Fobia Sociala. Teorii Etiologice Si Terapeutice Asupra Fenomenului de Tulburare Anxioasa
TEMA : FOBIE SOCIALĂ
Introducere:
Capitolul I. Aspecte teoretice și sociale ale fobiei sociale.
1. Definiție a anxietății. Abordări din mai multe perspective.
1.2. Anxietatea ca stare și ca trăsătură de personalitate.
1.3. Nevroza anxioasă.
1.3.1. Tabloul manifest și dinamica afectivă.
1.3.2. Factorii ce stau la baza apariției comportamentului anxios.
1.3.3. Atitudinile și conflictele centrale.
1.3.4. Mecanismele de apărare.
1.3.5. Anxietatea – factor provocator de inhibiții. Influența ei asupra activității și stilului de comunicare.
1.4 Anxietatea la copii
2. Definirea și abordarea fobiei sociale din mai multe perspective.
2.1 Modelul biologic
2.2 Modelul psihofiziologic (comportamental)
2.3 Modelul terapiei cogniti-vo-comportamentale
2.4 Abordarea psihanalitică
Capitolul II. Teorii etiologice și terapeutice asupra fenomenului de tulburare anxioasă.
1. Terapia gestalistă.
2. Psihoterapia existențială.
3.Analiza bioenergetică.
4.Psihoterapia rogersariană orientată pe client.
5.Hipnoterapia.
6.Psihoterapia tranzacțională
7. Din perspectiva terapiei realitate
8.Terapia cognitivă
Capitolul III. Diagnosticul fobiei sociale.
1. Tablou simptomatologic.
2. Forme și manifestări clinice ale anxietății.
3. Descriere generală a instrumentelor și procedeelor de diagnosticare a fobiei sociale.
Capitolul 4. Obiectivele și metodica cercetării
4.1. Scopul și obiectivele cercetării.
4.2. Metodologie.
4.2.1. Subiecți și procedura.
4.3. Studii de caz.
Concluzii finale
Bibliografie
INTRODUCERE
În lucrarea care urmează m-am referit asupra cunoștințelor recente în ceea ce privește tratarea fobiei sociale. Mai precis, m-am întrebat care sunt intervențiile ce și-au dovedit eficiența acestei tulburări. Am început cu o descriere a tulburării. M-am oprit apoi asupra unor probleme importante pentru evaluarea personabilității pacientului cu fobie socială.
Am făcut o încercare de prezentare scurtă a terapiilor celor mai cunoscute incluzănd teoriile etiologice și teraerapeutice.privind problema ce mă interesează.
Prin alte cuvinte, m-am condus de ideea “Cum este abordată fobia socială din punctul de vedere a mai multor școli” și care sunt strategiile, metodele cele mai eficiente în aceste cazuri.
Am precizat, de asemenea, un rezumat conținând indicații în ceea ce privește eficiența terapiei eclectice asupra tulburărilor de anxietate, ca apoi să propun un model propriu de psihoterapie ecletică, verificănd eficiența ei prin aplicarea în practică.
Rolul anxietății
Omul de rând din societatea noastră este prea puțin conștient de importanța pe care anxietatea. o are în viața noastră. Ea poate fi un factor determinant în viața noastră fără a ști lucrul acesta. Gradul de conștientizare al acestui efect nu indică nicidecum vigoarea și importanța ei. Unii nevrotici sunt pe deplin conștienți că sunt hăituiți de anxietate. Manifestările acesteia variază extrem de mult : aceasta poate să apară daca anxietate difuză, sau dimpotrivă, sub forma unor atacuri de anxietate, poate fi asociată unor situații sau activități bine definite, cum ar fi convorbiri importante cu o personă influentă; poate cu un conținut bine determinat, cum ar fi teama de a înebuni. Alții sesizează că au o anxietate pe moment cunoscând sau nu condițiile care le provacă, dar fără a-i atribui vreo importanță. În sfârșit există persoane nevrotice conștiente doar de faptul că au stări depresive, stări de imperfecțiune, tulburări ale vieții sexuale și altele de felul acesta, dar care nu sunt deloc conștiente că au sau au avut vreodată stări de anxietate. De obicei primele declarații în cabinetul terapeutului sunt inexacte. Terapia acestor persoane duce la descoperirea, în pofida aparențelor, a unei anxietăți la fel de intense, dacă nu cumva mai intense.
Un anxios ar da orice spre a scăpa de anxietatea sa spre a evita senzația aceasta. Sunt și multe inactive, principalul fiind faptul că anxietatea intensă este unul dintre cele mai chinuitoare afecte pe care le putem trăi.
Anumite elemente ale afectului sunt insuportabile pentru individ. Unul dintre acestea este senzația de neputință. În fața unui pericol anxiosul se simte disperat, ceea ce este insuportabil pntru acele persoane pentru care puterea, superioritatea, ideea de a săpâni pe situație este un ideal prevalent. Această reacție ei o resimt ca pe o demonstrație de slăbiciune sau lașitate.
Un alt aliment al anxietății este aparența ei iraționalitate. Este de neîndurat pentru că se simt în pericol fiind înghițiți de forțe iraționale contrastante, ei care s-au antrenat pentru a exercita asupra lor un strict control intelectual.
Ultimul element al anxietății este avertismentul că ceva în noi este dereglat. Cu cât mai disperată este persoana, cu atât mai mult că se simte prinsă în plasa încâlcită a fricii sale și a mecanismului de apărare și cu atât mai mult se agață de iluzia sa că are dreptate și că este perfectă în toate, respingând instinctiv orice insinuare că ceva este în neregulă cu sine și că este nevoie de o schimbare.
A te teme de privirea celorlalți, a te simți inferior și a evita situațiile care intimidează sunt care-și au originea tot concepțiile perfecționiste asupra existenței. Fobiile sociale stânjenesc viața a milioane de indivizi care trăiesc cu spaima de a se trezi expuși privirii celorlalți, își programează existența în așa fel încăt să evite o asemenea eventualitate și sfârșesc foarte frecvent prin a rămâne izolați și în depresiune. După statisticile O.M.S., 24Î. din populația lumii ar fi în cauză.
Persoanele având acest tip de anxietate se tem tot atât de mult de părerea negativă a celorlalți, cât și de criticile pe care aceștia le pot exprima cu voce tare. Ele au foarte adesea un sentiment de inferioritate și de umilință. Izolarea corelațională care rezultă din disperarea lor, îi demoralizează și poate împinge spre extremități că alcoolul, drogul, sinuciderea.
Capitolul 1. Aspecte teoretice și sociale ale fobiei sociale:
1.1 Definții și puncte de vedere
referitoare la anxietate
“Întreaga dinamică, a sistemului personalității umane (formarea, manifestarea și realizarea) este circumscisă și condiționată în mod nemijlocit de dialectica raportului dintre solicitările interne (stările de motivație proprii individului) și solicitările externe (existențele și stările de motivație proprii mediului existențial, în primul rând celui social)” (Golu Mihai, 1993).
Anxietatea este un dezechilibru social de tip reactiv și care se pot manifesta în grupele comunitar – umane , consecutiv acțiunii unor factori stresanți, exogeni, cu acțiune îndelungată și repetată, care limitează capacitățile de finalizare a comportamentului uman n raport cu propiile sale tendințe sau aspirații naturale.
În reacția la stres un rol vital îl au procesele psihice ce include evaluarea și interpretarea personală. Această reacție apare sub formă de luptă pentru control și stăpânire a situației lor, mai ales când ele sunt difuze, neclare pentru individ. Endler elaborează un model interacțional al anxietății, conform căruia individul are “predispoziție” de a reacționa la stres cu anxietate crescută (Golu Mihai, 1993).
Lader (1977) definește anxietatea drept “o stare afectivă neplăcută având calitățile subiective ale fricii, asociată cu sentimentul unui pericol, amenințarea fiind difuză, disproporționată în raport cu intensitatea emoției, sau aparent, această amenințare lipsește”.
După Bălcescu și Nicolau “anxietatea este o stare afectivă negativă, aflată în strânsă legătură cu disconfortul creat de instalarea unei stări de motivație”. Un motiv ar fi teama de a fi respins, ceea ce se traduce prin inabilitatea și insadisfacția comunicațională și trăirea sentimentului de incapacitate în ceea ce privește menținerea unei relații. Aceste persoane se manifestă ca fiind timide, neîncrezute, încordate, anxioase, îngrijorate și banale, creând disconfort pentru ceilalți cu care interacționaeză.
Spielberger arată că anxietatea este o stare emoțională sau condiție neplăcută, caracterizată printr-o senzație tensoinată subiectivă, teamă și supărare, ea fiind stimulată de activarea sistemului nervos autonom.
V. Satir. descrie starea de anxietate în felul următor: Atunci când percepem situația ca fiind periculoasă simțim, dureri de stomac, încordare musculară, se dereglează ritmul respiratoriu, uneori se întâmplă să avem amețeli, în cap ne vin idei de genul : “ Eu nu trebuiesc nimănui. Nimeni nu mă iubește. Eu nu pot face nimic”. Aceasta indică scăderea autoaprecierii. Ca urmare obținem compartamente distorsionate, inadecvate situației.
C. Money a folosit mai înainte termenul ca fiind sinonim cu teama, indicând prin aceasta o înrudire între anxietate și teamă. Ambele sunt, de fapt, racții emoționale față de un pericol și ambele pot fi nsoțite de senzații fizice, cum sunt tremurătura, transpirația, palpitațiile violente care pot fi atât de puternice încât o spaimă instantanee poate să ducă la moarte. Dar și în acest caz este de făcut o deosebire între anxietate șui frică. Este o simplă și clară distincție : frica este proporțională cu pericolul pe care cineva îl are de înfruntat, pe când anxietetea este o reacție disproportțională la pericol. , ba chiar o reacție la un pericol imaginar. O astfel de reacție a fost numită de către C. Horney – anxietate nevrotică. Conținutul anxietății nevrotice proclamă o anumită atitudine neântemeiată, cu toate că nu va întâmpina nici o dificultate ca să dea acțiunii sale o bază rațională. Impresia de reacție disproporțională se risipește de îndată ce este înțles sensul anxietății. De exemplu persoana care manifestă anxietatea în legătură cu moartea, date fiind suferințele pe care le îndură, ele nutresc în secret dorința de a muri. Dacă cunoaștem acest factor, putem numi anxietatea cu privire la mâncare drept o reacție adecvată…”
Pentru teoreticienii învățării acestă stare ar fi o reacție de teamă condiționată, o tendință dobândită a omului la orice amenințare a armoniei și echilibrului sau interior. Sunt trei tipuri de reacție a omului la amenințări: frica, rușinea, vina. Ele sunt trezite de comentariile celor din jur, sau, și mai rău, de comentarii proprii, sunt uneori depășite rapid, dar alteori persistă (Janis, 1971).
După Hawton, Salkovskis, Kirk și Clark (1989) “anxietatea este definită ca fiind o teamă nespecificată, fără legătură cu situațiile externe și care nu este asociată cu comportamentul de evitare sistematică a anumitor stimuli, cum se întâmplă în cazul fobiilor.
Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor pacienți suferind de anxietate au condus la concluzia că nu este vorba chiar de o teamă fără obiect pentru că respectivii pacienți percep mediul înconjurător ca fiind amenițător și anxiogen. astfel “anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realității” (Holdevici, 1996).
Cercetărie recente au evidențiat prezența a două tipuri de manifestare a anxietății. (Barlow, Blanchard, Vermilya și Di Nardo, 1986; Clark ș. a., 1988) :
Atacurile de panică
evaluarea nerealistă anxioasă a evenimentelor existențiale (ea poate fi însoțită și de simptome somatice)
Aceste două tipuri de anxietate sunt clasificate în D.S.M III R (1987) sub denumirea de :
tulburare de tip panică;
tulburare caracterizată prin anxietate generalizată .
Marea majoritate de pacienți suferă de ambele tipuri de anxietate. Lader și Marks (1971) afirmă că tulburările de anxietate sunt prezente la aproximativ 8Î din pacienți care se adresează la cabinetul de psihiatrie sau psihoterapie. Tulburările fobice afectează un număr mult mai redus de pacienți 13Î).
Mulți autori tind să pună un semn de egalitate între anxietate și angoasă , pe care le conideră după aspecte ale aceleiași stări, prima pe versantul psihologic, cea de-a doua pe cel somatic. angoasa este reprezentată de tulburările fizice pe care însoțesc anxietatea, traducând mobilizarea tuturor resurselor energetice ale individului, o anxietartamentul de evitare sistematică a anumitor stimuli, cum se întâmplă în cazul fobiilor.
Cu toate acestea, interviurile realizate asupra unor pacienți suferind de anxietate au condus la concluzia că nu este vorba chiar de o teamă fără obiect pentru că respectivii pacienți percep mediul înconjurător ca fiind amenițător și anxiogen. astfel “anxietatea este un răspuns logic la o interpretare eronată a realității” (Holdevici, 1996).
Cercetărie recente au evidențiat prezența a două tipuri de manifestare a anxietății. (Barlow, Blanchard, Vermilya și Di Nardo, 1986; Clark ș. a., 1988) :
Atacurile de panică
evaluarea nerealistă anxioasă a evenimentelor existențiale (ea poate fi însoțită și de simptome somatice)
Aceste două tipuri de anxietate sunt clasificate în D.S.M III R (1987) sub denumirea de :
tulburare de tip panică;
tulburare caracterizată prin anxietate generalizată .
Marea majoritate de pacienți suferă de ambele tipuri de anxietate. Lader și Marks (1971) afirmă că tulburările de anxietate sunt prezente la aproximativ 8Î din pacienți care se adresează la cabinetul de psihiatrie sau psihoterapie. Tulburările fobice afectează un număr mult mai redus de pacienți 13Î).
Mulți autori tind să pună un semn de egalitate între anxietate și angoasă , pe care le conideră după aspecte ale aceleiași stări, prima pe versantul psihologic, cea de-a doua pe cel somatic. angoasa este reprezentată de tulburările fizice pe care însoțesc anxietatea, traducând mobilizarea tuturor resurselor energetice ale individului, o anxietate pe un organ (Sârbu, Aurelia, 1979). Dicționarul Larousse păstrează aceeași poziție. : “Anxietatea se deosebește de angoasă prin absența modificărilor fiziologice”. Desigur, e foarte evident faptul că aceasta este doar o delimitare teoretică.
E binevenit, să explicăm aici ce e fobia socială în raport cu anxietatea. Sursele susțin c fobia socială este aceeași anxietate mai precis – anxietate generală (D.S.M III R), anxietatea fundamentală după C. Horney, anxietatea anticipatorie fixată pe viitor care își are obiectul său strict determinat – societatea și tot ce ține de ea.
După Beck “trăirea noastră negativă este generată sau amplificată de o atitudine nerealistă, de o percepție distorsionată a informației care nu parvin, accentuându-le caracterul negativ, și care sunt întreținute de un monolog nepotrivit”.
Din perspectiva corelațional-emotivă tulburările emoționale și comportamentale sunt consecința sistemului perfecționist, catrastrofizant și auto-evoluativ de a vedea existența și propria pesoană.
Existențialiștii (Cassier, 1994) susțin ideea precum, că anxietatea, teama, panica sau sentimentul de culpabilitate apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiției umane, fapt ce duce la o depersonalizare și apariție la “situația-limită” ce determină o existență umană alienată, absurdă, izolată și lipsită de sens.
Analiza tranzacțională mai adaugă aici “Persona anxioasă” se încadrează, într-un scenariu existențial de pe poziția căruia comunică “Eu nu sunt O.K.”. Un anxios este u hipercriticist, imatur, suferă de singurătate și depresie, ce face abuz de trucuri, mecanisme defensive și recurge la diferite jocuri psihologice, de exeplu cum ar fi jocul “Victima” (“eu sunt fără ajutor”).
