Floarea Soarelui

Importanta și scopul cercetării.

Floarea-soarelui (Helianthus annus) sau cum i se mai spune în popor Răsărită, este o plantă anuală din familiia Asteraceae, originarară din America. Este una din cele mai cultivate clturi pentru semințe bogate în ulei.

Importanța florii-soarelui este variată, principala utilizare a acesteia este obținerea uleiului alimentar din prelucrarea semințelor ce conțin între 43 și 56,5% lipide. Resturile rămase în urma extragerii uleiului, turtele și sroturile se folosesc ca nutrețuri concentrate. Semițele consumate zilnic în cantități de 100g au acțiune afrodisiacă, revitalizantă, iar zdrobite și mestecate cu apă formează o emulsie diuretică. Cojile se folosesc în nutrețuri melasate pentru bovine sau pentru obținerea drojdiilor furajere bogate în substanțe proteice. Calatidiile se folosesc la fel în alimentația animalelor. Tulpinele ramase după recoltare se folosesc în zonele de câmpie, drept combustibil, la îngrădirea curților, în industria celulozei. Floarea-soarelui este o bună plantă meliferă obținânduse 30-130 kg/ha miere.

Floarea-soarelui are și utilizări medicinale, din florile ligulate se obține un extract alcoholic care se poate folosi în combaterea maleriei, iar tinctura în afecțiuni pulmonare.

Floarea-soarelui este o plantă ornamentară, constituind totodată obiect de inspirație pentru pictori.

Datorită varietății utilizării florii-soarelui și conținutului ridicat în ulei de o calitate superioară, aceasta este cultivată în numeroase țări pe suprafețe mari, cu scopul de a obține producții de achene cît mai mari.

Pentru obținera de producții cît mai mari, o importanță deosebită constituie studiul fertilizării culturii de floarea-soarelui.

Floarea-soarelui reacționează contradictoriu la aplicarea fertilizanților, deși este o mare consumatoare de elemente nutritive. Floarea-soarelui valorifică mai slab îngrășămintele decât alte plante de cultură, datorită sistemului său radicular cu o capacitate ridicată de extragere a elementelor nutritive și din combinațiile mai greu solubile.

Îngrășămintele minerale sunt mai slab valorificate și pentru că semințele au o pondere mică din biomasa pe care planta o formează a șasea sau a șaptea parte din biomasa epigee, iar în unele zone și în anumiți ani regimul hidric necorespunzător al solului face ca îngrășămintele minerale să fie mai slab valorificate de către floarea-soarelui. Astfel, pentru o tonă de semințe și producție aferentă, planta extrage din sol, în medie: 41,3 kg N, 11,8 kg P2O5, 34,3 kg K2O.

Ritmul de acumulare la floarea-soarelui a elementelor nutritive este diferit în funcție de perioada de vegetație. În urma cercetărilor făcute pentru stablirea perioadei critice în nutriția minerală s-a demonstrat că în perioada inițială de creștere, insuficiența de elemente nutritive determină o scadere considerabilă a producției de achene și influențează negativ calitatea și cantitatea conținutului de ulei din semințe.

Pieroada inițială de creștere este critică pentu toate elementele nutritive (N,P,K), acțiunea nefavorabilă a carențelor de elemente nutritive nu poate fi restabilită în perioada de vegetație, chiar dacă se crează cele mai bune condiții de nutriție. Din această cauză asigurarea plantelor de floarea-soarelui cu elemente nutritive chiar din peroada de răsărire, constituie una din condițiile principale pentru obținerea unor producții bune din punct de vedere cantitativ și calitativ.

Cap. 1. Stadiul actual al cercetătorilor în domeniul fertilizării florii soarelui.

Caracterizarea solurilor cu vocative pentru cultura florii soarelui. Cerințele florii-soarelui față de sol se referă la textură, pH și aprovizionare cu elemente nutritive. 1.1.1. Însușiri fizice. Având sistemul radicular dezvoltat floarea-soarelui este sensibilă la excesul de apă pe un termen prelungit, această cultură preferă soluri cu textură lutoasă și luto-nisipoasă, cu capacitate mare de reținere a apei. Cu excepția solurilor cu un conținut mai mare de 35% argilă și a solurilor nisipoase, pe soluri cu textură grea sau ușoare se pot obține producții mari cu condiția ca acestea să aiba un drenaj bun sau să se afle în perimetre cu canale de desecare [A.Bonjean, 1986]. Cultura de flarea-soarelui crește și se dezvoltă bine pe soluri cu reacția slab acidă, neutră sau slab alcalină (pH = 6,7 – 7,2). [NUME_REDACTAT] și Bouzadidi (1978), flara-soarelui este relativ tolerantă la salinitatea solului, aceasta influiențînd negativ doar asuprea taliei plantelor, fără să afecteze producția de achene, precun și calitatea acestora: MMB, conținutul seminței în ulei, precum și calitatea de ulei extras, rezultate similare s-au obținut și în cercetările de la USAMV Iași.

Dinrte solurile zonale floarea-soarelui valorifică cel mai bine ceornoziomurile, pluviosolurile (soluri brun-roșcate), aluviosolurile, cu strat arabil profund, fertil, bogat în humus și calciu.

Nu se recomandă soluri nisipoase, cele compacte și cele reci, solurile erodate și cele pietroase. (Robu T., 2012).

1.1.2. Însușiri chimice.

Este de dorit ca amplasarea florii-soarelui să se facă pe solurile cu un conținut mai ridicat de 15 ppm P2O5 și 130 ppm K2O, de asemenea favorizează și soluri bogate în calciu (Ca).

1.2. Fertilizarea florii soarelui (stabilirea dozelor, sortimente de îngrășăminte-fertilizare organică și fertilizare chimică, epoca și metoda de aplicare a îngrășămintelor).

Îngrășămintele reprezintă principalele mijloace agrochimice de modificare cantitativă și calitativă a producțiilor agricole și de influență asupra fertilității solurilor. DAVID și VELICICA DAVIDESCU (1981) definesc îngrășămintele ca “substanțe minerale sau organice, simple sau compuse, naturale sau obținute pe cale de sinteză, care se aplică sub formă solidă sau lichidă, în sol, la suprafața lui sau pe plantă, pentru completarea necesarului de ioni nutritivi și pentru înbunătățirea condițiilor de creștere și dezvoltare a plantelor agricole, a facilitării descompunerii resturilor organice, a intensificării activității microbiologice și a ridicării stării generale de fertilitate a solului, în scopul sporirii producției vegetale din punct de vedere cantitativ și calitativ și cu o perturbare minimă sau deloc a mediului ecologic”. Simplificată definiția, în sensul accentuării efectului major al acestor produse, se apreciază că “un îngrășământ este un produs natural sau de sinteză, mineral sau organic, simplu sau complex, aplicat în sol, pe sol sau pe plantă și destinat a completa rezerva de elemente nutritive a solului pentru asigurarea creșterii normale a plantelor” (BUDOI, 2001).

PRINCIPIILE DE BAZĂ ALE FOLOSIRII NUTRIENȚILOR.

1. Primii nutrienți care se aplică sunt cei de natură organică (naturală): îngrășăminte verzi, resturi organice

2. Nutrienții de bază ai plantelor se vor aplica în aceeași ordine, în primul rând cei de natură organică (azotul fixat biologic din atmosferă) și apoi cei de sinteză (azot fixat prin sinteză Haber-Bosch).

3. Nutrienții necesari plantelor se vor aplica dupa o atentă monitorizare a rapotrului dintre aprovizionarea solului cu elemente nutritive / necesarul plantelor. 4. Sistemele de nutriție a plantelor se solicită a fi integrate, însoțite de o permanentă îmbunătățire a stării ecologice a solului, prin reconstrucția fluxurilor de pe profil, a creșterii permanente a rezervei de humus C și a încorporării unor cantități sporite de CO2 în sol. În felul acesta humusul și solul redevin rezervoare de CO2 ajutând la extragerea lui din atmosferă cu toate efectele pozitive ce rezultă de aici. [M. Berca.-București: Ceres, 2011]. Între aceste produse, îngrășămintele minerale se obțin prin sinteză chimică sau prelucrarea unor roci natural, iar cele organice rezultă ca produse reziduale din activități antropice (umane).

Apreciind solul ca principal suport nutritiv pentru plante în care se regăsesc și efectele fertilizante ale îngășămintelor, se deduce firesc conceptul că necesarul de nutrienți (macro- și microelemente) al culturilor se asigură din rezervele solului, din îngrășămintele naturale și încorporarea resturilor vegetale ale plantelor, iar acestor surse naturale li se adaugă până la nivelul optim agrochimic și economic, nutrienți proveniți din îngrășămintele produse industrial. Realizarea recoltelor agricole pe seama aportului de substanțe nutritive din sol este în dependență multiplă cu unii factori interni și externi ai solului dintre care asigurarea acestuia cu nutrienți este majoră.

Pentru a mări aportul nutrienților din sol și contribuția acestora la formarea cantitativă și calitativă a recoltelor, disponibilitatea mai mare a lor la creșterea și dezvoltarea plantelor, se aplică îngrășăminte organice (naturale).

La aportul solului în nutrienți și efectul îngrășămintelor naturale se adaugă efectul elementelor nutritive provenite din îngrășămintele minerale sau sintetice. Acest model sau sistem de fertilizare bazat pe formarea recoltelor cu contribuția nutrienților din sol, din îngrășămintele organice și minerale, se apropie de condițiile ideale și include mai bine protecția ecosistemelor, dar de regulă cantitățile limitate de îngrășăminte din resurse organice impun alte sisteme în care resursele fertilizante naturale intervin periodic sau lipsesc cu desăvârșire. De aceea se pot stabili unele obiective esențiale ale aplicării îngrășămintelor, în majoritatea sistemelor de fertilizare, la următoarele:

realizarea unor producții agricole cantitativ și calitativ superioare;

optimizarea economică a sistemului de fertilizare și maximizarea venitului net la unitatea de suprafață activă fertilizată aplicată;

optimizarea agrochimică a solului și creșterea fertilității acestuia;

prevenirea degradării mediului și a poluării componentelor ecosistemelor – sol, apă, aer, produse agricole consumabile;

integrarea efectului nutrienților și a fertilizării în cadrul optimizării tehnologiilor agricole și creșterii eficienței altor factori de vegetație.

Clasificarea îngrășămintelor: se realizează după o multitudine de criterii – fizic, chimic și natura lor, tehnologic, mod de utilizare și grad de accesibilitate, număr de elemente esențiale deținute etc.

Criteriul de clasificare cel mai uzual reunește natura lor cu proveniența și respectiv chimismul acestora cu gradul de accesibilitate. Din acest punct de vedere complex interpretat, îngrășămintele se clasifică în următoarele grupe mari:

Îngrășăminte minerale numite frecvent si chimice.

Se includ cele obținute prin sinteză sau prelucrare fizică și/sau chimică a unor roci sau alte resurse de natură anorganică.

Îngrășăminte organice sau naturale.

Se regăsesc cele de origine organică provenite ca reziduuri ale unor activități umane sau din resturi și sedimente vegetale.

Îngrășămintele minerale se clasifică în raport cu nutrientul (ca tip și număr) conținut ca element de bază și esențial, în mai multe subgrupe:

îngrășăminte cu macroelemente primare (cu N, P și K);

îngrășăminte cu macroelemente secundare (cu S, Ca și Mg);

îngrășăminte cu microelemente (cu Fe, Mn, Cu, Zn, B, Mo);

îngrășăminte compuse (complexe, mixte, și ionitice).

