Fl.sp. De Listatfarapoze De Scanat [311656]

CUPRINS

INTRODUCERE

În cadrul societății actuale vegetația a [anonimizat], [anonimizat], îmbunătățesc microclimatul etc.

Astfel, [anonimizat], dezvoltarea spațiilor verzi constituie o necesitate a unei vieți moderne civilizate. [anonimizat], cu rol profilactic și curativ etc.

Omul prin inteligența sa a [anonimizat]. [anonimizat]. [anonimizat], însă de cele mai multe ori străine de regiunea în care se află localitatea.

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. În ultimul timp se manifestă tendința de a [anonimizat], [anonimizat].

Pe plan mondial există preocupări multiple privind diversificarea sortimentului de plante ornamentale prin introducerea în cultură a [anonimizat] a acestora.

[anonimizat], în scop ornamental, a [anonimizat], cercetările intreprinse în această direcție sunt în număr foarte redus.

[anonimizat], pentru lărgirea sortimentului de plante decorative ce pot fi utilizate în diversele tipuri de spații verzi. Observațiile efectuate au arătat că toate speciile studiate prezintă o [anonimizat].

CAPITOLUL I.

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR

1.1. [anonimizat], [anonimizat], a [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], [anonimizat] “martorii tăcuți” ai planetei.

[anonimizat]. Astfel, zonele verzi influențează vizibil microclimatul centrelor populate. Spațiile verzi reprezintă factorul ce-și imprimă determinant si-n același timp plăcut amprenta asupra microclimatului din zonele populate ale globului. Plantele arborescente sau lemnoase au influență în primul rând asupra regimului termic. Între construcțiile orașelor temperaturile sunt mai ridicate decât în parcuri sau grădini publice, uneori diferențele ajung pînă la 12șC. Ca urmare, în zilele din cursul verii cu călduri înăbușitoare, organismul uman își găsește condiții mult mai acceptabile în parcuri sau grădini publice. În același timp aerul cald dintre construcții, fiind mai ușor se ridică și este înlocuit cu aerul din spațiile verzi, care fiind mai rece este mai greu și rămâne aproape de suprafața pămantului. Astfel, între spațiile dintre construcții și spațiile verzi din apropierea acestora apar curenți ușori, care împrospătează aerul terenului lipsit de vegetație.

Regimul termic al unei locatități depinde și de modul de reținere și-n același timp de reflectare a radiațiilor solare de obiectele exixtente aici, de culoarea de porozitatea, de puterea de radiere a acestora etc. Frunzele plantelor și ca urmare a spațiilor verzi radiază mult mai puțin căldura decât suprafața pământului, pavajul străzilor, a trotuarelor, a zidurilor construcțiilor etc. Astfel, se explică de ce temperatura aerului din atmosferă este mult mai scăzută decât cea de la suprafața pământului, iar la umbră mult mai scăzută decât în locurile deschise.

Umiditatea atmosferică influențează intensitatea radiațiilor solare. Cu cât umiditatea atmosferică este mai mare cu atât intensitatea razelor solare este mai mică. La rândul său, umiditatea atmosferică este influențată direct de vegetație, căci plantele elimină prin transpirație cantități mari de vapori de apă. Umiditatea atmosferică din perimetrul plantat cu arbori sau arbuști influențează pozitiv pe cea a terenurilor deschise din apropiere.

Pe lângă binefacerile pe care spațiile verzi le oferă centrelor urbanistice, ele completează partea arhitecturală a orașelor. Plantele, prin forma coroanei, prin diversitatea mare de culori a florilor sau prin frunzele lor, pot fi cuprinse în mod organic în arhitectura clădirilor orașelor, sanatoriilor, combinatelor industriale etc.

Plantele urcătoare (agățatoare sau volubile) ornează în mod plăcut pereții clădirilor, colonadele, gardurile, trunchiul copacilor, chioscurile etc. Îngrădirile metalice, de piatră, beton sau scândură îmbrăcate cu plante oferă ochiului un aspect arhitectural mai plăcut. Plantațiile de arbori și arbuști decorativi completează și îmbogățesc chiar și aspectul clădirilor monumentale. Atunci când plantațiile se sincronizează cu stilul clădirii, efectul este mult mai mare. Așa se explică faptul că toate clădirile monumentale sunt înconjurate de un spațiu verde, pe fundalul cărora se proiectează maiestuos clădirile.

Plantațiile de asemenea au un rol important în ansamblul arhitectural al străzilor, care trebuie să se îmbine armonios cu complexul de clădiri cât și cu căile de acces la căile de comunicație subterane ale orașelor. Cu ajutorul plantelor din zonele verzi se pot masca unele clădiri de o mai mică importanță și se pot evidenția altele, astfel că în ansamblu străzile sau bulevardele apar ca un tot unitar, armonios, din care rezultă frumosul ce place trecătorului.

În cadrul piațetelor de asemenea vegetația are un rol important, delimitându-le si-n același timp dirijând circulația pietonilor. În unele cazuri în cadrul acestora modul de așezare a plantelor constituie punctele de atracție pentru pietoni.

În cartierele de locuit din marile orașe alcătuite din blocuri masive, spațiul verde constituie condiția „ sine qua non”, care adeseori întrerupe monotonia străzilor cu blocuri de același tip. Importanța sa este aproape tot așa de mare cât și a spațiului de locuit. Pentru aceea proiectanții acestora păstrează proporția între suprafața locuibilă, spațiul verde și spațiul rezervat copiilor de diverse vârste pentru joacă, sport etc.

În cadrul orașelor, spațiile verzi, cu parcurile, grădinile publice, scuarurile și bulevardele creează un aspect viu, tineresc orașului care reliefează ceea ce este mai important și mai plăcut și acoperă părțile mai puțin aspectuoase. Plantele acestor așezări, de asemenea pot fi valorificate în orașe prin amenajarea de puncte atractive, care prin aspectul lor frumos atrag populația.

Acestea sunt câteva dintre avantajele pe care le prezintă spațiile verzi în cadrul centrelor populate. Pe măsură ce populația crește, lipsa lor se face simțită cu tot mai multă intensitate. Pentru aceea lărgirea spațiilor verzi devine o necesitate socială a cărei soluționare nu admite întârziere.

Peisajul este o sinteză a două tipuri de acțiuni: procesele naturale și activitățile umane, tipul și intensitatea acestor forțe va determina aspectul, cu insusiri, mai mult sau mai puțin apropiate de cel natural, sau se poate desprinde în mod radical (Serra, 2000) .

Spațiile verzi cuprind un număr mare de plante (arbori, arbuști, plante erbacee), dar numărul lor ar putea fi cu mult mai mare dacă s-ar folosi și din cele spontane. Ele au avantajul că se pot procura ușor, sunt rezistente la condițiile de mediu, chiar la efectul poluanților, necesită mult mai puține lucrări de întreținere, având și rol în ameliorarea mediului.

Astfel, introducerea în cultură a unor plante cu aceste caracteristici ar putea fi un câștig nu numai pentru diversificarea sortimentului de plante ornamentale, dar și pentru îmbogățirea fondului de germoplasmă și conservarea biodiversității (Halevy, 2003; Heywood, 2003; Moreno de las Heras și colab., 2008).

Un aspect interesant, legat de importanța protecției mediului, este de recuperare și re – naturalizare a zonelor degradate (ex-agricole, cariere abandonate, etc). Flora spontana, devine astfel o sursă de reînnoire și extindere a peisajul cultural național.

Multe specii de plante amenințate cu dispariția, trebuie să fie înmulțite și răspândite în acele locuri unde beneficiază de condiții prielnice dezvoltării și pe care la rândul lor le pot proteja și înfrumuseța.

Acest lucru creează o nouă oportunitate, relativ neexploatată regional, ca o nișă de piață pentru producerea de plante ornamentale. Introducerea în cultură, pe o scară largă de noi specii ornamentale din flora spontană, pot fi realizate prin selectarea materialului biologic natural sau prin metodele moderne de reproducere.

Plantele din flora spontană pot fi folosite în amenajări, ca flori tăiate proaspete, în aranjamente florale uscate, pentru a atrage fluturii și alți polenizatori. De asemenea, ele pot fi utilizate în zonele cu extreme climatice, în locuri care necesită plante rezistente la secetă sau cu întreținere redusă. Cu toate acestea, unele specii indigene ar putea fi mai puțin tolerante la secetă decât de speciile non-native. Unele plante native și salbatice sunt adaptate pentru utilizarea în zonele umede.

Speciile spontane pot fi plantate individual sau în amestec cu alte plante, în pajiști, mici parcele rezidentiale, sau în amenajări de peisaje mai mari (E. M. Killinger, 2010).

Se poate spune ca în multe tări producția și comercializarea de specii ornamentale sunt orientate în principal pe specii exotice, indigene sau nu, care de multe ori nu se potrivesc în totalitate la condițiile de mediu și climatice. În ceea ce privește speciile sălbatice sunt destul de bine cunoscute din punct de vedere botanic, dar sunt încă puține informații care descriu comportamentul acestor specii în toate etapele care însoțesc ciclul lor de viață.

La nivel european, Italia se caracterizează printr-o mare varietate de vegetație, care are mai mult de 20.000 de specii. De exemplu, în Toscana, numai în Arhipelagul și Alpii Apuani, există 46 de specii endemice (Di Tommaso, 1992). O altă regiune, este cu siguranță Sicilia, care are un număr mare de specii, mai mult de 2400 de unități (Romano, 2000). De aproape douăzeci de ani, de cercetare în Olanda, Anglia, Statele Unite, și recent în Italia, s-a îndreptat atenția spre studiul de pajiști cu flori sălbatice.

În Statele Unite cultivarea de flori sălbatice are o largă circulație, astfel încât să putem evidenția prezența a numeroase asociații. Una dintre cele mai cunoscute este "Ladybird Johnson Wildflower Center" Texas, care promovează utilizarea de flori sălbatice pe pajiști, în grădinile publice și private în mediul urban (Johnson Lees, 1988).

Utilizarea speciilor spontane are multe avantaje și unele aspecte apar într-un mod semnificativ:

1) sunt capabile să asigure o acoperire a solului într-o perioadă relativ scurtă de timp, ceea ce nu poate fi obținută prin utilizarea de arbuști și arbori;

2) caracteristica de plante indigene le permite o mare adaptabilitate la mediul biologic, solului și climei cu care acestea sunt în contact (Greenoak, 1998);

3) capacitatea de a oferi o contribuție, oricât de modestă, la menținerea biodiversității (Lovejoy, 1998);

4) multe specii pot fi utilizate în amestec, oferind a înflorire eșalonată, și o perioadă mai mare de decor, în comparație cu un sistem monospecific (Bretzel, 1999);

5) utilizarea acestor specii are o valoare culturală, deoarece permite un studiu mai în profunzime și cunoaștere a speciilor din zonă;

6) reprezintă o oportunitate importantă pentru fauna din zonă, deoarece acestea nu perturbă echilibrul biologic;

7) necesită un efort redus de întreținere, nu necesită irigare sau fertilizare (Dunnett și Hitchmough, 1996).

Principalele dezavantaje pot fi rezumate după cum urmează:

1) lipsa de cunoștințe a acestor specii native din punct de vedere fenologice și agronomice, care ar permite o tehnică mai sigură de cultivare;

2) cunoașterea biologiei semințelor acestora nu este încă aprofundată;

3) nu există, la nivel național, firme specializate pentru producția de semințe;

4) publicul larg nu este suficient de conștient de importanța acestui tip de cultură și, prin urmare, cererea de pe piață este încă scăzută.

Fig.1.1. Plante din flora spontană httpwww.flowersbypost.comwildflowers/03/03/2014

Fig.1.2. Papaver rhoeas L., Centaurea cyanus L. httpwww.pushingupdandelions.co.ukwp-contentuploads201210wildflower_meadow.jpg/ 03/03/2014

1.2. STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR PRIVIND IDENTIFICAREA ȘI INTRODUCEREA ÎN CULTURĂ A UNOR PLANTE CU POTENȚIAL DECORATIV DIN FLORA SPONTANĂ

1.2.1. Stadiul actual al cercetărilor pe plan mondial

Pentru diversificarea sortimentului, o direcție importantă în floricultură este reprezentată de introducerea unor specii și soiuri noi, fie prin programe clasice de cercetare, fie prin introducerea din flora spontană de specii noi care prezintă interes decorativ și au o mare adaptabilitate la condițiile de mediu, atu important în contextul dezvoltării durabile.

Pe plan mondial literatura de specialitate evidențiază preocupările oamenilor de știință în a găsi mijloace prin care biodiversitatea florei spontane pot fi păstrate și folosite ca o sursă de plante noi pentru sectorul horticol, mai ales cel ornamental.

În majoritatea zonelor urbane, plantele sălbatice pot furniza servicii ecologice importante, servicii care, în lumina impactului așteptat al schimbărilor climatice ar putea deveni tot mai importante în viitor. Peter Del Tredici afirmă că managementul de vegetație spontană în zonele urbane, de creștere a valorilor sale ecologice și sociale este o strategie durabilă, mai degrabă decât o încercare de a restabili vechile ecosisteme existente înainte de înființarea orașelor actuale (Del Tredici, 2010).

Ecologiștii europeni au analizat istoricul dezvoltării și distribuirea spatială a vegetației spontane din zonele urbane de-a lungul mai multor decenii (Chocholouškova și Pyšek, 2003; Pyšek și colab. 2004; Sukopp, 2002) și recent a început documentarea zonei de actiune în ecosistemele urbane, utilizând tehnologia GIS (Herbst și Herbst, 2006; Rink, 2009).

Peter Del Tredici face o comparație între Europa și America de Nord, ecologiști arată că cea din urmă a adoptat cu greu ecologia urbană și a început să se concentreze în mod serios pe această temă din anii 1990 (Alberti și colab. 2003; Grimm & al. 2000; Zipperer & colab. 1997, Del Tredici, 2010).

Folosind aceste metode de cercetare, se evidențiază caracteristicile urbane de mediu, vegetația spontană urbană, managementul, precum și exemple de integrare reușită a peisajului urban ruderal în Germania și Statele Unite ale Americii, și prezintă elemente care diferențiază noi peisaje concepute, care utilizează flora spontană din peisaje spontane conservate și gestionate pentru estetica și ecologizarea urbană.

