Fluxurile Intreprinderii In Conditii de Inflatie

Economie

Fluxurile Intreprinderii In Conditii de Inflatie

Byadmin ianuarie 1, 2024

CAPITOLUL I-DIMENSIONAREA FLUXURILOR

1.1. DEFINIREA ȘI CLASIFICAREA FLUXURILOR

Întreprinderea, ca entitate organizatorică cu triplu caracter: tehnico-productiv, economic și social, este locul de desfășurare a fenomenelor și proceselor economice cu scopul de a produce bunuri sau presta servicii solicitate de piață. Având în vedere potențialul tehnico-productiv, care individualizează profilul său de activitate și potențialul uman necesar derulării proceselor economice, întreprinderea apare ca un complex de relații de natură internă, între structurile organizatorice și funcționale proprii și de natură externă, cu mediul ambiant: furnizori, clienți, bănci, organisme publice – desfășurate pentru atingerea obiectivului său.

Fenomenele și procesele economice desfășurate în întreprindere sunt rezultatul unor acte conștiente care urmăresc, îndeosebi, menținerea și, mai apoi, dezvoltarea piețelor de desfacere, respectiv a deciziilor privind dezvoltarea întreprinderii și afectarea resurselor, și se concretizează în mărfuri, servicii și bani care penetreză spațiul economic al acesteia. Deci, deciziile nasc numeroase fluxuri care pot avea o substanță materială reală concretizată în bunuri și servicii supuse schimbării juridice a apartenenței, denumite fluxuri reale sau pot fi fluxuri monetare și financiare apărute în contrapartidă la fluxurile reale ori pentru constituirea capitalului întreprinderii și onorarea obligațiilor față de stat.

Fluxurile exprimă mișcarea, viața întreprinderii. Întreprinderea în funcțiune care produce valoare adăugată se comportă ca un organism viu străbătut de o multitudine de fluxuri, fluxuri ce mențin, întrețin și dezvoltă sau nu întreprinderea. Cu ajutorul lor sunt puse în mișcare fondurile necesare întreprinderii, respectiv resursele materiale, energetice, umane și informaționale necesare structurii, funcțiilor și conducerii acestora.

Fluxurile sunt generate, antrenate de operațiile ce se desfășoară la nivelul întreprinderii, alcătuind ciclul financiar, și anume: operațiile de investire și dezinvestire, operații de exploatare și operații de finanțare. Fiecărui tip de operație îi corespunde unul din cele trei cicluri: ciclul de investiție, în care activul achiziționat contribuie pe durata vieții sale la producerea unui flux de lichiditate; ciclul de exploatare, în care întreprinderea realizează operațiile specifice de exploatare, și anume: achiziții, producție vânzări, fiind asociate diferitelor fluxuri de lichidități (bănești); și ciclul de finanțare, ce cuprinde ansamblul operațiunilor ce au loc între întreprindere și operatorii de capital, fie acționari, fie creditori. Acest ultim ciclu se află în contrapartidă față de ciclurile de investiții și exploatare. Rolul acestui ciclu este de a permite întreprinderii să facă față decalajelor generate de celelalte două cicluri.

Ciclul de finanțare scoate în relief fluxurile de lichidități (bănești) în asociere cu deciziile financiare și interdependențele, interacțiunile cu diferiți actori ai vieții economice a întreprinderii: acționari, conducători, creditori financiari, Stat.

Punctul de plecare sunt necesitățile sau consumul, consum ce antrenează o repartiție adecvată. Legătura între consum și repartiție se realizează prin intermediul fluxurilor. Consumul este generat de formarea, refacerea, dezvoltarea ori lichidarea structurii fizice a întreprinderii. Evident că nu putem discuta de consum la nivelul întreprinderii în afara repartiției financiare.

Fluxurile străbat întreprinderea, alcătuind o veritabilă rețea a legăturilor posibile între diferitele stări ale structurii fizice și financiare ale întreprinderii, între consum ca cerință și producție ca sursă.

Rezultă, deci, că fluxurile monetar-financiare ale întreprinderii, care constituie obiectul principal al implicațiilor financiare ale economiei întreprinderii pot fi:

fluxuri complementare fluxurilor reale (fluxuri induse sau fluxuri de compensare);

fluxuri independente (fluxuri autonome)

Pentru realizarea obiectului său de activitate (produse, servicii, comercializare) și a scopului propus (obținerea de profit), întreprinderea realizează legături cu piața factorilor de producție, piața consumatorilor, piața capitalurilor și cu statul ca autoritate publică.

Schematic, legăturile și fluxurile realizate se prezintă astfel (fig. nr. 1.1.):

Utilaje și echipamente

Plată preț utilaje și echipamente Produse, lucrări,

servicii

Materii prime și mat. consumabile

Plată preț mat. prime și mat.

Forța de muncă Încasare

preț sau tarif

Salariul

… ……. ……. ..

Formarea capitalului Plată impozite, taxe și

întreprinderii contribuții

Plată dividende, rambursare Subvenții, scutiri de

credite, plată dobânzi impozite, prime de export

LEGENDĂ:

Fluxuri financiare complementare fluxurilor reale

Fluxuri financiare independente

Fig. 1.1. – Schema fluxurilor monetar-financiare ale întreprinderii

Ansamblul fluxurilor realizate de întreprindere sunt rezultatul relațiilor de natură externă și internă a întreprinderii.

Evidențiind marea masă a fluxurilor reale și financiare angajate de întreprindere se poate concluziona că întreprinderea „se află în centrul proceselor economice”, ca celulă de bază a economiei și că este principala verigă în asigurarea unei circulații monetare sănătoase, mărind, prin calitatea și prețul produselor și serviciilor realizate, viteza de circulație a masei monetare.

PREVIZIONAREA FLUXURILOR

Trecerea de la economia de comandă,cu planificare centralizată la economia de piață, nu înseamnă, așa cum au crezut managerii întreprinderilor, renunțarea la planificare și la plan, la previziune sau la programare și instrumentele lor adecvate.

Lipsa planului centralizat a însemnat pentru foarte mulți conducători de întreprinderi un handicap, o situație considerată ca fără ieșire. Mai mult, pentru alții, care conduceau întreprinderi ce dețineau monopolul fabricației și vânzării, a însemnat climatul creșterii veniturilor salariale necorelate, necontrolate, cu efecte inflaționiste de lungă durată. Odată acest proces pornit, bulgărele de zăpadă a început rostogolirea sa nefastă, într-un moment în care economia existentă se descompunea, iar cea bazată pe regulile și legile pieții, concurenței libere încă nu era conslidat.

Cea mai sensibilă la efectele antrenate este cu certitudine, activitatea financiară, care prin conținuturile sale, este eminamente una managerială.

Nici întreprinderile nou înființate, indiferent de mărimea lor, nu dispun de asemenea compartimente decât în foarte mică măsură sau parțial asimilate. Majoritatea managerilor, indiferent de mărimea întreprinderii, a capitalului, de natura juridică a proprietății, nu sunt convinși de utilitatea unor compartimente ca: buget, trezorerie (casierie, încasări, plăți), decontări, analize financiare, prețuri, control financiar intern,audit financiar intern.

Lipsa unei astfel de organizări interne face ca deciziile ce se iau să fie nefundamentate, de suprafață.

Revenind la fluxuri opinăm că previzionarea fluxurilor trebuie să se fundamenteze pe diagnosticul financiar cu cei doi piloni ai săi: rentabilitatea (capitalurilor proprii și economică) și riscul (de exploatare, financiar,de faliment).

Rentabilitatea capitalurilor proprii se asociază cu efectul de levier financiar. Efectul de levier este barometrul prevederii fluxurilor de finanțare a unor programe, proiecte, investiții. Efectul de levier sau de pârghie exprimă rezultatul politicii de finanțare, și anume din capitalul propriu sau mixat; din capitaluri proprii și împrumuturi externe pe termen mediu și lung

FLUXURILE DE EXPLOATARE

Dimensionarea fluxurilor de exploatare cu anticipație este destul de dificilă. Dificultatea este conținută în elementele ce intră în compunerea fluxurilor de exploatare cu incidență asupra trezoreriei și care sunt foarte sensibile la evoluția inflației. Importanță au atât fluxurile anticipate, previzionate, cât și cele realizate. Cele anticipate țin de calitatea managementului. Cele realizate exprimă modul în care au funcționat structurile întreprinderii în baza managementului.

Compararea între modul în care au funcționat în raport cu modul în care s-a prevăzut să funționeze face ca fluxurile să ne ofere o imagine asupra influențelor factorilor mediului întreprinderii.

În sens general, echilibrul financiar al unei întreprinderi implică armonizarea surselor financiare cu nevoile financiare ale întreprinderii.

Măsurarea echilibrului financiar se poate realiza la trei nivele: a) echilibru pe termen lung(se compară resursele permanente cu utilizările permanente, iar pentru măsurarea echilibrului se folosește indicatorul fondul de rulment; b) echilibru pe termen scurt(se compară resursele temporare cu utilizările temporare și pentru măsurarea echilibrului se folosește indicatorul necesarul de fond de rulment; c) echilibru curent(se urmărește nivelul trezoreriei prin compararea disponibilităților și plasamentelor cu nivelul creditelor bancare temporare.

Ciclul de exploatare implică nevoi de active circulante cu caracter permanent, dar și cu caracter temporar. În aceste condiții pentru întreprinderi este oportun să acopere nevoile permanente cu fond de rulment, iar nevoile temporare cu credite pe termen scurt. Intervenția creditului pe termen scurt reglează operativ nevoile de finanțat cu sursele acoperitoare, evitând apariția excedentului de surse sau a deficitului.

1.2.1.1. FONDUL DE RULMENT: CONSTITUIRE ȘI IMPORTANȚĂ

Fondul de rulment este un indicator financiar al stării societății comerciale.

„Ca flux financiar, fondul de rulment constituie o marjă de securitate pentru societate; acesta este partea din resursele pe termen lung care finanțează activele circulante”

Valoarea fondului de rulment constituie rezultatul deciziilor de politică economică și financiară promovate de manageri. Managerii sunt obligați să procedeze la ajustarea și prevenirea fluctuațiilor nedorite ale fondului de rulment, prin acțiunile asupra fluxurilor financiare.

În sectorul privat finanțarea activelor circulante se face pe seama fondului de rulment, a creditelor furnizor și a creditelor bancare pe termen scurt. De la caz la caz, ponderea poate s-o dețină unul sau altul din elementele menționate.

Fondul de rulment este un concept mult utilizat în analiza financiară. El servește pentru a măsura condițiile echilibrului financiar pe termen lung.

În teoria economică se folosesc două noțiuni ale fondului de rulment: fondul de rulment net, calculat pe baza bilanțului financiar (bilanț lichiditate – exigibilitate) și fondul de rulment net global, calculat pe baza bilanțului funcțional (concepția funcțională consideră bilanțul ca pe un ansamblu de utilizări – activul bilanțului, respectiv un ansamblu de resurse – pasivul bilanțului, caracteristica bilanțului funcțional o constituie clasificarea elementenstituie clasificarea elementelor de activ și de pasiv în funcție de apartenența la un ciclu de activitate (ciclul de investiții, ciclul de exploatare, ciclul de finanțare, ciclul de trezorerie)).

„Fondul de rulment net sau permanent prezintă cea mai mare însemnătate din punct de vedere operațional și sub aspectul analizei economice.”

Fondul de rulment net se calculează pe baza bilanțului financiar, în care posturile de activ și de pasiv sunt luate în calcul la valoarea lor netă, iar construcția bilanțului se bazează pe gradul de exigibilitate al elementelor de pasiv și pe gradul de lichiditate al elementelor de activ. Bilanțul financiar prezintă activul și pasivul ca fiind formate din două mari mase: una relativ permanentă pe termen mai mare de un an, formată din active imobilizate nete și capital permanent, și una mobilă pe termen mai mic de un an, formată din activele circulante și datoriile pe termen scurt.

Constituind un indicator al echilibrului financiar, fondul de rulment prezintă importanță în procesul de luare a deciziilor de finanțare destinate asigurării lichidității și echilibrului financiar curent și viitor. Lichiditatea reflectă capacitatea societății comerciale de a-și onora obligațiile ale căror termene de scadență sunt mai mici de un an. Lichiditățile sunt reprezentate de totalul valorilor din casierie, din conturile bancare și de soldul valorilor realizabile.

Pentru o mai bună înțelegere a determinării fondului de rulment net vom construi un exemplu de bilanț financiar (fig. nr. 1.2.).

Partea de sus a bilanțului reflectă influența structurii financiare a întreprinderii asupra constituirii fondului de rulment, prin stabilirea elementelor componente, pe când, partea de jos evidențiază conjunctura sau ciclul de activitate al întreprinderii, punând accentul pe capacitatea întreprinderii de a face față datoriilor sale.

Pornind de la această grupare a elementelor bilanțului financiar, și de la un anumit ehilibru care trebuie să existe între durata unei operații de finanțare și durata surselor de finanțare corespunzătoare, se pot evidenția două reguli principale ale finanțării: 1) nevoile permanente se vor acoperi din capitalul permanent, îndeosebi din capitalul propriu; 2) nevoile temporare se vor acoperi din resurse temporare.

BILANȚ FINANCIAR

ACTIV PASIV

Fig. 1.2. – Determinarea FRN

Ca regulă generală a echilibrului financiar, capitalul permanent trebuie să acopere activele imobilizate și o parte a celor circulante, care se regăsesc în permanență la nivelul întreprinderii.

Fondul de rulment net reprezintă partea din capitalul permanent care poate fi utilizat pentru finanțarea activelor circulante, adică excedentul de capital permanent față de activele imobilizate nete sau excedentul activelor circulante cu lichidități pe termen mai mic de un an, față de datoriile cu exigibilitate pe termen mai mic de un an.

Fondul de rulment net definește deci, „atitudinea întreprinderii de a finanța ciclul său de exploatare prin capitaluri stabile.”

Fondul de rulment net se calculează deci în două variante:

FRN = CP – IN (1.1.)

În această accepțiune fondul de rulment net reprezintă excedentul de resurse permanente ce asigură finanțarea activelor circulante, fiind destinat reînnoirii acestora.

FRN = AC – DTS (1.2.)

În această accepțiune fondul de rulment net evidențiază surplusul activelor circulante în raport cu datoriile temporare sau partea activelor circulante nefinanțată de resursele pe termen scurt și care este finanțată de resursele permanente.

Indiferent de modalitatea de calcul fondul de rulment net reprezintă o resursă permanentă pentru nevoi temporare și apare ca o marjă de securitate financiară care permite întreprinderii să facă față fără dificultate diverselor riscuri ce se manifestă pe termen scurt.

Referitor la relația dintre finanțarea pe termen lung și finanțarea pe termen scurt, fondul de rulment net poate înregistra în decursul activității întreprinderii valori pozitive, negative sau neutre.

Valoarea pozitivă a fondului de rulment determină existența unui surplus de resurse permanente care poate fi alocat ciclului de exploatare. În această situație valoarea activelor circulante este superioară datoriilor pe termen scurt, exprimând existența unui excedent potențial de lichidități pe termen scurt. Se poate considera că solvabilitatea și echilibrul financiar dinamic pe termen scurt sunt asigurate.

Întreprinderea în cauză poate să-și onoreze obligațiile scadente curente și dispune de un excedent de lichidități utilizabil în cazul apariției unor dificultăți legate de vânzarea activelor sau de plata obligațiilor față de terți. O astfel de situație poate fi rezultatul unei corelări favorabile în termeni de lichiditate, ceea ce înseamnă că întreprinderea este în măsură să facă față tuturor scadențelor pe termen scurt și să dispună încă de un stoc tampon de lichidități destinate să anihileze eventuali factori nefavorabili privitor la vânzarea activelor în viitor sau la onorarea datoriilor pe termen scurt.

În concluzie, un fond de rulment net pozitiv reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea și echilibrul financiar al întreprinderii.

În situația în care fondul de rulment este negativ, transformarea activelor circulante în lichidități nu acoperă datoriile pe termen scurt, ceea ce face ca întreprinderea să apeleze la împrumuturi pe termen scurt pentru plata datoriilor. Mai mult decât atât, o parte a activelor imobilizate sunt acoperite tot de datorii pe termen scurt, întreprinderea nedispunând în acest caz de nici o marjă de securitate reprezentată de active lichide excedentare.

Valoarea negativă a fondului de rulment reflectă situația în care valoarea activelor circulante este inferioară datoriilor pe termen scurt, exprimând existența unui excedent de datorii. Echilibrul financiar pe termen scurt este afectat, întrucât lichiditățile potențiale nu acoperă exigibilitățile potențiale.

Un fond de rulment net negativ reprezintă dificultăți financiare previzibile pe linia solvabilității, ceea ce impune o ameliorare substanțială de finanțare. Fondul de rulment negativ generează un dezechilibru financiar. Această concluzie este valabilă în condițiile când viteza de rotație a activelor este identică sau foarte apropiată de cea a pasivelor (duratele de lichiditate și exigibilitate sunt comparabile). Dacă însă activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt, adică în situația în care termenul mediu de realizare a activelor circulante este mai redus decât al datoriilor pe termen scurt, întreprinderea realizează lichidități mai repede decât ritmul datoriilor pe termen scurt, rezultând că este posibilă realizarea unui echilibru financiar chiar în condițiile unui fond de rulment negativ.