Îngrășămintele organice se clasifică în mai multe grupe, mai ales după proveniența lor care uneori include și nivelul de prelucrare.

Fertilizarea organică.

Îngrășămintele organice.

În agrochimia modernă sunt consacrate concepte care relevă rolul determinant al conținutului și calității humusului în fertilitatea solurilor. În aceeași măsură solul este perceput mai nou ca un sistem ce tinde spre o stare staționară prin egalizarea intrărilor și ieșirilor de energie și substanțe. Aplicarea unilaterală a elementelor numai în forme minerale în soluri poate interfera procesul evoluției acestora prin stări termodinamice instabile. În schimb introducerea sub diferite forme a materialului organic în sol determină un raport energetic disponibil, în alte forme, crește heterogenitatea și scade entropia (se și uniformizează), are loc susținere pe termen lung a humificării și conținutului de humus, crește calitatea și fertilitatea solurilor inclusiv productivitatea acestora.

În contextul unei agriculturi moderne practicată în condiții de evoluție favorabilă a solurilor, de creștere a fertilității în condițiile menținerii unui echilibru ecologic real, fertilizarea organică prin introducerea în sol a unor resurse cu rol humifer, are și își menține un loc bine definit în sporirea randamentelor cantitative și calitative la unitatea de suprafață. Nici un alt îngrășământ mineral, simplu sau compus, nu poate suplini efectele specifice dar și comlpexe ale fertilizanților organic asupra solurilor și culturilor.

Fertilizarea chimică (minerală) nu limitează pe cea organică sau organo-minerală, ci este posibil să le determine, mai ales la culturile intensive (în sere, solarii, plantații viticole și pomicole, culturi de legume în câmp), situații în care nivelele ridicate ale fertilizanților minerali presupun și un substrat organic tampon și cu roluri complexe, determinant în evoluția favorabilă a solurilor și producțiilor respective.

În categoria îngrășămintelor organice se includ materiale de proveniență animală sau vegetală, reziduuri ale unor multiple activități, compostate sau necompostate, fermentate, semifermentate sau în stare proaspătă care se aplică solurilor ca sursă de materie organică pentru procesul humificării și regenerarea conținutului de humus, ca bază energetică pentru activitatea microbiologică a solului și nu în ultimul rând ca sursă de elemente nutritive pentru plante. În conceptul abordării biologice și biodinamice a sistemelor de agricultură sau a dezvoltării durabile (și/sau sustenabile), folosirea îngrășămintelor organice răspunde dezideratelor de sporire a fertilității solurilor și menținerii unei productivități agricole remarcabile (Pfeiffer, 1951; Sattler și colab., 1994; Prasad și Power, 1995; Singh, 2002; Altieri, 1995, 2000; Lal și Pierce, 1991; Pretty, 1995; la noi Papacostea, 1976; Eliade, 1980-1982; Ghinea, 1981; Ștefanic, 1982, 1990). Îngrășămintele organice au o multitudine de efecte și avantaje mai ales asupra solurilor și plantelor:

au un aport esențial în substanțe organice pentru procesul sintezei humusului în sol, de stabilizare sau creștere a rezervei acestui important component al solului și pentru echilibrarea dinamică a celor două procese globale predominante în evoluția materiei organice din sol – humificarea și mineralizarea;

sunt o sursă ieftină si economică, fără aport de energie fosilă tehnologică (din sinteze industriale) și bine reprezentată cantitativ și calitativ de nutrienți (macro- și microelemente), prin care se poate restitui solurilor elemente extrase și exportate cu recoltele. Prin similitudine și comparație cu gama largă a îngășămintelor produse industrial chiar cu cele compuse, din punct de vedere al compoziției fertilizante, îngrășămintele organice pot fi considerate nu numai complexe sau mixte, ci chiar “complete”, evident cu posibilitatea ca prin fertilizări organo-minerale să se completeze (prin cele chimice) conținutul lor în nutrienți și să se adapteze cerințelor solurilor și plantelor;

prin conținutul constituienților organici și chimici au roluri energetice în soluri, de reducere și uniformizare a entropiei, ceea ce le asigură efecte durabile în evoluția fertilității solurilor;

contribuie la structurarea solurilor și definirea în timp, alături de componentele minerale, a unui complex argilo-humic esențial. Reglează la orice aplicare regimul aerohidric al solurilor;

fiind reziduuri ale unor activități, mai ales din agricultură și zootehnie, utilizarea lor se poate modela și încadra în reciclarea resurselor și se poate concretiza în efecte complexe și mari în cadrul agroecosistemelor, cu eforturi economice minime.

Fiind preponderent produse reziduale sau naturale, clasificarea îngrășămintelor organice se poate face mai ales după criteriul provenienței, în:

Produse secundare din zootehnie:

gunoiul de grajd;

Tabelul 1.1.

Compoziția chimică medie a gunoiului de diferite proveniențe raportat la substanța uscată s.u.

După: (M. Berca.-București: Ceres, 2011).

Câteva din cele mai cunoscute caracteristici ale gunoiului de grajd cu efecte pozitive sunt redate în cele ce urmează:

– Conține întregul complex de nutrienți necesar plantelor cultivate.

– Este considerat un îngrășământ universal, potrivit pentru toate plantele de cultură și pe toate tipurile de sol.

– Se folosește cu precădere pe solurile sărace în humus, pe cele nestructurate sau cu structură degradată, pe cele grele (argiloase) pe care le afânează, pe cele ușoare (nisipoase) la care le îmbunătățește caracteristicile de reținere a apei.

– Procesele de mineralizare a materiei organice nu sunt rapide, datorită aportului de material vegetal folosit la așternut. Astfel că nitrații sunt eliberați treptat. Amoniul este însă repede folosit.

– De asemenea, introdus în sol contribuie la îmbunătățirea stării structurale, la creșterea capacității capilare, a rezervelor accesibile de apă.

– Are o acțiune benefică asupra activității macro și microorganismelor din sol, stimulându-le activitatea și dezvoltare. De aceea servește la reconstrucția ecologică a solului.

– Urina este considerată, de asemenea, un bun fertilizant organic natural, fiind bogată îndeosebi în azot și potasiu. Se utilizează urina din adăposturile zootehnice, nereținută de așternutul folosit, colectată și păstrată cu sau fără fermentare în bazine acoperite, pentru a se evita pierderile de azot.

Se precizează însă că pentru condițiile din România în care efectivele de animale au fost reduse la niveluri inimaginabile pentru o țară cu potențial agricol, gunoiul de grajd de calitate a ajuns o raritate și este utilizat mai ales în zona legumicolă, îndeosebi pentru sere și solarii, sau în micile întreprinderi de subzistență sau semicomerciale ca îngrășământ de bază în absența îngrășămintelor chimice de sinteză. (M. Berca.-București: Ceres, 2011).

Tulbureala (nămolul) de la bovine și porcine.

Este un îngrășământ organic de mare importanță economică, alcătuit în principal din urină + dejecții (fecale) care provin de la animalele de producție ale fermelor specializate sau integrate. În funcție de modelul de întreținere al animalelor, de cantitatea de paie și apă de spălare a grajdurilor, distingem:

– Guelle subțire – cu o vâscozitate redusă și în care arareori se folosesc paiele.

– Guelle gros-vâscos – provenit din amestecul urinei și fecalelor cu paie sau alte materiale organice.

– Și mai subțire decât guelle sunt urina și mustul de bălegar, care au o formă exclusiv lichidă și care în Bayern și Elveția sunt considerate guelle. [NUME_REDACTAT] clasică termenul folosit

este Jauche.

Tabelul 1.2.

Compoziția chimică medie a gunoiului de diferite proveniențe raportat la substanța uscată s.u.

Sursa: (M. Berca.-București: Ceres, 2011).

urina și mustul de gunoi de grajd;

dejecțiile avicole.

Resturi vegetale, culturi speciale, sedimente organice naturale:

paie și resturi organice ale culturilor;

îngrășămintele verzi;

turba.

Reziduuri orășenești și composturi:

nămolul provenit din epurarea apelor uzate;

compostul din nămolul de epurare și din alte materiale organice.

Tabelul 1.3.

Cedarea azotului din îngrășăminte în anul de aplicație dar, și în % din total (după Brian F., 2002).

Sursa: (M. Berca.-București: Ceres, 2011).

Clasificarea și criteriul adoptat au caracter relative, dar s-au avut în vedere principalele resurse folosite în agricultură și horticultură ca îngrășăminte organice.

În prezent ca denumire s-a generalizat cea a “îngrășămintelor organice” și nu “naturale” întrucât în sfera acestora din urmă se includ și materiale fertilizate sau amendate exploatate din depozite naturale (gips, săruri cu N de tip guanto, calcar și dolomit ) (Huntley și colab., 1997; Gascho, 2002; citați de [NUME_REDACTAT] și colab., 2005).

Importante sporuri de producție la cultura florii-soarelui se obțin prin folosirea gunoiului de grajd.

În comparație cu alte plante, s-a pus în evidență, cu ajutorul datelor experimentale, reacția mai slabă a florii-soarelui la îngrățămintele organice. Între 20 și 40 de t/ha de gunoi nu sunt diferențe care să conducă la recomandarea cantităților de gunoi de grajd mai mari de 20 t/ha.

Observațiile efectuate cu mai mulți ani în urmă ([NUME_REDACTAT]), au reliefat faptul că floarea-soarelui valorifică gunoiul de grajd tot atât de bine când se administrează plantei premergătoare, asigurându-se practic tot același spor de producție ca și în cazul îngrășării directe. Această particularitate biologică a fost confirmată și de rezultatele experimentale din Bărăgan (Pascu A. 1977). În cazul în care floarea-soarelui urmează după porumb, plantă premergătoare bună, este mult mai indicată administrarea gunoiului de grajd porumbului.

Tabelul 1.4.

Componența în amoniu nutritiv a diferitelor forme de îngrășăminte organice și a activităților lor comparativ cu îngrășămintele minerale % (după [NUME_REDACTAT], 2002).

Sursa: (M. Berca.-București: Ceres, 2011).

Fertilizarea chimică.

Floarea-soarelui este o plantă care consumă cantități mari de substanțe nutritive pentru a-și realiza biomasa totală. Cu fiecare 1000 kg semințe, la care se adaugă producția corespunzătoare de rădăcini, frunze, tulpini și inflorescențe, floarea-soarelui extrage din sol: 60-70 kg N, 25 kg și 120-150 kg (Ignatiev B., 1959).

Tebelul 1.5.

Necesarul privind principalele elemente nutritive (kg/ha) la floarea-soarelui pentru o producție de 35q/ha.

Sursa: (M. Berca.-București: Ceres, 2011).

Ritmul de acumulare a substanței uscate la floarea-soarelui și a elementelor nutritive este diferit în cursul perioadei de vegetație.

Tabelul 1.6.

Ritmul de acumulare a substanței uscate și a elementelor NPK la floarea-soarelui.

[NUME_REDACTAT]. (1962), făcând cercetări pentru stabilirea perioadelor critice în nutriția minerală a florii-soarelui, găsește că, în perioada creșterii inițiale, insuficiența azotului, a fosforului sau a potasiului determină o scădere pronunțată a recoltei de semințe.

