Florica Bodiștean, Eroica și [604952]

Florica Bodiștean, Eroica și
Erotica: eseu despre imaginilefeminității în eposul eroic
Lucrarea doamnei Florica Bodiștean pro –
pune cititorilor o călătorie fascinantă în lumealiteraturii eroice, într-un parcurs literar impre-sionant care pornește din perioada antică și neconduce prin Evul Mediu, Renaștere, secolul alXIX-lea și se încheie cu romanul de război dinsecolul marilor conflagrații mondiale. Scopulacestei călătorii este de a investiga complicatarelație dintre eroism și dragoste, dintre princi -piul masculin, extrovertit, războinic și domina-tor și cel feminin, interiorizat, misterios,mar gina lizat. Într-o lume eminamente mas –
culină, a răz bo iului și a eroismului, femeia apareca prezență secundară, fie element de echilibru,fie de clan șatoare de conflicte, însă niciodatăprincipiu activ în dinamica acțiunii. Și totuși, așacum ne avertizează autoarea chiar de la început,femeia este esențială în conturarea imaginii ero -ului, deoarece „două mobiluri dinamizeazăviața băr baților, unul declarat, afirmarea socială[…], și unul tacit, minimalizat cu bună știință șicu bună intenție, căci e mai greu de recunoscutde către orgolioși, respectiv dragostea, femeiaîn ultimă instanță” (9). Relația eroului cu femeiaiubită, râvnită sau urâtă capătă forme diferite șireflectă schimbările de perspectivă asupra mas -cu linității, dar și asupra feminității, de la o epocăla alta, de la o cultură la alta.
În primul capitol, intitulat „ Iliada și Odiseea :
femeile, dezbinarea și concilierea”, doamnaFlorica Bodiștean își îndreaptă atenția cătreepo peile homerice, texte fundamentale în litera –
tura europeană, punct de plecare și inspirațiepentru modelele eroice ulterioare. Urmânddistincțiile făcute de Julius Evola între „femeiademetrică”, mamă și soție, și „femeia afro di ti –
că”, iubită sau ispită, doamna Florica Bodișteanne conduce în spațiul eroic al Greciei antice. Il-
iadadescrie lumea eroică, aus teră, a războiului,
în care femeia ocupă un rol secund, marginal.Surprinsă fie în ipostaza afroditică, de iubită,declanșatoare de pasiuni și conflicte, fie înipostaza demetrică, de soție și mamă, sprijinmoral și spiritual, ea este lipsită de puterea de-ciziei, iar destinul său este hotărât de bărbați.La polul opus se află Odiseea , care valorizează
femeia în mod total diferit. Călătoriile lui Ulisecătre cămin și soție prilejuiesc crearea unei ga-lerii impresionante de personaje feminine.Afroditice sau demetrice, femeile lui Ulise
91
AIC
nr. 19
1/2017
©2017 AIC
Pro Universitaria, București, 2013, 248 p.BOOK REVIEW
IULIA ANDREEA MILICĂUniversitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

reprezintă „toate vârstele, toate stările – sociale,
ontologice, civile – ce pot fi convocate pentrua răspunde curiozității și disponibilității acestuibărbat unic” (17). Prin reprezentări diverse șicomplexe, de la femeia-adolescentă, Nausicaa,la soția legiuită, Pene lo pa, de la seducătoareaCalipso la malefica Circe, Odiseea promovează
fidelitatea, căminul, familia și tradiția fără aelimina celelalte ipostaze ale dragostei, treptenecesare, dar nu definitive, în împlinirea desti -nului eroului.