Terapia realitate se conduce de următoarea ipoteză “Omul fără identitate, “fără nume” este anxios, nesadisfăcut …Suferința” noastră se datorează unei incongruențe între ceea ce simțim și ceea ce facem, iar aceasta duce la izolare, stare de confuzie, anxietate socială, plictiseală, neputință”. “ Când libertatea experențială a subiectului este amenințată, acestuia nu-i este permis să simtă sentimentele pe care le simte totuși în mod manifest, sub pedeapsa de a pierde condițiile de care depind actualizarea sa și, anume, afecțiunea sau stima celor din jur. Aceasta îi produce starea confuză, de dezorientare, pe scurt anxietatea”,(Rogers).
Conform teoriei geștaliste “anxietatea în contact cu sine și cu alții este întreținută de confuzie, ce parvine din neconștientizarea de sine”.
Analiza bioenergetică – “Când în aceeași situație, există și posibilitatea plăcerii și amenințarea durerii trăim anxietatea”.
Pentru psianalisti anxietatea s-ar explica prin frustrarea libidoului și interdicțiile dictate de Supraeu, anxietatea ar fi semnalul de pericol adresat Eului – adică persoanei conștiente – care astfel prevenite poate reacționa prin măsuri adecvate sau mobilizându-și mecanisme de apărare. Aceste pericole se schimbă pe parcursul dezvoltării psihosexuale ale individului și sunt, în ordinea apariției lor : 1) pericolul de a pierde obiectul dragostei; 2) pericolul de a pierde dragostea obiectului; 3) castrare și 4) pericolele rezultând din Supraeu.
Toate aceste definiții prin suprapunere vin să se completeze, dar în esență sensul rămîne același : “Anxietatea este o stare afectivă de tip reacțiv, caracterizată ca fiind difuză, greu de legat de un anumit obiect sau situație. Aceasta se datorează fie neconștientizării de sine, fie lipsei de identitate sau aotoaprecierii scăzute, ceea ce presupune o interpretare subiectivă, distorsionată a reralității. Într-un cuvânt, anxietatea apare la confruntarea propriilor solicitări și interpretări cu cerințele, condițiile mediului. Simptomatologic ea se manifestă printr-o stare de neliniște, de apăsare, tensiune, îngrijorare și teamă nemotivată, fără obiect, care este neconfortantă din punct de vedere psihologic.
Sunt dominate sentimente intense de insecuritate (generate de teama abandonului, pedepsirii, a producerii unor accidente, a unei nenorociri și catastrofe iminente, Dicționar de psihologie coord N.Schiopy, 1997). Această stare pune stăpânire pe persoana umană și o domină, provocând o senzație penibilă de neputință în fața pericolelor pe care le simt că se apropie, au scăderi importante de randament intelectual.
Anxietatea are grade diferite de profunzime. Când este prezentă într-o proporție mai redusă, ca atare, generalizată de fond, poate fi considerată fenomen normal, cu valențe motivaționale și chiar cu rol declanșator al creativității, când este mai accentuată și mai profundă devine simptom al unor tulburări psihice (este prezentă în depresiuni, psihostenii, în cele mai multe dintre nevroze).
1.2 Anxietatea ca stare și ca trăsături de personalitate
Cattel și Scheier (1958, 1961, Cattel, 1966) în urma unor studii, de analiză, factorială identifică doi factori distincți ai anxietății anxietatea ca stare (state anxiety) și anxietatea ca trăsătură (trait anxiety). Anxietatea ca trăsătură descrie o particulă a persistenței relativ stabilă, aceentul căzând pe diferențele individuale sau comportamentul anxios ce-l caracterizează pe diferiți indivizi. dar anxietatea se poate referi și la un complex de reacții sau răspunsuri – o stare tranzitorie sau condiția organismului care-l poate varia în intensitate și fluctua în timp. acesta este sensul anxietății ca stare (Spielberger, 1966).
Anxietatea ca particularitate stabilă a persoanelor (trait anxiety) este considerată ca o dimensiune care-l afecteză, nemijlocit eficiența funcțională a sistemului cognitiv (Spielberger, Gorsuck și Lushene, 1970). În general i se atribuie o combinație negativă în legătură cu performanța indiferent că este vorba de prformanțele academice sau profesionale. În orice activitate pe care o desfășurăm, reacția anxiogenă constituie o condiție mai mult sau mai puțin prezentă, dar existentă, uneori cu cazul ușor de identificat (prezentarea la un examen, contractul cu o situație necunoscută etc.), alteori cauzele rămân necunoscute.
C. Horney propune noțiuni care ar putea echivala cu cele descrise de Cattel – anxietatea fundamentală și anxietatea specifică. Anxietatea fundamentală este o atitudine caracterială (sau trasatură după Cattel) obținută în urma repetării unor reacții specifice caracteristice.
Anxietățile specifice sunt reacții nevrotice la situații de conflict bine motivate, determinate, nealterând structura personalității.
C. Horney distinge.
– Anxietate fundamentală (sau nevroză caracterială)
– Anxietatăți specifice (sau nevroze simple, situaționale echivalent după Cattel – anxietate ca trăsătură, anxietate ca stare).
Anxietatățile specifice pot fi provocate de o cauză reală, anxietate fundamentală continuă să existe chiar dacă nu există nici un stimul. Prima constă din reacții nevrotice la situații conflictuale de moment, din partea indivizilor ale căror relații personale sunt netulburate și există o relație neadecvată între situația conflictuală și reacția nevrotică. Această relație lipsește în nevroza caracterială. Cea mai ușoară provocare poate determina o reacție din cele mai puternice.
Deși formulele de mainifestare ale anxietății sau de protecție împotriva acesteia sunt nenumărate și variază de la individ la individ, anxietatea fundamentală este mereu mai mult sau mai puțin aceeași, variind doar în extensiune și în intensitate. Aceasta poate fi descris prin senzația de a fi mic, insignifiant, abandonat, periclitat, într-o lume care se arată plină de abuzuri, înșelăciune, atacuri, umilință, trădare și invidie.
Anxietatea fundamentală stă la baza tuturor relațiilor cu oamenii. Se manifestă printr-o neâncredere funciară față de toată lumea, care se poate disimula în convingerea superficială că oamenii în general sunt plăcuți, iar această convingere poate coexista cu instituirea mecanică de bune relații cu ceilalți; disprețul profund față de toată lumea se poate camufla în dispoziția de a-i admira pe toți.
Anxietatea fundamentală are implicații precise în atitudinea individului față de sine și față de ceilalți. Aceasta înseamnă izolare emoțională, cu atât mai greu de suportat cu cât ea coincide cu un simțământ de slăbiciune intrinsecă a Eului. Aceasta înseamnă o slăbire a veritabilei temelii a încrederii în sine. {i poartă germenul unui conflict potențial între dorința de a se încrede în ceilalți și imposibilitatea de a o face, din cauza profundei suspiciuni și a ostilității față de ei. Aceasta înseamnă că din cauza slăbiciunii sale intrinseci, individul dorește să arunce toată responsabilitatea pe alții, dorește să fie protejat și ocrotit, în timp ce, pe fondul ostilității fundamentale, există mult prea multă neâncredere pentru ca această dorință să fie dusă la bun sfârșit.
Iar urmarea este mereu aceea că el are a-și cheltui cea mai mare parte a energiei întru asigurarea liniștii.
Cu cât mai insuportabilă este anxietatea, cu atât mai meticuloasă trebuie să fie mijloacele de protecție. Există în societatea noastră patru modalități principale în care o persoană încearcă să se protejeze mpotriva anxietății fundamentale : afecțiunea, supunerea, puterea, retregerea.
Afecțiunea securizantă, poate fi subdivizată, în orice formă, poate servi ca o protecție puternică împotriva anxietății.
Deviza este : “Dacă mă iubești, nu mă vei lovi”.
Supunerea, poate fi subdivizată, după cum se referă sau nu la anumite persoane sau la instituții.
Aceasta poate există în supunerea la tradiții la ritualurile unei religii sau la cerințele persoane puternice, adică în ascultarea de reguli sau de cerințe. atitudinea respectivă poate lua forma lui a trebui să fie “bun”.
Aceasta atât poate lua o formă mai generală de conformare la dorințele potențiale ale tuturor persoanelor și de evitare a orice ar putea să genereze resentimente. În asemenea cazuri individul, își reprimă critica la adresă celorlalți, este dispus să se lase a fi el însuși obiect de abuz, fără o discriminare.
Deviza supunerii este : “Dacă mă predau nu voi fi lovit.”
Puterea. Individul caută să realizeze securitatea prin câștigarea în fapt a puterii, ori prin succes, posesiunile, admirație, superioritatea intelectuală. Deviza este : “Dacă am putere, nimeni nu mă poate lovi”.
Retragerea din lume înseamnă realizarea independenței față de ceilalți, față de treburile exterioare, care poate fi dobândită, de exemplu, prin acumularea de proprietăți. Dar există de obicei, o îngrijorare exagerată legată de savurarea acestora, ele fiind păstrate cu parcimonie, deoarece singurul motiv de a fi protejat împotriva tuturor eventualităților. Un alt mijloc care servește același scop al independenței exterioare este restrângerea la minimum a trebuințelor.
Independent, în rapot cu trebuințele interne poate fi dobândită, de exemplu prin sforțarea individului de a se detașa emoțional de oameni, așa încât nimic să nu-l poată lovi sau descumpăni. Acesta înseamnă reducerea la tăcere a propriilor trebuințe emoționale, sau renunțarea la propriile dorințe. Deviza este “Dacă mă retrag, nimeni și nimic nu mă poate lovi”.
Aceste variante tentative de protejare împotriva anxietății fundamentale pot duce la evaluarea unei nevroze. Dar aceasta depinde de intensitatea lor potențială.
Deci, “nevroza se produce numai dacă conflictul dintre dorințele individuale și cerințele sociale generează anxietate și dacă tentațiile de a risipi anxietatea conduc în schimb la tendințe defensive care deși, la fel de imperative, sunt totuși incompatibile una cu alta (Caren Horney)”
1.3 Nevroza anxioasă
În concepția lui Freud “nevroza anxioasă” este definită în felul următor : “Combinație variată de manifestări fizice și mintale de anxietate neprovocate de un pericol real și survenind sau prin accese, sau sub forma unei stări permanente. Anxietatea este de obicei difuză și poate deveni panică”. El descria trei categorii de tulburări anxioase:
anxietate ușoară sau anxietate de așteptare (expectanță);
anxietate fobică sau de situație ;
accesele de angoasă.
Ele se numesc traumatice, atunci când erau puternice și interne, și intense, și anxietate de semnalare în cazul unei manifestări mai benigne. Inerente fiecăruia în anumite momente existențiale, anxietatea nu se înscrie întodeauna în sfera psihopatologie, având uneori când se desfășoară într-o amplitudă mai redusă, rol mobilizator și adaptiv.
Sunt cazuri când anxietatea este detașată de concret, nedistinctă, este proiectată în viitor, un viitor pe care individul îl pecepe ca fiind încărcat de surprize neplăcute, cu semnificații implacabile. Când atinge o amplitudine clinică, anxietatea fie scade randamentul și capacitățile de adaptare (în nevroze), fie dezorganizează conduita, constituind fundalul propice dezvoltării unor elemente psihotice (Predescu, Op. cit, pag.183). Se întâlnește în special în melancolia anxioasă, psihastenia, neurastenia, stări paranoide, intoxicațiii, în perioadele de debut a psihozelor, în cursul unor afecțiuni endocrine.
După Caren Korney, unul dintre criteriile la care recurgem spre a numi nevrotică o persoană este acela dacă modul său de viață coincide cu vreunul din modelele de comportament recunoscute în prezent. Concepția de normal variază de la o societate la alta, variază și în cadrul aceleeași societăți, în funcție de persoană, în funcție de clasa socială, variază în raport cu sexul, (exemplu, în occident se presupune că bărbații și femeile au temperamente diferite).
1.3.1Tabloul manifest
Există două caracteristici pe care le putem descrie în toate nevrozele, fără a avea o cunoaștere profundă a structurii personalității:
o anumită rigiditate în reacție;
o discrepanță între potențialități și realizări.
Prin rigiditate în reacții se subînțelege acea lipsă de flexibilitate care ne face incapabile de a reacționa diferit n situații diferite. O persoană nevrotică poate fi suspicioasă tot timpul, indiferent de situație, fie că este conștientă sau nu de starea sa. Ea poate reacționa cu dușmănie la orice insinuare, chiar dacă înțelege că aceasta este în propriul său interes. Un nevrotic poate fi mereu nehotărât.
Este un semn de nevroză dacă, în pofida aptitudinii lor rămâne neproductivă sau dacă, în pofida tuturor posibilităților pe care le are de a fi fericită, persoana respectivă, nu se poate bucura de ceea ce are; sau dacă o femeie frumoasă se simte incapabilă de a fi atractivă pentru bărbați. Cu alte cuvinte nevroticul are impresia că el însuși este o barieră în calea propriei fericiri.
Dinamica afectivă a producerii nevrozelor e pusă în mișcare de anxietate și mecanismul de apărare construite împotriva acesteia.
Stările de anxietate sau de teamă sunt omniprezente. Este o reacție de teamă sau de apărare. Atunci când ne e teamă de ceva și facem tot posibilul ca să ne apărăm de posibilele accidente, factor de teamă și apărare sunt de asemenea prezenți.
1.3.2 Factorii ce stau la baza
apariției comportamentului anxios.
Apariția comportamentului anxiogen de tip nevrotic nu are deloc de-a face cu gradul de conștiință sau de raționalitate, și implică următorii doi factori.
În primul rând, condițiile de viață din orice societate generează unele temeri. Acestea pot fi cauzate
de pericolele exterioare (catastrofe naturale, dușmani)
de formele de relații sociale (ostilitatea reprimată, nedreptatea, dependente forțate, frustrare)
de condițiile culturale (frica de demoni, frica de violare a tabuurilor).
1.3.3 Atitudinile și conflictele centrale
De aceste temeri nu scapă nici un individ. Însă, nevroticul nu numai împărtășește temerile comune tuturor indivizilor din societatea respectivă, ci date fiind condițiile vieții sale individuale (care se întrețes cu condițiile obștești), încearcă temeri care, atât cantitativ cât și calitativ, deviază de la acela ale modelului social.
În al doilea rând, temerile care se manifestă într-o societate dată sunt în general amortizate prin anumite procede de protecție (cum sunt tabuurile, ritualurile, obiceiurile). Persoana normală se supune temerilor și defensele din societate în care trăiește și totodată e capabilă să-și valorifice potențialitățile și să se bucure de satisfacțiile pe care i le oferă viața. Nevroticul are mereu de plătit un preț exorbitant pentru defensele sale, ceea ce duce la deteriorarea a vitalității și comunicativității sau lucru și mai specific, la deteriorarea capacității sale de autorealizare și de desfătare. Ea suferă în permanență.
Există o altă caracteristică esențială a nevrozei anume prezența unor tendințe conflictuale în planul existenței, despre care nevroticul însuși nu este conștient (ce privește conținutul lor) și în legătură cu care el încearcă să găsească unele soluții de compromis realizate cu o mare risipă de resursele ale întregii personalități.
Definiție: Nevroza este o tulburare psihică caracterizată de spaime și mecanisme de apărare împotriva acestor spaime cât și de tendința de a găsi soluții de compromis pentru tendințe aflate în conflict. Numim nevroza această tulburare numai în cazul în care există o deviere de la modelul de comportament propriu unei societăți date.