Peter Del Tredici (2010) arată că vegetația spontană din orașele din America de Nord nu a fost studiată la fel de mult ca în orașele europene. Clemants și Moore (2003) a constatat că bogăția de specii non-native din zonele urbane din SUA este probabil mai mult influențată de factori istorici și socio-economici, decât de climă sau latitudine. O parte din flora spontană care domină peisajele urbane americane se datorează valurilor succesive de imigranți, care, împreună cu culturile lor tradiționale au introdus buruieni (Mack, 2000; Mack, 2003; Mack și Ernberg, 2002). De asemenea, Del Tredici constată că, în contrast cu numărul mare de plante europene introduse în America de Nord, câteva specii native pentru această regiune au reușit să pătrundă și să fie naturalizate în Europa (Wittig, 2004; Del Tredici, 2010). Asimetria schimbului biologic între cele două continente este parțial o reflectare dezechilibrată a naturii a schimbului cultural între cele două continente și în parte un rezultat al faptului că Europa, din motive legate atât de evoluția culturală și istorica, pare a fi neobișnuit de bogată în adaptarea speciilor erbacee (Weber, 1997).

Ideea că ar putea fi readuse vechile specii de plante în zonele urbane este considerata de unii autori ca având puțină credibilitate, deoarece:

1) densitatea populației umane și infrastructura necesară au condus la eliminarea vegetației originare;

2) condițiile abiotice din zonele urbane sunt complet diferite de ceea ce au fost inițial;

3) numărul mare de specii nonnative care s-au naturalizat în orașe asigura o concurență intensă pentru speciile native care au crescut acolo, înainte de urbanizare. (Del Tredici, 2010). Serviciile ecosistemice oferite de vegetația spontană urbană includ: reducerea temperaturii; aliment și / sau habitat pentru fauna sălbatică; controlul eroziunii pantelor și terenurilor instabile; excesul de absorbție de nutrienți în zonele umede (în special azot și fosfor); refacerea terenurilor degradate; îmbunătățirea calității aerului și apei; reducerea zgomotului; fitoremedierea solului contaminat (Poreçbska și Ostrowska, 1999); și absorbția carbonului. La nivel funcțional, vegetația spontană urbană poate fi considerată durabilă în sensul că se desfășoară o gamă largă de servicii ecosistemice cuantificabile pe terenuri marginale, cu un efort minim de resurse de întreținere (Del Tredici, 2010; Rink, 2009).

Deși sunt relativ ușor de enumerat valorile ecologice ale florei spontane, este mult mai dificil de cuantificat valoarea socială și estetică (Körner, 2005). Mulți dintre oamenii care locuiesc în orașe tind să interpreteze prezența vegetației spontane în cartierul lor ca o manifestare vizibilă de abatere și neglijare, chiar dacă acestea pot fi plante care cresc in zonele suburbane sau rurale sub denumirea de "flori salbatice". Fig.1.3. Vegetație spontană în peisajul rural

Din păcate, peisajele urbane funcționale ecologic de multe ori lasă de dorit. Acest lucru ridică întrebarea dacă există sau nu o modalitate de a armoniza funcționalitatea ecologică de vegetație spontană urbană cu dorința oamenilor de a trăi într-un mediu sigur și frumos.

Poate cel mai bun exemplu de integrare cu succes a vegetației spontane într-un proiect peisagistic este Landschaftspark Peter Latz din Duisburg-Nord, în zona Ruhr din Germania, care a transformat ruinele contaminate ale unui combinat siderurgic abandonat într-un centru dinamic, cultural puternic vizitat. Un alt exemplu demn de a fi urmat, este Parcul High Line din New York.

Fig.1.4. Landschaftspark-Duisburg Sursa: http://www.landschaftspark.de/architektur-natur 12.052013

Fig.1.5. High Line Park – New York Sursa: http://flolo.blogspot.com/2010/09/life-on-high-line.html12.05.2013

Este de remarcat în ultimii ani, o evoluție încurajatoare, dar nu suficientă, a acestor tipuri de peisaje durabile, în care flora spontană este un factor important, fiind păstrate și reabilitate peisajele urbane ruderale și postindustriale cu intervenții minime în numele unui mediu ecologic.

Vegetația urbană spontană poate în mod eficient atinge multe dintre obiectivele de mediu, restaurare cu minim de investiții financiare și o șansă mai mare de succes pe termen lung (Choi, 2004; Sagoff, 2005).

1.2.2. Stadiul actual al cercetărilor în România

Flora spontană din România este cunoscută pentru bogăția și diversitatea sa de specii care pot găsi utilizare în diverse domenii, inclusiv în scopuri decorative, dar multe dintre aceste plante nu sunt cunoscute sau utilizate ca plante ornamentale. Din cele peste 3000 de specii spontane existente în flora Romaniei, peste 500 de specii pot fi folosite în spațiile verzi, alături de plantele deja cultivate în scopuri decorative (Ciocarlan V., 2000).

Încă din trecut, în grădinile și spațiile verzi din România, au fost cultivate numeroase specii de plante din flora spontană cu valoare ornamentală deosebită, ceea ce a făcut, ca în timp, ele să fie „adoptate” și cultivate frecvent, fie numai în anumite zone (corespunzătoare habitatului natural specific al plantelor), fie cu răspândire largă, în cazul celor cu adaptabilitate mai mare sau care se regăsesc frecvent în flora spontană. Sunt numeroase exemple de astfel de plante, îndrăgite și cultivate în grădinile românești: lăcrămioarele, albăstrelele, bujorul (Paeonia romanica), priboiul (Geranium macrorrhizum), ghioceii etc.

Bogăția floristică a României este datorată nu numai faptului că relieful are forme variate, ci și a situării teritoriului la confluența diferitelor regiuni floristice. Foarte multe dintre aceste specii sunt rare, vulnerabile sau amenințate cu extincția datorită arealelor foarte restrânse, deteriorării habitatelor sau colectării în scop comercial, de aceea, valorificarea și ocrotirea judicioasă a patrimoniului vegetal de care dispune România, precum și conservarea biodiversității și calității mediului, reprezintă obiective pentru protecția mediului și dezvoltarea durabilă. (Zaharia Alina, 2012)

În România interesul pentru peisajul spontan este recent și nu este încă bine definit. Se evidențiază preocupările cercetătorilor din mai multe regiuni, cum ar fi Transilvania (Buta și colab., 2009), Oltenia (Mandă și colab., 2009), Republica Moldova (Drăghia și colab., 2010), în ceea ce privește cercetarea speciilor din flora spontană și potențialul de cultură în scopuri ornamentale.

Flora spontană, considerată un factor important de mediu, este minim evaluată din punct de vedere peisagistic și foarte puțin utilizată în România. Referințele bibliografice de analiză a peisajului urban contemporan în orașele din România, prezintă principiile, avantajele, constrângerile și întrebările cu privire la peisajele durabile prin introducerea florei spontane sau, mai simplu, conservarea acesteia, prin exemple practice de integrare în peisajul contemporan al peisajelor ruderale. (Pop Boancă Păunița Iuliana și colab., 2011)

Informațiile prezentate de literatura de specialitate îndeamnă ecologiști, arhitecții peisagiști, și alți profesioniști interesati să recunoască faptul că flora spontană din orașe are capacitatea de a aduce contributii semnificative la funcționalitatea ecologică urbană.

Originea și dispersarea globală a vegetației spontane care domină terenurile urbane abandonate este un fenomen cultural și biologic. Această vegetație este reprezentată de o serie de specii, după cum urmează: 1) originare din zonă; 2) anterior sau în prezent cultivate pentru agricultură sau horticultură; 3) introduse în mod neintenționat. (Kowarik, 2003; Kowarik, și Langer, 2005; Mack & Erneberg, 2002).

Din punct de vedere strict funcțional, terenurile urbane cu vegetație pot fi clasificate în una dintre cele trei mari categorii: peisaje native nevândute, peisaje horticole, și peisaje ruderale abandonate (Kowarik, 2005; Kühn, 2006; Whitney, 1985; Zipperer și colab. 1997).

Aceste tipuri de peisaj pot fi analizate după:

1) utilizarea terenurilor;

2) tipurile de vegetație care le conțin;

3) caracteristicile solurilor lor;

4) nivelurile de întreținere de care au nevoie, pentru a se păstra.

Toate cele trei tipuri de peisaje se găsesc în zonele urbane ale României.

Cel mai puțin studiate sunt peisajele abandonate reprezentate de terenurile urbane marginale și degradate care primesc puțină întreținere sau deloc, dominate de vegetație spontană – un amestec de specii care cresc și se reproduc fără îngrijire umană sau cu intentie.

În orașe acest tip de peisaj, este comun și il putem clar asocia cu marginile de infrastructură de transport, proprietățile rezidențiale, comerciale și industriale abandonate sau vacante, precum si spațiile care separă o funcțiile de utilizare a terenului.

Fig.1.6. Zone cu vegetație spontană cu diferite valori: (a) marginea unui drum degradat, (b) zonă industrială abandonată

O parte semnificativă din fabricile din România sunt într-un proces de dezmembrare și de reconstrucție, care tind să genereze constant un mozaic în continuă schimbare compus din asociații vegetale. Un exemplu edificator de toleranță și de adaptabilitate la condiții extreme oferite de zonele urbane este modul în care o ferigă reușește să supraviețuiască pe peretele unei clădiri.

Fig.1.7. Ferigă care s-a adaptat pe peretele unei clădiri Mai, 2009; August, 2011

Imaginile au fost realizate în 2009 și 2011, demonstrând rezistența și adaptarea acestei specii în condiții vitrege. După analizarea peisajului urban din România se constată că în cartierele cu cea mai mare valoare a proprietății – vegetația spontană se găsește în cantități relativ mici, în timp ce în cartierele sărace și zonele industriale, acest tip de vegetație abundă.

Fig.1.8. Zone cu vegetație spontană cu diferite valori: (a) în zone industriale (b), în cartierele sărace

Educația de mediu în România, atât a specialiștilor cât și a publicului larg, se îmbunătățește vizibil și continuu. Având în vedere condițiile – economice, politice, sociale – din România ne așteptăm că sunt necesare acțiuni concrete pentru interesul crescut în această problemă si nu va rămâne la scenariul "trend", proiectele , experiența și nivelul de previziuni, de asemenea, să fie aplicate în vederea obținerii de rezultate tangibile ale acestui tip de peisaj durabil.

Sarcina cu care ne confruntăm nu este de a elimina aceste plante, ci mai degrabă cum să le gestionăm pentru a crește valorile ecologice, sociale și estetice. Pe termen scurt, după revizuirea literaturii științifice și a peisajului spontan din România, din scurta analiză, apare o concluzie clară, dar nu optimistă: din cauza acțiunii simultane sau separate a mai multor factori (economici, perceptivi, politici, sociali de mediu, climatici, etc.), este puțin probabil vegetația spontană să joace un rol important în dezvoltarea viitoare a ecosistemelor urbane din țara noastră.(Pop Boancă Păunița Iuliana și colab., 2011)

CAPITOLUL II.

STADIUL ACTUAL AL CERCETĂRILOR PRIVIND POSIBILITĂȚILE DE UTILIZARE A PLANTELOR DIN FLORA SPONTANĂ

2.1. UTILIZAREA PLANTELOR DIN FLORA SPONTANĂ ÎN CADRUL GRĂDINILOR INDIVIDUALE AFERENTE LOCUINȚELOR DIN MEDIUL URBAN ȘI RURAL

Plantele din flora spontană pot fi folosite în aceste grădini cu mult succes, deoarece sunt mai ușor de procurat și de întreținut, sunt mai adaptate condițiilor locale, unele din ele sunt utile în gospodărie (plante medicinale, melifere, alimente etc.) și de cele mai multe ori au o frumusețe sălbatică, care apropie pe om mai mult de natura din care, într-o societate civilizată, a fost silit să evadeze.

În grădinile individuale folosirea acestor plante trebuie făcută într-un mod mult mai rațional decât în grădinile de mari dimensiuni, datorită spațiului restrâns, a multiplelor cerințe familiale pe care trebuie să le satisfacă grădina, a restricțiilor de amenajare datorate: formei grădinii, a locului în care este amplasată, a dispunerii clădirilor, drumurilor de acces, a garajelor pentru mașini etc., care toate ridică probleme diverse de bună funcționalitate și care tind să micșoreze din suprafața utilă a grădinii. La amenajarea grădinii trebuie să se țină seama de posibilitățile de forțe de muncă și materiale ale familiei, atât pentru construcție cât și pentru întreținere în viitor. Foarte important este să se analizeze de la bun început, ce sursă de aprovizionare cu apă există, dacă aceasta este permanentă sau periodică, la cât se estimează consumul de apă pentru udatul plantelor, unde este mai rațional să se fixeze locul hidrantului sau al fântânii etc.

În vederea folosirii corespunzătoare a plantelor din flora spontană în grădinile individuale este necesar ca, de la început să se cunoască o serie de date privind: amplasarea terenului, orientarea față de punctele cardinale, expunerea lui la soare, zonele umbrite și variația acestor zone în cadrul unei zile, direcția dominantă a vânturilor, microrelieful, panta, posibilitățile de scurgere ale apelor, grosimea solului și a orizontului bogat în humus, adâncimea apei freatice precum și modul de dispunere a cladirilor, intrărilor, ieșirilor, căilor de acces la acestea, locurile cele mai bune de joacă pentru copii, pentru ca ei să nu deranjeze prin zgomot pe ceilalți membri ai familiei, amplasarea unei pergole sau a unui chioșc, a celorlalte elemente de ordin funcțional sau estetic. Cunoașterea acestor elemente va determina o alegere din cele mai judicioase a locului de amplasare a plantelor din flora spontană, pentru ca acestea să nu mai fie schimbate ulterior, va asigura buna lor dezvoltare, crearea unui cadru natural cât mai corespunzător în funcție de exigențele acestor plante față de mediu, dispunerea lor ca și în natură și eliminarea notei de artificialitate și lipsă de bun gust, care constituie principalul lucru ce trebuie evitat în amenajare.

Folosirea plantelor din flora spontană este condiționată în primul rând de amplasarea casei, a garajului precum si a diverselor altor construcții. Din analiza modului de amplasare a clădirii se desprind următoarele posibilități: dispunerea casei la stradă; retrasă în interior cu cca 2-10 m; în fundul curții; ocupând o poziție centrală; având o dispunere laterală.

Amplasarea casei la stradă este într-un fel avantajoasă din punc de vedere a circulației, permițând o intrare și o ieșire rapidă, amplasarea garajului în clădire cu ieșire direct la stradă. Aceasta determină eliberarea unei părți de teren, care altfel ar fi fost ocupat de căile de acces pentru autovehicule. Un alt avantaj al unei astfel de amplasări este că, permite o mai bună organizare a spațiului din spatele clădirii. Dispunerea casei la stradă are însă marele dezavantaj al expunerii locuinței la praf și zgomot și ridică probleme de izolare fonică coostisitoare. În condițiile când, între partea carosabilă și casă se află o zonă verde stradală, atunci izolarea fonică și antipoluantă este mai bună.