Aparent fondul de rulment negativ indică o situație nefavorabilă sub aspectul echilibrului financiar, dar dacă se are în vedere gradul de lichiditate al activelor circulante și gradul de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt, lucrurile se pot schimba.

În concluzie, calcularea fondului de rulment net nu permite aprecieri realiste decât dacă se ia în considerare gradul de lichiditate al activelor circulante și gradul de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt. Există întreprinderi cu fond de rulment net negativ care manifestă o vitalitate reală și solvabilitate permanentă, după cum pot exista întreprinderi cu fond de rulment net pozitiv care, practic, se dovedesc fără capacitate de plată.

În cazul fondului de rulment net neutru activele pe termen scurt sunt finanțate integral pe seama datoriilor pe termen scurt și activele stabile sunt finanțate din capitalul permanent. Neexistând fond de rulment, întreprinderea se găsește într-o situație riscantă, generată de faptul că, pe de o parte, obligațiile de plată sunt cu termene de plată bine precizate, iar pe de altă parte, transformarea activelor circulante în lichidități poate fi întârziată datorită disfuncționalităților apărute în activitatea de exploatare.

În cazul fondului de rulment net neutru (AC = DTS) solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată, însă riscul diferit al elementelor de activ sau de pasiv face ca acest echilibru (AC = DTS) să fie fragil.

Teoretic, solvabilitatea curentă este asigurată, dar practic există riscuri legate de lichiditatea și exigibilitatea elementelor patrimoniale. Transformarea viitoare a elementelor de activ în lichidități poate fi nerealizată din cauze diverse: existența unor stocuri nevandabile și deteriorate din cauza unei conjuncturi nefavorabile, din cauza supraevaluării anticipate a cererii, din cauze fortuite, de forță majoră etc. Insolvabilitatea clienților, datorată dificultăților de trezorerie ale acestora, reprezintă greutăți care pot apărea în ceea ce privește recuperarea unor creanțe – clienți.

Pot apărea greutăți și în ceea ce privește datoriile pe termen scurt. Creditorii întreprinderii pot face intervenții pentru accelerarea termenelor de plată în cazul unor greutăți de echililibru financiar, nefiind de acord în nici un caz cu prelungirea unor scadențe.

Dacă se ia în considerare structura capitalului permanent fondul de rulment poate fi propriu sau împrumutat.

Fondul de rulment propriu reprezintă excedentul capitalului propriu în raport cu activele imobilizate nete, pe când fondul de rulment împrumutat reflectă măsura îndatorării pe termen lung pentru finanțarea nevoilor pe termen scurt.

Putem concepe modele care, prin structura lor, să redea natura sursei ce intră în componența fondului de rulment.

Un astfel de model este cel al valorii reziduale:

FR = (CS + R + Fd + Pn) + (DTML – IN) (1.6.)

unde:

FR – fondul de rulment

CS – capital social

Fd – fond propriu

R – rezerve

Pn – profit nerepartizat

DTML – datorii pe termen mediu și lung

IN – imobilizări

Dacă admitem că împrumuturile pe termen mediu și lung sunt destinate finanțării imobilizărilor, atunci diferența (DTML – I) dacă este negativă se acoperă din capitalurile proprii, iar restul se constituie ca surse ale fondului de rulment.

FR = C Propriu + (DTML – I) (1.7.)

Prin urmare, fondul de rulment are ca sursă capitalurile proprii:

C Propriu = CS + R + Fd + Pn (1.8.)

Un alt model se bazează pe proporționalizarea participării resurselor la finanțarea imobilizărilor, fondul de rulment având în acest caz o componență proporționalizată a participării resurselor la formarea sa:

Factorul (1-pf) reprezintă participarea la fondul de rulment

Fondul de rulment este o parte importantă a capitalului ale cărei variații antrenează o influență netă și imediată asupra rentabilității întreprinderii. Creșterea fondului de rulment diminuează rentabilitatea, însă produce un efect reciproc advers de reducere a riscului la care este expusă întreprinderea.

Valoarea actualizată netă a investiției în titluri de valoare de trezorerie este:

în care:

VAN = valoarea actualizată netă

I = investiția

FA = flux actualizat

pt = ponderea titlurilor în total investiții financiare

i = rata de impozitare a profitului întreprinderii

= costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii

Un asemenea proiect, de altfel ca și în cazul investițiilor corporale, cu o valoare actualizată netă negativă, diminuează baza randamentului și deci valoarea întreprinderii. Această stare se compensează printr-o lichiditate mai ridicată care atenuează riscul falimentului.

O creștere a fondului de rulment este un mijloc de a face față unor venituri neregulate, întreprinderea rulând mai bine, fapt ce conduce la creștere și soliditate financiară.

Însă disponibilitățile excesive reduc, de o manieră sensibilă, randamentul, respectiv rentabilitatea întreprinderii. De aceea, apreciem că repartizarea exigibilităților are un efect direct asupra costului capitalului și asupra riscului întreprinderii.

Dominantă este relația dintre elementele fondului de rulment și cifra de afaceri, însă influența ratei inflației și creșterea dobânzilor fac dificilă gestiunea fondului de rulment.

1.2.1.2. FONDUL DE RULMENT ȘI NECESARUL DE FOND DE RULMENT NORMATIV

Ciclul de exploatare al unei întreprinderi presupune efectuarea unor operațiuni repetitive sintetizate în trei faze: aprovizionare, producție și vânzare. Pentru desfășurarea fiecăreia din aceste faze sunt necesare resurse financiare care trebuie asigurate de întreprindere. Aceste resurse financiare vor acoperi sumele necesare pentru constituirea stocurilor și pentru acordarea termenelor de plată clienților.

Pe de altă parte, întreprinderea beneficiază de mijloace de finanțare legate de ciclul de exploatare de fiecare dată când obține termene de plată de la furnizori sau când amână plata datoriilor către stat, salariați sau acționari.

Nevoile și resursele de exploatare sau în afara exploatării fluctuează de la o perioadă la alta și la un moment dat sunt diferite ca mărime. Decalajul dintre ele, precum și cel dintre plățile și încasările efective determină existența necesarului de fond de rulment.

Alături de existența decalajelor dintre încasări și plăți de natură contractuală, în practică apar și decalaje perturbatorii, generate fie de managementul defectuos al societății comerciale, fie de managementul micro și macroeconomic existent în economie, generator de blocaje economico-financiare.

Managerul financiar este interesat să cunoască atât capitalul disponibil la un moment dat (fondul de rulment net), cât și capitalul necesar (necesarul de fond de rulment) pentru asigurarea continuității activității societății comerciale.

Necesarul de fond de rulment indică mărimea capitalurilor pe care întreprinderea trebuie să le dețină pentru finanțarea stocurilor, producției în curs de execuție, soldului creanțelor și datoriilor și a decalajelor temporale între plata cumpărăturilor și a altor datorii de exploatare și încasarea vânzărilor.

Necesarul de fond de rulment poate înregistra în decursul activității întreprinderii valori pozitive sau negative.

Necesarul de fond de rulment pozitiv indică o situație normală dacă e determinată de politica de investiții care atrage creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare, creșterea vânzărilor sau mărirea duratei ciclului de fabricație datorită creșterii complexității produselor.

Necesarul de fond de rulment pozitiv semnifică o situație anormală dacă e determinată de existența unui decalaj nefavorabil între lichiditatea activelor circulante și exigibilitatea datoriilor de exploatare sau de existența unor stocuri fără mișcare sau cu mișcare lentă.

În situația în care fondul de rulment este negativ, ceea ce înseamnă că există un surplus de resurse temporare în raport cu nevoile temporare, această situație este pozitivă doar dacă e determinată de accelerarea vitezei de rotație a stocurilor și creanțelor sau de angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai relaxate.

Se creează două tipuri de confuzii între conceptul de fond de rulment și nevoia de fond de rulment:

a) confuzia între fondul de rulment static și nevoia de fond de rulment (fond de rulment normativ)

„Fondul de rulment static este fotografia la un moment dat a marjei de securitate de care dispune întreprinderea pentru finanțarea ciclului său de exploatare.”

Fondul de rulment normativ (nevoia de fond de rulment) este un concept dinamic. El precizează pe parcursul timpului nevoia de finanțare a ciclului de exploatare.

b) confuzia între fondul de rulment și finanțare

Cele două noțiuni sunt în mod curent juxtapuse. Disocierea fondului de rulment și a monedei în care el este finanțat, precum și cea a fondului de rulment normativ și a modului său de finanțare, nu este posibilă.

Lăsând la o parte aceste confuzii se pot defini cele două concepte astfel:

„Fondul de rulment normativ reprezintă nevoia normată de finanțare generată de ciclul de exploatare.”

„Fondul de rulment net reprezintă partea de capitaluri permanente afectate pentru finanțarea ciclului de exploatare.” 6

Fondul de rulment normativ îl putem defini și ca fondul rațional destinat finanțării pe termen scurt privind nevoile ciclului de exploatare tot raționale.

Fondul de rulment se dimensionează atât pe baza capitalurilor permanente cât și pe baza datoriilor pe termen scurt, inclusiv împrumuturile pe termen scurt.

FR = CS + R + Fd + Pn + DTML – IN (1.13.)

FR = S + C + DB + aAC – (F + Cr + ITS + aPC) (1.14.)

Se poate stabili astfel următoarea egalitate:

(CS + R + Fd + Pn + DTML) – IN = (S + C + DB + aAC) – (F + Cr + ITS + aPC)

în care:

S = stocuri

C = creanțe

DB = disponibilitați

aAC = alte active circulante

F = furnizori

Cr = creditori

ITS = împrumut pe termen scurt

aPC = alte pasive circulante

Dimensionarea fondului de rulment este expresia cunoașterii necesităților de finanțat pe termen scurt. Nu orice nivel al fondului de rulment este o marjă suficientă, capabilă să mențină un anumit echilibru privind riscul pentru întreprindere.

Fondul de rulment normativ se bazează pe determinarea nevoii de fond de rulment de exploatare previzionat pe baza unor norme de exploatare ale întreprinderii.

Fondul de rulment normativ, ca și necesarul de fond de rulment normativ se bazează pe durata în zile a stocajului, corijat cu ponderea ce o au elementele componente față de cifra de afaceri(excluzând taxele). Cum lichidităților nu li se asociază perioade de stocare, prin eliminarea lor din ansamblu ajungem la nevoia de fond de rulment normativ:

unde:

= nevoia de fond de rulment normativ

= durata în zile a unei rotații a totalului activelor circulante

= cifra de afaceri anuală (fără taxe)

= durata în zile a unei rotații a elementului de activ

= durata în zile a unei rotații a elementului de pasiv

= element de activ

= element de pasiv

= baza anuală de calcul pentru elementul

= ponderea elementului în totalul cifrei de afaceri fără taxe

În tabelul următor (tabelul nr. 1.1.) vom prezenta bazale de calcul care diferă în funcție de element, și anume:

Tabelul nr. 1.1.

BAZE DE CALCUL

Ponderile se determină, de asemenea, diferit (tabelul nr. 1.2.):

Tabelul nr. 1.2.

PONDERI

În funcție de momentele de referință, avem un necesar de fond de rulment previzionat, pe baza duratelor planificate, estimate și un necesar realizat efectiv, istoric, pe baza bilanțului contabil.

Pentru anticiparea necesarului de fond de rulment pentru, exploatare în condiții de inflație, vom folosi un model care relevă influența inflației:

și unde inflația operează prin mărimile de intrare: achizițiile care față de o perioadă precedentă au o valoare inflaționată.

cu implicații asupra celorlalte elemente ale fluxurilor de exploatare pe care le degajă: costurile de fabricație, costurile produselor finisate, semifabricatelor:

Consumul inflaționist înseamnă un flux suplimentar față de cel precedent, egal cu diferența dintre achiziții și valoarea stocurilor inițiale neinflaționată multiplicată cu rata inflației.

La rândul său, noul cost al achizițiilor face parte din costul fabricației, care îl influențează în sensul creșterii sale:

unde:

= costurile de exploatare influențate de inflație

= costul cu achizițiile în condiții de inflație

= costul cu achizițiile neinflaționate

= costuri salariale neinflaționate

= alte costuri neinflaționate

= variația absolută a costului de exploatare pe seama inflației

Prin urmare, costurile suferă inflația intrărilor, ori componentelor lor, proporțional cu ponderea elementului inflaționat în totalul costurilor fabricației:

∙ ∙

Dacă avem o anume structură a costului total, respectiv a elementelor sale, iar inflația lovește elementele sale, atunci noul cost inflaționat va fi:

în care:

= elementul de cost neinflaționat

= costul total neinflaționat

= rata inflației

1, 2, … n = felurile elementelor componente

Creșterea relativă a costului total, în condițiile elementelor componente lovite de rata inflației, va fi:

Creșterea absolută va fi:

Revenind la modelul de exprimare a costului în condiții de inflație, acesta va fi egal cu:

Este evidentă influența inflației asupra fluxurilor de intrare în structura costurilor și în final asupra costului total.

Dacă producătorul dorește menținerea absolută a profitului său, atunci mărimea veniturilor din exploatare în noile condiții devine:

Dar și rezultatul este erodat de inflație, în acest caz rezultatul se recalculează fie în funcție de rata medie a creșterii costului:

fie în funcție de rata generală a inflației,

sau în funcție de rata generală a inflației, ponderată cu indicii de structură, în condițiile unei fabricații eterogene:

Apreciem că în nici un caz evoluția prețului de vânzare nu poate fi egală cu prețul inițial ponderat cu creșterea ratei inflației elementelor de intrare sau a ratei inflației generale, eliminându-se astfel creșterile artificiale de natura spiralei inflației.

1.2.2. FLUXURILE DE TREZORERIE

1.2.2.1. FLUXURI DE INTRARE, FLUXURI DE IEȘIRE

În mod obișnuit, trezoreria reprezintă un ansamblu de operații financiare efectuate de către stat în vederea procurării și cheltuirii mijloacelor bănești care-i sunt necesare pentru îndeplinirea funcțiilor sale.

Termenul de „trezorerie” provine din limba franceză de la cuvântul „trésorerie”, care înseamnă tezaur, visterie, semnificând și locul unde se păstrează și respectiv se administrează tezaurul, metalele prețioase și alte valori ale statului.

„La nivel microeconomic, trezoreria presupune un ansamblu de operațiuni financiare prin care se asigură capitalurile necesare desfășurării activității de investiții, de exploatare, financiare și sociale a întreprinderii, gestionarea eficientă a acestor capitaluri și întreprinderea de acțiuni pentru selectarea și negocierea creditelor de acoperire a deficitului de trezorerie sau plasament corespunzător excedentului de trezorerie.”

Trezoreria este din punct de vedere financiar, inima întreprinderii. Ea concentrează fluxurile de intrare și de ieșire, atât din afara exploatării, cât și din operațiunile de exploatare

Trezoreria exprimă variațiile în timp privind intrările și ieșirile bugetate și realizate.

La nivelul fluxurilor monetare, legătura dintre intrări și ieșiri este asigurată de trezorerie, fluxurile având o incidență imediată sau amânată asupra trezoreriei.

Din multitudinea de definiții date trezoreriei ne-am oprit la cea care arată că „trezoreria este imaginea disponibilităților monetare apărute din evoluția curentă a încasărilor și plăților, disponibilități care trebuie să facă față scadențelor în mod continuu”.

Fluxurile trezoreriei sunt reprezentate de totalitatea intrărilor, respectiv a ieșirilor întâlnite la nivelul trezoreriei, ca urmare a punerii în aplicare a politicii de încasări și plăți, elaborată de managerul trezoreriei.

Deciziile de investiții sau dezinvestiții, de exemplu, se traduc prin plățile privind achizițiile de imobilizări, sau încasarea prețului cesiunilor. Deciziile de finanțare antrenează fluxuri de trezorerie care pot fie să majoreze capitalurile proprii, fie să mărească datoriile sau să provoace diminuarea lor în caz de rambursare. Deciziile de investire a dividendelor antrenează alte fluxuri. Întreprinderea poate încasa sau plăti diferite sume. De asemenea, realizând operații de exploatare, întreprinderea încasează bani din vânzări, plătește salarii și are cheltuieli, prin care își reglează furnizorii precum și alte cheltuieli externe.

Astfel, trezoreria rezultă din ansamblul fluxurilor antrenate de operațiunile de exploatare, care constituie cicluri de exploatare și din operațiunile în afara exploatării, la nivelul acesteia întâlnind fluxuri de intrare și fluxuri de ieșire (fig. nr.1.3 )

Fig. 1.3 – Fluxuri cu incidență asupra trezoreriei

Fluxurile de intrare la nivelul trezoreriei sunt aferente ciclurilor de exploatare, financiar și investițional, fiind generate de realizarea de venituri, sau ca urmare a unor împrumuturi financiare.

Astfel, încasările vor cuprinde:

vânzări cu plata imediată;

încasarea vânzărilor pe credit (din perioada anterioară);

vânzări de valori mobiliare;

obținerea unui împrumut sau vânzarea unei noi emisiuni de titluri;

încasarea chiriilor;

încasarea dobânzilor;

încasarea dividendelor și a altor venituri.

