Fmi Si Politica Monetara a Tarilor Membre

CAPITOLUL 1

FMI – ORIGINE ȘI EVOLUȚIE

ORIGINE ȘI EVOLUȚIE

Rațiunea obiectivă a apariției FMI își are originea în necesitatea existenței unei instituții cu putere de acțiune la nivel mondial, care, prin competențele cu care este abilitată, să acorde sprijin financiar țărilor care se confruntă cu deficite ale balanțelor de plăți. Se crea, astfel, cadrul instituțional pentru prevenirea extinderii la dimensiuni la dimensiuni globale a dezechilibrelor financiare locale și regionale, evitându-se dezordinea economico-monetară internațională, care în anii 1930 a provocat imense costuri și tensiuni sociale ce au precedat cel de-al doilea război mondial.

Dramatica recesiune economică din acea perioadă a avut cauze monetare și comerciale profunde, respectiv frecvente devalorizării competitive ale monedelor naționale, practicate de mai multe țări cu pondere în comerțul internațional, fenomen la care s-au adăugat măsurile protecționiste adoptate de numeroase state în scopul protejării industriei lor naționale.

Ca rezultat al acestor acțiunii haotice și contradictorii, între anii 1929 și 1923 valoarea comerțului mondial a scăzut cu peste 60%, antrenând prăbușirea producției și creșterea fără precedent a șomajului în cvasitotalitatea țării lumii.

Deși în cadrul mai multor conferințe internaționale s-a convenit reinstaurarea ordini monetare și relansarea economică, toate aceste încercării au eșuat din cauza lipsei de cooperare dintre țări în procesul de aplicare a deciziilor stabilite. Practic, din punct de vedere politico-economic, acesta a fost momentul de apogeu al izolaționismului.

Dintre mai multe runde de negocieri între delegațiile engleză și americană, în anul 1943 acesta ajung la un compromis, care poate fi calificat drept istoric pentru stabilitatea monetară internațională și creșterea economică care aveau să se înregistreze în lume ulterior acestui moment.

În privința celor două abordării esențiale, respectiv cea a asistenței financiare și a efortului de ajustare, englezii – aflați într-o poziție defavorabilă de negocieri, datorită dependenței față de S.U.A, în legătură cu asigurarea armamentului și finanțarea efortului de război – au înregistrat cedări mai substanțiale comparativ cu propunerile inițiale avansate de Keynes. Astfel în problema sprijinului financiar, s-a optat pentru varianta White (crearea unui „Fond de stabilizare al Națiunilor Unite și al asociațiilor acestora”), englezii beneficiind de consolarea că, pe baza observării lor privind insuficienta mărime a Fondului, capitalul acestuia a fost majorat de la 5 la 9 miliarde de dolari. În celălalt domeniu fundamental de acțiune a instituției, cel al ajustării s-a stabilit că efortul pe care-l generează procesul ajustării să-l suporte țările cu deficite ale sectorului extern, preluându-se astfel propunerea americană Harry White.

În iulie 1944, în micul orășel Bretton Woods din statul New Hampshire în prezența delegațiilor a 45 de țări, inclusiv Uniunea Sovietică, se semnează acordul final asupra unei serii de rezoluții, între care două texte au rămas în istoric pentru importanța și semnificația lor: statului FMI și cel al Băncii Internaționale de Reconstrucție și Dezvoltare (instituție propusă pentru constituire de H. White, în scopul finanțării reconstrucției țărilor afectate grav de confruntări militare, precum și al dezvoltării țărilor rămase în urmă din punct de vedere economică).

Noutatea absolută a Acordului de înființare a FMI a constituit-o transferul către această instituție al puterii fiecărui națiuni asupra politicii ratelor de schimb. Astfel după 1944 modificările acestora se puteau efectua numai după obținerea acordului prealabil al FMI. Decizia confirmă faptul că statele lumii au realizat că politicile în domeniul ratei de schimb și al comerțului internațional afectează deopotrivă interesele tuturor țărilor și prin urmare se impune asigurarea unui regim coerent și a unei evoluții predictibile a acestora.

Prin statutul FMI sunt stabilite obiectivele instituției și regulile de funcționare ale acesteia. Coordonatele de esență ale statutului se referă la:

Definirea rolului FMI ca instituție permanentă, având ca scop asigurarea funcționării armonioase a sistemului monetar internațional, ceea ce permite dezvoltarea comerțului mondial și creșterea numărului locurilor de muncă în țările membre;

Obligativitatea ca toate statele membre să asigure convertibilitatea monedelor proprii pentru operațiunile curente, respectiv cele vizând tranzacțiile de import-export cu bunuri și servicii. Ca excepție de la această regulă, țările membre cu deficite ale balanțelor de plăți pot amâna, cu justificările de rigoare, liberalizarea schimburilor de bunuri și servicii și implicit trecerea la convertibilitatea propriei monede, prevedere care a permis statelor europene menținerea de restricții comerciale și valutare până în 1961;

Stabilirea de către fiecare țară membră a unei parități oficiale a monedei față de aur și implicit comparativ cu dolarul, paritate care trebuia să se mențină, în practică, în limitele unui palier de fluctuație de 1%;

Posibilitatea ca țările membre să apeleze la credite de la FMI, în vederea susținerii unor programe de reformă având ca scop echilibrarea balanței de plăți. Politicile promovate de FMI în relațiile cu țările care prezintă dificultăți financiare au ca obiective liberalizarea schimburilor comerciale a regimului valutar, precum și reducerea deficitelor interne,; nu se admit sub nici o formă politici de izolare economică, cum ar fi devalorizările competitive și blocarea schimburilor externe;

Conferința de la Bretton Woods a marcat înființarea, pa lângă a FMI, a altor două instituții internaționale cu rol fundamental în dezvoltarea economico și crearea condițiilor pentru garantarea unei păcii mondiale durabile.

Astfel Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) are ca obiective acordarea de asistență financiară pentru proiecte de investiții publice, și prin alte instituții adiacente, pentru investiții private în țările în curs de dezvoltare.

Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), devenit funcțional în anii 1950 își are originea tot în conferința de la Bretton Woods, când s-a adoptat o rezoluție care recomandă crearea unei organizați având ca obiectiv reducerea generală a tarifelor vamale și eliminarea progresivă a măsurilor protecționiste.

Rolul FMI a fost diminuat la sfârșitul anilor 1940 și începutul deceniului al șaselea de promovare de către SUA a Planului Marshall care a reprezentat practic, o alternativă la programele FMI, având ca beneficiari țările europene afectate grav de cel de-al doilea război mondial, mai puțin țările socialiste aflate în sfera de influență a U.R.S.S. așadar neacordând împrumuturi țărilor europene, FMI nu putea să ceară acestora aplicarea programelor de reformă specifice modului general de tratare a dezechilibrelor din țările membre.

Concomitent cu derularea Planului Marshall se înființează Uniunea Europeană de Plați, care funcționează ca o sursă de compensație între țările europene. Considerând funcționarea UEP ca o măsură discriminatoare care obstaculează convertabilitatea monedelor europene participante la această uniune în raport cu celelalte monede, FMI decide, în 1948 ca țările participante la această organizație să li se interzică accesul la resursele Fondului.

Totodată Franța și Marea Britanie se abat în anii 1948 și 1949 de la regulile FMI privind stabilirea parității oficiale unice și respectiv procedura devalorizării, ceea ce blochează ulterior accesul lor la resursele Fondului.

Între 1958 și 1969 Franța și Marea Britanie fac apel, de câteva ori fiecare, la împrumutul de la FMI, condiționate de programe de ajustare, pentru soluționarea dezechilibrului balanței de plăți. Aceeași situație este întâlnită și ulterior în cazul Marii Britanii (1975 – în scopul depășirii șocului creat de criza petrolului), în timp ce Franța a apelat în 1981 și 1982 șa sprijinul financiar al Comunității Europene pentru a evita condițiile impuse în cadrul unui credit de la FMI.

După devalorizarea lirei sterline (1967) și francului francez (1969) moneda de rezervă a sistemului monetar de la Bretton Woods (dolarul) este supusă unor presiuni tot mai intense în direcția devalorizării sale. La această situație contribuie înseși politicile fiscală și monetară expansioniste promovate de autoritățile americane, îndeosebi în perioada războiului din Vietnam. Atacurile speculative asupra dolarului, lansate pe fondul erodării stocului oficial de aur tezaurizat la Fort Knox, combinate cu capacitatea limitată de intervenție în sprijinul dolarului a băncilor centrale europene, conduc la decizia SUA de a suspenda convertibilitatea dolarului în aur. Această măsură, anunțată pe 15 august 1971, conduce imediat la fluctuația cursului dolarului pe piețe de schimb valutar, ceea ce echivalează cu dispariția sistemului de la Bretton Woods.

În condițiile dispariției aplicării regulilor stabilite în primul statut al FMI se declanșează negocieri pentru revizuirea prevederilor sale. După 5 ani de tratative noul statut este ratificat în 1976 la Kingstone (Jamaica), acesta stabilind flexibilitatea ratelor de schimb ale valutelor, în locul ratelor fixe care au funcționat până în 1971.

Noul context de funcționare a sistemului monetar internațional aduce FMI în fața unor situații inedite. Fluctuația cursurilor monetare, dezvoltarea piețelor de capital ca alternative de finanțare, apariția și consolidarea sistemului monetar european permit țărilor industrializate să nu mai recurgă la împrumuturi de la FMI.

Justificarea funcționării FMI, în condițiile în care statele dezvoltate nu mai solicită asistența financiară a acestei instituții, va fi furnizată de criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare, care necesitau consistente programe de redresare economico-financiară.

Decizia țărilor membre OPEC de a cvadrupla prețul petrolului a indus în întreaga lume inflației și recesiune, cele mai grav afectate fiind țările în curs de dezvoltare. Această nouă povară s-a adăugat la dezechilibrele deja existente în aceste state și a condus la cronicizarea derapajelor în achitarea serviciului datoriei externe, fenomen cunoscut sub denumirea de criza datoriilor externe.

Începută în anul 1982 criza datoriei externe a țărilor în curs de dezvoltare deși a înregistrat până în anul 1988, unele progrese pe linia diminuării efectelor sale negative, se găsea încă departe de o soluționare durabilă.

La inițiativa secretarului american al Trezorerie, Nicolas Brady la reuniunea Comitetului Interimar al FMI din martie 1989, se reia o idee avansată anterior de președinte francez Mitterrand, respectiv susținerea de către comunitară internațională a reducerii datoriei externe a țărilor celor mai îndatorate.

Această abordare semnifică, în fapt, recunoaștere insolvabilității unora dintre țările debitoare, cărora rescadențarea datoriilor nu era de natură să conducă la redresarea situației balanței lor de plăți.

FMI intervine activ în susținerea aplicării planului Brandy, condiționând, însă reducerea datoriilor țărilor în cauză de aplicarea în statele respective a unor programe de ajustare, acordând, totodată unele facilității financiare creditorilor.

Între 1989 și 1992 țări precum Mexic (beneficiară a unei reduceri a datoriei de 13 miliarde de dolari), Costa Rica, Filipine, Maroc, Venezuela, Uruguay, Nigeria, Mozambic , Argentina, Niger semnează , în cadrul acorduri de ajustare aprobate de FMI, conveniții de reducere a datoriei externe.

În Mexic unde intrările de capital au reprezentat anual, între 1990-1993, circa 6% din PIB, au fost suficiente numai câteva luni de tulburări politice și de politică monetară inadecvată pentru ca țara să intre într-o criză financiară extrem de gravă, care a generat imediat scurgerea rapidă a capitalurilor investite îndeosebi în titluri de stat, prăbușirea bursei mexicane și deprecierea bruscă a peso-ului cu peste 50%. Neîncrederare creditorilor.

Pentru a stopa propagarea crizei mexicane, FMI acordă prin comprimarea procedurilor specifice instituției, un împrumut deosebit de substanțial, însumând 18 miliarde de dolari, la care se adaugă un altul de 20 miliarde dolari din partea S.U.A, interesată să salveze piața mexicană și să redreseze mediul de afaceri unde numeroși investitori direcți americani dețineau afaceri.

Criza mexicană a constituit un semnal de alarmă pentru FMI, reputați analiști conchizând că acesta nu a știut să prevadă și să prevină criza, recomandând totodată, ca Fondul să-și schimbe „cultura” internă și procedurile de lucru.

Adoptarea rapidă a unui masiv set de liberalizării în domeniile comercial al prețurilor și veniturilor, monetar și valutar, a provocat perturbații majore în țările foste comuniste. Scăderea dramatică a producțiilor naționale datorită pierderii mari majorității a piețelor externe și pătrunderii din abundență a pierderii marii majorității a piețelor externe și pătrunderii din abundență a mărfurilor din import, dezechilibrarea balanței comerciale și a celei de plăți, explozia de prețuri, creșterea vertiginoasă a șomajului și, pe acest fond, erodarea substanțială a puterii de cumpărare a cetățenilor au constituit fenomenele economice preponderente din țările în tranziție, după 1990.

Unele dintre aceste țări se confruntau, pe deasupra și cu povara unor datorii externe ridicate, în achitarea cărora se înregistrează deja sincope.

Dereglementarea bruscă a economiilor tinerelor state democratice s-a făcut, însă pe fondul unei lipse acute de instituții, reglementări și comportamente psihologice proprii unei economii de piață. Cvasitotalitatea analiștilor recunosc unicitatea reformei de trecere de la comunism la capitalism mai complex, chiar dacă reconstrucția țărilor europene după cel de-al război mondial, deoarece, aceste țări dispuneau deja de structurile instituționale și mentalitatea socială specifice unei economii de piață.

Confruntate cu grave dezechilibre economice interne și cu substanțiale deficite ale balanțelor de plăți, țările în tranziție au apelat , începând cu 1991, la sprijinul tehnic și financiar, concomitent al FMI, BIRD și BERD.

Referitor la oportunitatea programelor FMI la nivel macroeconomic este de subliniat că opțiunea Fondului pentru ajustare succesivă, timp de mai mulți ani, a cererii interne a condus la reduceri substanțiale ale produsului intern brut al fostelor țări comuniste. Reluarea creșterii economice în unele din aceste state, cu excepția Poloniei și Sloveniei, a fost în cele mai multe cazuri firavă și, uneori doar temporară.

Referitor la convertibilitatea monedelor, FMI a recomandat restabilirea acesteia pentru operațiuni curente (tranzacții comerciale cu bunuri și servicii). Benefică pentru consumatori, din unghiul de vedere al creării libertății de a alege între produsele indigene și cele străine, măsura s-a reflectat imediat în deprecieri substanțiale ale monedei naționale, care au generat, la rândul lor, creșteri importante de prețuri la toate produsele, pe care au trebuit să le suporte aceiași consumatori.

Comparativ cu țările occidentale, care au declarat convertibilitatea monedelor naționale la circ șaisprezece ani după crearea instituțiilor de la Bretton Woods, țările în tranziție au trecut la această măsură în mai puțin de un an după 1990. Numeroși observatori recunosc astăzi că o evoluție mai temperată în privința convertibilității monedelor ar fi fost deziderabilă pentru interesul acestor țări. O asemenea opțiune ar fi necesitat unele restricții valutare și comerciale, precum și o administrare foarte riguroasă în domeniile vamal și bancar. Dacă s-ar fi adoptat această soluție, ar fi posibilă și instituirea unei uniuni de plăți între țările aflate în tranzacție, similară celei care a funcționat între statele occidentale după cel de-al doilea război mondial, structură care ar fi permis stimularea comerțului țărilor din Est și a creșterii lor economice.

FMI s-a opus, însă unei asemenea uniuni de plăți atitudine pe care a manifestat-o și față de instituția ce a operat între țările occidentale în anii 1950. Acestea au deținut, însă avantajul că dispunând de Planul Marshall, s-au găsit în poziția de a-și permite să ignore „sfatul ” FMI, atitudine care, în lipsa unor surse alternative de asistență financiară, nu a fost la îndemâna țărilor în tranziție.