Dispunerea casei în fundul curții are desigur avantajul că, locuința este mai bine izolată de praf și de zgomotul străzii dar, caile de acces la clădire reduc din suprafața utilă pentru grădină și îngreunează organizarea spațiului. Astfel de amplasare a casei de locuit este indicată în cazul când spațiul este deci mai mare, în față, vegetația trebuie să ofere o mai bună protecție împotriva zgomotului si de aceea, vegetația spontană amplasată în mod mai natural, poate alcătui un ecran protector eficient.

Dispunerea casei față de stradă, la o distanță de cca 2-10 m mai în interiorul curții prezintă avantajul unei protecții fonice mai eficiente și a unei mai bune organizări interioare, căci, în fața casei poate fi amenajată grădina ornamentală iar în spatele ei, grădina de legume, pomi și vie.

Amplasarea clădirii chiar în spatele curții are avantajul că, locuința este foarte bine izolată cu ajutorul vegetației de zgomotele străzii, dar drumurile de acces fiind mai lungi se reduce un procent însemnat din suprafața parcelei pentru aceste amenajări, care ulterior necesită operații de întreținere permanente. Flora spontană poate fi folosită însă în condiții mulțumitoare căci, spațiul nedivizat, mai mare din fața casei, permite o amenajare în stil natural ce favorizează și chiar necesită grupări mai multe și mai întinse de plante din flora spontană.

Situarea mai centrală a casei (în mijlocul parcelei) creează zone mai mari de umbră și impune folosirea unui sortiment mai restâns de plante din flora spontană, care sunt puțin pretențioase la lumină și care pot vegeta mai la umbră. Această amplasare se bucură de posibilitatea unei mai bune izolări față de praf și de zgomot a casei, precum și a unei dispuneri mai bine compartimentate a diferitelor părți ale grădinii(de ornament, de pomi, vie, curte pentru creșterea animalelor mici etc.).

Amplasarea laterală a locuinței, deși pare pe plan cam excentrică si dă impresie de asimetrie, poate prezenta anumite avantaje legate de o funcționalitate mai bună a trasării căilor de acces la casă și garaj, de concentrarea elementelor de construcție numai într-o parte a parcelei, lăsând liberă pentru grădină a unei mai mari părți din suprafața parcelei și permițând astfel folosirea mai bună a plantelor din flora spontană, în grupări libere dispuse în restul suprafeței destinat grădinii de ornament.

În grădinile individuale de mici dimensiuni se caută ca drumurile să ocupe procente cât mai reduse, de aceea sunt folosite dalele îngazonate sau înflorite. Gazonul trebuie să constituie covorul verde de unificare a tuturor elementelor grădinii și totodată să permită accesul și joaca copiilor. La amenajarea suprafețelor gazonate se preferă adeseori să se folosească specii de plante mai rustice, bine adaptate la condițiile de climă și sol și mai ușor de întreținut. Atunci când se construiește locuința se caută să se păstreze cât mai mult din vegetația existentă (peluze de arbori, arbuști etc.) cu portul frumos, sănătoși și viabili.

Aranjamentul plantelor din flora spontană cel mai potrivit este acel în grupări libere, într-o etajare corespunzatoare mărimii lor naturale. Decorurile florale se aranjează în pete libere, alese ca să aibă un colorit lipsit de stridență și artificialitate. Petele de flori se dispun la baza grupărilor de arbori și arbuști, pe lângă aleile dalate, scări, pereții clădirilor etc. O grijă deosebită va fi acordată alegerii plantelor pentru grădinile alpine, stâncării și piese de apă. Micile grădini alpine se amenajează în locurile mai retrase, pe pantele mai accentuate, lângă zidurile de sprijin etc.

Folosirea plantelor din flora spontană, în cadrul grădinilor individuale este indicat să se facă în mod diferențiat, în raport de condițiile existente.

Plantele agățătoare se folosesc pentru a masca anumite obiective (ziduri, magazii, o serie de obiective inestetice) cât și pentru a crea zone de umbră, a înverzi zidurile, scările, balcoanele, chioșcurile etc.

Sortimentele de plante din flora spontană care vegetează pe malul apelor pot fi folosite lângă eventualele mici bazine și fântâni arteziene pentru a crea colțuri mai lirice, răcoroase și umbroase, mult prețuite de către familie, în special vara.

Sortimentul de plante floricole din flora spontană trebuie ales încât să asigure o înflorire în primăvară, vară și toamnă, permanentă în cadrul unui decor floricol bogat. În cadrul grupărilor, de preferință mai libere, ca în natură, pentru a fi în acord cu sortimentul de plante din flora spontană se va căuta să se realizeze și armonii sau contraste de culoare lipsite de stridență. Pentru a atenua unele culori prea puternice se vor folosi flori de culoare albă.

Dintre plantele cu flori albe care înfloresc în primăvară și care pot fi folosite în grădinile individuale cităm: floarea paștelui (Anemone nemorosa), care poate fi cultivată chiar sub arbori în condiții de oarecare umbrire, pe soluri cu un conținut chiar mai ridicat în nisip; brebeneii (Corydalis cava) care pot fi cultivați în masive mai mari sub arborii desfrunziți, ghioceii (Galanthus nivalis), ghioceii bogați (Leucojum vernum) iar pe terenurile mai umede și lângă ape, zarnacadelele sau coprinele (Narcisus angustifolius). Ceva mai târziu prin aprilie-iunie, minunatele lăcrimioare (Convalaria majalis) sunt foarte prețuite în grădini, întocmai ca și micii și delicații banuți (Bellis perennis) de culoare albă roșietică, care pot împestrița frumos cu pete mici de culoare, peluzele.

Dintre florile galbene pot fi folosite plante floricole, care înfloresc devreme: păștița (Anemone ranunculoides), șofranul (Crocus moesiacus) în locurile maiexpuse căldurii soarelui, apoi Daphne blagayana (aprilie-mai). Pe pante și taluze se poate folosi: ciuboțica cucului (Primula acaulis) de un galben mai palid și Primula officinalis de un galben mai închis la culoare. Sub grupări de arbori și arbuști, mai la umbră, merg piciorul cocoșului(Ranunculus cassubicus) sau Ranunculus auricomus.

Pentru colorația palid cerulee a florilor, în regiunile de stepă mai calde, poate fi folosit Crocus variegatus cu înflorire foarte devreme (februarie-martie). În grădinile individuale poate fi utilizat popâlnicul iepuresc (Hepatica nobilis) și mai ales rățișoarele (Iris pumila) pentru borduri, platbande și mai ales în grupări libere. La semiumbră, florile de nu-mă-uita (Myosotis alpestris) deși înfloresc mai târziu (aprilie -iunie) sunt foarte prețuite pentru finețea și delicatețea culorii și a portului, putând fi utilizate atât ca borduri, ronduri, rabate si grupări libere cu deosebire lângă piese de apă. O plantă timpurie mult căutată este vioreaua (martie-aprilie) pentru culoarea frumoasă, albastră a florii.

Sortimentul de plante floricole de culoare roșie care se deosebesc în grădinile individuale sunt: bujorul roșu (Paeonia tenuifolia) foarte prețuit pentru frumusețea florilor și înflorirea din aprilie-mai, care poate fi introdus pe rabate, platbande sau mai bine în grupări mici de-a lungul aliniamentelor. Pe lângă ape se utilizează: captalanul (Petasites hybridus) care poate înviora prin culoarea sa roșie-sângerie orice grupare încă din lunile martie-aprilie întocmai ca și tătăneasa (Symphqtum officinalle), care realizează același efect în lunile mai-iunie.

În timpul verii sortimentul de plante floricole din flora spontană a țării noastre, ce se poate utiliza în grădinile individuale, este mult mai larg. Astfel, dintre plantele cu flori albe se pot folosi: Achillea ptarmica (rotățele albe) mai ales pe stâncării, în grădinile alpine, iar pentru a înflori gazonul Achillea millefolium. Pe solurile nisipoase, ușoare, umede, clopoțelul cu frunze de piersic (Campanula persicifolia), foarte liric cu o nuanță a florilor albă-albăstruie, ca și clopoțelul de Carpați (Campanula carpatica) pot să fie folosiți atât pentru înflorirea peluzelor de iarbă cât și pentru ronduri sau rabate. În micile grupări pot să fie folosite margaretele (Chrysantheum corymbosum și Chrysanthemum leucanthemum), care înfloresc frumos, din iunie până în august.

Pe litoralul românesc, pe solurile nisipoase, hodoleanul (Crambe maritima) se întâlnește și în natură și poate fi folosit și în grădinile individuale având o înflorire din mai până în iulie. Pe lângă lacuri, ape, bălți poate fi folosită Drosera rotundifolia (roua cerului) cu florile albe, grupate în raceme, căci vegetează bine pe terenuri umede și acide. În schimb, sulițica (Dorycnium herbaceum) poate vegeta pe soluri mai uscate, pe terenuri însorite. Dryas octopetala (argințica) ca și floarea reginei sau albumeala (Leontopodium alpinum) precum și Pulsatilla alba (dediței), Trollius europaeus (bulbuci de munte) merg chiar pe stâncării și pentru decorarea micilor grădini alpine, pe care fiecare le poate amenaja pe lângă casă. Sub boschetele de arbuști ca și la umbra arborilor, grupările de roiniță (Melissa officinalis) pot alcătui pete albe roșietice de toată frumusețea împreună cu gușa porumbelului (Silene vulgaris) și sinișoara (Sanicula europaea) care vegetează bine chiar la umbrire mai puternică. Săgeata apei (Sagittaria sagittifolia) ca și nufărul alb (Nymphaea alba) decorează foarte frumos oglinzile micilor bazine cu florile lor albe, frumoase, iar pe malul apelor poate fi utilizat chiar pe sărături umede trifoliul alb (Trifolium repens).

De la culoarea albă la cea roză trecerea se poate face usor, folosind plante floricole din flora spontană având culorile florilor nuanțate de la alb la roz, așa cum sunt: bănuții (Bellis perennis), gușa porumbelului (Silene vulgaris), barba ungurului (Dianthus spiculifolius) sau Dianthus superbus (pe terenuri mai umede). Tot pe terenuri umede pot fi folosite fierea pământului (Centaurium umbellatum), Trifolium fragiferum (pe marginea apelor), iar pe stâncării Scorzonera rosea. Pe terenurile uscate și însorite merge Scilla autumnalis și pe cele sărăturate Vaccaria pyramidata (floarea călugărului).

Culoarea roșie a unor flori din plantele care vegetează spontan la noi în țară creează pete viu colorate de contrast, care se remarcă bine în plină lumină pe peluzele însorite, cum ar fi: cuișoarele (Dianthus barbatus), ciocul berzei (Geranium sanguineum), săpunărița (Saponaria officinalis) și Trifolium repens, specii care rezistă bine și la secetă și care pot vegeta bine în bune condiții pe terenuri uscate. Pe terenurile umede, pe lângă ape speciile de cătină mică (Myricaria germanica), tătăneasa (Sypmhytum officinale) formează grupări foarte frumos colorate în roșu purpuriu. Pe stâncării și în cadrul grădinilor alpine: Achillea stricta, Dianthus spiculifolius, Rhododendron kotschyi, Vaccinium vitis idaea (merișorul) formează grupuri, ce înviorează prin culoarea vie a florilor celealte grupări vegetale.

La marginea grupurilor se utilizează: Chamaenerion angustifolium (răscoage), Digitalis purpurea (degetarul), opaițele (Lychnis coronaria), mărgelusii (Lithospermum purpureo-coeruleum), poroinicul (Orcis purpurea) precum și Sanguisorba officinalis (sorbestrea) colorate în diferite tonalități de purpuriu.

Pe fondul galben sau alb se remarcă foarte bine culoarea albastră a florilor. În flora noastră spontană, plante având florile de culoare albastră sunt destul de răspândite: omagul (Aconitum paniculatum), clopoțeii cu frunze de piersici (Campanula persicifolia), albăstrița sau vinețelele (Centaurea cyanus), surguci (Delphinium ajacis) și Delphinium orientale (cu flori purpurii-albastre) sau albastre-violacei, ciocul berzei, gregetinul (Geranium pratense), jaleșul (Salvia pratensis). Sub unele grupuri de arbori și de arbuști, mai la umbră, cresc bine viorelele. Culoarea galbenă a unor flori permite multiple asociații cu alte culori ale plantelor din flora spontană și realizează armonii și contraste. Astfel, se pot face grupări cu Bupleurum rotundifolium (urechea iepurelui), Digitalis grandiflora (degetar), pe suprafețele de teren cu umiditate mai pronunțată: drobița (Genista tinctoria), rechia (Reseda lutea), pe lângă drumuri și alei, iar pe terenuri mai uscate și mai aride, Sedum hispanicum și pentru înflorirea zidurilor iarba de șoaldină (Sedum acre). Grupurile de Rudbekia laciniata și Solidago virgaurea (splinuța) pot să fie folosite pentru decoruri florale mai vii si mai luminoase.

În grădinile alpine și pe stâncării se pot folosi: micsandrele sălbatice (Erysimum pannonicum), floarea de perină (Anthemis tinctoria), darie (Pedicularis comosa), Sedum annuum, Saxifraga azoides (ochii șoricelului), Swertia punctata precum și Senecio rupester (spălăcioasă). Pentru a decora oglinzile de apă nufărulde apă galben (Nuphar luteum) și Nymphoides peltata (plutica) sunt folosite pentru florile lor viguroase și frumoase.

Toamna, deși sortimentul de specii floricole din flora spontană care înfloresc în acest sezon este mai redus, totuși există flori de toate culorile și nuanțele, cum ar fi:

flori de culoare albă: Achillea millefolium (coada șoricelului) care înflorește o lungă perioadă de timp, din luna iulie până in octombrie, apoi nalba de grădină (Althea rosea) ce se poate folosi pe terenuri cu soluri fertile umede dar permeabile, Silene vulgaris (gușa porumbelului), puțin exigentă față de sol și climă;

flori de culoare roz: Scilla autumnalis (viorele), Trifolium fragiferum pe soluri mai umede pe malul apelor și Silene vulgaris;

flori de culoare albastră: Aconitum paniculatum (omagul) se poate folosi pe peluze,la lizierele grupurilor de arbori sau chiar sub arbori, mai la umbră. Stelnița (Aster amellus), cu florile liliachii albastre, poate vegeta pe orice fel de sol și vegetând în condiții mulțumitoare chiar pe soluri uscate. Delphinium orientale poate colora în pete albastre purpurii peluzele și în luna septembrie;

flori galbene: Anthemis tinctoria (floarea de perină) decorează grădinile, ca și Digitalis grandiflora și Solidago virgaurea, până în septembrie.