Din perspectiva socială, formarea caracterului este mai importantă decât simptomele, deoarece caracterul și nu simptomele influențează comportamentul uman.
Se pune problema dacă persoanele nevrotice au în comun trăsături atât de esențiale. Similaritățile la care ne găndim nu privesc manifestările sau căile lor de apariție, ci privesc însuși conținutul conflictului (conflictele care pun actualmente persoana în stare de agitație).
Ca urmare a psihoanalizei celor mai variate categtorii de personalități, ținând cont de diferite tipuri de nevroze, diferite ca vârstă, temperamente și interese și provenid din diferite straturi sociale s-a descoperit că atât conflictele centrale cât și interelațiile acestora în ceea ce privește dinamica conținutului, erau în esență similare la toate acestea.
Problemele care pot fi prezente în nevroză:
lupta cu problemele de competiție
teama de eșec
izolarea emoțională
neâncrederea în ceilalți și ei înșiși
Acestea diferă doar cantitativ de problemele care în societatea naostră le dau bătaie de cap persoanelor normale.
Similaritatea în ceea ce privește conflictele fundamentale este similaritatea atitudinilor accesibile observației de suprafață. Ele pot fi clasificate:
1) atitudinea referitoare la acordarea și receptarea afecțiunii ;
2) atitudinea referitoare la evaluarea Eului;
3) atitudinea referitoare la afirmarea de sine;
4) agresiune;
5) sexualitate.
1) Una dintre tendințele predominante ale nevroticelor epocii noastre este excesiva lor dependență de aprobarea sau de afecțiunea celorlați. La nevrotici există o foame oarbă de aprecieresau afecțiune, indiferent dacă ei manifestă vreun interes față de persoanele în cauză sau dacă judecata acelei persoane are vreo importanță pentru ei.
În afară de aceasta există o contradicție pronunțată de aprobare sau de afecțiune și propria lor capacitate de a se manifesta afectiv. Pretențiile excesive privind luarea în considerare a propriilor lor dorințe pot merge mâna în m4nă cu o mare lipsă de considerație pentru ceilalți.
2) Insecuritatea exprimată în această dependență de ceilalți este în a doua trăsătură – sentința de inferioritate și lipsa de adecvare a comportamentului. Ele pot să apară sub diferite aspecte – cum ar fi convingerea de a fi incompetent, stupid și neatractivi și pot să manifeste fără să aibă nici o bază în realitate.
Sentimentele de inferioritate pot să apară sub form de plângeri sau neliniști, iar pretinsele defecte pot fi luate drept un fapt dovedit.Nevroticii pot tăinui pe de altă parte, trebuințe compensatoare de automărire, manifestă o înclinație compulsivă de a se pune în valoare, de a-i impresiona pe alții și pe ei înșiși cu tot felul de atribute care conferă prestigiu în societatea noastră cum sunt banii, cunoștințe de eruditate ș.a.
3) Atât referitoare la afirmarea de sine include inhibiții bine definite Ei manifestă inhibări în exprimarea propriilor dorințe sau în cerințe, atunci când se pune problema să facă ceva în interes personal, în exprimarea unei opinii sau a unei critici justificate, în punerea la punct a cuiva, în selectarea oamenilor cu care doresc să se asocieze, în contactul cu semenii, și așa mai departe există inhibiții și cu privire la apărarea propriei poziții. ei sunt adesea incapabili să se apere ei însuși împotriva unui atac sau să spună “nu” dacă nu doresc să consimtă la dorințele altora. E vorba, la urma urmei, de inhibiții care se referă la a ști ce vor : dificultăți în luarea deciziilor, în formarea opiniilor, în a îndrăzni să dea expresie dorințelor.
4) Prin agresiune se are în vedere acte împotriva cuiva, atacuri defăimare, uzurpare, ca și orice comportament ostil. Tulburări de acest fel se manifestă în două moduri diferite:
– înclinațiile spre agresivitate, dominațiile, hiperexigență, la pornirea de a o face pe stăpânul, de a excroca și de a căuta nod în papură.
Unle persoane sunt conștiente de faptul că sunt agresive, altele în sinea lor sunt convinse că întruchipează onestitatea sau că pur și simplu își exprimă părerea, deși în realitate sunt ofensive.
– găsim la suprafață atitudinea de a se simți lesne înșelați, dominați, dăscăliți, manevrați sau umiliți. Adesea aceste persoane nu sunt conștiente de propria lor atitudine, ei cred cu tristețe, că toată lumea le stă împotrivă.
5) Sfera sexualității include următoarele particularități :
– trebuințe compulsive de activitate sexuală.
– fie inhibiții legate de asemenea activități.
– particularități descrise în grupele precedente.
Inhibiții pot să apară la orice persoană care conduce la sadisfacția sexuală. Ele intervin în abordarea persoanelor de sex opus, în pețit, în actul sexual ca atare sau plăcerea sexuală.
1..3.4 Mecanisme de apărare
În societatea noastră există patru modalități principale de a scăpa de anxietate : să o raționalizezi; să o negi; să o marchezi; să eviți gândurile, sentimentele impulsurile și situațiile care ar putea să o evoce.
Raționalizarea este cea mai bună explicație în ceea ce privește fuga de responsabilitate. Ea constă în transformările anxietății într-o frică rațională.
În cazul în care întâlnim o viguroasă apărare a atitudinilor iraționale, putem fi siguri atitudinea apărată îndeplinește o funcție importantă pentru un individ. În loc să se simtă o pradă ușoară pentru emoțiile sale, individul va simți că poate inteprinde ceva în situația dată, pentru că el se simte în întregime rațional și îndreptățit.
Negarea existenței anxietății înseamnă exculderea ei den conștiință. În asemenea cazuri nimic nu se face în legătură cu aanxietatea, sunt vizibile doar formele fizice care însoțesc frica sau anxietatea, cum sunt transpiratul, transpirația, accelerarea bătăilor inimii, senzația de sufocare, frecventul imbold de a urina, diareea, accesele de vomă, iar în sfera mentalului o senzație de neliniște. Toate acestea pot fi expresia exclusivă a unei anxietăți existente, dar care este reprimată. De exemplu, i se face greață în tren transpiră noaptea.
Este de asemenea posibilă o tăgăduire conștientă a anxietății, o încercare conștientă de a birui, de exemplu, tratând-o cu indiferență sau prin expunere. Dar tot ceea ce nevroticul poate obține prin “împăcarea cu sine” este să înlăture o anumită manifestare a anxietății. Însă de obicei, rezultatele sunt subestimate, ele nu au influențat la nivel psihic în vederea consolidării aprecierii de sine. Cu alte cuvinte, dinamica esențială a personalității rămâne neschimbată și atunci când nevroticul nu mai are manifestări vizibile ale tulburării sale el pierde în același timp un stimul vital în lupta lui cu ele.
Agresivitatea uneori poate fi o expresie a procesului luptă cu anxietatea sau cu timiditatea sub presiunea sentimentului că este atacat, adesea fiind luată drept o expresie directă a unei ostilități reale.
Narcotizarea – o modalitate de a se elibera de anxietate inconștient prin consumarea de a face acest lucru: – de a te consacra unor activități sociale din frică de singurătate, situația nu se schimbă în cazul în care este recunscută ca atare. O altă modalitate de narcotizare este aceea de aceea de a te cufunda în muncă, procedeu care este recunoscut în caracterul compulsiv al muncii și în indispozițiea care apare duminica și în zilele nelucrătoare. Aceeași modalitate ar putea servi drept supapă de siguranță prin care să fie eliminată anxietatea.
Evitarea tuturor situațiilor, gândurilor sau sentimentelor care ar putea să genereze anxietate. Aceasta poate fi un proces conștient. Mai exact, o persoană poate fi conștientă că are stări anxioase și poate fi conștientă de faptul că le evită. Pe de altă parte, persoana poate fi numai vag conștientă sau nicidecum conștientă de stările sale anxioase, de încercările sale de a le evita. Ea poate de exemplu, să tărăgăneze pe o zi pe alta chestiuni care au legat cu anxietatea, cum ar fi luarea de decizii participarea la o abatere, despărțirea de cineva – acest lucruri sunt interpretate ca neavând importanță, sau poate să pretindă” că acest lucru nu-i sunt pe plac și în consecință, le desconsideră. Când o astfel de evitare are loc în mod automat, avem de-a face cu fenomenul inhibiției.
1.3.5 Anxietatea ca factor provocator de inhibiție.
Influența ei asupra activității și stilului de comunicare
Inhibiția constă în neputința de a face, de a simți sau de a gândi anumite lucruri, iar funcția ei este aceea de a evita anxietatea care ar apărea în cazul în care persoana ar încerca să facă, să se simtă sau să gândească acele lucruri. Anxietatea nefiind conștientă nu poate fi vorba de un efort conștient. În forma lor spectaculoasă inhibițiile au loc în blocajele funcționale caracteristice isteriei: orbiri, muțenii, paralizii ale membrilor; în sfera sexuală, inhibițiile sexuale le reprezintă frigiditatea și impotența; în sfera mentalului – inhibiții de concentrare de formare sau de exprimare a opiniilor, de contactare a oamenilor.
Precondițiile necesare conștientizării inhibițiilor.
1) Trebuie, în primul rând, să fim conștienți de dorința de a face ceva ca să fim conștienți de neputință de a se trece la faptă. De exemplu, trebuie să nutrim unele ambiții mai înainte de a se înțelege că ne izbim în acestă direcție de inhibiții.
Timiditatea în a-și exprima observațiile critice (inhibație minoră)-> împiedicarea organizării ideilor, amânarea prezentăriilor (inhibație mai puternică) -> inhibația nu permite apariția nici unei idei critice, acceptarea orbește a tot ce s-a spus și chiar de a admira cele spuse (conștiința inhibiției lipsește cu desăvârșire).
2) Un al doilea factor care poate să împiedice conștientizarea se face atunci când inhibiția are o funcție atât de importantă în viața individului încât aceasta preferă să insiste asupra faptului că este vorba de de o situație imuabilă. Individul se consideră apt de a face unei competiții și aceasta îl ajută, pe când dacă i s-ar face cunoștință că e inhibat, el ar fi expus unei anxietăți îngrozitoare.
3) E imposibil să devii conștient de inhibițiile personale în cazul în care acestea coincid cu formele de inhibare socialmente aprobate ori dacă ele se încadrează în ideologiile existente.
Inhibiția oricărei revindecări se raportează ușor la dogma că modestia este o virtute, o inhibiție privin gândirea critică la adresa dogmelor dominante în politică, religie sau în orice alt domeniu poate să ne scape atenției și putem fi pe deplin incoștienți de existența unei anxietăți privind faptul de a ne expune pedepsei, criticii sau ostracizării.
Proiecția : constă în atribuirea propriilor caracteristici ale sinelui altor oameni.
Regresia și fixația – în perioadele de stres acut, o pers poate, în mod incoștient, să caute să se întoarcă într-un stadiu de dezvoltare anterior, cu scopul de a scăpa de anxietatea existentă. El poate începe să se poarte în moduri care caracterizează perioada în care avea mai puțină răspundere și mai multă dependență protectivă.
Fixația asupra unui aspect de personalitate reușește să elimine anxietatea care se pare că acompaniază orice dezvoltare a personalității. Se caracterizează prin caracteristicile imature la o persoană matură cronologic.
Somatizarea – reacțiile emoționale se reflectă în simptome fizice. Reacțiile emoționale la situații puternic semnificante să reușească evitarea câmpului conștient printr-o conversie somatică. Pacientul se agață cu disperare de simptome oricât de dureros sau incapacitant ar fi fost.
Contrareacția – un impuls inacceptabil este exprimat în interesul evitării pedepsei sau amenințării pedepsei. De exemplu, sunt comportamente care presează individul dinăuntru lui, reflectând tendința de a cuceri anxietatea, prin provocarea ei. Individului îi este, cumva, mai frică de a-i fi frică decât îi este de stimulul care i-o provoacă. (E. E. Levit, 1975).
Compulsivitatea – conștientizarea anxietății, a stresului, a fricii, este evitată printr-un comportament care, în mod sigur, este asociat cu o aprobare puternică, cu o recompensă pozitivă. Cunoscut și sub numele de “sindrom de anticompetență copilărească”, el acționează foarte frecvent în forme benigne, conducând la formele benigne, conducând la formarea unor caracteristici utile și adaptive ale personalității adultului.
Acei oameni mai mult predispuși sau expuși la anxietate, la stres, dezvoltă astfel de comportamente compulsive. Ele pot varia, de la reacții fobice la insecte sau praf la tensiuni generate de dezordine în casă sau pe masa de lucru; de la nevoia punctualitate exagerartă la comportamente bizare, cum ar fi spălarea pe mâini de mai multe ori pe zi, etc. “Este cel mai bun mecanism de apărare, cre aduce mari servicii nu numai celui cel practică, ci și comunității în care trăiește. Condiția care se cere este să fie folosit în limite rezonabile, iar pericolul care apare este de a-l transforma pe ce-l care-l folosește într-un “om mecanic” atunci când nu este în apele lui, când este anxios, frustrat sau prea stresat”. (Irina Scorban, rev. Psihologia, B, 1997).
Anxietatea conectată cu aceste atitudini exercită influențe asupra activităților ca atare:
În primul rând, a întreprinde o activitate pe care o simțim anxioasă produce o senzație de tensiune, oboseală sau istovire. Multe dificultăți atribuite, de obicei, suprasolicitării, sunt în realitate cauzate nu de munca însăși, ci de anxietatea referitoare la relațiile cu colegii.
În al doilea rând, anxietatea raportată la activități va aduce la o înrăutățire a acelei activități. Dacă există, de exemplu, o anxietate legată de darea ordinelor, atunci acestea vor fi date de parcă s-ar prezenta scuze, așadar ineficient.
În al treilea rând, anxietatea raportată la activitate, va strica plăcerea care, de altfel, ar fi savurată. Lucrul acesta nu de adevărat în ceea ce privește anxietățile minore; dimpotrivă ele pot să producă un exces de zel. O anxietate puternică referitoare la relațiile sexuale va face ca acestea să fie total neâmbucurătoare.
Așadar, un individ poate fi mai anxios decât crede el că este. Anxietatea se poate ascunde în spatele unor senzații de indispoziție, cum sunt durerile cardiace și oboseala; ea se poate disimula în stări de teamă care par a fi raționale și justificate. Ea poate să ia forma acelei forțe care ne împinge la beție sau ne face să ne cufundăm în tot felul de distracții. Adesea o vom găsi la originea neputinței de a ne bucura de anumite lucruri și întodeauna o vom descoperi ca factor provocator de inhibiții.
Bineînțeles că anxietatea condiționează și un anumit stil de comunicare. După V. Satir.
1.4Anxietatea la copii
La copii, studiul psihopatologic al tulburărilor afective este foarte dificil datorită labilității afective ce caracterizează copilăria și datorită faptului că ei încă nu pot exprima suficient prin limbaj, trăirile sale. În plus unele tulburări afective întâlnite la adult pot fi interpretate altfel la copil, ele se înscriu în aria normalului.
În copilărie, anxietatea se manifestă de cele mai multe ori atât de intens, încât domină întreaga personalitate. Copii anxioși se recunosc de exemplu, de exemplu, prin faptul că le e frică pe întuneric, sau într-o încăpere luminată (Karl Leonard, 1975).
În prima copilărie, caracteristice pentru starea sa de anxietate sunt intensitatea, variabilitatea, durata scurtă și superficialitatea.
În a doua copilărie se urmărește labilitatea sa afectivă, capacitatea de stăpânire a emoțiilor, sociabilizarea, capacitatea de a realiza comunicarea afectivă.
