresucă, mniresucă,/Până-ai fo’ la mama ta/Te-ai culcat sara pă țol/Și te-ai sculat târzior;/Da’ de astăzi inainte/Ti-i culca numa pă brață/Și ti-i scula dimîneață,/Că bărbatu-i mare câne,/Orice faci, nimic nu-i bine,/Că bărbatu-i mare drac,/Nu-i poți fa’ nimnic pă plac./Mniresucă, mniresucă,/Cununița ta cea verde/Cum te scoate dintre fete/Și te bagă-ntre neveste./Nevestia-i haină gre’,/Tăte grijile-s în ie.”

1.3.4 Iertările la mire

Între mire și părinți are loc un astfel de dialog:

„Mirele (către tată): – Să trăiești, dragă tată, și fa bine și mă iartă, că nu-s prunci să să nască și să crească, la părinți să nu greșească, și fă bine și dă-mi binecuvântarea să pot pleca la sfânta taină a cununiei.

Tatăl: – Să-ți dăie Dumnezău noroc și bucurie și să șii cumînte cum ai fost și până acum și să nu avem rușîne după tine.

Mirele (către mamă): – Să trăiești, mamă dragă, și fă bine și mă iartă că știi cum îs coconii, mai mult cu mamele, și le greșesc mai mult, fă bine și dă-mi binecuvântarea ta să pot mere la sfânta taină a cununiei.

Mama: – Api, dragul meu, eu te iert că nu mi-ai greșit, așă-s coconii, da’ iartă-mă și tu că și io te-am mai bătut când am fost mai năcăjită și poate n-ai meritat.”
Urmează apoi frații și surorile care, la fel, îi fac „strâgături”, apoi unchii, mătușile și nașii. La urma feciorii închină cu horincă celor dinjur, joacă „în roată”, iar ceterașii „zâc de strâgat” și feciorii strâgă: „Mnire, mnire, dragu mneu,/Ascultă-mă ce zic eu:/Inainte de-a pleca/De la casa mâne-ta/Cheamă, tu, pe tată-tău,/Cheamă și pe mamă-ta/Și le sărută mâna,/Mâna, și-i săruta-n față/Că ei te-o purtat pă brață./Nici amu nu-i zina lor/Că le-ai fo’ drag pân ocol,/Pân ocol și pân grădină-/Da’ tu sângurel ai zină:/Te-ai păzât la însurat/Ca floarea la scuturat.”

1.3.5 Iertările la mireasa

La mireasă iertările păstrează aceeași ceremonie. Inainte de plecarea spre biserică, mireasa rostește:/„Dragi părinți, imi cer iertare,/Să-mi dați binecuvântare/Că-s în ceasu’ de plecare/Cu străinii pă ce cale;/Iar în drumu’ care zine/Nu știu, rău mi-a și, ori bine,/Știe bunu Dumnezău/Cum mi-a și binele mneu./Și de mi-a și rău ori bine,/Nu voi face de rușîne./Eu imi cer iertări o mie,/Amu, la căsătorie,/S-aveți bine și ticneală/Că eu plec în astă sară,/Dumnezău să vă trăiască,/De rele să vă ferească!” sau „Să trăiești, mamă și tată,/Ne despărțâm de olaltă;/Și voi frați și surorele,/De voi mă despart cu jele!/Rămas bun, dragă măicuță,/Că te-am slujit de micuță,/Rămas bun, tată iubit,/Că bine eu te-am slujit,/Mă iarta de ț-am greșit./Și-nainte de plecare/Să-mi dati binecuvântare,/De v-am greșit un cuvânt/Mă iertați la jurământ;/De ț-am greșit,mamă, ție/Mă iartă la cununie!/Voi, feciori, s-aveți noroc,/Nu mi-ți mai juca la joc;/Voi, fete, s-aveți ticneală/La joc nu v-oi fa-nbulzală.”
Apoi, cu un pahar de horincă  în mână, închină întâi tatălui, apoi mamei. Părinții miresei răspund:/„Să șie în ceasul cel bun!/În ceasu’ cu năroc!/Să șii cumînte!”

Îi pun mâna pe creștet, îi fac o cruce și o săruta. Mireasa sărută mâna părinților. Aici, la mireasă, mai tot satul se adună. Curioșii stau pe la ferestre, prin „șatră”, prin tindă, să vadă cum îi „tomnită” mireasa. Rudele, dar și femeile, chiar dacă nu sunt chemate la nuntă, strigă miresei strigături până vîn solii mirelui să anunțe că mirele pleacă la cununie. Există „strigături” alcătuite sub forma unui dialog între mireasă, nuntași și mama miresei:

Mireasa: „Plânge-mă, mămucă, tare/C-amu nu-s a dumitale,/Că mândru m-așteaptă-n cale./Foaie verde de alun,/Hai, mămucă, rămas bun,/Că mă duc să mă cunun,/Că m-așteaptă mândru-n drum./Să dau mâna cu badea/Inainte la popa,/Că de el nu m-oi lăsa-/Nu știu bine-a și ori ba./Da’ noi zicem ca nu-i rău/Tăte-s de la Dumnezău.

Nuntașii: Mnireasă dindoi părinți/Ce gândești de te măriți?/De-ai ști cum îi măritată/Șidea-oi la mă-ta fată,/De-ai ști cum îi cu bărbat/N-ai sâli la măritat./Poți fată să lăcrămezi/După binele ce-l pierzi;/Binele ce l-ai avut/Nu l-i mai ave mai mult./Te-o cerut fecior dinsat,/Te-o cerut și nu te-o dat.

Mireasa: Te-ai temut, mamă-ai temut/C-oi zini după-mprumut/Și nu ți l-oi da mai mult./Da’ m-ai mai putut lăsa,/Nu ț-aș și mâncat casa,/De-aș și ros o grindă, două,/Ț-aș și făcut alta nouă,/De-aș și ros-o jumătate/Și io-am avut în ie parte.

Mama miresei: Mniresucă, struț de vie,/Be-ți paharu-aiest dintâie/C-amu pleci la cununie./Verde popa te-a jura,/Gata-i de fetia ta./De-i răbda nu ț-a și rău,/De nu, vai de capu’ tău;/De-i răbda bine ț-a și,/De nu, -ți cată-a suferi.”

1.3.6 Mersul la cununie

După ce se termînă cu închinatul și iertăciunile, „să îmbie cu cureti și pancove”, iar când se face semn că e de plecat nănasul se ridică în picioare și zice „Tatăl nostru” și „într-un ceas bun și cu noroc să plecăm la cununie”. Toți nuntașii dinpartea mirelui pornesc la cununie. În frunte merg feciorii, cuprinși peste umere, cu „uiegi de horincă în mână, înstruțate cu rujmălîn, legat cu ață roșie”, jucând în chiote și strigături. După feciori urmează mirele, stegarul, nănașii, părinții și restul nuntașilor. Când mirele pornește de acasa trimite soli la mireasă s-o anunțe să plece și ea cu alaiul ei la biserică. Mirele nu se ducea dupa mireasă, însă astăzi nu se mai păstrează obiceiul și întregul alai al mirelui, împreună cu el, se duce la casa miresei.

La soșirea solilor, mireasa se pregătește să meargă la cununie și iese de dupa masă în sensul în care răsare soarele(de la stânga la dreapta). Și în acest moment nuntașii îi strigă miresei: „Mniresucă, mniresucă,/Uită-te pe ferestucă/Că vîn solii să te ducă./Pe cărarea cu stinii,/În casa cu străinii;/Străinii nu te-or certa/Nu-i ave la ce-nturna,/Străinii nu te-or sfădi/Nu-i ave la ce zini. Multe lacrimi îi vărsa/Până-a cătăni badea,/Multe lacrimi îi urni/Până mândru-a cătăni.” sau „Mniresucă, mniresucă,/Vîn străinii să te ducă;/Ti-i duce de-aici cu dor/Ca lunița p’ângă nor,/Ti-i duce de-aici cu jele/Ca lunița p’ângă stele.”

În „ocol”(curte), după ieșirea dincasă, se aranjează nuntașii: în față mireasa, de o parte druștele, de altă parte, în dreapta miresei, nănașii. Spre biserică mireasa merge „cătilîn”, urmată de fete, feciori, nuntași și curioșii care vîn să vadă „cum îi gătată mnireasa, cât îi de mândră”.

Alaiul mirelui ajunge inaintea miresei la biserică. Tot drumul feciorii „strigă” și „horesc”, se creează o atmosferă plînă de veselie, dar în același timp emționantă. Paleta cântecelor de nuntă este foarte variată în satul Budești, existând anumite strigături care se referă la locuitorii acestui sat denimiți „rășinari”, datorită faptului că Budeștiul este un sat de munte, înconjurat de păduri de conifere. În timp ce cântă, bărbații, așezați în față, opresc alaiul mirelui, se așează roată, într-un genunche, cu „uiegile de horincă” în mână și încep să strige:„Morții voști de rășinari,/Stați în loc și bateți pari/Și-ngrădiți care cum știți/Ș-apoi de-acolo porniți.”

În rândurile de mai jos voi exemplifica câteva dinstrigăturile care se aud la majoritatea nunților dinBudești: „Când a și nunta mândrii/M-oi culca ș-oi adurni/Pă pragu’ bisericii/Să văd cîne m-a trezi./De’ m-a trezi mnireasa/Atâta i-i viata,/De’ m-a trezi mnirele/Atâtea i-s zilele.” sau „Mult mă mnir de-aiasta treabă/Ce s-o strâns atâta babă?/Mereți acasă, femei,/Și puneți la sert păstăi,/C-or zini fetele bete/Și-or mânca păstăi neserte/Și-or zâce că-s diotete./Și părinții îs nebuni/Și le potolesc cărbuni.” sau „Suiți, babe, pă gunoi/C-om zini și după voi,/Când a și Paștele joi/Și Crăciunu mai apoi.” sau „Mi se  mărita mândra/N-am la cîne me’ sara/Și să viu dimîneața./Mi să-nsoară-un văr de-a mneu,/Mâni, alaltă, mă-nsor eu.” sau „Casa mândrii s-o aprins/Eu m-am omorât de râs;/Casa mândrii când a arde/Eu m-oi încălzi la spate;/Casa mândrii foc și scrum/Numa io să ies în drum.”

1.3.7 Mersul după mireasă în alt sat

Dacă mirii nu sunt dinacelași sat, atunci șituația este puțin schimbată. Se organizează călăreți atât în alaiul mirelui, cât și în cel al miresei. Caii și căruțele sunt împodobite cu panglici, ștergare colorate, cu oglînzi și alte struțuri, pentru că aceștia vor însoți alaiul de nuntă al miresei și al mirelui. În acest caz mirele, împreună cu stegarul și călăreții, se duce după mireasă. La întrarea în satul miresei, alaiul mirelui este întâmpinat de călăreții miresei care-i vor conduce la casa acesteia. Tot drumul feciorii dinalaiul mirelui cântă și strigă, acompaniați de ceterași: „Noi merem după mnireasă/Cu tri cară nu ne lasă,/Numa cu cînci și cu șasă./Acolo dac-am ajuns/La masă pă noi ne-o pus,/Și-am băut și am mâncat,/Am horit și am jucat.” sau „Hai să merem câtilîn/Pân pădure de mălîn/Cu uiaga după zin./Câtilîn, câtilinaș/Până lângă ceteraș./Când o me’ după mnireasă/Ne-om lua ptita de-acasă/Și horinca de pă masă./Când om mere după ie/Nici om mânca, nici om be’,/Numa ne-om uita la ie/Cât  a și de frumușe.” sau „Pare-mi-se că s-aude/Glasu’ mândrii oareunde,/Pare-mi-se că se vede/Casa mândrii unde șede.”

După ce alaiul mirelui ajunge la casa miresei începe o scurtă petrecere, ceterașii cântând, iar lumea servînd mâncare și băutură. În vechime s-a înregistrat un obicei conform căruia mireasa era ascunsă de nanași în casă, iar mirele era ținut la poartă. Nănașul iese în întâmpinarea mirelui, care-i cere mireasa. Nașul îi aduce, pe rând, druștele sau fete dinalaiul miresei, dar mirele îi zice nașului că nu aceasta este mireasa. La sfârșit este adusă mireasa, mirele zicând: „Aiasta-i”. Atunci i se deschide poarta, mirii se îmbrațișează și sunt primiți în casă. După ce se încheie mica petrecere, mirii pornesc la cununie. Dacă mireasa pleacă de noră e obiceiul ca masa rămasă în casă să nu fie curățată timp de trei zile, ca un șimbol de jale. De asemenea, nu este bine ca mireasa plecată de noră să se uite inapoi când iese dincasă sau să se întoarcă la părinți numai după trei zile „pentru a nu să despărți.”

1.3.8 Cununia religioasă

La poarta bisericii, fetele și feciorii rămân cu ceterașii, „învârtesc” și „strigă” strigături, unii dintre ei strigând versuri mai glumețe: „Ia, ce s-o muiet cărarea/C-amu s-o-nsurat mnirarea.” sau „A me’ mândră-i mânioasă/Di ce i cămeșa groasă./Cîne dracu i de zină/Dacă toarce ca de lână?/Pă cămeșă trebe-a coasă,/Mândra-i tare somnoroasă;/Pă cămeșă trebe lucru,/Mândra doarme ca butucu./Șede mândra jos și zdiară/Dacă nu ști pune tiară;/Și-o pus tiara după casă/Cîne-a tre’ pă drum să țasă;/Fără iță, fără spată/Și-o rămas nemăritată.”