Perioada creșterii inițiale a florii-soarelui este o perioadă critică pentru oricare din elementele N, P și K; influența negativă a insuficienței acestora nu se mai poate corecta în timpul vegetației, chiar dacă se asigură cele mai bune condiții de nutriție. Din această cauză asigurarea plantelor de floarea-soarelui cu toate elementele nutritive, însă din perioada răsăritului, constituie una din condițiile principale pentru obținerea de randamente ridicate.

Fertilizarea cu azot ridică probleme deosebite pentru floarea-soarelui, deoarece atât deficitul cât și excesul, mai ales în fazele timpurii de creștere, au repercursiuni negative asupra proceselor de creștere și dezvoltare, și implicit asupra producției de semințe și a conținutului ei în ulei.

La insuficiența azotului, plantele de floarea-soarelui rămân subțiri, cu internodiile lungi, cu frunze puține și deci cu suprafață de asimilație redusă. Plantele au culoarea verde-palid iar dacă insuficiența este mai accentuată, frunzele de la baza plantei se usucă. Inflorescențele rămân mici și au un procent ridicat de semințe seci, iar conținutul în ulei al semințelor este redus.

Azotul în exces determină manifestări diferite în funcție de faza de vegetație când se înregistrează. În primele 4-5 saptămâni de vegetație excesul de azot duce la îngălbenirea și piticirea plantelor, deoarece în această fază tânără plantele acumulează azot în cantități mai mari, ce nu poate fi transformat în totalitate în azot organic, rămânând sub formă minerală fiind toxic pentru plantă. După această perioadă excesul de azot determină o creștere luxuriantă a tulpinilor și frunzelor, se prelungește perioada de vegetație a plantelor, crește sensibilitatea plantelor la secetă și la boli, la cădere, iar procentul de ulei în semințe se reduce.

Fosforul, singurul element chimic capabil de a stoca și furniza energia necesară în procesele de metabolism, joacă un rol important în dezvoltarea plantelor, fiind componentul principal al acizilor nucleici, fosfolipidelor, fosfo-proteinelor și a multor enzimi implicate în sinteza și vehicularea glucidelor și în metabolismul lipidelor.

La insuficiența fosforului plantele au creștere redusă, fructele rămân mici, iar maturarea lor întârzie. Insuficiența fosforului are efecte negative asupra formării și umplerii semințelor.

După răsărire, plantele fertilizate unilateral cu azot se dezvoltă și cresc încet în timp ce la cele fertilizate numai cu 40 kg /ha, alungirea și îngroșarea tulpinii, precum și formarea și creșterea frunzelor se desfășoară într-un ritm intens.

În cazul accentuării carenței de fosfor apar simptome de suferință pe frunze, respectiv pete necrotice, internervuriene sub formă de cercuri concentrice, dispersate către vârful frunzelor, simptome ce se aseamănă cu atacul de alternarioză și de septorioză.

Cu toate că floarea-soarelui extrage fosforul din sol de la începutul și până la sfârșitul vegetației, în perioada de la apariția butonului floral și până la înflorirea maximă absoarbe 60-70% din totalul fosforului necesar (Rollier, 1972).

Potasiul este un element esențial pentru sinteza în plante a proteinelor, glucidelor, grăsimilor și contribuie la vehicularea metaboliților între organe și țesuturi. Din cauza influenței pozitive asupra presiunii osmotice și turgescenței celulelor, prin micșorarea transpirației, potasiul favorizează rezistența plantelor la secetă. De asemenea, potasiul mărește rezistența la cădere și boli și influențează pozitiv creșterea conținutului de ulei în semințe.

Simptomele insuficienței de potasiu apar prima dată pe frunzele inferioare, mai bătrâne, și numai în cazuri de carență foarte acută și pe cele tinere. Plantele afectate rămân cu internodiile scurte (mult mai scurte decât la insuficiența azotului sau fosforului), plantele sunt mici, cu frunze foarte apropiate între ele (plante sub formă de “tufe”). Frunzele sunt de culoare galbenă, cu pete necrotice care se extind de la vârf și margini către mijlocul frunzei.

Acumularea potasiului în organele epigee ale florii-soarelui se deosebește de acumularea azotului și fosforului prin aceea că tulpinile conțin mai mult potasiu decât frunzele, frunzele mai mult decât calatidiile, iar acestea mai mult decât semințele.

Dintre microelemente, borul este menționat ca deosebit de important pentru floarea-soarelui. Borul participă în procesele respiratorii la translocarea zaharurilor și altor metabolite, iar în dezvoltarea florii-soarelui influiențează îndeosebi procesul de fecundare, fiind necesar pentru germinarea polenului și pentru creșterea tubului polinic. Simptomele carenței de bor apar cu puțin înainte de înflorire, pe frunzele mediane își fac apariția pete brune care cu timpul se unesc și formează o arsură în dreptul pețiolului. În lipsa borului fecundarea este incompletă, calatidiile se deformează, tulpina se despică sub calatidiu, devenind sfărâmicioasă, provocând șiștăvirea semințelor și uneori chiar căderea calatidiului.

De asemenea, insuficiența borului influiențează nefavorabil metabolismul fosforului, fapt cu consecințe negative asupra producției și a conținutului de ulei din semințe.

Un alt microelement important pentru floarea-soarelui este și molibdenul, care servește ca purtător de electroni în sistemele enzimatice care operează reducerea nitraților și a azotului elementar în amoniu.

Rezultatele bune în restabilirea echilibrului normal al nutriției minerale în situațiile de carență îl dau tratamentele foliare cu soluții complexe de molibden și bor. Tratamentele se efectuează imediat după apariția primelor simptome de carență sau în lipsa acestora, preventiv, în faza când plantele de floarea-soarelui au 6 – 8 frunze.

În condițiile din țara noastră, pentru creșterea randamentului la floarea-soarelui sunt importante atât îngrășămintele organice cât și cele minerale.

Îngrășămintele minerale.

Borlan și colaboratorii (1982), citat de [NUME_REDACTAT]. V. (2000), au sintetizat următoarele principii de stabilire a dozelor optime economic și experimental de îngrășăminte:

aplicarea îngrășămintelor trebuie integrată în tehnologiile de cultură specifice fiecărei zone și microzone pedoclimatice; îngrășămintele și amendamentele nu pot compensa urmările negative ale deficiențelor din tehnologia culturilor;

normarea consumului de îngrășăminte poate fi făcută fie la nivelul dozelor optime din punct de vedere economic, care asigură maximizarea venitului net la hectar, fie la nivelul dozelor optime experimental, care corespund obținerii unor producții ridicate și de calitate în condițiile menținerii stării fiziologice și fitosanitare optime a plantelor;

dozele optime economice (DOE) și dozele optime experimental (DOExp) trebuie corelate cu nivelul recoltelor care se scontează a se obține (Rs) și cu însușirile agrochimice ale solurilor;

consumurile de îngrășăminte, raportate la tona de recoltă, scad treptat, pe măsură ce crește recolta scontată;

dozele de îngrășăminte scad treptat pe măsură ce se îmbunătățește starea de asigurare a solului cu substanțe nutritive în forme efectiv sau potențial asimilate pentru plante;

dozele optime din punct de vedere economic sunt o funcție continuă și simultană a recoltei scontată a se obține (Rs), a indicilor agrochimici ai solului (IA) și a raportului dintre veniturile realizate pe unitatea de recoltă și costul îngrășămintelor pe unitatea de substanșă activă (VUR/CUI).

Floarea-soarelui, cu toate că este o mare consumatoare de elemente nutritive valorifică mai slab îngrășămintele decât alte plante de cultură, datorită sistemului său radicular care are o capacitate ridicată de a extrage elemente nutritive și din combinațiile mai greu solubile, motiv pentru care reacționează mai slab la îngrășămintele minerale.

Pentru stabilirea dozelor de azot trebuie să se pornească de la indicele de azot al solului (HV), care reprezintă produsul dintre conținutul procentual de humus (H) și gradul de saturație cu baze în stratul arat al solului (V). Borlan și colaboratorii au stabilit nomograma dozelor optime economic de azot (DOE n) la floarea-soarelui, în funcție de recolta scontată (Rs) și de asigurarea potențială cu azot a solului (indicele de azot HV). Astfel, pentru a se obține o producție de 2000 kg/ha, la un indice de azot de 0,5, doza optim economică de azot este de 120 kg/ha, iar la un indice de azot de 4,0, această doza este de numai 50 kg/ha.

Cercetările privind reacția florii-soarelui la fertilizarea cu azot din perioada 1984 – 1987, efectuate la ICCPT Fundulea ([NUME_REDACTAT]., Toncea I.) au reliefat dependența producției de rezerva de azot nitric existentă în sol înainte de semănat. În medie la doi hibrizi cu care s-a experimentat (Select și Super), influența creșterii conținutului de nitrați s-a materializat prin sporuri de producție cuprinse între 14 și 25%.

Sporurile obținute prin aplicarea îngrășământului mineral cu azot s-au înregistrat numai în variantele cu un conținut mediu de azot rezidual pe stratul de sol de 0 – 30 cm mai mic de 2,8 mg N/kg sol. Pe parcelele mai bogate în azot nitric (peste 2,8 mg N/kg sol) producția de semințe a variat nesemnificativ ( 38,3 – 38,7 q/ha la hibridul Super).

Pentru teritoriul României o formulă mai extinsă este dată de Dumitru și colab. (2003) în lucrarea „Cod de bune practici agricole” și anume, în care:

Doza de NPK kg/ha = Nc – ( Ns + Nb + Na + Ng) + ( Ni + Nv,d + Ne) optimă economic.

Nc = necesarul, consumul de azot pentru obținerea recoltei scontate.

Ns = (Es) azotul disponibilizat din sol kg/ha. În mod nedorit acesta apare datorită mineralizării humusului.

Na = azot provenit din apa de irigație și din atmosferă exprimat în kg/ha.

Nb = azot provenit din activitatea bacteriilor simbiotice kg/ha.

Nv = azot provenit de la cultura premergătoare kg/ha (pot fi resturile mineralizate sau azotul nefolosit).

Ng = azot din îngrășămintele organice, din culturi intermediare și mulciuri, kg/ha/an.

Ni = azot imobilizat de microorganismele din sol, kg/ha.

Nvd = azot pierdut prin levigare, kg/ha.

NL = azot pierdut prin levigare, kg/ha.

Nici această formulă nu este completă, este perfectibilă mai ales în zona inputurilor unde prin tehnologiile biologice actuale s-a reușit ca procesul de fixare biologică să aducă solului o cantitate mai mare de „N” mai ales datorită fixărilor asociative (Azospirilium braziliense). Cele două ecuații mai sus prezentate seamănă însă foarte multe între ele și sunt alcătuite pe bilanțul azotului în sol reieșit din circuitul acestuia în agroecosistem. Bilanțul elementelor nutritive (bilanțul azotului, fosforului, potasiului dar și bilanțul humusului) sunt indicatori extrem de utili în alcătuirea sistemelor de nutriție ale culturilor, dar și în analiza stării ecologice a solului și a mediului în toate componentele lui (apă, aer, biomasă, biotop). În algoritmul nutriției bilanțul azotului face parte din faza a doua. De regulă, el se alcătuiește în baza cunoștințelor prezentate în faza I a algoritmului. Dozele de azot și de alte elemente nutritive devin ca urmare o rezultantă a

acestora .

Tabelul 1.7.

Influența azotului rezidual și a azotului din îngrășământ mineral asupra producției de semințe la floarea-soarelui (Fundulea, 1985 – 1987).