În a treia copilărie atitudinile afective față de diverse situații din ambianță, succesele în procesul instructiv educatic.
Reacțiile de frică la copii sunt considerate normale până la un punct, atunci când sunt motivate rațional și adecvate situației. Copilul resimte frica foarte difuz datorită lipsei de experiență. În aceste cazuri frica se apropie mai mult de anxietate.
Anxietatea la copil are un caracter episodic și uneori se manifestă sub forma unor explozii emoționale. Debutul anxietății este brusc, crizele pot dura câteva minute, eventual repetându-se în aceeași zi și sunt însoțite de manifestări negative.
Examinarea istoriilor din copilărie ale unui mare număr de nevrotici, s-a ajuns la concluzia că numitorul comun ține de mediu.
Principala calamitate este întodeauna lipsa de afecțiune, de căldură sufletească autentică. Cauza pentru care un copil nu primește destulă căldură și afecțiune constă în incapacitatea explicată de propriile lor nevroze. Acțiunile și atitudinile acestor părinți nu poate decât să genereze ostilitate și anxietate. Factorii care generează ostilitatea la copil sunt : frustrarea dorințelor copilului și gelozia. Copii pot accepta o mulțime de privațiuni dacă ei simt că privațiunile sunt îndreptățite, firești, necesare. Contează și spiritul în care frustrările sunt impuse. Gelozia ține de așa factori contribuitori ca lipsa de afecțiune și spiritul de competență.
O poziție ostilă față de familie sau față de un membru al acesteia este nefavorabilă pentru dezvoltarea copilului. Pericolul constă în reprimarea protestului, reflectarea criticii sau acuzațiilor. Ca efect copilul își ia asupra lui vina și se simte nedemn de a fi iubit. Deci, ostilitatea refulată va genera ca urmare anxietate.
Motivele pentru a-și refula ostilitatea într-o astfel de atmosferă ar fi: neputința, frica, afecțiunea sau sentimentul de nevinovăție.
Neputința copilului este un dat biologic. El este dependent de mediu în ceea ce privește împlinirea trebuințelor sale – mai înâi celor biologice, apoi celor ce include psihicul, viața intelectuală și spirituală, până se maturizează și devin capabili să-și ia viața în propriile mâini. În condiții nefavorabile neputința este în mod artificial accentuată de intimidare (i se ascund laturile dificile ale vieții, hiperprotejarea), de alintare sau menținerea copilului în stadiul dependenței emoționale. Cu cât mai neajutorat este făcut un copil cu atât mai puțin va îndrăzni el să-și manifeste opoziția. Sentimentul fundamental ar fi: “Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că am nevoie de tine “ .
Frica este generată direct prin amenințări, pedepse precum și prin accese de mânie sau scene violente la care copilul este martor.
Frica mai poate fi provocată și de intimidarea directă prin confruntarea copilului cu marile pericole ale vieții : microbi, accidente de automobil, “străini” mâncători de oameni, copii needucați, cățăratul pe copaci. Cu atât mai mult i se vâră copilului spaima, cu atât mai puțin va cuteza el să manifeste ostilitate. Deviza ar fi:
“ Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că mie frică de tine ”
Iubirea. Când copilul este intimidat, se poate agăța de acest substituit de iubire, fiindu-i frică să se răzvrătească pentru ca nu cumva să piardă răsplata pentru faptul de a se arăta docil. “Trebuie să-mi reprimi ostilitatea de teamă de a nu pierde iubirea”.
Sentimentele de vinovăție are două motive:
– copilului îi e teamă că ostilitatea pe care o simte să dăuneze relațiilor sale cu părinții : ei l-ar părăsi, și-ar retrage bunăvoința sau se va întoarce împotriva lui.
– în societatea noastră “nu e bine să fii ostil”, altfel “Ei sunt demni de dispreț dacă exprimă sau ascund sentimente față de părinți ori încalcă regulile instituite de ei”.
Cu cât copilul se simte mai vinovat de încălcarea unui teritoriu interzis, cu atât mai puțin cutează el să se simtă mai răuvoitor sau să-i acuze pe părinți.
Sfera sexuală este interzisă pentru copii. Prohibițiile sunt exprimate prin tăceri, amenințări, prin pedepse și copilul ajunge să simtă că curiozitatea sexuală și activitătatea sexuală sunt interzise și le permite, sau există cumva vreo fantazare sexuală, îl poate face pe copil să se simtă vinovat. Deviza este: “Trebuie să-mi reprim ostilitatea pentru că aș fi un copil rău dacă aș face-o”.
În diverse combinații acești factori îl pot duce pe copil să-și refuleze ostilitatea, și în ultima instanță, îi produce anxietate.
Anxietatea infantilă este un factor necesar, dar nu și o cauză suficientă pentru dezvoltarea unei nevroze. Circumstanțele favorabile, o schimbare timpurie a anturajului pot să prevină o dezvoltare nevrotică. Dar așa cum adesea se întâmplă, condițiile de viață nu sunt de natură să diminueze anxietatea, atunci nu numai că aceasta poate să persiste ci va crește în mod progresiv și pune în mișcare toate procesele care constituie nevroza.
Se poate dezvolta în mod progresiv anxietatea generală cu privire la “lume” sau care mai poate fi numită fobie socială. Un copil crescut în așa atmosferă ca aceea descrisă nu va îndrăzni, în propriile-i contacte cu ceilalți să fie tot atât de întreprinzător și de combativ ca ei. El își va pierde certitudinea de a fi dorit și va lua o șicană inofensivă drept o nemiloasă respingere. El va fi lezat mai ușor decât ceilalți și va fi mai puțin în stare să apere singur. Acești factori duc la dezvoltarea insidioasă a sentimentului predominant de a fi singur și neajutorat într-o lume ostilă. Reacțiile caracteristice se cristalizează într-o atitudine caracterială. Această atitudine oricând poate dezvolta o nevroză. Ea a fost definită de către C. Korney “anxietatea fundamentală”.
2. Definirea și abordarea fobiei sociale
din mai multe perspective.
Gillian Butler (1989) arată că fobia reprezintă o teamă exagerată și persistentă de un obiect sau de o situație care de regulă sunt nepericuloase. În cazul fobiilor sociale vedem dezvoltându-se o “frică persistentă, irațională și o dorință reținută de la a evita situații în care subiectul poate fi observat atent de altcineva” (W.Kuber, Psihoterapiile, 1997). Subiectul se teme de lucruri cu ar fi evaluările negative, critică sau teama de a fi respins. Fobiile sociale se pot contra pe unele aspecte concrete cum ar fi teama de a vorbi, în public, de mânca în public. În aceste cazuri evitarea situației anxiogene este mai dificil de realizat decăt în cazul altor fobii.
De regulă, nu se cunoaște exact originea fobiilor. Rareori pacientul fobic poate descrie un eveniment psihotraumatizant despre care spune că stă la originea fobiei. Majoritatea autorilor (în special comportamentaliștii) sunt de părere că acestea sunt frici dobândite prin condiționare ca urmare a unor experiențe nefericite, conduite amplificate de reacții excesive ale anturajului sau de insecuritatea datorită absenței mamei. Uneori această condiționare se fizează în perioada de stres puternic sau în stări de supraactivare când reacțiile caracterizate prin teama se invață cu ușurință.
Pentru psihoanaliști, mecanismul cauzal este un conflict intrapsihic inconștient. Subiectului îi este teamă de impulsurile sale pe care nu și le poate asuma le neagă realitatea efectul fiind deplasarea acestei frici pe obiect sau situație. După (Marks 1969), prezența și natura factorilor precipitatori nu au o legătură directă cu tulburarea fobică și nu este necesar să cunoaștem cauza care a produs fobia pentru a o trata cu succes.
2.1 Modelul biologic
Pacienții care se plâng de fobii sociale suferă de tahicardie, tremurături, de transpirație etc. atunci câd se află în situații ce implică o evaluare socială.
Această indică o activitate autonomă crescută. Aceste observații au dat naștere ipotezei după care fobia socială ar fi consecința unei producții excesive de catecolamie în situații de stres sau a unei sensibilități crescute la creșterea normală de catecolamie. Acestă ipoteză a putut fi confirmată parțial, dar nu se dovedea suficientă pentru explicarea fobiei sociale.
Tratamentul fobiei sociale, după acest model, este bineînțeles de natură biologică și vizează sedarea excitației autonome prin reglarea chimică cu ajutorul mijloacelor farmacologice care s-au arătat eficiente:
– inhibitorii monoamin-oxidazei (I.M.A.O.) : (exemplu: fenelzina propusă de Ziebowitz și al. în 1986)
– beta-blocantele : propanol (Faloon ș.a (1981), atenalol (Gorman și al (1985))
– antidepresive triciclice și benzodiazepinele: clompiramina și imipramina, alprazdamul, diazepina
Aceste medicamente au fost folosite în cercetări clinice; rezultatele nu sunt totuși clare. Ele cu mult cedează efectului placebo.
2.2 Modelul psihofiziologic (comportamental)
Concepția psihofiziologică subliniază interacțiunea factorilor psihici și biologici. Criza de panică nu este considerată ca fiind spontană, fără stimul declanșator intern sau extern, ci ca un produs de interacțiuni complexe între senzații corporale primare (de ex. o creștere a ritmului cardiac), procesele afectivo-cognitive și o reacție consecutivă a pacientului. Așa cum ilustrează schema de mai jos, fenomenele biologice sau psihice sunt percepute mult mai puțin chiar și interpretate ca “pericol”. Aceasta antrenează dezvoltarea anxietății și panicii care acționează, la rândul lor, asupra diferitelor elemente intensificându-le sau modificândule. Derularea concretă e influențată de caracteristicile biologice și istoria însușirii de cunoștințe individuale, tipul și eficacitatea strategiei de control, cât și de particularitatea situației.
Schema dezvoltării unei crize de panică (după Clark și Salkovskis, 1987)
Tratamentul trebuie să vizeze diminuarea anxietății și să desfacă legăturile sale cu senzațiile corporale și procesele cognitive ce însoțesc tulburarea. În perioada fazei diagnostice a tratamentului se caută astfel mai întâi factorii declanșatori și condițiile ce însoțesc crizele de anxietate (hiperventilație mod de a se hrăni, cogniții, situații interpersonale). În etapa următoare, informațiile obținute sunt folosite în timpul comunicării unui model explicativ individual care se referă la modelul psihofiziologic al tulburările iraționale menționate mai sus. Urmează apoi prezentarea metodelor de confruntare și de control al anxietății indicate pentru simptomatologia în cauză care sunt produse pentru a rupe cercul vicios. Este vorba despre tehnici respiratorii, cât și de diferite strategii de stăpânire de sine care să permită controlul simptomelor anxioase.
2.3 Modelul terapiei cogniti-vo-comportamentale
După acest model, fobiile sociale se dezvoltă pe un teren cu predispoziție biologică și psihică la reacții anxioase.
Totuși se studiază mai mult comportamentul subiectului în situații sociale. Din această perspectivă, persoana suferind de fobii sociale reacționează la solicitarea socială prin sentimente și gânduri negative, care-i orientează atenția mai degrabă asupra propriei persoane decît spre obligația creată de situația socială. Individul se întreabă dacă va fi capabil să stăpânească situația, dacă va fi anxios și dacă ceilalți își vor da seama de aceasta, care vor fi consecințele comportamentului său etc., în loc să-și îndrepte atenția asupra rezolvării sarcinii (de exemplu să asculte, să evalueze ceea ce aude, să formuleze un răspuns). Aceasta duce la creșterea anxietății și la activarea sistemului autonom, situație care din nou e percepută de pacient, care amplifică tensiunea și împiedică găsirea unei soluții optime sarcinii respective. Dacă ulterior va găsi situații similare el va reacționa asemănător și va avea tendința de a le evita sau de a le suporta cu o neliniște mai mult sau mai puțin importantă.
Tratamentul fobiei sociale se bazează, în funcție de această abordare, pe expunere (confruntare) și pe restructurare cognitivă. El vizează nu numai diminuarea anxietății, ci și punerea în ordine a competențelor sociale și modificarea gândurilor și atitudinilor care sunt la baza atitudinii anxioase. În acest scop, se combină și se utilizează mai multe procedee.
2.4 Abordarea psihanalitică
După Freud, fobia e legată de un conflict ce ține de fanteziile sexuale inconștiente. Angoasa asociată sadisfacției pulsionale este deplasată și proiectată în spațiu. După concepțiile psihanalitice mai recente, ar fi vorba totuși mai puțin de un conflict în ceea ce privește problema separației și a delimitării. După aceste cercetări, miezul conflictului s-ar găsi într-un conflict legat de dorința de a deveni autonom și adult, și dorința de a evita angoasa care presupune emancipare.
Terapia trebuie să ia în considerare, în special, componenta imaginară a angoasei și are drept scop să permită pacientului să înțeleagă conflictul fundamental, să interpreteze și să facă să dispară transferul care s-a dezvoltat pe parcursul terapiei. Că acest lucru nu se poate face după procedeul clasic, Freud a recunoscut-o deja în 1911.
“… Nu stăpânești niciodată o fobie dacă te astepți ca prin analiză bolnavul să fie convins s-o abandoneze, …, n-ai succes decât cu condiția de a-i putea determina prin influența analizei, să meargă pe stradă și să lupte cu angoasa, în timpul acestui tratament.”.
Capitolul II. Teorii etiologice și terapeutice
asupra fenomenului de tulburare anxioasă.
1. Psihoterapia gestalistă în tulburări fobice (anxioase)
Abordarea gestalistă a personalității propune un model teoretic numit “ciclul experienței gestaltiste”. Acest model desfășoară elementele experienței ca un proces continuu prin care nevoile organismului, impun grade și forme diferite de contact cu mediul prin intermediul cărora, ele pot fi satisfăcute. Ciclul experienței gestaliste include parcurgerea a cinci stadii: care se generalizează continuu, unul pe celălalt, în cadrul unui model funcțional (Mel Robin, 1984).
1) Senzație 2) Conștientizare 3) Acțiune 4) Contact 5) Retragere.
1) Ciclul integrării persoanei sau contactării la mediu începe cu senzațiile prin care se experimentează trăirea și semnificația stimulilor care acționează asupra organismului. Omul discriminează direct “ce este”, “ce nu este”. Dincolo de experiența personală, copii învață din familiile lor și “ce pot” și “ce trebuie” să vadă, să audă, săsimtă și “ce nu pot”, “ce nu trebuie” “să perceapă”. Aceasta crează o primă confuzie și anxietate în modulo de contact, prefigurănd granițe impuse. copii introectează toate impunerile comportamentale și ulterior idealurile sau convingerile altora, necritic, ca o plastilină maleabilă la “căldură și amenințarea perderii acesteia din cuibul parental”, pentru ca mai târziu să devină adulți cu o moralitate supraîncălzită. Ei investesc o cantitate enormă de energie în menținerea graniței între obligații și dorințe și multe dintre impunerile introectate îi determină să fie ceea ce ei nu sunt, crescându-le rezistența la schimbare.
2) Conștientizarea deplină este procesul prin care se intră în contact cu cele mai importante evenimente din câmpul individual (intrapsihic) sau din mediu (exteropsihic). Punctul culminant este realizarea imediată a insight-ului – condiție pentru restructurarea gestaltului, pentru creștere.
Orice negare a situației și a cerințelor acesteia ca și a propriilor dorințe și răspunsuri alese de persoană – este o perturbare a conștientizării.
Dacă o conștientizare deplină poate să clarifice și să confere siguranța de sine, o perturbare a acestui proces întreține confuzie și anxietate în contactul cu sine și cu alții.