Dificultatea și complexitatea situației economice din majoritatea țărilor în tranziție generează dezbateri animate pe marginea doctrinei promovate de FMI în programele sale de ajustare. Așa de pildă, renumitul profesor american Jeffrey Sachs reproșează Fondului că a preferat să acorde credite pentru a „recompensa” aplicarea reformelor prescrise de acesta, în loc să aloce împrumuturi pentru „a încuraja aceste reforme”. Alți analiști apreciază că FMI a ignorat necesitatea corelării unor obiective realiste de reformă cu finanțarea externă acordată țărilor în tranziție, neadecvarea asistenței financiare la țintele reformei echivalând, practic cu un transfer, deseori insuportabil, de costuri sociale asupra unor populații și așa relativ epuizate material și psihic de neîmplinirea speranțelor pentru o viață mai bună la aproape un deceniu de la destrămarea comunismului.

Pentru a reliefa în mod exact și concret către cine pot fi adresate criticile și/sau aprecierile privind funcționarea FMI, este important de înțeles cum se și/sau aprecierile privind funcționarea FMI, este important de înțeles cum se prezintă sistemul de adoptare a deciziilor în cadrul acestei instituții.

Fondul de este un organism independent, așa cu sunt anumite bănci centrale, deoarece el este condus de reprezentanții statelor membre, reuniți în cadrul diferitelor instanțe de decizie. Puterea de vot nu este însă, egală între statele membre, deoarece numărul de voturi al unei țări este direct corelat cu contribuția bănească la capitalul FMI. Aceasta, la rândul său, este determinată în raport cu potențialul economic al statului respectiv.

În general deciziile se iau în baza consensului dintre statele membre. În lipsa consensului, se recurge la regula majorității simple. În cazul unor decizii importante (de exemplu dobânzile la credite acordate de Fond, respectiv la disponibilitățile plasate de FMI) se utilizează regula majorității calificate (70% din voturi). Pentru adoptarea deciziilor strategice privind viitorul FMI –schimbarea cotelor-părți pe țări alocarea DST, vânzările de aur – se recurge la o majoritate calificată de 85% cu dreptul explicit al unor țări sau grupe de țări de a-și manifesta dezacordul prin veto. Datorită acestei prevederi statutare, anumiți observatori consideră că FMI este dominat de SUA, care deține 18% din drepturile de vot, ceea ce le conferă practic posibilitatea de a bloca cele mai importante decizii. Totuși faptul că acordarea unui credit pentru o țară aflată în dificultate cu plățile externe se poate aproba cu majoritate simplă, iar un pachet de vot de 15% dezvoltare, constituite argumente care pledează pentru opinia că SUA poate încetini sau influența o anumită decizie sau orientare, dar nu o poate bloca ireversibil. Cu atât mai mult cu cât, prin tradiție directorul general al Fondului este desemnat dintr-o țară europeană, dezvoltată tocmai ca o contrapondere la consecința puterii de vot a SUA.

Dincolo de mecanismul adoptării deciziilor de natură tactică și strategică ale FMI, considerăm că o importanță specială prezintă conturarea doctrinelor economice care stau la baza conceperii programelor de reformă promovate de Fond în statele membre.

Ca instituție care are drept obiectiv central asigurarea funcționalității sistemului monetar internațional prin realizarea unei fluidității depline a decontărilor externe, FMI concretizează acțiunile cuprinse în programele sale de ajustare asupra refacerii echilibrului balanței de plăți.

Abordarea keynesistă a echilibrului extern se referă la legătura dintre ajustare internă, oferta de muncă și balanța comercială (ca principală componentă a balanței de plăți) prin examinarea elasticității prețurilor și veniturilor, a cererii de import și respectiv de export. Critica principală adusă acestei teorii constă în aceea că ea nu surprinde și partea monetară a economiei ceea ce nu-i asigură premisele pentru o abordare generală, la nivelul echilibrului economic.

Spre deosebire de această tratare a problematicii echilibrului extern, abordarea FMI se situează într-un cadru de echilibru general, urmărind atingerea simultană a echilibrului atât pe piața de bunuri, cât și pe cea monetară precum și în domeniul schimburilor valutare reflectate în balanța de plăți.

Pe lângă asigurarea echilibrului extern al statelor membre, ca premisă pentru dezvoltarea comerțului și producției mondiale., FMI acordă o atenție deosebită, în cadrul programelor sale, acțiunilor destinate combaterii inflației și reducerii acesteia la cote prin care să nu fie afectate procesul de economisire, deciziile de investiții, inclusiv atragerea investițiilor străine, și categoriile de populație cu venituri modeste.

Și în privința acestei probleme economice majore, abordările specialiștilor rămân divizate.

Pe de o parte teoriile monetariste, având ca principal promotor pe Milton Friedman, consideră inflația ca fiind un fenomen de natură pur monetară, provocat de o politică excesiv de expansionistă în acest domeniu. Ca efect exponenții acestei teorii consideră că aducerea sub control a inflației nu se poate realiza decât prin încetinirea creației monetare, ceea ce presupune, în subsidiar, reducerea creditului disponibil pentru întreprinderi și diminuarea deficitului bugetar. Limitarea masei monetare trebuie să fie însoțită, în opinia monetariștilor, de liberalizarea imediată a prețurilor și salariile (care produc inflație pe termen scurt, dar apoi permit o stabilitate ridicată în aceste domenii) și de un regim valutar prin care rata de schimb să poată flota liber, în scopul stimulării exporturilor, ca alternativă la comprimarea cererii interne.

Pe de altă parte, abordarea heterodoxă pornește tot de la constatarea unei oferte excesive de monedă ca principală cauză a inflației, teoretic pe care o amendează cu considerații proprii, legate de impactul direct exercitat de viteza de circulație a monedei și de rigidității instituționale asupra inflației.

Astăzi după aplicarea în diferite țări a programelor FMI care sunt foarte apropiate de abordare monetaristă, economiștii sunt cea mai mare parte de acord că, indiferent de abordarea teoretică a problemei combaterii inflației, stabilitatea macroeconomică nu poate în foarte rare cazuri să fie realizată fără costuri substanțiale suportate de economie și de populație (reducerea consumului a investițiilor și falimentarea întreprinderilor cu resurse financiare proprii reduse).

O a treia coordonată fundamentală a oricărei politici economice, alături de echilibrul extern și inflație, o constituie evoluția produsului intern brut al țării. De aceea, analiști activității FMI, dar mai ales guvernele din țările membre receptoare ale programelor de ajustare promovate de Fond, au, în cele mai multe cazuri, opinii divergente față de experții FMI privitor la impactul acestor programe asupra creșterii economice.

Prin esența lor, politicile recomandate de Fond produc, pentru diminuarea dezechilibrului extern, reducerea cererii interne, ceea ce echivalează, practic cu o recesiune economică programată în statele care aplică aceste politici. De astfel, nici în statutul FMI nu sunt prevăzute obiective vizând dezvoltarea în țările membre (aceasta fiind lăsată în sarcina BIRD), respectiv stimularea creșterii economice și a ridicării gradului de ocupare a forței de muncă, ci numai referiri la asigurarea unei expansiuni armonioase a comerțului internațional.

De aceea numeroase guverne din statele membre s-au opus politicii FMI de recesiune programată, care le condamnă, practic, la subdezvoltate economică și înapoiere educațional-culturală, țările respective fiind împinse într-un cerc vicios de ajustări fără sfârșit, ceea ce la face să ajusteze în mod continuu sărăcia. Recunoscând necesitatea unor ajustări interne, aceste state au solicitat frecvent FMI promovarea unor programe de reformă bazate pe creșterea economică, de natură să creeze atât suportul populației din țările respective cât și condițiile pentru reducerea decalajelor care le separă de țările dezvoltate.

Au existat și voci din interiorul FMI, cum a fost cea a directorului adjunct Azizali Mohammed care a susținut în anii 1970 că ajustarea externă nu poate fi durabilă decât dacă economia este în creștere sau dacă programele de ajustare includ măsuri de încurajare a creșterii economice.

Prin această abordare, pe care o considerăm corectă, atât din punct de vedere teoretic, cât și raportat la condițiile și necesitățile din țările în curs de dezvoltare beneficiare ale programului FMI, se susține realizarea echilibrului dintre cerere și ofertă nu în mod exclusiv prin reducerea cererii, ci atât prin acțiuni de ajustare a cererii interne, cât mai ales, în mod preponderent, prin măsuri de stimulare a creșterii ofertei, deci, prin expansiunea producției naționale.

Analizând retrospectiv rezultatele activității FMI în ultmile cinci decenii, economiștii au păreri diferite privind cuantificarea și interpretarea efectelor politicilor susținute de Fond în țările membre. Unii observatorii susțin că prin aplicarea programelor FMI, care au generat contracția economiilor statelor în cauză, gradul de atractivitate a acestora pentru investițiile străine și alte fluxuri de capital a scăzut în mod constant. Alți analiști consideră că, din contră, manifestarea creșterii economice, uneori accentuate, așa cum este cazul țări din Asia, s-a datorat tocmai progresului reformelor cuprinse în programele FMI, care au creat condițiile relansării economice.

Ca întotdeauna în privința unor subiecte atât de ample și complexe, cum este cel al evoluției economice la nivel mondial, regional și statal, fenomen asupra căruia acționează nu numai factori economici, ci și de natură politică, geografică, socială, culturală etc., apreciem că adevărul se regăsește atât în susținerile primei categorii de analiști, cât și parțial, în concluziile celui de-al doilea grup de specialiști.

Desigur că, dezvoltarea și modernizarea economică nu se poate realiza pe baze șubrede, ci numai dacă politicile economice fundamentale sunt articulate în cadrul unui program de reforme realist și pragmatic acesta constituind componența de ajustare macroeconomică și structurată a programului. Dar în opinia noastră, acest segment al programului trebuie, concomitent, acompaniat de acțiuni și măsuri care să stimuleze creșterea economică în sectoarele viabile ale economiei naționale, care pot furniza bunuri și servicii reprezentând un susținut competitiv care pot furniza bunuri și servicii reprezentând un susținut competitiv pentru importuri, asigurându-se totodată crearea de noi locuri de muncă prin care este absorbit personalul disponibilizat ca efect al ajustării. Se formează astfel o bază solidă pentru veniturile sigure și în creștere ale populației, precum și pentru sporirea încasărilor bugetare în vederea îmbunătățirii serviciilor publice.

Considerăm că această abordare a programelor FMI este singura rațională și de natură a permite atât progresul economic în toate țările membre, cât și susținerea socială pentru transformările și reformele pe care, în mod obiectiv, trebuie să le promoveze îndeosebi țările în curs de dezvoltare, care prezintă dezechilibre interne și la extern.

De altfel secolul al XX-lea este supranumit secolul creșterii economice, deoarece în timp ce în acest veac populația globului a sporit de 4 ori (de la 1,6 miliarde locuitorii în 1990 la 6 miliarde în 1999). Produsul Global Mondial s-a majorat de 17 ori (de la 2,3 trilioane dolari în 1900 la 39 trilionae dolari în 1998), cea mai accentuată creștere fiind înregistrată în a doua jumătate a secolului, când volumul comerțului mondial a sporit de la 380 miliarde dolari în 1950 la 5860 miliarde dolari în 1997. 1

Dar dezvoltarea economică mondială trebuie, pe de o parte, să nu conducă la alterarea cantității mediului înconjurător, ci, din contră, la îmbunătățirea acesteia, și să nu se realizeze prin sărăcirea unor țări și regiuni ale planetei.

Nici un analist economic nu poate rămâne insensibil în evaluarea rezultatelor activității FMI, când pe plan mondial, în prezent, numărul celor subnutriți, mereu în creștere, este de 840 de milioane persoane, nu au acces la apă potabilă 1.8 miliarde persoane, la electricitate 2 miliarde persoane, iar 1.6 miliarde locuitori ai planetei sunt analfabeți. Pe de altă parte, cele mai bogate 225 familii din lume dispun de o avere însumată de 1 trilion de dolari.

Desigur globalizarea economiei mondiale este un proces ireversibil, care a descătușat fluxurile comerciale și financiare. Efectele sale nu sunt, însă, numai pozitive. Dacă globalizarea contribuie le creșterea economică a competitivității bunurilor și serviciilor și a nivelului de trai în unele țări, ea poate să genereze instabilitate economică și recesiune în alte țări.

Unii economiști susțin că este mai benefică o globalizare acompaniată de reguli clare ale jocului economic, decât o globalizare în care primează legea celui mai puternic și care conduce la creșterea decalajelor dintre țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare, precum și la polarizarea socială accentuată în interiorul tuturor țărilor lumii. Concepția acestor analiști este exprimată sintetic prin deviza: „să globalizăm reglarea și să reglăm globalizarea”.

Acesta deoarece, fără un suport social larg și solid, iar aici consensul observatorilor este cvasitotal, marile realizări ale secolului al XX-lea privind extinderea democrației în statele lumii și a caracterului deschis al economiilor acestora, pot fi afectate de instabilitate și alterării.

Rezultă că globalizarea impune, în mod obiectiv, tocmai pentru a se realiza cu consistență avantajele acestui proces, adaptarea sistemului instituțional internațional la noile condiții de funcționare a economiei mondiale.

În acest context tot mai mulți analiști opinează că este necesară și adaptarea activității FMI la noile realități mondiale, inclusiv prin îmbunătățirea statutului său și a obiectivelor funcționale.

Înfăptuirea supravegheri sistemului monetar internațional reprezintă una din provocările fundamentale care stau în fața Fondului, acest proces trebuind să asigure egalitate de tratament pentru toate statele membre.

Astfel influența pe care țările industrializate o exercită asupra FMI trebuie însoțită concomitent de realizarea unei influențe de aceeași intensitate a Fondului asupra politicilor promovate de statele industrializate. Acesta deoarece FMI nu este un organism de decizie suprastatal, ci o instituție cooperativă, în cadrul căreia rolul hotărâtor revine statelor-națiuni membre.

1.2 CRONOLOGIA EVENIMENTELOR

1944 – Patruzeci și cinci de țări, reunite la Conferința de la Bretton Woods (New Hampshire, Statele Unite ale Americii) au căzut de acord asupra proiectelor de Statut al FMI-ul și al Băncii Mondiale.

1945 – Statutul FMI este adoptat de către o majoritate a statelor membre.

1946 – Prima adunare a Fondului are loc la Savannah (Georgia). Guvernatorii stabilesc sediul FMI-ului la Washington. Camille Gutt (Belgia) este ales director general. Sunt stabilite paritățile de schimb inițialele pentru 32 de țări.

1947 – FMI-ul își începe operațiile printr-un credit acordat Franței.

1948 – Franței i se interzice creditele FMI, deoarece ea a stabilit o dublă piață de schimb fără acordul acestuia. Fondul invită țările beneficiare ale planului Marshall să nu recurgă la creditele acestei țări.

1951 – Ivar Rooth (Suedia) este ales director general.

1952 – Germania și Japonia devin membre. Crearea „Acordului de confirmare” și definirea criteriilor care se vor aplica.

1956 – Per Jacobson (Suedia) este alt director general.

1958 – Țările europene stabilesc convertibilitatea monedelor lor pentru nerezidenți.

1959 – Prima creștere generală a cotelor-părți cu 50%.

1961 – Nouă țări europene acceptă obligațiile articolului VIII al Satului referitor la convertibilitatea operațiunilor curente ale rezidenților.

1962 – Intră în vigoare acordurile generale de împrumuturi. Prin aceste acorduri țările din G10 acceptă să împrumute Fondului 6 miliarde de dolari.

1963 – Crearea facilității de finanțare compensatorii. Pierre Paul Schweitzer (Franța) este ales director general. Dobândirea independenței și aderarea țărilor africane din zona francului, a Algeriei, Iordaniei, Kenyei, Malawiului și Singaporelui.

1967 – Cu ocazia adunării anuale de la Rio de Janeiro sunt adoptate marile principii ale drepturilor speciale de tragere (DST). Se devalorizează lira sterlină, se aprobă un acord de confirmare de 1,4 miliarde dolari Regatului Unit.

1969 – Ca urmare a devalorizării francului, Franța cere un credit de 985 milioane DST pentru a-și susține programul de redresare. Marca germană fluctuează timp de câteva luni. Primul amendament al Statului FMI este adoptat: ele prevede crearea DST-ului. Creșterea cu 50% a cotelor-părți ale FMI-ului.

1970 – Debutul primei perioade de alocare a DST-urilor (pentru un total de 9.5 miliarde DST pe perioada 1970-1972).