Datorită acestei particularități biologice la fertilizarea cu azot a florii-soarelui trebuie luată în considerare fertilizarea cu azot a plantei premergătoare, la care doza acestui element se stabilește la nivelul optimului tehnic. Doza care se stabilește pentru floarea-soarelui este determinată de azotul rezidual (N – NO3) aflat în sol la desprimăvărare (înainte de semănat), îndeosebi pe stratul arabil ( 0-30 cm). În funcție de acest element, de capacitatea de producție a hibrizilor și de rezerva de apă a solului, doza de azot la floarea-soarelui este moderată ( 60 – 80 kg/ha).

După recomandările făcute de [NUME_REDACTAT], Pădurilor și [NUME_REDACTAT] (MAPDR), dozele cu azot sunt 50 – 70 kg/ha.

Referitor la epoca de administrare a azotului, în literatura de specialitate apar mai multe recomandări: toată cantitatea administrată în toamnă; 50% înainte de semănat și 50% la prima sau a doua prașilă; fracționarea în 2-3 epoci în vegetație evitând aplicarea la pregătirea patului germinativ a îngrășămintelor fiziologice acide. Astfel, alături de doză, un rol important și deosebit pentru eficacitatea îngrășămintelor simple cu azot o are epoca de aplicare. Rezultatele cercetărilor efectuate de Avram la Stațiunea de [NUME_REDACTAT] Oradea, arată că aplicarea întregii doze de azot în primăvară diminuează producția de semințe.

Floarea-soarelui reacționează pozitiv la fertilizarea cu fosfor, atât prin producția de semințe, cât și prin conținutul semințelor în ulei, practic pe toate solurile din țara noastră. Cerințele florii-soarelui față de aprovizionarea solului cu fosfor mobil se ridică la 53 – 67 ppm P2O5, cerințe apropiate de ale grâuluide toamnă și mai mari decât la porumb și fasole.

Ca și în cazul azotului, doza optimă economic de fosfor ( P2O5 kg/ha) se poate stabili în funcție de recolta scontată a se obține (Rs) și de conținutul fosfaților mobili (PAL) din sol.

Epoca de aplicare condiționează și eficiența fertilizării cu fosfor, cea mai eficace fiind aplicarea îngrășămintelor cu fosfor prin împrăștiere și încorporarea lor odată cu arătura, precum și aplicarea localizată în benzi la semănat a unor cantități mici de fosfor (10-20 kg P2O5/ha) în amestec cu cantități corespunzătoare de azot sau sub formă de îngrășăminte complexe. Toncea și Popîrlan (1985) au stabilit că îngrășămintele cu azot și fosfor acționează asupra conținutului de ulei în semințele de floarea-soarelui mai puternic decât factorul climatic.

Deși floarea-soarelui extrage din sol cantități mari de potasiu, reacția la îngrășămintele cu potasiu este în general nesemnificativă, mai ales pe cernoziomuri și alte soluri bine aprovizionate nativ cu potasiu. Se consideră o bună aprovizionare a solului cu potasiu pentru floarea-soarelui atunci când acesta conține peste 166 ppm K2O. Cele mai mari sporuri de producție prin folosirea îngrășămintelor cu potasiu s-au obținut la Oradea, pe un sol brun-luvic, cu conținut redus de potasiu (80-100 ppm K2O). Potasiul trebuie luat în considerare, alături de azot și fosfor în cazul solurilor slab aprovizionate pentru a se putea valorifica cât mai mult din potențialul genetic al hibrizilor cultivați.

Referitor la epoca și metoda de aplicare, optimă este aplicarea îngrășămintelor cu potasiu prin împrăștiere și încorporare o dată cu lucrarea de arat. Îngrășămintele minerale care se aplică la floarea-soarelui pot fi simple sau complexe. În practică, din considerente economice, sunt preferate cele complexe. O atenție deosebită trebuie acordată la administrarea uniformă a îngrășămintelor, fie simple sau complexe, deoarece floarea-soarelui pe suprafețe cu cantități mari de elemente nutritive, îndeosebi de azot, se dezvoltă necorespunzător și devine foarte sensibilă la atacul de boli.

Cap. 2. Caracterizarea condițiilor naturale.

2.1. [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] face parte din vechea [NUME_REDACTAT] care nu este altceva decât o prelungire a [NUME_REDACTAT] pe teritoriul țării noastre.

Această platformă cuprinde un etaj inferior, precambian, constituit din roci cristaline cimentate și un etaj superior, de cuvertură, care cuprinde depozite sedimentare, având grosimea mai mare de 100 m.

Etajul superior, denumit și fundament, a suferit o serie de scufundări și ridicări repetate în decursul erelor geologice, devenind, rând pe rând, fund de mare sau regiune cu teren uscat. Aceste fenomene tectonice au favorizat, pe de o parte fenomenul de depozitare, creând stratul de cuvertură, gros de peste 100 m, iar pe de altă parte unele fenomene de modelare a cuverturii sub acțiunea numeroșilor factori externi.

Datorită retragerilor și înaintărilor mării de pe acest teritoriu, depozitele de cuvertură ale etajului superior au dobândit în componența lor ca predominante argilele și marnele cu unele intercalări de nisipuri și unele orizonturi de gresii slab cimentate. Orizonturile de gresii mai rezistente au determinat apariția zonelor înalte din centru și din partea estică a Moldovei.

2.2. Hidrografia și hidrologia.

Rețeaua hidrologică a zonei este reprezentată de câteva forme depresionare care constituie trasee de concentrare a scurgerilor de suprafață în urma ploilor mari sau la topirea zăpezilor. [NUME_REDACTAT], afluent al pârâului Nicolina, este cel mai important curs de apă cu debit nepermanent. Datorită regimului hidrologic torențial, acesta este regularizat prin două bazine de acumulare.

Apele de suprafață provin din ploi și zăpezi, iar pe terenurile cu panta mai mare de 8% curg cu viteză spre văile apropiate, antrenând mari cantități de pământ din stratul fertilde la suprafață. Turbiditatea apelor este foarte ridicată, peste 300 mg/l în perioadele de viitură iar mineralizarea între 100 și 150 mg/l.

[NUME_REDACTAT] are o lungime de aproximativ 3 km și o adâncime ce variază între 0,5 și 3 m, fiind folosit pentru piscicultură și ca sursă de irigații.

Apele freatice se găsesc la adâncimi variate, în strânsă legătură cu condițiile de relief și litologice. Astfel, pe văile înguste apar la 1 – 1,5 m, pe versanți la 3 – 10 m, iar pe interfluvii la adâncimi mai mari de 10 m.

La circa 10 – 20 m deasupra văilor apare o linie de izvoare dintr-un strat freatic ce stă pe depozitele de argilă saliferă. Apele sunt în general alcaline și dure, contribuind la declanșarea alunecărilor de teren.

2.3. Aspectul climatologic.

2.3.1. Regimul temperaturilor.

Zona geografică a Iașului se caracterizează printr-un climat temperat cu particularități determinante de influiența climatului stepei rusești.

[NUME_REDACTAT] face parte din provincia climatică Dfbx (după clasificarea lui Koppen), sau IIDps (după [NUME_REDACTAT]) caracterizată prin climă boreală, cu ierni friguroase și geroase, cu temperatura celei mai reci luni sub -33ºC și temperatura celei mai calde luni de 25 – 27ºC. Indicele de ariditate “de Martone” are valoari între 26 – 30, corespunzător condițiilor climatice din silvostepă, care se datorează influienței anticiclonului azoric.

Temperatura medie anuală este de 9,4ºC, minima de -8,1ºC înregistrându-se în luna ianuarie, iar maxima de 28,4ºC realizându-se în luna iulie (tabelul 2.1.). Temperatura maximă absolută a fost de 40,2ºC (iulei 1909), iar minimă absolută a fost de -30,6ºC (ianuarie 1997). Amplitudinea temperaturilor valori mari, de 70ºC, determinate de valorile maxime absolute (40ºC) din luna iulie și minime absolute (-30ºC) în luna ianuarie.

Primul îngheț se produce de obicei în jurul datei de 15-20 octombrie iar ultimul la 10-20 mai, depășirea temperaturilor de 0ºC are loc în preajma datei de 25-28 februarie, iar coborârea temperaturii sub această valoare de la 1-5 decembrie.

Temperaturile de peste 5ºC încep de la 15-20 martie și durează până aproape de 5-10 noiembrie, iar cele ce depășesc 10ºC se înregistrează între 25-31 martie și 15-20 octombrie.

Tabelul 2.1.

Factorii care caracterizează regimul termic la Iași (media pe 50 de ani).

Suma gradelor de temperatură activă este de peste 3000ºC, zilele de vară cu maximum de 25ºC sunt în număr de 90-95, iar cele cu temperaturi ce depășesc 30ºC sunt în medie de 30 pe an.

Tabelul 2.2.

Temperaturile anului 2012 (Iași).

Stația meteoroșogică UNIVERSITATEA AGRICOLA IASI, (Sernum. 0000198B).

Figura 2.1. Temperaturile anului 2012 (Iași).

Tabelul 2.3

Temperaturile anului 2013 (Iași).

Stația meteoroșogică UNIVERSITATEA AGRICOLA IASI, (Sernum. 0000198B).

Figura 2.2. Temperaturile anului 2013 (Iași).

Tabelul 2.4

Temperatura anilor 2012-2013 (Iași).

Stația meteoroșogică UNIVERSITATEA AGRICOLA IASI, (Sernum. 0000198B).

Figura 2.3. Temperaturile anilor 2012-2013 (Iași). Comparând temperaturile anilor 2012-2013 se observă că în 2012 se înregistrează temperaturi mult mai scăzute față de anii 2013 in lunile ianuarie și februarie, după care se observă o creștere rapidă a temperaturii de la sfârșitul lunii februarie – începutul lunii martie până-n august – septembrie, depășind maximile termice a anului 2013 după care temperatura anului 2012 începe să scadă constant până în noiembrie. De la sfârșitul lunii noiembrie spre începutul lunii decembrie se observă o scădere bruscă a temperaturii. În 2013 minimele termice au fost mai mari ca în 2012 având -18,30C (2013, ianuarie ) față -9,20C (2012, februarie).

Maximile termice în 2012 au avut valori mai mari ca în 2013, înregistrând ziua 40,90C (2012, mai) iar în 2013 34,00C (2013, iunie).

2.3.2. Regimul precipitațiilor.

Precipitațiile medii multianuale în zona Iașului sunt de circa 529 mm ([NUME_REDACTAT] Iași) lunile cele mai ploioase fiind mai, iunie, iulie și august (tabelul 2.3.), precipitațiile reduse cantitativ cad în lunile ianuarie, februarie, martie, noiembrie și decembrie.

Conform datelor prezentate în tabelul 2.3, repartizarea precipitațiilor este neuniformă și se diferențiază în funcție de anotimp:

– primăvara 20-27%;

– vara 31-42%;

– toamna 17-29%;

– iarna 13-22%.

Apare caracteristic pentru regiunea Iași repartiția neuniformă a precipitațiilor atât pe decade, luni, cât și pe anotimpuri, cu consecințe nefavorabile asupra creșterii și fructificării plantelor agricole.

Există cazuri în care cantitatea totală de precipitații este excedentă, dar datorită repartizării neuniforme a ploilor anul poate fi considera secetos. Un fenomen periculos care se întâlnește este grindina. Aceasta poate cădea vara și provoacă pagube foarte mari prin micșorarea densității plantelor, expunearea acestora la atacutl de boli și dăunători sau în cel mai nefericit caz compromiterea culturii.