În biserică mirii sunt încadrați de druște și de stegar. În spatele lor stau nănașii, cu „lumnini” înstruțate, aprinse. În timpul cununiei,  neamurile apropiate stau în jurul mirilor, să nu ia cîneva dincununa miresei sau dinstruțul mirelui „c-apoi fac cu ele orice meșteșâguri să-i despărța”. Ritualul religios este cel obișnuit în biserica româneasca ortodoxă.
După ce se încheie cununia religioasă, până la poarta bisericii, mirii merg „alăturea”, cu lumânări aprinse. De aici, încadrați de nași și druște, se îndreaptă spre casa unde are loc nunta și, la fel ca la venirea spre biserică, feciorii cântă și strigă: „Mnireasă, mnirele tău,/La multe le pare rău,/Da’ mai tare la una/C-o gândit că l-a lua,/S-o gândit că doară, doară,/Până-o văzut că să-nsoară.” sau „Hai, ziniți să ne vedeți,/Numa nu ne dioteți,/Că ni-s poalele cam scurte/Și ne-om diote cam multe.” (versuri strigate de fete) sau „Bună-i mnierea, cum nu-i bună,/Da’ amară-i peste-o lună,/Bună-i mnierea-n cununie,/Da’ amară-i pă vecie.”

1.3.9 Petrecerea

În satul Budești au existat două tipuri de nunți: nunta „laolaltă” și nunta „detilîn”(separat). Mai demult nunțile aveau loc atât la casa miresei, cât și la casa mirelui, iar nuntașii nu se adunau decât dimîneața, fiecare petrecând la casa aceluia care l-a învitat. Nunta se făcea separat fie pentru că nu încăpeau foarte multi nuntași într-o șîngură casă (pe atunci nunta nu se făcea la cămînul cultural), fie pentru că mirii aparțineau unor familii de „bocotani” și aceștia vroiau să demonstreze că au suficientă avere încât să-și permită să facă două nunți. Totuși, cele mai multe nunți se făceau „laolaltă” pentru ca familiile mirilor să fie scutite de cheltuieli în plus.

Ajunși la casa unde se ținea nunta, nuntașii sunt întâmpinați de socăciță cu un „blid”(farfurie) de grâu. Ea strigă strigături anume, aruncând grâu peste miri și nuntași: „Eu țâp grâu, nu țâp ovăs,/Mnirele-i dinneam ales,/Mnireasa-i floare dinșăs;/Eu țâp grâu, nu țâp săcară,/Mnirele-i de ziță rară,/Mnireasa-i floare de vară./Eu țâp grâu dintălgerel/Mnirele ni-i frumușel/Și mnireasa ca și el./Eu țâp grâu dinfarfurie/Mnirele-i de ominie/Și mnireasa așe să șie!/Eu țâp grâu într-aurit/Mnireasa-i floare dinrât./Ca și grâul cel curat/Să le șie traiul dat.”

Nuntașii înconjură socăcița de trei ori, cu clopurile în mâini, ridicate peste capete pentru a putea prinde grâul. Acest grâu, dinclopurile lor, nuntașii îl aruncă tot peste miri zicând: „Noroc! Noroc! Noroc!” și strigând: „Holdă mândră și rodită,/La mniri viață fericită./Câte grăunțe în clop/Atâția prunci cu noroc!/La mnire și la mnireasă/Bucurie multă-n casă.”

După aruncatul grâului de către socăcița, mirii întră în casă. În portița de la șatră, mirii sunt întâmpinați de socrii mari. La fel ca și socăcița, soacra mare le va striga mirilor aruncând peste ei cu grâu: „Zii-mi ceteraș mai cu drag,/Să deștid portița larg/C-o sosât cîne mi-i drag./Și oi pune-o după masă/C-o zinit găzdoaie-n casă./Eu țâp grâu, nu țâp ovăz/Mnirele-i dinneam ales,/Eu țâp grâu, nu țâp săcară/Mnireasa-i de ziță rară,/Mnirele-i de ominie/Și mnireasa așe să șie.”

La rândul ei, mama miresei îi strigă miresei, versurile având semnificația unor sfaturi date miresei care, trecând de la adolescență, întră în lumea oamenilor maturi, a femeilor măritate: „Floricică de pân iarbă,/Să trăiești, tu , fată dragă,/Să trăiești, să-ți șie bine,/Să ai grijă și de mîne./Dumnezău să-ți dăie bine/Să nu mă faci de rușîne!” sau „Tu, mnireasă, fătu mneu,/Ascultă ce-oi zâce eu:/Bărbatu’ oricum te-a bate/Nu-ți lua hainele-n spate,/Până la mă-ta-i departe;/Să ai cât de puțânele,/Până la mă-ta ți-s grele./Șii bună ș-ascultătoare/Ca pământul sub pticioare,/Ascultă de soacră-ta/Batăr unde te-a mâna,/Dinpticioare să meri iute,/Dingură să nu zâci multe;/Dinpticioare să meri tare,/Dingură să ai răbdare./De-a zice să calci în foc,/Calcă, că-i ave noroc,/De-a zâce să calci în pară/Calcă, că-i ave ticneală./De-a și bună, bine-a și,/De-a și ră, rău îi trăi,/Că bărbatu’ nu ți-i frate/Să gândești că nu te-a bate,/Nici soacră-ta nu ți-i mamă,/Să gândești că nu-l îndeamnă/Să-ți mai tragă câte-o palmă.”

După ce se încheie aceste strigături, cu un „țâpoi” în mână, mirii înconjură mesele de trei ori. Se realizează astfel cercul magic pentru a feri de rele noua căsnicie. În fruntea mesei sunt așezați mirii și nănașii, druștele și stegarul, apoi restul învitaților. Tuturor nuntașilor li se servește mai întâi băutură, din„uiegile de jumătate înstruțate”, paharele foloșîndu-se doar pentru miri, nănași și unii învitați mai șimandicoși. Un om de încredere, numit „paharnic”, are în primire băutura, iar socăcița răspunde de mâncăruri. Drept „paharnici” se aleg rudenii apropiate de-ale mirilor care au grijă să umple sticlele cu horincă în momentul în care acestea se golesc. După băutură urmează masa, care constă dintr-o supă de carne de găînă, numită „zamă de laște”, dintradiționalele sarmale, numite „cureti împlut”, carne friptă, plăcînte, pancove etc. „Țâpoii” care au la mijloc un fir de busuioc servesc drept pâîne. Mai nou nu lipsesc de la nunțile țărănești „torturile”, aduse de nănași, druște sau de alți nuntași.

1.3.10 Jocul miresei

După ce se termînă de mâncat, mesele se scot afară și începe jocul. Bineînțeles, jocul este deschis cu „jocul miresei”. Pentru jocul miresei nănașii cer două „blide” pentru bani, care se pun unul peste altul, iar stegarul ia mireasa și o joaca primul. Stegarul este, după mire, cel mai imporant dinnuntă și el trebuie să pună bani mai mult ca oricare dintre nuntași. Se mai întamplă ca mama stegarului să mai aibă pregatit ceva: un set de vase, o cergă sau o perină și să le pună la jocul miresei. Urmează apoi alții care vor să joace mireasa, în timp ce stegarii strigă: „Haideți și jucați mnireasa/Nu ne tăt bdiciuliți casa;/Casa ni-i mândru gătată-/Mnireasa trebe jucată,/Brozbuțăle le-ați mâncat/Mnireasa n-o-ați jucat.” sau „Cîne n-a juca mnireasa/La vară nu-i taie coasa.” sau „Cîne-n lume s-ar afla/Să ne joace mnireasa?/Mnireasa-i a mnirelui,/Boii-s a nănașului.” Când lumea care joacă mireasa nu pune suficienți bani în farfurie, stegarii zic: „Nici i oarbă, nici i știoapă,/Cu cînci bani nu să mai joacă./-Altu’ care are bani!”

Jocul începe un pic cam greu pentru că nuntașii așteaptă unul după altul, să vadă care cât pune, să nu se facă de rușîne că pun în joc prea puțini bani. În general se pune, la început, să zică toți ceterașii pe o strună, să nu mai fie muzică nici într-o cameră, pentru ca toți nuntașii să se-nghesuie să joace mireasa. Ceterașii trebuie să comunice tot timpul cu nănașii, să fie atenți, că în funcție de bani se zic și învârtitele. Banii sau cergile sau alte obiecte care se pun, se așează pe farfurie și când se iau jos ceterașii trebuie să oprească învârtita. Cei care nu știu să joace sau sunt mai bătrâni și nu pot „învârti”, pun bani și își arvonesc un nepot sau pe cîneva drag lor, care joacă bine, să danseze cu mireasa. E o mare onoare să fii plătit de către cîneva să joci mireasa. Înspre final joacă mireasa și nănașii. Bineînțeles că se cântă învârtita nănașilor, iar nănașul ia toate nănașele la joc , ca să nu se supere, împreună cu mireasa, și învârte cu câte trei-patru femei odată, ceea ce-i foarte greu, „da’ n-are ce să facă dacă i-o trebuit să șie nănaș.” Când toată lumea a terminat de jucat mireasa, vine mirele să răscumpere mireasa și de data asta toată lumea se înghesuie să vadă câti bani pune mirele, însă stegarul nu dă mireasa până nu e mulțumit de suma de bani pusă. Mirele începe cu bani mărunți și-i pune în „talger ca să sune și tot scoate dinjeb, până pune toți banii”, numai astfel primește mireasa să o joace. Se trece prin mari emoții, căci dinmomentul acesta mireasa este a mirelui și el are drept deplîn asupra ei.

După jocul miresei se face „bărbătescul”, joc la care iau parte numai bărbații și, eventual, unele femei care știu să-l joace foarte bine. Când se termînă bărbătescul începe „învârtita”, joc tradițional dinMaramureș. La nuntă se mai joacă „baraboiu” – un fel de joc în care perechile își schimbă partenerii – , „mătura” – un joc în care un fecior joacă mătura și, când muzicantul trage cu arcul, își lasă mătura și-și caută parteneră; cîne rămâne fără parteneră va juca mătura-, sârba, „rața” – joc în cerc, în horă, în timpul căruia se strigă. În timpul acestor dansuri toți feciorii strigă pentru a crea o atmosferă și mai veselă: „Frunză verde, tri scăieți,/Hai la nuntă, măi băieți,/Care vreți, care puteți,/Care nu, mai rămâneți.” sau „Asta mândră care-o joc/Dăie-i Dumnezău năroc/Și la mă-sa sănătate,/C-o făcut-o lată-n spate.” sau „Zadea mândrii dinainte/Rău m-o-nnebunit de mînte,/D-apoi ceie dinapoi/Nnebuni-ne-a p-amândoi.” sau „Stiu că nu-s dinȘugătag/Ce-a zâce mândra să fac,/Că-s fecior de pă Cosău,/Face mândra ce zâc eu.”

1.3.11 Jocul găinii

După ce se încheie jocul, se pun iar mesele și începe „ospățul”. Când ospățul este în toi, când limbile încep să se dezlege și cântecele de nuntă se revarsă ca un izvor nesecat, apare socăcița, cu poalele prinse-n brâu, aducând pe o tava tradiționala găina de nuntă, pregătită cu „zgardă dinpancove, verdeață, cipce colorate și țâglare-n gură”. Găinile, deși sunt dar pentru nănași dinpartea gazdelor, sunt predate contra cost. În timp ce se aduc găinile, socăcițele strigă „hori” specifice, numite și „ horile găinii” sau „strigături la găina”, concepute sub forma unor dialoguri în care nănașii sau nuntașii „hulesc” socăcița:

Socăcița: „- Frunză verde de sanșiu/Faceți-mi loc c-amu ziu,/Da’ să-mi faceți cât de bine/Să nu ptic pă oricîne/Ori să ptice el pă mîne,/Să mă facă de rușîne./Ziu cu găina-nstruțata/Nănașa de mult o-așteptă,/Tăt întină și sustină/Și-i cu gându’ la găînă./Găina-i cu coadă scurtă/Nănașa la ie să uită,/Da’ găina-i ciupilită/Și cu bani trebe plătită.
Nuntaș:  – Găina care-i de nuntă/Trebe mai bine țânută,/Tăt cu grâu dincel ales,/Nu cu pleve de ovăs./Nănașă nu asculta/Ce zâce socăcița,/Găina care-i în mână/O găsât-o la fântână,/Perită de-o-săptămână.
Nănașa: –  Eu găina oi lua,/Da’ mă tem că n-oi mânca./Când cu găina-i lucrat/Pă mânuri nu te-ai spălat;/Du-te-n vale, la fântână,/Și te spal-o săptămână!
Socăcița: – Nu-i bai, nu, nănașă mare,/Că nu-ți place dumitale,/Că poate că n-ai parale;/Da’ oi da-o la nănaș/Că mi-a da și aldămaș./Dacă-i da,  nănaș, parale,/Găina-i a dumitale.
Nănașa: –  Socăciță, vîno-ncoace,/Ce-ai făcut nimic nu-mi place!/Ți-i găina hohoiată,/Nici îi friptă, nici îi seartă!/Da’ oi prinde-o io de gușă/S-o arunc pă după ușă./Socăciță dezgătată,/Găina deloc nu-i seartă;/De la casă pân la șură/Tăt îi strâgi mereu dingură:/Să scoată nănașa-o sută,/Că-i aduce carne multă;/Nu să vede că-i de zină,/Că nu-i carne pă găina,/O mâncat-o socăcțta/Laolaltă cu drușcuța./Ș-o mai rămas niște oasă,/Învârtite-n poptiroașă,/Numa capu l-o lăsat,/Cu clonțu-n sus rădicat/Și i-o pus țâglare-n gură-/Zină și horește-n-șură!
Socăcița: –  Zi, nănașă, câte-i vrea,/Că te aperi cu gura/Dacă ți-i goală punga./De nu au nănașii bani/Dăm găina la țâgani,/Că țâganii-abdie o-așteaptă/S-o mânânce și neseartă.
Sau
Socăcița: – Faceți-mi și mie larg/Să pot sări de pe prag,/Să pot sări mîntenaș/Cu găina la nănaș./Faceți-mi cărare lată,/Că-s cu sumna sufulcată/Și cu găina-nstruțată,/Cu găina ce’ ciuclată,/Nu să dă fără de plată./Uită-te, nănașă, bine/Ce găina grasă zine,/Pregătită pentru tine./Pă stinare-i cu untură/Și are țâglare-n gură./Stai, nănașă, să grăim/Ș-apoi să ne târguim:/Găina plăte tri sute/C-o mâncat grăunță multe./Vai, săraca nănașa,/Cum să uită ca hulpea/Ca să-mi fure găina./Vai, săracu nănașu,/Cum să uită ca uliu/Ca să-mi apuce puiu!/Ca și-a me găina nu-i,/Și cu ouă, și cu pui!/Tare bine mi-o ouat/De tăbacă la bărbat,/Straturile le-o scurmat;/Stratul cel cu busuioc/Și-amu n-a scurma deloc./Ie, nănașă, dacă-i vre,/Găina dinmâna me,/Că-i țânută de doi ai/Cu grăunță de mălai.
Nuntaș: –  Găina care-i de nuntă/Trebe mai bine țânută!/Nu cu pleve de săcară,/Ci cu grâu de primăvară!
Socăcița: –  Am țânut-o pă costișă/Cu mure și cu pomniță,/Ș-asară-o sărit pă poartă/Ș-amu-n clonț bănuțu poartă;/Ieri o sărit pă nuiele/Și astăzi îi cu mărgele./Ieri o fost pă după șură,/Astăzi îi cu ban în gură/S-o-mbătat găina me’/Nănașu numa de-abde,/Nici nănașu nu-i de ptiatră/Și să-mbată cateodată.
Nănașa: –  Găina ți-i cât o cioară/Și îți trebe bani de-o moară;/Găina ți-i cât o sarcă/Și iti trebe bani de-o vacă.
Nuntaș: –  Frunză verde, ruptă-n tri/Nu-i mândru a să sfădi/Într-o casă cu mnirii,/Nu-i mândru a să certa/La o nuntă c-aiasta.
Socăcița: –  Nănașu m-a săruta/Și găina-a căpăta,/Nănașa mi-a da o sută/Să n-o spun cum să sărută,/Să n-o spun nănașului/Cum dă gura mândrului.
Nănașa: –   Socăciță lăudată,/Găina ta nu ți-i seartă,/Nici îi seartă, nici undată/O poți da fără de plată;/Nici îi seartă, nici călită/O poți da și neplătită.
Mireasa: –   Socăciță hirluită,/Găina nu-i pârjolită,/Găina nu-i friptă bine/Și te-o făcut de rușîne./Socăcița: – Faceți bine-a mă ierta/Nu mi-i friptă gaina,/Mi-i friptă pă jumătate/N-am avut lemne uscate,/Ca-s pădurile departe;/N-am avut lemne pălite/Că pădurile-s oprite,/Și-n pădure sunt ardăi/Și să dau după femei;/Și după mîne s-o dat,/C-o știut că n-am bărbat./Fă bine, nșnasă, ie/Gaina dinmâna me!
Nănașul: –   Nu te-atâta lăuda/Că găina nu-i a ta,/C-am adus-o eu de-acasă/Să mi-o pui aici pă masă.
Socăcița: –  Nănășucă, de n-ai lei/Oi da-o pă la femei,/Nănașule, de n-ai sute/Oi da-o pă la mai multe;/Nănășucă, te gânde/Și găina o-mpărță/O-mpărță cum ți-i voia,/Pă nime nu supăra.
Nănașa: –  Clonțu-i a țiganului,/Aripa-i a mnirelui, Coada-i a nănașului.

Nuntaș: –   La mnireasă ce să zine?

Nănașa: –   Știe mnirele mai bine,/Că-i mai lotru decât mîne.

Nuntaș: –   Nănașă, nu te greși,/Fă parte și la socrii,/Nu uita nici socăcița/Că tata și-o ars sumnița/Până ce-o fript găînuța.

Nănașa: –    La socru și soacră mare/Untura de pă stinare,/Cioantele la socăcită,/Că i-or trebui la iță.”

1.3.12 Învălitul miresei

După ce se termînă masa de dimîneată se face „învăluitul miresei”, obicei adus dinsatele de pe valea Vișeului. Fiecare nănașă are o „pânzătură” pe care o pune pe capul miresei facându-i semnul crucii. Mireasa iși aruncă de pe cap pânzătura peste steag, dar stegarul i-o dă inapoi atârnată în cuțit. Acest joc se repetă de trei ori, șimbolizând impotrivirea miresei de a renunța la statutul de fată. După ce-i pun toate nănașele pânzăturile pe cap, i se dă miresei cununa jos și i se lasă pânzătura care-i place mai mult, cu care va fi „învalită inapoi”, la fel ca și nevestele.

Cât durează învălitul miresei, fetele îi strigă miresei:
„Tu, mnireasă, nu lăsa/Să îți țîpe cununa/Ca să-ți puie năframa,/Că năframa-i tare gre,/Suflă vântu și n-o ie,/Cununa-i pană ușoară,/Suflă vântu și o zboară./Saracă cununa ta/A sta-n cui și s-a uita/Cum iți petreci viața;/Nici o data-n săptămână/Nu-i mai și cu voie bună.” sau „Mnireasă, de bună samă/Dai cununa pă năframă,/Da’ năframa-i tare gre/Tăte grijile-s în ie.” sau „Tu, mnireasă, ce-i cu tine?/Nici nănașii nu-ți vreu bine/Că ț-o luat cununită/Și ț-o pus pânzăturiță.” sau „Pântru tri cârpe de-aieste/Te-o băgat între neveste,/Pânzătura ta cea alba/Cum o dai pă ceie neagră,/O dai pă ce’ mohorâtă/Să-ți șie lumea urâtă,/O dai pă ceie aleasă/Să trăiești mulți ani, mnireasă!”

1.3.13 Hoarea miresei

Strîgăturile de la învălitul miresei provoacă lacrimi miresei și apropiatelor acesteia, însă voia buna se reia cu muzică și joc. Ca o revanșă la bărbătescul care a fost jucat în noapte, femeile, împreună cu mireasa, joacă „hoarea miresei”. Ceterașul începe să le cânte, femeile se prind în roată și încep să horească: „Măieran în colțu mesei/Să horim hoarea miresei,/Să horim că-i supărată/Că să află măritată,/Să horim că-i bănuită/Că s-află căsătorită/Și dintre fete ieșită./Ie-ți, mnireasă, cununa/Și ți-o dă de-a durița/Pân grădina mâne-ta./Unde-a sta cununa-n loc/Să răsaie busuioc,/Nu-i mai și fată la joc;/Să răsaie lamâiță-/Nu-i mai și fată-n uliță/Nici nu-i da bădii gurița./Mnireasă, cununa ta/învârstată-i mânânțel/Și-i purta-o puțintel./Mnireasă, de-amu-nainte/Cărările țî-s oprite,/Numa tri țî-s năpustite:/În grădină după ceapă,/La fântână după apă/Și la mă-ta câteodată,/Când i și mai supărată.” sau „Mniresucă, sora noastă,/N-am zinit la casa voastă/Nici să bem, nici să mâncăm,/Am zinit să te-ntrebăm:/Tu-ți dai portul dinfetie/Păntru cel dinnevestie?/Nevestia-i port frumos/Numa-i tare lăcrămos,/Nevestia-i port cînstit/Numa-i tare suduit./Mnireasă, cununa ta/Cum ț-o dai de-a rândunea/În grădină la mă-ta./Mniresucă, nu zdiera/C-amu meri de la mă-ta./Mnireasă, ca ș-o scânteie/Lasă, lacrimile-ți stăie,/Că lacrimi ț-or trebui/Când cu noi tu nu-i mai și,/Că ț-or trebui pă marți/Când ț-a zini dor de frați,/Că ț-or trebui pă joi/Când ț-a zini dor de noi.”

Încheîndu-se aceste hori, ceterașii „zîc de învârtit”, înveselînd atmosfera. Până când nu pleacă ceterașii toată lumea bea, mănâncă și dansează. În momentul în care aceștia pleacă petrecerea se termînă și nuntașii pleacă acasă primînd sticle de horincă. Pe drumul lor spre casă trebuie să servească cu această horincă oamenii care le ies în cale.

1.4 Tradiții și obiceiuri la înmormântare

Apartenenta la neam, dictata de regulile rudeniei sau, mai larg, de comunitatea de limba, teritoriu, cultura, aspiratii, viata sociala etc nu înceteaza nici dupa moarte, între cei vii și cei morti continuand sa existe o comunicare și o solidaritate permanenta. Asa se explica ca în folclorul nostru obiceiurile în legatura cu moartea au pastrat, mai mult decat celelalte obiceiuri în legatura cu momente importante dinviata omului, credinte și practici stravechi, anterioare crestinismului. Unitatea celor vii cu cei morti, consemnata în cantecele ceremoniale, dar și în bocete, și consacrata prin numeroase acte rituale îndatinate (priveghiul, pomana, bocitul, pomenirea la date importante etc.) sta marturie a trainiciei și soliditatii șistemului de relatii de rudenie dinsocietatea traditionala romaneasca.

1.4.1 Călătoria morții

În șistemul de credinte și mituri romanesti moartea este vazuta ca o "mare calatorie", ca o mare trecere", ca un "drum" pe care "dalbul de pribeag" il face "dinlumea cu dor / în cea fara dor; / dinlumea cu mila / în cea fara mila". Poporul credea ca prin gesturi, cuvinte și melodii se putea actiona și în acest moment asupra fortelor binevoitoare sau potrivnice și se putea pregati marea trecere.

În formele de viata traditionala, poporul credea ca moartea este prevestita prin semne. Semnele prevestitoare de moarte erau: caderea unei oglînzi sau a icoanei, cantecul cucuvelei, urletul cainilor, gaina care canta cocoseste, caderea stelelor, anumite vise etc. Obiceiurile în legatura cu moartea începeau înca dintimpul agoniei. Existau practici menite sa usureze moartea. Ultimele dorinte ale celui care moare trebuie îndeplinite întocmai, atat dinrespect pentru cel mort, cat și de teama urmarilor nefaste pe care le-ar putea avea neîndeplinirea lor.

În clipa cand omul murea se aprindea o lumanare. Dar, pe langa aceasta, dupa moarte, i se punea la cap "toiagul", "lumina de stat" sau "statul", o lumanare de ceara lunga  de inaltimea unui om. Aceasta lumanare se învartea în mai multe spirale și trebuia sa arda pana ce mortul era îngropat.

Îndata dupa moarte urmau o serie de acte cu caracter social. Moartea era anuntata nu numai neamurilor și vecinilor, ci întregii comunitati, prin moduri traditionale: se trageau clopotele sau se tragea clopotul într-un anumit fel, în regiunile de munte se suna dinbucium, în alte locuri se punea la poarta celui mort o naframa sau o "corpa" neagra, ori barbatii dinfamilia mortului umblau în semn de doliu cu capul descoperit. Și faptul de a umbla nebarbierit era un semn de doliu. Îndata dupa moarte, mortul este scaldat și gatit. Odaia în care se afla mortul era gatita în chip special: se acopereau oglînzile.

În unele regiuni și astazi, altadata peste tot, mortul era mai întai asezat pe pamant. Mortul era apoi pus pe lavita sau pe masa, în șicriu deschis, pentru ca lumea sa poata veni sa-și ia ramas-bun de la el. În constiînta traditionala și în exprimarile ei folclorice nu exista totuși, la noi, o teama predominanta de mort și nici o teama de toti mortii. Multe obiceiuri aratau, dimpotriva, ca, în conceptia populara traditionala, între lumea celor vii și lumea celor morti existau legaturi și ca poporul se temea numai de acei morti care se puteau face strigoi. Se socotea ca se fac strigoi cei însemnati cei rai, șînucigașii, cei morti de moarte naprasnica, vrajitorii și vrajitoarele. Impotriva revenirii lor se actiona printr-o serie de practici profilactice menite sa apere pe cei vii de contagiunea mortii.

1.4.2 Priveghiul și plangerea mortului

Priveghiul este, fara îndoiala, un rit precrestin, care s-a pastrat în multe zone ale teritoriului nostru folcloric, cu sensul lui primar, de separare a neamului celor vii de cel mort, inainte de întegrarea lui în neamul celor morti. Priveghiul dureaza, de obicei, doua nopti și se face pentru a nu lasa mortul șîngur. Exista, în anumite regiuni, credinta ca mortul trebuie pazit ca sa nu treaca prin fata lui, pe sub el sau peste el vreun animal, caine, pișica, gaina etc, caci se preface în strigoi.