Fluxurile de ieșire, la nivelul trezoreriei sunt de asemenea aferente ciclurilor de exploatare, financiar și investițional, fiind generate de achitarea previzibilă a următoarelor datorii:

plata achizițiilor la vedere și pe credit (aferente perioadelor anterioare);

plata salariilor și a premiilor;

plata cheltuielilor de exploatare, administrație și desfacere;

vărsarea taxelor și impozitelor la bugetul statului;

achiziții de imobilizări: corporale și necorporale;

plata dobânzilor și a ratelor scadente;

răscumpărarea titlurilor emise de întreprindere;

vărsarea dividendelor către acționari, sau retragerea de fonduri de către proprietari.

Prin compararea celor două tipuri de fluxuri, pe anumite perioade (lună, trimestru, semestru, an), ajungem fie la un excedent, fie la un deficit de trezorerie.

Managerul trezoreriei poate influența anumite fluxuri pentru obținerea unui echilibru cert, în următoarele direcții:

accelerarea încasării creanțelor;

temperarea plăților de casă pe cât posibil;

utilizarea cursului flotant ca diferență între conturile bancare.

Dacă fluxul intrărilor este inferior fluxului ieșirilor, managerul trezoreriei poate decide recurgerea, la un sprijin bancar și anume:

dacă se dorește recurgerea la o linie de credit, bugetul permite determinarea unei limite superioare;

dacă s-a recurs la un sprijin bancar pe termen scurt, bugetul permite determinarea caracteristicilor acestuia (mărimea, data contractării, durata creditului necesar).

În situația în care fluxul intrărilor este superior celui al ieșirilor, managerul trezoreriei poate decide plasarea excedentului, în condiții cât mai eficiente, cu un câștig cât mai mare și un risc cât mai mic.

1.2.2.2. CASH-FLOW-UL CA FLUX DE NUMERAR

Cash-flow-ul (CF) constituie, alături de fluxurile de fond de rulment și beneficii (profit), un alt flux, generat de activitățile desfășurate la nivelul societății comerciale. Termenii de flux monetar, flux de casă, flux de trezorerie din literatura românească corespund termenului anglo-saxon de cash-flow. Totuși, în cadrul tendinței generale de standardizare, termenul de cash-flow domină în limbajul teoretic și al practicienilor.

Pentru orice manager, fluxul de trezorerie trebuie să reprezinte o știință permanentă în vederea adoptării unei strategii financiare, care să mențină firma în afaceri.

În literatura economică din țară și străinătate fluxul de trezorerie (de numerar) este definit în mod diferit. C. Stănescu, A. Ișvănescu și A. Băicuși sunt de părere că „o componentă importantă a analizei situației financiar-patrimoniale, o constituie cercetarea fluxului de disponibilități întrucât, în practica economică se consideră că orice activitate trebuie să ”degaje bani”, să rezulte un surplus de capital față de cel investit în afaceri. O societate comercială poate să fie rentabilă, să realizeze profit, dar să nu fie solvabilă, din cauza lipsei de lichidități ca urmare a decalajului dintre încasările și plățile pe care le face în cadrul ciclului financiar”.

Maria Mihalciuc și colaboratorii susțin că termenul de cash-flow este „de origine anglo-saxonă, care semnifică fluxul de lichidități într-o perioadă de timp, calculat ca diferență între încasările curente și plățile curente. Cash-flow-ul este format, în esență, din profitul net și amortizarea imobilizărilor. În sens restrâns (cash-flow) se referă numai la fluxul de numerar înscris în bugetul de casă al întreprinderii. Se calculează ca diferență între încasările și plățile în numerar (cash).”

Din părerile exprimate în literatura de specialitate rezultă că termenul „cash-flow” este de origine anglo-saxonă care poate fi definit prin:

flux de disponibilități care „degajă” un surplus de capital față de cel investit în afaceri;

flux de încasări al unei investiții;

creșterea fluxurilor bănești;

excedent de trezorerie;

flux monetar net;

metodă de actualizare a veniturilor viitoare;

flux de disponibilități nete (intrări și ieșiri de numerar);

surplus monetar;

flux de lichidități;

flux de trezorerie.

Cash-flow-ul reprezintă „un proces de transformare succesiv, în decursul unei perioade, a banilor în stocuri, creanțe și apoi din nou în lichidități, și care reprezintă sîngele vieții oricărei companii. Dacă acest circuit este încetinit în mod determinant, starea de insolvabilitate poate să apară”, este de părere Robert Higgins.

Una dintre sarcinile managementului trezoreriei este aceea de a stabili strategii prin care să asigure nivelul fluxurilor bănești și al creditelor curente necesare realizării activității de exploatare, în condițiile realizării unui echilibru financiar durabil și dinamic, cu costuri cât mai reduse de finanțare. În acest scop, aceasta anticipează valoarea și periodicitatea fluxurilor de încasări și plăți, concordanța acestora cu nivelul resurselor proprii, atrase și împrumutate, comparativ cu necesitățile de exploatare estimate. Pentru a asigura continuitatea plății obligațiilor scadente, „gestiunea cash-flow-ului asigură corelarea fluxurilor de disponibilități curente rezultate în urma realizării încasărilor cu fluxurile de plăți”.

Fluctuațiile fluxurilor de încasări, lichidități și disponibilități curente din casă și din depozitele bancare sunt reflectate de nivelul și variabilitatea în timp a cash-flow-ului. Prin intermediul cash-flow-ului, managerii societăților comerciale analizează variațiile trezoreriei:

la nivelul unui exercițiu financiar:

CFn = TNfn – TNîn (1.39.)

între exerciții financiare:

CFn+1/n = TNn+1 – TNn (1.40.)

unde:

CF = cash-flow

TN = trezorerie netă

î = începutul perioadei

f = sfârșitul periodei

n = 1, 2, …= durata perioadei de referință (exercițiul financiar – an, trimestru, lună)

Valoarea pozitivă a cash-flow-ului reflectă nivelul disponibilităților bănești care poate fi utilizat pentru realizarea de investiții financiare pe piețele de capital, în scopul creșterii randamentului global al societății comerciale. Nivelul și permanența unui flux pozitiv al cash-flow-ului contribuie la creșterea potențialului real de finanțare a investițiilor productive destinate fie înlocuirii, fie sporirii activelor imobilizate de natură corporală ale societății comerciale.

Un flux negativ al acestuia diminuează potențialul curent de finanțare a investițiilor productive.

Pentru estimarea capacității potențiale de creștere a societății comerciale, prezintă utilitate calcularea „cash-flow-ului potențial (CFpotențial)”:

CFpotențial = REZULTAT NET + AMORTIZĂRI (1.41.)

CFpotențial = Rfnet + A (1.42.)

Acesta reflectă resursele generate de activitățile desfășurate de societatea comercială, care pot fi utilizate integral pentru autofinanțarea curentă a acesteia.

Capacitatea globală de creștere a societății comerciale poate fi estimată prin corectarea capacității potențiale cu valoarea totală a provizioanelor reglementate:

CFglobal = CFpotențial +Provizioane reglementate (1.43.)

În urma analizei fluxurilor de cash-flow trecute și previzionând fluxurile viitoare, managerii societăților comerciale pot să estimeze capacitatea societăților comerciale de a-și onora la scadență obligațiile curente și să corecteze în timp util eventualele dezechilibre curente.

Determinarea cash-flow-ului are o importanță mare pentru managerul trezoreriei, deoarece el reflectă evoluția trezoreriei de la o perioadă la alta, dându-i posibilitatea managerului să compare rezultatele obținute cu cele estimate, să stabilească noi strategii și obiective pentru perioadele viitoare, în ceea ce privește trezoreria. Nivelul și performanța cash-flow-ului reflectă eficiența activității economice.

Surplusul monetar generat de ansamblul operațiilor economice desfășurate la nivelul societății comerciale se poate estima, respectiv determina, însumând cash-flow-ul din activitățile de exploatare, de investiții și de finanțare.

Cash-flow-ul din activitățile de exploatare aferent unei perioade se poate determina fie prin metoda directă, fie prin metoda indirectă.

Metoda directă are în vedere ansamblul fluxurilor analitice de încasări și plăți aferente activităților de exploatare:

+ încasări în numerar din vânzarea de bunuri și prestarea de servicii

+ încasări în numerar provenite din redevențe, onorarii, comisioane și alte venituri

– plăți în numerar către furnizorii de bunuri și servicii

– plăți în numerar către și în numele angajaților

– plăți în numerar de impozite și taxe

+ încasări din restituiri de impozite și taxe

= CASH-FLOW DIN ACTIVITĂȚI DE EXPLOATARE

(CF din exploatare)

Metoda indirectă are în vedere rezultatul net al exercițiului, care este corectat cu modificările suferite de capitalul circulant și cu ajustările unor elemente nemonetare și altor elemente incluse în activitățile de investiții sau de finanțare:

± Profit sau pierdere

– variația stocurilor (+/-)

– variația creanțelor (+/-)

– variația altor elemente de activ (+/-)

+ amortizarea inclusă în costuri

+ variația furnizorilor și clienților creditori (+/-)

+ variația altor pasive (+/-)

= CASH-FLOW DIN ACTIVITĂȚI DE EXPLOATARE

(CF din exploatare)

Pentru determinarea cash-flow-ului din activități de investiții realizate de societatea comercială, în cadrul unei perioade se au în vedere fluxurile de numerar aferente acestora:

+ încasări de numerar din vânzarea de terenuri și mijloace fixe, active necorporale și alte active pe termen lung

+ încasări de numerar din vânzarea de instrumente de capital propriu și de creanță ale altor societăți comerciale

+ încasări de numerar din rambursarea avansurilor și împrumuturilor efectuate către alte părți

– plăți în numerar pentru achiziționarea de terenuri și mijloace fixe, active necorporale și alte active pe termen lung

– plăți în numerar pentru achiziția de instrumente de capital propriu și de creanță ale altor societăți comerciale

– avansuri în numerar și împrumuturi efectuate către alte părți

= CASH-FLOW DIN ACTIVITĂȚI DE INVESTIȚII

(CF din investiții)

Cash-flow-ul din activitățile de finanțare reflectă fluxurile de venituri și de plăți în numerar generate de acestea la nivelul societății comerciale finanțate:

+ venituri în numerar din emisiunea de acțiuni și alte instrumente de capital propriu

+ venituri în numerar din emisiunea de obligațiuni, credite, ipoteci, și alte împrumuturi

– plăți în numerar către acționari pentru a achiziționa sau răscumpăra acțiunile societății comerciale

– rambursarea în numerar ale unor sume împrumutate

– plăți în numerar ale locatarului pentru reducerea obligațiilor legate de operațiunile de leasing financiar

= CASH-FLOW DIN ACTIVITĂȚI DE FINANȚARE

(CF din finanțări)

Cash-flow-ul total (fluxul de numerar net) generat de ansamblul activităților, desfășurate la nivelul societății comerciale, constituie suma celor trei surplusuri monetare:

+ CASH-FLOW DIN ACTIVITĂȚI DE EXPLOATARE

+ CASH-FLOW DIN ACTIVITĂȚI DE INVESTIȚII

+ CASH-FLOW DIN ACTIVITĂȚI DE FINANȚARE

= TOTAL CASH-FLOW

Dacă se însumează disponibilitățile bănești existente la începutul exercițiului financiar (cash-flow-ul la începutul perioadei-CFî) cu cash-flow-ul total (CFt), generat de ansamblul activităților din cursul perioadei, se obțin disponibilitățile bănești sau cash-flow-ul la sfârșitul perioadei (CFf)

CFf = CFî + CFt (1.44.)

Nivelul și permanența cash-flow-ului reflectă eficiența activității economice. În consecință, analiza evoluției fluxurilor de cash-flow oferă managerilor informații asupra dinamicii și durabilității echilibrului financiar, autonomiei și competitivității societăților comerciale, contribuind la flexibilizarea actului decizional.

Într-o stare de echilibru financiar dinamic, FRN contribuie la finanțarea NFR, iar variația NFR se realizează pe seama FRN și a TN. Variația NFR influențează asupra TN. Analiza acestora permite cunoașterea independenței financiare.

CAPITOLUL II-GESTIONAREA FLUXURILOR ÎN CONDIȚII DE INFLAȚIE

2.1. INFLAȚIA: DEFINIRE, FACTORI DETERMINANȚI, EFECTE

„Sensul inițial al noțiunii de „inflație” este legat de ideea de „umflare”, de „creștere”, însă de „creștere într-o manieră indezirabilă”, noțiunea sugerând o stare maladivă sau, în tot cazul, inestetică.”

Această stare se consideră că provine din existența unei cantități excedentare de monedă, inflația fiind un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului, însă aproape toți autorii care au s-au ocupat de acest subiect sunt de acord că inflația nu este legată numai de fenomenele monetare.

Având în vedere sensul larg al noțiunii de inflație, aceasta poate fi definită ca acel dezechilibru structural, economic, social și politic, care poate să apară în societate la un moment dat și care se manifestă prin creșterea masei monetare în circulație, creșterea generalizată a prețurilorși reducerea nivelului de trai, precum și prin destabilizarea întregii societăți.

Inflația este o tendință de creștere generalizată și accelerată a prețurilor, un proces autoîntreținut de creștere a acestora.

O mișcare de prețuri este inflaționistă doar atunci când are o „formă exponențială, adică atunci când o creștere de prețuri antrenează o nouă creștere și mai rapidă ș.a.m.d., fără ca în mecanismele interne ale economiei să existe vreun principiu de autofrânare a acestei mișcări de prețuri.”

Inflația, ca fenomen amplu, nu poate fi definită doar prin aspectele sale cantitative, între care prețurile și costurile sunt într-adevăr cele mai importante, ci și prin elementele sale calitative. Astfel, inflația este un dezechilibru structural al mecanismului economic, monetar si financiar, exprimând o circulație monetară peste nevoile economiei, conducând la deprecierea banilor și la creșterea importantă, generalizată și pe termen a prețurilor.

Putem realiza, pe baza a ceea ce este comun definițiilor studiate, următoarele enunțuri:

– generalizarea excesului de cerere;

– masă monetară în exces față de valoarea bunurilor;

– creșterea veniturilor ce dau o cerere mai mare decât oferta;

– conduce la creșterea costurilor, antrenând noi creșteri de prețuri și ca urmare a nesporirii gradului de ocupare a forței de muncă și a producției;

– erodarea valorii banilor în raport cu aurul sau alte monede.

Trebuie admis că inflația este un fenomen al economiei de piață, care în unele împrejurări este incapabilă să ofere beneficii din producția realizată, mai ales că prețurile, după cum am văzut, nu scad în urma creșterii productivității, iar salariile cresc nu numai odată cu productivitatea. Așa ajungem la o inflație generalizată.

Desigur, ar fi bine să nu existe inflație, dar acest lucru nu este posibil. Inflația poate fi prevăzută și anticipată, chiar dacă este un fenomen incert și cu un anumit grad de probabilitate.

Cea mai bună politică este combaterea inflației și nu întreținerea ei prin măsuri ce devin în timp cauze inflaționiste.

Atunci când dorim să exprimăm efectele antrenate de inflație nu trebuie să uităm cauzele acesteia, și anume creșterea masei monetare, a mijloacelor de plată și creșterea salariilor nominale mai rapid decât creșterea productivității.

Inflația este generată de o mulțime de factori variabili a căror acțiune determină amploarea, intensitatea ei.

Inflația a fost, în ultimul deceniu, unul dintre principalii factori de instabilitate a mediului economic românesc, atât prin nivel, cât și prin volatilitate, previzionarea evoluției sale și acoperirea costurilor asociate fiind dificil de realizat. „Dezechilibrele persistente la nivelul cererii și ofertei agregate au condus la transformarea inflației corective, preponderentă în primii ani de tranziție la economia de piață, în inflație structurală, posibil de controlat numai în cazul în care politica monetară beneficiază de sprijinul celorlalte politici macroeconomice (restructurarea economiei și politica fiscală prudentă fiind esențiale).”

În România, inflația a fost recunoscută ca problemă începând din noiembrie 1990-momentul declanșării reformei economice. Fenomenul a existat însă și înainte de această dată (decalaje între cerere și ofertă pe piața internă au fost sesizate încă de la începutul anilor ’80, pe fondul rambursării accelerate și înainte de termen a datoriei externe), dar tensiunile acumulate au fost reprimate și mascate prin intermediul pârghiilor specifice economiei planificate.

În ultimul deceniu inflația în România a fost oscilantă și , în general, ridicată, în principal ca urmare a: a) efectelor întârzierii restructurării de fond a economiei; b) întreruperii în nenumărate rânduri a eforturilor de stabilizare; c) politicii salariale neadecvate; d) indisciplinei financiare extinse. Cauzele de fond care au generat creșterile de prețuri au rămas în tot acest timp, practic, aceleași, distincte fiind doar formele de manifestare, alternanțele de intensitate și elementele conjuncturale asociate.

În toată perioada analizată, prețurile producătorilor industriali au exercitat presiuni semnificative asupra prețurilor de consum, rata lor de creștere fiind, în majoritatea situațiilor , mai amplă decât rata inflației. Prețurile producției industriale au reflectat creșterea continuă a costurilor sub impactul eliminării treptate a subvențiilor și al performanțelor economice modeste; evoluția costurilor salariale, reevaluarea repetată a activelor circulante și a mijloacelor fixe, deprecierea cursului au avut o reflectare semnificativă în costurile producătorilor; pierderile înregistrate de mulți agenți economici au fost motiv în plus de presiuni asupra prețurilor.