2.2. UTILIZAREA PLANTELOR DIN FLORA SPONTANĂ LA AMENAJAREA GRĂDINILOR ȘI PARCURILOR DIN MEDIUL RURAL

În localitățile din mediul rural, plantele lemnoase și cele floricole din flora noastră spontană pot fi folosite pe scară largă. Aceasta, deoarece pot să fie procurate mai ușor, sunt mai bine adaptate la condițiile locale, necesită îngrijiri mai puține și se încadrează mult mai bine în peisajul existent. După cum se știe, o calitate esențială a peisajului amenajat de om o prezintă naturalețea lui, respectarea trăsăturilor lui caracteristice, corespunzătoare mediului în care s-a format și nicăieri mai mult decât în mediul rural, acest atribut nu este mai căutat.

Plantele din flora spontană, bine alese, contribuie într-o mai mare măsură la crearea unui peisaj specific. Respectarea caracterului locului, a naturii înconjurătoare face parte din calitatea cea mai importantă, de care trebuie să se țină seama, pentru a se crea o amenajare peisagistică originală. Într-adevăr, într-un peisaj rural de baltă, plopii, sălciile, stânjeneii, nuferii, sunt aici la locul unde ochiul omului este obișnuit să le găsească. Peisajul de deal, cu stejari sau goruni izolați, constituie un peisaj blând, pe care căutăm sa-l reproducem în unele amenajări cu caracter natural-peisajer din mediul rural în regiunea de deal.

În fiecare grupare de brazi și molizi, la baza cărora se găsesc jnepenii și ienupărul târâtor vedem un peisaj montan din care nu va trebui să lipsească colțurile de stâncă și roci ieșind din pământ, o vegetație floricolă de munte etc. Alegerea corespunzătoare a unor plante în anumite condiții, din mediul rural este obligatorie întrucât acestea dau nota de autenticitate.

Este important ca, în mediul rural, mai deschis către natura înconjurătoare, spațiul larg să ofere posibilități de includere în peisaj a elementelor frumoase, autentice și caracteristice, aflate în împrejurimi: o colină împădurită, un lac etc. Dirijarea privirii către acești factori importanți ai mediului înconjurător se poate realiza cu ajutorul unor arbori și arbuști din flora spontană din specii existente deja în peisajul local și care, dispuși de o parte și de alta a liniei de perspectivă să introducă aceste elemente naturale pline de frumusețe în peisajul nou creat. Adeseori se caută ca, prin aceste efecte de atragere a împrejurimilor frumoase în spațiul verde nou creat să se amplifice acesta, să se creeze impresia vizuală că, acesta este mai mare decât în realitate.

Elementele de natură funcțională și ornamentală amenajate în cadrul spațiilor verzi din localitățile rurale trebuie să fie alese din cele mai rustice și robuste, în acord cu întregul cadru natural. Spațiul fiind mai deschis în mediul rural decât în cel urban, mai supus exceselor climatice se vor prefera specii de plante lemnoase din flora spontană mai bine adaptate la vânturi puternice, cu înrădăcinare pivotantă sau pivotant trasantă, cele cu înrădăcinare puternică, mai rezistente la înghețuri timpurii sau târzii, la arșiță etc.

De asemenea se vor folosi specii de plante din flora spontană mai bine adaptate la condițiile de sol, căci în mediul rural se utilizeză mai puțin pământ de împrumut și se caută, în interesul scăderii prețului de cost, ca modificările reliefului terenului să fie cât mai reduse. Deoarece, adeseori se urmărește ca, prin amenajarea spațiilor verzi din mediul rural să nu se ia din suprafața agricolă ci să se realizeze aceste spații plantate, pe terenuri improprii altor culturi de interes agricol, se vor alege specii de plante din flora spontană, care pot vegeta și pe terenuri mai erodate, sărăturate, cu un exces mai mare de apă în sol, pe terenuri acide etc. În felul acesta, amenajarea spațiilor plantate în mediul rural poate servi și pentru ameliorarea terenurilor degradate, improprii culturilor agricole.

Se preferă ca, stilul parcurilor din mediul rural să fie cel natural și în unele cazuri, stilul mixt. Elemente de stil geometric regulat pot apărea în fața clădirilor și locuințelor individuale, în partea de la stradă a curții, pe suprafețe mici, de formă regulată, care se pot cuprinde dintr-o privire etc. În general se preferă ca, pe suprafețe mai întinse de teren, pe spații mai mari, cu forme variate de teren și de vegetație, să se amenajeze spații verzi în stil mixt, iar pe suprafețe mici, regulate, ușor de cuprins cu privirea să se utilizeze stilul regulat.

În cadrul acestor spații, destinate diferitelor obiective, se repartizează suprafețe de spații verzi, cuprinzând un larg sortiment de plante din flora spontană, ținându-se seama de necesitățile de sistematizare și organizare a terenului, mărimea suprafețelor, felul obiectivului, relief, pantă, expoziție, condiții microclimatice, vegetația existentă, necesarul de apă, posibilități economice etc.

2.3. UTILIZAREA PLANTELOR DIN FLORA SPONTANĂ ÎN GRĂDINI ALPINE ȘI STÂNCĂRII

Grădinile alpine fiind colțuri de natură considerate mai rustice, permit folosirea unui sortiment mai larg de plante floricole din flora spontană. Dezvoltarea turismului favorizează posibilitatea aducerii unor asemenea plante direct din natură cu ocazia excursiilor de la sfârșitul săptămânii și transplantarea lor în grădinile amenajate pe lângă locuințe.

Desigur că, acestor plante trebuie să li se asigure condiții bune de dezvoltare și plantarea lor să fie făcută în mod corespunzător pentru a se prinde și vegeta. Însăși alegerea locului pentru plantat reprezintă o problemă și adeseori în această privință se fac și unele greșeli, și de aceea sunt necesare unele lămuriri suplimentare.

Pentru amenajarea unei grădini alpine se va căuta un colț mai retras, mai liniștit, situat dacă este posibil pe un teren având o pantă mai accentuată. Este bine dacă există în acel loc posibilitatea amenajării unui izvor și a unei mici cascade, folosind chiar o sursă de alimentare de la rețeaua de apă, dar bine mascată.

E bine ca rocile folosite să fie aduse de la munte. Se vor selecționa roci din cele mai vechi, mai interesante, care să fie, dacă este posibil, acoperite de mușchi și licheni. Se va evita cu desăvârșire să se folosească pietrele de contrucție, betonul, cărămizile sau alte materiale care introduc o notă artificială, total discordantă de scopul propus.

Pentru ca plantele să poată gasi condiții bune de dezvoltare vor fi preferate rocile stratigrafice (calcare oolitice, marne etc.), sișturi care se pot aranja în poziții orizontale. Rocile eruptive (granite, profire, roci bazaltice etc.) pot conferi solului o aciditate prea pronunțată și, fiind prea dure, sunt adesea lipsite de fisuri și falii.

Trebuie de asemenea să se știe că, deși plantele din flora spontană folosite pe stâncării necesită o umiditate atmosferică în aer și în sol mai pronunțată, totuși nu iubesc apa stagnantă din sol și o pătură de apă freatică prea apropiată de suprafața solului. De aceea, înainte de amenajarea unei grădini alpine, sub roci trebuie amenajat un drenaj corespunzător, asigurându-se scurgerea necesară către baza stâncăriilor.

Amenajarea unei stâncării prevăzute cu o grădină alpină se poate executa practic astfel; pe locul unde dorim să amenajăm o stâncărie se sapă pământul pe o adâncime de cca 30 cm și pe acesta se amplasează un strat de zgură. Deasupra se așterne un strat de nisip de râu cu granulație mare. Dacă pământul extras este bogat în humus și de bună calitate se poate folosi ca unul din părțile componente ale pământului de amestec, ce se va folosi pentru înrădăcinarea plantelor de pe stâncării. Acest pământ bogat în humus se amestecă cu 1/3 nisip și cca 1/3 compost și turbă. Pentru plantele din flora spontană, care nu tolereaza bine calcarul din substrat, se reduce cantitatea de compost și turbă la 1/5 și se sporește conținutul de pământ cu humus 1/2, nisipul rămânând în proporție de 1/3. pentru plantele iubitoare de calcar, conținutul de turbă și compost poate ajunge la 40% din întregul amestec.

Amestecul de pământ se dispune astfel între roci, încât apa să pătrundă cu ușurință pentru a-l umecta dar fără a-l eroda și transporta. Pietrele se amplasează de așa manieră încât să lase spații suficiente între ele pentru a permite dezvoltarea în bune condiții a rădăcinilor plantelor. Rocile se așează astfel ca spațiile dintre ele să nu fie în continuare pe linia de cea mai mare pantă și să se permită astfel concentrarea apelor. Pământul dintre roci trebuie să fie tasat în mod corespunzător, el având și un rol de liant al rocilor.

Aranjarea pământului dintre roci este bine să fie făcută în timpul verii, pentru că, în toamnă sau în primăvara următoare va trebui efectuată plantarea stâncăriilor. Este bine ca plantarea să se facă din timpul toamnei, mai ales dacă locul în care se amenajează stâncăria este situat în condiții de secetă.

Plantele folosite pe stâncării trebuie să posede următoarele calități:

1. să fie bine adaptate unor condiții mai vitrege de existență (puțin pretențioase față de condițiile staționale, să vegeteze când au la rădăcină pamânt puțin etc.);

2. să fie cât mai rustice (sortimentul de plante din flora spontană este foarte căutat în grădinile alpine) și să se elimine toate plantele cultivate, care fiind ameliorate de om, pot da o notă de prea mare rafinament și artificialitate;

3. să fie cât posibil de talie mai redusă și să aibă forme interesante (portul târâtor, ascendent, tortuos etc.);

4. sortimentul de conifere și de foioase să fie bine proporționat;

5. în timpul iernii stâncile să nu rămână dezgolite, sortimentul de conifere și de plante cu frunze persistente să fie de cel puțin 30% din totalul plantelor folosite;

6. să se creeze grupări cât mai naturale, dispuse etajat în compoziții ornamentale, cu realizarea unor armonii și contraste de culoare frumoase și interesante.

Plantele din flora spontană care se pot folosi pentru decorarea stâncăriilor:

a. conifere: Taxus bacata (tisă), Juniperus communis (ienupăr), Pinus nigra (pin negru), Pinus silvestris (pin silvestru), Pinus mugo (jneapăn, jepi), Pinus cembra (zâmbru), Picea abies (molid);

b. foioase: Acer campestre (jugastru), Acer tataricum (arțar tătărăsc), Berberis vulgaris (dracilă), Betula verrucosa (mesteacăn), Betula pubescens (stejar pufos), Corylus avellana (alun), Cotoneaster integerrima (bârcoace), Crataegus monogyna (păducel), Cytisus hirsutus (drob), Daphne mezereum (tulichină), Lonicera nigra (caprifoi negru), Amygdalus nana (migdal pitic), Rhamnus tinctoria (verigariu), Rhododendron kotschyi (smirdar), Ribes petraeum (păltior), Rosa spinosissima (măceș spinos), Rosa pendulina (trandafir de pădure), Salix rosmarinifolia, Salix reticulata, Salix retusa.

c. plante ierboase sau cu port mic pentru stâncării: Achillea ptarmica (rotoțele albe), Achillea millefolium (coada șoricelului), Achillea tanacetifolium, Adonis vernalis (ruscuța de primăvară), Aquilegia vulgaris (căldărușă), Anthemis tinctoria (floarea de perină), Astragalus monspessulanus (coșaci), Biscutella laevigata var. alpestris (ochelariță), Caluna vulgaris (iarba neagră), Cerastium tomentosum, Daphne octopetala (argințică), Dianthus spiculifolius (barba ungurului), Eryngium planum (scai vânăt), Gentiana lutea (ghințură galbenă), Gentiana clusii (cupă), Helianthemum mummularium (iarba osului), Iberis saxatilis, Iris pumila (stânjenei), Lunaria rediviva (lopățica), Leontopodium alpinum (floarea reginei, albumeala), Ligularia sibirica (curechiu de munte), Myosotis palustris (ochiul păsăruicii, nu mă uita), Pulsatilla alba (dediței), Potentilla recta (buruiană de cinci degete), P. haynaldiana Janka, Primula auricula var. serratifolia (urechea ursului), Pedicularis comosa (darie), Petasites hybridus (captalan), Rhododendron kotschyi (smirdar), Saponaria officinalis (săpunăriță), Sedum annuum (iarbă grasă), Saxifraga aizoides (ochii șoricelului), Swertia punctata, Senecio nemorensis (brusture galben), Scorzonera rosea (luceafăr), Struthiopteris filicastrum (spata dracului), Trollius europaeus (bulbucii de munte), Telekia speciosa, Viscaria vulgaris (lipicioasă), Vaccinium vitis idaea (afin), Veratrum album (steregoaie), Veratrum nigrum (steregoaie neagră).

CAPITOLUL III.

SCOPUL LUCRĂRII, MATERIALUL BIOLOGIC, CONDIȚII DE CERCERCETARE, METODA DE LUCRU

3.1. SCOPUL ȘI OBIECTIVELE LUCRĂRII

Flora spontană este o sursă de plante cu calități decorative, care pot fi cultivate, respectând ecologia, în grădinile individuale și în spațiile verzi din mediul urban sau rural.

Lucrarea de față are ca scop identificarea unor specii spontane cu potențial decorativ și studiul comportării acestora din punct de vedere al perioadei și duratei de decor în condițiile orașului Craiova, pentru stabilirea posibilităților de utilizare a acestora în diferite amenajări urbane.

Pentru realizarea scopului propus s-au stabilit următoarele obiective:

1. Identificarea unor specii de interes ornamental din flora spontană și descrierea acestora;

2. Evaluarea speciilor analizate în funcție de cerințele ecologice și comportarea lor pe perioada experimentării;

3. Evaluarea plantelor selectate din flora spontană din punct de vedere decorativ;

4. Propuneri de amenajare a spațiilor verzi utilizând sortimentul de specii spontane studiate.

3.2 MATERIALUL BIOLOGIC

Lucrarea de față prezintă comportarea unor specii din flora spontană cu potențial decorativ: Achillea millefolium L., Adonis vernalis L., Alyssum montanum L. ssp. gmelini Thell, Anemone sylvestris L., Asplenium scolopendrium L., Blechnum spicant (L.) Roth, Carex flava L., Festuca valesiaca Schleich. In Gaud. Agrostol. Helv., Helleborus odorus W. et K., Hemerocallis fulva L., Sedum telephium L., Luzula luzuloides (Lam) Dandy & Wilmott, Lychnis coronaria Desr., Papaver orientale L., Polypodium vulgare L., Pulsatilla montana Rchb., Pulsatilla vulgaris Mill., Salvia officinalis L., Sedum acre L., Sedum album L., Sedum pallidum M. Bieb, Sedum reflexum L., Sempervivum montanum L., Viola odorata L., Viola silvestris Lam. din punct de vedere al exigențelor ecologice, perioadei și duratei de decor, în vederea stabilirii posibilităților de utilizare a acestora în diferite amenajări urbane.