Atunci când priveghiul se face după rânduiala tradițională, cei veniți să privegheze mortul dansează, fac jocuri cu măști, joaca jocuri distractive, cântă dinfluier, spun basme, joaca jocuri de cărți, mănâncă, beau și discuta despre treburile curente ale oamenilor și ale comunității. La priveghi se petrece deci într-un anumit fel și rostul petrecerii este nu numai sa alunge somnul celor veniți sa privegheze, ci și sa marcheze, în cadrul ceremonialului de trecere, momentul despărțirii de cel mort. Este ultima petrecere a celor vii împreună cu cel mort.

Plângerea morților (jelirea), întâlnită sub o forma sau alta la toate popoarele lumii, nu era numai expresia spontana a durerii, ci avea și un caracter îndătinat, presupuneau îndeplinirea unei obligații sociale. Se poate constata chiar un fel de "corespundere" între cântecele de leagăn și bocete, cele doua forme de arta care deschid și închid traiectul existențial al omului punând în lumina relația cea mai solidă care îi leagă pe îndivizi în cadrul celulei familiale – relația dintre mama și copiii săi: "Draga mamei, fata mare, / Tu ești mandra ca o floare, / Tinerețe ce-ai avut, / Cu amar le-ai petrecut. […] Buna casa c-ai avut / Și ea nici ca ti-a plăcut; / Acum alta ti-ai făcut, / Fără uși, fără feresti, / în ea ca sa vietuiesti; / Fara pari, fara nuiele, / Plina toata tot de jele" sau: "O, doamne, mandra mamii, / Mandru te-am gatat mireasa / Sa te duci mandru de-acasa. / Nu te-am gatat de trait / Ce numai de putrezit; / Nu te-am gatat sa traiesti / Ce-n pamant sa putrezesti. / Mandra mamii, mult as da / Numai sa te pot scula, / Sa nu meri de la mama…".Cand murea un flacau sau o fata de maritat, înmormantarea se facea sub forma de nunta. 

În colectivitatile traditionale moartea cuiva era un eveniment care ii privea pe toti. De aceea, la înmormantare participa, într-un fel sau altul, întreaga colectivitate. Era îndatinat ca, în caz de moarte, nu numai familia, ci și vecinatatea și uneori întreaga colectivitate sa sara în ajutorul celor loviti, sa participe la pregatirea înmormantarii.

1.4.3 Pomenile

Un loc important în obiceiurile de înmormântare îl ocupau pomenirile. Acestea erau de mai multe feluri, de la simpla coliva sau colac, pana la dăruirea hainelor celui mort sau a anumitor lucruri din casa. Altădată se dădeau peste groapa chiar vite din turmele celui mort. Și în obiceiurile de înmormântare, ca și în toate obiceiurile în legătura cu viața omului, exista o masa numita în unele locuri "comand" sau "comandare".

Aceasta masa, ca și toate mesele din riturile de trecere, reprezenta un moment ai solidarității sociale a întregii colectivității și era semnul unei încheieri a secvenței din ceremonial. Sensul ei era unirea supraviețuitorilor în fata durerii resimțite prin moartea unui membru al colectivității și semnul continuării vieții individuale și colective. Acest lucru pare evident când observam desfășurarea mesei. Începuta într-o atmosfera de tristețe solemna, masa se termina cu veselie și chiar cu dans.

Comunitățile maramureșene păstrează momente deosebite de cinstire a strămoșilor în cadrul sărbătorilor Floriilor, Pastelor și Rusaliilor. Este atunci obiceiul ca în cimitire mormintele sa fie împodobite cu flori și fiecare familie să vină cu lumânări, mâncare și băutură pentru a lua parte la «praznicul celor vii cu cei morți», cunoscut încă din ziua Rozaliilor la traci și păstrat în Maramureș și mai cu seama în țara Lupușului până astăzi.

1.4.4 Cântatul după mort în Maramureș

Dacă obiceiurile de peste an sunt legate de calendarul creștin, de muncile agricole sau de viața pastorală, cele din ciclul familiei vizează principalele momente ale vieții – nașterea, căsătoria, moartea. Din cadrul obiceiurilor vieții de familie, obiceiurile de înmormântare sau legate de ritualul morților par a fi cele mai vechi și cel mai bine conservate.

Și obiceiurile de înmormântare implică trei etape principale caracteristice riturilor de trecere:

a) separarea de lumea celor vii;

b) pregătirea decedatului pentru trecerea într-o altă lume;

c) integrarea în transcendent.

Prin dispariția unui membru al comunității se produce un puternic dezechilibru atât în cadrul acesteia cât și în cadrul familiei. Pentru restabilirea echilibrului social, dar și pentru pregătirea și integrarea mortului într-o lume nouă, necunoscută, se recurge și astăzi la o serie de practici funerare care, obligatoriu, trebuie respectate de către cei din familie.

În cele ce urmează nu ne-am propus să discutăm despre aceste practici și rituri care aveau ca scop „să asigure mortului călătoria spre lumea de dincolo, dar și să-i ferească pe cei vii de revenirea lui într-o formă care ar putea să le fie păgubitoare”, ci doar despre folclorul

obiceiurilor de înmormântare.

Folclorul obiceiurilor legate de moarte și înmormântare s-a păstrat relativ bine în zona Maramureșului, deși s-au produs schimbări importante nu numai în viața satului tradițional, ci și în mentalitatea oamenilor.

În cadrul obiceiurilor de înmormântare din Maramureș elementele folcloristice mai importante sunt “cântecele după mort” sau bocetele și „verșurile”.

După afirmațiile profesorului Mihai Pop, Constantin Brăiloiu a fost primul folclorist român care a atras atenția asupra distincției ce trebuie făcută între cântecele ceremoniale de înmormântare și bocetele propriu-zise.

În satele din Maramureș și, în general, din Transilvania, “bocetul” se numește “cântec”, iar femeile “nu se bocesc”, ci “se cântă”. Deci îl vom numi în continuare “cântat după mort”. Acesta este un act tradițional, obligatoriu, ceva ce ține de bunul simț – „dacă nu-l cânți pe mort te judecă lumea” și ar fi foarte grav dacă nu s-ar respecta aceste rânduieli.

“Cântatul după mort” (bocetul) din Maramureș este o creație spontană, expresie a durerii profunde față de cel dispărut, fiind în măsură să sugereze adâncimea sentimentului din care au izvorât. Se realizează printr-un dialog imaginar între persoana care cântă și cea decedată, alcătuit, de regulă, din întrebări care nu primesc niciodată răspuns sau din evocări dedicate defunctului. După cum afirmă prof. Mihai Pop, aceste cântece „instituie un act fictiv de comunicare între un transmițător concret (cea care „bocește” sau în numele căruia „se bocește”) și un destinatar la fel de concret”.

Numai femeile se cântă și, în general, nu se cântă decât de la răsăritul și până la apusul soarelui și de fiecare dată când se trag clopotele. În drum spre cimitir femeile „se cântă” tot timpul, cu excepția așa-ziselor “stații”, când preotul face rugăciuni și dezlegări după mort. „Se cântă” și după înmormântare și ori de câte ori femeia care pierduse pe unul din familie și participă la alte înmormântări, nu uită să treacă și pe la mormântul celui drag (copil, soț, tată, frate) pentru a-l cânta.

Se „cântă” mai multe femei deodată, chiar dacă fiecare își cântă durerea ei o face concomitent cu celelalte, fiecare cu gestica ei. Este cântată viața satului de care cel mort se desparte, accentul căzând pe tensiunea psihică și suferința morală pe care o exprimă. Sentimentul despărțirii definitive de lumea aceasta de pe pământ, deci de viață, este prezent aproape în toate cântecele.

Ele încep cu o formulă de adresare care se repetă periodic – „vă, de mâne”, „vai, de mâne”: „Vă, nu te duce-n șintirim/De-acolo oameni nu zin,/Că și cei care-au plecat/Uă, inapoi n-au înturnat”.

Încearcă prin toate mijloacele să prelungească clipele despărțirii, amintindu-i celui mort nu numai de durerea lăsată în urmă, ci și de gospodăria pe care a părăsit-o pentru totdeauna și de casa în care a locuit și pe care a schimbat-o cu „casa mortului” – sicriul: „Vă, înt’id’e Vasi poarta,/Să nu iasă mămuca,/Mândră casă ai avut/Aceea nu ți-o plăcut,/Alta nouă ț-ai făcut.”

Uneori parcă te-ai afla în fața unei doine de înstrăinare: “Cui bdiata mă lași pă mine?/Nu rămân nici de un bine”.

Pentru a diminua spaima de moarte a celorlalți din familie, femeile care „cântă” nu uită să amintească că, în lumea cealaltă, mortul nu va fi singur, el se va întâlni cu rudele decedate inaintea lui, cărora e rugat să le transmită mesaje din partea celor dragi. Foarte dureroasă e așteptarea unui semn de la cel plecat din lumea celor vii, semn care nu sosește niciodată, fiind exclusă orice comunicare între această lume pământeană și cea de dincolo: “La poștă m-am apucat/Pă poștaș l-am întrebat./Șî poștașul prinde-a-mi spune/Că nu-i poștă-n ceie lume./Nici poștă, nici scrisoare/La inimă rău mă doare”.

În cazul când moartea nu a fost naturală (accident, crimă etc.), sentimentul de „pustiire”, de gol lăsat în suflet prin pierderea unei ființe dragi este atât de puternic încât capătă valoarea unui adevărat blestem, în care sunt prezente ura și răzbunarea: “Uă, de mîne, tu, Mări!/Cine-o făcut aiasta/Șie-i moartea ca a ta./De lume să nu-i ticnea./Atuncea să se mângâie/Când ne-om mângâie și noi/De-i zini Mări-napoi”.

Dacă în viață, maramureșenii își alintă, își dezmiardă copiii și părinții, la fel procedează și cu cei morți. Femeile din familie, în timp ce-l „cântă pe mort”, i se adresează pe nume sau în funcție de gradul de rudenie, apelează la forme diminutivale – uc/ucă – (sorucă, mămucă, Ionuc, mândruc) marcând atașamentul celor rămași față de defunct și în același timp durerea datorată despărțirii definitive de cel plecat: „Uă, mândruc, unde te duci,/Nici îs păsări, nici îs cuci,/Nici nu ară, nici nu cară,/Nici nu suflă vânt de vară.”

Și gestica bocitoarelor trădează durerea și jalea prin ridicarea mâinilor, prin ținerea lor pe cap sau prin mângâierea mortului. Frecvența interjecțiilor (uă, vai), a substantivelor în vocativ își explică prezența prin durerea și afecțiunea pentru cel decedat. Accentul liric atinge punctul culminant în momentul despărțirii definitive a defunctului de lumea celor vii.

Acesta își ia rămas bun și își cere iertare de la cei cărora eventual le-a greșit și care acum îl însoțesc pe ultimul drum, prin glasul preotului după predica obișnuită, dar și prin intermediul femeilor care îl „cântă”: „Inainte de plecare/Strânge neamurile tale./Și te roagă de iertare/De-ai greșit la oarecare./Și te roagă să te ierte/Și mai mult să nu te aștepte.”

1.4.5 Verșurile la înmormântare în Maramureș

Alături de „cântatul după mort” (bocete), la înmormântare se rostesc melodic și așa numitele “verșuri”. Spre deosebire de „cântat”, care nu este legat de momente precise ale ceremonialului de înmormântare, verșul își are momentul său bine definit, adică imediat după ce preotul termină prohodul.

“Verșurile” la morți, creații ale diecilor sau cantorilor, au la bază concepția religioasă alimentată de textele biblice. Aceștia le adaptează la viața celui decedat și le cântă pe melodii adecvate acestui moment.

Familia decedatului furnizează date despre acesta, și despre împrejurările morții, în funcție de care diacul compune verșurile, sau îl adaptează pe unul mai vechi.

Așadar, verșurile conțin cele mai semnificative momente din viața celui dispărut, dar și spaima și durerea în fața morții, cu toate detaliile ultimului moment.

Compuse și cântate de către dieci, unele verșuri sunt foarte modeste din punct de vedere artistic, altele conțin crâmpeie de adevărată poezie (Nori de aur îmi fac scară). La reușita acestora contribuie pregătirea autorului, dar și sensibilitatea, inspirația și talentul acestuia. Prin intermediul verșurilor se accentuează condiția trecătoare a omului prin această viață și totodată se scoate în evidență veșnicia lumii de dincolo.

Verșurile exprimă sintetic filozofia omului despre viață și moarte. Omul este călător în această lume, muncește din greu pentru a aduna bani și avere, iar după moarte nu se alege decât cu trei scânduri de brad pentru sicriu și cu o cruce la căpătâi. Moartea nu face nici o deosebire între tineri și bătrâni, între bogați și săraci. Toți sunt egali în fața morții, ea nu iartă pe nimeni și nimic nu se poate negocia.

Pentru că toate sunt trecătoare în această lume, mortul, prin intermediul diacului, atrage atenția celor rămași în viață să-și pregătească sufletul din timp pentru viața veșnică, îi îndeamnă să ducă o viață cumpătată, o viață morală de bun creștin.

Bătrânii își asumă moartea, o percep ca pe ceva firesc, ca pe o etapă finală din viața lor, poate și datorită înțelepciunii pe care o dă vârsta, dar și faptului că și-au făcut datoria pe lumea aceasta pământeană, atât față de familie, cât și față de comunitate. Bătrânețea este simțită ca o povară, iar moartea nu mai constituie un regret, ci o izbăvire: „Obosit de-a me viață/Cu ochi stinși, brăzdată față/Sub a vremilor povară/Trupul meu voios coboară”.

Și pentru persoanele bolnave care au suferit mult și a căror boală nu-și găsește leacul – moartea este o eliberare de toate chinurile și necazurile, oferind odihna veșnică, lipsită de griji și probleme: „Viața-i o boală grea/Moartea-i leac bun pentru ea”.