1971 – Germania lasă marca să fluctueze. Statele Unite decid să suspende convertibilitatea dolarului în aur la un preț fix.

1972 – Guvernul britanic lasă lira sterlină să fluctueze. Aderă Bangladeshul și România.

1973 – Johannes Witteveen (Olanda) este ales director general. Destrămarea finală a sistemului parități fixe.

1974 – Italia obține un acord de confirmare pentru o sumă de 1 miliard de DST. Crearea Comitetului interimar. Stabilirea facilității petroliere și a acordurilor lărgite.

1975 – Regatul Unit obține un credit de 1 miliard de DST cu titlu de facilitate petrolieră și 700 milioane de DST cu titlu de acord de confirmare.

1976 – Comitetul interimar încheie acordurile din Jamaica prevăzând un al doilea amendament al Statutului Fondului care cuprinde un nou sistem bazat pe libertatea regimului de schimb, o demonetizare a aurului, crearea unui fond special pentru țările în curs de dezvoltare și o creștere generală a cotelor-părți.

1977 – Regatul Unitobține un acord de confirmare pentru o sumă de 3,36 miliarde de DST sumă record pentru acea dată.

1978 – Al doilea amendament al Statutului este aprobat de către o majoritate de state membre autorizând membrii să adopte o politică de schimb la alegere. Creșterea generală a cotelor-părți cu 52%. Alocarea unei sume de 4 miliarde DST. Jacques de Larosiere (Franța) devine al șaselea director genera.

1980 – R.P Chineză înlocuiește Taiwanul în cadrul Fondului.

1981 – Intrarea în vigoare a politicii de acces lărgit care permite evidențierea limitelor pentru a putea beneficia de resursele Fondului.

1982 – Mexicul obține un acord lărgit extins pe trei ani pentru o sumă de 3,6 miliarde DST. Aderă Ungaria.

1983 – Argentina obține un acord de confirmare și o finanțare compensatorie pentru un total de 2 miliarde DST. Brazilia obține un acord lărgit pentru un total de 5 miliarde de DST. În urma celei de-a opta creșteri generale a cotelor-părți resursele Fondului se măresc cu 50%.

1985 – Cu ocazia Adunării anuale de la Seul, secretarul tezaurului american (ministrul de finanțe), James Baker, anunță o inițiativă în favoarea a 15 țări puternic îndatorate. El cere Fondului Monetar și Băncii Mondiale să pună în aplicare acțiuni complete pentru relansarea creșterii economice în aceste țări.

1986 – Crearea Facilității de Ajustare Structurală (FAS) pentru țările cele mai sărace.

1987 – Crearea FAS-ului Reîntărită (FASR) care completează FAS-ul prin finanțări suplimentare. Michael Camadessus (Franța) este ales director general. Aderă Polonia.

1989 – Cu ocazia Comitetului interimar, din martie, secretarul trezoreriei americane, Nicholas Brady, propune sprijinul Fondului Monetar și al Băncii Mondiale pentru un program de reducere a datoriei private, în baza unei inițiative voluntariste. Consiliul de administrație al Fondului acceptă să acorde resurse pentru facilitatea operațiunilor de reducere de datorii în cadrul programului de ajustării structurale.

1990 – Aderă Cehoslovacia, Bulgaria, Albania și Mongolia. Polonia obține un acord de confirmare pentru o sumă de 700 milioane de DST. Creșterea cu 50% a cotelor-părți ale FMI.

1991 – Sunt aprobate acorduri de confirmare pentru Bulgaria, Cehoslovacia, Bulgaria și România.

1992 – Cele 15 state născute din fosta Uniune Europeană devin membre ale Fondului. Sunt aprobate acorduri de confirmare pentru cele trei state baltice. Rusia își trage prima sa tranșă de credit (1 miliard de dolari). Republica Cehă și Slovacia își împart cotele-părți a fostei Iugoslavii. Elveția devine membră a Fondului. Este aprobată a noua revizie generală a cotelor-părți, mărindu-se resursele financiare ale Fondului cu 50%. Este aprobat al treilea amendament al Statului Fondului, care introduce în regulile de funcționare un mecanism de suspendare gradată a drepturilor țărilor cu întârzieri de plată față de Fond.

1993 – Numărul total al statelor membre ajunge la 177. Crearea facilității pentru transformarea sistematică destinată să contribuie la finanțarea dezechilibrelor din țările Europei de Est și a celor din fosta Uniune Sovietică și să le conducă treptat către punerea în practică a unor politici de stabilizare.

1994 – Francul CFA este devalorizat FMI-ul aprobă o susținere financiară a programelor celor 13 țări interesate. Sunt create 3 posturi de directori adjuncți.

1995 – FMI-ul acordă Mexicului un credit „stand-by” de 12,1 miliarde de dolari, cel mai important din istoria sa. Un credit „stand-by” de 6.8 miliarde de dolari este acordat Rusiei.

1997 – FMI-ul acordă Rusiei un credit de 10.2 miliarde de dolari în cadrul unei facilități extinse pe trei ani. M. Camdessus este reales director general pentru un al treilea mandat de 5 ani. G10 reunit la Paris, propune dublarea resurselor disponibile pentru FMI în cadrul Acordurilor generale de împrumut. Fondul Monetar și Banca Mondială anunță o inițiativă comună pentru a reduce povara datoriei multilaterale a țărilor sărace și puternic îndatorate.

CAPITOLUL 2.

CADRU INSTITUȚIONAL ȘI FINANCIAR

2.1 ORGANIZARE

FMI este condus în mod oficial de Consiliul Guvernatorilor, câte un membru din fiecare țară, numit prin alternanță. Guvernatorii sunt, de obicei, miniștri de finanțe sau guvernatori ai unor bănci centrale, care vorbesc în numele guvernului țării din care provin.

Pentru Satele Unite și Marea Britanie, miniștrii Trezoreriei au funcția de guvernator FMI. Alte țări ca Germania, Benelux și Suedia au desemnat ca guvernator FMI pe președinții băncilor lor centrale. Motivația pentru această alegere a fost caracterul monetar al FMI, care implică crearea de masă monetară, în vederea finanțării creditelor pe care Fondul le acordă. Guvernatorii decid asupra problemelor importante, cum ar fi creșterea capitalului Fondului, aderarea de noi membri sau acordarea drepturilor speciale de tragere. O dată pe an, de obicei în septembrie, guvernatorii se întâlnesc într-o ședință anuală, care se ține împreună cu cea a Băncii Mondiale. Deciziile, care trebuie luate în afara ședinței anuale, se iau în urma unor rapoarte scrise.

Deciziile politice curente sunt luate de către Consiliul Executiv, căruia guvernatorii deleagă aplicarea politicii FMI. Acest Consiliu este compus din 24 de directorii executivi care se întâlnesc cel puțin de trei ori pe săptămână. Ei primesc rapoarte de la nivel guvernamental. Cele trei țări cu cea mai mare cotă de participare – Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Franța și Japonia – au dreptul la câte un director permanent fiecare. De asemenea din care, primele două țări creditoare au dreptul să-și numească propriul director. Celelalte țări își combină voturile, de obicei pe grupuri regionale, cu excepția Chinei și a Rusiei care își numesc, fiecare, propriul director.

Cel mai important organism care trasează politica FMI este Comitetul Interimar, compus din miniștrii acelorași 24 de țări care au loc în Consiliul Executiv, același în mod egal din țările industrializate și cele în curs de dezvoltare. Acest Comitet, care a luat ființă în 1974, se întâlnesc de două ori pe an, cu puțin înainte de ședința anuală și în cursul primăverii. Numele de „interimar” face referire la posibilitatea, conform prevederilor statutului, de a transforma Comitetul într-un Consiliu cu putere de decizie. Virtual nu se manifestă această necesitate atât timp cât influența politică a Comitetului este atât de mare, încât practic, el determină politica FMI.

Deciziile FMI sunt luate prin vot proporțional. Fiecare țară membră are un număr mic de voturi de bază, care se multiplă proporțional cu mărimea cotei de participare.

Fiecare țară membră a FMI are cotă de participare echivalentă în DST, egală cu capitalul cu care s-a înscris în FMI. De asemenea cota determină importanța și mărimea votului în cadrul FMI (un vot pentru 100.000 DST plus 250 de voturi de bază acordate fiecărui membru), accesul la facilitățile creditelor FMI și alocarea de DST. Țările membre plătesc un sfert din cotă în DST sau într-o monedă internațional acceptată (de obicei dolar) și trei sferturi în propria monedă. De asemenea, cota limitează gradul în care se poate apela la finanțare prin creditare din partea Fondului – în funcție de propria contribuției de capital – și valoarea creditului care poate fi obținut din partea FMI – în legătură cu accesul la facilitățile de creditare. În principiu, aceasta creează un echilibru între drepturile și obligațiile țărilor membre. Rolul dual al cotei face ca împrumutul către țările cu o slabă balanță a plăților să poată fi finanțare, în principiu, din cotele celorlalte țări, care se află într-o situație bună în ceea ce privește balanța de plăți. În 1980 acest echilibru a fost mărit de câteva ori față de cotă. Astfel FMI a trebuit să se împrumute de la unele țări bogate, care în schimb au primit o mai mare influență politică asupra politicii Fondului decât era justificat conform cotei de participare. Fenomenul a amenințat serios solidaritatea în cadrul FMI și mai multe țări militează pentru desființarea treptată a acestei politici de mărime a accesului la facilitățile de creditare ale FMI. Cota de participare a unei țări membre este determinată după o formulă cu variabile financiar-economice, cu ar fi produsul intern brut, conturul curent al balanței de plăți și mărimea rezervelor oficiale. Atunci când o țară aderă la FMI experții calculează cota și o compară cu mărimea cotelor pentru celelalte țări de același nivel economic. Pe aceste baze se propune o cotă în cadrul Comitetului Executiv care de obicei este acceptată prin vot scris în cadrul Consiliului Guvernatorilor.

Cotele se revizuiesc la fiecare cinci ani, luând în calcul creșterea economică mondiale și schimbările în pozițiile economice relative ale membrilor. Revizuirea cotei are două părți: o parte proporțională cu cota calculată. În acest fel, cota actuală provine di ajustări graduale ale cotei calculat. Totuși în cazul unor discrepanțe foarte mari abaterea poate deveni atât de mare încât se aplică o majorare specială a cotei aprobată pentru fiecare țară în parte. Cea de-a noua majorare a cotei din anul 1992 a fost făcută pentru Japoania, astfel încât ea să ocupe poziția a II-a în cadrul FMI, alături de Germania, luând locul Marii Britanii care deținuse această poziției din anul 1944 pe baza unei cote inițiale deosebit de mari.

Astfel puterea de votare este semnificativ determinată de contribuția financiară în cadrul FMI, care la rândul ei este stabilită în funcție de indicatorii economici și financiari ai fiecărei țări. Mărimea majorității necesare luării unei decizii depinde de importanța subiectului, dar în practică, rareori se votează în cadrul Consiliului Executiv: de obicei deciziile sunt luate prin consens. Pe de altă parte, deciziile sunt votate în mod oficial de către guvernatori. Cu 18% din voturi, Statele Unite au drept de veto asupra celor mai importante decizii, cum ar fi suplimentările de capital, amendamente la Prevederile Acordului de Înființare, pentru care este nevoie de 85% din voturi.

Repartiția drepturilor de vot pe administrație la 1 septembrie 1997 (în % din total)

* Administratori aleși de către un grup de țări

2.1.1 Instanțele de decizie

FMI-ul nu este o instituție independentă așa cum sunt anumite bănci centrale. El este condus de reprezentanții statelor membre reuniții în cadrul diferitelor instanțe de decizie.

La conducere se află Consiliul guvernatorilor, investit cu toate puterile, compus din câte un guvernator din fiecare stat membru (în general ministrul de finanțe sau guvernatorul băncii centrale).

Se reunește odată pe an, în adunarea generală (în septembrie sau octombrie), pentru a examina activitățile FMI-ului și pentru a adopta decizii importante, cum ar fi revizuirea Statutului sau admiterea de noi țări membre.

Cum nu se reunesc decât rareori, guvernatorii deleagă Consiliul de administrație cu o mare parte din puterile lor. Cei 24 de administratori au sediul în permanență la Washington. Cinci dintre ei sunt numiți în mod direct de către țările lor (S.U.A, Japonia, Germania, Franța și Regatul Unit). Rusia, China și Arabia Saudită au obținut de asemenea dreptul de a avea administratori proprii. Toate celelalte state membre trebuie să se reunească în cadrul unor „circumscripții” adică pe grupe de țări: de exemplu, țările scandinave, sunt reunite în jurul aceluiași scaun, la fel, țările africane francofone. Consiliul de administrație conduce afacerile curente referitoare la supravegherea politicilor de schimb, la acordarea de sprijin financiar, la problemele administrative și bugetare. Deciziile Consiliului guvernatorilor și ale Consiliului de administrație sunt luate cu majoritate calificată.

La conducerea FMI-ului se află un Director General care dirijează serviciile și prezidează Consiliul de administrație, care îl alege pentru o perioadă de cinci ani. Prin convenție tacită, directorul general este un european, în timp ce președintele Băncii Mondiale este un american. El este asistat de trei directori adjuncții.

Comitetul interimar a fost creat în 1974. el este compus din 24 de membri, la nivel de miniștri sau de guvernatori de bănci centrale, care reunesc de două ori pe an, primăvara (sfârșit de aprilie sau început de mai) și cu ocazia Adunării generale a guvernatorilor, pentru a propune acestora marile orientării ale sistemului monetar internațional și funcționarea FMI-ului. Numărul redus al membrilor săi (față de 177 de membri ai Consiliului guvernatorilor) îi permite, de fapt să fie un bun forum de discuții. Al doilea amendament al Statutului Fondului Monetar, intrat în vigoare în 1978, prevedea înlocuirea Comitetului interimar printr-un colegiu permanent. Totuși cum acest colegiu n-a fost niciodată creat, Consiliul Guvernatorilor continuă să conlucreze cu Comitetul interimar. Rolul acestui comitet a fost pus sub semnul întrebării de câțiva ani încoace prin creșterea influenței grupului G7, în cadrul căruia, din ce în ce mai frecvent, se iau decizii referitoare la sistemul monetar internațional sau în legătură cu competența FMI-ului.

Un al doilea organism consultativ, Comitetul de dezvoltare este compus din 24 de membri, miniștri sau guvernatori, cu rolul de consilieri pe lângă guvernatorii FMI-ului și ai Băncii Mondiale, în legătură cu problemele de transferuri de resurse către țările în curs de dezvoltare. Acesta se reunește în același timp cu Comitetul interimar.

2.2 FUNCȚII

Conform prevederilor Acordului de înființare, principala funcție a FMI este aceea de a supravegherea sistemului monetar internațional, din această funcție principală derivă alte rate câteva funcții, cum ar fi: supravegherea politicii monetare și a ratei de schimb din țările membre, elaborarea de recomandări privind politica financiară pentru membri și acordarea de credite pentru țările cu dificultăți în balanța de plăți. Deși FMI este cunoscut mai ales prin faptul că acordă credite, aceasta nu este principala sa funcție. Rolul cel mai important pe care îl deține Fondul este acela de manager al unui sistem monetar internațional ordonat, previzibil și stabil, cu granițe deschise și care să ofere cadrul necesar creșterii echilibrate în comerțul mondial și în economiile țărilor membre. În acest sens, FMI funcționează ca un organism permanent de consultanță, în care membri cooperează și practică activ în sfera monetară internațională.

FMI acordă credite numai în urma satisfacerii unor condiții de politică economică și financiară. Această condiționare este o consecință directă a funcției FMI de supraveghere a procesului de ajustare și servește două scopuri: asigurarea ca țările care primesc credite le folosesc în scopul redresării balanței și ca țările respective vor fi în măsură să restituie creditul primit. Ajustarea este întotdeauna necesară în cazul deficitelor din conturi curente fără acoperire în balanța de plăți, iar împrumuturile de la FMI ușurează povara acestor ajustării sau o reeșalonează pe o perioadă mai lungă.