Inconsecvența măsurilor de reformă economică, susținerea financiară acordată de autorități întreprinderilor de stat neviabile, întârzierea restructurării și privatizării acestora, precum și preocuparea insuficientă pentru asigurarea unui climat concurențial care să conducă la eliminarea comportamentului inflaționist al monopolurilor din sfera utilităților publice au frânat procesul de tranziție spre o economie de piață funcțională.

Finanțarea investițiilor pe termen lung și lichiditățile pe termen scurt antrenează distorsiuni ale ratei rentabilității, defavorabile realizării unei eficiențe maxime. Dacă inflația nu este frânată, un asemenea proces tinde să scadă ratele dobânzii reale, pe termen lung și de creștere paralelă a ratei dobânzii reale pe termen scurt. Investitorii, pe termen mijlociu și scurt, sunt penalizați, comparativ cu cei pe termen lung, rezultând o tendință de pierdere de capital, în sensul că productivitatea investițiilor realizate nu este suficientă pentru compensarea efortului de economisire în termeni reali. Pierderea este inevitabilă atâta timp cât nu se ține corect seama de valoarea efectivă a efortului de economisire în procesul investițiilor.

Într-un regim de instabilitate a prețurilor, efectul inflației continue este acela de a modifica repartiția veniturilor pentru o parte a populației într-un sens defavorabil.

În situația inflației generalizate, întreprinderile sunt mai puțin stimulate în ameliorarea procesului de producție.

Inflația în loc să favorizeze creșterea, o compromite. Ea nu duce la un calcul economic eficient, ci la o pierdere generalizată și costisitoare de resurse, îndeosebi de capital, devenind o piedică în mutațiile cerute de progres. Consecința inflației este o diminuarea continuă a productivității capitalului, ceea ce reflectă o pierdere de capital.

Apreciem că inflația prin costuri este cea mai sensibilă, deoarece prin difuzia ce o realizează, prin elementele de intrare în ciclul de exploatare (prețurile materiilor prime, prețul forței de muncă, marja producătorului, marja capitalului investit și altele) antrenează o creștere a prețurilor ieșirilor, fără de care întreprinderea ar intra în zona pierderilor de capital.

Întreprinderea este supusă presiunilor de intrare care erodează capacitatea lichidă și chiar masa capitalului.

2.2. INFLUENȚA INFLAȚIEI ASUPRA MĂRIMII FLUXURILOR

Dacă admitem că inflația se manifestă prin creșterea generalizată a prețurilor, este evident că efectul imediat pentru întreprindere este cel al diminuării fluxurilor reale de intrare, ca urmare a gradului de lichiditate erodat.

Puterea de cumpărare a întreprinderii scade cu influența ratei inflației.

Dacă necesarul bănesc pentru asigurarea fluxurilor reale de intrare, necesare ciclului de exploatare, era la momentul egal cu , la momentul devine: inferior lui și prin urmare incapabil de a asigura reluarea ciclului de exploatare cantitativ.

La momentul întreprinderea realiza un flux de intrare (fizic)

În momentul intrările devin; consumurile cantitative nu se modifică, iar cererea este nemodificată. Prin urmare este evident că:

Pentru a ajunge la egalitate, la momentul , adică:

rezultă

Fluxurile de intrare devin astfel inferioare. Pentru a le menține întreprinderea apelează la mai multe decizii de reglare. Prima este menținerea neschimbată a ratei profitului, adică aplicarea principiului partajului și pe această bază creșterea prețurilor sale, care să-i mențină rata profitului, dar și fluxul de intrare nemodificat, adică:

unde:

= cantitățile de intrare în

= prețurile la

= indicele de inflație aferent intrărilor în

= lichiditatea la

= creșterea nevoii de lichiditate ca urmare a inflației în

= indicele inflației aferent resurselor în momentul

O altă decizie este cea întâlnită frecvent, cu urmări foarte grave în circuitul fluxurilor, și anume cea a blocării unor fluxuri în favoarea altora.

Din studiile efectuate, întreprinderile cu capital majoritar de stat sau regiile statului au blocat fluxurile care alimentau diferitele venituri ale bugetului în favoarea fluxurilor privind achizițiile de factori. Este aici prezentă decizia de amânare sau renunțare la plată a managerului întreprinderii.

Pentru a face față indicelui inflației aferent intrărilor, majoritatea întreprinderilor au apelat sau apelează la împrumuturi de trezorerie sau împrumuturi bancare pe termen scurt, dar cu prețuri înalte (rata dobânzilor înaltă) fără ca starea lor să se amelioreze.

O altă decizie este cea întâlnită frecvent, cu urmări foarte grave în circuitul fluxurilor, și anume cea a blocării unor fluxuri în favoarea altora.

Din studiile efectuate, întreprinderile cu capital majoritar de stat sau regiile statului au blocat fluxurile care alimentau diferitele venituri ale bugetului în favoarea fluxurilor privind achizițiile de factori. Este aici prezentă decizia de amânare sau renunțare la plată a managerului întreprinderii.

Pentru a face față indicelui inflației aferent intrărilor, majoritatea întreprinderilor au apelat sau apelează la împrumuturi de trezorerie sau împrumuturi bancare pe termen scurt, dar cu prețuri înalte (rata dobânzilor înaltă) fără ca starea lor să se amelioreze.

Având în vedere că salariații au exercitat o presiune continuă asupra creșterii salariilor, fără o creștere adecvată a productivității muncii, iar intrările sunt cu prețuri inflaționiste, ne găsim în fața unei inflații prin costuri, care duce la creșterea prețurilor mărimilor de ieșire.

Însă lipsa de cultură și educație în materie de prețuri, goana după îmbogățire imediată, de repartiție imediată a averii, a venitului, respectiv a bunăstării, conduce la necorelări, la stabiliri de prețuri nu bazate pe cerere și ofertă, ci bazate pe o penurie de ofertă, pe subproducție sau pe o producție slabă calitativ și care operează ca un veritabil monopol în economia românească. În asemenea circumstanțe intervenția statului se impunea, așa cum Banca Națională a intervenit prin limitarea inflației prin masa monetară și prin ratele de schimb ale valutelor.

Lipsa de cultură în mecanismul prețurilor și faptul că cererea, în condițiile unei oferte insuficiente, este mare, îndeosebi la bunurile alimentare, respectiv destinate consumului final, a permis judecăți de valoare incorecte: dacă prețul unui factor de intrare a crescut cu X% atunci si prețul produsului ce se vinde trebuie să crească cu același X număr de procente. Dar am demonstrat că nu este adevărat.

Prețul se modifică cu produsul dintre creșterea prețului intrării și ponderea acelei intrări în mărimea prețului ce se modifică.

unde:

= elementele de intrare, componente ale costului la

= profitul producătorului, vânzătorului la

Dacă un element se modifică ca urmare a ratei inflației, atunci prețul se va modica, dar de maniera următoare:

Din modelul prezentat, rezultă, ca inflația se manifestă în dublu sens, privind fluxurile, și anume:

în sensul diminuării lor prin erodare cu factorul sau

în sensul majorării lor prin preț cu factorul .

Cel de-al doilea sens este cel folosit, dar cu praguri de ordin psihologic și de ordin cantitativ, care în ultimele situații nu fac posibilă creșterea prețului sau o fac cu o mărime insuficientă, menținerii puterii de plată, în noile condiții și prin urmare erodarea acesteia cu efect în descreșterea fluxurilor de intrare iar în continuare, efectele antrenate fiind decapitalizarea, pe de o parte, și intrarea în incapacitate de plată, pe de altă parte.

Decizia majorării preturilor nu se bazează, în cele mai multe cazuri, pe efectele ce le induce inflația preturilor de intrare, respectiv a costurilor, ci pe calea comodă de a majora prețul cu rata creșterii prețului de achiziție, fapt ce atrage un cerc vicios al prețurilor, cu efecte asupra capitalului propriu sau erodarea profitului, periclitând principiile continuității, conservării și dezvoltării.

2.3. INFLUENȚA INFLAȚIEI ASUPRA FLUXURILOR DE INTRARE ALE EXPLOATĂRII

Inflația, ca proces complex, antrenează efecte reciproc adverse cu implicații negative asupra mediului intern si extern al întreprinderii.

Un prim efort este cel de erodare privind fluxurile generate de operațiile de exploatare, de repartizare, de investiție, de finanțare.

In condițiile menținerii nivelului prețurilor pentru mărimile de ieșire, față de cele aferente mărimilor de intrare, reluarea unui nou ciclu se realizează la un nivel micșorat cu efectul ratei inflației aferentă intrărilor.

Pentru a-și menține capacitatea de achiziție, respectiv de plată privind achizițiile, întreprinderea se află în situația fie de a bloca unele fluxuri financiare în favoarea altor fluxuri, fie de a crește și ea la rândul său prețurile ieșirilor, fie ambele.

Din studiul efectuat rezultă că unii agenți economici au apelat mai întâi la blocarea fluxurilor către bugete (asigurări, sănătate) sau fonduri (șomaj, protecția mediului ș.a.m.d.), pentru a face față prețurilor inflaționiste privind energia, materiile prime, munca.

Gândind ca o decizie pe termen scurt, blocarea a generat efecte ce se mențin pe termen lung, ca urmare a necompensării de creșterea ulterioară a prețurilor, datorită refuzului pieții.

Inflația erodează fluxurile de intrare, ca urmare a diminuării capacității de plată a întreprinderii.

În frecvente situații, lupta dintre inflație și menținerea capacității de plată conduce la decizii de blocare a fluxurilor de ieșire pentru menținerea cantitativă a celor de intrare și, în special, a celor legate de exploatare.

dar,

însă

cum:

rezultă:

respectiv

Notațiile au următoarele semnificații:

= flux de intrare la momentul

= rata inflației la momentele

= cantitatea de bani necesari la

= variația cantității de bani

Rata inflației operează asupra cantității de bani prin erodarea lor și, implicit, asupra fluxurilor de intrare prin diminuarea lor:

= baza, iar = egală pe intervale:

∙ ∙

Când rata inflației este constantă în timp, deprecierea fluxului inițial este dată de factorul de depreciere .

Dacă rata inflației este diferită, pe intervale de timp, atunci deprecierea se determină, pentru fiecare interval, pe baza fluxurilor precedentului interval.

Nevoia de bani, pentru a acoperi fluxurile de intrare, se poate satisface prin modalități diferite:

amânarea unor plăți către buget, atunci când rata de penalizare este mai mică decât rata dobânzii la un credit de trezorerie și care duce la blocarea fluxurilor către bugete sau alte fonduri;

apelarea la credite bancare de trezorerie, care să acopere deficitul de trezorerie.

dacă

Notațiile înseamnă :

= trezoreria la momentul

= încasările la momentul

= plățile la momentul

2.4. GESTIONAREA FLUXURILOR ÎN CONDIȚII DE INFLAȚIE

În condițiile hiperinflației din țara noastră, managementul financiar este destul de vulnerabil. Vulnerabilitatea este accentuată și din lipsa de educație economică, lipsa unei experiențe într-o economie concurențială în care riscul de faliment este unul major însă greu de acceptat ca fiind ceva firesc, ca ceva ce reprezintă o componentă a economiei de piață. Adică să intervină cineva din afară pentru a scoate întreprinderea din impas.

Inflația și hiperinflația solicită multe calități managerului financiar în vastul domeniu al finanțelor firmei și în care gestionarea fluxurilor este una din componentele majore.

Gestiunea, în cea mai largă accepțiune, este conduita întreprinderii la nivel mediu și scurt (tactic și operațional), pentru atingerea obiectivelor, prealabil fixate în cadrul unei politici determinate.

Obiectivul principal, fundamental al întreprinderii, poate fi realizarea unui profit maxim și unde gestiunea trebuie clădită pe strategia de limitare a incertitudinii în opoziție cu deciziile de gestiune curentă. Astfel, gestiunea poate fi definită și ca acțiunea sau maniera de a administra, de a organiza, în cazul de față, fluxurile.

Gestiunea cuprinde activități de planificare, organizare, influențare și control legate de determinarea și atingerea obiectivelor. Gestiunea fluxurilor este un proces de administrare a acestora în concordanță cu obiectivele și scopurile stabilite.

Fluxurile de intrare, cu incidență asupra trezoreriei, privesc pe cele generate de operațiile amintite:

de exploatare;

de repartizare;

de investiții;

de finanțare.

Fiecare flux este influențat de evoluția inflației, respectiv de indicele general al prețurilor, dar și al indicilor specifici, pe categorii de produse, servicii.

Indiferent că este vorba de un flux de intrare sau de ieșire privind operațiile respective, inflația are influență asupra mărimii lor; fie că este nevoie de un supliment de flux pentru a menține același nivel de activitate, fie că este o erodare pronunțată a puterii fluxurilor.

Cele mai importante fluxuri sunt cele de exploatare care cuprind atât intrările, cât și ieșirile legate de exploatare (consumurile și produsele cu valori atașate).

Intrările reprezintă fluxul consumurilor date de mărimea achizițiilor, personalului și variația stocurilor.

Ieșirile privesc fluxul produselor privind vânzările și variația stocurilor.

De asemenea, fluxurile de exploatare privesc: fluxul capitalului de exploatare evidențiat în stocuri și creanțe , fluxul datoriilor (respectiv al furnizorilor) și fondul de rulment net de exploatare.

Tot în familia fluxurilor de exploatare intră și fluxul lichidităților cu cel al concursului bancar pe termen scurt cu rezultanta lor, trezoreria curentă. Sunt fluxurile monetare de contrapartidă și anume cele legate de plăți (ieșiri) și încasări (intrări).

Schematic, cele exprimate pot fi redate astfel (fig. nr. 2.1.):

fluxul

capitalului fluxul

fluxul fluxul de exploatare datoriilor

consumurilor produselor

(vânzări + fond

variația de rulment

stocurilor) net de exploatare

flux fluxul

de lichidități concursului

bancar

trezorerie

curentă

Fig. 2.1. – Fluxurile exploatării

Fluxurile, ca mărime, influențează rentabilitatea exploatării și productivitatea acesteia, rentabilitatea fiind raportul dintre rezultatul operațiilor de exploatare și activul economic al activității, iar productivitatea raportul dintre cifra de afaceri (fără taxe) și activul economic.

Activele, ca mijloace utilizate, față de cele neutile direct unei exploatări normale, cuprind (tabelul nr. 2.1.):

Tabelul nr.2.1.

COMPONENTELE ACTIVELOR

La nivelul întreprinderii mărimile de intrare X, au ponderi diferite în prețul mărimilor de ieșire.

Mărimilor de intrare li se atașează valori contabile monetare.

Acolo unde intervin mărimile monetare întâlnim efectele inflației.

Fluxurile de intrare pierd din consistența lor, nefiind capabile să reia ciclul mărimilor de ieșire la același nivel cantitativ. Este un dezechilibru evident, o nesincronizare între intrări inflaționiste și ieșiri la cost istoric.

Un rol important îl are metoda de evaluare folosită privind intrările pentru consum. Metoda adecvată în condițiile inflației galopante apreciem că este LIFO (Last in First Out) care diminuează profitul impozabil, însă îmbunătățește fluxurile de trezorerie.

Profitul devine incapabil să mențină întreprinderea la același nivel de bogăție, la același nivel al capitalului încorporat în active (fie monetare, fie nemonetare).

Neluarea în considerare a indicelui prețurilor mărimilor de intrare conduce la erodarea capitalurilor proprii. Fenomenul este amplificat și de repartizarea rezultatelor neactualizate de inflație, respectiv a unui impozit și a unui profit nereal.

Folosirea modelelor propuse pentru actualizarea intrărilor, respectiv a nevoii de flux de intrare este indispensabilă gestionării fluxurilor.

Când intrările sunt eterogene, apare problema surselor proprii pentru fiecare element.

Considerând fondul de rulment net, ca fiind partea de surse proprii destinate acoperirii fluxurilor de intrare pe termen scurt, necesare exploatării sau finanțării ciclului de exploatare și anume:

Capitaluri proprii- Imobilizări nete= Fond de rulment net (2.22.)

Și luând în considerare destinația împrumuturilor pe termen lung și anume cel al finanțării imobilizărilor, putem introduce aceste datorii în ciclul fondului de rulment global, și anume:

Fond de rulment = Capitaluri proprii+ DTL – Imobilizări nete (2.23.)

Fond de rulment = Capitaluri proprii – (Imobilizări nete – DTL) (2.24.)

Acest model determină partea de surse proprii ce revin la finanțarea fluxurilor de intrare.

2.5. GESTIONAREA FLUXURILOR MONETARE DE IEȘIRE DE EXPLOATARE

Fluxurile de ieșire sunt legate de plata obligațiilor întreprinderii față de terți (furnizori, personal, buget, instituții financiare ș.a.m.d.).

Mărimea lor este în funcție de mărimea fluxurilor de intrare, reprezentând încasări din vânzări, dar și alte încasări din împrumuturi, redevențe, ș.a.m.d.