Durerea și tristețea sunt copleșitoare când mortul este căsătorit, are copii mici, care vor rămâne orfani, iar el n-a ajuns să-și achite obligațiile sociale și nici să-și poată crește copiii.

O mențiune specială trebuie să facem în legătură cu verșurile referitoare la înmormântarea unor fete sau feciori necăsătoriți, eveniment trist, care afectează întreaga comunitate. Dacă în cazul morții persoanelor mai în vârstă sau bolnave se poate vorbi de o oarecare împăcare cu moartea, în cazul tinerilor „nelumiți” dezechilibrul și golul lăsat în sufletul celor apropiați sunt atât de mari, încât resemnarea este aproape imposibilă, iar drama trăită la maximă intensitate este impresionantă. Și pentru că aceștia „au sărit” peste un moment atât de important din viața lor – căsătoria cu nunta – li se face „înmormântarea nuntă”, care presupune toate secvențele ceremonialului de înmormântare, dar în același timp și modelul nunții, respectiv mire-mireasă, drușcă, stegar, muzicanți: „Veniți, veri și verișoare,/La a mea nuntă de jele./Și grăbiți de mă jeliți,/Și cunună-mi împletiți./Cu moartea m-am cununat/Și din lume am plecat./În loc de a duce mireasă/Prapori rezemați de casă,/Iar în loc de doi nănași,/Patru lumini la sălaș.”

Verșurile ajung niște foarte lungi poeme în care se povestește viața celui dispărut, spaima și tristețea în fața morții, regretul lui după ceea ce lasă în urmă și se încheie cu “iertăciunile” pe care și le ia de la familie, neamuri, vecini, prieteni și toți cei prezenți la petrecanie pentru eventualele greșeli pe care le-ar fi putut pricinui în timpul vieții. Aceasta se face pentru ca mortul să poată pleca în „ceia lume”, liniștit și împăcat cu el însuși, dar și cu cei din jur. „Amu tete le-am lăsat/Și sunt gata de plecat./Inainte de plecare/La părinți le cer iertare…”.

În folclorul românesc, în general, dar și în cel maramureșean, putem observa similitudini frecvente între anumite secvențe ale obiceiului de nuntă și cel de înmormântare. Dacă mirii își cer iertare de la părinți inainte de plecarea la cununie, iertare care nu este lipsită de melancolie și tristețe, tot așa și mortul, prin intermediul preotului, al femeilor care-l cântă, dar și al diacului, își cere iertare de la cei pe care-i părăsește pentru totdeauna.

Mângâierea pe care o propagă verșul, mai ales în concluzia lui (fericirea vieții de apoi), este contracarată de efortul pe care-l face autorul de a-și impresiona cât mai mult auditoriul, de a-i stoarce cât mai multe lacrimi”.

Verșul, scris la persoana întâi, prin intermediul diacului se adresează tuturor celor prezenți cu o formulă: „O, cinstită adunare / Ce-ați venit la a mea îngropare”, care apare la început sau pe parcursul verșului și se încheie, după cum am văzut cu momentul „iertăciunilor”. Spre deosebire de bocete, verșurile au forma de monolog și au totdeauna în vedere vârsta celor cărora li se adresează (copil, soț, frate, părinte).

Unele verșuri conțin crâmpeie de adevărată poezie: “Nori de aur îmi fac scară / Și mă duc din lume-afară”. Subliniem personalitatea artistică de care trebuia să dea dovadă diecii și cantorii care realizează aceste verșuri. În cazul nostru Gheorghe Stanca – Jitaru la cei 76 de ani, la data cercetării, 1979, încă mai este sensibil la diversele evenimente deosebite din viața satului și le surprinde ca atare în verș și aproape de fiecare dată cu multă artă: “Tu care ești viața vieții/Iertătorul tinereții/Nori de aur îmi fac scară/Și mă duc din lume-afară…” (vezi anexa).

Am revenit asupra acestor versuri deoarece, scrise fiind pentru o fată de 16 ani, probabil impresia puternică produsă și asupra diacului a înlăturat stereotipia și banalitatea.

Cântecele după mort și verșurile reliefează solidaritatea umană în momentele dificile ale omului fiind prezentă, fără să fie invitată, întreaga comunitate, mai ales la persoanele tinere sau atunci când decedatul a fost o persoană importantă în viața socială a comunității.

Verșurile sunt structurate în strofe de câte patru versuri, primul vers ritmând cu al doilea.

Revenind la diacul Gheorghe Stanca – Jitaru, din comuna Cuhea amintim că provine dintr-o veche și nobilă familie locală. Prin verșurile pe care le-a creat de-a lungul deceniilor a făcut o cronică vie a satului, surprinzând întotdeauna evenimentul tragic al morții cutărui cetățean în contextul general al familiei, neamului, al profesiei și locului de muncă, și , desigur, al satului în general.

Personalitatea diacului se întregește și prin faptul că este unul din puținii posesori de vechi documente originale privând istoria satului Cuhea, a familiei sale (păstrează diploma de noblețe), este un bun povestitor și cunoscător al istoriei satului și Maramureșului. Că este un om de mare talent ne-o dovedesc nu numai verșurile de la morți, ci și harul de narator cu care prezintă istoria bisericii, a satului.

În anexă am selectat câteva verșuri dintr-o multitudine pe care le-am preluat din colecția de verșuri a diacului Stanca (azi decedat) și a diacului Soplânțai, amândoi din Cuhea care mi s-au părut relevante pentru marcarea unor momente importante în ritualul de înmormântare și le-am transcris ad literram din manuscrisele acestora.

Unele au un conținut fără o destinație precisă, altele sunt personalizate.

Capitolul 2 – Cadrul tempo-spațial în gândirea populară

2.1 „Lumea asta nu-i a me’ / Ceielaltă nici așe’ ”

În studiul despre Reprezentarea spațiului în cultura tradițională românească, Ernest Bernea identifica, dincolo de modelele consacrate ale ordonării spațiului după punctele cardinale (Răsărit, Apus, Miază-zi, Miază-noapte), după axa lumii (sus/jos; Naltul ceriului, Afundul pământului, Cuprinsul/fața pământului) ori după ordinea morală creștină (Rai, Lumea de aici, Iad), o zonă, mai precis o „altă lume”, care nu se încadra în niciuna dintre schemele de reprezentare amintite. A numit acea „altă lume” cu sintagma „Celălalt Tărâm”, acordându-i mai puțin de o pagină de text în volum, nereușind însă să-i elucideze prezența insolită într-un sistem de ordonare a realității care o excludea: Celălalt tărâm nu e din lumea noastră, dar nu e nici Iadul. E o lume aparte, cu dimensiuni și moduri de a fi proprii și mai ales cu un spirit propriu. E tot un fel de pământ, dar în alt loc și altcumva; e un loc deschis undeva unui fel nesănătos de a se manifesta lumea […]. „Celălalt Tărâm” nu are o determinare precisă de loc; uneori e sub pământ, alteori în pământ și nu sunt rare cazurile când este imaginat undeva în spațiul atmosferic, către cer.

Imprecizia acestei definiri și a situării respectivei „lumi” în logica geografiei unei culturi creștine surprinde cercetătorul contemporan al culturii tradiționale deoarece pare să tulbure ordinea cosmică ce definește realitatea în viziunea gândirii tradiționale. Studiul ce urmează își propune să afle o explicație acestei prezențe inedite.

2.1.1 Raportarea la realitate

În accepție generală, omul este definit (și, prin aceasta, diferențiat de celelalte vietăți) prin cel puțin două însușiri fundamentale: manifestă conștiință de șine și, în baza acesteia, are capacitatea de a cugeta și, prin ea, de a cunoaște / a înțelege lumea în care trăiește. Or, respectivele însușiri, plasează omul în realitate într-o manieră diferită față de situarea unui animal în ordinea realului. Mai precis, situarea omului în real este una indirectă. În raportarea indirectă la realitate (prin medierea presupusă de cunoaștere și de reprezentare) se cuvine a fi căutate originile posibilității, specific umane, de a concepe și de a locui în „alte lumi”, realități diferite de cea i-mediată, a „vieții cotidiene” în care instalarea se realizează prin simțuri. Demonstrația ce urmează se va întemeia așadar pe constatarea că, spre deosebire de animal, omul nu locuiește în „lumea-așa-cum-este”, ci în „lumea- așa cum-o-cunoaște/și-o-reprezintă”. Altfel formulată, constatarea aceasta este prezentă și în gândirea tradițională: „Lumea asta-i cum o vezi,/ Aialaltă-i cum o crezi,/ Lumea asta nu-i a mea,/ Aialaltă nici așa” ceea ce denotă conștiința faptului că lumea impresiilor, a simțurilor, nu e totuna cu realitatea originară. Pe această distincție între două niveluri ale realului care începe să opereze în perioada de apus a paradigmei mitice se fondează ulterior dubla ipostază a „lumii celeilalte”: „lumea de dincolo” – tărâm nepământean către care se îndreaptă sufletele pământenilor și „celălalt tărâm” – denumire generică a „lumii nevăzute” așa cum era reprezentată în gândirea mitică, dar care nu își mai găsește locul în paradigma religioasă de mai târziu.

2.1.2 „Lumea de Dincolo” în gândirea mitică

Ioan Petru Culianu identifica în studiul său despre Călătorii în lumea de dincolo, după ce în prealabil a operat o analiză comparată a diverselor maniere de a călători într-acolo în diferitele tradiții (de la cele ale șamanilor ori ale cărților morților egiptene, taoiste sau budiste, la cele amintite în scrierile antice mesopotamiene, eline sau iudaice, sau la cele – de dată mai recentă – din spațiul creștin și musulman), o serie de invarianți antropologici ai respectivului topos: „există o altă lume”, „lumea cealaltă este localizată în cer”, „există un trup și un suflet”, „trupul moare și sufletul merge pe lumea cealaltă”. Acești invarianți sunt specifici îndeosebi culturilor tradiționale, dar – într-o oarecare măsură – și celor arhaice (dominate adică de gândirea mitico-simbolică). Precizarea „într-o oarecare măsură” nu este întâmplătoare, ea semnalând faptul că în gândirea mitică realitatea este lecturată unitar4, în omogenitatea și complementaritatea ei, deși este reprezentată în dubla ipostază a lumii văzute și a celei nevăzute (ambele rezultate ale hierogamiei cosmice originare). Pentru omul arhaic nu există așadar două realități (de genul celei „originare” și a celeilalte, „contemporane/cotidiene”), radical diferite și aflate în opoziție totală, ci, dimpotrivă, realitatea este una și ea trebuie lecturată în descendența originarului. Iată de ce a vorbi despre existența unor „alte lumi” în accepțiune modernă este impropriu. Se poate totuși constata o orientare a acestei realități unitare, o ordonare în diferite grade de intensitate a lumii. Este și motivul pentru care în majoritatea covârșitoare a culturilor arhaice se vorbește despre o „lume de dincolo” în care sălășluiesc – după moarte – sufletele oamenilor des-trupați, reprezentate ca ecouri palide ale ființelor ce au fost în „lumea de aici”, „umbre” sau chiar „fantome” (în terminologia adoptată de Ioan Petru Culianu). Se poate conchide, așadar, că pentru gândirea mitică, „lumea de dincolo” nu este atât o „altă lume”, cât o „altă stare” (de stand-by, s-ar putea spune) a lumii unice.

2.1.3 „Lumea de dincolo” în gândirea tradițională

În culturile tradiționale, deși aparent rămâne asemănătoare (există și aici o „lume de dincolo” înțeleasă ca parte a tandemului „lumea de aici” – „lumea de dincolo”), situația se prezintă într-un mod sensibil diferit. Astfel, chiar dacă lumile sunt reprezentate în înter-relația și în complementaritatea dintre ele (trecerea dinspre „lumea de aici” către cea „de dincolo” prin moarte fiind tot atât de firească – după Ion Ghinoiu – ca și cea dinspre pre-existență spre existență/„lumea de aici” – prin naștere, ambele situându-se sub incidența rânduielii cosmice), totuși realul este mult polarizat cu preponderență pe criteriile moralei religioase. Atunci când conștiința religioasă intervine în lecturarea realului, are loc un accentuat proces de sciziune a lumii, în sensul polarizării ei pe principii morale (Rai vs. Iad, Lumea de aici vs. Lumea de dincolo). „Cu cât o religie este mai complexă – remarcă în acest sens Ioan Petru Culianu în textul citat –, cu atât mai complexă devine lumea morților. În unele cazuri, noțiunea de «lume de dincolo» face obiectul unor interpretări extrem de sofisticate”. Totalitatea aspectelor realității care odinioară erau înțelese în perspectiva unificatoare a originarului nu mai este prin urmare la fel de omogenă, valorizarea religioasă, în sens pozitiv sau negativ, funcționând și în acest plan.

Călătoria către „lumea de dincolo” pe care sufletul defunctului o întreprinde și natura respectivului tărâm în care se va desfășura viața viitoare vor fi cele mai expuse polarizării exercitate de moralele noilor religii constituite. Trecerea „dincolo” se va conforma astfel unui adevărat set de precepte (coagulate sub forma „cărților morților”) de a căror respectare necondiționată va ține întreaga viață viitoare a celui mort. Prin urmare, pe filiera valorizării morale a diverselor acte săvârșite sau pe cale de a fi săvârșite, „lumea de aici” constituie în nunce punctul de constituire – pe calea recompensei ori a pedepsei – a „lumii de dincolo”. Din această ecuație cu doi termeni inter-relaționați sub raport cauzal este însă scoasă în afară jumătate din universul ce se va fi constituit la începuturi. În noua ordine de lecturare a realității „Lumea de aici”, văzută, este înțeleasă prin prisma „lumii de dincolo”, viitoare, valorizată moral, iar nu prin prisma „lumii nevăzute”, a spiritelor ce susțin natura imediată și Cosmosul întreg. În consecință, „lumea nevăzută”, exilată astfel, se va refugia într-un no man’s land căruia, în cultura română tradițională, i s-a spus „celălalt tărâm”.