Neconștientizarea de sine mută conflictul real sai imaginar doar, din plan extern, în plan intern și perpetuează un model de autoafalsificare soldat cu blocaj și suferință.
3) Acțiune. Persoana blocându-și impulsul de a acționa resimte tensiune musculară și durere. Ea poate experimenta atât puterea de a acționa eficient, cât și acțiunea ineficientă, aceasta din urmă favorizând inhibiția, paralizia voinței. Unele persoane cu dificități de acționare (absența inițiativei, susținerea acțiunii, finalizarea acțiunii, adecvarea acțiunii) își dezvoltă compensator alte abilități, ca de pildă fantazarea, teoretizarea capacității observaționale, dar suferă de o incapacitate de a pune în acțiune ideile, proiectele etc.
Teoria gestalistă are în vedere în mod special stimularea și amplificarea acțiunii, utilizând multiple tehnici corporale (respiratorii, posturale metafora corporală etc.)
4) Contactul. Un stadiu crucial al ciclului este experimentarea contactului cu exteriorul (persoane obiecte, situații mediu). O graniță de contact optimă, care să mențină un raport de echilibru dinamic între sine și mediu, necesită o anumită flexibilitate adaptivă, bazată pe armonizarea între deschidere și rezistență, 6ntre permeabilitate și evitare.
5) Retragerea presupune o încheiere acceptată a vechilor probleme de relație, cu sine și cu alții. Persoanele care nu reușesc să se detașeze de vechile probleme ale unui ciclu experiențial, se agață cu îneverșunare de relații “nedeterminate”, se îneverșunează în a-și păstra vechile tranzacții, semnificații și resentimente, rămÎn fizate de un vechi patern experențial. În acest fel ele se auto sabotează în procesul de creștere.
Figura 1
senzație
(a rămâne așa) (a nu simți insensibilitate)
retragere conștientizare
(rezistențe) (confuzie, anxietate)
contract acțiune
(tensiune musculară durere)
Ciclul experiențial Gestalt (după M Rabin, 1980)
Persoanele care suferă de sentimente de autorespingere, sau care se tem să nu fie respinși, cu complexe de inferioritate, cei care se autoînșeală, cu acute sentimente de frustrație, cu dificultăți de exprimare a sentimentelor și opiniilor cu conduite evitante, exitante, dubitative, inhibați blocați, anxioși, într-un cuvânt – toți cei care trăiesc nefericirea și nu știu cum să depășească această stare sunt cei mai indicați pentru această formă de terapie. Ei sut direct interesați de modul în care pot autoconștientiza cum să se autoregleze.
Stiluri, modalități și tehnici de lucru în teoria gestalistă:
“A veni în întâmpinare” și “a intra în rezonanță” sunt două atribute esențiale în munca terapeutului gestalt.
– Pentru a clasifica și a extinde experiența ce exprimă prin expresia “a lucra cu …” (cu corpul, cu emoțiile, cu comportamentele proprii clientului său pe care le experimentează din perspectiva altora).
Tehnicile de focalizare se bazează pe interogații ghid și pe exerciții (ex. ce simți, la ce gândești încearcă să faci asta)
Dintre tehnicile experimentale cele mai cunoscute sunt :
a) Exerciții de conștientizare corporală conștientizarea tensiunii musculare și a relaxării psihomusculare; conștientizarea ritm respirator și a modificării lui în conexiune cu emoțiile sau cu retrăirea anumitor situații sau cu imaginarea altora, constientă senzațiilor care comunică stări de disconfort, constientizarea ritmului cardiac în conexiune cu stările și găndurile asociate, conștientizarea posturii, nimicirii în conexiune cu stările sau cu gândirea pacientului, conștientizarea rezistențelor sau dependențelor în contactul corporal în directă conexiune cu problemele spațiului personal și cu relații de intimitate, etc. Ca urmare, insul devine mai conștient de sine și de contactele sale cu lumea.
b) Exercitare de conștientizare afectivă și relațională
tehnica scaunului gol ca suport de dialog – joc de rol cu persoane semnificative sau dialogarea dintre “părțile eului aflate în conflict”. El își dezvoltă în timpul acestei comunicări o strategie de rezolvare a acestui conflict, de unificare a polarităților.
tehnica reprezentată în spațiul personal ajută subiectul să-și conștientizeze imaginea de sine în relația cu mediu, problemele de contact și granițele personale.
tehnica “zidul” – se pot conștientiza strategiile prin care subiectul se confruntă cu obstacolele existențiale permite autoexplorarea și găsirea soluției: determină dependența emoțională versus maturitatea emoțională;
tehnica “cubul” – relevantă pentru modul în care persoana face față la izolare, raportul dependență afectivă – autonomie, nevoia de comunicare cu ceilalți, rezistența în situațiile limtă. Poate fi un bun suport de restructurare mentală în depășirea propriilor blocaje, precum și a unor tendințe nevrotice de tip anxios, claustrofobic și sociofob;
tehnica “menține-te !” încurajează pacientul să se păstreze în ceea ce simte și să relateze;
tehnica “scenarizării sau punerii în scenă” – se bazează pe punerea în acțiune chiar a sentimentelor și a ideilor incomode, nemărturisibile, reținute sau refuzate conștient în a fi communicate. “Spunei-o” este încurajat să verbalizeze sentimente la adresa unei persoane.
c) Exercitarea de conștientizare cu suport imaginativ și de restructurare cognitivă. Prezentăm în continuare câteva tehnici de integrare și restructurare, unele bazate pe suport imaginativ și reprezentare vizuală, altele folosind suport kinestezic – postural ori schimbarea raportului figură – fond.
tehnica fanteziei ghidate Se utilizează în situația în care pacientul își crează și întreține anxietăți, neputințe sau evaluări eronate, ca urmare a unei procesări secvențiale, scotomizate a unor evenimente cu mare încărcătură emoțională. Tehnica respectivă poate reconstitui, focalizănd pe detalii semnificative, cursul evenimentelor experimentate de subiect, reintegrându-l prin descoperirea înțelesului adevărat care le explică sau poate crea o imagine acceptată a sinelui sau a cuiva, ca suport pentru integrarea unei părți respinse a eului. De exemplu, un pacient care suferă de sentimentul de autorespngere poate vizualiza imaginea mamei care-l acceptă necondiționat și parcurge un dialog imaginar cu această imagine. (suport afectiv pozitiv).
tehnica de diminuare și integrare : pentru a diminua sau neutraliza efectul de ancorări și paternuri rigide, pacientul este pus să-și imagineze opusul a ceea ce afirmă și să conștientizeze un eveniment, sau relație dein această nouă perspectivă.
tehnica metapozițiilor este utilizată în scopul restructurării scutului cognitiv în lucrul cu polaritățile. Pacientul este antrenat într-un proces de autoconștientizare a naturii conflictului. El câștigă treptat distanță și obiectivitate în înțelegerea și rezolvarea problemei, prin experimentarea succesivă a rolurilor altei persoane, mai ales a acelei cu care se află în conflict direct, apoi a celui care asistă la conflict, ș.a.m.d.
tehnica autodezvăluirii terapeutului
Ca regulă, pacienții singuri își creează și întrețin anxietatea. Ei nu sunt conștienți de modul în care își autoinduc unele comportamente ineficiente sau greșite, fiind de fapt autorii sau programatorii inconștienți, ai acestora, pe baza unor judecăți sau evaluări pripite sau care le scapă de sub control conștient, sau care pur și simplu le emit din inerție sau stereotipie cultural – educațională. Gestalt terapia propune pentru situații date tehnica fanteziei ghidate cu ajutorul căreia pacientul poate reconstitui, focalizând pe detalii semnificative, cursul evenimentelor experimentate pe subiect, reintegrându-le prin descoperirea înțelesului adevărat care le explică sau poate crea o imagine acceptată a sinelui sau a cuiva, ca suport pentru integrarea unei părți respinse a Eului. Restructurarea aici se produce la nivel mental, imaginativ, care este simultan și o expresie afectivă. Noul “proiect” mental antrenează o restructurare emoțională pozitivă constând într-o mai bună acceptare. Acest tip de contact relațional va fi transferabil în experiențe actuale de relație.
– foarte frecvent persoanele sunt constrânse de granițele modurilor obișnuite de a gândi, așa încât, în câmpul conștiinței lor nu încape nici o alternativă posibilă. Sunt implicate aici mecanisme de reprimare și negare, ca și învățarea, imitația, modelele culturale. Pentru a diminua și neutraliza ac. efect de ancorare a patternurilor rigide, pacientul este pus să să-și imagineze opusul a ceea ce afirmă, sau consideră a fi adevărat și să conștientizeze un anumit eveniment sau relație din această nouă perspectivă. Efortul imaginativ îi poate revela și aspectele și semnificațiile noi, în raport cu care el se deschide și reexperimentează situația.
I se propune pacientului să reconsidere o situație o relație sau propria imagine negativă, autorespinsă, din perspectiva a cel puțin 3 calități, avantaje sau beneficii, după ce a precizat toate elementele reprobabile, respinse sau negative a respectivului obiect, situații, relații, tc. O astfel de tehnică solicită pacientului să exprime sentimente pozitive și negative în legătură cu o aceeași persoană, sau să exprime verbal stări negative inexplicabile, cum ar fi tensiunea internă, frica, plânsul.
O altă tehnică (Lowen, analiza bioenergetică) : atunci când relatează pacientului despre o anumită emoție pozitivă sau negativă, este rugat s-o localizeze în corp și să lucreze asupra ei.
2. Psihoterapia existențialistă sau
experiența căutării sensului ființei
În concepția existențialiștilor nu există boală psihică ci numai situații problematice și impasuri existențiale, ceea ce înseamnă pierderea sensului existenței ca urmare a scăderii și reprimării potențialului uman.
Nevroza este expresia disperării existențiale. Anxietatea teama, panica și sentimentul de culpabilitate apar datorită unei subestimări a propriei persoane sau a neacceptării condiției umane, fapt ce duce la o depersonalitate și apariție, la “situații limită” ce determină o existență umană alienată, absurdă, izolată și lipsită de sens.
Anxietatea este considerată a fi pozitivă, deoarece prin intermediul ei individul conșitentizează faptul că existența este limitată (fragilă) și de aceea individul este singurul responsabil de scopul și direcția propriei vieți.
Se consideră că maturizarea reprezintă o precondiție esențială a libertății și realizării de sine, iar sinceritatea și umorul sunt condiții ale creșterii autentice. Rolul hotărâtor în maturizare revine însă capacității de comunicare, pasiunii rostirii cuvântului, transmiterii mesajelor interumane, socializării prin cuvânt și informație. Nici un fenomen smuls din comunicare, nu mai poate fi numit fenomen de adaptare psihologică. {i aceasta pentru că alături de limbajul conceptual există un limbaj emoțional, alături de limbajul logic sau științific există un limbaj al imaginației poetice “La origine limbajul nu exprimă gânduri și idei, ci sentimente și emoții” (E. Cassirer, 1994).
Rollo May (1967) consideră că anxietatea poate avea atăt un rol pozitiv cât și unul negativ. Anxietatea se consideră a fi pozitivă atunci când clientul înfruntă situațiile de viață care-l fac anxios, atunci când se aruncă în luptă pentru a deschide posibilitățile vieții. Anxietatea are un rol negativ atunci când subiectul evită aceste posibilități, mulțumindu-se să trăiască limitat și resemnat.
În viață, subiectul nu se poate conduce după nevroza existențială care impune reducerea sau chiar anularea autonomiei determinând instalarea anxietății, lipsa valorii și a sensului existențial. Se urmărește nu atât eliminarea anxietății cât transformarea anxietății nevrotice în anxietatea normală cât și a capacității de a trăi în condițiile acestei anxietăți normale” (I. Holdevici și I. P. Vasilescu, 1993).
Pacientul va învăța să se confrunte cu propriile reacții, sentimentele, temeri și anxietăți într-o manieră constructivă. Existențialiștii susțin că o persoană poate fi schimbată numai printr-o viață schimbată. Scopul analizei nu este acela de a alina simptomul sau de a ajuta clientul să se “ajusteze” la societate, ci de ajuta clientul să să-și descopere ființa să devină deplin conștient de propria existență În felul acesta schimbarea este văzută ca posibilă, ajută el să ia o atitudine de angajare în viață, în proiecte existențiale.
3. Anxietatea din perspectiva analizei bioenergetice
Orientarea în viață este către plăcere și departe de durere. Nu deschidem și ne îndreptăm spontan către plăcere; ne contractăm și ne retragem la fel de spontan din fața durerii. Când, în aceeași situație, există posibilitatea plăcerii și amenințarea durerii, trăim anxietate. Acest tip de situații, în care sunt incluse semnale mixte, sunt cauza anxietății de fond care însoțește orice tulburare nevrotică sau psihotică. Ele apar în copilărie, în relația părinte – copil. Atâta timp cât oferă hrană, contact de stimulare senzorială, părinții sunt o sursă de plăcere. Foarte curând însă ei încep să fie asociați și posibilității durerii semnalul mixt generează anxietate, iar apărarile se dezvoltă. Ele reduc anxietatea, dar concomitent reduc viața și vitalitatea organismului.
Însă aparările nu blochează, în totalitate impulsurile către obținerea plăcerii. Dacă s-ar întâmpla astfel, aceasta ar conduce, în cele din urmă, la moartea persoanei. Într-o analiză dusă la extrem, moartea reprezintă apărarea totală, completă împotriva anxietății. și în măsura în care orice apărare reprezintă o limitare a vieții, o putem considera ca pe o moarte parțială.
Schema generală care explică problemele personalității:
privare – căutarea plăcerii – frustrare
anxietate – mecanism de apărare – pedeapsă
Pentru a alege un caz individual, sunt importanți trei factori:
a) timpul : cu cât anxietatea a apărut mai timpuriu, cu atât apărările sunt restructurate la un nivel mai profund;
b) situația care a produs anxietate;
c) mecanismul de apărare mobilizate pentru a-i face față.
Funcție de modul în care se adaptează la lume, personalitatea poate oscila între două extreme: persoanele care se apără pe sine și persoanele care se exprimă pe sine. Le-am mai putea denumi și persoane care stagnează și persoane care cresc. Primele se raportează defensiv la lume, cealaltă expresiv și creator.
Persoana defensivă este caracterizată prin prezența mecanismelor de apărare. Cum acestea pot fi de mai multe tipuri și persoana defensivă poate îmbrăca mai multe forme (5), cunoscute sub denumirea de forme caracteriale: schizoidă, orală, psihopată, masochistă, rigidă. Rolul mecanismului de apărare este de a proteja inima împotriva anxietății. O astfel de persoană va ridica o mulțime de baricade în calea anxietății și nu va permite ca inima sa să fie ușor atinsă (zona instinctelor). În același timp, ea nu va răspunde lumii din inimă. Defensele trebuie înțelese ca un proces evolutiv, la nivele diferite ele luând forme diferite, așa cum se poate observa în schema de mai jos:
Criteriul inimă : ceea ce trebuie apărat : a iubi și a fi iubit
Nivelul emoțional : sentimente suprimate de teamă, panică, durere, tristețe, furie, disperare.
Nivelul muscular : tensiuni musculare cronice, care împiedică sentimentele reprimate să ajungă la nivelul Eului (constient).
Nivelul eului : negarea, proiecția, raționa;izarea, blamearea, neâncrederea.
Terapia bioenergetică
Orice persoană nevrotică, trăiește într-o măsură mai mare sau mai mică, în afara lumii, prin urmare, unul din scopurile terapiei va fi amplificarea contactului cu lumea persaona trebuie să stabilească ma itntâi un bun cantact cu sine. Cim zona de contact cu lumea a oricărei ființe este scopul, relația cu el devine esențială.