3.3 METODA DE LUCRU

Datele cuprinse în această lucrare se bazează pe observațiile efectuate în perioada 2013-2014, în Gradina Botanică Al. Buia și în câmpul experimental al disciplinei de Floricultură din cadrul Facultătii de Agricultură și Horticultură.

Colectarea, identificarea și descrierea acestora a fost realizată în colaborare cu specialiștii Grădinii Botanice Al. Buia din Craiova. Cea mai mare parte a materialului biologic studiat provine din colecțiile Grădinii Botanice și ale disciplinei de Floricultură, iar restul speciilor au fost recoltate din zona Rânca, în primavara anului 2013.

Descrierea speciilor luate în studiu este prezentată în ordine alfabetică și oferă următoarele informații: denumirea științifică, autor, denumire populară, răspândire, ecologie, descrierea celor mai importante caractere morfologice, perioada înfloririi, metode de înmulțire, locul de unde a fost colectat materialul biologic și valoarea decorativă.

Selecția din flora spontană (Rânca)

Plantele au fost recoltate, împreună cu brazde de pământ și transplantate în câmpul didactic al disciplinei de Floricultură, în scopul aclimatizării și evaluării din punct de vedere decorativ al acestora. Substraturile utilizate si modul de amplasare (soare, semiumbră, umbră) au fost stabilite pe baza datelor indicate de literatura de specialitate.

Fig. 3.1. Plante recoltate cu balot de pământ

Studiul comportării plantelor selectate

Speciile spontane selectate au fost studiate sub aspectul particularităților ecologice, însusirilor ornamentale, în colecțiile existente în Grădina Botanică, având în vedere că majoritatea sunt specii perene, dar și în câmpul didactic al disciplinei de Floricultură în stâncării amenajate în expoziții diferite (soare, umbră).

Stabilirea direcțiilor de valorificare a selecțiilor

Pe baza observațiilor efectuate în cei doi ani de experimentare, s-au stabilit direcțiile de utilizare pentru cele 31 de specii selectate.

Propuneri de amenajare a spatiilor verzi cu specii din flora spontană

Pentru realizarea propunerilor de amenajare s-a utilizat programul Realtime Landscaping Architect 2014 Trial.

Observații și determinări

Pe parcursul prioadei de experimentare s-au efectuat măsuratori biometrice privind talia plantelor, observații privind elementele decorative ale fiecărei specii; pentru stabilirea perioadei de decor s-a urmărit fenologia înfloririi, iar pe baza acesteia s-a stabilit durata de decor, exprimată în zile de la începutul la sfarșitul înfloririi.

3.4. CONDIȚII DE CERCETARE

Caracterizarea fizico-geografica a municipiului Craiova

Clima. Craiova beneficiază de un climat temperat continental, cu influențe mediteraneene caracteristice zonei de câmpie.

Temperatura medie anuală la Stația meteorologică Craiova este de 10,8 oC, de-a lungul anilor valorile variind între 9,1 oC (în 1933) și 12,5 oC (în anul 2000). Media de temperatură lunară cea mai ridicată se înregistrează în iulie (22.5 °C) și cea mai coborâtă – în ianuarie(-2.4 °C), rezultând astfel o amplitudine medie anuală de 24.9 °C. Se remarcă faptul că valori negative ale mediilor lunare apar numai în ianuarie și februarie.

Cele mai mari temperaturi medii lunare au valori pozitive în tot cursul anului, acestea fiind cuprinse între 3.7 °C (ianuarie) și 25.8 °C (iulie). Cele mai mici valori medii lunare sunt negative în intervalul noiembrie-martie (-11.2 °C în ianuarie) și pozitive în restul anului, însă nedepășind pragul de 20 °C (19.4 °C în iulie).

Relieful. Relieful orașului Craiova se identifică cu relieful județului Dolj, respectiv de câmpie. Spre partea nordică se observă o ușoară ridicare a colinelor în timp ce partea sudică tinde spre luncă. Craiova face parte din Câmpia Romană mai precis din Câmpia Olteniei ce se întinde între Dunăre, Olt și podișul Getic fiind strabatută prin mijloc de Valea Jiului.

Zona de câmpie presupune văi cu lunci largi, iar suprafețele netede dintre văi sunt presărate din loc în loc cu mici adâncituri (crovuri) sau sunt acoperite cu dune de nisip.

Solul. Solul este de tip cernoziom, negru și foarte roditor. Sub cernoziom se gasește un strat de loess, a cărui grosime variază de la 2-3 m, spre partea nordică, până la 30-35 m spre partea sudică.

CAPITOLUL IV

REZULTATELE OBȚINUTE ȘI INTERPRETAREA LOR

Lucrarea de față prezintă rezultatele privind identificarea unor specii spontane cu potențial decorativ și studiul comportării acestora din punct de vedere al perioadei și duratei de decor în condițiile orașului Craiova, pentru stabilirea posibilităților de utilizare a acestora în diferite amenajări urbane.

Cu speciile selectate s-a întocmit o baza de date, ce cuprinde informatii privind particularitatile ecologice, elementele decorative, perioada si durata de decor, în funcție de care, se vor stabili direcțiile de utilizare, susținute prin câteva propuneri de amenajare.

4.1. IDENTIFICAREA UNOR SPECII DE INTERES ORNAMENTAL DIN FLORA SPONTANĂ ȘI DESCRIEREA ACESTORA

1. Acanthus mollis L. (talpa ursului) Fam. Acanthaceae

Specie originară din Europa și Africa. Prezintă tulpini drepte, simple, înalte de cca. 80 cm. Frunzele lor sunt mari, lobate și neregulat dințate pe margini.

Înfloritul are loc din luna iunie pâna în luna august. Florile sunt sesile, apar la subsuoara unei bractei, au o formă particulară și sunt dispuse într-un spic deosebit de frumos. Ele au o culoare albă, roză sau liliachie. La noi în țară specia este întâlnită prin parcuri și grădini, fiind una dintre cele mai frumoase flori perene. Fig.4.1 Acanthus mollis L.

2. Achillea millefolium (Coada șoricelului). Fam. Asteraceae (Compositae)

Specie perenă, ierboasă, cu rizomi subterani stoloniferi, târâtori, din care apare, anual, o tulpină aeriană ramificată, înaltă de până la 80 cm. Tulpinile aeriene sunt de două tipuri: sterile, scurte care poartă numai frunze și florifere, mai lungi și mai groase, păroase, ramificate către vârf, terminate cu inflorescențe. Frunzele sunt alterne, lanceolate, cele bazale lungi de până la 30 cm și late de până la 8 cm, iar cele tulpinale, 2-5 ori penat-sectate și cu lungimea de circa 8 cm. Pe fața inferioară au veziculele cu ulei eteric.

Inflorescența este corimb compus alcătuit din numeroase antodii lungi de 4-6 mm, fiecare antodiu având 5-6 flori alb-murdar, roze sau rar alb-gălbui. Inflorirea are loc din luna mai până în octombrie.

Specia este foarte frecventă în toată țara, pe toate formele de relief până la altitudinea de 1.000 m, prin fanețe, pășuni, livezi, margini de drumuri și ogoare, de-a lungul căilor ferate, râpe, locuri uscate, poieni și margini de pădure. Se cultivă în sudul țării (Câmpia Munteniei, Oltenia, Burnasului).

Fig.4.2. Achillea millefolium L.

3. Adonis vernalis L. (bulbuc, buruiana-calului) Fam. Ranunculaceae

Plantă erbacee perenă care prezintă în sol un rizom scurt, tare, gros, din care pornesc rădăcini fibroase. Din rizom se dezvoltă tulpini florifere și sterile de până la 45 cm, cu frunze filiforme și flori solitare la vârful tulpinii cu un diametru de până la 8 cm, de culore galben-aurie, lipicioase cu 5 sepale și 10-20 petale lungi de 2-4 cm și multe stamine. Înflorește din aprilie până în mai și face un fruct de tip poliachenă cu achene scurt-păroase. Specia vegetează pe coaste abrupte, în pășuni și fânețe uscate, însorite, de la câmpie până în zona montană. În România este răspândită în zonele de podiș și de deal din Subcarpații românești. Este răspândită în Europa centrală și de Sud și în Asia de Vest. Fig. 4.3. Adonis vernalis L.

4. Alyssum montanum L. ssp. gmelini Thell. Fam. Cruciferae

Specie perenă cu înaltimea 10-20 cm.

Planta prezintă tulpini scendente sau erecte cu puțini lăstari sterili. Petale de 3,5-4 mm lungime. Filamentele staminelor lungi cu apendici bilaterali.

Înflorește în perioada aprilie-iunie. Este întâlnită în subetajul gorunului, pe soluri nisipoase în Jud. Satu-Mare, Mehedinți, Dolj, Peninsula balcanică. Fig.4.4. Alyssum montanum L. ssp. gmelini Thell.

5. Anemone sylvestris L. (oițe) Fam. Ranunculaceae

Specie originară din Europa centrală. Planta prezintă în pământ un rizom viguros, vertical sau oblic, cu rădăcini fibroase și cu muguri adventivi. Tulpina ei este simplă, foarte rar ramificată, înaltă de cca. 15-45 cm. frunzele sunt lung pețiolate, păroase ca și tulpina, cu lamina digitat, 3-5 sectată.

Înfloritul are loc în lunile, aprilie-mai. Floarea este deobicei solitară, de 3-7 cm în diametru, colorată în alb sau nuanțată roșcat. În țara noastră specia se întîlnește în stare spontană și cultivată. Fig.4.5. Anemone sylvestris L.

6. Arabis procurrens Waldst. & Kit. Fam. Cruciferae

Plantă perenă, tulpina erectă, de 8-30 cm, la bază cu numeroși stoloni subțiri, terminați în rozetă de frunze. Frunzele rozetelor sunt alungit obovate, la vârf cu un mucron mic, cu margini întregi, pe fața superioară sunt glabre, iar pe fața inferioară sunt brun violete și pe nervura mediană prezintă perișori. Frunzele tulpinale, 2-8, sunt ovate sau lanceolat eliptice, cu baza îngustată, sesile.

Florile sunt albe, mici dispuse în inflorescențe de tip racem; înflorire: IV-V. Preferă solurile revene, dar tolerează și seceta, expoziție însorită sau semiumbra.

Decorează prin florile albe și rozetele de frunze, se pretează la amenajarea stâncăriilor, grădinilor alpine sau în borduri, realizând o bună acoperire pentru suprafețe mici.

Fig.4.6. Arabis procurrens Waldst. & Kit.

7. Asplenium scolopendrium L. Fam. Aspleniaceae

Specie perenă, cu rizomi, înălțime de circa 20 – 60 cm. Frunze persistente, liniar-lanceolate, au lamina întreagă cu marginile ondulate și baza cordată. Crește spontan în zone umbroase de pădure din regiunea montană, preferă solurile umede, locuri umbrite, rezistă la temperaturi scăzute. Materialul a fost colectat de pe stâncării, din Călimănești (Vâlcea).Decorează prin frunze, se pretează la amenajarea stâncăriilor. Fig.4.7. Asplenium scolopendrium L.

8. Asplenium trichomanes L. subsp. quadrivalens D.E.Meyer (Strașnic) Fam. Aspleniaceae

Specie perenă, 10-40 cm înălțime, prezintă rizom gros, planta formează o tufă rotundă. Frunzele au lungimea de 10-35 cm, sunt glabre, scut-pețiolate, au lamina simplu penat-divizată, nervuri negre-maronii, strălucitoare și foliolele oblong-rotunjite, ușor dințate, colorate în verde intens. Suportă oscilații mari ale regimului de apă, preferă semiumbra, reacția solului puternic acidă, dar tolerează și solurile ușor calcaroase.

Materialul a fost colectat de pe stâncării, zona Călimănești (Vâlcea). Este o ferigă rustică, nu necesită protejare iarna, se pretează pentru utilizarea în stâncării.

stâncărie – semiumbra stâncărie – soare

Fig.4.8. Asplenium trichomanes L. subsp. quadrivalens D.E.Meyer

9. Blechnum spicant (L.) Roth (Scărița muntelui) Fam. Polypodiaceae

Specie perenă, de 25-60 cm, înălțime, prezintă rizom gros, oblic. Plantă dioică, cu frunze diferențiate în trofofile (verzi, asimilatoare) și sporofile (brunii, purtătoare de spori). Lamina frunzei este simplu penatipartită până la penatisectată, lanceolată. Preferă solurile cu troficitate scăzută, moderat acide, calcifugă, umiditate moderată, locuri umbrite, dar suportă și semiumbra. Materialul a fost colectat de pe stâncării, zona Rânca. Decorează prin frunze, se pretează pentru utilizarea în rocării.

Fig.4.9. Blechnum spicant (L.): stâncărie soare; seră – ghivece

10. Carex flava L. (rogoz scund ) Fam. Thelypteridaceae

Genul Carex cuprinde plante perene, tulpina trimuchiată, frunze plane, la bază vaginante, adesea ligulate. Flori fără perigon, solitare, în axila unei glume, dispuse în spice, cele mascule formate din 3 stamine, cele femele cu ovar închis într-o bracteolă, formând utricula cu 2-3 stigmate. Spiculețele terminale, solitare.

Carex flava L. – plantă tufoasă, înălțimea 30-70 cm, spiculețe femele ovoidale sau sferice, cel mascul terminal, scurt pedicelat. Înflorește din mai până în iulie. Se întâlnește în fânețe mlaștinoase până în regiunea subalpină.

Fig.4.10. Carex flava L. seră – ghivece seră-sol stâncărie soare

11. Cerastium banaticum Heuff. (cornuț de Banat) Fam. Caryophyllaceae

Specie perenă cu înaltimea de până la 40 cm. Înflorește în perioada mai-aug. Este întâlnită în subetajul gorunului, subetajul fagului, stâncării înierbate. Jud. Caraș-Severin, Mehedinți, Gorj.