2.1.4 „Celălalt tărâm”

Separarea operată în cultura tradițională între „lumea de dincolo” și „celălalt tărâm” devine mai ușor de înțeles dacă este asociată cu separarea, petrecută în spațiul aceleiași gândiri tradiționale, dintre cunoașterea de tip teologic sau religios de cea de tip magic. De fapt, modalitatea însăși de accedere către cele două dimensiuni ale realității ține de cele două tipuri de cunoaștere amintite: „lumea de dincolo” va fi lecturată cu preponderență cu mijloacele gândirii religioase, ale misticului, în vreme ce „celălalt tărâm” ca fi cunoscut cu precădere pe calea magiei, mai ales a celei participative. Distincția dintre cele două „lumi” este așadar în principal una ce ține de cunoașterea lor (religioasă, respectiv magică) și mai apoi de natura lor (divino-umană, teandrică – în prima situație, respectiv meta-/paraumană,

în a doua situație).

Este cazul, de exemplu, a marii familii de genius loci, spirite cu care omul culturilor tradiționale – agrare de regulă – are de a face în mod regulat și cu care se cade a trăi în bună înțelegere spre a putea duce un trai tihnit. Receptată prin grila moralei religioase (cum e cea creștină), familia daimon-ilor nu se mai regăsește în sistemul de reprezentare a realului. Spiritele apelor, ale pădurilor, munților ș.a. nu sunt recunoscute drept făpturi ale lui Dumnezeu, de vreme ce nu sunt pomenite ca atare în cartea Facerii. Nu sunt îngeri, atâta timp cât tradiția orală despre facerea lumii nevăzute nu le menționează. Așadar, dacă existența lor nu este certificată de tradiția religioasă și dacă descendența lor nu e una divină (pozitivă, deci), unde pot fi plasate respectivele spirite în ordinea realului și de care parte (ce a ființelor lui Dumnezeu, sau cea a făpturilor căzute)? Din perspectiva umanității moderne impasul ar fi putut fi ușor depășit prin ignorarea întregii familii de spirite cu care inter-relația ar fi fost practic inexistentă. Pentru omul tradițional însă, țăran de regulă, care în mod curent are nevoie ca natura să-i fie prielnică, care are nevoie de încuviințarea și ajutorul puterilor spirituale ale locurilor și elementelor din natură, ignorarea respectivelor realități spirituale este de-a dreptul imposibilă. Impasul devine prin urmare și mai accentuat pentru conștiința acelui om dezvoltată pe criterii specific creștine („bunul creștin”). Reacția firească, în virtutea moralei creștine, pare să fie catalogarea familiei spiritelor drept demoni, trimiși ai Satanei, urmată de

expulzarea lor din „lumea de aici” în iad. În termeni gnoseologici, aceasta ar echivala cu abandonul cunoașterii magice (definită de participare, de noțiunea de mana, ș.a.) și înlocuirea ei cu o cunoaștere eminamente rațională și religioasă, dar încercând să răspundă acelorași nevoi: Astfel, conștiința intelectuală nu ar putea fi considerată ca o măsură autentică a lui Dumnezeu – cu atât mai mult, de altfel, cu cât ea nu epuizează realitatea eului și nici pe cea a lumii. Fără îndoială, ea poate furniza o cheie, o modalitate de apropiere – dar această cheie nu-și dobândește sensul decât prin referire la o realitate pe care o desemnează și care este, deci, presupusă de către ea. Ființa umană nu se creează singură. Ea se descoperă în comunicare cu lumea, cu ceilalți și cu șine însăși, cu Dumnezeu. Ființa în situație se afirmă ca un ansamblu de directive date inițial conștiinței, sub forma unor vecțiuni, a unor relații concrete care orientează statornicirea omului în univers.

Cu atât mai mult, discursul devine pertinent dacă se ia în considerare natura personajelor ce populează „tărâmul celălalt”. Comparând varianta românească a „celuilalt tărâm” cu cele specifice altor culturi arhaice și tradiționale, Victor Kernbach observa drept constată universală faptul că acolo „locuiește tot ce nu este omenesc (s.n. A.C.): zânele, zmeii, balaurii, spiritele, făpturile teratologice animale sau vegetale” (Kernbach 1995: 609a). Această minoritate de făpturi meta-/paraumane de sorginte pre-creștină nu se încadra, după cum s-a văzut, nici în „lumea de aici” – domeniu al pozitivului, și nici în „lumea de dincolo”, fie în ipostaza Raiului, fie în cea a Iadului. Gândirea tradițională, funcționând deja în virtutea paradigmei creștine, dar moștenind în același timp și certitudinea rânduielii cosmice, a găsit

așadar soluția elaborării unui pseudo-getto în care să plaseze toate acele făpturi ce nu se mai încadrau noii ordini a realității, dar a căror existență nu putea fi (încă) ignorată. În contextul creștinismului cosmic „celălalt tărâm” reprezintă lumea fabuloasă în care făpturile amintite sălășluiesc, mai degrabă decât sunt exilate și în care omul poate ajunge îndeosebi pe calea săvârșirii diverselor acte magice sau utilizării diverselor obiecte (cu însușiri) magice. „De regulă – constată Victor Kernbach în dicționarul citat – în Tărâmul Celălalt, nu se trece simplu, evident, ca de pe un teritoriu geografic pe altul, nici prin ascensiune mistică sau mecanică, așa ca de pe pământ în cer, ci aproape totdeauna prin transgresare magică, subiectivă sau obiectivă”.

2.2 Despre rânduiala spațiului și a timpului

Termenul „rânduială“ corespunde în limbaj popular „aceluia de ordine și, credem, ceva mai mult decât el“. Rânduiala implică și alți doi termeni: lege și cauză. Modul în care apare rânduiala „are un caracter generic și aduce cu șine o atmosferă de putere ascunsă ce vine din izvoarele îndepărtate și greu sesizabile ale misterului creației, ale genezei“ .

De obicei, actul ritual „este un act singular, de șine stătător, semnificativ în raport cu o credință sau (…) cu o reprezentare colectivă. El este de natură mistică, cu sensuri și puteri asupra lumii sensibile și suprasensibile, materiale și spirituale“. Adeseori, actul ritual este integrat unei ceremonii. Pentru a fi rodnic, actul ritual este legat de o seamă de condiții speciale, dintre aceste condiții cele de spațiu și de timp fiind de căpetenie.

Astfel, un act ritual reușit presupunea cu obligativitate îndeplinirea condițiilor de loc bun sau curat și de timp potrivit, acest timp fiind asociat, cel mai adesea, cu timpul sacru al sărbătorii. Din împletirea firească a acestor două coordonate esențiale se năștea rânduiala, ca expresie a ordinii, legii și cauzalității la români. Iată cum definea „rânduiala“, acum aproape 80 de ani, moș Gheorghe Prâscan din Perșani – Brașov: „Tot ce se întâmplă e așa după o rânduială. Lumea nu merge bine și oamenii au necaz pentru că mulți nu-și dau seama ce fac. Lumea noastră are o rânduială; toate se fac așa după o hotărâre, după o putere“. Actele rituale, ca și cele profane au sorți de izbândă numai dacă „intervenția voinței umane“ se supune unei ordini obiective a lucrurilor, ordine ce Îl are în centrul ei pe Dumnezeu.

Așadar, totul are ca punct de plecare și ca explicație ultimă divinul, pe Dumnezeu; nimic nu se desfășoară la întâmplare. Pentru gândirea arhaică, cauzalitatea de natură spirituală este imanentă, fiind „însăși cheia de boltă nu numai a existenței lumii, dar și a tot ce se întâmplă ca act, cauză a tot ce se petrece în această lume și în viața omului“.

Satul natal e centrul universului; familia, gospodăria și țarina săteanului sunt cele mai mari bunuri de pe lume. Satele noastre au fost alcătuite din familii – ca unități biologice și spirituale – și din gospodării individuale, ca unități economice. Șimion Mangiuca, un bun cunoscător al rânduielilor din satul românesc din secolul al XIX-lea, ne prevenea că „sărbătorile vechi, datinile și credințele unui popor sunt mai tenace și mai durabile decât chiar și limba“.

Concluzii

Biserica este un așezământ tradițional pentru că închide formal o experiență îndelung repetată, o experiență de milenii. Cu toate că biserica așa cum se înfățișează astăzi are un caracter oficial, de stat, ea se păstrează dincolo de oficial în popular. Rădăcinile adânci aici sunt.

Biserica organizează și îndrumează viața religioasă a satului. Prin aceasta voim să spunem că în rosturile sale esențiale și actuale, biserica răspunde religiozității, răspunde nevoilor interioare ale taranului și da totodată rânduielile necesare promovării spiritualității sătești.

Biserica satului privită în câmpul său de activitate, are două mari categorii de fapte. Pe deoparte este liturghia duminicală a cărei rânduiala are un caracter oficial mai pronunțat. Pe de altă parte sunt o seamă de acte religioase care privesc viața omului în deosebitele sale vârste și situații specifice de la naștere până la moarte și cele care apar în legătură cu casa și îndeletnicirile sale zilnice. Acestea au o rânduială tradițională mai pronunțată și un caracter local mai arhaic. Biserica de azi a satului, forma tradițională cu un conținut de viața actuală, reprezintă funcțional viața religioasă și spiritualitatea satului. Ea organizează viața religioasă și promovează valorile ce-i aparțin. Viața religioasă a satului românesc are însă un cuprins mai mare decât acela arătat până aci. Biserica însăși supraveghează sau numai îngăduie o seamă de credințe și acte, care deși nu au un caracter creștin, sunt apropiate că natura. Este vorba de o întreagă serie de fapte religioase, mituri și practici, trecute în folclor sub numele de credințe și superstiții populare, iar în teologie sub numele de credințe și obiceiuri păgâne.

O credință neîntemeiată a făcut ca cercetătorii civilizației sătești să dea o atenție deosebită credințelor și superstițiilor ca fiind în afara bisericii oficiale, că având un caracter cu adevărat popular. Cercetătorii folcloriști au ignorat în întregime rolul bisericii în viața religioasă a satului și țăranului român, așa cum bunăoară teologii înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogmă și ritualul creștin.

Această deosebire tăcută în viața religioasă a satului, cercetătorii au putut fi înclinați să studieze numai una din categorii de fapte, fiecare după pregătirea și sensibilitatea de care dispunea, ignorând cu desăvârșire pe cealaltă.

În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Viața religioasă a satului românesc nu poate fi determinată și înțeleasă fără studierea totală a acestor fenomene. Deși pot fi deosebite mintal, cele două categorii alcătuiesc în realitate un întreg, un organism cu o tradiție de milenii. Viața religioasă a satului cuprinde în adevăr Biserica, cu expresia sa rituală cea mai obișnuită liturghia, dar nu o are oricum și niciodată gata, făcută oficial de către stat. Biserica satului românesc stă sub îndrumarea oficială (îndrumare ce pare să fie mai mult administrativă), dar viața ce o cuprinde ea, sensurile și ritmul ei îi dau un caracter particular ca unei făpturi aparte. Biserica satului fiind mai legată și mai adâncită în viață, este mai adâncită în sensurile locale tradiționale; ea nu este străină de sensurile și chipurile sectorului păgân al vieții religioase sătești.

Există cu adevărat în satul românesc o categorie de fenomene religioase care nu fac parte din sistemul coerent de credințe și acte ale religiei oficiale. Ele sunt totuși expresia vie și nu mai puțin organică ale aceleiași atitudini firești de adorare și respect pentru lucruri sfinte sau interzise, manifestată prin forme tradiționale de cult. Este vorba deci de o viață religioasă mai bogată decât religia oficială. Pe lângă noțiunea de religie care cuprinde o sistematizare a credințelor (dogmei) și riturilor consacrate oficial, mai întrebuințam și noțiunea de viața religioasă care are o sferă mult mai largă și care cuprinde toate fenomenele ce exprima în vreun fel ideea de sfințenie, toate credințele și actele corespunzătoare populare nu numai pe acelea cuprinse în sistemul religios general și oficial. Pentru sat, mult mai bogat ne vorbește acest fel de a vedea lucrurile; viața religioasă a țăranului, viața în care întră total poziția creștină, înțeleasă în acest fel este totodată și mai largă și mai specifică din punct de vedere etnic. Aceasta lărgire a câmpului de cercetare a fenomenului religios în satul românesc, pe cât este de rodnică pe atât este de necesară. Întinsul spațiu al mitologiei populare sta la dispoziția cercetătorului pentru complectarea studiului său integral. O largă concepție a universului, prin care țăranul încearcă să îmbrățișeze cu gândul toată această lume de a cărei taină și frumusețe se simte atras, o filosofie populară dintre cele mai bogate și interesante, fac parte din întregul religios al satului în care biserica locală tradițională conduce.