FMI supervizează oferta internațională de lichidități. Din acest motiv, în cazul în care membrii consideră că există pericolul diminuării lichidităților internaționale, Fondul poate aloca drepturi speciale de tragere DST/SDRS/ pentru a suplimenta rezervele oficiale existente ale țărilor membre. Începând cu anul 1969, când a intrat în vigoare amendamentul la Acordul de Înființare, prin care se autoriza crearea de DST, au fost alocate membrilor FMI 21,4 miliarde DST, proporțional cu cota fiecăruia. În ultimi ani nu s-a mai ajuns la un acord privind necesitatea alocării unor noi DST, datorită creșterii uriașe a piețelor financiare internaționale, în care multe țări își pot suplimenta cu ușurință propriile rezerve oficiale. Din aceste motive, tentativa de a crea DST a eșuat în anul 1994 la ședința anuală de la Madrid. Țările din G7 au recunoscut necesitatea de a aloca DST țărilor membre care au făcut parte din fosta Uniune Sovietică sau din Europa de Est, care au beneficiat de alocări anterioare, dar nu au considerat necesară o infuzie generală de lichidității în sistemul monetar internațional. Țările în curs de dezvoltare au respins această alocare specială care ar fi tras după sine un amendament la Acordul de Înfințare al FMI.

Sistemul ratelor de schimb prestabilite, bazat pe paritatea aurului, sistem convenit la Breton Woods, a supraviețuit timp de 25 de ani. Către sfârșitul anilor 1960 ca urmare a creșterii dezechilibrelor în balanțele de plăți, mai ales în Statele Unite, au apărut o serie de crize monetare. Acestea au culminat, în anul 1971, cu decizia unilaterală a Americii de a renunța la convertibilitatea dolarului american în aur și de a nu mai interveni în susținerea acestuia.

Aceasta a însemnat efectiv abandonarea uneia din regulile de bază ale acordurilor cu FMI pecetluind soarta sistemului ratelor de schimb prestabilite adoptat la Breton Woods. Toate încercările de a ține ratele de schimb legate una de cealaltă, pe un nou nivel cu plaje de fluctuație mai largi, au eșuat. În anul 1972, țările europene au adoptat o poziție flexibilă față de alte monede prin așa-numitul „acord al șarpelui”. Acordul de înființare al FMI a fost în cele din urmă adaptat în anul 1978, pentru a fi compatibil cu situația creată de cel de-al doilea amendament. Această adaptare a dat posibilitatea țărilor membre de a-și conduce propria politică în domeniul ratelor de schimb, păstrând însă ideea de bază a interesului reciproc în acest domeniu. FMI-ul va continua să supervizeze sistemul, gândit inițial ca un „sistem al ratelor de schimb stabile” și a devenit un „sistem stabil al ratelor de schimb”.

2.2.1 Scopurile FMI

1. De a promova cooperarea monetară internațională prin intermediul unei instituții permanente care să ofere cadrul adecvat pentru consultare și colaborare în problemele monetare internaționale.

2. De a facilita extinderea și creșterea echilibrată a comerțului internațional și de a contribui astfel la promovarea și menținerea unui nivel înalt al angajaților și al veniturilor real și de a dezvolta resursele productive ale tuturor țărilor membre, ca obiectiv principal al politicii economice.

3. De a promova stabilirea schimburilor, de a menține disciplina în acordurile de schimb dintre membri și de a evita deprecierea schimburilor competitiv.

4. De a asigura asistență în stabilirea unui sistem multilateral de plăți pentru tranzacțiile curente dintre membri și în eliminarea restricțiilor în schimbul internațional care stânjenesc dezvoltarea comerțului mondial.

5. De a da încredere membrilor prin disponibilizarea temporară a resurselor generale ale Fondului, în scopul folosirii lor de către țările membre, cu anumite măsuri de precauție, astfel dându-le posibilitatea de a face în mod corect ajustările în balanțele de plăți, fără a recurge la măsuri distructive pentru prosperitatea națională sau internațională.

6. În concordanță cu cele de mai sus, de a micșora durata și intensitatea dezechilibrului din balanțele de plăți internaționale.

2.3 RESURSELE

Esențialul resurselor de care dispune FMI-ul pentru a acorda credite este format din cotele-părți subscrise de statele membre. Cum cotele-părți sunt câteodată insuficiente pentru a răspunde țărilor membre, FMI-ul face apel la resurse împrumutate.

Cotele-părți

Cotele-părți reprezintă „capitalul” FMI-ul, adică fondurile proprii care-i permit să acorde credite. Fiecărui stat membru i se atribuie o cotă-parte, elementul esențial în viața instituției, căci cota-parte servește la determinarea importanței drepturilor de vot și a mărimii eventualelor credite. Totalul acestor cote-părți care era de 7,5 miliarde de dolari în 1945, se ridică astăzi la 145 miliarde de DST, adică mai mult de 200 miliarde de dolari.

Ponderea diferitelor țări sau grupuri de țări în capitalul FMI-ului (în % din total)

Sursă: Statisticile financiare intenționale ale FMI-ului.

N.B-Ponderea drepturilor de vot diferă foarte puțin de cea a cotelor-părți. De fapt, un minimum de drept de vot este atribuit tuturor țărilor, chiar și celor mai mici, pentru a respecta un minimum de reprezentare pentru fiecare membru.

Cum statutul nu precizează în ce mod se face determinarea cotelor –părți individuale, Consiliul guvernelor a decis, chiar de la acordurile de la Bretton Woods, să lege cotele-părți de factori economici, cum ar fi: venitul național, rezervele de schimb sau comerțul exterior, prin intermediul mai multor formule.

Cotele-părți sunt „subscrise” prima oară cu ocazia adeziuni la Fondul Monetar și, ulterior, cu ocazia revizuirii generale a cotelor-părți. Aceste subscripții dau loc la vărsăminte pentru 75% din total în moneda națională și pentru 25% în DST-uri sau într-o monedă desemnată de Fond ca „liber utilizabilă”, adică în devize „forte” (dolari, franci francezi, mărci germane, lire sterline și yeni japonezi). Pentru țările în curs de dezvoltare, vărsământul în devize necesită, desigur, o prelevare asupra rezervelor de schimb, în timp ce aceste rezerve sunt în general insuficiente. Dar, cum vărsământul poate fi imediat compensat printr-o tragere din „tranșa de rezervă”, o tranșă proporțională cu 25% din cota-parte care poate fi obținută fără condiții, vărsămintele cotelor-părți nu au în definitiv nici un impact asupra nivelului rezervelor în decizie.

Evoluția cotelor – părți și a creditelor FMI-ului (miliarde DST)

Sursă: FMI

Pentru a menține capitalul FMI-ului într-o poziție constantă cu schimbările comerciale mondiale, nivelul cotelor-părți este revăzut la fiecare cinci ani. Și eventual, mărit. Totuși anumite state s-au arătat reticente față de acceptarea unor creșteri prea frecvente și prea importante ale capitalului FMI-ului, căci aceste creșteri pot necesita o autorizație parlamentară dificil de obținut (cazul SUA). Creșterea cotelor-părți necesită, printre altele, o procedură destul de greoaie, fiindcă ea cere ratificarea de către statele componente și reprezintă cel puțin 85% din drepturile de vot. Aceste greutăți diverse au provocat întârzieri succesive creșterilor generale ale cotelor-părți, care explică de ce, în douăzeci de ani, raportul dintre cotele-părți și importurile mondiale a scăzut aproape la jumătate. Creșterea cotelor-părți intervenită în 1992 (+50%) a permis totuși restabilirea unei proporții mai adecvate.

2.4 ÎMPRUMUTURI

În condițiile speciale, atunci când propriile resurse nu mai sunt suficiente Fondul apelează la împrumuturi. Reglementările Generale de Împrumut (AGI-The General Arrangements to Borrow-GAB) au fost stabilite în 1962 pentru cazurile în care împrumutul către una sau mai multe țări industrializate ar afecta propriile resurse ale FMI și acest lucru s-ar putea resfrânge și asupra sistemului monetar internațional. Zece țări industrializate au contribuit la elaborarea acestor reglementări, dând naștere Grupului celor Zece. Elveția s-a alăturat AGI în 1964 deși nu era membră a FMI la acea dată. Acordul de împrumut a fost reactivat de nouă ori, inclusiv de cinci ori pentru Marea Britanie. În anul 1983, ca urmare a tendințelor alarmante din sistemul financiar internațional, în particular a crizei datoriilor, s-a convenit ca AGI să poată fi folosit pentru extinderea acordării creditelor FMI și altor țări; cu această ocazie AGI a fost suplimentat la 17 miliarde DST, o dată cu aderarea Arabiei Saudite, care a contribuit cu 1.5 miliarde DST. La începutul crizei datoriilor din Mexic în anul 1995, s-a hotărât dublarea AGI, în sensul unei reglementări paralele și trageri din resurse și pentru țările care nu făceau parte din Grupul celor Zece.

În primii treizeci de ani FMI a acordat facilități de creditare în funcție de resursele disponibile, care erau determinate de valoarea cotelor. După prima criză a petrolului din 1973, au fost create facilități de creditare temporare ca multiplu al cotelor și astfel FMI a fost nevoit să se împrumute la rândul său. Vechea balanță între credite și potențialul de finanțare a fost distrusă, iar resursele proprii ale Fondului erau insuficiente pentru a onora solicitările pentru facilități temporare. Ca urmare, în perioada 1974-1990 au fost împrumutate de la țările industrializate și cele exportatoare, resurse totalizând 30 miliarde DST-uri.

Nu s-a făcut nici o modificare în Prevederile Acordului FMI în vederea obținerii de noi resurse de pe piețe internaționale de capital. Mai mulți membri ai FMI se tem că aceste modificări ar reduce dorința țărilor membre de a disponibiliza resurse pentru Fond și astfel s-ar periclita echilibrul precar între drepturile și obligațiile membrilor. În același timp, caracterul monetar al FMI ar fi distrus și astfel, prin dispariția principalei linii de demarcație între FMI și Banca Mondială, care de asemenea se finanțează de pe piețe de capital, ar crește considerabil curentul de opinie în favoarea fuzionării celor două instituții Bretton Woods.

Grație subscripțiilor de cote-părți, FMI-ul, dispune de resurse financiare pe care le poate împrumuta. Totuși cum țările membre varsă 75% din aceastea în monedă națională și cum cea mai mare parte din aceste monede nu sunt liber convertibile, numai jumătate din sumă (adică aproape 100 miliarde de dolari) este utilizată pentru finanțare de împrumuturi. Dacă o majoritate de țări ar decide să împrumute mai mult de 100% față de cotele lor părți (ceea ce este autorizat prin regulile asupra tragerii), FMI-ul ar putea atunci să se găsească fără lichidității. Acest risc a fost prezent în perioadele de puternice tensiuni financiare-așa cum a fost cazul crizei datoriei țărilor în curs de dezvoltare.

Aceste împrumuturi permit deci Fondului să dispună lichidității importante pe care le poate mobiliza în caz de criză financiară gravă. Recurgerea la împrumuturi riscă însă să schimbe natura Fondului, făcându-l să semene mai mult cu o bancă care împrumută pentru a-și finanța creditele, așa cum face Banca Mondială. Țările membre au decis astfel că Fondul trebuie să rămână o instituție ale cărei resurse provin în mod esențial din cotele-părți și au impus un plafon echivalent cu 60% din valoarea totală a acestora, adică suma pe care Fondul poate să o împrumute.

2.5 FACILITĂȚI DE CREDIT

Una din misiunile cele mai importante ale FMI-ului este aceea de a acorda credit țărilor membre pentru a le ajuta să-și rezolve dificultățile balanței lor de plăți. Pentru multe țări în curs de dezvoltare, FMI-ul este singura sursă de finanțare în devize: atunci când piețele private (și câteodată chiar Banca Mondială) refuză să acorde împrumuturi, Fondul este deseori singura instituție capabilă să acorde un credit în baza unui program de ajustare economică. De fapt, Fondul Monetar nu suportă constrângerea instituțiilor care s finanțează pe piața liberă și care trebuie să vegheze ca renumele lor să nu scadă în urma acumulărilor de creanțe îndoielnice.

Dar utilitatea unui credit al Fondului este mai mare decât aceea a unei finanțări pe termen scurt în devize forte. De fapt, pentru o țară care împrumută, acordarea unui credit de către Fond înseamnă că politicile sale economice au fost aprobate de FMI, ceea ce-i permite să contacteze cu mai multă încredere pe ceilalți creditori, fie că este vorba de organizații internaționale, de creditori publici bilaterali sau de piețe financiare internaționale. Un număr crescând de țări a recurs la resursele Fondului pentru a beneficia de acest avantaj.

În aprilie 1995, aproape o sută de țări erau îndatorare față de Fond, adică mai mult de jumătate din statele membre. Sigur toate aceste țări nu aveau un program de ajustare în curs, cincizeci și șase dintre ele aveau un acord sub forma unei facilități de ajustare structurală reântărită (pentru jumătate din ele) sau sub forma unui acord de confirmare sau a unui acord extins (pentru cealaltă jumătate). Celelalte reușiseră programele de stabilizare și puteau rambursa datoria lor către Fond fără a avea nevoie de credite suplimentare.

Împrumuturile țărilor membre sunt proporționale cu cotele-părți mărimea creditului acordat, depinde, de asemenea de nevoia de finanțare externă, de calitatea programului întreprins, de mărimea datoriei față de Fond, de perspective balanței de plăți și de ușurința de adaptare. În orice caz, mărimea datoriei în curs față de Fond să rămână inferioară cifrei de 300% față de cota-parte. În mai 1996, totalul creditelor și împrumuturilor acordate de Fond se ridică la 42.1 miliarde DST (aproape 60 miliarde de dolari) repartizați pe patru continente în curs de dezvoltare (America latină –42.2%, Europa de Est-28.9%, Africa-17.0%, Asia-10.7%, Orientul Mijlociu-0.9%).

ȚĂRI CARE UTILIZEAZĂ MAI MULT DE 500 MILIOANE DE DST CREDIT DE LA FMI (LA 30DECEMBRIE 1995)

Deși importantă în sine, valoarea creditelor acordate de Fondul Monetar este o fracțiune marginală din fluxurile financiare acordate țărilor în curs de dezvoltare. Prin comparație, Banca Mondială împrumută o sumă de patru ori mai mare țărilor sale membre.

Țările în curs de dezvoltare judecă, deci, câteodată creditele acordate de FMI ca fiind insuficiente. Ele ar dori să obțină credite superioare, pentru a-și mări importurile și pentru a-și susține cererea internă și se plâng, de asemenea de diminuările temporare ale mărimii creditelor acordate de Fond. Această critică nu este ceva nou. În primul rând FMI caută de toate să exercite un rol de catalizator, adică să ajute țările membre să mobilizeze o asistență financiară pe lângă creditorii de fonduri bilaterale, pe lângă celelalte organizații multilaterale și eventual, în cadrul reeșalonării datoriei externe.

Datoria externă pe termen lung și creditele acordate de FMI contracte de țările în curs de dezvoltare (miliarde de dolari la sfârșit de an).

Sursa: Banca Mondială (World Debt Tables 1994-1999)

În absența unui program de ajustare aprobat de Fond această asistență nu va fi acordată. Așa se face că un dolar împrumutat de Fond generează cel puțin alți patru dolari de asistență socială.

În al doilea rând, prudența Fondului se explică faptul că a acorda împrumuturi unor țări ale căror balanțe de plăți sunt deficitare nu este o acțiune de riscuri.

În sfârșit în al treilea rând, creditele FMI-ului sunt prin natura lor, susțineri financiare de scurtă durată destinate să ajute la despărțirea dificultăților temporare ale balanței de plăți (cu excepția facilităților pentru țările cele mai sărace FAS și FASR), și nu ca împrumuturile unei instituții de dezvoltare cum ar fi Banca Mondială al cărei scop este asigurarea unei finanțări pe termen lung. Deci mărimea creditelor Fondului scade câteodată, atunci când mărimea rambursărilor este superioară celei a noilor credite. Această evoluție este conformă cu „caracterul monetar” al Fondului. Resursele Fondului trebuie să „circule”. Adică să nu rămână imobilizante timp îndelungat în aceeași țară. Aportul net al Fondului este, deci, pozitiv în prima jumătate a anilor 1980, din cauza crizei datoriei țărilor în curs de dezvoltare; după 1987, creditele luate în anii precedenți încep să fie rambursate și tragerile scad grație începutului de rezolvare a crizei: între 1990 și 1996, aportul devine pozitiv datorită nevoilor financiare ale țărilor din Europa de Est în tranziția lor către economia de piață.