Trecerea de la eposul grecesc la cel roman
este conturată în capitolul „Vergiliu, Eneida :
femininul între mit și ideologia oficială”, în careautoarea nuanțează schimbarea de perspectivăatât asupra imaginii eroului cât și asupra iubiriiîn Roma imperială, mult diferită de universulconflictual și aproape barbar al lui Homer.Eneas, eroul lui Vergiliu, nu este o copie a luiAhile, Hector sau Ulise, eroii-războinici, brutali,neîndurători și aroganți ai Iliadei , ci apare ca un
fidel reprezentant al Romei augustane, punân -du-și viața în slujba cauzei colective. Personajmăcinat de trăiri interioare complexe și adeseadureroase, Eneas renunță la sine pentru binelecelorlalți. În acest nou context, femeia capătăsemnificații noi, reflectând trecerea de la valo-rile individuale ale lumii epopeii homerice, lavalorile naționale oglindite și în conturareaeroul vergilian. „Amazoană civilă” (41), femeiacapătă un rol activ în viața cetății și se sacrificăpentru aceasta, renunțând, adesea, la propriafericire.
Literatura Evului Mediu, „epocă a mas cu –
li nității arogante” (59), se bazează pe imagineasuperiorității bărbatului, marginalizând astfelfemeia, al cărei rol se rezumă doar la evi den -țierea calităților eroului. Eposul cavalerescilustrează rolul secundar al femeii, care rămâneun stereotip, o imagine idealizată, o frumoasăinvenție a epocii sale. Există, totuși, și texte carese abat de la această regulă, după cum sem na -lea ză autoarea în capitolul „ Tristan și Isolda sau
despre convențiile și libertățile erosului șieroicului medieval”, alegând spre analiză untext atipic în care primează iubirea pasională șinu cea castă. Isolda, așadar, este un personajparadoxal, atât imagine idealizată, model defrumusețe fizică și spirituală, cât și femeie reală,pasională, individualizată prin dragoste, prinsuferință și prin libertatea alegerilor, de aceea,consideră Florica Bodiștean, textul „îngemă –
nează și erosul medieval, și pe cel postmedieval,modern, uluiește și rămâne un mare reper prinparadoxurile pe care le dezvoltă, paradoxurilecare sunt ale dragostei înseși: e romanul uneiiubiri consumate și al iubirii care trăiește cuspaima consumării” (78), marcând trecerea dela ideal, irațional, magic, la rațional, individualși real.
Renașterea marchează dispariția eroicului
sub presiunea burlescului, a parodiei și a scep-ticismului, avertizează autoarea chiar la în-ceputul capitolului „Cervantes, Don Quijote :
cavalerul, femeia livrescă și femeia reală”, iarcavalerismul lui Don Quijote nu mai este unmod de viață, ci un joc, produs al imaginației,dar lipsit de esență. Tranziția de la perioada ca -valerismului medieval la scepticismul renascen-tist este ilustrată de galeria personajelorfe minine, construită pe dualitatea ideal/ real,pornind de la imaginea idealizată a Dulcineei,perfectă atât prin frumusețe cât și prin virtute(dar în antiteză cu personajul real, AldonzaLorenzo, care a inspirat-o), trecând prin realulîntruchipat de femei precum Marcela, perso -nificare a frumuseții și perfecțiune care inspirăiubire (însă rămâne neatinsă de aceasta), laCamila, soție virtuoasă care cade, totuși, pradăpasiunii, și, în fine, Luscinda sau Doroteea, iu-bite părăsite și victime ale unor bărbați fărăscrupule. Puțin câte puțin, femeia „pierde dinsacralitate, dar câștigă în realism, fără a regresa,prin aceasta, într-un registru inferior, frivol. Nupierde din valoare, doar că e potrivită în con-textele atât de nuanțate, atât de aplicate alevieții, care îi modelează comportamentul” (99).
Următorul capitol, intitulat „Eroism, istorie
și femei în secolul romantic”, contureazăschimbările de perspectivă aduse de scriitoriisecolului al XIX-lea imaginii eroului și iubirilorsale. Una dintre caracteristicile fundamentaleale romantismului este interesul pentru istorianațională, iar recursul la aceasta este justificatde consolidarea sentimentului național și patri-otismului prin reîntoarcerea către un trecuteroic, o epocă de aur, ce contrastează cu viațamediocră și prozaică a contemporaneității. Deaceea, romanul istoric romantic apelează la treiingrediente: „eroismul cavaleresc, dragosteapentru femeia ideală și patriotismul” (108),esențiale în recrearea măreției eroilor din trecut
AIC92

ce par a fi avut forța de a schimba cursul isto-
riei, de a se opune nedreptății și tiraniei și de acrea lumi noi. Rețetele la care recurge fiecareautor sunt diferite, însă substratul este același:potențarea sentimentului patriotic și revi-talizarea valorilor spirituale.