Tabelul 2.5.

Regimul pluviometric la Iași în perioada 1985 – 2000 (mm).

Tabelul 2.6.

Precipitațiile anului 2012 – 2013 (mm).

Stația meteoroșogică UNIVERSITATEA AGRICOLA IASI, (Sernum. 0000198B).

Figura 2.4. Precipitațiile anului 2012 – 2013 (mm).

În urma comparării precipitațiilor din anii 2012 și 2013 observăm o mare diferență dintre acestea, din aceasta cauză dar și din cauza temperaturilor ridicate din 2012 producțiile au fost mult mai mici ca în anul următor (2013).

2.4. Regimul eolian.

În timpul iernii dinamica atmosferică se caracterizează prin preponderența vânturilor de la N-V și N ce bat cu o viteză medie de 2,8 m/s (tabelul 2.5). Vara vânturile au direcția S și SE și o viteză de 2,1 m/s. Vânturile cu o viteză de peste 2,5 m/s au o frecvență medie de 78% activând puternic evaporarea apei din sol. În general frecvența maximă a vânturilor coincide cu perioada cea mai ploioasă a anului. Aceste vânturi, de origine continentală, atrag după ele ierni în general friguroase mai ales în lunile ianuarie și februarie.

Calmul atmosferic reprezintă un proces de 26,6% înregistrându-se mai ales în luna iulie. Primăvara cunoaște cea mai sporită frecvență a vânturilor care bat din toate direcțiile ceea ce diminuează procesul de calm. Toamna, când în estul țării începe să se simtă influiența anticiclonului siberian, se înregistrează o evidentă scădere a frecvenței vânturilor dinspre N-V.

Tabelul 2.7.

Frecvența și viteza vânturilor la [NUME_REDACTAT] – Iași.

Roza vânturilor

Figura 2.5. Roza vânturilor.

Viteza medie a vânturilor nu este uniformă. Un număr de peste 50 de zile/an prezintă vânt a cărei viteză depășește 16m/s și 5 zile cu vând a cărui viteză are cel puțin 22 m/s. Cea mai mare viteză a fost atinsă în 1966, de 40 m/s.

Iarna deși frecvența vânturilor este mai mică, se manifestă destul de activ Crivățul, care bate din estul Europei producând frig și viscole puternice.

În cursul anului, direcțiile predominante ale vântului se mențin în general aceleași și numai frecvența lor oscilează puțin.

2.5. Principalele tipuri genetice de sol.

Pe teritoriul fermei Ezăreni, sub acțiunea complexă a factorilor pedogenetici, s-au format următoarele tipuri de sol: cernoziomul cambic tipic lutos, cernoziomul cambic, aluvisolul molic și gleiosol salinizat.

Cernoziomul cambic tipic lutos, format pe depozite loessoide și luturi are următoarea secvență morfologică, Am-A/B-Bv-Cca. Reacția este slab acidă către neutră (pH 6,6 – 6,9) în orizontul Am și crește până la 8,5 în orizontul Cca. S-a format pe platouri și versanți slab înclinați, reprezentând tipul de sol cu arealul cel mai mare de răspândire în cadrul fermei.

Cernoziomul cambic, moderat erodat, lutoargilos, foarte profund, format pe depozite loessoide are secvența morfologică Am-A/B-Bv-Cca. Solul are o reacție neutră – slab alcalină (pH 6,9 – 8,4). Conținutul în humus este mijlociu (2,78 g %), media în azot total, 0,198 %, foarte slab aprovizionat în fosfor mobil (1,2 mg %), mijlociu aprovizionat în potasiu mobil (11,7 %). Ocupă versanți cu pante mici (3-5 %) caracterizați prin climat mai arid decât împrejurimile.

Aluviosolul molic este slab salinizat, luto-argilos, format pe depozite aluviale. Morfologia este Amsc-Cca. Solul este mediu aprovizionat în humus și azot total, bine aprovizionat în fosfor și potasiu mobil, iar reacția este slab alcalină cu pH-ul cuprins între 8,1 și 8,3. S-a format pe albiile majore ale pâraielor.

Gleiosolul salinizat este luto-argilos, format pe argile. Secvența morfologică este de tipul Amsc-Agosc-Gr. Solul are un conținut de 232 mg % săruri solubile și o reacție slab alcalină (pH 8,3). Se găsește pe văile pâraielor cu apă freatică la mică adancime.

Pe teritoriul fermei Ezăreni eroziunea se manifestă în ritmuri și cu intensități diferite. Este prezentă eroziunea de suprafață, care, pe platouri orizontale și foarte slab înclinate cu pante până la 4-5 %, se desfățoară lent până la moderat, cu pierderi anuale de sol în limite admisibile. Pe versanții cu pante mai mari există condiții potențiale de manifestare a fenomenului cu o intensitate moderată până la puternică.

2.6. Vegetația spontană și cultivată.

Vegetația spontană este reprezentată de specii ierboase caracteristice climatului de silvostepă ceva mai uscată și cu totul izolat prin unii arbuști de silvostepă.

În pășunile naturale predomină asociații ierboase mezofite și xeromezofite alcătuite din graminee și leguminoase. Sunt prezente speciile de Poa pratensis, Festuca vallesiaca, Trifolium repens, Medicago falcata, Melilotus officinalis, etc.

Pe pante se întâlnesc Adropogon ischaemum și Stipa capillata. Pe lângă acestea se mai întâlnesc specii de Salvia austriaca, Salvia nemorosa, Galium verum, Centaurea scabiosa, etc.

Pe solurile salinizate din lunci și de pe coaste se întâlnesc asociații halofite reprezentate prin Puccinellia distans, Scorzonera canna, Lepidium ruderale, Matricaria chamomilla, Artemisia maritima, etc.

Buruienile cele mai întalnite în câmpul experimental sunt: Setaria glauca, Amaranthus retroflexus, Chenopodium album, Galium aparine, Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Sinapis arvensis, Xantium strumarium, etc. (http://pajisti-grassland.ro).

Cap. 3. Materialul și metoda de cercetare.

3.1. Materialul biologic. PR64E83 este un hibrid simplu cu potențial ridicat de producție. Caracteristici:

Toleranță genetică la rasele A – E de lupoaie (Orobanche cumana).

Rezistență la atacul de mană, moderat rezistent la Sclerotinia pe colet și calatidiu, rezistent la Phomopsis.

O bună rezistență la cădere și frângere.

Tolerantă la secetă și arșiță.

Un grad de autofertilitate înregistând producții stabile și în zone cu entomofauna polinizatoare mai redusă.

Descriere morfo-fiziologică:

Capitolul este mare, înclinat, bine acoperit cu semințe.

Sămânța are MMB aproximativ 64 g și masa hectolitrică MH în medie de 39 kg/hl

Conținut de ulei 47,87%.

Recomandări: Se recomandă a fi cultivată în toate zonele de cultură a florii-soarelui din România recomandată hibrizilor semitardivi, chiar în zonele infestate cu lupoaie (rasa E). Oferă posibilitatea combaterii postemergente a buruienelor dicotilidonate din cultura de floarea-soarelui prin aplicarea de erbicide pe baza de sulfonil uree Expres produs de [NUME_REDACTAT]. Se recomandă tratarea semințelor cu fungicide sau insecto-fungicide în funcție de zona de cultură. Densitatea recomandată la cultura neirigată de 45 – 50000 plante recoltabile/ha; la cultură irigată se recomandă 50 – 52000 plante recoltabile/ha.( http://www.agrofarmserv.ro).

3.2. Amplasarea lotului administrativ. Loturile administrative au fost înființate în anul 2012 în primăvară, având ca locație în cadrul Fermei didactice aparținînd instituției de învățămînt superior USAMV Iași ”[NUME_REDACTAT] de la Brad”:

Ferma didactică Ezăreni – Iași, destinația culturilor de cîmp.

Fig. 3.1. Loturi demonstrative [NUME_REDACTAT] Iași, (https://www.google.com/maps).

[NUME_REDACTAT] – Iași. [NUME_REDACTAT] este amplasată în partea de sud-vest a [NUME_REDACTAT], situate la 7,5 km Sud-Est de orașul Iași, fiind așezată in extrimitatea sud-vestică a [NUME_REDACTAT] sau mai precis [NUME_REDACTAT] inferioare și a Bahluiului. Din punct de vedere al poziționării geografice, [NUME_REDACTAT] se încadrează în coordonatele: 4705’ – 47010’ latitudine nordică și 27028’ – 27033’ longitudine estică. Loturile administrative au fost amlasate pe teren cu panta de 3-4%, sol de tip ciornoziom cambic, luto-argilos, formate pe depozite leossoide, cu volum edific util mare și cu regim hidric bun, relativ afânat, exceptând stratul subarabil prezentându-se ușor tasat. S-au pichetat si inființat prin semănat 3 parcele, fiecare cu o suprafață de 120 m2 respectiv:

3 parcele semănate cu floarea soarelui.

3.3. Parametri agrochimici inițiali ai solului din perimertul lotului demonstrativ. Pentru determinarea macroelementelor de ordin primar (N, P2O5, K2 O), în forme accesibile plantelor, la înființarea loturilor demonstrative și la încheierea vegetației, s-au prelevat probe de sol pe adâncimi de 0-20 cm, făcându-se o medie a probelor prelevate.

Fig. 3.2 indci inițiali agrochimici ai solului (NO3, NH4, P-AL, K-AL). pH-ul inițial al solului a fost cuprins între 6,5 și 6,6, iar procentajul de H% a fost de circa 2,2%. Caracterizarea stării de asigurare a solurilor cu elemente fertilizante. Tabelul 3.1. Caracterizarea solurilor după valoarea pH (0-20 cm). (după D. Davidescu și V. Davidescu, 1981, citați de [NUME_REDACTAT], 2008).

Din tabelul 3.1 se observă că solul stidiat avea pH-ul foarte slab acid (pH-ul 6,5-6,6).

Tabelul 3.2.

Conținutul de azot din humus (după I.C.P.A., 1987).

3.4. Îngrășămite utilizate, doze, epoci și metode de administrare.

Sortimentul de îngrășăminte utilizate

La fertilizarea parcelelor de floarea-soarelui s-au administrat un tip de îngrășământ complexe solide cu două elemente (sau binare), respectiv:

fosfatul diamoniacal (DAP), (NH4)2HPO4 (18:46:0)

ÎNGRĂSĂMÂNT COMPLEX DIFOSFAT DE AMONIU

sort 16 – 46 – 0

[NUME_REDACTAT] mineral complex, solid, granule de.culoare alb-cenusiu, cu conținut cunoscut si declarat de două elemente nutritive: azot și fosfor, realizează.prin aplicare efectul interacțiunii pozitive dintre cele două macroelemente primare și esențiale iar după natura materiilor prime, se obțin compuși fertilizanți cu concentrații și rapoarte diferite între cele două elemente deținute.

Numit și diamoniufosfat, fosfat secundar de amoniu, ortofosfat secundar de amoniu; se produce prin amonizarea unei soluții mai concentrate de acid ortofosforic (cu 75-85 % ):

H3PO4+2NH3 (NH4)2HPO4

Este un fertilizant binar, granulat, cu 16-21 % N și 46-53 % P2O5, solubil în apă (57,5 g/100 ml), puțin higroscopic. Este aplicabil pe toate solurile, la toate plantele dar prioritar, pentru solurile slab aprovizionate în P.