Majoritatea exercițiilor bioenergetice au drept scop înlăturarea sau reducerea blocajelor ce împiedică asimilarea experienței. Atâta timp cât energia individului este fie blocată în trecutul său infantil, fie orientată către un viitor compensator, populat cu scopuri nerealiste, el va rămâne suspendat, în afara prezentului și a realității. Analiza bioenergetică urmărește să elibereze această energie, și făcând-o disponibilă pentru “acum și aici”, să redeclanșeze procesul creșterii.
Analistul bioenergetician lucrează simultan la două nivele : nivelul energetic (lucrul cu corpul) și nivel verbal (munca analitică).
a) Lucrul cu corpul are drept scop restabilirea balanței energetice, adică a echilibrului dintre încărcare și descărcare. Încărcarea cu energie se obține, în principal, prin tehnici cu exerciții care provoacă o respirație completă și profundă de cantitate de oxigen din corp crescănd nivelul energetic crește. Descărcarea energiei presupune înlăturarea blocajelor exprimate sub forma tensiunilor musculare cronice, emoțiilor reprimate, de obicei prin strigăt sau plâns, se alătură în mod natural.
b) Secvența analitică constă în ascultarea istoriei pacientului: “citirea” ei așa cum este întimpărită la nivelul corpului.
4 Psihoterapia rogersiană centrată pe persoană
Comportamentul nostru este determinat de conjugarea a doi factori : tendința la actualizare și noțiunea Eului. Prima reprezentare a factorului dinamic, a doua factorul reglator, una furnizează energia, cealaltă direcția.
Actualizarea Eului succesul și eficacitatea lui nu depind deloc de situația “reală”, “obiectivă”, ci de situația așa cum o percepe subiectul. Ori subiectul percepe situația în funcție de noțiunea Eului său; ceea ce se raportează la Eu are tendințe să fie perceput în relief și este succeptibil de a fi modificat în funcție de dorințele, neliniștile subiectului ceea ce nu se raportează la Eu are tendințe de a fi perceput mai vag sau să fie total neglijat.
Dacă există congruențe între “percepții” și “realitate”, în ceea ce privește noțiunea “Eului”, acțiunea tendinței actualizante va fi adecvat condusă de noțiunea “Eului”, acțiunea tendinței actualizante va fi adecvat condusă de noțiunea Eului și individul va avea toate
șansele pentru a-și atinge scopurile pe care și le propune de asemenea comportamentul său va avea tendința de a asigura menținerea și îmbogățirea Eului. În caz negativ, adică acolo unde îmbogățirea Eului comportă lacune și erori, tendința actualizantă va fi prost luminată, ea își va propune scopuri greu de atins dacă nu irealizabile, și orice alt lucru fiind la fel va ajunge la eșec, cu toate frustrările care rezultă șI care împiedică bună funcționare.
Pentru ca noțiunea Eului să fie realistă ea trebuie să fie fundamentată pe experiența autentică a subiectului, adică pe ceea ce simte în mod real. Astfel spus, subiectul este psihic liber când nu se simte pentru a păstra fie afecțiunea sau stima celorlalți care joacă un rol important în “economia” sa internă, fie stimă de sine.
Când liberteatea experiențială a subiectului e amenințată, acestuia nu-i este permis să simtă sentimentele pe care le simte pentru a păstra fie afecțiunea sau stima celorlalți care joacă un rol important în viața sa. Neliniștea e cauzată de exteriorizarea, apoi existența sentimentelor sale. Procedeul dovedindu-se “fecund”, adică reprimând condițiile conservării și ridicării moralului Eului, tinde să-l adopte ca mod de viață. Totuși o parte a experienței sale trăite reale scăpând cunoașterii sale, controlul comportamentului său îi scapă în aceiași măsură. Din acel moment se produc dezamăgiri și decepții și subiectul devine confuz, dezorientat, pe scurt, nevrotic. Deci această alienare a subiectului în raport cu experiența trăită ste chiar ceea ce constituie personalitatea nevrotică.
Scopul terapiei rogersiene este să-l ajute pe pacient să-și înțeleagă pe deplin sentimentele, gândurile și dorințele, fără a trebui să recurgă la manevre defensive, va fi corespondență între experiența sa reală, trăită și percepțiile sale. Experiențele negative de ostilitate, de inferioritate, de frică, vor fi reprezentate în conștiință, la fel de ușor și fidel ca experiențele pozitive de securitate, succes, afecțiune. Dacă există corespondență strânsă între experiență și percepție, nu va rezulta decât faptul că, prin comportament va fi adecvat condus, căci este percepția, mai ales percepția Eului, ceea ce determină direcția acestuia (atenție “adecvat” și nu “perfect”).
Tehnicile propuse de Rogers sunt:
Clasificarea sentimentelor clientului : se face prin reflecție, meditație și afirmație. Accentul este pus pe sentimemntele prezente.
Reformularea conținutului afirmatiilor clientului se folosesc alte cuvinte decât cele ale clientului pentru a revărsa mai multă lumină asupra problemelor cu care acesta se confruntă, pentru a elimina confuziile.
3) Acceptarea necondiționată, sintetic redată, presupune comunicare empatică autentică, acceptare pozitivă verbală, și non verbală (mimică și pantomimică de tip compresiv) .
5.Hipnoterapia.Viziune conceptuală
Din perspectiva hipnoterapiei simptomul (inclusiv șI anxietatea) se manifestă ca o reacție de apărare a Eului pacientului împotriva unor conflicte mai profunde sau mai superficiale. Diverse simptome sunt mesaje ale organismului prin care acesta comunică faptul că nu este în regulă cu el, conflicte care își găsesc calea de exprimare în sistemul gastro – intestinal produc simboluri de tipul:
“mi se pune un nod în gând”
“acesta îmi face rău”
“nu mai pot să înghit situația aceasta”
O mare cantitate de agresivitate sau frustrare care nu este exprimată verbal, poate să se manifeste sub forma unor simtome. Astfel, de pildă, insomnia poate ascunde o teamă inconștientă de moarte, iar în cazul colitelor ulceroase psihomaticienii spun că pacientul “se rode pe dinăuntru” din cauza eforturilor pe care le face de a scăpa de problema sa.
Conflictele mai superficiale pot fi abordate prin simpla terapie centrată pe simtom, în cazul conflictelor mai severe este absolut necesară terapia de profunzime care se referă la combinarea tehnicii de hipnoză cu unele metode specifice psihoanalizei. Ea se numește hipnoanaliză.
Demersul terapeutic
Hipnoterapia reprezintă tratamentul psihoterapeutic realizat cu ajutorul hipnozei. Hipnoza e o terapie centrată pe simptom
și se înscrie printre psihoterapiile de profunzime “care prin sugestii verbale precum și imaginile sugerate își propune să restructureze personalitatea subiectului și modificări durabile în psihicul acestuia urmărind astfel eliminarea unor probleme psihice.
Specialiștii au demonstrat că, pentru simpla eliminare de simptom nu este neapărat necesară o transă profundă , obiectivele pe care și le propune terapeutul putând fi atinse și printr-o relare sau transă medie.
Un avantaj important al hipnozei îl reprezintă faptul că această metodă se poate combina cu succes și cu alte tehnici de psihoterapie scurtă, abordarea pacientului putându-se realiza din unghiuri diferite, ceea ce crește șansa de vindecare a acestuia.
Factorii hipnozei sunt : sugestia, sugestibilitatea, hipnotizabilitatea, vizualizarea și imageria mentală.
Prin hipnoză se induc sugestii directe, vizănd dispariția simtomului. Sugestibilitatea este reacția față de sugestie și intensitatea acestei reacții. Hipnotizabilitatea reprezintă aptitudinea unui subiect de a atinge un anumit nivel al stării hipnotice.
Hipnoterapia acordă un rol deosebit tehnicilor de vizualizare și imagerie mintală, mai ales în primele faze ale tratamentului, atunci când se cere pacientului să-și reprezinte propria tulburare , pentru a se putea trece ulterior la constituirea sugestiilor terapeutice. O astfel de tehnică este tehnica de desensibilizare. Aflat în stare de transă hipnotică, subiectul este instruit să repete mental o anumită situație, de regulă anxioasă, imaginându-șI că îi va face față cu bine, fiind calm și controlat.
De exemplu, unei paciente cu trac la examen i se sugera că se află în ziua examenului , că intră în sală și se așează în bancă fiind calmă, relaxată stăpână pe situație. În continuare i se cere să-și imagineze că în momentul în care primește subiectele e cuprinsă de un fel de inspirație care o ajută să – și amintească precis pe cele invățate.
Tehnica hipnotică este atât de adaptabilă și flexibilă încât ea servește adesea la facilitarea intervențiilor altor tehnici crescându-le în acest mod capacitățile curative. De asemenea ea se folosește cu succes la faza de investigare a conflictelor, precum și în stadiul terminal, atunci când se administrează sugestiile generale de întărire a Eu-lui.
Aplicarea hipnoterapiei presupune :
Explicarea în ce constă terapia, spunându-i-se pacientului că tratamentul va fi gratulat, iar succesele se vor instala treptat.
Realizarea exercițiilor de relaxare (exemplu autogen Schultz, Iacobson).
Aplicarea testelor pentru măsurarea gradului de succesibilitate hipnotică (testul încleștării degetelor șI al catalepsei pleoapelor).
Inducerea în starea de transă (tehnica bazată pe numărare asociată cu o tehnică de imagerie vizuală – coborârea scării ș.a).
Administrarea sugestiilor țintite . Aplicarea lor în mod repetat.
Aplicarea metodelor întăririi Eu-lui (exemplu metoda lui Harțland), ce presupun sugestii menite să ducă la creșterea încrederii în sine, precum și la reducerea anxietății.
Evaluarea proceselor : practicarea independentă a tehnicii de relaxare, stăpânirea simtomului.
Hipnoanaliza are două etape principale (Hartland, 1975)
1. Analitică : se referă la descoperirea de către pacient a conflictelor inconștiente care sunt generatoare de boală.
2. Sintetică : prin intermediul “insightului” și reducării, pacientul este ajutat săși elaboreze noi deprinderi de gândire șI noi modele de comportament și în consecință, să-și reconstruiască încrederea în sine, în capacitatea sa de autocontrol șI de a face față existenței așa cum este ea.
Principalele tehnici ale hipnoanalizei.
Tehnica asociației libere.
Inducerea visului. Pacientul este instruit să viseze în timpul ședinței hipnotice. Visul este interpretat din perspectiva analitică.
Tehnica scrisului automat. Se plasează un creion în mâna pacientului aflat în transă.
Desenul hipnotic
Terapia prin joc. Pacientul aflat în hipnoză se joacă cu materialele puse la dispoziție.
Terapia dramatică. Pacientul este instruit să reproducă în stare de hipnoză incidentele dramatice din cursul existenței sale ca și cum le-ar trăi din nou. Tehnica este deosebit de utilă mai ales pentru exprimarea deschisă a agresivității și a ostilității.
Regresia de vârstă
Tehnica privirii în bila de cristal. Pacientului i se sugerează că vede bila de cristal trecutul său, conflictele sale, situații psihomatizante. Scenele pot fi modificate și reținute în formă schimbată.
Tehnica tensiunii experimentale – inducerea unui conflict experimental.
Tehnica teatrului
Tehnica mozaicului.
6. Analiza tranzacțională
Analiza tranzacțională propune modelul care consideră că în fiecare individ coexistă trei stadii ale eului (active, dinamice și observabile): de părinte, de adult, de copil. fiecare stare “operează” atât la nivel individual cât și interpersonal, manifestându-se în maniera de a simți, gândi și acționa la un moment dat.
– Stadiul Eului copil : reprezintă o stare regresivă a eului, un psihic arhaic. Uneori este intuitiv creativ și spontan, alteori rebel sau neconformist, alteori dependent și comformist.
– Stadiul Eului Părinte : gândește, simte și se compară în maniera propriilor părinți sau alte figuri parentale preluate în timpul copilăriei. Conține norme, morală, atitudini și credințe moștenite.
Stadiile coexistă într-o manieră latentă și întrețin un dialog dinamic și continuu în interiorul nostru funcționând dependent unul de altul. O schimbare într-o anumită stare a eului va antrena modificări și în celelalte stări. De exemplu, un anxios va avea copilul dezvoltat diminuând sau contaminând stadiul de părinte și adult. Se va manifesta imatur, isteric.
Egograma unui anxios (hipercriticist, singuratic, imatur)
2) Comunicarea și scenariile de viață
Fiecare persoană se încadrează într-un anumit scenariu esențial de pe poziția căruia comunică și se relaționează cu celelalte persoane. A Harris (1967) distinge patru scenarii existențiale cuprinse în manifestările comportamental – relaționale.
Eu sunt O.K. – tu ești O.K. : relevă o biografie (mentalitate) de câștigător
Eu sunt O.K. – tu nu ești O.K. : persoana se raportează la lume cu frustrație, furie. Blamează și nu are încredere în oameni. Este o poziție “paranoidă”.
Eu nu sunt O.K. – tu ești O.K. : reprezintă un scenariu de viață “depresiv”. Această Persoană sunt cuprinse de teamă, vinovăție depresie, inadaptabilitate, manifestă comportament defensiv, neputincios.
Eu nu sunt O.K. – tu nu ești O.K. : exprimă inutilitate, zădărnicie. Manifestă lipsă de speranță. Este specific persoane psihotice.
Individul anxios experimentează scenariul de viață “Eu nu sunt O.K. – tu nu ești O.K”.
Idealul terapiei este obținerea unui scenariu existențial normal.
3) Planul de viață sau matricea biografică
Planul de viață este originat în copilărie, întărit de către figurile parentale, justificat prin evenimentele ulterioare și culminănd cu o alternativă de schimbare. Cuprinde diferiți protagoniști : eroi și eroine, călăi și victime persecutori și salvatori. Poate fi comic, tragic, fascinant, plictisitor, banal sau glorios. Nu de puține ori, aceste planuri pot fi ratate, schimbate sau îmbunătățite.
Potrivit acestei viziuni, viața este văzută ca fiind rezultatul interacțiunii dintre ereditate, evenimente exterioare, plan de viață și decizii independente.
4) Tranzacții – reprezintă legătura stimul răspuns dintre 2 stări ale Eului aparținând la două persoane diferite. Ele pot fi pozitive sau negative; complementare, încrucișate sau ulterioare.
Trenzacții pozitive (de încredere, afecțiune, valorizare, apreciere) determină continuarea comunicării. Tranzacția negativă (de dominare, umilire, ridiculizare) stopează sau alterează comunicarea. Tranzacții complementare : răapunsul vine de la același stadiu al Eului căruia i-a fost adresat stimululu și se întoarce spre același stadiu al Eului care a trimis stimulul respectiv.
s
r
Tranzacții încrucișate : răspunsul nu mai revine de la aceeași stare și este destinat unei anumite stări a Eului alta decât cea care a trimis stimulul.
Tranzacțiile ulterioare se desfășoară pe două planuri. Pe unul explicit, manifest, conștient și pe altul psihologic, ascuns, subânțeles (mimică, gest ș.a).
5) Jocurile psihologice
Sunt trucuri, mecanisme defensive, strategii demodate care confirmă scenariu de viață în care funcționează individul respetiv. Fiecare individ are la dispoziție un repertoriu de jocuri la care apelează circumstanțial, în funcție de rolurile care i se oferă pe scena vieții. De regulă, jocurile sunt învățate în copilăria timpurie, când s-a apelat la diferite strategii pentru a obține recunoașterea și valorizarea.
Se joacă fără înștiințarea Eu-lui Adult, datorită repetitivității, lasă un sentiment de împlinire.