Când fluxurile încasate, ca fluxuri proprii, și destinația lor, ca ieșiri, nu sunt suficiente, întreprinderea apelează la solduri de echilibrare:

unde:

= surse de finanțare a reluării ciclului

= venituri încasate din vânzări

= alte venituri

Dacă sursele de finanțare sunt mai mici decât fluxurile de ieșire, atunci echilibrarea se realizează fie prin majorarea prețurilor livrărilor sau a altor servicii oferite, fie prin apelarea la un credit bancar.

Este evident că menținerea neschimbată a prețurilor ofertei, în condiții de inflație, duce la insuficiență în menținerea nivelului fluxurilor intrărilor:

iar puterea încasărilor din vânzări este în descreștere cu indicele inflației intrărilor fizice.

Pornind de la egalitatea:

la momentul neinflaționat, în momentul , inflaționat, vom avea:

Este evident că, pentru menținerea echilibrului dintre fluxurile de intrare () și cele de ieșire (), managerul trebuie să propună decizii de echilibrare, fie pe seama creșterii prețurilor, fie pe seama apelării la creditele bancare, fie la amândouă:

atunci când marja profitului nu se modifică.

Este posibilă și diminuarea marjei profitului pentru menținerea echilibrului , dar această decizie antrenează alte efecte privind dezvoltarea întreprinderii bazată pe politica profitului:

Managerul este pus în situații dificile, cum ar fi:

majorarea prețului care duce la pierderea cererii;

apelarea la credite care duce la diminuarea profitului societății;

diminuarea profitului care conduce la diminuarea sursei de dezvoltare, de modernizare și de bunăstare a întreprinderii.

Echilibrarea se poate obține prin măsuri interne de reducere a costurilor sau de menținere a prețurilor cu un spor de calitate, conducând la un spor al ofertei prin noi nișe de vânzare ale produsului, serviciului oferit.

2.6. REPERCUSIUNI ALE INFLAȚIEI ASUPRA ELEMENTELOR PATRIMONIALE

„Elementele patrimoniale ale unei unități se pot grupa, din punct de vedere al puterii de cumpărare în care sunt exprimate, în: elemente monetare și elemente nemonetare.”

Prin elemente monetare înțelegem acele elemente patrimoniale exprimate în puterea de cumpărare curentă a unității monetare la data încheierii exercițiului financiar. Aceste elemente nu sunt supuse la actualizări. Pentru elementele patrimoniale ce sunt exprimate în putere de cumpărare ale unor perioade trecute, se impune o ajustare corespunzătoare și sunt definite ca elemente nemonetare.

Literatura de specialitate operează o împărțire a elementelor monetare în active monetare, considerate a fi „fonduri care pot fi afectate achiziției de bunuri și servicii”, și pasive monetare în care se regăsesc „datoriile ce se pot lichida prin plata cu active monetare și nu prin remiterea de bunuri sau prestarea de servicii”.

La rândul lor, elementele nemonetare sunt clasificate în mod similar în active nemonetare, în care se includ „bunurile reale (terenuri, mijloace fixe, stocuri) cât și unele imobilizări necorporale (brevete, mărci de fabricație etc)”, și pasive nemonetare, reprezentate prin „datorii ce se pot lichida prin remiterea de bunuri sau prestarea de servicii”.

Elementele patrimoniale, ca rezultate ale fluxurilor, se cer reflectate în condiții de inflație.

Inflația afectează într-o măsură foarte mare capitalurile de care dispune un agent economic. Acestea reprezintă sursa de proveniență a celei mai mari părți din activele patrimoniale, ceea ce justifică oportunitatea unei atenții sporite cu privire la influența inflației asupra acestor elemente patrimoniale.

Capitalul reprezintă un factor de producție de importanță deosebită în inițierea și dezvoltarea unei afaceri. Din punct de vedere conceptual, capitalurile constituie sursa de finanțare a celei mai mari părți a activelor de care dispune o unitate patrimonială la un moment dat. Capitalurile reprezintă sursa de finanțare a activelor cu cel mai redus grad de exigibilitate. „Literatura de specialitate include în această categorie: capitalul propriu, provizioanele pentru riscuri și cheltuieli și datoriile pe termen lung.

În tabelul următor vom prezenta principalele influențe ce se pot manifesta în condiții de inflație asupra capitalurilor unei unități (tabelul nr. 2.2.):

Tabelul nr.2.2.

INFLUENȚE POZITIVE(+)/NEGATIVE(-) ALE INFLAȚIEI ASUPRA CONTURILOR DE CAPITALURI

Din punct de vedere financiar însumarea celor trei componente duce la formarea unui capital permanent pus la dipoziția unității patrimoniale pentru a fi exploatat în vederea consumării și creării de valori.

Administratorii întreprinderii își îndreaptă atenția asupra menținerii și majorării valorii inițiale a investiției realizate de proprietarii unității patrimoniale. În condițiile unei economii dominate de inflație conducerea întreprinderii este presată și mai mult. Este cunoscut că marja de siguranță a unei unități patrimoniale este pusă în evidență de existența unui fond de rulment pozitiv, care reprezintă în fapt excedentul capitalurilor permanente asupra activelor imobilizate nete.

Imobilizările constituie o parte însemnată din activele unui agent economic. În cea mai mare parte a lor, imobilizările sunt constituite din elemente nemonetare cu o durată de viață mare și grad de lichiditate redus. Exprimate în puterea de cumpărare a monedei din momentul intrării în patrimoniul unității, acestea își transferă în timp valoarea asupra rezultatelor procesului de producție și implicit asupra contului de rezultat prin intermediul amortizării.

Prezentăm în tabelele alăturate principalele influențe posibile ale inflației asupra elementelor patrimoniale de natura imobilizărilor (tabelul nr. 2.3. și tabelul nr. 2.4.) :

Tabelul nr.2.3.

INFLUENȚE POZITIVE(+)/NEGATIVE(-) ALE INFLAȚIEI ASUPRA IMOBILIZĂRILOR NECORPORALE ȘI CORPORALE

Principala influență a inflației constă în diferențele de valoare existente între valoarea rămasă și valoarea de înlocuire a acestor imobilizări amortizabile, precum și imposibilitatea înlocuirii acestora după expirarea duratei de folosință.

Toate aceste influențe se pot manifesta asupra tuturor elementelor patrimoniale. Cu cât mișcările de valori în sensul reducerii sau măririi sunt mai dese, cu atât influențele sunt mai greu de delimitat și de evaluat valoric pe fiecare element patrimonial în parte.

Soluția ar putea consta în reactualizarea valorilor de intrare, a amortizărilor constituite și a valorilor rămase a acestor active, în concordanță cu posibilitatea constituirii de provizioane deductibile din baza impozabilă pentru pierderi reversibile de valoare însoțite de un grad de risc ridicat.

Tabelul nr.2.4.

INFLUENȚE POZITIVE(+)/NEGATIVE(-) ALE INFLAȚIEI ASUPRA IMOBILIZĂRILOR FINANCIARE

Influența inflației asupra stocurilor se face simțită atunci când viteza de rotație a acestora este redusă. Funcție de particularitățile proceselor consumatoare și creatoare de valori, de pondedera stocurilor în total active și de metodele folosite în evaluarea acestora la ieșire, se poate apecia dacă inflația influențează într-o măsură mai mică sau mai mare aceste active. Prezentăm în tabelul de mai jos o analiză a influențelor inflației asupra stocurilor funcție de natura și principalele operațiuni aferente acestora (tabelul nr. 2.5.):

Considerăm că inflația afectează stocurile prin prisma imposibilității reluării procesului de producție pe scară largă, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Tabelul nr.2.5

.

INFLUENȚE POZITIVE(+)/NEGATIVE(-) ALE INFLAȚIEI ASUPRA STOCURILOR

Considerăm că inflația afectează stocurile prin prisma imposibilității reluării procesului de producție pe scară largă, atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Cuprinse în clasa conturilor de terți, elementele patrimoniale de natura creanțelor și datoriilor apar ca urmare a derulării activităților specifice obiectului de activitate prin prisma relațiilor de parteneriat dezvoltate de o unitate patrimonială la un moment dat cu alte unități patrimoniale, cu instituții ale statului și organisme sociale, cu proprii salariați, cu unități și subunități proprii etc.

Analiza efectelor inflației asupra acestor elemente patrimoniale trebuie orientată în special asupra structurii, vechimii și scadenței acestora.

Teoria economică pune pe primul plan transferul de valori, în condiții de inflație, de la creditori la debitori și invers în condiții de deflație. La această idee adăugăm că, în condiții de inflație, datoriile față de stat și alte organisme sunt însoțite de penalizări care nu reprezintă altceva decât ajustări legale la inflație. Acestea sunt în realitate actualizări la rate mult mai mari decât rata oficială a inflației, pentru anumite perioade. În același timp se constată lipsa prevederilor legale de actualizare a datoriilor față de personal, asociați etc. În tabelul următor prezentăm principalele influențe asupra datoriilor și creanțelor (tabelul nr. 2.6.):

Tabelul nr.2.6.

INFLUENȚE POZITIVE(+)/NEGATIVE(-) ALE INFLAȚIEI ASUPRA CREANȚELOR ȘI DATORIILOR

Problema esențială a influențelor inflației asupra elementelor patrimoniale de natura datoriilor și creanțelor constă în neomogenitatea valorilor reprezentate prin conturile sintetice în situația patrimoniului. Totuși caracterul de exploatare a majorității datoriilor și creanțelor la care se adaugă cel de elemente preponderent monetare duc la influențe minime ale inflației asupra lor.

Influențele inflației se manifestă în mod direct asupra disponibilităților prin simpla lor depreciere. Ținând cont de natura principalelor operații economico-financiare și de modalitățile de decontare practicate între parteneri am delimitat o serie de influențe, prezentate în tabelul următor (tabelul nr. 2.7.):

Tabelul nr.2.7.

INFLUENȚE POZITIVE(+)/NEGATIVE(-) ALE INFLAȚIEI ASUPRA TREZORERIEI

Trezoreria unei unități patrimoniale poate fi considerată drept punctul său forte. De modul în care vor fi dirijate fluxurile bănești și financiare de care dispune aceasta va depinde în final situația patrimonială și rezultatul exercițiului. Înțelegerea unității patrimoniale prin fluxurile degajate în diferite etape ale circuitului economic impune o orientare nouă de evaluare a performanțelor economico-financiare prin combinarea ideii de flux financiar cu cel de rentabilitate, ca parte comună a diagnosticului de risc și rentabilitate.

O gestiune defectuoasă a trezoreriei poate produce unității patrimoniale o penurie de lichidități sau un excedent nejustificat și neutilizat. Ambele situații sunt defavorabile unității. În cea de-a doua situație însă, unitatea în fiecare zi pierde fără efort din puterea de cumpărare pe care o are.

Majoritatea influențelor care se exercită asupra elementelor patrimoniale ce constituie situația patrimoniului sunt preluate indirect de aceasta prin intermediul conturilor de venituri și cheltuieli.

Analiza influenței inflației asupra acestor elemente prezintă o importanță deosebită deoarece veniturile și cheltuielile fac obiectul prelucrărilor contului de rezultat și, în plus, preiau influențele cu privire la elementele patrimoniale prezentate mai sus și le duc până la închiderea exercițiului financiar.

Managerul este preocupat de cunoașterea influenței inflației asupra tuturor elementelor ce intervin pe traiectul fluxurilor financiare, și anume elementele patrimoniale de activ și pasiv. Elementele antrenate se ajustează în funcție de indicele prețurilor de consum, și anume:

componentele capitalurilor proprii de natură nemonetară se ajustează în funcție de variația indicelui prețurilor de consum, între cele două momente ale creării sau subscrierii și data încheierii exercițiului;

elementele imobilizărilor corporale și necorporale, ca elemente nemonetare, sunt influențate de variația indicelui prețurilor de consum între data achiziției sau bilanțului de deschidere și data închiderii bilanțului financiar;

amortizarea, cumulată, se recalculează după același principiu;

asemănător, se cere a fi recalculată și valoarea imobilizărilor ce ies din patrimoniul întreprinderii, care sunt parțial amortizate;

pentru imobilizările în curs, dimensionarea efectului inflației se realizează, prin diferența indicelui prețului de consum dintre bilanțul de deschidere sau data intrării în patrimoniu și data închiderii exercițiului;

titlurile de participare și obligațiunile, ca parte componentă a imobilizărilor financiare,sunt active monetare și sunt supuse ajustării la inflație (celelalte elemente ale imobilizărilor financiare de natură monetară, nefiind necesară ajustarea, deoarece includ în ele efectele ajustărilor pentru inflație);

stocurile, ca rezultat al fluxurilor, se recalculează, fiind influențate de evoluția indicelui prețurilor de consum. Ajustarea acestora, ca urmare a inflației, poate fi realizată fie în funcție de componente, fie în funcție de coeficientul de rotație al stocului.

CAPITOLUL III-URMĂRIREA FLUXURILOR ÎN CONDIȚII DE INFLAȚIE

3.1. NECESITATEA EVIDENȚEI FLUXURILOR

Orice întreprindere se bazează pe principiile ce operează în economia concurențială în scopul realizării, în condiții normale, a funcțiilor sale economice și sociale. Pentru aceasta, managementul întreprinderii are nevoie de un sistem de fonduri ce îmbracă forme funcționale variate, cu diverse utilizări și surse diferite de constituire. Unele dintre ele asigură refacerea elementelor structurii de exploatare, altele dezvoltarea și modernizarea elementelor structurale ale întreprinderii.

Nevoia de finanțări este dată de o mulțime de factori, factori care dau și mărimea fondurilor. Cunoașterea factorilor care influențează mărimea fondurilor, respectiv a fluxurilor de alimentare a acestora, ține de funcția financiară a întreprinderii, de planificarea financiară a acesteia. Fondurile sunt avansate, investite și recuperate continuu.

Procesul continuu de avansare și recuperare poate fi acceptat ca fiind fluxul fondurilor. Fluxul asigură trecerea succesivă, metamorfoza continuă a formelor ce le îmbracă fondurile. De la active fixe, circulante, producție, marfă și din nou bani. Prin urmare treceri succesive, în forme diferite, cu funcții diferite. Mărimea și formele ce le îmbracă fondurile sunt aspecte de ordin cantitativ, iar cantitatea pe unitatea de timp este un aspect de ordin calitativ.

Fluxul fondurilor presupune factorul timp. El este acela care asigură refacerea stării de echilibru, refacerea și renovarea, construcția și reconstrucția, menținerea și întreținerea structurii economice a întreprinderii (indiferent de ramură, formă și mărime).

Prin intermediul fluxurilor se asigură reconstituirea unor fonduri permanente, proprii dar și unora temporare. Acest aspect de constituire și reconstituire poate să se desfășoare normal, rațional sau să prezinte ștrangulări sau o mișcare lentă. Cauzele apariției unor ștrangulări se cer cunoscute și avute în vedere pentru o evoluție viitoare. Ștrangulările, influențează alimentările, în continuitatea și la timpul stabilit ale fondurilor, fiind generate de cauze de ordin intern sau extern întreprinderii, dependente sau independente de întreprindere. Atunci când canalele de transport ale fondurilor, sau ruta fluxurilor nu mai alimentează normal, condițiile de formare și utilizare ale fondurilor sunt modificate de starea inițială. O întreprindere care își onorează la termen obligațiile, dar depinde, în a-și reface fondurile, de capacitățile de plată ale partenerilor, pe de o parte, iar pe de alta, de erodarea cantitativă datorată inflației, se află în situația unei rupturi între încasări și plăți și care antrenează efecte în lanț.

Cum se poate intra în normal în cazul unor blocări ale fluxurilor?

Există o rețea de factori, atât cu efecte pozitive, de facilitare, cât și de inhibare și care pot contribui la realizarea stării de proporționalitate a procesului de producție-distibuție-consum în condițiile cererii și ofertei într-o economie concurențială.

Lipsa resurselor bănești poate fi reală sau artificială.

Atunci când nu se realizează sporul de productivitate a muncii nu are loc o economie reală de timp și prin urmare nu se realizează numărul de circuite, făcând ca resursele bănești să devină insuficiente. La aceasta se mai adaugă și erodarea datorată inflației, accentuând insuficiența fondurilor, respectiv a capacității de plată.

Retragerea banilor de credit echivalează cu necesitatea unei accelerări a fluxurilor, a scurtării duratelor de metamorfozare a fondurilor, însă, atunci când unele procese nu permit acest lucru, întreprinderea alunecă în zona incapacității de plată. Asigurarea capacității de plată capabilă deblocării fluxului este posibilă și prin utilizarea creditelor pe termen scurt, pe durata creditului client acordat, însă acest credit este purtător de dobândă, are un cost al său care influențează fluxul.

3.2. INSTRUMENTE DE EVIDENȚIERE A FLUXURILOR

Legislația contabilă și financiară din România este lacunară privind instrumentele conducerii fmanciar-contabile.

Introducerea unor instrumente este de natură să îmbunătățească climatul intern și extern al întreprinderii.

3.2.1. TABLOUL DE FINANȚARE

Un instrument folosit în practica întreprinderilor din alte țări (în special S.U.A.) este Tabloul de finanțare.

Acest instrument face trecerea de la redarea statică la redarea dinamică a evoluției patrimoniului și situației financiare a unei întreprinderi în cursul unei perioade date. Este un document util gestiunii întreprinderii și indispensabil în furnizarea de informații pentru exterior.