În țara noastră este folosit ca fertilizant de bază, înainte și chiar la semănat (la prășitoare), la care echilibrarea raportului N:P la nivelul.cerințelor plantelor se face la semănat sau fazial, prin îngrășăminte simple cu N sau nitrofosfați, cu raport favorabil azotului.

Specificație tehnică

Tabelul 3.3

Tabelul 3.4

Îngrășământ complex 18-46-0

Recomandări de utilizare

La fertilizarea oricăror tipuri de sol si a tuturor culturilor. Se aplică în perioada de pregătire a solului, în toate zonele climaterice. Fosforul contribuie la formarea țesuturilor, favorizează procesul de fructificare si măreste rezistența la ger a plantelor.

Mod de administrare

Tabelul 3.5

Observație.

După administrarea manuală vă veți spăla mâinile.si fața cu apă. Locul de depozitare.să fie inaccesibil păsărilor si animalelor.

Condiții de livrare.

Ambalat.în saci dubli de polietilenă.si polipropilenă de 50 kg net sau.mai mari; [NUME_REDACTAT]

În mijloace.de transport CF si auto. Mijloacele CF vor fi curate, fardate, în stare tehnică.bună conform normativelor CFR. Mijloacele auto vor fi curate, fardate, în stare tehnică.bună si vor fi prevăzute cu prelate.

[NUME_REDACTAT] depozite special amenajate (curate, uscate) sau, când nu se dispune de.acestea, se păstrează la loc ridicat, unde nu stagnează apa. Pereții platformei vor fi făcuți din scândură sau baloți de paie. Atât depozitele cât si platformele vor fi făcute fără surse de.încălzire directă, în absența materialelor carburante. Temperatura în magaziile de depozitare să nu depăsească 35°C. Locul ales va fi inaccesibil păsărilor, animalelor sau copiilor.

Dozele de fertilizanți ce trebuie administrate la cultura de floarea soarelui se stabilesc în funcție de gradul de aprovizionare a solului în aceste elemente, de consumul.specific al culturii și de producția.planificată (Cr. Hera și Z.Borlan, citați de V. Bârnaaure, 1991). Tabelul 3.6. Consumul de azot, fosfor și potasiu în România.pentru cultura florii-soarelui (kg/tone de semințe).

Sursa: Fitotehnie volumul II ([NUME_REDACTAT] Roman – coordonator). Cantități importante de elemente nutritive sunt transferate în achene pe măsura formării și creșterii lor, încât în final, din totalul consumurilor, 65% azot, 35% din fosfor și 10% din potasiu se acumuleaza în achene. (Fitotehnie VII). Azorul are un rol foarte important în nutriția.florii-soarelui, atât deficitul cît și excesul de azot au repercursiuni negative asupra proceselor de creștere și dezvoltare, și implicit la producția de achene și conținutul de ulei. (Robu T., 2012).

Insuficiența azotului încetinește sau chiar oprește creșterea, frunzele rămân mici, de culoare verde-gălbui, cele din partea inferioară se usucă prematur, ajunse la maturitate asemenea plante formeaza achene seci și producția de ulei scade foarte mult. (Robu T., 2012).

Excesul de azot se manifestă mai pregnant vizibil, în prima parte de vegetație, prin cloroza accentuată a frunzelor inferioare, necrozarea marginii și vârfului limbului și prin peticirea întregii plante. Frunzele devin grosiere suculente, sensibile la secite și la boli pe toate tipurile de sol, excesul de azot provoacă scăderea conținutului de ulei iar pe luviosoluri se diminuează și producția de achene cu 14-28% (Avram 1970; Al. V. Vrânceanu și colab.,1974; Cr.Hera și Z.Borlan, 1980). Absorbția cea mai intensă, de 70-92% din necesarul de azot se realizeză începând din faza de 4-5 perechi de frunze și până la sfârșitul înfloririi. La administrarea azotului după premergătoarele ca porumb, cartof de toamnă, sfeclă sau când solul prezintă un grad de aprovizionare cu apă la nivelul capacității de câmp dozele se măresc cu 10 kg/ha. Deasemenea, dozele pot fi micșorate cu 0,75-1,5 kg/ha pentru fiecare tonă de gunoi de grajd administrat plantei premergatoare sau cultrii în cauză. (Robu T., 2012). Pentru caracterizarea stării de aprovizionare cu azot se folosește indicele de azot (IN). Indicele de azot s-a determinat prin calcul în funcție de conținutul în humus și gradul de saturație în baze (V%) în scopul aprecierii orientative a gradului de asigurare cu azot a solului. Indicele de azot se folosește pentru evaluarea statistică a capacității potențiale a solului, de a asigura plantele cu azot în urma procesului de mineralizare a materiei organice și se calculează dupa formula:

I.N. =

Interpretarea indicelui azot se face după următoarea scară. Tabelul 3.7. Scara indicilor de azot.

Fosforul este singurul element chimic capabil de a capta, stoca și furniza energia necesară în procesele de metabolism, jucând un rol important în dezvoltarea plantelor fiind componentul principal al acizilor nucleici, al fosfolipidelor, fosfoproteinelor și multor sisteme enzimatice implicate în zinteza și transportul glucidelor și în metabolismul lipidelor. Fosforul grăbește maturitatea achenelor și crește conținutul în ulei. Carența de fosfor împiedică umplerea semințelor, fructele rămân mici și întârzie maturitatea. Pe frunze apar pete necrotice între nervuri sub formă de cercuri concentrice dispersate către vârful limbului. Absorbția fosforului de către plantă are un ritm lent până la apariția calatidiului, acumularea fosforului în plantă din soluția solului se intensifică la începutul înfloririi maximul înregistrându-se la înfloritul deplin. Circa 60-70% din fosforul total se acumulează în perioada diferențierii primelor infloriscențe de la 7-8 frunze până la înflorirea maximă.(Robu T., 2012). Solurile pot fi grupate în cinci categorii de conținut în fosfor, care prezintă importante consecințe asupra creșterii plantelor:

Tabelul 3.8.

Scara indicilor de fosfor.

Potasiu este un element.esențial în sinteza substanțelor proteice, a glucidilor și lipidelor din plante, contribuind la migrarea metaboliților între.organe și țesuturi. Influiențând pozitiv presiunea osmotică și turgescența, micșorând transpirația, potasiul mărește rezistența la secetă, folosind rațional apa, stimulează fotosinteza.și participă la reacțiile enzimatice de sinteză a amidelor, în procese de fosforilare și fosforeducere. Potasiu determină asimilarea mai intensă a celorlalte elemente, contribuind la sporirea.producției de achene prin fecundarea la un grad mai înalt al florilor din centrul inflorescenței și la sporirea conținutului de ulei. Insuficiența de potasiu care apare la producții mai mari de 1500 kg/ha, se manifestă prin grad mai redus de fecundare și conținut mai mic de ulei. Carența de ptasiu determină forme de plante scunde, și.internoduri scurte cu aspect de tufă și pete necrozate care se extind.de la vârf și mărgini spre mijloc. În cazul unei carențe mai puțin.puternică sunt.afectate frunzele bătrâne, iar dacă se manifestă o carență accentuată.de potasiu sunt afectate și frunzele tinere. Acumularea potasiului în organele epigee ale florii-soarelui este mai accentuată în tulpină decât în frunze, mai accentuată în.frunze față de calatidiu și în calatidiu față de achene. Potasiu din tulpină și frunze crește într-un ritm intens până la începutul înfloritului, și atinge concentrația maximă la înflorirea deplină după care se menține constant în tulpină și scade mult în fruze fiind translocat spre calatidii și achene. Până la înflorit planta absorbe circa 75% din cantitatea necesară de potasiu pentru întreaga peroadă de vegetație, iar până la sfârșitul.înfloririi – până la 88%. (Robu T., 2012).

Solurile luate în cultură.pot fi grupate în patru categorii de conținut în potasiu, care prezintă importante consecințe.asupra creșterii plantelor:

Tabelul 3.9.

Scara indicilor de potasiu.

3.5. Metode și tehnici de analize. 3.5.1. Indici agrochimici ai solului. În urma prelevărelor.probelor de sol, care au fost supuse analizelor, se determină următorii indici.agrochimici : – pH în extract.apos, metoda.potențiometrică; – conținutul.în humus, metoda Walkley-Blak, modificată Gogoașă; – conținutl.de N-NO3, metoda cu acid fenoldisulfuric, dozarea colorimetrică; – conținutul de N-NH4, metoda colorimetrică, cu reactiv Nessler; – conținutul de fosfor accesibil plantelor (P-AL, ppm), metoda de extracție Egner-Riehm-Domingo, determinare.spectrofotometrică la spectrofotometul UV-1610.SHIMATUZ; – conținutul de potasiu accesibil plantelor (K-AL, ppm), metoda de extracție Egner-Riehm-Domingo, cu citire la flam-fotometrul Sherwood. Azotul este absorbit prin rădăcini, îndeosebi.în formă nitrică (NO3-, NO2-) și amoniacală (NH4+, NH3). Este folosit la sinteza.aminoacizilor, în stare redusă ca NH4+ și ca NH3. Ca urmare, azotul amoniacal participă direct la aminare, iar azotul nitric trebuie să sufere un proces de reducere. Dozarea nitraților din sol, reprezintă testul de bază al aprecierii stării de aprovizionare cu azot al solurilor, deoarece nitrații.reprezintă.principala sursă de azot accesibil plantelor. Metoda colorimetrică cu acid.fenoldisulfonic. Azotul nitric, formează.cu acidul fenol 2,4 disulfonic, în mediul alcalin, nitroderivați de culoare galbenă. Intensitatea culorii este direct proporțională.cu cantitatea de nitrați extrași din sol și se măsoară colorimetric, la.un spectofotocolorimetru.sau fotocolorimetru.

Reacțiile care.au loc sunt:

tratarea nitraților.cu acidul 2,4 disulfonic.

OH OH

H SO3H NO2 SO3H

HNO3 + + H2O

H H H H

SO3H SO3H

Acid fenol 2,4 disulfonic Acidul nitrofenol disulfonic (incolor)

neutralizarea cu NaOH,.acidul.nitrofenol disulfonic.

OH ONa

NO2 SO3H NO2 SO3Na

+ NaOH + 3 H2O

H H H H

SO3H SO3Na

Nitrosulfatul 2,4 disulfonatul de sodiu (culoare galbenă)

Conținutul solului în nitrați variază foarte mult de la 10 – 60 ppm la începutul perioadei de vegetație, la 60 – 150 ppm în perioadele călduroase.și umede. În funcție de conținutul în nitrați se corectează dozele.de îngrășăminte cu azot, necesare a fi administrate diferitelor culturi.

Determinarea.fosforului accesibil plantelor.din sol, prin extracție de acetat – lactat de amoniu (metoda Egner – Riehm – Domingo). Fosfații mobili din sol sunt extrași cu.o soluție tamponată de acetat-lactat de amoniu (extractant AL), la pH 3,7 – 3,8. Datorită pH-ului acid.și capacității de complexare pentru cationii de Ca2+, Al3+, Fe3+, soluția AL, extrage fosforul.mobil din sol și.cantități foarte mici de fosfor din fosfații minerali cu solubilitate redusă. Anionul fosfat extras, în mediul acid, formează cu molibdatul de amoniu (NH4)2MoO4 un.heteropoliacid fosfomolibdenic, care în prezența clorurii stănoase SnCl2, ca substanță reducătoare se colorează în albastru. Intensitatea culorii este direct.proporțională cu cantitatea.de fosfor extras și se măsoară cu ajutorul spectofotometrelor sau fotocolorimetrelor.