Fără să vrea îl provoacă pe partener să comunice la nivel psihologic codificat, ceea ce crează o senzație de confuzie “de surpriză”
Specialiștii în analiza tranzacțională consideră că indivizii, dacă întodeauna unul din următoarele trei roluri biografice:
Rolul de persecutor “sunt mai bun decât tine, îmi ești inferior”
Defavorizarea, desconsideră celelalte persoane
Rolul de salvator “{tiu de mai mult decât tine, îmi ești inferior ”
Caută să ofere sprijin.
Rolul de victimă “sunt fără ajutor”, “Nu sunt O.K.”
Se simte înfrânt. Anxiosul, de regulă, preia acest rol.
Aceste roluri sunt strategii de a “smulge” valorizarea din partea celorlalți. În timpul vieții victima va căuta tot timpul un persecutor care să o învingă și căruia să-i slujească. În același timp va căuta și un salvator care să o ajute și să-i confirme neputința.
Scopuri și strategii terapeutice
Evaluarea și schimbarea scenariilor de viață prin dezvoltarea și implementarea unor decizii personale. Practic se rescrie scenariu de viață. De obicei se folosește tehnica regresiei de vârstă.
Realizarea unor tranzacții autentice prin conșitentizarea, înțelegerea și interpretarea jocurilor psihologice. Se examinează seturile comportamentale, afective și cognitive (tehnica jocurilor ca rol).
Identificarea stadiilor Eului și recunoașterea influențelor acestora în timpul interacțiunilor social (tranzitorii). Învățarea obținerii autonomiei personale și poziționarea pe un scenariu de învingător.
Echilibrarea egogramelor prin transfer energetic între stadiile Eului. Dinamica energetică să fie controlată și dirijată conștient.
7. Din perspectiva terapiei realitate
Acest gen de terapie consideră că nevoia psihică transcedentă tuturor comunităților și religiilor este nevoia de identitate de individualitate care se dobândește prin interelaționarea social–umană și se reflectă în sistemul axiologic și religios, în statusul socio–economic și în filozofia de viață. Orice ființă umană are nevoie de libertate respect aprecieri pozitive sau negative, de a i se rosti numele și de a fi recunoscut ca om. Cristalizarea și consolidarea identității personale precede performanța.
Primul pas pentru schimbare este depistarea unui comportament, autentic, cinstit corect. Acceptăm realitatea așa cum este ea pentru că nu putem să o schimbăm în sensul rescrierii istoriei personale. Dar în general, suntem autonomi și responsabili pentru prezent și viitor.
Omul fără identitate, “fără nume” este anxios, depresiv, nesadisfăcut și neâmplinit. Subiecții cu identitate se simt iubiți, acceptați, sunt sadisfăcuți, dețin speranțe și bucurie.
– Suferința noastră se datorează unei incongruențe între ceea ce facem, iar peste Golgota noastră proprie se așterne izolarea, întunericul, anxietatea de relație socială, plictiseala, insadisfacția, urătul și neputința.
Regula de bază a vieții nu este alta decât transparența.
Terapia realitate se opune tuturor raționalizărilor, scuzelor sau explicațiilor distorsiunilor, urmărind sensul și logistica vieții.
Metode și tehnici terapeutice
Umorul – dezvoltă abilitatea de a vorbi liber și a râde de propriile greșeli și erori. Râsul și umorul reprezintă bucurie, fericire și bună dispoziție.
Strategii
Pozitivitate : discutarea și întărirea planurilor ce pot determina comportamente pozitive.
Controlul percepțiilor : meditație.
Confruntarea.
Planuri și contracte.
Rezolvarea conflictelor.
8.Terapia cognitivă
Cuvântul cogniție este folosit în general în psihologie pentru a desemna orice reprezentare mentală și subiectivă a realității obiective (lumea exterioară, pe noi înșine, viitorul nostru, pe ceilalți etc.) Terapia cognitivă pleacă de la ipoteza potrivit căreia, majoritatea trăirilor noastre negative sunt generate sau amplificate de o atitudine nerealistă, de o percepție distorsionată a informațiilor care ne parvin, accentuându-le caracterul negativ, și care sunt întrețiunute de un monolog interior nepotrivit.
Terapia cognitivă este un demers firesc, ce permite subiectului să conștientizeze acest mecanism și să-și schimbe starea sufletească.
În situația dificilă unii se fac aproape instantaneu, altora le ia ceva mai mult timp, pe când alții par să se cufunde într-o melancolie care alternează considerabil cursul normal al existenței lor. În principal, e vorba de discursul interior pe care și-l țin referitor la aceeași experiență. Acesta e motivul pentru care oamenii reacționează atât de diferit.
Terapia cognitivă este foarte eficientă în tratarea fobiilor sociale.
Fobia socială (cum ar fi teamă de a fi evaluat negativ, criticat sau de a fi respins) în interpretarea cognitiviștilor este dobândită prin condiționare. Ea se instalează de regulă gradat, ca rezultat al repetări unor experiențe mai mult sau mai puțin nxiogene, sau prin învățarea socială. Uneori acestă condiționare se fixează în perioada de stres puternic sau în stări de supraactivare, când reacțiile caracterizate prin teamă se învață cu ușurință.
După Marks (1969) “prezența și natura factorilor precipitatori nu au legătură directă cu tulburărea fobică”. Ea este rezultatul interpretării situației percepute ca periculoasă.
Fobia reprezintă o frică o frică disproporționată față de sursa care o produce, iar reacțiile, cum ar fi grija exagerată sau reacția de evitare sunt inadecvate. Reacțiile mențin problema pentru că sporesc starea afectivă negativă inițială și chiar mai mult, produc noi simptome, cum ar fi anxietatea anticipatorie, apare tensiunea unui pericol și frustrarea. Este vorba aici despre cercul vicios din care nu poate ieși pacientul.
“Cercul vicios” al anxietății de tip fobic.
Evitarea menține anxietatea pentru că subiectul nu mai învață că obiectul sau situația care îl sperie nu sunt periculoase deloc sau nu sunt atât de periculoase pe cât își închipuie. Acești factori importanți care întăresc simptomele sunt gândurile negative în legătură cu menținerea anxietății sau în legătură cu anticiparea consecințelor confruntării cu situația fobică.
Pentru succesul tratamentului este necesară identificarea exactă a acestor factori (condiții) care mențin simptomul.
Modul lui A.T. Beck, părintele fondator al termenului cognitiv este unul elaborat, în care se disting trei nuveluri parțial suprapuse pe reprezentările realitățile. Gândurile automate corespund nivelului celui mai superficial (celmai trector). Ele sunt reflectarea proceselor cognitive mai durabile, pe care le putem asimila cu raționamente (nivelul cognitiv 2). Aceste raționamente depind de structuri fundamentale cum sunt postulatele, valorile și credințele noastre (nivelul 3).
Munca de punere în evidență apoi de reformarea modului de percepție și de gândire se face gradat, de la nivelul cel mai superficial, la nivelul cel mai profund. Modificarea valorilor și cerințelor morbide ale unui subiect dezichilibrat produce ameliorări durabile ale sentimentului și comportamentului său. Reformarea gândurilor disfuncționale se însoțește și de de un program de reeducare comportamentală.
Deformările de raționament
Tulburările sunt provocate de un limbaj interior nerealist și descurajant. Există stereotipuri de distorsiuni ale raționamentului, capcanele în care cad persoanele vulnerabile psihic – cronic sau temporar. Iată principalele ei manifestări.
1.Radicalizarea : a vedea totul fie în negru, fie în alb.
2.Suprageneralizarea : a dramatiza o dificultate obișnuită, generalizând-o în mod excesiv, folosind adverbe ca “totdeauna” și “niciodată”.
3.Deformarea selectivă : a nu reține decât partea negativă a lucrurilor, a minimaliza ceea ce e pozitiv, amplificând ceea ce e negativ.
4.Autoaprecierea : a crede că toate calitățile noastre, atuurile și succesele noastre n-au nici o valoare și nu servesc la nimic.
5.Inferența:
– a citi gândurile altora;
– a ghici viitorul;
– a face declarații pripite.
6.Emotivitatea : a en proiecta stările sufletești asupra realității.
7.Prezența lui “ar trebui” : a socoti că lumea, viața “trebuie”
8.Etichetarea : a identifica persoana cu acțiunile și componentelor lor.
9.Personalizarea : a pune întreaga răspunde pentru o problemă în circa și același persoane.
Deformări cognitive legate de anxietate, de panică și de nervozitate:
– a ghici viitorul : “O să ieșim”.
– a face deducții pripite: “Oamenii m-ar disprețui dacă ar ști că sunt neliniștită, nervoasă”.
– “ar trebui” : ”Nu trebuie să intru în panică. Nu e normal”
– emotivitatea : “Simt că voi avea un accident”
– deformarea selectivă : “Faptul că nu-i plac lui M, îmi strică seara”.
Starea de indispoziție se permanentizează atunci cînd au loc:
Reacții exagerate la persoanele deosebit de sensibile.
Resemnarea. Individul va resemna anxietatea ca o a doua natură, fără a căuta să remedieze cauzele care le provoacă pe care ar fi dorit să le să o atace cu tărie.
Aberațiile judecătorești. Prezența regulată a unor deformări de raționament.
Problemele de exprimare. A nu sți când și cum să-ți exprimi sentimentele, a le exprima mereu de teamă că ele să nu vă trădeze.
A se da cu capul de pereți. Lucrurile scapă de sub control și depășește capacitatea individului.
Idealismul. Încăpățânarea în vizarea obiectivelor nerealiste și irealizabile, ambiția de creștere și evoluție.
Disperarea,
Pierderea de viteză. Pierderea încrederii în sine, pierderea gustului pentru plăcerile vieții.
Principalele scheme disfuncționale
Există idei preconcepute dar bine înrădăcinate, irealiste și iraționale dar care primesc adeziunea unui număr mare de oameni. Dr. Ellis a găsit zece din ele:
1.Trebuie să obțin aprobarea sau dragostea tuturor oamenilor care contează pentru mine.
2.Trebuie să demonstrez că sunt competent și apt de reușită cel puțin într-un anumit domeniu.
3 Unele persoane sunt răutăcioase. Ele ar trebui să fie condamnate și pedepsite pentru răutatea lor.
4. Dacă lucrurile nu merg cum vreau eu, totul devine insuportabil, îngrozitor și catastrofal.
5. Dispozițiile mele sunt rezultatul factorilor externi și nu am capacitatea să le schimb.
6. Trebuie să fiu mai precaut în legătură cu tot ce este, pare sau poate deveni priculos sau neliniștitor..
7. E mai ușor să evit dificultățile și să-mi abandonez răspunderile, decât să le fac față.
8. Sunt cu totul tributar trecutului meu, în ceea ce privește sentimentele și comportamentele mele naturale.
9.Ar trebui, totuși, să pot schimba lucrurile care îmi displac.
10. Fericirea poate fi atinsă și fără să te străduiești prea mult
Abordarea deformărilor prezente în schemele cognitive mai profunde, precum postulatele. Valorile, credințele pentru a le îndepărta sau pentru a modifica “propria hartă a lumii” presupune dezvoltarea treptată a unui sistem de valori mai sănătos și mai apt să ne aducă bucuria și fericirea la care aspirăm. Pentru aceasta condiția principală este acțiunea, aplicarea, confruntarea directă cu situația. Doar prin acțiuni ne angajăm personal pe deplin, și dezvoltăndu-le dorințele și intențiile.
Fazele pe care le rostim în sinea noastră, cel mai adesea pentru a amâna executarea unei sarcini:
1.N-am chef de asta acum. Nu trebuie așteptat să avem o motivație pentru a acționa, ci dacă am hotărât ceva s-o facem îndată ce se poate, iar impresiile negative de la început se vor estompa.
2. Am impresia că o să fie greu și neplăcut. Foarte puține lucruri se obțin fără effort, fără trudă și fără frustrare. Unii se pleoștesc încă de la prima dificultate, din cauza unui nivel prea slab de rezistență la frustrare și rezistență la frustrare și eșec – el s-a lăsat înfrânt. Pe când câștigătorii sunt gata să ia în piept orice provocare, inclusiv pe aceea de a suferi înfrângeri repetate.
3 Teama de eșec. Prefer să nu fac nimic, decât să risc să eșuez. Ei se tem de ceea ce întreprind pentru a fi acceptat în societate. Eșecul este pentru ei sinonim respingerea și singurătatea, ei trebuie să reușești.
4. Prefer să nu fac nimic decât să risc să fac ceva imperfect
5. Oricum nu mi-ar aduce nimic bun.
6. Trebuie neapărat să mă pun pe treabă. Cu cât spunem că “trebuie” să facem un anumit lucru, care nu ne entuziasmează, cu atât avem tendința să-l amânăm pe mai tărziu.
7. N-am să mă las călcat pe bătătură. Protestul prin “nu” la ceva ce nu ne place.
8. “Repunerea în discuție.”
Există strategii care permit depășirea timidității, anxietății sociale. Depășind aceste neajunsuri individuale recăpătate o doză de libertate foarte importantă pentru echilibru și vitalitatea.
1. A fi cu inima deschisă. A împărtăși sincer sentimentele cu alții este cel mai bun mod de a depăși temerile sociale pe care le are individul. A disimula sentimentele negative e o atitudine care întreține tensiunileexistente în relațiile dintre oameni, și care determină ca individul să simtă respins, altfel decât ceilalți și inadaptat (când de fapt căuta exact inversul, prin refulare). Dar a fi sinceri și deschiși cu alții înseamnă o relație profundă și satisfăcătoare.
2. Cel mai bun antidot împotriva anxietății sociale constă în înfruntarea situației temute și nu în evitarea ei, o tehnică pe care o numim "expunerea gradată”. Metoda interpretării unui rol, permite organizarea cu un prieten sau în cabinetul unui terapeut un fel de scenariu, pretinzând ceea ce se poate întâmpla mai înfricoșător cu individul în realitate. E vorba, deci, despre o pregătire pentru o adevărată expunere care s-ar putea substitui acesteia din urmă, și care prezintă următoarele avanaje:
1. Pacientul nu se va teme că va fi ridicularizat umilit sau rănit din cauza scenei, deoarece este vorba de un joc cu un prieten binevoitor, ce inspiră încrederea pe care nimeni altcineva n-o poate arăta.
2. Va putea monta scenariu cel mai înspăimântător care există, adică cel care corespunde situației celei mai catastrofale pe care și-o poate imagina și deci, se va pregăti să suporte situații care în viața reală au puține șanse să fie atât de evidente.
3. Sfidarea neliniștilor. Expunerea în fața obiectului spaimei este o metodă fundamentală pe principiul că, intrând deliberat în contact cu ea, fără a o combate și fără a fugi de ea, acesta cu siguranță o va reduce.
Jurnalul stărilor mele sufletești
1) Împrejurările indispozițiilor mele: …………………………… …………………………………………………………………………………….………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
2) Sentimentele mele negative. Exemplu: tristețe, anxietate, furie etc și intensitatea lor pe o scară între 1 (minim) și 100 (maxim).
Pacientului i se cere sub formă de exercițiu să-și imagineze situații provocative sau să joace vre-un rol, astfel terapeutul va afla ce gânduri îi trec prin cap, care-i sunt temerile, cum ar completa el coloana a treia.
O trăsătură comună tuturor celor care suferă de anxietate socială, anume credința complet eronată că o persoană “normală” și echilibrată trebuie să acționeze totdeauna cu dezinvoltură, cu ușurință, cu precizie, să nu facă niciodată greșeli sau să se încurce. Orice abatere în raport cu această normă este considerată dramatică și umilitoare, putând genera o reacție de respingere din partea celorlalți. Numai perspectiva unei asemenea eventualități îi îngheață pe fobicii și îi determină să facă totul pentru a rezolva situațiile în care acestea s-ar putea produce. Este un raționament care rezultă în general din una din schemele următoare:
– sunt nedemn și inferior celorlalți;
– trebuie să mă dovedesc excepțional sau chiar perfect pentru a fi acceptat.