Întreprinderea trebuie să elaboreze, să întocmească un tablou al fluxurilor de trezorerie și să prezinte rapoarte financiare pentru fiecare perioadă și care consacră trecerea de la tabloul financiar axat pe variația fondului de rulment, la cel bazat pe fluxul de trezorerie.

Tabloul fluxurilor de trezorerie face parte integrantă din raportul financiar al întreprinderii (în S.U.A.).

3.2.1.1. NECESITATEA TABLOULUI DE FINANȚARE

Practica financiară românească nu folosește sau încă nu a realizat nevoia folosirii bugetarii și exprimării prin tablouri a fluxurilor financiare ale întreprinderii. Este o abandonare a cunoașterii, a managementului în condiții de risc a fluxului, a cash-flow-ului. Companiile vest-europene urmăresc sever acest aspect. De exemplu, în Anglia, din anul 1993, companiile sunt obligate să publice o situație anuală a cash-flow-ului și care separă încasările și plățile pe capitole:

Cash-flow-ul din activități operaționale

Dobânda plătită-încasată

Dividende plătite

Impozite achitate

Cumpărări și vânzări de active fixe și investiții

Intrări/ieșiri de numerar asociate cu capitalul sub formă de acțiuni și împrumuturi.

3.2.1.2. CONȚINUTUL TABLOULUI DE FINANȚARE

Scopul elaborării acestui document informațional este cel de a explica formarea fondului de rulment și relația acestuia cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxurilor monetare ale unui exercițiu.

Tabloul se elaborează, în principal, pe baza a două bilanțuri succesive și explică legătura între partea de sus și partea de jos a bilanțului prin intermediul variației fondului de rulment.

Prima parte a tabloului de finanțare analizează modul cum s-a realizat, în dinamică, echilibrul structural între elementele stabile ale bilanțului (utilizări și resurse stabile), iar a doua parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment în asigurarea echilibrului funcțional între elementele ciclice ale bilanțului (utilizări și resurse ciclice) și a echilibrului monetar dintre încasări și plăți.

Ecuația fundamentală pe care o explică tabloul de finanțare este următoarea:

∆FR=∆NFR+∆TN (3.1.)

Variația fondului de rulment rezultată în partea de sus a bilanțului este reconstituibilă prin cumularea nevoii de fond de rulment cu variația trezoreriei nete (cash-flow-ului). Modificarea nevoii de fond de rulment determină ameliorarea sau degradarea fondului de rulment.

În elaborarea tabloului de finanțare se parcurg două faze:

Determinarea variației fondului de rulment, ca urmare a modificării structurii capitalurilor în partea superioară a bilanțului;

Determinarea variației trezoreriei nete, ca urmare a modificării nevoii de fond de rulment (partea de jos a bilanțului) articulată cu variația fondului de rulment.

Prin intermediul tabloului de finanțare se evidențiază fluxurile de resurse financiare,mobilizate de întreprindere:

– de autofinanțare (interne);

– din aport de capital și din împrumuturi (externe) și utilizarea acestor resurse financiare pentru: investiții, plata dividendelor, rambursarea împrumuturilor.

Analiza acestor fluxuri financiare pornește de la constatarea, în bilanțurile succesive, a unui flux de resurse: crește un post de pasiv (de exemplu, ca urmare a unui aport nou de capital) sau scade un post de activ (de exemplu, amortizarea mijloacelor fixe) și a unui flux de alocare a capitalurilor bănești, crește un post de activ (de exemplu, cumpărarea de materii prime) sau scade un post de pasiv (de exemplu, achitarea unei datorii).

Trezoreria se modifică, nu numai ca efect al cheltuielilor și veniturilor exercițiului, ci și ca urmare a variației stocurilor de active și a soldurilor de datorii la sfârșitul perioadei față de începutul perioadei de gestiune.

În cursul exercițiului devin plătibile cheltuieli efectuate în exercițiul anterior. Tot astfel devin încasabile, în cursul exercițiului, venituri înregistrate în exercițiul anterior. De asemenea, venituri și cheltuieli ale exercițiului devin realizabile în exercițiul următor.

În sinteză, tabloul de finanțare reflectă fluxurile de resurse financiare stabile (permanente) și cele pe termen scurt (ciclice, temporare), fiind astfel un instrument principal al gestiunii financiare pentru analiza și previziunea variației fondului de rulment și a variației trezoreriei nete.

Fluxurile trebuie interpretate în condițiile inflației datorită dezavantajelor care apar. Încasările unei perioade încheiate, într-o perioadă ulterioară, nu mai sunt capabile să asigure reluarea constituirii stocurilor de exploatare la nivelul cantitativ precedent. Masa monetară aferentă momentului precedent și încasată în momentul curent, pentru plăți viitoare, este inferioară, insuficientă cu indicele evoluției prețurilor sau al inflației.

3.2.1.3. ARTICULAREA TABLOULUI DE FINANȚARE

Excedentul brut al exploatării, evidențiat în contul de rezultate, reprezintă sursa potențială pentru capacitatea de autofinanțare a întreprinderii, care se determină în următoarea succesiune:

vânzări

– consumuri materiale și servicii cumpărate din afară

– cheltuieli de personal

= excedentul brut al exploatării

– dobânzi

– impozit pe profit

= capacitatea de autofinanțare

Capacitatea de autofinanțare apare la rândul său ca o sursă stabilă, care permite finanțarea investițiilor, rambursarea împrumuturilor financiare contractate în anii anteriori și plata dividendelor către proprietarii întreprinderii. Plata dividendelor reprezintă o alocare definitivă de fonduri în partea superioară a bilanțului, iar cele neplătibile se regăsesc în fondul de rulment pentru finanțarea ciclului de exploatare.

Dacă autofinanțarea nu este suficientă pentru nevoile de finanțare stabile atunci întreprinderea solicită noi surse externe stabile: aport nou de capital, împrumuturi financiare noi, cesiuni de active fixe.

Întreaga politică financiară privind partea superioară a bilanțului se reflectă în variația fondului de rulment, respectiv, în condițiile de finanțare a activității de exploatare și mai departe, se reflectă în variația trezoreriei nete.

În fond, variația fondului de rulment nu reprezintă decât o influență potențială asupra trezoreriei nete. Aceasta din urmă este dependentă, în egală măsură, de variația stocurilor și creanțelor pe termen scurt ale întreprinderii și de variația creditelor de trezorerie.

Creșterea fondului de rulment este dovada îmbunătățirii structurii financiare a întreprinderii, respectiv creșterea resurselor stabile în raport cu nevoile permanente. Aceeași creștere demonstrează capacitatea întreprinderii de a degaja lichidități, atât în partea superioară cât și în partea inferioară a bilanțului și de a-și îmbunătăți sensibil situația trezoreriei.

Dimpotrivă, scăderea fondului de rulment este dovada unui dezechilibru financiar: nevoi permanente sunt acoperite cu resurse pe termen scurt. Această situație, corelată cu creșterea nevoii fondului de rulment, conduce la un dezechilibru cronic al trezoreriei, la creșterea riscului de faliment al întreprinderii.

În concluzie, pentru a judeca situația financiară a întreprinderii, se analizează bilanțurile succesive,care permit aprecierea stării și evoluției echilibrului financiar și a îndatorării acesteia, Pentru a cerceta cauzele acestei situații financiare, pentru a înțelege evoluția sa și pentru a face previziuni se studiază:

– fluxurile de venituri și cheltuieli din contul de rezultate (studiul rentabilității economice);

– fluxurile de investiții, în active fixe și circulante și de finanțare a acestora, din tabloul de finanțare;

– decalajul între nașterea fluxurilor financiare și realizarea lor efectivă în cadrul trezoreriei, evidențiate, de asemenea, în tabloul de finanțare.

Situația financiară, din bilanțul de la încheierea exercițiului, este consecința situației financiare de la începutul exercițiului și a fluxurilor financiare realizate de întreprindere în cadrul exercițiului și evidențiate în contul de rezultate și în tabloul de finanțare.

Fiind luat în calcul timpul, este evident că, într-o economie hiper-inflaționistă sau cu o rată a inflației ridicată, managerul financiar trebuie să gândească în termeni ai actualizării, de echivalență. Un leu la t0 va echivala cu mai puțin la t1. Prin urmare actualizarea la inflație a elementelor din tabloul de finanțare este necesară. O coloană cu rezultatul actualizării la inflație, respectiv a echivalării și îndeosebi a încasărilor în raport cu plățile către terți, permite luarea unor decizii adecvate, legate de menținerea fluxurilor.

3.2.1.4. ELABORAREA TABLOULUI DE FINANȚARE

Pentru elaborarea tabloului de finanțare se folosesc ca surse de informație bilanțurile de la începutul și de la sfârșitul anului și contul de rezultate al exercițiului încheiat.

Pe baza surselor informaționale se va elabora tabloul de finanțare. El va avea următoarea formă (tabelul nr. 3.1.) :

Tabelul nr.3.1.

TABLOUL DE FINANȚARE

3.2.2. TABLOUL FLUXURILOR DE TREZORERIE

3.2.2.1. IMPORTANȚA TABLOULUI FLUXURILOR DE TREZORERIE

Conform I.A.S. 7 și al Ordinului nr.94/2001 trezoreria este un element esențial, dar și principala restricție a gestiunii financiare a întreprinderii. Nu întotdeauna o întreprindere, care încheie exercițiul cu profit, are și o trezorerie pozitivă. Aceasta dintr-o multitudine de cauze ce se cer cunoscute și eliminate ori atenuate.

Tabloul fluxurilor de trezorerie devine tot mai important, motivat fiind de unele fenomene de instabilitate economică, cum ar fi: creșterea inflației, creșterea ratei dobânzii, scăderea ratelor de rentabilitate, scăderea gradului de autofinanțare, etc. El este un instrument important al managementului financiar al întreprinderii.

3.2.2.2. DETERMINAREA TREZORERIEI

Trezoreria poate fi dimensionată, previzionată înaintea producerii fenomenelor dar și stabilită la finele circuitului de exploatare, pe baza informațiilor istorice.

Oricare ar fi momentul dimensionării trezoreriei și implicit al fluxurilor de trezorerie, trezoreria este rezultanta intersecției relațiilor privind circulația capitalului.

Relația de calcul a trezoreriei pornește de la componentele acesteia:

Trezoreria = Lichidități + Active financiare – Pasive de trezorerie (3.2.)

Componentele activelor și pasivelor de trezorerie vor fi prezentate în tabelul următor (tabelul nr. 3.2.):

Tabelul nr. 3.2.

COMPONENȚA ACTIVELOR ȘI PASIVELOR DE TREZORERIE

Ca instrument al managementului, trezoreria netă (TN) se determină ca diferența dintre fondul de rulment(FR) și nevoia de fond de rulment (NFR).

Trezoreria ca nod al fluxurilor îndeplinește mai multe sarcini privind:

previzionarea modului derulării fluxurilor monetare de intrare și de ieșire ale întreprinderii;

asigurarea operativă a lichidităților necesare agenților economici pentru efectuarea plăților imediat exigibile;

evaluarea diferitelor tipuri de plasamente și plasarea excedentelor în condiții eficiente;

evaluarea diferitelor resurse de finanțare pe termen scurt și stabilirea modalităților de mobilizare a acestora.

Previzionarea pe termen scurt a egalității între intrările și ieșirile de fluxuri de trezorerie este importantă în gestiunea financiară a întreprinderii.

Folosim egalitatea în loc de echilibru, deoarece ultimul, menținut pe o durată mai mare înseamnă de fapt lipsa mișcării, evoluției. Ori egalitatea este vremelnică, vieții fiindu-i caracteristică inegalitatea, adică un dezechilibru care economic are dublu sens: unul pozitiv, altul negativ. Dezechilibrul pozitiv în cazul trezoreriei se referă la excedentul vremelnic și care trebuie investit, după cum dezechilibrul negativ marchează un deficit ce se cere acoperit prin mecanisme și instrumente adecvate.

Prevederea fluxurilor cu incidențe asupra trezoreriei pe termen scurt, respectiv a egalităților apelează la mai multe metode, și anume:

– metoda extrapolării

– metoda termenelor de plată

– metoda bugetului de trezorerie.

Alegerea metodei este a întreprinderii în funcție de mărimea ei, de caracteristicele activității și de sistemul informațional de care dispune.

Metoda extrapolării fondului de rulment sau a nevoii de fond de rulment este simplă, fiind utilă micilor întreprinderi care doresc o gestionare cât de cât științifică.

Metoda termenelor de plată este adecvată întreprinderilor cu activitate continuă.

Metoda bugetului de trezorerie, mai analitică, solicită un sistem informațional dezvoltat.

Metodele permit proiectarea unor situații viitoare, ele în sine, negarantând echilibrul financiar al întreprinderii.

Fluxurile ce se regăsesc la nivelul trezoreriei sunt legate de:

operații de exploatare;

operații financiare;

operații de investiție;

operații excepționale.

Aceste fluxuri produc variații asupra elementelor de activ și de datorii, asupra situației nete, asupra rezultatelor perioadei, asupra circulației efective monetare, respectiv asupra capacității de plată.

Gestiunea fluxurilor de trezorerie cuprinde fluxurile monetare:

care generează un rezultat cu efect asupra creșterii sau diminuării situației nete, exprimate prin rezultatul exploatării, rezultatul financiar, rezultatul excepțional;

care semnifică originea fondurilor colectate, ce constituie resursele și natura utilizărilor, prin alocarea fondurilor, evidențiate prin fluxuri financiare, variația fondului de rulment, variația trezoreriei;

care exprimă variația numerarului ca rezultat al încasărilor (diferite de venituri) și plăților (diferite de cheltuieli).

Intrările și ieșirile de trezorerie sunt greu de prevăzut cu o foarte mare precizie.

Trezorierul este cel care determină nivelul minim de încasări prin care trebuie să evite riscul incapacității de plată, riscul încasărilor insuficiente.

Previzionarea fluxurilor se referă la fluxurile cerute de exploatare, la cele provenite din împrumuturile întreprinderii, la cele generate de creșterea capitalului propriu al întreprinderii.

Fluxurile amintite trebuiesc dimensionate, prevăzute în condiții de inflație fie prin modelul valorii viitoare, fie prin modelul actualizării.

Fragilitatea sau stabilitatea întreprinderii depinde și de următoarele valori:

Stocuri și intervalul de stocare

Clienți și intervalul de încasare

Furnizori și intervalul de plată

3.2.2.3. CONȚINUTUL TABLOULUI FLUXURILOR DE TREZORERIE

Tabloul fluxurilor poate fi elaborat cu anticipație pe baza contului previzional de rezultate sau la finele unor exerciții. În primul caz se planifică o anumită mărime a fluxurilor, iar în al doilea caz se exprimă tendințele fluxurilor în condiții de inflație. Conținutul Tabloului poate fi utilizat ca un instrument al managementului financiar al întreprinderii.

Ordinul Nr. 94 din 29 ianuarie 2001 pentru aprobarea Reglementărilor contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităților Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate, emis de MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și publicat în Monitorul Oficial NR. 85 din 20 februarie 2001, prezintă bugetul de trezorerie, (ca fiind fluxul de numerar), sub următoarea formă simplificată:

BUGETUL ACTIVITĂȚII DE TREZORERIE

+ Cifra de afaceri

+ Variația stocurilor (+/-)

+ Producția imobilizată

+ Subvenții de exploatare

+ Alte venituri din exploatare și provizioane

+ = Total venituri din exploatare

+ Cheltuieli privind mărfurile, materiile prime și materialele consumabile

+ Energie, combustibil etc.

+ Salarii directe

+ Alte cheltuieli directe

– = Total cheltuieli variabile

= Marja brută (Venit din exploatare – cheltuieli variabile)

+ Cheltuieli fixe cu forța de muncă

+ Impozite, taxe și vărsăminte asimilate

+ Amortizări și provizioane

+ Alte cheltuieli fixe

– = Total cheltuieli fixe

= Rezultatul din exploatare (+/-)

+ Venituri financiare

– Cheltuieli financiare

+ = Rezultatul financiar (+/-)

+ Venituri extraordinare

– Cheltuieli extraordinare

+ = Rezultatul extraordinar (+/-)

= Rezultatul brut al exercițiului (+/-)

– Impozit pe profit

= Rezultatul net al exercițiului (+/-)

(Flux de numerar)

+/- Profit sau pierdere

+ Amortizare inclusă în costuri

Variația stocurilor (+/-)

Variația creanțelor (+/-)

+ Variația furnizorilor și clienților creditori (+/-)

Variația altor elemente de activ (+/-)

+ Variația altor pasive (+/-)

= = Flux de numerar din activitatea de exploatare(A)

+ Sume din vânzarea activelor și mijloacelor fixe

– Achiziții de imobilizări corporale

– Cheltuieli pentru imobilizări corporale și necorporale executate în regie proprie

+ = Flux de numerar din activitatea de investitii(B)

+ Variația împrumuturilor (+/-), din care:

+ Credite pe termen scurt de primit

– Restituiri de credite pe termen scurt

+ Credite pe termen mediu și lung de primit

Restituiri de credite pe termen mediu și lung

+ Subvenții primite pentru investiții

+ Dividende de plătit

+ = Flux de numerar din activitatea financiară (C)

+ Disponibilități bănești la începutul perioadei

+ Flux de numerar net(A +B + C)

= Disponibilități bănești la sfârșitul perioadei

3.2.2.4. EXCEDENTUL DE TREZORERIE AL EXPLOATĂRII

Analiza financiară, în condițiile mediului inflaționist, devine mai pertinentă dacă se separă fluxurile financiare pe tipuri de activități: de exploatare, de investiții și pe modalități de finanțare: autofinanțare și îndatorare.