Fig.4.11. Cerastium banaticum Heuff.

12. Festuca rupicola Heuff. (paiuș de silvostepă) – Fam. Poaceae

Plantă perenă, erbacee, spontană, frunzele au lungimea de 15-50 cm și lățimea de 0,5-2 mm, cele bazale sunt filiforme, iar cele tulpinale sunt îngust-liniare. Inflorescența este reprezentată de spiculețe mici, fructul este un panicul. Crește în pădurile de stejar, de cer și gârniță. Înflorește în perioada mai–iunie.

Fig.4.12. Festuca rupicola Heuff.: stâncărie semiumbră, seră – ghivece, stâncărie soare

13. Festuca valesiaca Schleich. In Gaud. Agrostol. Helv. (1811 ) (iarba albastră) Fam. Poaceae

Iarbă decorativă perenă, talie mică, la maturitate ajunge la înalțimea de 20 de cm, decorativă prin culoarea albastră a frunzelor sale. Frunze mai mult sau mai puțin pruinoase sau verzi. Vaginele lăstarilor numai la bază închise, în rest despicate, cele inferioare netede , glabre mai mult sau mai puțin păroase, la uscare persistente, neregulate desfăcute, nu se destramă în fibre. Tulpini subțiri înalte, 20-70 cm cu 2 noduri, glabre în partea superioară scabriuscule sau netede. Ligula foarte scurtă, biauriculată, glabră. Frunze conduplicate, de 0,4-0,7 mm grosime, obtuze relativ moi sau mai mult sau mai puțin rigide, scabre verzi, glauce sau pruinoase, în stare uscată longitudinal, în secțiune cu laturile concave, mai rar plane, cu 5 nervuri, pe față cu 4 brazde și cu peri setigormi de obicei răzleți, lungi de 0,02-0,06 mm. Panicul lung de 3,4-14mm, erect, alungit ovoidal, relativ dens sau lax, cu axa și ramurile scabre. Spiculețe lungi de 5-7 mm, palid verzi sau violaceu nuanțate, adesea glauc pruinoase. Glume subulat lanceolate, cea inferioară lungă de 1,4-3 mm, cea superioară de 2,4-4 mm, ajunge cu vârful până la 2/3-3/4 din lungimea palei celei de a doua floare.

Înflorește în perioada mai iunie cu flori de culoare maronie, preferă zonele însorite și un sol uscat iar în cazul administrării unei cantitați mai mari de apă frunzele se înverzesc.

Nu necesită protecție peste iarnă iar în primavară se tunde la 5 cm deasupra solului pentru a stimula dezvoltarea noilor frunze. Se utilizează în pajiști stepice, stâncării, nisipuri, în stațiuni uscate, însorite, din regiunea de câmpie până în cea montană.

Fig.4.13. Festuca valesiaca Schleich.

14. Helleborus odorus W. et K. (cutcurig, spanz, bojoțel) Fam. Ranunculaceae

Plantă ierbacee, spontană, perenă, deosebit de toxică. Prezintă un rizom lung și gros, din care se dezvoltă multe rădăcini ramificate, lungi, fibroase, cilindrice. Deasupra solului, se înalță două tulpini aeriene erecte, înalte de 15 – 25 cm, care pornesc dintr-o bifurcație a coletului. În partea inferioară, cele două tulpini, sunt învelite în foițe membranoase fotosintetizatoare, de culoarea verde. La baza plantei, se dezvoltă două frunze mari și late, lung pețiolate, palmat sectate, cu 5-7 lobi, care pot fi la rândul lor sectați. Frunzele tulpinale sunt tot compuse dar mai mici, fiind scurt pețiolate în partea mijlocie a tulpinii și sesile spre vârf. Foliolele, ascuțite la vârf și îngustate la bază, zimțate pe margini, au nervurile bine reliefate. Florile sunt mari, puține, nemirositoare, formate din 5 elementele ale învelișului floral extern care provin din sepale, având culoarea verde. Petalele sunt reduse și transformate în cornete de nectarine, care apar în număr de 15-20, spre interior, în jurul elementelor reproducătoare. Staminele și pistilurile din mijlocul florii sunt numeroase. Fructele sunt polifolicule, se formează prin unirea la bază a 4-6 folicule aplatizate, cu rostru lung. Inflorește primăvara devreme, din februarie până în aprilie. H. odorus vegetează în sudul țării, în pădurile de șes iar în Europa, în Balcani și în Asia Mică. (M. Alexan și col, 1991). Fig.4.14 Helleborusodorus W. et K.

15.Hemerocallis fulva L. (crin galben) Fam. Liliaceae

Specie originară din Asia, Europa și America de Nord. Planta prezintă în pământ un rizom scurt, cu stoloni subterani simpli, rar bifurcați. Tulpinile înalte de cca. 60-130 cm. Frunzele lat lineare, de culoare verde. Înfloritul are loc din luna iunie până în luna august. Florile, portocaliu-roșietic sau carămiziu, nemirositoare. Specia a dat naștere în cultură la numeroase forme horticole și hibrizi prin încrucișarea cu alte specii, cuprinse in H. hybrida. Această specie in țara noastră nu fructifică. Se întâlnește în stare subspontană prin fânețele și colinele din regiunea de câmpie și de dealuri. Fig.4.15 Hemerocallis fulva L.

16. Sedum telephium L. Fam. Crassulaceae

Tulpină erectă, 30-70 cm frunze opuse sau verticilate; limbul frunzelor îngust eliptic-oblong, oblong-ovat, ovat 2,5-10 x0,8-5 cm, baza atenuată , marginea întreaga, mai mult sau mai puțin ondulat dentată sau dentată , varf obtuz sau acut. Inflorescența sub formă de cime dense, 7-11 cm lațime. Flori cca. 1 cm diametru. Sepalele linear lanceolate pana la lanceolate, cca. 1 mm, la vârf acuminate. Petale roșii purpurii până la purpurii, lanceolate, 4-5 mm. Stamine mai lungi decât corola, 6-8 mm, antere violet nectarii rectangulare, 1-1,2 mm, vârf emarginat carpele îngust eliptice cca. 3mm. Stile cca. 1,2 mm. Folicule erecte. Înflorește în lunile august- septembrie, fructifică septembrie –octombrie.

Fig.4.16 Sedum telephium L.

17. Luzula luzuloides (Lam) Dandy & Wilmott Fam. Juncaceae

Plantă perenă, cespitoasă, rizom orizontal stolonifer și stoloni scurți. Tulpini erecte, înalte de 30 – 60 cm, subțiri. Tecile frunzelor bazale acute, de culoare cenușiu închis, castanie. Frunze plane, liniare, lungi de 10 – 25 cm și late de 2 – 4 mm, ciliate, acuminate, de culoare verde deschis. Inflorescența terminală umbelată, laxă, formată din dihazii.

Foliole perigoniale albe cenușii sau arămii, lanceolate, acute sau acuminate; înflorire: VI – VII. Crește în păduri, pajiști montane, drumuri forestiere.

Decorează prin frunze și port, poate fi utilizată în grădini în combinații cu alte specii perene.

Fig.4.17. Luzula luzuloides (Lam) Dandy & Wilmott: seră – ghivece, seră – sol; stâncărie soare

18. Lychnis coronaria Desr.(barba împăratului, floarea cununii) Fam. Caryophyllaceae

Originar din sudul și estul Europei. Specie erbacee bienală. Tulpina erectă, argintiu-pubescentă, simplă sau ramificată, 30-100 cm înaltime. Frunzele bazale sunt pețiolate, oblong-lanceolate, spatulate, 5-10 cm x 10-25 mm, margini întregi, vârf acut; cele caulinare sunt sesile, oblong-ovate, hirsute, 5-12 cm lungime. Inflorescența panicul terminal, peduncul 10 cm lungime; tubul caliciului oblong-campanulat, 10-12 mm lungime, lobi obovați, răsuciți, 15 x 10 mm; 5 petale roșu aprins. Bractee ca și frunzele, 10-20 mm. Înflorește în iunie-august. Fruct capsulă. Semințe reniforme sau subcircular, turtite sau ușor-convexe, 1-1.2 x 0.9-1 mm.

Tolerează umbrirea de dimineață. Temperaturile minime suportate -15șC.

Se adaptează pe orice tip de sol bine drenat, cu expozișii însorite. După înflorire, plantele se pot tunde de la nivelul solului.

Se înmultește prin semințe, în februarie-aprilie sau toamna. (Tomasz Anisko, 2008)

Fig.4.18. Lychnis coronaria Desr.

19. Papaver orientale L. (macul) Fam. Papaveraceae

Specie originară din Balcani și Asia. Planta este robustă, inaltă de cca.40 -90 cm și chiar mai mult. Frunzele sale sunt simplu penat sectate, foarte mari.

Înfloritul are loc în iunie-iulie. Florile sunt mari, de cca. 15 cm in diametru, de culoare roșie cărămizie sau roșie mai închisă.

Această specie a produs multe soiuri, printre care amintim: Papaver orientale colosseum, cu florile uriașe, colorate roșu-aprins; Papaver orientale hybridum, cu florile diferit colorate (alb, roz și variate nuanțe de roșu sau violet). Fig.4.19. Papaver orientale L.

20. Phlox subulata L. (flox, brumărele) Fam. Polemoniaceae

Sunt plante perene, cu tulpini drepte, lungi sau țârâtoare, înflorește timpuriu în aprilie-mai, este de 8-10 cm înâlțime, cu frunze persistente și flori roz, floxul de primăvară, cu mai multe varietăți. Frunzele de flox din acest grup sunt întregi de culoare verde ca cetina de brad, cele inferioare opuse, iar cele superioare alterne. Inflorescențele sunt forme variate: mari, ăn formă de umbelă sau chiar piramidale, în formă de racem, fie compacte, fie răsfirate. Caliciul este persistent, divizat în parte superioară în cinci sepale lungi și înguste. Corola are forma unui tub cilindric lung, cu cinci petale. Petalele au formă rotunjită, ovoidală sau alungită. Petalele sunt așezate în cerc, sau suprapuse una peste alta, îndoite spre interior, sau invers. Culoarea este bine pronunțată, sau cu ușoare nuanțe. Se înmulțește prin divizarea tufelor, prin butași (de tulpini, de rădăcini și de frunze), precum și prin semințe. Floxul iernează fără acoperire, totuși în, ierni fără zăpadă, plantele de flox suferă în cazul dezghețurilor care alternează deseori cu geruri. Înflorește timpuriu primăvara și preferă un sol sărac, pietros și iubește soarele. Fig. 4.20. Phlox subulata L.

21. Polypodium vulgare L. (Feriguța dulce) Fam. Polypodiaceae.

Specie perenă, erbacee, spontană, geofită întalnită pe stânci umbroase, acoperite cu mușchi, în păduri, pe râpi argiloase din regiunea montană și submontană. Prezintă rădăcini adventive, negricioase și subțiri. Rizomul este scurt, orizontal, puțin cărnos, acoperit cu scvame brunii și de firișoare negricioase. Limbul este oblong-lanceolat, profund penat cu 10-25 perechi segmentate lancolate, întregi sau puțin dințate, alterne, confluente la bază. Pețiolul este lung, pe dosul segmentelor se află sori mari (2mm) așezați pe doua rânduri paralele , deoparte și de alta a nervurii mediene. Este o ferigă rustică, preferă semiumbra, solurile slab acid-neutre cu un pH cuprins între 6,0-7,2, crește mai ales între pietre sau pe stânci, la altitudini de peste 600 m. Decorează prin frunze, poate fi utilizată în stâncării, grădini alpine.

Fig.4.21. Polypodium vulgare L.: stâncărie soare; stâncărie semiumbră

22.Pulsatilla montana Rchb.(dediței) Fam. Rannuculaceae

Plantă de talie relativ mică (7-35 cm) cu întreaga parte aeriană intens păroasă, argintiu lânoasă. Sistemul radicular este alcătuit dintr-un rizom lung, vertical sau oblic, scvamos, în formă de țăruș, de la care pornesc numeroase rădăcini adventive. Încă de la nivelul coletului se dezvoltă frunze. Frunzele bazale sunt lung pețiolate și compuse (de 3 ori penat sectate). Frunzele de pe tijele florale sunt palmate, cu foliolele alungite.

Floarea este solitară, mare, la început campanulată (în formă de clopot) apoi stelată, de culoareviolet-indigo. Perigonul este alcătuit din 6-9 tepale eliptice, de 2-4 cm lungime. Staminele sunt numeroase, galbene-aurii, așezate în spirală iargineceul prezintă multe carpele.

Fructele sunt nucule, care păstrează stigmatele lungi și lânoase, având aspectul unui smoc.

Perioada de înflorire primăvara devreme, în martie aprilie. Fig. 4.22. Pulsatilla montana Rchb.

23. Pulsatilla vulgaris Mill. (Pulsatilla pratensis) Fam. Rannuculaceae

Plantă de talie mică (7-35 cm) cu întreaga parte aeriană intens păroasă, argintiu lânoasă. Sistemul radicular este alcătuit dintr-un rizom lung, vertical sau oblic, scvamos, în formă de țăruș, de la care pornesc numeroase rădăcini adventive. Încă de la nivelul coletului se dezvoltă frunze. Frunzele bazale, care la această specie sunt de mai multe ori penat sectate, laciniile fiind înguste și dese (se aseamănă cu cele de mărar), așa cum se poate vedea înimaginea urmatoare:

Dedițeii cu flori violet, se întâlnesc în zonele înierbate și însorite din regiunea de șes și de deal, mai rar pe coastele premontane. Dedițeii se înmulțesc doar prin semințe.

24. Salvia officinalis L. (jaleșul) Fam. Labiatae

Specie originară din Europa mediteraneeană și Asia Mică. Prezintă tulpină dreaptă, ramificată, inalta de cca 25-70 cm, frunzele de formă alungit obovată sau lanceolată, rar eliptică. Florile, dispuse câte 4-20 într-un verticil, formează o inflorescență simplă sau ramificată (cca. 6-8 verticile) și sunt colorate în violet, mai rar alb. Înflorirea are loc in iunie-iulie.

Utilizare – ca plantă ornamentală, se asocieaza bine cu alte plante perene sau cu arbusti. In plus este o plantă medicinală, foarte mult utilizată în fitoterapie.

Fig.4.24. Salvia officinalis L.

25. Sedum acre L. (iarba de șoaldina) Fam. Crassulaceae

Plantă originară din Europa și bazinul mării mediteraneene, de la 600 la 2200 m altitudine; comun pe solurile secetoase, nisipoase, pereți, roci și soluri calcaroase.