Reacțiile care au loc sunt următoarele:

În cazul solurilor acide, unde fosforul.se află sub formă de fosfați bazici de Al și Fe, intervine pentru solubilizarea fosforului, în reacție.acidul lactic din extractul AL (CH3 – CHOH – COOH).

Al(OH)2H2PO4 + 3 CH3-CHOH-COOH → Al (CH3-COOH-COO)3 + H3PO4 + H2O

fosfat bazic de acid lactic lactat de aluminiu acid

Al (variscită) ortofosforic

Fe(OH)2H2PO4 + 3 CH3-CHOH-COOH→ Fe (CH3-COOH-COO)3 + H3PO4 + H2O

fosfat bazic de acid lactic lactat de aluminiu acid

Fe (strengită) ortofosforic

În cazul solurilor neutre și alcaline, fosfații sunt solubilizați îndeosebi de acidul acetic, din compoziția extractului AL.

CaHPO4 + 2 CH3-COOH ↔ H3PO4 + (CH3-COOH)2Ca.

Fosfat dicalcic.

Ca4H(PO4)3 + 8 CH3-COOH → 3 H3PO4 + 4 Ca (CH3-COO)2.

Fosfat octocalcic.

Acidul ortofosforic eliberat (rezultat) H3PO4, în contact cu.molibdenul de.amoniu și în prezența clorurii stănoase (SnCl2), în mediul acid (HCl) formează heteropoliacidul fosfododecamolibdenic.de culoare albastră (albastru de molibden).

H3PO4 + 24 MoO4(NH4)2 + 5 SnCl2 + 58 HCl → 19 MoO3 ∙ 5 MoO2 x H3PO4 + 48 NH4Cl + 5 SnCl4 + 29 H2O

fosfododecamolibdenic. (culoare albastră).

Deoarece solurile prezintă valori diferite.ale pH-ului, pentru o interpretare corectă în vederea încadrării solurilor în diferite clase de asigurare cu fosfor, valorile P – AL obținute, se recalculează prin înmulțirea cu un factor de corecție:

Fc = 1,3 ∙ pH – 0,1105 ∙ pH2 – 2,819.

Valorile.acestui factor de corecție în funcție de pH-ului solului.sunt înscrise în tabelul următor:

Tabelul 3.10.

Valorile factorului de corecție în funcție de pH-ul solului.

Pentru caracterizarea stării de fertilitate a solului, se.formează anumite.valori limite ce le încadrează în diferite clase de asigurare, diferențiat pentru culturile de câmp și culturi intensive.

Determinarea potasiului din sol accesibil plantelor, prin.extracția cu acetat-lactat de amoniu (metoda Egner – Riehm – Domingo). Prin titrarea cu o soluție de AL, potasiul.schimbabil, este.trecut în soluția solului, sub formă de acetat-lactat de potasiu.

Ca2+ 2 NH4+ Ca (CH3-CHOH-COO)2

Mg2+ 2 NH4+ Mg(CH3-CHOH-COO)2

C.O.M. Na+ + n CH3-CHOH-COONH4→ C.O.M. NH4 + CH3-CHOH-COONa

K+ NH4 CH3-CHOH-COOK
H+ NH4 CH3-CHOH-COOH

Dozarea potasiului din.extract se face prin fotometrie.de flacără.

Aprecierea.aprovizionării solurilor.în potasiu mobil, se face diferențiat, pentru culturi de câmp, pajiști naturale, culturi de legume, plantații intensive de pomi și viță de vie. Conținutul în potasiul total din plante, variază.în limite.foarte largi, în raport de specie, vârstă, organul.care se analizează și de unii factori de.mediu (pH, umiditate, intensitatea luminoasă, etc.). 3.5.2. Indici.din diagnoza foliară.

Diagnoza foliară constă în.recoltarea probelor de frunze mature, organe considerate ca centre de acumulare și sinteză cu cel mai intens metabolism, în diferite faze de vegetație, iar datele analizelor se compară cu valorile medii obținute prin mai multe determinări la aceeași specie în regim optim de nutriție.

Deficiențele nutriționale.incipiente sau excesul de elemente minerale sunt imposibil de

diagnosticat prin simptome vizibile, deși ele pot afecta serios cantitatea și calitatea recoltei. Ele pot fi diagnosticate rapid și economic, prin analize.chimice în frunze.

Diagnoza foliară.a fost folosită pentru prima dată la vița de vie de către Lagatu și Maume (1929).

Diagnoza foliară se face prin testarea țesuturilor conducătoare și.prin analiza frunzei (Bould, 1970). Aceste determinări.sunt considerate indici ai stării.curente de nutriție a plantelor.

Analiza sevei brute (a sucului de xilem) folosește sucul recoltat în urma secționării tulpinii în zona coletului. Această.metodă, utilizată la plantele ierboase, permite elucidarea capacității de asimilare a nitraților la nivelul rădăcinii și, respectiv, de transport al acestora și asimilare la nivelul frunzelor.

Analiza frunzei constă în.determinarea concentrației totale a substanțelor minerale în limb. De asemenea, diagnosticarea stării.nutriționale cu N, P, K, Ca, Mg sau Fe a plantelor, folosind ca

test pepenele, se face prin testarea.potențialului bioelectric.pe suprafața frunzelor (Nakabayashi și Matsumoto, 1997).

Analiza în vederea efectuării diagnozei foliare se face în anumite momente ale ciclului ontogenetic (faze critice), pe anumite frunze, considerate.indicatoare ale stării de nutriție minerală. La vița de vie este analizată frunza.de la baza ciorchinelui, de 4-5 ori în timpul perioadei de vegetație, iar la pomii fructiferi sunt analizate frunzele mature de pe lăstarii anuali.

Analiza florală. Sanz și Montanes (1995) arată că analiza stării de nutriție a pomilor de piersic prin diagnoză foliară, efectuată la 60 și 120 de zile de la înflorit este prea târzie pentru a corecta deficiențele nutritive. Din această cauză ei.propun diagnosticarea stării nutriționale apomilor prin analiză florală. (Jităreanu C.,2007)

Valorile determinărilor sunt exprimate.în procente din substanța uscată și au ca referință următoarele date:

Analiza rădăcinii este folosită pentru a diagnostica acumularea metalelor grele, toxice în

plantă. Rădăcinile arborilor pot acumula cantități mari (>1000 ppm) de Cu, Zn, Fe și Mn (Șumălan R., 2006).

Diagnoza foliară în funcție de variantele în care se aplică și a obiectivelor pe care le urmărește se defășoară după o serie de direcții:

diagnoză foliară după semne sau simptome exterioare;

diagnoză foliară a nutriției prin analize chimice.

Diagnoza foliară după semnele sau simptomele exterioare este o metodă primară și subiectivă de apreciere, fără o intervenție și prelucrare analitică și are la bază recunoașterea stărilor de carență și toxicitate (exces) la plante după simptomele exterioare specifice fiecărui element dar și după alte însușiri exterioare ce constituie abateri de la starea normală a culturilor. În această diagnoză, după simptomele exterioare, se pot face următoarele aprecieri:

raportul dintre sistemul radicular și partea aeriană a plantelor: la carența de N se manifestă o reducere a părții și a organelor vegetative aeriene, plantele cresc slab sau deloc, rădăcinile primare înaintează după hrană iar cele secundare nu se dezvoltă; la carența de K este o slabă dezvoltare a sistemului radicular cu un număr redus de perișori radiculari;

poziția pe plante a frunzelor și altor organe ce simptome vizibile: când simptomele apar pe frunzele de la vârf sunt carențe ale unor elemente cu slabă mobilitate în plante (Ca, B) și cu roluri în alcătuirea membranelor celulare și țesuturilor (lignină, pectină, celuloză), când simptomele apar pe frunzele mature la baza plantei este o carență a unor elemente cu mare mobilitate în plante (K,Mg) care de regulă dețin în celule o stare liberă, ionică. În alternativa apariției simptomelor atât pe frunzele tinere cât și pe cele mature, simptomul reflectă carența unui element implicat în procese metabolice majore prin componenții săi de bază (la N prin aminoacizi și proteine, la P prin acizii nucleici, la S prin aminoacizi esențiali etc.) (David și [NUME_REDACTAT], 1981 citați de [NUME_REDACTAT] și colab. 2005);

poziția frunzelor față de axul vertical: se compară cu o stare normală de dispunere și creștere a frunzelor – aceasta poate fi erectă și mult apropiată de axul vertical (la carența de N), mai îndepărtată de axul vertical (la carența de K);

culoarea frunzelor în primul rând față de starea normală de verde specific organismelor vegetale: deși este și acest criteriu relativ și subiectiv, practica agrochimică a dovedit că după culori și nuanțe de modificare a acestora, se poate stabili apartenența la carențe, la verde-pal-gălbui – carențe de N, S, Mg; verde-albăstrui, violaceu – carența de P; necroza marginală a frunzelor – carența de K; decolorarea internervurală cu menținerea verde a celei mediane – carența de Mg; decolorarea verde-albicioasă și piticirea plantelor – carența de Zn; cloroză extinsă a frunzelor cu necrozări – carență de Fe ș.a.

În prezent, aceste semne exterioare ale carențelor – insuficiențelor unor nutrienți la plante se pot interpreta după un veritabil “ghid” al manifestării lor (tabelul 3.11).

Întrucât există unele similitudini în manifestarea carențelor nutritive ale elementelor dar și diversitate mare privind organul vegelat la care apar, pentru identificarea elementului determinant și catalogarea corectă a deficiențelor, în ultimele decenii s-au propus unele criterii, reguli și dependențe și chiar “chei de identificare” a dereglărolor de nutriție (Bergman, 1992; Tisdale și colab., 1995; la noi, Borlan și colab., 1992, 1994; Budoi, 2000).

Tabelul 3.11.

Semne exterioare ale insuficienței unor nutrienți la plantele de cultură

(după Belousov și Magnițki, citați de David și [NUME_REDACTAT], 1981)

Diagnosticul foliar al nutriției prin analize chimice se realizează într-un moment dat al unei fenofaze sau în situații succesive când se analizează unele părți vegetative (mai ales frunzele dar și pețiolul frunzelor, lăstarii tineri sau ramurile de un an). În organul analizat se determină starea de aprovizionare cu nutrienți, pentru a realiza unele obiective ale fertilizării și fertilității solului:

urmărirea nutriției cu macro- și microelemente la culturi agricole și horticole;

pentru confirmarea stărilor de deficiență depistate prin diagnoza vizuală a simptomelor dar și pentru a preveni stările de insuficiență (“carență ascunsă”) ( “foarte ascunsă”) sau cele de toxicitate;

pentru prevenirea și corectarea stărilor de dereglări și interacțiuni cu caracter antagonic între elemente;

se realizează o interpretare a analizelor de diagnoză foliară în legătură cu analizele de sol pentru a determina recomandări de folosire cu caracter preventiv și curativ a îngrășămintelor în legătură cu dereglările de nutrienți determinate.

În realizarea analizelor de diagnoză s-au generalizat cele ale frunzei (“diagnoza foliară”) luând în considerare aprecierile că frunza este organul principal al metabolismului plantei, că modificările în starea de aprovizionare cu nutrienți a solului se regăsesc suficient de rapid în compoziția acesteia și nu în ultimul rând pentru considerentul că, de regulă, concentrațiile nutrienților din frunze, specifice unor fenofaze, se pot pune în legătură nu numai cu nutriția ci și cu nivelul recoltelor (Bould, 1968, 1984).