Drepturile de tragere

Creditele acordate de Fondul Monetar au mai multe obiective, definite de articolele I și V ale Senatului. Ele încurajează adoptarea de politici de deschidere și de liberalizarea în țările a căror poziție externă ar fi prea fragilă pentru a putea permite astfel de politici. Ele evită politici nefaste comunității internaționale în țările care întâlnesc dificultăți externe, cum ar fi introducerea de restricții privitoare la eliberarea schimburilor și a măsurilor de control al schimburilor. Creditele FMI-uui au un caracter temporar; ele sunt acordate pentru susținerea de politici permițând rezolvarea unui deficit al balanței de plăți.

Tragerile din fondurile FMI-ului se fac sub forma dreptului de a cumpăra devine convertibile. Statele membre au dreptul să cumpere de la FMI devize străine de care au nevoie, plătindu-le cu propriile lor monede. De exemplu o țară în curs de dezvoltare care are drept tragere asupra Fondului, poate cumpăra dolari, mărci germane sau franci francezi în schimbul cărora depune titluri din datoria sa publică exprimate în monedă proprie. În momentul în care operația ia sfârșit, țara își răscumpără propria monedă cu devize străine pe care și le-a procurat între timp. Aceste operații de cumpărare sunt analoage cu acordarea unui credit și rambursarea lui ulterioară. Statul care „cumpără” devize străine cu ajutorul monedei sale naționale plătește un „comision” (dobândă) asupra acestei trageri și trebuie apoi „să răscumpere” (să ramburseze) moneda sa cu aur sau cu devize forte stabilite de Fond. Fondul Monetar i se conferă un credit mutual, la care membrii fac depozite și obțin credite, și vizavi de care ei se regăsesc fie în poziție creditoare, fie în poziție debitoare, în funcție de evoluția nevoilor lo de finanțare.

Aceste trageri asupra resurselor în devize ale Fondului sunt supuse unor reguli stricte, căci măresc depozitul FMI-ului în monede „slabe” și reduc rezerva devizelor „forte” disponibile. Pentru a evita ca depozitele în devize forte să nu se epuizeze, tragerile sunt supuse unor condiții din ce în ce mai stricte. Regulile inițiale stabilesc că o tranșă de credit corespunzătoare la 25% din cota-parte (denumită pe atunci tranșă-aur) poate fi obținută în orice moment, în mod automat, și fără condiții (după demonetizarea aurului această tranșă se va numi tranșă de rezervă). Tranșele următoare sunt împărțite în patru tranșe de credit egale fiecare, echivalente cu 25%din cota-parte. Cumpărarea primei tranșe de credit necesită permisiunea Fondului, căci ea transferă rezervele într-o monedă națională la un nivel de peste 100% din cota-parte a țării (75% vărsate cu titlu de cotă-parte și 25% cu titlu de tranșă-aur). Cumpărarea celor de a doua, a treia și a patra tranșe de credit , denumite tranșe superioare de credit, transferă rezervele Fondului într-o monedă națională de peste 125% din cota-parte. Pentru a trage din aceste tranșe, țara beneficiară trebuie să demonstreze că practică politici de redresare a balanței sale de plăți care-i vor permite să răscumpere moneda sa națională. Cumpărarea celor patru tranșe de credit transferă rezervele Fondului într-o monedă națională de 200% din cota-parte. Nici o țară nu poate efectua cumpărării care să transfere rezervele cumulate ale Fondului în monedă națională peste acel nivel, doar dacă au derogări explicite. Aceste reguli inițiale referitoare la operațiunile financiare ale Fondului chiar dacă apar destul de complicate în momentul în care Fondul își începe operațiunile, vor deveni și mai complexe în anii următori.

Facilității existente

Mai multe facilității sunt oferite statelor membre. Alegerea facilității cel mai bine adaptate de natura problemelor cu care se confruntă țara membră.

Tranșele de credit. Este vorba de politica de credit cea mai veche, cea mai tradițională și cea mai răspândită. Aceste credite sunt disponibile pentru țările membre în tranșe echivalente, fiecare cu 25% din cota-parte. Pentru prima tranșă de credit țările membre trebuie doar să demonstreze dorința de a reechilibra balanța de plăți. Pentru tranșele de credit superioare se cere un acord de confirmare (denumit acord stand-by), bazat pe politici de stabilizare acoperind o perioadă de unul sau doi ani. În mod normal, anumite criterii de realizare se adaugă acestor acorduri pentru a se asigura buna aplicare a respectivelor politici.

Mecanismul acordurilor extinse este destinat statelor membre care întâlnesc dificultăți structurale ce nu pot fi eliminate într-o perioadă scurtă. Aceste acorduri permit să se abordeze ajustarea economică sub un orizont plurianual.

Facilitatea de ajustare structurală reîntărită (FASR) este de fapt răspunsul la eșecul relativ al programelor de ajustare tradițională în țările cele mai sărace. Această facilitate pune accentul pe creșterea economică, pe lupta împotriva sărăciei, pe reformele structurate și pe o finanțare externă adaptată pe o perioadă de trei ani. Prin FASR se obțin împrumuturi de mărime relativ importantă care, însă cer eforturi deosebite în domeniul structural și fac obiectul unor condiționării riguroase, cum ar fi vizitele regulate ale misiunilor Fondului și criterii cantitative de respectat înaintea fiecărui trageri.

Facilitatea de compensare și de finanțare a cheltuielilor neprevăzute are ca scop să acopere pierderile temporare ale încasările din exporturi și să finanțeze o creștere a costului importurilor de cereale. Partea „finanțarea cheltuielilor neprevăzute” permite unui stat membru să primească o finanțare suplimentară în cadrul unui program de ajustare, în caz de criză neprevăzută propusă asupra prețului exporturilor, asupra costului importurilor și asupra variațiilor ratelor dobânzii (criză neprevăzută înseamnă: „se datorează unor factori externi, independenți de politica guvernamentală”).

Facilitatea pentru transformarea sistematică are ca scop să permită o finanțare a țărilor în curs de tranziție care se confruntă cu dificultăți ale balanței de plăți din cauza dispariției relației lor comerciale tradiționale în cadrul CAER-ului sau din cauza creșterii costurilor energiei importate. Această facilitate, cu caracter temporar, a fost creată în aprilie 1993 și și-a încetat existența șa 1 mai 1995. Țările membre a căror primă tragere fusese aprobată șa această dată puteau să efectueze o a doua tragere înainte de decembrie 1995. Douăzeci de țări au recurs la această facilitate. Suma cea mai mare a fost vărsată Ucrainei.

Asistența financiară în caz de urgență permite acordarea unui ajutor financiar țărilor membre care se confruntă cu problemele ale balanței de plăți în cazul unei catastrofe naturale.

2.6 DREPTURILE SPECIALE DE TRAGERE (DST)

DST-urile sunt prima monedă internațională creată vreodată de guverne. Această monedă a fost creată cu ocazia adunării anuale de la Rio de Janeiro în 1967, pentru a furniza lichiditățile necesare bunei funcționări a sistemului monetar internațional, într-o epocă în care crearea de dolari necesară expansiuni mondiale a fost percepută ca insuficientă. DST-ul este compus dintr-un grup de cinci monede cărora le-a fost afectată o pondere. De-a lungul istoriei sale FMI-ul a creat două alocări de DST-uri întinse pe mai mulți ani pentru un total de 21.4 miliarde DST. Prima are loc între 1970 și 1972 iar a doua, între ani 1979 și 1981. O creare de DST-uri este echivalentă cu crearea de monedă de către o bancă centrală; este vorba de o creanță care, în principiu, nu este rambursată decât dacă Fondul decide să anuleze DST-urile alocate. DST-urile astfel create sunt repartizate între țările membre în funcție de prorata cotelor-părți. Când primesc DST-uri, aceste țări pot:

Să le dețină în rezervele lor oficiale; situație în care acest supliment de rezervă de schimb nu are nici un impact macroeconomic direct dar consolidează rezervele printr-un drept automat la devize forte, întărind astfel credibilitatea monedei naționale;

Să le schimbe într-o monedă forte, printr-o cerere simplă adresată Fondului, pentru finanțarea unui deficit al balanței curente. În acest caz, crearea de DST-uri are un impact macroeconomic echivalent unei expansiuni monetare naționale: stimulează cererea mondială și poate provoca o accelerare a inflației dacă intervine într-un moment inoporton;

Să achite plata lor către Fondul Monetar, de exemplu, pentru rambursarea împrumuturilor sau pentru a plăti o parte din creșterile cotelor-părți. Franța a utilizat DST-urile sale, în 1992 pentru plata creșterilor cu 25% a cotelor-părți care nu puteau fi plătite în moneda națională.

Din 1981, FMI-ul nu a mai făcut alocări de DST-uri. De fapt, principalele țări membre ale Fondului (mai ales S.U.A și Germania) au considerat că condițiile cerute pentru noi alocări nu erau îndeplinite. Aceste condiții sunt definite în articolul XVIII din Statul care stipulează că „în toate deciziile sale relative la alocări și la anulări de DST-uri”, FMI-ul se va strădui să răspundă nevoii globale pe termen lung, atunci și în măsura în care acesta se face simțită, să adauge instrumentelor de rezervă existente o manieră proprie pentru facilitarea realizării acestor obiective și evitarea stagnării economiei și a deflației și, în aceeași măsură, a excesului și inflației în lume.

Începând cu 1981 principalele țări membre ale Fondului consideră că nici o nevoie globală de rezerve nu se face simțită deoarece nivelul rezervelor de schimb este în mod global satisfăcător.

Ele admit desigur, că penurii sporadici de rezerve pot apărea în diverse țări în curse de dezvoltare, dar că Fondul Monetar trebuie să caute să răspundă prin intermediul facilităților de credit tradiționale. În absența unor noi alocări, depozitele în DST-uri au scăzut la numai 2% din totalul rezervelor mondiale de aur și de devize, o parte neglijabilă care împiedică Fondul să devină un instrument de rezerve important în sistemul monetar internațional.

Totuși de câțiva ani anumite țări industrializate (cum ar fi Franța și Japonia) preconizează o nouă alocație de DST-uri acompaniată de o redistribuție a acestora în favoarea țărilor în curs de dezvoltare, a țărilor din Europa de Est și din fosta URSS. Această poziție a fost apărată periodic dea anumiți universitari ca: J. Williamson, care apreciază „că ar fi păcat să nu fie utilizat u instrument creat în anii 1960 de către responsabilii monetari creatori. DST-ul permite satisfacerea cererilor de reconstituire a rezervelor de schimb, fără a fi nevoie ca anumite țări să aibă balanțe de plăți dezechilibrate, transferând resurse și acumulând datorii”. Pentru ei, o alocare de DST-uri este justificată prin trei rațiunii, la acest început al anilor 1990:

Pe de o parte, o alocare de DST-uri nu riscă să provoace tensiuni inflaționiste, ca în anii 1970 căci economia mondială ar fi mai degrabă amenințată de către forțe deflaționiste decât de cele inflaționiste, după cum se vede din scăderea prețurilor produselor manufacturiere în toate țările industrializate;

Pe de altă parte, o alocare ar permite acordarea de DST-uri numeroaselor țări care au aderat de curând la FMI și care nu au beneficiat de alocări precedente de DST – uri (toate țările în tranziție plus Elveția);

În sfârșit o alocare ar fi justificată de nivelul scăzut al rezervelor de schimb din țările în curs de dezvoltare și de țările din Europa de Est. Aceste țări trebuie, de fapt, să recurgă la politici restrictive pentru reechilibrarea balanței lor de plăți și de reconstituire a rezervelor lor de schimb, în timp de traversează deja recesiuni grave. O alocare de DST-uri ar permite acestor țări să accelereze tranziția lor economică, să-și relanseze economia și să iasă din recesiune.

CAPITOLUL 3.

IMPLICAREA FMI ÎN POLITICA MONETARĂ A ȚĂRILOR MEMBRE

3.1 AJUSTAREA STRUCTURALĂ ÎN ȚĂRILE ÎN CURS DE DEZVOLTARE

În 1973, Fondul este lipsit de una din misiunile sale principale-supravegherea sistemului de la Bretton Woods – deoarece marile țări industrializate au decis că monedele lor pot să fluctueze în mod liber. Grație dezvoltării rapide a operatorilor bancari privați, țările industrilizate pot contracta împrumuturi în mod direct de pe piețele europene și, deci, se pot lipsi de creditele Fondului. În această situație anumiți observatori merg până acolo încât se îndoiesc de utilitatea menținerii unei instituții al cărui mandat pare că a dispărut.

Aceste îndoieli dispar imediat ce țările membre ale OPEC decid, în 1973 să formeze un cartel și să cvadrupleze prețul petrolului, lăsând astfel întreaga economie mondială într-o criză inflaționistă și recesionistă. Cum țările în curs de dezvoltare importatoare de petrol, fac parte dintre principalele victime ale acestei crize mondiale, FMI-ul trebuie să-și redefinească misiunile sale și să-și întărească activitatea de asistență în direcția lor, continuând apoi să-și consacre țărilor în curs de dezvoltare o parte importantă a activității sale, mai ales în anii 1980 după apariția crizei „datoriilor”. Fondul monetar ajută, deci țările în curs de dezvoltare să-și definească strategiile economice, fapt care le permite să-și reechilibreze balanța de plăți și să stabilească condițiile pentru o creștere durabilă pe termen mediu.

3.1.1 Dezvoltare și îndatorare

Relațiile Fondului Monetar cu țările în curs de dezvoltare datează de multă vreme. Mai multe țări în curs de dezvoltare au participat la conferința de la Bretton Woods și sunt, deci membre fondatoare ale acestuia, de exemplu India, China și Brazilia, începând cu anii 1950 sunt aprobate acorduri de confirmare pentru țările din America latină în urma devalorizărilor parităților monedelor lor în cadrul mecanismului regimului de la Bretton Woods. Definirea unui cadru general pentru politicile de stabilizare în țările în curs de dezvoltare datează din primii ani de existență a Fondului Monetar. Economiștii Fondului dezvoltă, încă din 1946 o inițiativă de ajustare în economia deschisă care se vrea adaptată la situația specifică țărilor în curs de dezvoltare, adică a țărilor al căror aparat statistic este rudimentar iar instrumentele de politică economică, foarte puțin elaborate. Această inițiativă va evolua însă în mod considerabil.

În anii 1960 țările în curs de dezvoltare, în mod special cele din America latină, beneficiază de intrări masive de capital și, în mod particular, de împrumuturi bancare. Puțini observatori anticipează criza care este pe punctul de a se declanșa.

De fapt cele mai multe țări în curs de dezvoltare beneficiază de o creștere regulată a prețurilor produsele de bază pe piețe mondiale; dobânzile sunt, în general, negative în termen reali datorită unei atitudini îngăduitoare a băncilor centrale occidentale; băncile comerciale profită de aceste împrumuturi pentru a recicla petrodolarii, creditele bancare vor finanța proiecte de investiție care se speră că vor fi rentabile. În sfârșit se apreciază că un stat suveran, din principiu, nu poate da faliment. Chiar dacă Fondul Monetar și-ar fi dat seama de amploare crizei care urma să se producă în 1982, este puțin probabil că ar fi putut face ceva pentru a o împiedica, căci țările în curs de dezvoltare beneficiau, în acel moment, de finanțări externe din abundență și nu ar fi avut, deci, nici un motiv să se supună disciplinei Fondului. Totul se schimbă în 1982: politica monetară restrictivă condusă de noul președinte al Rezervei federale reașează ratele dobânzii la niveluri pozitive, în termeni reali; perspectivele deflației deprimă cursurile mondiale ale produselor de bază; investițiile care trebuiau să fie rentabile se dovedesc lipsite de perspective de randament, în această situație nou creată, în sfârșit, economia mondială înregistrează, în 1981 și în 1982, o recesiune fără precedent. Fondul Monetar își va regăsi atunci atribuții noi: el va trebui să preconizeze soluții financiare și economice permițând ieșirea din această criză.