O generalizare abuzivă (“toată lumea ei”) este frecventă el se simte singur, cu incertitudinile și neliniștele lui, în timp ce restul lumii funcționează fără probleme, ca o mașină bine unsă. Pare incapabil să conceapă că societatea e alcătuită din indivizi obișnuiți, fiecare cu slăbiciunile, fragilitatea și dificultățile sale personale.
Vine să adauge și să mărească anxietatea, autocondamnarea cu privire la neliniștea resimțită, un sentiment de vinovăție: e vorba de sindromul “ar trebui”, “n-ar trebui”. Aceste revendicări trădează adeziunea la un perfecționism emoțional latent, care exclude, în mod arbitrar, posibilitatea oricărei forme de anxietate la o persoană echilibrată.
Sfidarea ridicolului. Este o metodă foarte eficace de desensibilizare prin expunere rezervată celor cărora nu le lipsește îndrăzneala. Ea constă în sfidarea lucrurilor de către individul care se teme. Dacă îi este teamă să fie remarcat – să se arate în public; dacă îi e teamă să râdă de el – să-l facă înadins pe măscăriciul. Toate acestea trebuie practicate, în general, în locurile publice, suficient populate ca să-i păzească anonimatul. Prezența la distanță a unui prieten complice va fi adesea mai mult decât utilă pentru a-i da un minim de încredere necesar.
Aceste exerciții sunt prea complicate pentru unii atunci se recomandă practicarea unor strategii mai puțin stresante : cursurile de teatru, de dans sau de expresie corporală, unde va învăța progresiv să iasă din izolare.
Capitolul III. Diagnosticul fobiei sociale.
1.Tabloul simptomatologic
Iang (1968) distinge
1) Simptome fiziologice :
tahicardie, transpirații tremur, respirație accelerată, tensiune sau dimpotrivă slăbiciune musculără, furnicături în stomac, senzație de greață, senzație de sufocare.
2) Simptome comportamentale :
senzația că subiectul este stană de piatră sau tendința de fugă (evitarea).
3) Simptome subiective :
variază de la subiect la subiect și include gănduri de tipul : “a-și fi putut să mor” și stări afective cum ar fi : jenă, rușine teamă și furie.
Deci, fobicii reacționează pe plan fiziologic, comportamental și subiectiv și aceste reacții împiedică dispariția simptomelor (aceste simptome pot să nu fie asociate). Reacțiile mențin problema pentru că sporesc starea afectivă negativă inițială și chiar mai mult, produc noi simptome, cum ar fi anxietatea anticipatorie, aprehersiunea unui pericol și frustrarea
Declanșator situațional
Tehnicardie Reacții de fugă “O să cad”
Tremurat Strigăt de ajutor “E îngrozitor”
Transpirații Reacția “stană de piatră” teamă, jenă
Tahicardie Retragere și evitarea “Nu pot face față”
Oboseală unor activități agreabile Scăderea încrederii
Îngrjorare, Frustrare
2. Formele și manifestării clinice ale anxietății.
Se întâlnesc următoarele forme ale anxietății:
1. Forme izolate, care cuprind:
– criza paroxistă de anxietate, cu debut brusc sau pe un fond anxios preexistent
– starea de anxietate cronică, cu un caracter permanent și care este resimțită ca o tensiune internă, asociată cu manifestări somatice
2. Forme asociate ale anxietății:
– nevroza fobică și obsesivă în isterie;
– psihozam, în special, în faza delirului la schizofrenie, la melancolici;
– mdicina somatică : însoțitoarea tuturor bolior;
Manifestări clinice majore ale anxietății
– criza de anxietate tulburarea de tip panică.
– anxietatea de așteptare anxietate generalizată
– echivalențele somatice ale anxietății.
a) Atacurile de panică apar brusc, neașteptat, indiferent de situație. Aceasta constau în trăirea unui sentiment puternic de pericol iminent, sentiment însoțit de o serie de manifestări psihofiziologice de mare amploare; senzație de leșin, tremurături, trăirea sentimentului de irealitate.
Caracterul brusc și neașteptat al manifestărilor respective îi sugerează pacientului ideea că ar putea fi victima unei boli somatice sau psihice grave; infarct, pierderea controlului, instalarea unei stări psihotice (de nebunie).
În absența atacurilor de panică pacienții sunt calmi neliniștiți, cu toate că mulți dintre ei trăiesc o anumită stare de anxietate anticipatorie cu privire la un posibil atac în viitor.
b) A doua formă sub care se manifestă tulburarea anxioasă reprezintă evaluarea nerealistă și anxioasă a unor evenimente existențiale. Si în acest caz anxietatea poate fi însoțită de o serie de simptome somatice ca de pildă : supraîncărcarea musculară, tremurături, neliniște, fatigabilitate, tulburări respiratorii; palpitații, transpirații excesive, uscăciune a gurii, amețeli, senzație de greață, diaree, micțiuni frecvente, dificultăți de concentrare a atenței, senzație de nod în gât, insomnie, irascibilitate etc.
Un număr mare de pacienți suferă de toate trei tipuri de anxietate.
Atacurile de panică debutează, de regulă, brusc, aproximativ între 20 și 30 ani (Rapel, 1985). Anxietatea generalizată poate avea și ea un debut brusc dar cel mai adesea acesta are un caracter insiduos.
Aceste tulburări emoționale sunt însoțite de anumite modele cognitive:
a) Gândurile negative ce apar în mod automat atunci când subiectul trăiește starea de anxietate;
b) Afirmațiile și regulile cu caracter disfuncțional care reprezintă seturi de atitudini și credințe pe care le împărtășesc indivizii în legătură cu ei înșiși și cu lumea înconjurătoare și care îi determină să interpreteze diverse situații într-un mod negativ. Mai precis, individul are o autoapreciere scăzută, iar lumea este percepută ca fiind ostilă, dușmănoasă.
Procese care contribuie la menținerea tulburărilor (Clark. 1986, 1988).
1.Tendința de a interpreta o serie de simptome corporale într-un mod catastrofic (”Eu sunt nebun”)
2) Hipervigilența : în mod frecvent își explorează stările proprii, cea ce îi face să remarce senzații pe care majoritatea nici nu le observă. Aceste senzații sunt, la rândul lor, interpretate ca semne ale unei boli grave.
3) Anumite comportamente de tip evitant – ceea ce întărește interpretările negative ale paciențolor.
Aceste trei tipuri de anxietate însoțesc fobia socială, ami ales, când ea a devenit cronică și destul de intensă.
Așadar, fobia socială se caracterizează printr-o reacție anxioasă în legătură cu o situație concretă – atunci când individul se află în societate și se simte evaluat. Această stare poate fi însoțită de o criză de panică sau nu, ea poate deveni cronică, sau altfe zis, anxietate generalizată (sau de așteptare). Această stare presupune anumite modele cognitive disfuncționale care pun în acțiune procesele de menținere a tulburării descrise mai sus : hipervigilența, comportamentul evitant ș.a.
Capitolul IV. Obiectivele și metodica cercetării
1.Scopul și obiectivele lucrării
Lucrarea cuprinde abordarea terapeutică a câteva cazuri de fobie socială, cu scopul urmăriri evoluției sub tratament a persoanelor respective. Obiectivele cercetării sunt:
1. Urmărirea efectului demersului terapeutic propus asupra cazurilor de fobie socială.
2.Ameliorarea simptomelor principale ale pacientului.
Obiectivele generale ale terapiei:
1. Scoaterea pacientului din criza existențială.
2. Reducerea, eliminarea simptomului.
3. Întărirea Eu-lui și capacităților integrative ale Eu-lui.
4. Modificarea opiniilor eronate ale subiectului despre ei însuși și despre lumea înconjurătoare.
5. Dezvoltarea la subiect al unui sistem clar al identității personale.
6. Rezolvarea, restructurarea conflictului intrapsihic al pacientului.
Metodologie:
1. Antrenamentul de relaxare (treninghul autogen Schultz).
2. Procedee comportamental cognitive.
procede de expunere (in vivo, în plan imaginativ)
restructurarea cognitivă
antrenamentul abilităților sociale
3. Tehnici pentru întărirea Eu-lui (sugestii țintite).
Materiale
Instrumente de autoevaluare (C.P.I.) Allport.
Chestioanr de anxietate (D.S.M. III – R).
Autoevaluarea zilnică a anxietății.
Tehnici proiectice (testul familiei, arborelui, psihodrama).
Interviul clinic
Etapele desfășurării interviului clinic :
1. Se determină natura exactă a fobiei.
2. Se evaluează nivelul corect al anxietății (DSM III – R).
3. Manifestarea simptomului în viața pacientului. Rolul său perturbator.
4. Factorii declanșatori și condițiile ce însoțesc criza de anxietate (hiperventilație, modul de a se hrăni, cogniții, situații interpersonale)
5. Evaluarea comportamentului fobic în scale ierarhice gradate.
6. Evaluarile de tip cognitivist și anume gândurile negative sau predicțiile în legătură cu ceea ce crede că se va întâmpla.
7. Evaluarea pozitivă și negativă a simptomului de către pacient. Conștientizarea beneficiului secundar.
8. Scoaterea în evidență a resurselor pacientului (hobby – uri, prieteni, particularități ale persoanelor).
Interviul de evaluare
(conform teoriei cognitiv comportamentale)
1) Istoria instalării comportamentului fobic
2) Factorii care-l mențin
3) Gândurile cu privire la problema sa
4) Strategii adaptive pe care le-a folosit
5) Definiția scopurilor tratamentului
1) Istoria instalării comportamentului fobic nu este absolut necesară. E mult mai important să fie cunoscuți factorii care o mențin
2) Sunt importanți factorii de natură cognitivă:
– gândurile cu privire la situațiile considerate periculoase, 6ndoielile cu privire la eficiența tratamentului sau cu privire la posibilitatea de a-l urma;
– dacă nu cumva mai apar și alte simptome: depresia, anxietatea generalizată
– dacă această fobie este importantă pentru subiect – e un mod de adaptare (beneficiu secundar).
3) Mulți pacienți vorbesc cu dificultate despre fobiile lor pentru că aceasta le trezește anxietatea. Pentru uni vizita la cabinet îi face să se cofrunte cu situații anxiogene reale (exemplu de a vorbi cu cineva). Ca regulă, ei se tem să arate ridicol pentru că fobiile lor li se par iraționale.
4) Terapeutul trebie să se informeze cu privire la strategiile adoptive pe care le-a folosit înainte pacientul, pentru că ar putea fi incorporate, de pildă, în cazul depresiv (dacă pacientul obișnuiește să se gândească la altceva pentru a-și calma anxietatea).
Situația se complică în cazul în care pacientul recurge la strategii cu efecte nocive, precum e abuzul de acool, tranchilizante. Ei obțin efecte benefice pe moment, dar devin dependenți în perspectivă. În astfel de cazuri se recomandă un tratament special. Tratamentul psihoterapic poate fi de folos mai târziu : pacientul va fi învățat să abordeze situații dificile, să achiziționeze strategii adaptive mai eficiente și fără efecte nocive, să-și descopere resursele proprii : hobby-uri, aspecte ale existenței neafectate de comportamentul fobic; existența unor persoane apropiate care să-l ajute; particularitățile personalității lui.
5) Obiectul general al terapiei aste evident :
– rermisiunea simptomelor;
– modalități concrete de rezolvare a problemelor;
– masuri de ameliorare a relațiilor sociale.
Acordul între pacient și terapeut în privința scopurilor terapiei este absolut necesar pentru ca pacientul să se angajeze plenar în tratament. Este important să se discute cu pacientul care sunt obiectivele specifice. De exemplu pacientul poate dori să nu mai simtă niciodată anxietate în situații sociale. El se așteaptă la miracole. Pacientului i se va explica că efectul tratamentul va depinde de modul în care el își asumă responsibilitatea; că pentru succesul terapiei este nevoie de perseverență și curaj. {edințele de terapie trebuie însoțite de fiecare dată de o temă pentru acasă. I se va explica pacientului că scopul terapiei este spargerea cercului vicios. Doar pacientul va face acest lucru, el va trece la o treaptă la alta, iar terapeutul trebuie să-l încurajeze și să-i “arate” progresele obținute de către pacient.
Tehnici și proceduri terapeutice
Terapia ține de următorul plan de acțiune:
1) Exploatarea eului Se examinează felul cum pacienții își interpretează propriile existențe și este ajutat să-și recunoască principiile pe care se fundamentează acțiunile sale.
2) Schimbarea direcției vieții. Se analizează și evoluează toate alternativele posibile și să selecteze pacienții apoi varianta optimă.
3) Manifestarea noii vieți demne. Se implementează și manifestă noul sistem anxiologic.
– Tratarea anxietății : se analizează cauzele anxietății clientului. Dacă anxietatea este resimțită ca un fapt negativ, terapeutul, în schimb, o vede ca pe o posibilitate de schimbare. Aceasta trebuie încurajat să ia decizia pentru schimbare și să-și asume responsabilitatea alegerii. De asemenea trebuie decodificate semnalele date de către anxietate.
Mulți pacienți răspund prin anxietate din cauza incertitudinilor precum ar fi îndoiala de sine în orice situație, preocuparea de “lipsa soinelui”, Își pune întrebare “cine sunt eu ?”. Încearcă o nemulțumire profundă față de stilulu său de viață confortabil și plictisitor. Parcurge unele crize de evoluție, atât personală, cât și familială. Relația cu sine și cu cei apropiați sunt total nesadisfăcătoare. Anxietatea crește în intensitate cu cât conștientizează mai mult această problemă. Răspuns sau soluții la aceaste dileme nu are încă. Doar problematizează. Este evident rolul pozitiv pe care-l are anxietatea în acest caz, deoarece o determină la problematizare și căutarea posibilităților de soluțuionare.
Soluțiile existențiale pe care le încearcă sunt conținute cu noile decizii și orientări: renunțarea la valorile religioase în spiritul cărora a fost crescută, reântoarcerea la colegiu pentru completarea studiilor, motivația puternică pentru schimbare, încrederea acordată psihoterapiei în descoperirea noului sens existențial. Deci scopul terapeutului este de a provoca clientei “insight”- urile asupra unei vieți limitate și asupra descoperirii și folosirii de care dispune.
Tulburări de anxietate
Paternul de simtome ce se încadrează specific criteriilor diagnostice de atacuri de panică.
Câteva dintre simptome sunt:
scurtarea suflului
amețeli
accelerarea suflului
tremur
transpirația (căldurii și transpirației reci)
frică de muribunzi
frică de a înebuni
Atacurile generale de panică încep ca o năvală imprevizibilă a unei aprehensiuni intense a terorii
Simptomele tipice asociate cu aceste atacuri sunt :
scurtarea respirației;
amețeli depersonalizare
palpitații valuri de căldură
tremur frică de maorte și de a nu înebuni
Tulburări de identitate
incertitudinea în privința identității
incapacitatea de acceptare a sinelui
imobilitate de dezvoltare a scopurilor pe termen lung
conflicte în privința alegerilor privind cariera
confuzie în privința dezvoltării prietenilor
incertitudine față de orientarea și comportamentul sexual.
lipsa de calitate în privința identificării a sistemului valorii.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fobia Sociala. Teorii Etiologice Si Terapeutice Asupra Fenomenului de Tulburare Anxioasa (ID: 164089)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.