Sau, pentru a trece în categoria actelor, găsim în viața religioasă a satului o seamă de rituri și ceremonii, așa cum e bunăoară ceremonia înmormântării unde slujba religioasă creștină domina, dar unde o lume întreagă de credințe și acte rituale precreștine (în orice caz necreștine) de o străveche origine locală, sunt prezente și integrate organic în unitatea atât de complexă și variată a ceremoniei. Ritualul bradului, așa cum se obișnuiește în Valea Jiului și Hațeg, simbolurile ce le cuprinde, actele și evocările ce se fac, deși nu sunt expreșii ale bisericii care este prezentă, rămân fapte religioase necontestate. Ce s-a întâmplat în realitate? Sau, cum este astăzi această realitate? În viața religioasă a satului românesc oficialul și popularul sunt adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor și sensului vieții religioase reprezentată de biserică, fără să renunțe la conținutul și valorile sale, iar biserica oficială s-a adaptat la condițiile și sensul tradiției locale fără să renunțe la ceea ce îi era esențial.

Am văzut care este istoria și geografia Maramureșului, spațiul despre care vom vorbi pe mai departe, dar și care sunt obiceiurile laice, care, după cum am spus și mai sus, sunt impropriu numite laice, tocmai pentru că o bună parte din acestea dacă nu toate sunt legate de religios și își au originea din acesta. Religiosul a marcat profund viața țăranului român și a satului românesc, dar o dată cu dezvoltarea urbanizării este din ce în ce mai greu să se păstreze tradițiile. Ne propunem ca prin lucrarea de față să reînviem frumusețea folclorului religios maramureșean, de o profunzime religioasă inimaginabilă.

Anexă

Verș

A lui feciorul lui Ianoș, 18.VI.1992

Într-o zi mândră de vară

Eu mă duc din lume-afară.

Și las codru înverzit

Eu de azi v-am părăsit.

O, ce jalnic este atunci

În mormânt când te arunci.

Câmpul verde plin cu flori

Satul meu plin de feciori.

Las părinții necăjiți

Și pe frații mei iubiți,

De durere greu loviți

Și de mâne părăsiți.

În țară când am plecat,

La moarte n-am cugetat,

Și pe furiș m-a luat

Ș-acasă n-am înturnat.

Părinții când au aflat

După mâne au pornit,

De la morgă m-au luat

La satul meu am plecat.

În sat eu când am sosit

Inainte mi-au ieșit.

Lumea întristată tare

Cuprinsă de mare jale.

Din mașină m-au luat

Și în casă m-au băgat.

Și toți s-au uitat la mâne

Toți cu lacrimi și suspine.

Și m-au pregătit de dus

La cimitiru din sus.

Nu să merg la cununie

Să rămân pentru vecie.

În loc de-a duce mireasă.

Prapori rezemați de casă,

Iar în loc de doi nănași

Patru lumini la sălaș.

Iar în loc de cununie

Merg la groapa cea pustie.

Cântăreții cântă tare

Povestesc a mea-ngropare.

Părinți, eu de aș putea

Din sălaș m-aș ridica.

Și pe toți v-aș săruta

Inainte de-a pleca.

Rămas bun, o, scumpă mamă

Eu mă duc, Domnul mă cheamă.

Rămas bun tată iubit

Ora morții a sosit.

Scumpi părinți nu vă-ntristați

Nici lacrimi nu mai vărsați.

Eu la Florin am pornit

Că de mult ne-a părăsit.

Scurtă mi-a fost viața mea

24 de ani de-abia.

Eu vă las cu întristare

Și mă duc pe-a morții cale.

Scumpi părinți, plini de iubire

Rămâneți în fericire.

De v-am făcut supărare

Vă rog frumos de iertare.

Dumnezeu vă răsplătească

Pentru truda părintească

Ce-ați avut-o pentru mâne

Cât am fost cu voi în lume.

Inainte v-am plecat

Precum nici n-am cugetat.

Văd bine că v-am greșit

Mă iertați la despărțit.

Fraților și surioară

Vă doresc zile ușoară.

De părinți grijă s-aveți

Ajutați-i cât puteți.

Uncheș, mătuși și bunici

Mi-am pierdut urma de-aici.

Pace bună tuturor

Eu din lume astăzi mor.

Șogor, veri și verișoare

La a mea nuntă cu jale

Și grăbiți de mă jeliți

Și steagul de mi-l gătiți.

Și mi-l puneți pe sălaș

Că sunt silit să vă las

Și cu toți mă veți petrece

Până la groapa mea cea rece.

Prieteni și buni creștini

Vecini, tinere și bătrâni

Cu care am copilărit

În lume cât am trăit.

O familia mea cea dulce

Voi la cap să-mi puneți cruce.

O cruce cu răstignire

Spre veșnică pomenire.

Amân.

Verșul A lui Nicu lui Gheorghe a moașei Docă în etate de 27

Accidentat la 11.X.1974

Înmormântat 15.X.1974

O, cinstită adunare

Vom cânta un verș de jale.

Verș de jale la bărbat

Numai din iarnă însurat.

Tristă-i moartea și grozavă

De băgăm bine de samă

Și când stăm de socotim

Of Doamne, puțin trăim.

Și cu multe ne trudim

Și-n urmă ce dobândim?

Trei scândurele de brad

Și crucea ce de la cap.

Acestea le dobândim

Când din lume noi ieșim.

Nu ducem nimic dinea

Ori cât bine am avea.

Mai astăzi o săptămână

Visam moartea prin grădină

Rumpând flori dinrădăcînă

Pe mîne de la inimă.

La moarte i-am zis: ce face?

Să lasă florile în pace.

Ca ele tăt să înflorească

Și mereu să se înmulțească.

Dar moartea n-o ascultat

Tot la flori ea au cătat

Cu o forță nemiloasă

M-au tăiat cu a iei coasă.

Iată vineri dimîneață

M-am spălat pe mâini, pe față

Și în grabă m-am gătat

Și la cursă am îmbărcat.

La servici călătoream

Și cu oamenii vorbeam

În cursă toți povestind

Și de moarte negândind.

Iată odată fără veste

Moartea în față ne oprește

La Săliște între hotară

M-ia viața moartea amară.

Fără să zic Doamne iartă

Când viața mea se gată.

Ori să-mi pot face o cruce

Inainte de-a mă duce.

În floarea vieții mele

Iată că-i musai a mere.

Când mai dulce este traiul

Și pe pământ visezi raiul.

Iată visul ce am visat

Că-i lucru adevărat.

Că nime nu poate spune

Că cât va trăi pe lume.

Of, e greu să pleci din lume

Când gândești că trăiești bine.

Tinerel și însurat

Iată-i musai de plecat.

Las soția tinerea

Văduvită, vai de ea.

Și să meri să putrezești

Din tânăr cum te găsești.

Ea să plângă, să ofteze

Și dinochi să lăcrimeze.

Să varsă lacrimi de foc

De mîne n-are năroc.

Mânca-v-ar motoară focu

Că voi mi-ați mâncat norocu.

Cu șoferi nechibzuiți

Pe mulți oameni omorâți.

Unii umblă tot băuți

Și se țin tare încrezuți.

Alții nu mai au răbdare

Cu viteza lor cea mare.

Pentru aceia tot pățesc

Și mulți oameni prăpădesc.

Pe mîne m-au prăpădit

După cum nu m-am gândit.

Moarte, moarte jalnic nume

Multe vieți duci din lume

Duci feciori de la părinți

Tocmai când sunt mai voinici.

Și iei și fată frumoasă

Tu nu cruți cu a ta coasă.

Pe toți îi așterni la rând

Și-i arunci într-un mormânt.

De nimica n-ai cruțare

Nici de mic, nici de mare.

Iei tată, mamă dincasă

Și ție nimic nu-ți pasă.

Coasa ta pe unde a tras

Numai pustâi a rămas.

Numai jale și suspin

Și viața cu mult chin.

Și la mîne au venit

Dintr-o dată m-au răpit.

Fiind bărbat tinerel

Plâng părinții după el.

Și soția mă jelește

Plânge de să prăpădește.

Că au pierdut sprijinul său

În amar și suspin greu.

Rămas bun mamă și tată

Iată moartea neașteptată.

Într-o clipă m-au răpit

După cum nu m-am gândit.

Inainte n-am plecat

După cum m-am așteptat.

Iată vă zic un cuvânt

Că eu plec către mormânt.

De soție să-ngrijiți

Și să nu o amărâți.

Rămas bun și vă sărut

Că de astăzi m-ați pierdut.

Veniți voi soră și frate

Iată moartea ne desparte.

De cumva v-am supărat

Mă iertați că v-am iertat.

Socru, soacră întristați

Voi dinsuflet mă iertați.

C-au venit moartea amară

Și m-au scos dinlume afară.

Rămas bun unchi și mătuși

Mi-a venit ceasul de dus.

Până la a doua venire

Acolo vom fa-ntâlnire.

Moșule încărunțit

Și de ani îmbătrânit

Eu te rog să-mi dai iertare

La a mea tristă plecare.

Veri, vere, nepoți, nepoate

Cuscri, șogori și cumnate

Ale mele neamuri toate

De aici și dinalte sate.

Vouă vecini și vecine

Vă doresc un mare bine

De v-am făcut supărare

Eu vă rog să-mi dați iertare.

Iară cei ce a-ți ostenit

Și la mîne ați venit

Ca după legea creștină

Să mă duceți la hodină.

Ca după legea creștină

Să mă duceți la hodină.

Cu mâinile faceți cruce

Eu de aicea mă voi duce.

Și mă mai întorc odată

Către adunarea toată.

Mici și mari ce mă înconjoară

Îmi poftesc lumea ușoară.

Veniți prieteni și colegi

A mea moarte o vedeți.

Așa moarte întristată

Poate n-o fost niciodată.

Tovarăși dincefereu

Unde am servit și eu.

Vă salut cu mare jele

La Județ la revedere.

O familia cea dulce

Voi la cap îmi puneți cruce.

O cruce cu răstignire

Spre veșnică pomenire.

Bibliografie

I. Cărți, studii, articole:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001 (Traducere și diortosire de Mitropolit Bartolomeu Anania).

Bădiliță, Cristian, Evanghelii Apocrife, ediția a III-a revăzută, Editura Polirom, Iași, 2002, pp. 7-9;

Berger, Luckmann, Thomas Luckmann, Construirea socială a realității.Tratat de sociologia cunoașterii, traducere de Alex Butucelea, București, Editura Univers, 1999.

Bernea, Ernest, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, București, Editura Humanitas, 2005.

Biltiu, Pamfil, Folclor din Țara Maramureșului, vol I, Baia Mare, Edit. Ethnologica, 2005.

Botoș, Ion M., Românii dinTranscarpatia (Maramureșul istoric), Târgoviște, Edit. Macarie, 2005.

Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura românească, București, 1974.

Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, București, 1980

Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura românească, vol. I, București, 1929, vol. II. 1940.

Chindriș, Ioan, Trasilvanica, Cluj-Napoca, Edit. Cărțtimpex, 2003.

Culianu, Ioan Petru, Călătorii în lumea de dincolo, ediția a treia, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Prefață și note de Andrei Oișteanu, cuvânt-inainte de Lawrence E. Sullivan, în românește de Sorin Antohi, Iași, Editura Polirom, 2002

Dăncuș, Mihai, Zona etnografică Maramureș, Ed. Sport – Turism, București, 1986

Dima, Cristina Ioana, “Coborârea Maicii Domnului la iad. Criterii de clasificare” în Limba Română, anul LX, Nr. 1, ianuarie-martie 2011.

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, ediția a II-a, vol. II, De laGautama Buddha până la triumful creștinismului, traducere și postfață de Cezar Baltag , Editura Științifică, București, 1991

FILIAȘCU, Alexandru, Istoria Maramureșului, Baia Mare, Edit. Gutinul, 1997.

Focșa, Gheorghe, Aspectele spiritualității sătești, în „Sociologie Românească”, anul II, nr. 5–6, mai–iunie, 1937.

Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze românești ale nemuririi, București, Editura Fundației Culturale Române, 1999.

Iorga, Nicolae, Istoria românilor vol. IV, Cavalerii.

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală. Mituri. Divinități. Religii, Editura Albatros, București, 1995

Kligman, Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară, Ed. Polirom, Iași, 1998.

Mihoc, Vasile, Asist. dr. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. 1, Editura Teofania, Sibiu, 2001..

Negoiță, Atanasie, Descoperirea scrierilor gnostice. Manuscrisele copte de la Nag Hamadi, în „Studii Teologice”, nr. 7-8/1960.

Papadima, Ovidiu, Cu cât cânt, atâta sânt. Antologie a liricii populare, , Editura pentru Literatură, București, 1963.

Petriceicu-Hașdeu, Bogdan, Cuvente den bătrâni, Ed. Cultura Națională, București, 1937.

Pop, Dumitru, Folclorul din zona Codrului, Baia Mare, 1978.

Pop, Mihai și Paul Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică București, 1976.

Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, București, 1976.

Popa, Radu, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, Edit. Academiei, 1970.

Prelipcean, Vladimir, Pr. prof. Nicolae Neaga, Pr. prof. Gheorghe Barna, Pr. prof. Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament, Manual pentru Facultățile Teologice, ediția a IV-a, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2006.

II. Internet

Alexandru Constantin CHITUȚĂ, Colindele românești – ecouri liturgice din etnogeneză, http://www.ziarullumina.ro/documentar/colindele-romanesti-ecouri-liturgice-din-etnogeneza, 23.12.2013.

S.n., “Legenda mănăstirii Moisei”, http://mănăstireamoisei.ro/bisericaveche.htm, 04.01.2014.