Walter Scott reia modelul eposului ca va –
leresc medieval, construindu-și romanele peprincipiul dualității – două tabere aparent ire -conciliabile (saxoni și normanzi, iacobiți șihanovrieni, cruciați și sarazini etc.), aventură șiiubire, lupta dintre forțele binelui și cele alerăului –, însă face, în final, apel la conciliere șiînțelegere, chiar și compromis. Și totuși, erois-mul lui Scott nu este o imitație a cavalerismuluimedieval, ci mai degrabă o critică a aroganței șirigidității acestuia și accentuează importanțaunui cavalerism interior, impulsionat de valorileumane universale, care depășesc disputelepunctuale și inutile.
Alexandre Dumas recurge la o rețetă di fe –
rită de cea a lui Scott, și anume romanul de capăși spadă, în care eroul aventuros, spadasin is-cusit, curajos până la nesăbuință, trece prinisprăvi felurite și primejdioase, într-o schemăsimplistă care face apel la „melodramă, loviturăde teatru, pasiuni violente, fundal istoric, darnici urmă de filozofie a istoriei” (126). Erouldumasian este doar o dublură palidă și sche ma -tizată a cavalerului de odinioară, iar iubireadevine ingredientul obligatoriu în construireaintrigii. Femeile, nobile sau simple, bune saudia bolice, sincere sau mincinoase, sunt sur-prinse doar în ipostază afroditică, de iubite șiamante, aparent fragile, folosite și adesea uitate,însă, în realitate, puternice, raționale și capabilesă își urmărească interesele cu perseverență.
Alessandro Manzoni, pe de altă parte, deși
continuator al lui Scott, marchează, prin ro-manul său Logodnicii sfârșitul cavalerismului și
instaurarea unei literaturi noi, a realului. Repre –
zentant marcant al Risorgimento -ului, Manzoni
este conștient de importanța artei în pro-movarea spiritului național, de aceea, deșiplasează acțiunea romanului în trecut, nuapelează la formula romanului cavaleresc, eroiisăi fiind oameni simpli, eliberați de tiparelecomportamentale cerute de cavalerismul aris-tocratic, însă animați de un eroism interior, devirtuți cu care cititorii săi se pot identifica.
Epoca romantică aduce schimbări majoreîn reprezentarea cavalerismului și a iubirii și
face trecerea către literatura realistă ce va lo –
rizează individul, personaj cu o viață interioarăcomplexă, chiar dacă acțiunea sa asupra mersu-lui istoriei este mult diminuată. Așadar, realis-mul aduce în centrul atenției individul, omulobișnuit care pierde aura istorică, dar câștigă încomplexitatea trăirilor interioare. În capitolulintitulat „Varianta realistă a eroismului: familiași lumea cea mare – Tolstoi, Război și pace ”,
doamna Bodiștean analizează impresionantulroman al scriitorului rus, evidențiind schim-barea accentului de la protagoniștii istoriei, caredevin marionete ridicole, la oamenii simpli,adevărați eroi, capabili de gesturi cavalerești, devitejie nebunească sau de sacrificiu, pe care, dinpăcate, istoria nu îi va consemna. Dacă bărbațiiaparțin lumii publice, a politicii și războiului, fe-meile sunt eroinele romanului de familie, aldragostei, căsătoriei și maternității. În romanelelui Tolstoi, femeile pot fi împărțite în femei„moarte” și „vii”, adică frumuseți reci, ființeconformiste, lipsite de mobilitate și femei vii,năvalnice și pasionale, frumuseți ascunse, ființecapabile de iubire, de suferințe, adaptabile laschimbare. La fel ca la Scott, pacea de dupărăzboi aparține sferei domestice, a căsătoriei,însă viața de familie transformă femeia într-oființă depersonalizată, mamă și soție, totaldedicată procreării și căminului. Această schim-bare, avertizează autoarea, nu trebuie văzută cao degradare, ci doar ca o reprezentare a viețiidincolo de excepționalismul războiului, o re -pre zentare a existenței obișnuite, la fel decomplexă prin trăiri intense, răvășitoare. Ipos -taza feminină care are câștig de cauză este ceademetrică, „matricială, cea care reprezintă însășiviața, nu viața pentru sine, ci viața care se dă -ruiește, multiplicându-se astfel la infinit. Abso-lutul nu e în altă lume, cum credeau romanticii,ci e aici pe pământ, risipit în variante de teluric,de vizibil, de palpabil, de omenesc” (179).