Specie perenă, suculentă; tulpini sterile numeroase, 10-15 cm înalțime. Frunze 2.5 – 6.5 mm, ovate, mai mult sau mai puțin subsferice; frunzele de pe tulpinele sterile sunt imbricate. Flori hermafrodite, actinomorfe, pentamere, subsesile; caliciu dialisepal, sepale 5 mm lungime, lanceolate; petale 5-8 mm, lanceolate, acute sau acuminate, galben intens; 10 stamine; antere galbene. Înflorește în mai-iulie. Fruct foliculă. Semințe elipsoidale sau piriforme, vârf și bază obtuze, cu o aripa la bază, 0.6-0.8 x 0.3-0.4 mm, galben-portocaliu.

Fig.4.25. Sedum acre L.

26. Sedum album L. (iarba faptului) Fam. Crassulaceae

Specie comună în zonele muntoase din Europa, Asia, nordul Africii și America de Nord; crește pe roci calcaroase, pană la 2500 m altitudine.Specie perenă, erbacee, rizomatoasă. Tulpină fragilă, rosietică, 10-20 cm lungime. Frunze glabre, sesile, alterne, erecte, oblungi, obtuze, carnoase, cilindrice, usor aplatizate în partea superioara, 1-1.5 cm diametru, 5-9 mm lungime, verde deschis. Flori hermafrodite, actinomorfe, pentamere, scurt pedunculate, albe sau roz pal, 1-1.5 cm diametru, grupate in cime terminale, laxe si ramificate; caliciu gamosepal, 5 sepale, ovale, obtuze, 6-1.5 mm, mai mult sau mai putin glabre; corola dialipetala, 5 petale lanceolate, subacute, 2.5-4 mm; 10 stamine; antere violacei. Infloreste in iunie-iulie. Fruct folicula, 3 mm. Seminte eliptice, varful si baza obtuze, portocali-maronii, 0.7-0.9 x 0.2-0.3 mm.

Fig.4.26. Sedum album L.

27. Sedum pallidum M. Bieb. (syn. Sedum rubens var. Decandrum De Candolle), Sedum glaucum ssp. Bithynicum (Boissier 1872), Sedum pallidum var. Bithynicum (Boissier) Chamberlain (1972), Sedum filicaule Bornmüller (1941) Fam. Crassulaceae

Plante perene, de 6 cm până la 30 de cm înalțime, glandular pubescente, de obicei cu tulpini florifere ascendente și lăstarii sterili ramificați și înradăcinând la noduri. Frunzele alterne, sesile, lineare până la linear alungite, 6-10 mm sau mai rar mai mult cilindrice până la semicilindrice, la vârf obtuze până la acute, de culoare verde până la albăstrui-verde, uneori roșiatice. Inflorescențe cime până la 15 cm. Floarea pe tipul 5, sepale în linii mari sesile, bază ușor conate, triunghiulare, acute, petale libere, lanceolate, de culoare albă sau foarte rar roz, carenate, deseori carena roșie, cu filamente glabre, antere roșii. Înflorește din august până în septembrie. Tolerează seceta, rezistă la temperaturi scăzute de -23,3 grade Celsius. Fig. 4.27. Sedum pallidum M. Bieb.

28. Sedum rupestre L. (syn. Sedum reflexum L.) Fam. Crassulaceae

Plantă perenă suculentă, cu creștere rapidă. Poate crește în înalțime până la 10-15 cm, iar în diametru între 60 și 90 cm. Prezintă un foliaj sub forma unor ace suculente, de culoare verde-pal. Vara apar flori mici, stelate de culoare galbenă. Se dezvoltă foarte bine în zonele însorite. Nu este pretențios la condițiile de sol, suportând și perioade scurte de seceta. Rezistent la ger. Un foarte bun acoperitor de sol. Se preteaza in diverse vase, grupuri de plante, rocarii, stancarii, etc. Fig. 4.28. Sedum rupestre L.

29. Sempervivum montanum L. ( Urechelniță), Fam. Crassulaceae

Plantă perenă de dimensiuni mici (5-15 cm), cu aspect delicat. Planta păstrează frunzele în timpul iernii și este foarte rezistentă la condițiile de mediu. Planta are un aspect rozetă, formată din frunze verzi suculente și cărnoase. Floarea este ca o stea, de culoare roz-violet, aranjată în grupuri terminale care apar in iulie-august. Specia decorează în principal prin frunze. După înflorire, planta moare.

Fig. 4.29. Sempervivum montanum L.

30. Viola odorata L. (tămâioară) Fam. Violaceae

Plantă ierboasă spontană, perenă, fără tulpină, componentele aeriene dezvoltându-se dintr-un rizom lung și articulat, lung de cca. 3 cm. În lipsa tulpinii, talia este modestă (2-15 cm). Din rizomi, se dezvoltă rădăcini adventive și stoloni târâtori,  care asigură înmulțirea vegetativă a speciei. Frunzele sunt lung pețiolate. Foliajul apare în două rânduri; frunze de primăvară – își fac apariția la înflorire și sunt mai mici (2-3 cm) și frunze de vară – apar după încheierea înfloritului și sunt mai mari (4-6 cm) (M. Alexan si colab., 1991). Limbul frunzelor este lat, de formă cordată, cu marginea fin dințată (L. Popovici , C. Moruzi, I. Toma, 1993).

Florile sunt lung pețiolate, zigomorfe, parfumate,solitare, cu 5 petalele de culoare violetă, uneori albă sau albăstruie. Floarea prezintă un pinten drept sau îndoit în sus.

Fructul, este o capsulă globuloasă, verde sau purpurie. Toporașii înfloresc primăvara devreme, în martie-aprilie. Un al doilea rând de flori, are tendința de a se forma vara, însă se formează doar boboci, care nu se mai deschid (M. Alexan, O. Bojor, Fl. Crăciun,1991).

Se întâlnește adesea în flora spontană a României, în locurile cu semiumbră, prin zăvoaie, poieni, pajiști mai umede și umbroase, tufișuri, păduri, în zonele de câmpie și de deal. Fig.4.30. Viola odorata L.

31. Viola silvestris Lam. (Colțunii popii)  Fam. Violaceae

Specie foarte asemănătoare toporașilor, dar cu flori aproape nemirositoare. Atât ca aspect sau înflorire, cât și ca ecologie, cele două specii sunt aproape identice,  întâlnindu-se în general, sub denumirea generică de toporași.Colțunii popii, se deosebesc de toporași prin frunzele mai puțin late, care sunt mai mult triunghiulare sau rombice decât cordate, prin petalele mai alungite și prin fructele (capsulele) ascuțite.

Specia Viola odorata este indicată a fi cultivată pe lizierele grupărilor și masivelor dearbori sau pe lângă ziduri, în parcuri și grădini (C. Pârvu, 2000).

Toporașii prezintă valoare curativă pentru om, fiind utilizate în tratamentele naturiste, încă din vechime.

În tabelul 4.1 sunt prezentate sintetic particularitătile ecologice, morfologice și decorative ale speciilor studiate:

Tabel 5.1.

Specii de plante din flora spontană cu potential ornamental, selectate din Grădina Botanică Al. Buia

4.2. EVALUAREA SPECIILOR ANALIZATE ÎN FUNCȚIE DE CERINȚELE ECOLOGICE ȘI COMPORTAREA LOR PE PERIOADA EXPERIMENTĂRII

Ca și speciile cultivate, plantele din flora spontană au cerințe diferite față de lumină, apă, sol. În tabelul 4.2. sunt prezentate exigențele ecologice ale plantelor spontane studiate.

Din datele prezentate se constată că în privința exigentelor față de lumină sortimentul propus cuprinde atât specii care preferă expoziții însorite (Acanthus mollis L., .Achillea millefolium L., Alyssum montanum L. ssp. gmelini Thell., Anemone sylvestris L. Festuca valesiaca Schleich. In Gaud. Agrostol. Helv., Festuca rupicola Heuff., Luzula luzuloides (Lam) Dandy & Wilmott, Papaver orientale L., Pulsatilla vulgaris Mill., Salvia officinalis L., Sedum acre L., Sedum pallidum M. Bieb.,Sedum reflexum L., Sempervivum montanum L., Viola odorata L., Viola silvestris Lam.), cât și specii care necesită amplasarea în condiții de umbră sau semiumbră, în special ferigile (Arabis procurrens Waldst. & Kit., Asplenium scolopendrium L., Asplenium trichomanes L. subsp. quadrivalens D.E.Meyer, Blechnum spicant (L.) Roth., Polypodium vulgare L. ). Pentru unele plante spontane factorul lumină nu este limitativ, acestea putând fi amplasate atât în locații însorite, cât și la umbră sau semiumbră (Helleborus odorus W. et K., Sedum telephium L., Sedum acre L., Sedum album L., Sedum reflexum L., Sempervivum montanum L., Lychnis coronaria Desr., Carex flava L., Viola odorata L., Viola silvestris Lam.).

În ceea ce privește factorul apă se observă că majoritatea speciilor selectate au cerințe minime față de apă ceea ce reprezintă unul din avantajele utilizării lor în decorul grădinilor și al spațiilor verzi publice. În funcție de cerințele față de apă speciile propuse pot fi grupate astfel:

– cerințe mici: Acanthus mollis L., Adonis vernalis L., Alyssum montanum L. ssp. gmelini Thell, Carex flava L., Festuca valesiaca Schleich. In Gaud. Agrostol. Helv., Sedum telephium L., Luzula luzuloides (Lam) Dandy & Wilmott, Papaver orientale L., Salvia officinalis L., Sedum acre L., Sedum pallidum M. Bieb., Sedum reflexum L., Viola silvestris Lam., Viola odorata Lam..

– cerințe medii: Arabis procurrens Waldst. & Kit., Asplenium scolopendrium L. Asplenium trichomanes L. subsp. quadrivalens D.E.Meyer, Blechnum spicant (L.) Roth, Sedum telephium L., Viola odorata L., Viola silvestris Lam..

Cerințele față de sol sunt foarte diferite, ceea ce ne permite utilizarea acestui sortiment pe majoritatea tipurilor de sol:

-pe solurile nisipoase și sarace Alyssum montanum, Hylotelephium spectabile, Sedum acre, Sedum album, Sedum pallidum, Sedum reflexum, Sempervivum montanum

-soluri uscate, sărace în substanțe nutritive: Acanthus mollis, Cerastium banaticum

-solurile calcaroase: Anemone sylvestris

-solurile argiloase: Arabis procurrens, Helleborus odorus

-soluri acide: Asplenium scolopendrium, Asplenium trichomanes, Blechnum spicant și Polypodium vulgare

Unele specii se adaptează ușor la majoritatea tipurilor de sol în special pe soluri sărace Viola odorata și Viola silvestris, Carex flava, Festuca rupicola, Festuca valesiaca, Luzula luzuloides, Lychnis coronaria, Pulsatilla montana, Pulsatilla vulgaris și Salvia officinalis.

Tabel 4.2.

Exigențele ecologice ale plantelor spontane studiate

4.3 EVALUAREA PLANTELOR SELECTATE DIN FLORA SPONTANĂ DIN PUNCT DE VEDERE DECORATIV

Din punct de vedere al elementelor de decor se observă că prin sortimentul ales, s-a acoperit o paletă largă de culori și nuanțe, ale frunzelor: verde (Acanthus mollis, Asplenium scolopendrium, Asplenium trichomanes, Arabis procurrens, Anemone sylvestris, Blechnum spicant, Polypodium vulgare, Sedum acre, Sedum telephium, Sedum album, Sedum pallidum, Sedum rupestre, Sempervivum montanum, Carex flava, Festuca rupicola,Luzula luzuloides ), verde-argintiu (Lychnis coronaria Desr.), verde-albăstrui (Festuca valesiaca).

Speciile decorative prin flori și-au adus aportul prin culori diverse:

-galben: Adonis vernalis, Alyssum montanum, Sedum acre, Sedum rupestre.

-galben verzui: Helleborus odorus.

-albe: Achillea millefolium, Anemone sylvestris, Arabis procurrens, Cerastium banaticum, Sedum album, Sedum pallidum

-alb-albăstui: Acanthus mollis.

-albastre-violet: Pulsatilla montana. Pulsatilla vulgaris, Viola odorata, Viola silvestris.

-mov : Phlox subulata.

-portocaliu roșietic: Hemerocallis fulva

Majoritatea speciilor prezentate decorează atât prin frunze cât și prin flori (Acanthus mollis, Achillea millefolium, Adonis vernalis, Arabis procurrens, Cerastium banaticum, Helleborus odorus, Hemerocallis fulva, Luzula luzuloides, Papaver orientale, Pulsatilla montana, Pulsatilla vulgaris, Salvia officinalis, Viola odorata, Viola silvestris, Lychnis coronaria, Sedum acre, Hylotelephium spectabile, Sedum album, Sedum rupestre, Sempervivum montanum, Carex flava, Festuca rupicola, Festuca valesiaca, Luzula luzuloides)

Tabel 4.3.

Evaluarea plantelor selectate din flora spontană din punct de vedere decorativ

La începutul perioadei de experimentare numărul speciilor a fost mai mare (aproximativ 50 de specii), iar ca urmare a evaluării acestora din punct de vedere decorativ sau al comportării în perioada de aclimatizare, au fost selectate doar 31 de specii. Analizând perioada și durata de decor în intervalul 2013 – 2014, s-a constatat că la unele specii durata de decor a fost foarte scurtă, fiind concentrată doar în perioada înfloririi, ceea ce pentru numeroase specii spontane înseamnă o durată de decor de maxim 30 de zile. La aceste specii principalul element decorativ este floarea, iar planta ca aspect general, fie nu este atractivă, fie intră în declin la scurt timp după ce înflorirea s-a încheiat (ex. Papaver rhoeas L.).

Evaluarea speciilor selectate din punct de vedere al perioadei și duratei de decor în condițiile climatice ale orașului Craiova, s-a făcut pe baza datelor fenologice înregistrate în intervalul 2013- 2014.

În ceea ce privește perioada de decor a speciilor analizate se constată că înflorirea în condițiile climatice ale orașului Craiova, a avut loc în perioade diferite.

Din cele 31 de specii, au înflorit 27 specii, 4 fiind decorative doar prin frunze (ferigi).

Analizând evoluția perioadei de decor din tabelul 4.4. se observă că primele flori au apărut foarte devreme, în luna februarie la Helleborus odorus și cel mai târziu au înflorit Sedum telephium, Sedum rupestre și Sempervivum montanum în luna iulie.

Speciile Pulsatilla montana, Pulsatilla vulgaris, Viola odorata și Viola silvestris asigură decorul de primăvară devreme alături de Helleborus odorus, Phlox subulata, Cerastium banaticum, când foarte putine specii ornamentale cultivate sunt înflorite.