Numai conținuturile nutrienților din frunze caracterizează o stare actuală a nutrienților din plante iar analiza altor organe (semințe, fructe etc.) eventual “o insuficiență ascunsă” sau prognozează nutriția plantei postmergătoare (Spencer și Chan, 1981; Rayment, 1983; Atkinson și colab., 1980; Randall și colab., 1980, citați de [NUME_REDACTAT], 2005).

Interpretarea stării de nutriție după analizele de diagnoză foliară se face după următoarele metode:

pe baza comparării și a raportării concentrațiilor determinate prin analize cu “valorile standard” sau “ale conținuturi normale” considerate a caracteriza domeniile și stările normale de nutriție determinate de stări optime ale fertilității solurilor;

prognozarea și depistarea carențelor și altor stări perturbatorii de la nutriția normală se interpretează pe baza analizelor de diagnoză foliară utilizându-se metode sau criteriul “concentrației nivelului critic” care exprimă reducerea conținutului unui element din plante sub o concentrație de referință (limită) sau sub “pragul critic” al stării de aprovizionare identic cu conținutul inferior al domeniului (intervalului) de suficiență. Acest indicator al nutriției exprimă începutul unui domeniu insuficient al aprovizionării cu un nutrient, similar cu existența stării de “foame ascunsă”, “insuficiență” (sau “carență ascunsă”) iar accentuarea acestei slabe aprovizionări declanșează starea de carență vizibilă prin simptome caracteristice și relevante prin nivele analitice reduse sub concentrația nivelului critic.

3.5.3. Elemente de producție

Floarea-soarelui și-a câștigat un loc important în agricultura mondială după primul război mondial reprezentând interes economic în toată lumea având o serie de avantaje (Al. V. Vrânceanu, 2000), cum ar fi:

capacitate de a realiza producții mari de ulei la unitate de suprafață;

ușurință de extragere a uleiului cu echipamente simple;

calitate superioară a uleiului.

Prin crearea soiurilor și hibrizilor de floarea-soarelui cu conținut ridicat în ulei, a sporit considerabil producția de achene și ulei pe plan mondial, extinzânduse mult suprefețele cultivate.

Tabelul 3.12.

Sursa: Fitotehnie volumul II ([NUME_REDACTAT] Roman – coordonator). Se observă o creștere a suprafețelor cultivate cu floare-soarelui în anul 2010 față de perioada 1995-1997 cu 11,91% și cu 8,82% a producției medii la hectar pe plan mondial.

Tabelul 3.13.

Suprafața și producția la floara-soarelui la țările mari cultivatoare.

Sursa: Fitotehnie volumul II ([NUME_REDACTAT] Roman – coordonator). [NUME_REDACTAT] floarea-soarelui este cea mai importantă plantă oleaginoasă. Primele date oficiale sunt din 1910 cind s-au cultivat 672 ha în anii următori suprafețele cultivate cu flaorea-soarelui au crescut la 6141 ha în anul 1913 (C.Roman și Enescu 1915). Suprafețele cultivate cu floara-soarelui au crescut între cele doua războaie mondiale, ajungând la 66,8 mii ha în anul 1938. În etapa florii-soalelui hibride, suprafețele cultivate s-au stabilizat la circa 500 mii ha, oscilații anuale mici, iar producțiile medii au depășit fregvent 1500 kg/ha (cea mai mare producție înregistrându-se în 1986 de 1872 kg/ha).

Diagnoza foliară după semnele sau simptomele exterioare este o metodă primară și subiectivă de apreciere, fără o intervenție și prelucrare analitică și are la bază recunoașterea stărilor de carență și toxicitate (exces) la plante după simptomele exterioare specifice fiecărui element dar și după alte însușiri exterioare ce constituie abateri de la starea normală a culturilor. În această diagnoză, după simptomele exterioare, se pot face următoarele aprecieri:

Tabelul 3.14

Semne exterioare ale insuficienței unor nutrienți la plantele de cultură

(după Belousov și Magnițki, citați de David și [NUME_REDACTAT], 1981)

Tabelul 3.15.

Suprafața și producția de floarea soarelui în România.

Sursa: Fitotehnie volumul II ([NUME_REDACTAT] Roman – coordonator). Creșterea suprafeței cultivate cu floarea-soarelui în ultimii ani se datorează creșterii cererii pe piață, stabilității mai mari a producției, toleranță mai mare la secetă, reducerii suprafețelor cultivate cu grâu și leguminoase și raportul favorabil dintre prețul achenelor de floarea-soarelui și cariopsele de gâu. În privința producției medii la unitate de suprafață, România prezintă performanțe superioare multor țări mari cultivatoare de floarea-soarelui. Variația producțiilor de floarea soarelui se exprima prin:

variația condițiilor pedo-climatice;

lipsa de apă în zonele de stepă și silvostepă;

lipsa îngrășămintelor;

lipsa unei rotații corespunzătoare.

(Robu T., 2012).

Cap. 4 Impactul fertilizării asupra evoluției stării de fertilitate a solului și asupra producțiilor

4.1 Evoluția conținutului de azot al solului (N) Conținutul inițial al solului în forme de azot accesibil (N-NH4+NO3) avea valoarea de 27 ppm, respectiv 11 ppm NO3 și 16 ppm NH4, pentru parcelele sutudiate semănate cu floarea soarelui, indicând ca solul este mediu aprovizionat cu substanță activă pentru culturile de câmp (flarea soarelui). Iar după administrarea fertilizantului azotul accesibil plantelor (N-NH4+NO3) din sol avea valoarea de 26 ppm în 2012 ( NO3=13ppm și NH4=13 ppm) iar în 2013 acesta avea valoarea de 29 ppm (NO3=15ppm și NH4=14 ppm).

Fig.4.1 Evoluția conținutului de azot în sol (NH4+NO3) în anii 2012-2013 Observăm că după administrarea fertilizantului (18-48-0), conținutul în azot nu crește considerabil, rămânând aproximativ constant în anii în care s-au făcut cercetările, însă raportul dintre NH4 și NO3 în anii de cercetare este aproaxmativ egal față de conținutul solului inițial.

4.2 Evoluția conținutului de fosfor mobil în sol (P-AL) Conținutul în fosfor accesibil P-AL, a avut valoarea de 13 ppm pentru cultura de floarea soarelui până la aplicarea fertilizarii catalogind solul ca fiind mediu aprovizionat cu fosfor pentru cultura de foarea soarelui, iar valorile normale de 24 ppm P-AL le-a atins după primul an de fertilizare în 2012 si valoarea de 31 ppm P-AL în 2013.

Fig.4.2 Evoluția conținutului de fosfor mobil în sol (P-AL) în anii 2012-2013.

În urma administrării fertilizantului (18-46-0) evoluția fosforului moboil din sol este evidentă, încadrând solul după sacara idecelui de fosfor din Taelul 3.5. de la o stare de aprovizionare slaba în 2011 la stare de aprovizionare moderată în 2012 și 2013.

4.3 Evoluția conținutului de Potasiu mobil (K-AL) Conținutul în potasiu accesibil K-AL plantelor atât inițial (175 ppm) iar după aplicarea fertilizanțiolor a avut valorea de 184 ppm K-AL în 2012 și 179 ppm K-AL în 2013 incadrîd solul în categoria cu aprovizionare medie (bună) cu potasiu accesibil K-AL.

Fig.4.3. Evoluția conținutului de potasiu mobil (K-AL) în sol în anii 2012-2013.

Evolția conținutuli de potasi mobil în sol se observă doar la primul an de fertilizare, față de anul următor în care se observă o mică scădere a conținutului față de anul anterior dar în același timp fiind mai mare ca conținutul de fosfor din solul inițial nefertilizat.

Evoluția conținutul solului în NPK în anii 2012 și 2013

Fig 4.4. starea de fertilitate a solului (2012)

Fig.4.5. Starea de fertilitate a solului (2013)

4.4 Evoluția altor indici agrochimici ai solului Ph-ul ințial al solului a fost slab acid a parcelelor studiate plantate cu floarea soarelui, care avea valori cuprinse intre 6,5 și 6,6 menținându-se între aceleași limite după primul an de fertilizare, atât în 2012 cât și în 2013 indiferent de îngrășământul utilizat.

Conținutul inițial în hmus a fost 2,2% pentru loturile studiate cu cultura de foarea soarelui valoare care a rămas aproximativ ne schimbată chiar și în urma utilizării îngrășămintelor, încadrând solul la o aprovizionare medie în humus (H% 2,4 în 2012 și 2013)

4.5 Evoluția NPK în diagnoza foliară

Conțnutul în azot total din materialul vegetalpentru floarea soarelui a avut valoarea de 4,9 % pentru starea nefertilizată care a urcat la 5,4 % în 2012 și la 5,7% în 2013 la fertilizarea cu îngrașământul 18-46-0 încadrând planta la ostare de aprovizionare scăzută (4,7-5,4 % Nt) Conținutul în fosfor (P2O5) total din materialul vegetal la floarea soarelui a fost de 0,33 % pentru parcela nefertilizată încadrînd palnta la o stare scăzută de asigurare. Iar pentu lotul fertilizat conținutul din materialul vegetal al florii soarelui avea valoarea de 0,38 % fosfor total în anul 2012 și 0,40% fosfor total în anul 2013 încadrând planta la o stare de aprovizionate normală.

Conținutul de potasiu total Kt din materialul vegetal al florii soarelui a avut valori cuprinse 3,81 % Kt incadrând planta la o stare normală de asigurare pentru lotul nefertilizat. Iar pentru lotul fertilizat conținutul de potasiu total Kt din materialul vegetal în 2012 a avut valoarea de 3,72 % Kt și 3,60 % Kt în 2013

Fig.4.6 Starea de asigurare a plantelor cu macronutrienți (2012)

Fig.6.7 Starea de asigutare a plantelor cu macronutrienți (2013)

După fertilizarea culturii de floara-soarelui cu DPA 18-46-0 o evoluție evidentă a indicilor chimici din diagnoza foliară a avut-o doar azotul și fosforul ce nu putem spune și despre potasiu care pe parcursul a doi ani a scăzut de la 3,81 conținutul inițial de potasiu la 3,71 în 2012 și 3,6 în 2013.

4.6 Evoluția producțiilor cantitative și calitative

În cazul amlasamentului din ferma Ezăreni în urma condițiilor climatice din 2012, din cauza secetei prelungite înregistrare în lunile de vară, mai ales în lunile iunie și iulie, și sistemului de cultură neirigat nu a fost posibil de înregistrat producții.

La floarea soarelui din cauza secetei a fost afectată înălțimea plantei chiar dacă deja existau calatidii acestea nu au format achene sau dacă achenele s-au format erau deshidratate, și în cele din urma întraga plantă a fost afectată și producția a fost decimată

În situația culturii de folarea-soarelui din 2013 în cadrul condițiilor pedoclimatice a fermei didactice Ezăreni comparativ cu anul precedcent s-au înregistrat producții. În cazul culturii nefertilizate producțiile au fost in medie de 1750 kg/ha iar pentru cultura fertilizată cu 18-46-0 s-a înregistrat o producție de 2835kg/ha.

Fig.6.8 Producția pe anii 2012-2013 la cultura de floarea-soarelui în condițiile pedoclimatice a fermei didactice Ezăreni.