Cooperarea cu creditori

Primul obiectiv, în 1982 este acordarea fondurilor necesare Mexicului și celorlalte state îndatorate, pentru a evita o răspundere a lipsei de posibilități de plată a datoriilor, care ar fi periclitat sistemul bancar. În această criză, FMI-ul are două categorii de interlocutori. Mai întâi băncile comerciale; Fondul căută să le convingă că este în propriul lor interes să acorde noi credite și să participe la operațiuni de refinanțare, în așa fel încât să se evite o ruptură totală a rambursărilor. Apoi Fondul caută să convingă țările îndatorate să continue să plătească băncilor, căci o întrerupere a plăților le-ar fi agravat situația; FMI-ul caută de asemenea, să le convingă să pună punct la programe de ajustare destinate să restabilescă cât mai repede o situație echilibrată a balanțelor lor de plăți. Fondul caută deci, să așeze cele două părți în jurul unei mese, pentru a evita o confruntare între debitori și creditori. El este ajutat în intențiile sale de către atitudinea, în general cooperantă, a negociatorilor, a băncilor și a țărilor îndatorate (în afară de anumite episoade binecunoscute pe care le vom aborda ulterior). După cum scrie Jacques de Larosiere pe atunci director al Fondului, „Strategia elaborată în 1982 era simplă. Ea se baza pe ideea că în problema datoriei există două părți prezente-debitorul și creditorul-și că fiecare din părți trebuie să contribuie la soluție”. Mai multe principii sunt stabilite cu această ocazie.

Apropierea trebuie să se facă în mod voluntar deoarece Fondul Monetar nu poate forța nici băncile, nici țările îndatorate să adopte o anume soluție. Bineîțeles, țările îndatorate sunt reticiente față de adoptarea unor programe de ajustare. Exemplu câtorva țări (ca Peru sau Sudanul), care au ales soluții și care au ajuns repede la hiperinflație și la faliment financiar, determină țările îndatorate să nu imite această experiență. Numai prin forță de convingere și de influență, Fondul poate încuraja o participare voluntară a celor două părți.

Strategia se bazează pe un supliment de finanțare indispensabil pentru a asigura menținerea obligațiilor contracarate și pentru a încuraja instalarea de programe de ajustare, Fondul stabilește cu această ocazie, politica sa de asigurare a finanțărilor, care constă în a cere creditorilor, înainte de a aproba un program de ajustare, să se angajeze să acorde un volum suficient de noi credite sau o restructurare a datoriei. În acest fel, Fondul va juca un rol de „catalizator” financiar al finanțări exterioare, adică de „dirijor”, fiecare dolar împrumutat de Fond va permite strângerea altor patru dolari sub forma unor noi împrumuturi sau de restructurare a datoriei. În timpul crizei mexicane, această soluție este aplicată cu vigoare: directorul general al Fondului, Jacques de Larosiere, și președintele Rezervei federale, Paul Volcker, iau astfel inițiativa neobișnuită de a interveni pe lângă bănci, pentru ca acestea să acorde un volum suficient de finanțare sub formă de noi împrumuturi sau o reeșalonare a datoriilor.

În sfârșit strategia este bazată pe o soluție pragmatică adaptată după caz la situația individuală a fiecărei țări. Orientarea Fondului și comunitatea bancară resping soluțiile globale avansate de anumiți observatori (cum ar fi crearea unui organism de răscumpărare a tuturor datoriilor). Nu este mai puțin adevărat, însă, că FMI-ul rămâne rigid în această perioadă în ceea ce privește principiul referitor la rambursarea integrală a datoriilor și caracterul lor intangibil. În timp ce apar, în mod izolat (Bolivia), experiențe de reducere a datoriei prin mecanisme de piață (conversiuni, schimb etc.), Fondul rămâne fidel principiului său de a menține situația financiară a sistemului bancar occidental.

Planul Brandy

Schimbarea acestei strategii devine prioritară. În cursul anului 1988, ideea de a reduce datoria țărilor celor mai îndatorate câștigă teren. Piața secundară a creanțelor asupra țărilor în curs de dezvoltare se conturează, deoarece băncile comerciale încep să vândă creanțe la o valoare de piață sensibil inferioară valorii nominale. În martie 1989, cu ocazia unui Comitet interimar al FMI-ului, la Washington, Secretarul Trezoreriei administrație Bush, Nicolas Brandy, reia o idee avansată de președintele Mitterrand și propune susținerea de către comunitatea internațională a unui program de reducere a datoriei celor mai îndatorate țări. Această nouă abordare recunoaște că anumite țări în curs de dezvoltare sunt insolvabile și că nu servește la nimic amânarea calendarului rambursărilor. El recunoaște că o datorie externă excesivă poate fi nefastă economiei unei țări, chiar dacă nu a fost rambursată, căci ea este o amenințare permanentă pentru stabilirea pe termen mediu a balanței de plăți, a finanțelor publice și a inflației și face să scadă încrederea investitorilor internaționali. Pentru a reduce această datorie apăsătoare, planul Brany recomandă o susținere publică a operațiunilor de abandon de creanțe.

Fondul Monetar intervine în strategia inaugurată de planul Brandy în mai multe feluri. Pe de o parte, țările în cauză nu pot beneficia de o reducere a datoriei decât dacă aplică un program de ajustare economică susținut de un acord de confirmare, de un acord lărgit, sau, pentru țările cu venituri mici, de o facilitate de ajustare structurală. Cu această ocazie, Fondul decide, pentru accelerarea aprobării programelor, să abandoneze politica sa privind asigurările de finanțare, adică să acorde credite fără să aibă asigurare din partea băncilor comerciale. Pe de altă parte, Fondul Monetar și Banca Mondială oferă facilități financiare pentru încurajarea reducerilor de datorie. Fondul poate astfel să țină în rezervă 25% din tragerile obținute în cadrul unui acord de confirmare sau al unei facilități lărgite pentru a finanța răscumpărării sau schimbul de creanțe. Mai mult, decide să crească tragerile la limita de 40% din cota-parte pentru a garanta plata dobânzilor la titlurile emise în schimbul vechilor creanțe bancare.

Banca Mondială stabilește instrumente echivalente. Noua strategie anunțată de Brandy este aplicată cu succes: ea permite o reducere din datoria țărilor implicate, provoacă un efect spontan de recâștigare a încrederii în viitorul țărilor în curs de dezvoltare, suscită o revenire a fluxurilor de capital privat și este acompaniată de o bruscă accelerarea a creșterii economice.

În 1989, Mexicul este prima țară care a încheiat un acord cu băncile pentru a restructura datoria sa în baza planului Brandy. Băncile creditoare și-au oferit un „menu” care să le permită țărilor să aleagă între diferite variante: fie să-și schimbe creditele pe obligațiuni pentru un total echivalent cu 65% din valoarea acestor credite, fie să le schimbe pe obligațiuni având aceeași valoare nominală, dar cu o rată a dobânzii redusă, fie, în sfârșit, să acorde noi credit. Acordul prevede ca noile obligațiuni denumite „Brandy” să fie garantate de bonuri emise de Tezaurul american, iar creditele restructurate să fie garantate de împrumuturi FMI-ului de la Banca Mondială și din Japonia. Acest acord permite reducerea datoriei Mexicului cu 13 miliarde de dolari, mai puțin cele 7 miliarde de dolari de noi împrumuturi. Ca urmare a semnării acestui acord, valoarea datoriei mexicane crește imediat pe piața sa secundară. Costa Rica și Filipine semnează acorduri similare în 1989, Marocul, Venezuela și Uruguay, în 1990, Nigeria, Argentina, Mozabicul și Nigerul, în 1992. Toate aceste acorduri sunt semnate în cadrul programelor de ajustare structurală aprobate de FMI.

Criza mexicană din 1994

Revenind optimismul, fluxurile de capital cresc din nou în direcția țărilor în curs de dezvoltare în prima jumătate a anilor 1990. De data aceasta nu este vorba de credite bancare, ci de investiții directe, de subscrieri de obligațiuni și de investiții de portofoliu făcute de către fonduri de pensii și fonduri comune de plasament. Între 1990-1993 intrările de capital în Mexic reprezintă în medie 6% din PIB. Cu toate acestea, interesul investitorilor pentru Mexic scade în 1994, îngrijorător: deficitul balanței curente atinge 6.5% din PIB; apar tulburări politice cu ocazia alegerilor prezidențiale din august 1994 și a violențelor din Chiapas declanșate de dorința de independență a zapatiștilor; autoritățile recurg la o datorie crescând în devize, în special emițând în dolari, așa-numitele „tezobonos”, remunerate la 20%. Deși cursul peso-ului este legat de cel al dolarului, politica monetară devine expansionistă, câteva luni înaintea alegerilor prezidențiale.

Puțin după alegerile pe 20 octombrie 1994, noua echipă de la conducerea Mexicului decide devalorizarea peso-ului. Această decizie care indică lumii întregi amploarea crizei financiare din Mexic, provoacă, la rândul ei, o criză de încredere și de scurgere de capital. Fulgerător, peso-ul se devalorizează cu 50% și Bursa Mexicului se prăbușește. Timp de mai multe săptămâni nimic nu pare să oprească căderea peso-ului și a bursei. Printr-un efect contagios numeroase țări în curs de dezvoltare din America latină și din Asia suferă și ele scurgeri de capital. Criza mexicană se agravează și mai mult atunci când Congresul American refuză un ajutor financiar de 40 miliarde de dolari proiectat de administrația Clinton.

Ca răspuns la apelul insistent al Trezoreriei americane, FMI-ul acceptă să acorde Mexicului pe 1 februarie 1995, un împrumut excepțional în valoare de 18 miliarde de dolari, complementar unui împrumut de 20 miliarde de dolari acordat de SUA. Guvernul mexican anunță, în același timp, un program de ajustare care țintește să reducă deficitul balanței curente de la 8% la 1% din PIB într-un singur an și să stăpânească impactul inflaționist al devalorizării. Puțină vreme după aceste evenimente, M. Camdessus, directorul general al Fondului, califică criza mexicană ca fiind „prima criză a secolului XXI”. Globalizarea piețelor financiare, mobilitatea capitalurilor și rapiditatea fluxurilor financiare explică faptul că, în realitate, Mexicul s-a găsit în fața unei crize financiare cu o rapiditate fără precedent. Dacă criza din 1982 era urmarea unui șir de ani de politică inflaționistă și de îndatorare excesivă, criza mexicană din 1994 s-a declanșat numai după câteva luni de tulburări politice și de politică monetară neadecvată.

FMI-ul se vede obligat să tragă învățămintele din această criză pentru propriile sale operațiuni. După cum arată Larry Summers, secretarul adjunct al Trezoreriei americane, „eforturile actuale de supraveghere ale FMI-ului, și într-o manieră generală, analizele făcute în cadrul ministerelor de finanțe din lumea întreagă erau adaptate lumii de acum douăzeci ani, dominată de fluxurile de bunuri și servicii. Aceste eforturi nu mai sunt suficiente în lumea de astăzi, dominată de fluxurile de capital. Cilul anual al misiunilor FMI-ul, bazate pe convorbiri cu responsabilii oficiali și pe analiza statisticilor, convenea lumii de altădată. Astăzi, nu mai este de actualitate”. Un raport confidențial, comandat de FMI în 1995, conchide că Fondul nu a știut să prevadă și să prevină criza mexicană; raportul recomandă FMI-ului să-și schimbe „cultura” internă și să-și revadă procedurile.

În 1995 sunt anunțate mai multe schimbări pentru a adapta FMI-ul la o lume în care opiniile piețelor se pot schimba în mod brutal. Fondul cere țărilor sale membre să facă publice în mod regulat, prin intermediul său, statisticile financiare permițând piețelor să ia decizii privind investițiile, în deplină cunoștință a riscurilor. Transparența este văzută de fapt ca un mijloc necesar pentru a putea evita „imperfecțiunile” în cadrul funcționării piețelor, mai ales efectele panicii, atunci când o situație deteriorată iese dintr-o dată la iveală. În cazul Mexicului absența unor statistici sau întârzierea publicării nivelului datoriei externe și a rezervelor oficiale de schimb a contribuit intrărilor de capitaluri în 1994, în timp ce situația economică a țării, precum și politicile aplicate nu justificau o astfel de evoluție. Pe de altă parte, pentru a-și întări supravegherea, FMI-ul decide să-și intensifice dialogul cu țările membre peste consultării anuale și să pună accentul asupra compozițiilor fluxurilor de capital. În sfârșit, pentru a avea suficiente resurse pentru a interveni în cazul unor crize de mare amploare și pentru a putea asigura piețele, Fondul propune creșterea resurselor financiare disponibile în cadrul acordurilor generale de împrumuturi. Resursele Financiare importante pentru FMI urmăresc să intervină simultan în mai multe țări pentru a evita efectele contagioase de îmbolnăvire a economiilor. Aplicarea efectivă a acestor măsuri va condiționa posibilitatea Fondului de a răspunde la noi crize dacă acestea vor mai apărea.

3.1.2 Ajustare și sărăcie

Dacă supraîndatorarea țărilor cu venituri medii a putut fi rezolvată, bilanțul pentru țările sărace, puternic îndatorate, rămâne încă negativ după douăzeci de ani de eforturi. Cu toate programele succesive de ajustare, unele dintre țările cele mai sărace sunt incapabile să iasă din cercul vicios al îndatoririi și al subdezvoltării. În timp ce economiile cu venituri intermediare, după ce au beneficiat de o reducere a datoriei bancare, au revenit la o creștere financiară și la atragere de capital, cea mai mare parte din țările puternic îndatorate continuă să observe cum le scade venitul de cap de locuitor.

PIB pe cap de locuitor (ritmuri anuale de creștere)

Originea sărăciei

Pentru cea mai mare parte a țărilor în curs de dezvoltare, dificultățile economice își găsesc originea în perioada anilor 1960și 1970, când politicile de dezvoltare „autocentrate” încearcă să construiască industrii naționale cu ajutorul unor politicii voluntariste la adăpostul competiției internaționale, naționalizând mijloace de producție și descurajând expansiunea agriculturii. Eșecul acestor politici se accentuează după 1973, prin cele două crize ale petrolului, scăderea prețurilor produselor de bază pe piețele mondiale și creșterea dobânzilor internaționale. În timp ce țările în curs de dezvoltare din Asia și din America latină reușesc să treacă de aceste dificultăți și să revină la o creștere economică la sfârșitul anilor 1980 pe continentul african venitul pe cap de locuitor continuă să scadă. De ce Africa nu reușește să scape de cercul vicios al subdezvoltării?. Este cunoscut faptul că, peste handicapurile tradiționale ale țărilor în curs de dezvoltare (datorii, capacitate de producție scăzută, capital insuficient), țările africane au dificultăți specifice: conflicte armate și tensiuni politice (Angola, Mozambic, Liberia, Zair…), rapiditatea creșterii demografice; un nivel scăzut al educației și al capitalului uman; dependența exporturilor față de numai câteva produse de bază; un nivel deosebit de ridicat al cheltuielilor publice și un nivel foarte scăzut al economiilor populației. Acestor probleme le răspunde necesitatea creării unor programe corespunzătoare.

Programe de ajustare succesive

Până în 1986, FMI-ul a acordat ajutor celor mai sărace țări prin intermediul instrumentelor sale tradiționale. Între 1974 și 1979, ca răspuns la primul șoc petrolier sunt aprobate doar opt acorduri de confirmare și de facilități de acordări de credite. Între 1980 și 1984, ca urmare a celei de-a doua crize a petrolului și a dificultăților de îndatorare externă., FMI-ul aprobă 27 de acorduri de confirmare și de facilități extinse de acordări de credite. Instrumentele tradiționale ale FMI-ului nu reușesc totuși să absoarbă dezechilibrele acestor țări. Recurgerea la acordurile de confirmare, a căror durată este, în mod normal de un an, este critică pentru termenul lor scurt. Condițiile impuse de programele FMI-ului sunt considerate ca necorespunzătoare pentru țările îndatorate și cele mai sărace. Ca răspuns la aceste critici, FMI-ul introduce, în martie 1986 o nouă facilitate de credit pentru țările cele mai sărace denumită „facilitatea de ajustare pe structurală” (FAS) pentru susținerea programelor pe o durată de trei ani. Țările eligibile pentru creditele Agenției Internaționale pentru Dezvoltare (AID) sunt cele care pot beneficia de aceste împrumuturi. Aceste credite sunt rambursabile în zece ani, iar dobânda nu este decât de 0.5%. La mijlocul anului 1987, FMI-ul introduce „facilitatea de ajustare structurată reântărită” (FASR), pentru sume de cinci ori mai mari decât cele ale FAS-ului cu finanțări bugetare din partea Franței, Japoniei și a altor țări industrializate. Această nouă facilitate, care atrage după sine măsuri de liberalizare și de reforme economice prelungite, va permite multor țări africane să-și plaseze eforturile lor într-un context de termen mediu. Nu este mai puțin adevărat că, în pofida eforturilor de reformă, progresul țărilor celor mai sărace este îngreunat de apăsarea continuă exercitată de datoria externă.