Indicatorul central al analizei financiare devine excedentul de trezorerie al exploatării: ETE. Acesta reprezintă surplusul efectiv de trezorerie, degajat de activitatea de exploatare și măsoară capacitatea întreprinderii și a nevoilor de rambursare a datoriilor financiare, inclusiv a plăților pentru impozite și pentru dividende. Măsoară însă și influența inflației și a deciziilor de contracarare.

Din această perspectivă analiza financiară pornește de la rezultatul brut (acumulare brută) din activitatea de exploatare, care are o influență directă asupra trezoreriei, respectiv de la veniturile de exploatare încasabile (produse în stoc și cele expediate, lucrări, servicii) și cheltuieli plătibile (cu materialele și serviciile procurate din afară și consumate și cu personalul, inclusiv participarea salariaților la profit).

Veniturile încasabile cuprind venituri încasate în cursul exercițiului următor. Tot astfel, cheltuielile plătibile cuprind plăți de exploatare în cursul exercițiului și plățile de efectuat în exercițiul următor. Drept urmare, excedentul brut de exploatare se determină ca diferență între venituri și cheltuieli, astfel:

EBE = (Venituri încasate în cursul exercițiului + Venituri de încasat în exercițiul următor) – (Cheltuieli plătite în cursul exercițiului + Cheltuieli de plătit în exercițiul următor) = (Venituri încasate – Cheltuieli plătite) + ( Venituri de încasat – Cheltuieli de plătit) (3.3.)

Dar veniturile și cheltuielile realizabile în exercițiul următor sunt expresia resurselor temporare pentru exploatare, respectiv a necesarului de active circulante, care, articulate cu situația soldului lor la începutul exercițiului, conduc la variația nevoii de fond de rulment (∆NFR).

Așadar, excedentul brut de exploatare exprimă fluxul real de trezorerie a exploatării (ETE) rezultat după acoperirea variației nevoii de fond de rulment:

EBE = ETE + ∆NFR (3.4.)

de unde

ETE = EBE – ∆NFR (3.5.)

Excedentul brut de trezorerie al exploatării este destinat acoperirii cheltuielilor financiare, rambursării împrumuturilor financiare, plății impozitului pe profit și al dividendelor.

Fluxul de trezorerie rămas disponibil după aceste prelevări obligatorii va reprezenta sursa de autofinanțare a investițiilor.

Dacă excedentul de trezorerie al exploatării este mai mare decât cheltuielile financiare, reprezentând costurile capitalurilor împrumutate, atunci el indică o situație de echilibru financiar, în sensul că întreprinderea face față îndatorării sale actuale.

Invers, când ETE este mai mic decât cheltuielile financiare, întreprinderea este nevoită să se împrumute, pentru a plăti costurile capitalurilor împrumutate. Acest dezechilibru financiar indică începutul unei stări falimentare și în care inflația are o influență notabilă.

Dacă excedentul trezoreriei de exploatare este acoperit pentru toate datoriile financiare scadente ale exercițiului ( cheltuieli financiare, rambursări, împrumuturi financiare, impozit pe profit, dividende) atunci el indică aptitudinea întreprinderii de autofinanțare a investițiilor interne (în active corporale și necorporale) și/sau a investițiilor externe (în active financiare).

Capitolul IV-ANALIZA FLUXURILOR ÎN CONDIȚII DE INFLAȚIE LA S.C. TURBOMECANICA S.A.

Managementul în condiții de inflație este dificil. Deciziile, de cele mai multe ori, sunt luate în condiții de incertitudine și de risc, Cu atât mai mult cele privind fluxurile în condiții de inflație. Analiza fluxurilor este o etapă importantă a managementului financiar.

O mulțime de metode de analiză vin în sprijinul managerului, între aceste metode exemplificăm:

4.1. ANALIZA PRIN RAPOARTE

Analiza fluxurilor este o componentă importantă a procesului decizional. Cum, în ce fel se realizează ne spune metoda folosită. Între metode, cele bazate pe rapoarte, sunt, din punct de vedere al conținutului lor, complexe.

O imagine, privind situația financiară a întreprinderii, nu este posibilă, fără utilizarea unui ansamblu de indicatori și rapoarte de natură economico-financiară.

Calitatea neconvergentă a activelor și a structurii capitalului face necesară utilizarea unei game largi de indicatori care stau la baza rapoartelor.

Dintre aceștia:

lichiditatea – care măsoară capacitatea unei firme de a-și onora oblicațiile la scadență;

pârghia (levierul) – măsoară folosirea datoriei și riscul financiar;

profitabilitatea – măsoară capacitatea unei firme de a realiza o rentabilitate bună.

Rapoartele constituie un mijloc de exprimare a situației financiare a întreprinderii. Ele oferă informații utile acționarilor, pieței financiare și bancare și altor categorii interesate.

Rapoartele exprimă tendințele în evoluție a întreprinderii, starea sănătății economico-financiare a acesteia, capacitatea sa de autofinanțare.

Pe baza rapoartelor se creează o imagine asupra poziției întreprinderii pe piață, a poziției sale față de clienți și furnizorii săi, față de creditorii și acționarii săi.

În general, rapoartele, pentru a permite aprecierea performanțelor, pleacă de la comparația dintre:

un indicator de rezultat și

un indicator legat de fluxul global de activitate, sau cifra mijloacelor puse în mișcare pentru a se degaja rezultatul considerat (prestabilit).

Această remarcă ne permite să justificăm un element destul de obișnuit al rapoartelor financiare, element fondat pe distincția între:

rapoartele de marjă, punând în cauză fluxul global de activitate și

rapoartele de rentabilitate și de randament punând în joc mijloacele în mișcare.

Calcularea lor are la bază datele din documentarea efectuată.

4.1.1. RAPOARTELE DE MARJĂ

Permit aprecierea, în manieră mai mult sau mai puțin extensivă, a eficacității conducerii întreprinderii.

Câteva dintre ele le considerăm ca relevante pentru gestiunea fluxurilor:

Unde:

M1 = rata marjei brute

VA = cifra de afaceri fără taxe din care s-a scăzut prețul de achiziție al mărfurilor vândute (valoarea adăugată)

CAFT = cifra de afaceri fără taxe

Unde:

M2 = rata marjei comerciale

M3 = rata marjei brute de exploatare

EBE = excedentul brut de exploatare

Rata marjei brute de exploatare (M3) indică performanța întreprinderii sau aptitudinea de a genera resurse de trezorerie, resurse obținute în excedentul exploatării.

M4 = rata marjei nete

Rata marjei nete (M4) exprimă capacitatea întreprinderii de a realiza profit și de a rezista concurenței.Dacă nivelul prețurilor de intrare crește, iar prețul de ieșire nu poate fi majorat, marja se diminuează.

Aceste rapoarte (M1, M2, M3, M4) sunt cel mai adesea prezente, ca expresie a ratei de marjă pentru analiștii financiari, dar sunt utile și în conducerea diurnă a întreprinderii.

4.1.2. RAPOARTELE DE RANDAMENT ȘI DE RENTABILITATE

4.1.2.1. RAPOARTELE DE RANDAMENT

Rapoartele de randament împart un indicator de rezultat la o evaluare a capitalului economic.

Putem astfel defini:

Capitalul de exploatare reprezintă suma capitalurilor investite sau suma imobilizărilor utilizate în cadrul întreprinderii.

M5 – este un raport care exprimă rentabilitatea economică a capitalurilor investite, raport denumit în literatura engleză "return on investment" (R.O.I).

Acest raport, (M6) corespunde noțiunii de "return on assets" sau R.O.A., fiind tratat ca un indicator de exprimare a randamentului.

Noțiunea de eficacitate sau intensitate în utilizarea potențialului întreprinderii se reflectă printr-o rație de rotație a activelor în cifra de afaceri, definită prin următoarele formule:

4.1.2.2. RAPOARTELE DE RENTABILITATE

Rapoartele de rentabilitate se înscriu într-o perspectivă mai mult financiară întrucât ele raportează indicatori legați de cifra de resurse pusă în mișcare.

În această optică raportul următor exprimă rata rentabilității:

M9 = rata rentabilității capitalului propriu și apare ca expresie a rentabilității financiare.

Un raport complementar este următorul raport:

Acest din urmă indicator exprimă intensitatea cu care capitalurile proprii sunt puse în valoare.

4.2. ANALIZA REZULTATELOR FINANCIARE LA

S.C. TURBOMECANICA S.A.

4.2.1. PREZENTAREA GENERALĂ A SOCIETĂȚII

Acțiunile societății sunt cotate la Bursa de Valori București la categoria I începând cu data de 07/10/1998, având simbolul de tranzacționare TBM.

4.2.2. ANALIZA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE

Pe baza rezultatelor din bilanț, se vor calcula soldurile intermediare de gestiune (tabelul nr. 4.1.) și o serie de indicatori necesari analizei situației financiare a societății:

rata marjei comerciale;

rata valorii adăugate;

rata excedentului brut de exploatare;

rata rezultatului net.

Tabelul nr. 4.1.

SOLDURILE INTERMEDIARE DE GESTIUNE

-mii lei-

Pe perioada analizată, cifra de afaceri a înregistrat o tendință de creștere de la 300.017.628 mii lei în anul 2002 la 524.640.173 mii lei în 2003, situația fiind favorabilă.

Valoarea adăugată, indicatorul economico-financiar care exprimă surplusul de valoare peste valoarea consumurilor provenite de la terți, are o tendință de creștere datorată îmbunătățirii utilizării timpului de lucru și reducerii cheltuielilor cu materialel la 1 leu producție a exercițiului.

Excedentul brut de exploatare este un indicator ce reflectă performanțele economice ale unei întreprinderi legate de activitatea de exploatare, iar tendința de creștere înregistrată determină, de asemenea, o situație favorabilă.

Se observă o creștere a rezultatului brut în valori absolute de la 45.704.223 mii lei în 2002 la 118.443.205 mii lei în 2003 pe seama creșterii veniturilor financiare.

După calculul soldurilor intermediare de gestiune, se poate determina evoluția lor prin calcularea ratelor specifice:

1) Rata marjei comerciale (rMC)

Se observă o creștere a ponderii marjei comerciale în CA, de la 0,02 % în 2002 la 0,18 % în 2003.

2) Rata valorii adăugate (rVA)

Se observă o evoluție crescătoare a ponderii valorii adăugate în CA, de la în 2002 la în 2003.

3) Rata excedentului brut de exploatare (rEBE)

Se observă o evoluție descrescătoare a ponderii excedentului brut de exploatare în CA, de la în 2002 la în 2003.

3) Rata rezultatului net (rRN)

Rata rezultatului net înregistrează o creștere de la 13,33 % în 2002 la 20,64 % în 2003.

4.2.3. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE BILANȚULUI

Pe baza datelor bilanțiere se pot calcula rapoarte de structură, rapoarte de îndatorare, rate ale autonomiei financiare, rapoarte de finanțare, rate de trezorerie sau ratele de rentabilitate.

4.2.3.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE ACTIVULUI

Cele mai importante rapoarte de structură ale activului sunt :

Rata activelor imobilizate (rai):

rezultă că ponderea activelor imobilizate scade () față de perioada precedentă ca urmare a modificărilor într-un ritm mai mic a activelor imobilizate față de activul total.

Pentru dezvoltarea analizei se pot utiliza rate complementare ale activelor imobilizate ( rate explicative ), după cum urmează :

a1) Rata imobilizărilor necorporale (): sau

a2) Rata imobilizărilor corporale ( ):sau

a3) Rata imobilizărilor financiare ( ):sau

Se poate observa evoluția structurii activelor imobilizate cu ajutorul graficului(fig. nr. 4.1.):

Fig. 4.1. – Structura activelor imobilizate

Din analiza ratelor de structură ale activului se constată următoarele aspecte semnificative:

Rata activelor imobilizate a scăzut de la 58,53% in anul de bază la 49,92% în anul curent, ceea ce înseamnă că gradul de investire a capitalului a scăzut de la o perioadă la alta. În dinamică observăm că ponderea activelor imobilizate scade, acest lucru fiind posibil în condițiile în care valoarea absolută a activelor imobilizate a crescut în anul curent față de anul de bază cu doar 2,15%, în timp ce activul total a crescut în aceeași perioadă cu 19,7%(activul total s-a modificat într-un ritm mai rapid decât activele imobilizate).

Volumul activelor imobilizate a crescut cu 2,15% ca urmare a investițiilor în imobilizări necorporale (valoarea acestora a crescut cu 8,04%,iar rata imobilizărilor necorporale a scăzut de la 0,9% la 0,08%), cât și ca urmare a investițiilor financiare(valoarea acestora a crescut cu 273,69%, iar rata imobilizărilor financiare a crescut de la 0,89% la 2,8%).

Datorită faptului că la sfârșitul perioadei analizate imobilizările corporale reprezentau 47,02% din total activ, se poate afirma că întreprinderea are o capacitate redusă de transformare a patrimoniului său în lichidități, iar capacitatea sa de adaptare în condiții de criză este moderată.

Rata activelor circulante (rac):

Pentru dezvoltarea analizei se pot utiliza rate complementare ale activelor circulante ( rate explicative ), după cum urmează :

b1) Rata stocurilor (): sau

b2) Rata creanțelor (): sau

b3) Rata investițiilor financiare pe termen scurt (): sau

Tabelul nr. 4.2.

RATA INVESTIȚIILOR FINANCIARE PE TERMEN SCURT

b4) Rata disponibilităților bănești (): sau

Tabelul nr. 4.3.

RATA DISPONIBILITĂȚILOR BĂNEȘTI

Se poate observa evoluția structurii activelor circulante cu ajutorul graficului(fig. nr. 4.2):

Fig. 4.2 – Structura activelor circulante

Din analiza ratelor de structură ale activului se constată următoarele aspecte semnificative:

Rata activelor circulante a crescut de la 41,47% în anul de bază, la 50,08% în anul curent, ceea ce înseamnă că gradul de imobilizare a capitalului în activitatea de exploatare a crescut de la o perioadă la alta. Acest lucru a fost posibil în condițiile în care valoarea absolută a activelor circulante a crescut cu 44,63% în anul curent față de anul de bază în timp ce activul total a crescut în aceeași perioadă cu doar 19,7%.

Creșterea volumului activelor circulante a avut loc ca urmare a următoarelor mutații suferite de elementele componente ale acestora:

– valoarea stocurilor a crescut cu 130,66% iar rata stocurilor a crescut de la 14,04% la 27,04%;

– valoarea creanțelor a crescut cu 13,53% iar rata creanțelor s-a redus de la 21,42% la 20,3%;

– valoarea disponibilităților bănești s-a redus cu 49,08%, iar ponderea acestora în total activ a scăzut de la 5,95% la 2,53%;

– valoarea investițiilor financiare pe termen scurt a crescut cu 349,76% iar ponderea acestora în total activ a crescut de la 0,05% la 0.2%;

Modificare ponderii activelor circulante în total activ este eficientă deoarece cu un volum de mijloace circulante mai mare cu 44,63% s-a realizat o cifră de afaceri mai mare cu 74,86%.

4.2.3.2. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE PASIVULUI

Cele mai importante rapoarte de structură ale pasivului sunt :

Rata stabilității financiare (): sau

Rata autonomiei financiare

Ratele autonomiei financiare sunt de două tipuri:

rata autonomiei financiare globale

rata autonomiei financiare la termen

b1) Rata autonomiei financiare globale ():

b2) Rata autonomiei financiare la termen (): sau

-nu se poate calcula deoarece nu există împrumuturi pe termen mediu și lung.

Rata de îndatorare

Ratele de îndatorare sunt de două tipuri:

rata de îndatorare globală

rata de îndatorare la termen

c1) Rata de îndatorare globală ():

Îndatorarea este nulă deoarece nu există împrumuturi pe termen mediu și lung.

c2) Rata de îndatorare la termen (): sau

Din analiza ratelor de structură ale pasivului(tabelul nr. 4.4.) se constată următoarele aspecte semnificative:

Rata stabilității financiare evidențiază că în perioada de bază aproximativ 70% din sursele de finanțare au caracter permanent, iar în perioada curentă aproximativ 81% din sursele de finanțare au caracter permanent, ceea ce înseamnă că gradul de stabilitate financiară al firmei este ridicat(are loc o creștere a ponderii capitalului permanent în totalul surselor de finanțare, sau în mărimi relative a surselor stabile în raport cu sursele ciclice).

Beneficiind de acest nivel ridicat al stabilității financiare întreprinderea a putut promova, în anul curent, o politică de investiții care a dus la creșterea activelor imobilizate cu 2,15%.

Rata autonomiei financiare globale este în creștere de la 70,87% în anul de bază la 81,68% în anul curent, ceea ce înseamnă că firma beneficiază de un nivel ridicat de autonomie globală, ea putând solicita oricând un nou credit(are loc creșterea resurselor proprii pentru finanțarea activității ca urmare a creșterii capitalurilor proprii într-un ritm mai mare decât creșterea resurselor totale).