După cum reiese din tabelul 4.4., Achillea millefolium își începe înflorirea în luna mai când majoritatea speciilor fie și-au început perioada de înflorire, fie și-au încheiat-o și se continuă, până toamna în luna septembrie, această specie având cea mai mare durată de inflorire (5 luni).

Anemone sylvestris, Arabis procurrens, Adonis vernalis, Festuca rupicola, Festuca valesiaca, Papaver orientale, Salvia officinalis, Sedum album, Sedum pallidum,Sempervivum montanum, Sedum rupestre au o perioadă scurtă de înflorire de doar două luni dar asigură decorul prin frunze și port până toamna târziu, chiar și iarna în cazul speciilor de Sedum Sempervivum și Phlox.

La Sedum acre se constată o înflorire timpurie față de celelalte specii de Sedum cu aproximativ o lună mai devreme.

Graminele studiate – Carex flava, Luzula luzuloides, Festuca valesiaca și Festuca rupicola, pe lângă înflorirea relativ timpurie, mai-iunie, decorează și prin port și frunze, în special Festuca valesiaca, ce se remarcă prin culoarea frunzelor (verde-albăstrui). Din literatura studiată, reiese că în condițiile de secetă frunzele acestei specii au culoarea verde-albăstrui dar, în cadrul administrării unei cantități mari de apă, devin verzi. (tabel 4.2).

Perioada de decor la Lychnis coronaria marchează începutul verii și se încheie la începutul toamnei (4 luni), aceasta rămânând decorativă prin port până la începutul iernii.

Tabel 4.4.

Perioada și durata de decor la unele specii ornamentale utilizate în amenajări

Tabel 4.5.

Perioada de decor la unele specii ornamentale utilizate în amenajări

Un alt criteriu important în alegerea sortimentului de specii pentru decorarea spațiilor verzi este înalțimea, respectiv portul plantei. Din datele prezentate în tabelul 4.3 și grarficul 1. se constată că, din acest punct de vedere, speciile spontane studiate prezintă o mare variabilitate, ceea ce ne permite amplasarea lor în cele mai diverse forme de decor: plante izolate sau grupuri – cele cu talie înaltă; borduri, stâncării, pereți sau ziduri verzi – cele cu talie mică; ronduri, borduri mixte, platbande – cele cu talie mijlocie etc.

Spre exemplu, în grupa speciilor perene talia plantelor variază de la 10 cm (Phlox subulata) la 90-115 cm (Hemerocallis fulva).

Graficul 1. Înălțimea medie a plantelor perene

Talia plantelor suculente a înregistrat valori cuprinse între 9,2 cm (Sempervivum montanum), până la 35 cm (Sedum telephium), ceea ce ne permite amplasarea lor în cele mai diverse forme de decor: borduri, stâncării, pereți sau ziduri verzi.

Graficul 2. Înălțimea medie a plantelor suculente

Pe lângă speciile suculente s-au ales și specii de graminee (Graficul 3.) și ferigi (Graficul 4.), înregistrând medii de 20 cm (Festuca valesiaca) până la 36 cm (Luzula luzuloides), la speciile de graminee și 18 cm (Asplenium trichomanes) până la 35 cm (Asplenium scolopendrium), la ferigi.

Graficul 3. Înălțimea medie a speciilor de graminee

Graficul 4. Înălțimea medie a speciilor de ferigi

4.4 PROPUNERI DE AMENAJARE A SPAȚIILOR VERZI UTILIZÂND SORTIMENTUL DE SPECII SPONTANE STUDIATE

Din descrierea speciilor selectate din flora spontană reiese că acestea pot fi utilizate astfel încât să asigure decorul de primăvară, vară, toamnă și chiar de iarnă, în diferite tipuri de amenajări peisagere.

În afară de direcțiile principale de utilizare, menționate și în literatura de specialitate – ca plante izolate, în grupuri, stâncării sau ca plante de bordură, plantele din flora spontană pot reprezenta întregul sortiment pentru amenajarea spațiilor urbane și rurale

Pentru realizarea unor combinații interesante și asigurarea unei durate de decor cât mai mari, s-au propus câteva soluții de amenajare ce ar putea fi utilizate atât în decorul urban cât și în cel rural:

-Amenajarea unui perete vegetal exterior cu ferigi;

-Amenajare unui perete vegetal exterior cu graminee decorative;

-Amenajarea unui perete vegetal exterior cu plante suculente;

-Amenajarea unui perete cu specii perene de stâncărie;

-Amenajarea spațiului aferent unei instituții cu specii din flora spontană;

-Amenajarea unei grădini particulare cu specii din flora spontană;

-Amenajarea unui sens giratoriu cu specii din flora spontană;

-Amenajarea unui zid înflorit în cadrul unei gradini particulare cu specii suculente.

CONCLUZII

Din literatura de specialitate consultată reiese că utilizarea unor specii erbacee din flora spontană în peisajul urban este o preocupare de actualitate la nivel international. Peisagistii solicită această categorie de specii, deoarece prin utilizarea lor se pot crea tendinte noi în conceptul actual de design al spatiilor verzi, având în vedere avantajele pe care le prezintă.

Valențele decorative (date atât de portul plantelor, învelișul foliar dar și de flori), caracteristicile biologice și cerințele culturale reduse, pot contribui la diversificarea direcților de utilizare a plantelor spontane;

Din descrierea speciilor luate în studiu reiese că:

– Sunt perene și majoritatea au în comun cerințe ecologice modeste, putand fi recomandate pentru decorul spațiilor exterioare din zona noastră, ca o solutie pentru amenajarea unor compoziții ce pot asigura un decor de lungă durată cu lucrări minime de întreținere;

– O amenajare cu aceste specii spontane nu trebuie inființată în fiecare an, iar pentru a asigura o înflorire permanentă se pot realiza numeroase combinații numai cu specii spontane, dar și cu alte specii ornamentale – anuale, bienale, perene, graminee decorative etc.

– Posibilitățile de utilizare ale speciilor spontane evaluate sunt diverse: borduri, borduri mixte, ronduri, platbande, stancarii; unele pot fi cultivate și ca plante la ghivece, iar cele cu talie mică în minigrădini, grădini la container.

Din datele prezentate rezultă că:

Analizând evoluția perioadei de decor în condițiile climatice ale anului 2013-2014 se observă că primele flori au apărut foarte devreme, în luna februarie la Helleborus odorus și cel mai târziu au înflorit Sedum telephium, Sedum rupestre și Sempervivum montanum în luna iulie.

Speciile Pulsatilla montana, Pulsatilla vulgaris, Viola odorata și Viola silvestris asigură decorul de primăvară devreme alături de Helleborus odorus, Phlox subulata, Cerastium banaticum, când foarte putine specii ornamentale cultivate sunt înflorite.

Achillea millefolium își începe înflorirea în luna mai când majoritatea speciilor fie și-au început perioada de înflorire, fie și-au încheiat-o și se continuă, până toamna în luna septembrie, această specie având cea mai mare durată de înflorire (5 luni).

Anemone sylvestris, Arabis procurrens, Adonis vernalis, Festuca rupicola, Festuca valesiaca, Papaver orientale, Salvia officinalis, Sedum album, Sedum pallidum,Sempervivum montanum, Sedum rupestre au o perioadă scurtă de înflorire de doar două luni dar asigură decorul prin frunze și port până toamna târziu, chiar și iarna în cazul speciilor de Sedum Sempervivum și Phlox.

La Sedum acre se constată o înflorire timpurie față de celelalte specii de Sedum cu aproximativ o lună mai devreme.

Graminele studiate – Carex flava, Luzula luzuloides, Festuca valesiaca și Festuca rupicola, pe lângă înflorirea relativ timpurie, mai-iunie, decorează și prin port și frunze, în special Festuca valesiaca, ce se remarcă prin culoarea frunzelor (verde-albăstrui). Din literatura studiată, reiese că în condițiile de secetă frunzele acestei specii au culoarea verde-albăstrui dar, în cadrul administrării unei cantități mari de apă, devin verzi.

Perioada de decor la Lychnis coronaria marchează începutul verii și se încheie la începutul toamnei (4 luni), aceasta rămânând decorativă prin port până la începutul iernii.

La speciile spontane talia plantelor studiate prezintă o mare variabilitate, ceea ce ne permite amplasarea lor în cele mai diverse forme de decor: plante izolate sau grupuri – cele cu talie înaltă; borduri, stâncării, pereți sau ziduri verzi – cele cu talie mică; ronduri, borduri mixte, platbande – cele cu talie mijlocie etc.

Spre exemplu, în grupa speciilor perene talia plantelor variază de la 10 cm (Phlox subulata) la 90-115 cm (Hemerocallis fulva).

Talia plantelor suculente a înregistrat valori cuprinse între 9,2 cm (Sempervivum montanum), până la 35 cm (Sedum telephium).

Pe lângă speciile suculente s-au ales și specii de graminee (Graficul 3.) și ferigi (Graficul 4.), înregistrând medii de 20 cm (Festuca valesiaca) până la 36 cm (Luzula luzuloides), la speciile de graminee și 18 cm (Asplenium trichomanes) până la 35 cm (Asplenium scolopendrium), la ferigi.

Specii precum Sedum acre L., Sedum album L., Sedum pallidum M. Bieb, Sedum reflexum L., Sempervivum montanum L., pot fi utilizate pentru garnisirea solului în locuri insorite/umbrite în grădini, parcuri, unde formează covoare compacte sau ca pete de culoare.

Din punctul meu de vedere cea mai mare valoare decorativă o prezintă speciile: Sedum acre L., Sedum album L., Sedum pallidum M. Bieb, Sedum reflexum L., deoarece au o perioadă și durată de decor mare și pot fi folosite cu ușurință în amenajările peisagere.

BIBLIOGRAFIE

A.H. Halevy, 2005, Introduction of native israeli plants as new cut flowers, ISHS Acta Horticulturae 541: IV International Symposium on New Floricultural Crops

Alexan, M., Bojor O., Crăciun, Fl. Flora medicinală a României, Editura Ceres, București, 1991

Chelariu Elena-Liliana, Draghia Lucia, Sîrbu C., Brânză Maria, Cristina Sandu Miculschi, 2010 – Evaluation of ornamental features at some species from spontaneous flora of Dobrogea. Lucrări st. USAMV Iasi, seria Horticultură, Vol. 53, ISSN 1454-7376, p. 353-358

Choi Young D. 2004. Theories for ecological restoration in changing environment: toward ‘Futuristic’ restoration. Ecological Research, 19(1): 75-81.

Ciocarlan V., 2000 – Flora ilustrată a Romaniei. Pteridophyta et Spermatophyta. 1038 pag. Editura Ceres, București.

Clemants S. E. & Moore G. 2003. Patterns of species richness in eight northeastern United States cities. Urban Habitats, 1(1): 4-16 (on-line journal http://www.urbanhabitats.org/v01n01/speciesdiversity_pdf.pdf).

Draghia L., Chelariu E., Sîrbu C., 2010 – The behavioir in crop of some species with ornamental features from spontaneus flora of Romania. Lucrări stiinŃifice USAMV Iasi. Seria horticultură. Vol.53, ISSN 1454-7376, p. 259-264

Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, 2011 – The behaviour in crop conditions of some ornamental spontaneous species. Lucrări științifice U.S.A.M.V. Iași, vol.54, nr.2 seria Horticultură, ISSN 1454 – 7376, pag. 495-500.

Draghia Lucia, Chelariu Elena Liliana, Zaharia Alina, 2011 – Aspects Regarding the Production of Planting Material at Some Ornamental Species from Spontaneous Flora, Bulletin of University of Agricultural Sciences and Veterinary Medicine Cluj-Napoca, Horticulture, pag.332-337.

Herbst H. & Herbst V. 2006. The development of an evaluation method using a geographic information system to determine the importance of Wasteland Sites as Urban Wildlife Areas. Landscape and Urban Planning, 77(1-2): 178-195.

Körner S. 2005. Nature conservation, forestry, landscape architecture and historic preservation: perspectives for a conceptual alliance, pp. 193-220. In: Kowarik I & Körner S. (eds.). Wild Urban Woodlands. Berlin: Springer.

Kowarik I. 2003. Human agency in biological invasions: secondary releases foster naturalization and population expansion of alien plant species. Biological Invasions, 5(4): 293-312.

Kühn N. 2006. Intentions for the unintentional spontaneous vegetation as the basis for innovative planting design in urban areas. Journ. Landscape Archit, 46-53.

Mack R. N. 2000. Cultivation fosters plant naturalization by reducing environmental stochasticity. Biological Invasions, 2: 111-122.

M.E. Soares Payão Demattê, 2005, Information on brazilian ornamental species of the genus Tillandsia l. (bromeliaceae). ISHS Acta Horticulturae 541: V International Symposium on New Floricultural Crops.

Muratet A., Machon N., Jiguet F., Moret J. & Porcher E. 2007. The role of urban structures in the distribution of wasteland flora in the greater Paris area, France. Ecosystems, 10(4): 661-671.

Păun M.,Palade L.,1977 –Flora spontană, sursă de plante pentru spații verzi. Editura Scrisul Românesc,

Pârvu, C., Universul Plantelor – Mică enciclopedie, ediția III, Editura Enciclopedică, București, 2000.

Peter del Tredici. 2010. Spontaneous Urban Vegetation. Reflections of Change in a Globalized World. Nature and Culture, 5(3): 299-315.

Popovici, L., Moruzi C., Toma I., Atlas botanic, Editura Didactică și Pedagogică, R.A., București, 1993

Pop (Boancă) Păunița Iuliana, Dumitraș Adelina, Singureanu Valentin, Clapa Doina, Mazăre Georgel, 2011, Ecological and aesthetic role of spontaneous flora in urban sustainable landscapes development, 2011. J. Plant Develop. 18(2011): 169-17. http://www.plant-journal.uaic.ro/Volume%2018.htm

Rink D. 2009. Wilderness: The nature of urban shrinkage? The debate on urban restructuring and restoration in Eastern Germany. Nature and Culture, 4(3): 275-292.

S. Bruna, A. Mercuri, C. Cervelli, L. Braglia, L. De Benedetti, T. Schiva, 2005, Genetic characterization of Myrtus communis l. wild genotypes using aflp markers, ISHS Acta Horticulturae 541: V International Symposium on New Floricultural Crops.

*** http://www.landschaftspark.de/architektur-natur, ultima accesare 03.03.2014

*** http://flolo.blogspot.com/2010/09/life-on-high-line.html , ultima accesare 03.03.2014.