Reducerile de datorii

În timp ce băncile comerciale sunt principalele creditoare ale țărilor cu venit mediu, guvernele țărilor industrializate sunt acelea care dețin creanțele țărilor celor mai sărace. Deci lor le revine sarcina de a restructura datoria acestor țări. La întâlnirea la vârf a grupului G7 de la Toronto, din 1988, țările industrializate acceptă, în cadrul Clubului de la Paris, să reducă cu o treime datoria oficială a țărilor eligibile la FASR. O listă de opțiuni este oferită creditelor: fie să reducă stocul datoriei cu o treime și să reeșaloneze restul pe o perioadă de cincisprezece ani, fie, în sfârșit, să reeșaloneze datoria cu o rată de dobândă redusă. În 1991, Clubul de la Paris mărește aspectul concesional al reeșalonărilor adoptând condițiile de plată denumite „de la Londra”, prin care se acordă o reducere a datoriei cu 50% în termenii valorii actuale nete. Creditorii le sunt oferite două opțiuni: fie anularea cu 50% a creanțelor și reeșalonarea restului datoriei pe douăzeci și trei de ani, fie reeșalonarea datoriei pe douăzeci și trei ani la rate de dobândă concesionale, în așa fel încât să reducă datoria cu 50% în termenii valorii actualizate. În sfârșit în decembrie 1994 ca urmare a unor inițiative britanice și franceze, Clubul de la Paris adoptă condițiile de plată denumite „de la Neapole” (ca referință la reuniunea la vârf a grupului G/, din vara anului 1994), prin care se reduce datoria în valoarea actualizată cu 67%.

Din acest subcapitol se trage o concluzie importantă: în spatele termenului global țară în curs de dezvoltare se ascund o varietate de situații economice și o diversitate de relații cu Fondul Monetar. Am putea fi tentați să credem și mulți o fac acest raționament simplist, că toate țările în curs de dezvoltare fac apel al FMI și că acesta impune programe de ajustare în economiile tuturora. Istoria FMI-ului arată că acest lucru nu este adevărat. Relațiile între Fondul Monetar și țările în curs de dezvoltare pot fi împărțite în cinci categorii:

Țările care nu fac niciodată apel la creditele FMI-ului. Un număr important de țări în curs de dezvoltare nu au recurs niciodată la creditele Fondului Monetar, de-a lungul istoriei lor recent, grație unei gestiuni economice care le-a permis să aibă acces la piața capitalurilor private. Este vorba de exemplu de țările dinamica din Asia (ca Singapore) și de țările exportatoare de petrol.

Țările care nu au mai recurs la creditele Fondului. Unele state membre care au recurs în istoria lor recentă la o serie de acorduri cu Fondul, dar care au reușit să-și reechilibreze balanța de plăți și să-și mențină politicii economice viabile. Este vorba de exemplu de țări care au cunoscut mari dificultăți în anii 1970.

Țări care fac apel în mod conjunctural la FMI. Anumite țări în curs de dezvoltare au păstrat un acces normal la piața de capitaluri, întrucât au ținut sub control datoria externă și dirijează politicii economice sănătoase. Uneori au fost nevoite să apeleze la creditele Fondului din cauza unor dificultăți serioase dar trecătoare, cum ar fi o criză venită din afară, care le-a dezechilibrat balanța de plăți.

Anumite țări au recurs în mod prelungit la resursele financiare ale FMI-ului. E vorba de țări care trec prin grave dificultăți structurale și care solicită facilități plurianuale ale Fondului ca, de exemplu FASR. anumite țări mai ales în Africa, fac apel la creditele Fondului de mai bine de zece ani.

Anumite țări au datorii față de Fond căci au recurs în trecut la creditele Fondului, dar nu au urmat politicile preconizate sau au fost afectate de grave crize de politică internă sau internațională. Este vorba în mod esențial, de țări africane sărace și datornice.

Această clasificare poate fi întrebuințată pentru a măsura succesul intervențiilor Fondului Monetar în țările în curs de dezvoltare. Instituție monetară, FMI-ul are ca scop să ajute statele membre să-și resoarbă deficitul balanței lor de plăți, să mențină un curs de schimb stabil și să garanteze convertibilitatea monedelor lor. Creditele FMI-ului sunt deci prin scopul lor, acordate pe termen scurt, chiar dacă introducerea FASR a mărit foarte puțin orizontul lor temporar. Referitor la acesta țările aparținând primelor trei categorii citate mai sus au adus politici care au evitat intervenția FMI-ului sau a limitat-o la valorii actuale nete. Creditorii le sunt oferite două opțiunii: fie anularea cu 50% a creanțelor și reeșalonarea restului datoriei pe douăzeci și trei de ani, fie reeșalonarea datorie pe douăzeci și trei de ani la rate de dobândă concesionale în așa fel încât să reducă datoria cu 50%, în termenii valorii actualizate. În sfârșit în decembrie 1994, ca urmare a unor inițiative britanice și franceze Clubul de la Paris adoptă condițiile de plată denumite „de la Neapole”.

3.2 AJUTORUL PENTRU ȚĂRILE ÎN CURS DE TRANZIȚIE

Cea mai mare partea a țărilor din estul Europei au rămas în afara FMI-ului până la căderea zidului Berlinului, în 1989. U.R.S.S-ul participase, desigur la conferința de la Bretton Woods, dar fără să fi ratificat vreodată acordurile. Cehoslovacia figura printre primii membri ai FMI-ului, dar a fost exclusă în 1954, în momentul intensificării războiului rece. Singură Iugoslavia face parte, dintre membrii FMI-ului, încă din 1945, și România din 1972. În anii 1980 un început de apropiere are loc o dată cu adeziunea Ungariei (1982) și a Poloniei (1986), două țări care încep să conteste planificarea centrală înaintea celorlalte. Participarea activă a țărilor din Europa de Est la FMI nu are loc cu adevărat decât în 1990, după democratizarea vieții lor politice. Țările care nu sunt încă membre (Bulgaria, Cehoslovacia și Albani) cer adeziunea, la rândul lor, pentru a putea să integreze în mod irevocabil în sistemul monetar internațional. Doi ani mai târziu, în 1992, dezintegrarea U.R.S.S-ului antrenează aderarea la FMI (ca și Banca Mondială) a cincisprezece noi state independente. În același timp, dezintegrarea Jugoslaviei duce la atribuirea cotei sale părți celor cinci noi națiuni independente, și același proces se derulează pentru Cehia și Slovacia. În total numărul membrilor Fondului crește cu douăzeci și trei, cea mai importantă creștere de după anii 1950.

Cele mai multe dintre aceste țări vor pune în practică programe de tranziție de o amploare și de o complexitate fără precedent, oferind astfel celor două instituții de la Bretton Woods o responsabilitate centrală în această transformare istorică, mai ales aceea de a cataliza o asistență financiară masivă pentru a ajuta transformarea lor.

3.2.1 Tranziția Europei de Est către economia de piață

În 1991, cele cinci țări din Europa Centrală și Occidentală decid să pună în practică programe de transformare radicală sub egida Fondului Monetar, cu scopul de a traversa cât mai repede posibil perioada de tranziție între planificarea centralizată și economia de piață. Totodată trebuie menționat faptul că aceste țări nu posedă nici tradiție, nici instituțiile, nici reglementările proprii unei economii de piață. Ele trebuie nu numai să-și stabilească economiile, dar, în același timp, să-și creeze instituțiile necesare funcționării unei economii de piață. Pentru toate motivele menționate, aceste țări navighează în necunoscut: nici o experiență de reformă atât de profundă și de rapidă nu a mai fost încercată mai înainte. Chiar dacă țărilor europene după cel de-al doilea război mondial a fost mai puțin complexă căci acest țări aveau deja structurile unei economii de piață.

3.2.1.1 Situația economică în preajma aderării

Imediat ce țările din Europa de Est au cerut să adere Fondul Monetar a trimis, în capitalele respective, misiuni însărcinate să stabilească bilanțul situației lor economice și să determine cotele-părți inițiale. Constatarea făcută este în general alarmantă: condițiile financiare, bugetare și monetare în toate aceste țări sunt extrem de îngrijorătoare, mai ales nivelul ridicat al datoriei externe. Amprenta planificării centralizate este profundă și foarte negativă. Desigur guvernele țărilor din Europa de Est erau conștiente de ani de zile de contradicțiile inerente sistemului planificării centralizate. Ungaria și, în mai mică măsură Polonia încercaseră, cu un succes limitat, să reformeze sistemul lor de gestiune la nivel de întreprinderi și făcând să devină mai flexibile sistemele de alocare centrale de mărfuri și de finanțări. Dar în preajma aderării lor la FMI, cea mai mare parte a țărilor din Europa de Est și cele rezultate din dislocarea U.R.S.S-ului se prezintă cu un ansamblu de handicapuri și de slăbiciuni structurale care rezultă din eșecuri planificării centralizate și din tentative infructuoase de reformă:

Datorie externă considerabilă pentru cea mai mare parte dintre ele și chiar ruptură în obligațiile contractuale de rambursare pentru Polonia și Bulgaria;

Exces de lichidității monetare care amenință să provoace tensiuni hiperinflaționiste în momentul liberalizării prețurilor;

Șomaj masiv deghizat în posturi neproductive în cadrul întreprinderilor;

Specializare sectorială inadecvată în schimburile internaționale, punând accentul pe industria grea și pe armament;

Fiscalitate necorespunzătoare, care recurge în primul rând la transferuri provenite de la întreprinderi publice;

În aceste condiții, programe de ajustare și de transformare structurală, ambițioase și profunde, apar ca inevitabile și un sprijin financiar masiv din partea Occidentului devine indispensabil.

3.2.1.2 Programe de tranziție

Încă din 1991, toate guvernele interesate fac apel la FMI pentru a-și redresa situația lor financiară și pentru a adopta reforme structurale în cadrul programelor lor de tranziție. Toți cer FMI-ului, Băncii Mondiale și BERD-ului un ajutor tehnic și financiar pentru a-și putea susține efortul lor de stabilizare economică și de tranziție către economia de piață. FMI-ul se găsește confruntat cu situații financiare delicate care necesită un dozaj complex de reglementări monetare și bugetare. Se adaugă, de asemenea, mai multe componente de reforme structurale, destinate să relanseze oferta și să se deschidă schimburilor mondiale.

Liberalizarea prețurilor. Prima reformă preconizată de FMI în toate țările din Europa de EST este abolirea controlului asupra prețurilor. De fapt, trebuiau suprimate mecanismele de reglementări a formării prețurilor în așa fel încât să fie corectate aberațiile din structura prețurilor relative, să se permită prețurilor interne să se ajusteze după prețurile mondiale, să se dea dreptul întreprinderilor să-și determine preșurile în funcție de costurile producției, într-un cuvânt să se introducă ceea ce este esența însăși a funcționării unei economii de piață: libera determinare a prețurilor în funcție de cerere și ofertă. Totodată, această măsură de suprimare a reglementărilor provoacă, în mai multe țări din Europa de Est, o explozie a prețurilor care depășește previziunile cele mai pesimiste. De fapt, excedentul de lichidități monetare acumulate în timpul anilor precedenți provocase o puternică inflație reprimată care s-a liberalizat dintr-o dată. Situația acaparatoare a întreprinderilor industriale contribuie, de asemenea, la explozia inflației, pentru că aceste întreprinderi nu au concurență.

Convertibilitatea monedelor. În 1991, guvernele tuturor țărilor din Europa de Est vor restabilirea convertibilității monedelor lor pentru operațiunile curente, un simbol pe care ele îl consideră important pentru a marca voința de a liberaliza economia, de a se integra în sistemul monetar internațional și de a instaura economia de piață. Această orientare este conformă statutului și recomandărilor FMI-ului. În mod rapid, toate țările din Europa de Est fac posibilă cumpărarea de devize pentru plata importurilor, a bunurilor de larg consum și a serviciilor. Pentru consumatori, această convertibilitate curentă a fost benefică, pentru că a acordat libertatea de a alege între produsele străine. Pentru întreprinderi, însă, a însemnat apariția bruscă pe piața națională a prețurilor mondiale și, deci, le-a incitat să se adapteze la competiția internațională. Această nouă libertate apărea, de asemenea din punct de vedere politic indispensabilă pentru a confirma în fața populației noua deschidere față de Occident, dar ea s-a făcut în mod dureros fiindcă cererea de devize a crescut brusc, ceea ce a provocat o depreciere importantă a monedelor și, deci, presiuni asupra inflației. O evoluție mai lentă ar fi fost preferabilă. Țările din Europa de Est au făcut ca monedele lor să devină convertibile în mai puțin de un an, pe când țările occidentale, pentru atingerea acelui rezultat, le-a trebuit o perioadă de mai bine de cincisprezece ani. Anumiți observatori recunosc astăzi că o evoluție mai lentă ar fi fost de dorit, dar că ar fi trebuit, pentru a impune restricții temporare, o administrație vamală și bancară puternică, care, pe atunci, era inexistentă, pentru a se putea respecta un control riguros al schimburilor.

Abandonarea planificării centralizate. Întreprinderile altădată obișnuite să opereze într-un mediu neconcurențial și primind directive provenind de la planificatorii, s-au găsit brusc confruntate cu o logică de piață. Ele au trebuit dintr-o dată să ia decizii în funcție de clientelă, de piața și de rentabilitate. Șocul produs prin această dezintegrare a circuitelor tradiționale de decizie și de distribuție a provocat imediat o atitudine de ezitare din partea întreprinderilor sub forma unei diminuări a producției. Un alt aspect al abandonării planificării centralizate este prăbușirea comerțului exterior, ca urmare a desființări Consiliului de Asistență Economică Reciprocă, adică a mecanismelor planificării și reglementările schimburilor externe între țările fostului bloc comunist. Imediat ce, în 1990 statele din Europa de Est și-au declarat independența, U.R.S.S-ul a încetat să facă să mai funcționeze CAER-ul și a început să le vândă toate materiile prime, mai ales petrolul, la prețurile mondiale, în timp ce aceste produse fuseseră mai înainte vândute la numai o parte din prețul mondial. Acest lucru a provocat o deteriorare a schimburilor țărilor răsăritene echivalentă celei petrecute în țările occidentale după cele două crize ale petrolului. În consecință volumul schimburilor externe între țările din Europa de Est a scăzut cu 50% întru-un singur an, privând de debușeuri multe întreprinderi din aceste țări. Această prăbușire a CAER-ului era inevitabilă. Ea corespundea, desigur, unei dorințe politice a țărilor din Europa de EST și din fosta U.R.S.S de a rupe legăturile lor tradiționale de dependență și de a face să înceteze cu planificarea centralizată a schimburilor externe. Mecanismul de plăți al CAER-ului ar putea fi înlocuit cu un sistem de uniune de plată, asemănător mecanismelor adoptate în Euorpa Occidentală după cel de-al doilea război mondial, ceea ce ar fi limitat convertibilitatea totală, dar ar fi permis, fără îndoială, păstrarea unei părți a fluxurilor comerciale tradiționale. FMI-ul s-a opus însă unei astfel de plăți, considerată ca fiind un obstacol în fața liberei convertibilității a monedelor.