Autonomia financiară la termen are o tendință de menținere, neexistând împrumuturi pe termen mediu și lung, nivelul ratei fiind mult mai mare decât limita minimă de 50%.

Tabelul nr. 4.4

RATE DE STRUCTURĂ ALE PASIVULUI

Rata îndatorării globale se menține la un nivel considerat normal și fără riscuri majore pentru întreprindere, în plus rata prezintă o tendință de reducere accentuată de la 29,13% în anul de bază la 18,32% în anul curent.

Îndatorarea la termen prin nivelul caracteristic întregii perioade analizate evidențiază că finanțarea întreprinderii nu depinde de sursele permanente împrumutate.

Se poate concluziona că structura surselor de finanțare la întreprinderea analizată îi conferă acesteia următoarele trăsături: grad ridicat de stabilitate financiară, autonomie financiară globală ridicată și în creștere, orientarea preponderentă spre finanțarea din surse proprii.

4.2.4. ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

În următorul tabel (tabelul nr. 4.5.) vom prezenta nivelul indicatorilor ce permit analiza echilibrului financiar:

Tabelul nr. 4.5.

MĂSURAREA ECHILIBRULUI FINANCIAR

În perioada analizată fondul de rulment înregistrează valori pozitive, ceea ce diminuează riscul de lichiditate.

Fondul de rulment net pozitiv reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea și echilibrul financiar al întreprinderii.

Echilibrul financiar curent al întreprinderii nu este realizat, nevoia de fond de rulment nu poate fi finanțată în întregime din resurse permanente, fiind necesară apelare la noi credite, așa cum se poate observa în figura nr. 4.3. :

Fig. 4.3 – Evoluția fondului de rulment, necesarului de fond de rulment

și a trezoreriei nete

4.2.5. ANALIZA RAPOARTELOR DE FINANȚARE

Ratele de finanțare reflectă modul în care sunt finanțate investițiile întreprinderii, care pot fi:

– strategice

– de exploatare

– de echilibru.

a) Rata finanțare a activelor imobilizate din capitaluri permanente (rfAI)

Această rată constituie un indicator echivalent fondului de rulment și reflectă măsura în care capitalurile permanente contribuie la finanțarea imobilizărilor.

b) Rata finanțare a activelor imobilizate din capitaluri proprii (rfAI)

În ambele cazuri rata de finanțare a activelor imobilizate este >100%, ceea ce semnifică :

Activele stabile sunt finanțate integral din surse stabile.

Există un surplus de surse permanente, care se constituie sub forma de FR.

Cresterea ratei de finantare in perioada curenta fata de cea precedenta, determina o crestere a fondului de rulment si corespunde unei imbunatatiri a structurii de finantare. Cresterea ratei in anul curent s-a datorat unai cresteri mai mari a capitalului permanent fata de cresterea activelor imobilizate

Tabelul nr. 4.6.

RATA DE FINANȚARE A ACTIVELOR IMOBILIZATE

c) Rata finanțare a necesarului de fond de rulment din fondul de rulment (rfNFR)

Pe întreaga perioadă analizată NFR este finanțat parțial pe seama FR, iar parțial pe seama creditelor pe termen scurt, trezoreria netă negativă evidențiind un dezechilibru financiar, așa cum se poate observa în figura nr. 4.4. :

rfNFR2003 < rfNFR2002 datorită faptului că are loc reducerea participării FR la finanțarea NFR.

Fig. 4.4 – Evoluția fondului de rulment și a necesarului de fond de rulment

4.2.6. ANALIZA RATELOR DE TREZORERIE

a) Lichiditatea

Formele pe care le îmbracă ratele de lichiditate sunt:

Rata lichidității generale:

Rata lichidității reduse:

Rata lichidității curente:

Rata lichidității imediate:

Tabelul nr. 4.7.

RATELE DE LICHIDITATE

Analiza lichidității întreprinderii folosind valorile din tabelul nr. 4.7., permite următoarele concluzii:

Capacitatea întreprinderii de a-și plăti obligațiile pe termen scurt din activele circulante totale sau din activele curente este bună, lichiditatea globală fiind de 1,42 în anul precedent (lichiditatea globală reflectă o situație favorabilă) și de 2,73 în anul curent (avem un nivel supradimensionat al activelor circulante acestea fiind neproductive) în timp ce lichiditatea redusă a fost de 0,94(nivel bun,reflectă o bună capacitate de plată a obligațiilor pe termen scurt) în anul precedent și de 1,25(nivel supradimensionat, depășirea nivelului optim poate reflecta o utilizare ineficientă fie a creanțelor-dificultăți în încasarea lor-fie a plasamentelor și disponibilităților-lipsa unei strategii în utilizarea acestora) în anul curent.

Lichiditatea imediată, se reduce de la 0,2 în anul de bază,la 0,14 în anul curent, ceea ce semnifică posibilitatea plății din disponibilități bănești a 14% din obligațiile curente, nivel destul de coborât față de un nivel de 30% considerat normal, tendința este de reducere datorită faptului că disponibilitățile scad.

Nivelul ridicat al lichidității globale și imediate poate fi determinat, fie de nivelul supradimensionat al stocurilor, fie de practicarea unor durate mari pentru creditul comercial.

b) Solvabilitatea

Solvabilitatea are următoarele forme (tabelul nr. 4.8.):

Solvabilitatea patrimonială:

Gradul de solvabilitate patrimonială la termen:

Gradul de acoperire a serviciului datoriei:

Tabelul nr. 4.8.

FORMELE SOLVABILITĂȚII

Tabelul nr. 4.9.

INDICATORI PENTRU CALCULUL SOLVABILITĂȚII

Analiza solvabilității întreprinderii (tabelul nr. 4.8.) permite următoarele concluzii:

Solvabilitatea patrimonială se menține la un nivel supradimensionat, existând un levier financiar defavorabil pentru îndatorare.

Solvabilitatea patrimonială la termen are tendință de creștere de la un nivel de 3,43 în anul de bază la 5,45 în anul curent, nivele prea mari față de intervalul optim(1,5 – 3), iar dacă trend-ul continuă situația se înrăutățește.

Gradul de acoperire al serviciului datoriei are o tendință de scădere de la 5,32 în anul de bază la 3,93 în anul curent nivel mai apropiat de cel optim(considerându-se o mărime de 3 asiguratorie).

4.2.7. ANALIZA RATELOR DE ROTAȚIE

Rotația stocurilor totale

Tabelul nr. 4.10.

RATA DE ROTAȚIE A STOCURILOR TOTALE

unde:

nr = număr de rotații

dz = durata în zile a unei rotații

Scăderea nr ST se datorează creșterii mai rapide a stocurilor (130,67%) față de creșterea CA (74,87%). Astfel, nu se justifică creșterea stocurilor decât în cazul în care urmează a fi onorate comenzi de dimensiuni mari în perioada următoare.

Se observă că influența cea mai mare asupra gestiunii stocurilor o are modificarea producției neterminate. Având în vedere că produsele companiei sunt foarte complexe și parcurg un ciclu mai lung de execuție, această creștere a producției neterminate de 162,43% se justifică. În momentul în care această producție va fi finalizată și va fi valorificată va determina o creștere mult mai amplă a CA.

b) Rotația materiilor prime

rotații/an zile/rotație

Creșterea numărului de rotații anuale de la 2,98 în 2002 la 3,21 în 2003 (scăderea duratei în zile a unei rotații) arată îmbunătățirea capacităților de utilizare a materiilor prime.

c) Rotația creditelor clienți

rotații/an zile/rotație

Ca expresie a politicii creditului comercial, dz a creditelor clienți cunoaște o scădere pronunțată de la 168,22 zile la 73,62 zile, ceea ce semnifică o mai bună gestionare a încasărilor creanțelor față de clienți (situație favorabilă dacă nu are loc reducerea numărului de clienți).

Perioada de încasare a creanțelor s-a redus foarte mult ceea ce denotă o relație mai bună cu clienții și eliberarea unor resurse imobilizate.

d) Rotația creditului furnizori

rotații/an zile/rotație

Tendința creditului furnizori e de creștere, ceea ce înseamnă că întreprinderea se confruntă cu dificultăți de plată. Întreprinderea trebuie să-și analizeze cauzele lipsei de lichiditate.

La nivelul ansamblului elementelor perioada de încasare a creanțelor este mai mare decît perioada de plată a datoriilor, situație nefavorabilă pentru întreprindere (deficit de resurse financiare), întrucât aceasta va avea un NFR pe termen scurt relativ mare ce va trebui acoperit atât din FR care este insuficient cât și din împrumuturi bancare pe termen scurt. De receptarea acestor credite depinde continuitatea activității în condiții normale, ceea ce va conduce la creșterea gradului de îndatorare și va înrăutăți simțitor autonomia financiară a societății.

Soluția la această problemă este extinderea duratei creditului furnizor de care societatea beneficiază (renogocierea contractelor cu furnizorii), reducerea creditelor comerciale acordate de către societate. De asemenea ca o măsură imperativă, gestionarea stocurilor trebuie să fie mai eficientă prin reducerea dimensiunii stocurilor cu mișcare lentă, scurtarea ciclului de producție dacă acest lucru este posibil, aprovizionarea în condiții mai avantajoase (costuri mai reduse).

În concluzie, gestiunea resurselor s-a îmbunătățit pe ansamblul activității, cu excepția faptului că datoriile pe termen scurt au devenit mult prea repede scadente în raport cu încasarea creanțelor.

e) Rotația activelor imobilizate

Tabelul nr. 4.11.

RATA DE ROTAȚIE A ACTIVELOR IMOBILIZATE

Acest indicator nu are un grad mare de relevanță, dz Aimob reflectând numărul de zile în care activele imobilizate contribuie la formarea CA. Se observă că dz Aimob scade în 2003 cu 41,58% față de 2002, mai puternic decât reducerea dz AT, care este de numai 31,51%, ceea ce înseamnă căci activele imobilizate au fost mai eficient utilizate decât total active.

Cu toate că se realizează o creștere a numărului de rotații cu 71,19% în 2003 față de 2002, valoarea indicatorului este situată în ambele perioade sub 2, ceea ce indică o situație nesatisfăcătoare. Este de remarcat însă creșterea eficienței utilizării activelor imobilizate, practic cu aceleași active imobilizate (creștere de doar 2,15%) s-a realizat o CA cu 74,87% mai mare, existând premisele unei îmbunătățiri a situației.

f) Rotația activelor circulante

Din analiza ratelor de gestiune a activelor circulante, rezultă că un ciclu de exploatare complet este de 275,56 zile în 2002 și de 227,91 zile în 2003, un ciclu foarte lung datorat în principal complexității produselor realizate (componente aviație) care au un ciclu mai lung de fabricație, dar mai ales crizei cu care se confrunta în anul 2002 și 2003 industria aeronautică la nivel mondial determinând un număr mare de zile între livrarea produselor și stingerea creanțelor, așa cum se va vedea și din analiza factorială.

Tabelul nr. 4.12.

RATA DE ROTAȚIE A ACTIVELOR CIRCULANTE

ANALIZA RATELOR DE RENTABILITATE

Tabelul nr. 4.13.

RATELE DE RENTABILITATE

Rentabilitatea economică măsoară eficiența utilizării activului total, performanța întreprinderii independent de modul de finanțare și de sistemul fiscal.

Pentru a conserva substanța economică a întreprinderii și pentru a asigura o minimă remunerare a capitalului investit se impune ca rata de rentabilitate economică să îndeplinească condiția >rinflației .

Variația nivelului ratei rentabilității economice este una favorabilă, aceasta crescând de la o perioadă la alta cu 5,54% se datorează în primul rând creșterii profitului net într-o proporție mai mare decât creșterea activului total.

Un alt factor ce imprimă indicatorului evoluția constatată este rata profitabilității comerciale care își transmite direct influența deoarece cu cât este mai mare ponderea profitului în cifra de afaceri, cu atât este nevoie de mai puține vânzări pentru a obține un anumit nivel al profitului net.

Creșterea rentabilității comerciale cu 2,17% s-a realizat în condițiile în care profitul a cerscut cu 99,6%, în timp ce cifra de afaceri a crescut doar cu 74,8%.

Neexistând datorii pe termen mediu și lung, rentabilitatea financiară și rentabilitatea capitalului permanent înregistrează aceleași valori în condițiile în care creșterea profitului net devansează creșterea capitalurilor proprii.

4.2.9. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

Se impune în condițiile unei evoluții inflaționiste a economiei.

Tabelul nr. 4.13.

MODELUL CANON-HOLDER

După cum ușor se poate observa în anul curent functia Z a crescut de la 22,2 la 35,4.

In ambii ani valoarea funcției scor Z > 16, corespunzatoare unei probabilitați de faliment de sub 15%, iar întreprinderea are o situație financiară foarte bună, care se ameliorează de la o perioadă la alta.

CAPITOLUL V-CONCLUZII

Calitatea deciziilor manageriale la nivel de întreprindere presupune cunoașterea profundă a mediului întreprinderii, a influențelor (pozitive sau negative) exercitate de mediul în care se află întreprinderea.

Inflația a fost, în ultimul deceniu, unul dintre principalii factori de instabilitate a mediului economic românesc, atât prin nivel, cât și prin volatilitate, previzionarea evoluției sale și acoperirea costurilor asociate fiind dificil de realizat.

Managementul în condiții de inflație este dificil, iar deciziile, de cele mai multe ori sunt luate în condiții de incertitudine și de risc, cu atât mai mult cele privind fluxurile în condiții de inflație.

Dacă admitem că inflația se manifestă prin creșterea generalizată a prețurilor, este evident că efectul imediat pentru întreprindere este cel al diminuării fluxurilor reale de intrare, ca urmare a gradului de lichiditate erodat. Puterea de cumpărare a întreprinderii scade cu influența ratei inflației.

Inflația afectează economisirea, autofinanțarea întreprinderii, eficiența economică ca urmare a creșterii valorice a consumului.

Indiferent că este vorba de un flux de intrare sau de ieșire, inflația are influență asupra mărimii lor, fie că este nevoie de un supliment de flux pentru a menține același nivel de activitate, fie că este o erodare pronunțată a puterii fluxurilor.

Într-o economie hiperinflaționistă este dificil a menține echilibrul financiar al întreprinderii, al capacității sale de plată fără a i se afecta capacitatea de a produce profit. Aspectul mental al managementului joacă un rol important în procesul de navigare a întreprinderii în acest mediu, însă orientarea mentală terbuie să fie una pozitivă, în care există înțelegerea că întreprinderea este un subsistem al sistemului care este macroeconomia.

Pentru a face față indicelui inflației aferent intrărilor, majoritatea întreprinderilor au apelat și apelează la împrumuturi de trezorerie sau împrumuturi bancare pe termen scurt, dar cu prețuri înalte (rata dobânzilor înaltă) fără ca starea lor să se amelioreze.

Inflația erodează fluxurile generate de operațiile de exploatare, de repartizare, de investiție și de finanțare.

Pentru a-și menține capacitatea de plată privind achizițiile, întreprinderea se află în situația fie de a bloca unele fluxuri financiare în favoarea altor fluxuri, fie de a crește și ea la rândul său prețurile ieșirilor, fie ambele.

Apelarea la un management bazat pe știință, pe tehnici, mijloace și instrumente adecvate este o necesitate în aceste condiții.

Analiza fluxurilor este o componentă importantă a procesului decizional, iar între metodele folosite, cele bazate pe rapoarte, sunt complexe. Rapoartele exprimă tendințele în evoluție a întreprinderii, starea sănătății economico-financiare a acesteia și capacitatea sa de autofinanțare.

La prima vedere, analiza fluxurilor în condiții de inflație bazată pe rapoarte ar putea fi catalogată ca ceva redundant, dar în concepția mea, este un instrument al cunoașterii efectelor antrenate de mediul inflaționist, care cunoaștere stă la baza deciziilor de corecție, pe fondul tendințelor inflației, ale managementului financiar.

Un management, în condiții de criză, de inflație înaltă, se bazează, după cum am arătat în lucrare, pe instrumente adecvate de gestionare a fluxurilor, care să atenueze efectele negative antrenante atât pentru întreprindere, cât și pentru mediul în care ea se manifestă.

Lucrarea elaborată s-a bazat pe cercetarea fluxurilor în condiții de inflație, propunând instrumente, tehnici, mijloace care să ajute evoluția pozitivă a întreprinderii sau atenuarea efectelor cu impact negativ asupra economiei întreprinderii.

ANEXA NR. 1

ANEXA NR. 2

BIBLIOGRAFIE

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Fluxurile Intreprinderii In Conditii de Inflatie (ID: 130291)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Fluxurile Intreprinderii In Conditii de Inflatie

Copyright Notice

Inventarierea Numerarului Si Modul de Intocmire a Situatiei Fluxurilor de Numerar

Aspecte Contabile Si Fiscale Privind Rezultatul Unei Societati Comerciale

Procedurile de Vamuire a Marfurilor

Resursa Umana, Factor Primordial In Obtinerea Performantelor

Managementul Activitatii de Aprovizionare a Intreprinderii

Analiza Dinamica pe Baza Tabloului de Finantare la S.c. Comaliment S.a

Copyright Notice

Similar Posts