Dorin Ștef, “Mitologia Maramureșului”, http://maramuresh.wordpress.com/2013/09/11/mitologia-maramuresului/, 04.01.2014.

S.n., “Obiceiuri de nuntă”, http://www.obiceiuri-populare.ro/ob_de_nunta1.html, 04.01.2014.

Marcel Ludic, “Despre rânduială” în Lumina, http://www.ziarullumina.ro/opinii/tot-despre-randuiala, 04.01.2014.

Bibliografie

I. Cărți, studii, articole:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediție jubiliară a Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2001 (Traducere și diortosire de Mitropolit Bartolomeu Anania).

Bădiliță, Cristian, Evanghelii Apocrife, ediția a III-a revăzută, Editura Polirom, Iași, 2002, pp. 7-9;

Berger, Luckmann, Thomas Luckmann, Construirea socială a realității.Tratat de sociologia cunoașterii, traducere de Alex Butucelea, București, Editura Univers, 1999.

Bernea, Ernest, Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român, București, Editura Humanitas, 2005.

Biltiu, Pamfil, Folclor din Țara Maramureșului, vol I, Baia Mare, Edit. Ethnologica, 2005.

Botoș, Ion M., Românii dinTranscarpatia (Maramureșul istoric), Târgoviște, Edit. Macarie, 2005.

Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura românească, București, 1974.

Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, București, 1980

Cartojan, Nicolae, Cărțile populare în literatura românească, vol. I, București, 1929, vol. II. 1940.

Chindriș, Ioan, Trasilvanica, Cluj-Napoca, Edit. Cărțtimpex, 2003.

Culianu, Ioan Petru, Călătorii în lumea de dincolo, ediția a treia, traducere de Gabriela și Andrei Oișteanu, Prefață și note de Andrei Oișteanu, cuvânt-inainte de Lawrence E. Sullivan, în românește de Sorin Antohi, Iași, Editura Polirom, 2002

Dăncuș, Mihai, Zona etnografică Maramureș, Ed. Sport – Turism, București, 1986

Dima, Cristina Ioana, “Coborârea Maicii Domnului la iad. Criterii de clasificare” în Limba Română, anul LX, Nr. 1, ianuarie-martie 2011.

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și ideilor religioase, ediția a II-a, vol. II, De laGautama Buddha până la triumful creștinismului, traducere și postfață de Cezar Baltag , Editura Științifică, București, 1991

FILIAȘCU, Alexandru, Istoria Maramureșului, Baia Mare, Edit. Gutinul, 1997.

Focșa, Gheorghe, Aspectele spiritualității sătești, în „Sociologie Românească”, anul II, nr. 5–6, mai–iunie, 1937.

Ghinoiu, Ion, Lumea de aici, lumea de dincolo. Ipostaze românești ale nemuririi, București, Editura Fundației Culturale Române, 1999.

Iorga, Nicolae, Istoria românilor vol. IV, Cavalerii.

Kernbach, Victor, Dicționar de mitologie generală. Mituri. Divinități. Religii, Editura Albatros, București, 1995

Kligman, Gail, Nunta mortului. Ritual, poetică și cultură populară, Ed. Polirom, Iași, 1998.

Mihoc, Vasile, Asist. dr. Daniel Mihoc, Drd. Ioan Mihoc, Introducere în Studiul Noului Testament, vol. 1, Editura Teofania, Sibiu, 2001..

Negoiță, Atanasie, Descoperirea scrierilor gnostice. Manuscrisele copte de la Nag Hamadi, în „Studii Teologice”, nr. 7-8/1960.

Papadima, Ovidiu, Cu cât cânt, atâta sânt. Antologie a liricii populare, , Editura pentru Literatură, București, 1963.

Petriceicu-Hașdeu, Bogdan, Cuvente den bătrâni, Ed. Cultura Națională, București, 1937.

Pop, Dumitru, Folclorul din zona Codrului, Baia Mare, 1978.

Pop, Mihai și Paul Ruxăndoiu, Folclor literar românesc, Editura Didactică și Pedagogică București, 1976.

Pop, Mihai, Obiceiuri tradiționale românești, București, 1976.

Popa, Radu, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, București, Edit. Academiei, 1970.

Prelipcean, Vladimir, Pr. prof. Nicolae Neaga, Pr. prof. Gheorghe Barna, Pr. prof. Mircea Chialda, Studiul Vechiului Testament, Manual pentru Facultățile Teologice, ediția a IV-a, Editura Renașterea, Cluj Napoca, 2006.

II. Internet

Alexandru Constantin CHITUȚĂ, Colindele românești – ecouri liturgice din etnogeneză, http://www.ziarullumina.ro/documentar/colindele-romanesti-ecouri-liturgice-din-etnogeneza, 23.12.2013.

S.n., “Legenda mănăstirii Moisei”, http://mănăstireamoisei.ro/bisericaveche.htm, 04.01.2014.

Dorin Ștef, “Mitologia Maramureșului”, http://maramuresh.wordpress.com/2013/09/11/mitologia-maramuresului/, 04.01.2014.

S.n., “Obiceiuri de nuntă”, http://www.obiceiuri-populare.ro/ob_de_nunta1.html, 04.01.2014.

Marcel Ludic, “Despre rânduială” în Lumina, http://www.ziarullumina.ro/opinii/tot-despre-randuiala, 04.01.2014.

Anexă

Verș

A lui feciorul lui Ianoș, 18.VI.1992

Într-o zi mândră de vară

Eu mă duc din lume-afară.

Și las codru înverzit

Eu de azi v-am părăsit.

O, ce jalnic este atunci

În mormânt când te arunci.

Câmpul verde plin cu flori

Satul meu plin de feciori.

Las părinții necăjiți

Și pe frații mei iubiți,

De durere greu loviți

Și de mâne părăsiți.

În țară când am plecat,

La moarte n-am cugetat,

Și pe furiș m-a luat

Ș-acasă n-am înturnat.

Părinții când au aflat

După mâne au pornit,

De la morgă m-au luat

La satul meu am plecat.

În sat eu când am sosit

Inainte mi-au ieșit.

Lumea întristată tare

Cuprinsă de mare jale.

Din mașină m-au luat

Și în casă m-au băgat.

Și toți s-au uitat la mâne

Toți cu lacrimi și suspine.

Și m-au pregătit de dus

La cimitiru din sus.

Nu să merg la cununie

Să rămân pentru vecie.

În loc de-a duce mireasă.

Prapori rezemați de casă,

Iar în loc de doi nănași

Patru lumini la sălaș.

Iar în loc de cununie

Merg la groapa cea pustie.

Cântăreții cântă tare

Povestesc a mea-ngropare.

Părinți, eu de aș putea

Din sălaș m-aș ridica.

Și pe toți v-aș săruta

Inainte de-a pleca.

Rămas bun, o, scumpă mamă

Eu mă duc, Domnul mă cheamă.

Rămas bun tată iubit

Ora morții a sosit.

Scumpi părinți nu vă-ntristați

Nici lacrimi nu mai vărsați.

Eu la Florin am pornit

Că de mult ne-a părăsit.

Scurtă mi-a fost viața mea

24 de ani de-abia.

Eu vă las cu întristare

Și mă duc pe-a morții cale.

Scumpi părinți, plini de iubire

Rămâneți în fericire.

De v-am făcut supărare

Vă rog frumos de iertare.

Dumnezeu vă răsplătească

Pentru truda părintească

Ce-ați avut-o pentru mâne

Cât am fost cu voi în lume.

Inainte v-am plecat

Precum nici n-am cugetat.

Văd bine că v-am greșit

Mă iertați la despărțit.

Fraților și surioară

Vă doresc zile ușoară.

De părinți grijă s-aveți

Ajutați-i cât puteți.

Uncheș, mătuși și bunici

Mi-am pierdut urma de-aici.

Pace bună tuturor

Eu din lume astăzi mor.

Șogor, veri și verișoare

La a mea nuntă cu jale

Și grăbiți de mă jeliți

Și steagul de mi-l gătiți.

Și mi-l puneți pe sălaș

Că sunt silit să vă las

Și cu toți mă veți petrece

Până la groapa mea cea rece.

Prieteni și buni creștini

Vecini, tinere și bătrâni

Cu care am copilărit

În lume cât am trăit.

O familia mea cea dulce

Voi la cap să-mi puneți cruce.

O cruce cu răstignire

Spre veșnică pomenire.

Amân.

Verșul A lui Nicu lui Gheorghe a moașei Docă în etate de 27

Accidentat la 11.X.1974

Înmormântat 15.X.1974

O, cinstită adunare

Vom cânta un verș de jale.

Verș de jale la bărbat

Numai din iarnă însurat.

Tristă-i moartea și grozavă

De băgăm bine de samă

Și când stăm de socotim

Of Doamne, puțin trăim.

Și cu multe ne trudim

Și-n urmă ce dobândim?

Trei scândurele de brad

Și crucea ce de la cap.

Acestea le dobândim

Când din lume noi ieșim.

Nu ducem nimic dinea

Ori cât bine am avea.

Mai astăzi o săptămână

Visam moartea prin grădină

Rumpând flori dinrădăcînă

Pe mîne de la inimă.

La moarte i-am zis: ce face?

Să lasă florile în pace.

Ca ele tăt să înflorească

Și mereu să se înmulțească.

Dar moartea n-o ascultat

Tot la flori ea au cătat

Cu o forță nemiloasă

M-au tăiat cu a iei coasă.

Iată vineri dimîneață

M-am spălat pe mâini, pe față

Și în grabă m-am gătat

Și la cursă am îmbărcat.

La servici călătoream

Și cu oamenii vorbeam

În cursă toți povestind

Și de moarte negândind.

Iată odată fără veste

Moartea în față ne oprește

La Săliște între hotară

M-ia viața moartea amară.

Fără să zic Doamne iartă

Când viața mea se gată.

Ori să-mi pot face o cruce

Inainte de-a mă duce.

În floarea vieții mele

Iată că-i musai a mere.

Când mai dulce este traiul

Și pe pământ visezi raiul.

Iată visul ce am visat

Că-i lucru adevărat.

Că nime nu poate spune

Că cât va trăi pe lume.

Of, e greu să pleci din lume

Când gândești că trăiești bine.

Tinerel și însurat

Iată-i musai de plecat.

Las soția tinerea

Văduvită, vai de ea.

Și să meri să putrezești

Din tânăr cum te găsești.

Ea să plângă, să ofteze

Și dinochi să lăcrimeze.

Să varsă lacrimi de foc

De mîne n-are năroc.

Mânca-v-ar motoară focu

Că voi mi-ați mâncat norocu.

Cu șoferi nechibzuiți

Pe mulți oameni omorâți.

Unii umblă tot băuți

Și se țin tare încrezuți.

Alții nu mai au răbdare

Cu viteza lor cea mare.

Pentru aceia tot pățesc

Și mulți oameni prăpădesc.

Pe mîne m-au prăpădit

După cum nu m-am gândit.

Moarte, moarte jalnic nume

Multe vieți duci din lume

Duci feciori de la părinți

Tocmai când sunt mai voinici.

Și iei și fată frumoasă

Tu nu cruți cu a ta coasă.

Pe toți îi așterni la rând

Și-i arunci într-un mormânt.

De nimica n-ai cruțare

Nici de mic, nici de mare.

Iei tată, mamă dincasă

Și ție nimic nu-ți pasă.

Coasa ta pe unde a tras

Numai pustâi a rămas.

Numai jale și suspin

Și viața cu mult chin.

Și la mîne au venit

Dintr-o dată m-au răpit.

Fiind bărbat tinerel

Plâng părinții după el.

Și soția mă jelește

Plânge de să prăpădește.

Că au pierdut sprijinul său

În amar și suspin greu.

Rămas bun mamă și tată

Iată moartea neașteptată.

Într-o clipă m-au răpit

După cum nu m-am gândit.

Inainte n-am plecat

După cum m-am așteptat.

Iată vă zic un cuvânt

Că eu plec către mormânt.

De soție să-ngrijiți

Și să nu o amărâți.

Rămas bun și vă sărut

Că de astăzi m-ați pierdut.

Veniți voi soră și frate

Iată moartea ne desparte.

De cumva v-am supărat

Mă iertați că v-am iertat.

Socru, soacră întristați

Voi dinsuflet mă iertați.

C-au venit moartea amară

Și m-au scos dinlume afară.

Rămas bun unchi și mătuși

Mi-a venit ceasul de dus.

Până la a doua venire

Acolo vom fa-ntâlnire.

Moșule încărunțit

Și de ani îmbătrânit

Eu te rog să-mi dai iertare

La a mea tristă plecare.

Veri, vere, nepoți, nepoate

Cuscri, șogori și cumnate

Ale mele neamuri toate

De aici și dinalte sate.

Vouă vecini și vecine

Vă doresc un mare bine

De v-am făcut supărare

Eu vă rog să-mi dați iertare.

Iară cei ce a-ți ostenit

Și la mîne ați venit

Ca după legea creștină

Să mă duceți la hodină.

Ca după legea creștină

Să mă duceți la hodină.

Cu mâinile faceți cruce

Eu de aicea mă voi duce.

Și mă mai întorc odată

Către adunarea toată.

Mici și mari ce mă înconjoară

Îmi poftesc lumea ușoară.

Veniți prieteni și colegi

A mea moarte o vedeți.

Așa moarte întristată

Poate n-o fost niciodată.

Tovarăși dincefereu

Unde am servit și eu.

Vă salut cu mare jele

La Județ la revedere.

O familia cea dulce

Voi la cap îmi puneți cruce.

O cruce cu răstignire

Spre veșnică pomenire.