3.2.1.3 Bilanțul și riscurile reformelor

În 1993 se poate constata că, după optimismul inițial, transformarea economică din țările Europei Centrale și Orientale se arată a fi cu mult mai complexă decât s-a prevăzut. În timp ce colectivitatea unei economii se poate face în mod rapid prin promulgarea legilor necesare, pentru reântoarcerea la economia de piață se cere un dozaj complex de reforme structurale, măsuri de stabilizare economică, definirea unui cadru juridic și de schimbare de comportamente. Aspectul cel mai dramatic al greutăților tranziției țărilor din Estul Europei este prăbușirea inițială a producției industriale din toate aceste țări după 1990. Desigur trebuie apreciată această evoluție cu multă prudență. Pe de o parte, statisticile producției sunt prea puțin fiabile, deoarece nu acoperă decât sectorul public și nu țin cont de apariția unui sector privat. Pe de altă parte unele laturi ale acestei crize sunt legate de scăderea producției industriei de armament care lovește țările răsăritene mai mult decât pe cele occidentale. Nu este mai puțin adevărat că nivelul producției este în 1993 mult inferior celui înregistrat înaintea debutului reformelor. Totodată activitățile industriale în PECO au avut un nivel scăzut în 1993, un început de reluare a creșterii producției și a investițiilor s-a făcut simțit în Polonia, în Ungaria și în Republica Cehă. Partea cea mai dificilă a tranzacției a fost, deci, brutală, dar, poate limitată la numai câțiva ani grație eforturilor fără precedent de aplicare a reformelor de către guvernele interesate. În schimb, tranziția țărilor din fosta U.R.S.S se anunță mult mai delicată.

Economiile europene în tranziție (variațiile anuale ale PIB real în %)

3.3 FOSTA U.R.S.S

Cum uniunea Sovietică rămăsese în afara sistemului monetar internațional timp de aproape patruzeci și cinci de ani, adeziunea Rusiei și a celorlalte state care formaseră fosta U.R.S.S la FMI a avut în același timp un caracter simbolic și istoric. Această adeziune a provocat, însă, schimbări profunde în funcționarea Fondului Monetar, schimbări devenite necesare prin amploarea reformelor care trebuiau a fi întreprinse și prin importanța strategică a țărilor în cauză.

3.3.1 Adeziunea la FMI

Apropierea dintre FMI și U.R.S.S s-a făcut treptat din cauza incertitudini politice care apăreau asupra acestei evoluții.

În iulie 1990, șefii celor șapte state industrializate (G7), reuniți la conferința de la Houston, cer FMI-ului să realizeze un studiu asupra situației economiei sovietice în colaborare cu celelalte organizații financiare internaționale. Recomandările făcute de acest studiu sunt publicate în decembrie 1990, într-un raport care preconizează continuarea efortului de aplicare a reformelor pentru a ajunge la o economie de piață.

În octombrie 1991, FMI-ul și U.R.S.S-ul statutul de membru deplin , dar care îi permite să beneficieze de misiuni de asistență tehnică din partea Fondului, ca și de sfaturi asupra politicii economice.

3.3.2 Reformele puse în practică

Prin adeziunea Rusiei s-a deschis un șantier gigantic de reforme și de stabilizare de o amploare – cu riscuri – nemaintâlnită de către Fondul Monetar. Misiunile de asistență ale FMI-ului și ale Băncii Mondiale debutează înaintea adeziunii finale a Rusiei. În ianuarie 1992, pe baza acestor sfaturi, guvernul pune în practică un ansamblu de reforme destinat să stabilizeze economia și să introducă în mod rapid mecanisme de piață. Aceste reforme sunt în linii mari comparabile cu cele aplicate în PECO. Câteva luni după aderarea Rusiei, în august 1992, Consiliul de administrație al FMI-ului decide să aplice o strategie în susținerii eforturilor de reforme ale guvernului rus. Această strategie este articulată în trei etape:

Un acord de confirmare, finanțat de o primă tranșă de credit (25% din cota-parte fie 1 miliard de dolari), vizează susținerea primelor eforturi de reformă ale guvernului;

FMI-ul trebuie apoi să acorde sprijinul său sub forma unui acord de confirmare la tranșele superioare de credit, pentru a finanța un program de stabilizare ambițios vizând însănătoșirea situației politice bugetare și a situației politicii monetare;

În sfârșit, într-o a treia etapă, un fond de stabilizare a rublei în valoare de 6 miliarde de dolari, după clarificarea relațiilor monetare dintre satele independente.

Liberalizarea prețurilor. Toate țările sunt liberalizate pe 2 ianuarie 1992, cu excepția anumitor prețuri „en gros” și „en detai” care vor fi liberalizate două luni mai târziu. După această măsură, doar prețurile transporturilor publice, al energiei și al chiriilor rămân sub control. Ca și în Europa de Est, liberalizarea prețurilor provoacă o creștere bruscă a nivelului general al prețurilor. În acest timp, creșterea prețurilor atinge, în mod oficial, cifra de 520% în primul trimestru al anului 1992, ceea ce depășește previziunile cele mai pesimiste. Mai mult, atunci când inflația se stabilizează după criza inițială din Europa de Est, creșterea prețurilor continuă în Rusia într-un ritm excesiv: inflația atinge un ritm lunar de 30% la începutul anului 1993, apropiindu-se în mod periculos de nivelul hiperinflației. În total, creșterea prețurilor este de aproape de 1300% în 1992. Pentru a permite populației să reziste inflației, guvernul decide să modifice veniturile funcționarilor și să ofere indemnizații categoriilor celor mai defavorizate. Aceste măsuri sociale, devenite necesare în contextul politic dificil provoacă din nefericire o accelerare suplimentară a inflației. Dar evoluția inflației se explică mai mult prin dirijarea politicii monetare.

Politica monetară. Între ianuarie și mai 1992, politica monetară impusă de Banca Centrală a Rusiei devine mai restrictivă în urma programului de ajustare încheiat cu FMI-ul. Încetinirea tipăririi de monedă, într-un context puternic inflaționist, pune totuși mari probleme structurale; lipsesc bancnotele, și asta provoacă nemulțumirea populației, căci salariile sunt plătite în numerar. Banca Centrală a Rusiei reacționează la această situație tipărind bancnote mai mari, dar acest lucru încurajează presiunile inflaționiste. În același timp, întreprinderile fac față unei penurii de credite bancare de care au nevoie, căci practic numărul angajaților nu a scăzut o dată cu scăderea producției și cea mai mare parte dintre ele înregistrează pierderi.

3.3.3 O nouă facilitate țărilor în tranziție

La începutul anului 1993, situația economică a Rusiei și țărilor ce aparținuseră fostei U.R.S.S se caracterizează prin numeroase dificultăți. Aceste noi state ezită să continuă punerea în practică a unei politici economice radicale, de frica consecințelor sociale și politice dramatice. Cât despre țările Europei de Est, ele au trecut pragul reformei macroeconomice și structurale, dar producția lor industrială s-a prăbușit iar comerțul lor exterior a dat puternic înapoi. Este necesară o nouă adaptare a Fondului pentru a ghida țările fostei U.R.S.S către reforme de tranziție fără a le impune tratamentul de șoc față de aplicarea căruia manifestau reticențe. Ca și altădată în cazul țărilor datornice, Fondul încearcă să se adapteze în mod pragmatic atunci când întâlnește greutăți deosebite. Această adaptare cere aplicarea mai ales a următoarelor două lucruri:

O insistență deosebită asupra reformelor instituțiilor cum ar fi: privatizarea întreprinderilor, reforma protecție sociale, schimbarea statutului Băncii centrale, în așa fel încât să le adapteze mecanismele economiei de piață și să le permită să joace un rol mai important în stabilizarea macroeconomice;

O finanțare externă suplimentară, destinată să compenseze scăderea structurală a veniturilor din export și creșterea permanentă a costului energiei importante, fenomene pe care FMI-ul refuzase până atunci să le finanțeze;

3.3.4 Normalizarea reformelor

După aceste începuturi dificile, în urma unui acord stand by, un împrumut de 6,8 miliarde de dolari este acordat Rusiei pentru susținerea reformelor de-a lungul anului 1995. Pentru prima dată în istoria sa, Consiliul de administrație al Fondului cere o supraveghere lunară a aplicării politicilor economice în Rusia, ritmul normal al supravegheri fiind cel trimestrial, pentru a preveni orice derapaj. De fapt Rusia reușește să încetinească inflația care este redusă la 132% în 1995, și să stabilizeze cursul rublei care este menținută într-o fluctuație strânsă față de dolar. Privatizarea întreprinderilor este un mare pas înainte, chiar dacă a fost criticată pentru că au beneficiat de ea conducătorii de întreprinderi și oamenii politicii. La începutul anului 1996, FMI-ul acordă Rusiei un credit în valoare de 10,2 miliarde de dolari în cadrul unei facilității extinse pe trei ani pentru a consolida și aprofunda rezultatele deja înregistrate.

3.3.5 FMI-ul controversat

Adeziunea țărilor din Europa de Est și din fosta U.R.S.S la instituțiile de la Brtton Woods deschide o nouă perioadă în istoria FMI-ului și a Băncii Mondiale. Cele două instituții au reușit să atingă statutul instituțiilor universale, adică de organizație care să cuprindă toate țările planetei datorită dorinței comune de cooperare, șa cum și-au imaginato fondatorii lor. Această universalitate le conferă un caracter unic, căci nici o altă organizație nu poate pretinde, în domeniul economic și financiar, un asemenea statut. Dar noii membri traversează de asemenea, situații economice extrem de delicate. Nevoile dificultăților lor de finanțare externă sunt imense. Natura dificultăților lor este specifică, ceea ce necesită o nouă evoluție a doctrinei propuse de Fondul Monetar în programele sale de ajustare. Principiile stabilite altădată trebuie din nou să evolueze de această dată, către programele de „tranziție” și de „reformare a sistemului în totalitate”. Fondul Monetar trebuie, din nou să dea dovadă de flexibilitate pentru a adapta instituția la mutațiile economiei mondiale.

Din cauza dificultăților situației și a importanței strategice pe care-o reprezintă succesul tranziției în Rusia, acțiunea FMI-ul față de țările fostei U.R.S.S face obiectul unei dezbateri animate.

Anumiți observatori reproșează astfel FMI-ului că a reacționat într-o manieră rigidă la degradarea situației economice în Rusia, că a „insistat prea mult asupra detaliilor” și că a acordat o susținere financiară insuficientă. Unul din consilierii americani ai guvernului rus, Jeffrey Sachs, reproșează astfel Fondului Monetar că a acordat credite pentru „a recompensa” aplicarea reformelor în loc să le acorde pentru „a încuraja aceste reforme”. Alții apreciază că FMI-ul a refuzat să aprobe obiectivele realiste care să țină seamă de suma disponibilă de finanțare externă.

Concluzii

Acțiunea Fondului Monetar este deseori obiectul unor dezbaterii animate. Comunitatea internațională, mai ales cea a economiștilor, își pune întrebarea referitoare la bilanțul acțiunilor sale de-a lungul ultimilor cincizeci de ani: a reușit Fondul să îndeplinească misiunile ce i-au fost încredințate? A făcut alegerile cele mai judicioase în doctrina sa și în marile sale orientări?

Programele preconizate de Fond își ating obiectivele?

Cea mai bună manieră de a judeca pertinența programelor de stabilizare preconizate de FMI ar fi să analizăm impactul lor economic. S-au realizat astfel studii cantitative după mai multe metode:

Anumite studii compară indicatorii importanți pentru măsurarea succesului ajustări (inflației, balanța operațiunilor, curente și creșterea PIB-ului) înaintea și după adoptarea programelor de ajustare; t6otuși această abordare este pasibilă de critici, deoarece nu separă efectele programului de ceilalți factori externi care au interveni în timpul aceleiași perioade;

Alte sudii compară evoluția economică în țările care au aplicat un program de ajustare și în cele care nu au astfel de programe; această metodă este la fel de discutabilă, deoarece țările care nu au programe sunt, prin definiție, într-o situație mai bună;

În sfârșit anumite studii compară previziunile economice conținute de programe cu realizările, această analiză este și ea neconcludentă, deoarece depinde de calitatea previziunilor.

Pe de altă parte se consideră deseori că, în absența unui program de ajustare, situația ar fi fost caracterizată de o cale normală de creștere economică și că, deci programul provoacă o reducere a acestuia. Totuși în situația unui dezechilibru extern absența unui program de ajustare probabil că ar fi provocat o năruire încă și mai accentuată a activității și un haos economic intern. La fel, deseori se presupune că în lipsa unui program de ajustare, politicile ar fi rămas neschimbate, ceea ce este puțin probabil într-o situație de dezechilibru intern și extern. Din cauza acestor dificultății metodologice, rezultatele acestor studii sunt cele mai multe ori contradictorii și incoerente: astfel, un studiu făcut de către Fondul Monetar în 1990, conchide că, între 1973 și 1988, „indicele de creștere a activității este în mod semnificativ redus în țările care aplică un program față de cele care nu aplică programe”. Acest studiu consideră că creșterea economică este redusă cu 0,7% pe an. Fiabilitatea statistică a acestui rezultat dispare, însă, dacă examinăm separat ani 1970 și 1980. Un alt studiu al Băncii Mondiale, realizat în 1990 asupra efectelor programelor de ajustare structurală ajunge la concluzia, inversă celei a Fondului, că dacă se compară indicii de creștere economică din perioada 1985 și 1988 cu cei din perioada 1981-1984 și dacă se elimină efectele crizelor externe și celelalte efecte secundare, programele de ajustare par să fi stimulat creșterea economică cu 2% pe an, rezultat care pare exagerat de optimist.

În lipsa unor rezultate cantitative fiabile, este preferabil să ne bazăm pe studii calitative. Studiile realizate asupra experienței țărilor în curs de dezvoltare începând cu sfârșitul anilor 1980 ne arată o ameliorare medie a situației economice a acestor țări. Totuși această situație medie ascunde profunde divergențe în funcție de continente.

CREȘTEREA ANUALĂ A PIB REAL PE CAP DE LOCUITOR

Aceste divergențe se pot explica prin crize externe cum ar fi fi conflictele militare în Orientul Mijlociu, deteriorarea cursurilor materiilor prime exportate de Africa, crizele raporturilor de schimb pentru Europa de Est și criza datoriei externe pentru America latină. Acești factori exteriori nu intervin, însă, decât pe termen scurt. Pe termen lung, succesul sau eșecul strategiei de dezvoltare se explică prin politicile aplicare pentru crearea unui mediu macroeconomic stabil, mobilizarea economiilor, favorizarea investiției și încurajarea intrărilor de capital. Astfel programele de ajustare structurală împreună cu Fondul au provocat un succes în Asia și o netă ameliorare în America latină. Bineînțeles succesul sau eșecul programelor de ajustare structurale nu se explică prin apartenența la un continent. Există țări africane care înregistrează, pe cap de locuitor, indici de creștere reali de 5% sau mai mult, între 1971 și 1992; și există țări în Asia care nu reușesc să scape de sărăcie. Un studiu realizat de Fondul Monetar, în 1992 conchidea că în treizeci și cinci de țări, reprezentând mai bine de 50% din producția țărilor în curs de dezvoltare, reforma progresează suficient pentru a da rezultate pozitive în termeni de creștere economică.

Bibliografie

1. Aglieta Michel, Cinquante ans apres Bretton Woods, Economica, Paris,1995

2. Blejer Mario I., Khan Moshin S., Early Contributions of Staff Papers to International Economics, Staff Papers, volume 42, nr.4, FMI, Washington D.C, decembre 1997.

3. Camdessus Michael, Reflexion sur le FMI, Finance et Developpement, nr. 1, volume 29, mars 1996.

4. Dauvergne A., Le Fonds monetaire international. Un monde sous influence, Edition Alain Moreau coll. Enquetes, Paris 1998

5.Herland Michael, Keynes, Union Generale dEditions, Paris, coll 10-18, 1991

6. Patrick Lenain, FMI-ul, Editura București 1995

7. Simona Gaftoniuc, Finanțe internaționale, Ed. Economică, București, 1997

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Fmi Si Politica Monetara a Tarilor Membre (ID: 105735)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Fmi Si Politica Monetara a Tarilor Membre

Copyright Notice

Servicii Publice Locale din Romania

Manichiura Ca Forma de Identitate Sociala

Comunicarea cu Mass Media In Perioade de Criza

Efectele Interpersonale ale Frumusetii

Efectul Cultivarii Intereselor, Nevoilor Si Aptitudinilor Specifice ale Elevilor Asupra Performantelor In Activitatile Plastice

Uzante Diplomatice Si DE Protocol

Copyright Notice

Similar Posts