Cu această schimbare de perspectivă, ro-
manul intră în epoca modernă, lipsită de eroism,dominată de identități fragmentate, os ci lante,marcate de îndoială, frică sau vină. Dragostea,în acest univers al absurdului și dezrădăcinării,nu are forță salvatoare sau mântuitoare, ci de -vine, de cele mai multe ori, obstacol în calea de-venirii personale. Pentru ultimul capitol al cărții,„Secolul XX: războiul celorlalți și răz boiul in-IULIA ANDREEA MILICĂ 93

dividual”, Florica Bodiștean face un tur de
forță, alegând autori aparținând unor lumi șiculturi dintre cele mai diverse, de la româniiLiviu Rebreanu, Cezar Petrescu și Camil Pe-trescu, la americanul Ernest Hemingway și ger-manul Eric Maria Remarque, tocmai pentru areliefa fragmentarea lumii moderne și lipsa unuimodel coerent și unitar în reprezentarearăzboiului și a dragostei. Singura posibilă uni-tate ar putea fi doar perspectiva individuală,subiectivă, prin care personajele filtrează eveni-mentele istorice la care iau parte, de cele maimulte ori, fără voie. Nu există viziune unitarănici în cadrul operei unui singur scriitor, așacum remarcă autoarea analizând romanele luiHemingway, Adio, arme și Pentru cine bat clopotele .
De fapt, se pare că lumea modernă, lipsită degrandoare și de sentimente înalte, nu oferă nicisoluții, nici răspunsuri, iar personajele oscileazăîntre fuga de eroism, dezertare, la Rebreanu sauHemingway, și angajarea în acțiune – însă șiaceasta din urmă poate deveni fie experiențăbenefică, aducătoare de evoluție individuală laCamil Petrescu, spre exemplu, sau amară, ne -satisfăcătoare, la Cezar Petrescu. Și totuși, sen-
timentul deziluziei, neputinței, dezrădăci nării șiizolării este, uneori, contrabalansat de cel alsperanței, evoluției individuale, încrederii în so -li daritate, camaraderie sau, cum spune Remarqueprin vocea unui personaj, „în restul lumii”(224). La fel, dragostea este, de cele mai multeori, o piedică, o sursă de griji sau chiar suferințe,dar ea poate deveni și o formă de supraviețuire,de luptă împotriva neantizării, a dispariției. Ro-manul modern este un roman al fragmentării,al absurdului, al subiectivității, dar, uneori, și alsperanței în supraviețuirea unor valori umaneuniversale și „demonstrează că eroismul nu maie o valoare indusă comunitar, ci una strictindividuală” (234).
Eroica și erotica pornește, așadar, de la un joc
de cuvinte și devine un periplu diacronic im-presionant în istoria literaturii și culturii eu-ropene, marcată de perioade de „eroizare” și de„dezeroizare”. Eroismul și dragostea nu suntdoar povești spuse diferit în epoci diferite,precizează autoarea, ci reflectă un mod de viațăși o ideologie proprie fiecărei epoci. AIC94