Flexiunea Adjectivuluidoc

=== Flexiunea adjectivului ===

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ȘI LITERE

Program de studiu: Limbă și literatură română- Limbă și literatură engleză, zi

Lucrare de licență:

Flexiunea adjectivului

Coordonator științific: lect.univ. dr. LAURA RUS
Departamentul de Filologie
Facultatea de  Științe și Litere
Universitatea "Petru Maior", Tg.-Mureș

Absolvent:

Măcinică Anca-Maria

2016

Cuprins

Introducere …………………………………………………………………………………………………….. 3

Scurtă introducere a adjectivului limbii latine ……………………………………………………. 5

Capitolul 1. Noțiuni teoretice introductive privind adjectivul în limba română ……… 7

1.1 Originile adjectivului în limba română ………………………………………………………… 7

1.2 Definirea și clasificarea adjectivelor …………………………………………………………… 8

1.3 Categoriile gramaticale ale adjectivelor ………………………………………………………. 11

1.4 Funcții sintactice ale adjectivului ……………………………………………………………….. 15

Capitolul 2. Flexiunea adjectivului în limba română ………………………………………….. 20

2.1. Acordul …………………………………………………………………………………………………. 22

2.2. Grupul Adjectival …………………………………………………………………………………… 23

2.3. Adjectivul în Grupul Verbal …………………………………………………………………….. 26

2.3.1 Apoziția ………………………………………………………………………………………………. 27

2.4. Topica adjectivelor …………………………………………………………………………………. 28

Capitolul 3. Studiu de caz. Aplicații …………………………………………………………………. 30

3.1. Cum se scrie corect? ………………………………………………………………………………… 30

3.2 Pleonasme ………………………………………………………………………………………………… 37

Concluzii generale ………………………………………………………………………………………….. 40

Bibliografie ……………………………………………………………………………………………………. 42

Abstract …………………………………………………………………………………………………………. 43

Introducere

O componentă semnificativă a limbii române este reprezentată de adjectiv. Acesta îndeplinește o serie de întrebuințări capabile să îl propulseze în atenția cercetătorilor: pe lângă faptul că este capabil să își schimbe valoarea gramaticală ( prin articulare devine substantiv, prin derivare devine verb), este clasificat din multiple puncte de vedere, se poate extinde în locuțiuni adjectivale, acesta exprimă calități, însușiri umane, proprietăți ale obiectelor etc. Adjectivul este dependent de substantiv, având rolul de a-l însoți pe acesta cu scopul evidențierii trăsăturilor principale. Datorită formelor flexionare, se acordă cu substantivul în gen, număr și caz. Din punct de vedere sintactic, adjectivul poate avea funcții variate, atât de subiect sau predicat, cât și de atribut sau complement.

Adjectivul este o parte de vorbire complexă, motivația alegerii acestui subiect fiind una de curiozitate spre aflarea celor mai elaborate teorii asupra lui, dar și o dorință de cercetare a unor aspecte practice cu privire la întrebuințarea și corectitudinea folosirii adjectivului în vorbire și scriere. De aceea, scopul lucrării de cercetare constă în evoluția și dezvoltarea adjectivului în limba română, începând cu o scurtă introducere asupra rădăcinilor acestuia, aspecte teoretice ce privesc definirea, clasificarea și funcțiile sintactice ale adjectivului în limba română, dar și un studiu de cercetare practică. Clasificarea adjectivelor este un subiect vast, acestea putând fi identificate din punct de vedere semantic și sintactic, după formă, origine, grade de intensitate, clase flexionare. Specificitate primește adjectivul din cauza proprietății de a primi grade de comparație, acestea permițând nivele diferite de catalogare ale trăsăturilor nuanțate. Între funcțiile sintactice, adjectivul deține o funcție aparte, cea de Element Predicativ Suplimentar (EPS), folosită în scopul atribuirii unor însușiri deosebite regentului.

Flexiunea adjectivului prezintă un interes aparte, deoarece “paradigma adjectivului este mai bogată decât a substantivului”. Cea mai importantă calitate a adjectivelor este de a se acorda cu regentul determinat în gen, număr și caz, ușurând sarcina de identificare a părților componente din cadrul unei propoziții sau fraze. Modalitățile prin care adjectivul își poate schimba valoarea gramaticală sau ajută celelalte clase gramaticale la îmbogățirea lexicului reprezintă o calitate la fel de valoroasă. Grupul adjectival vizează constituenții ajutători ai adjectivului-centru, care au rolul de a extinde sensurile și interpretările acestuia. În cadrul Grupului verbal, adjectivul poate deține funcția sintactică de predicat sau modificator nominal. Apoziția sau predicatul secundar permite adjectivului acoperirea unor arii diverse, încadrându-l în seria celor mai puternice părți de vorbire ale limbii române. Topica adjectivului în limba română este liberă, permițându-i acestuia posibilitatea de a se poziționa anterior sau posterior termenului regent.

Cu toate că partea teoretică este predată încă din clasele primare și nivelul de pregătire ar trebui să fie cel puțin mediu, greșelile de exprimare și grafie se pot strecura și printre oamenii cei mai învățați. Atât timp cât acestea sunt minore, pot fi trecute cu vederea. Însă atunci când apar de repetate ori, pot reprezenta o problemă în ceea ce privește corectitudinea în exprimare. Partea aplicativă a lucrării are în vedere depistarea câtorva greșeli de natură adjectivală, analizarea lor prin aducerea de argumente în favoarea alternativelor corecte și eventual evitarea acestor greșeli pe viitor.

Nu numai faptul că gramatica limbii române este atât de complexă, lăsând loc de interpretări și concepte distincte, dar aceasta oferă posibilitatea de continuă cercetare și interes pentru toți cei care manifestă dorința de exprimare și iubire față de propria limbă.

Scurtă introducere a adjectivului limbii latine

Limba latină a cunoscut două aspecte: latina clasică și latina populară. Dacă prima respecta normele gramaticale și regulile limbii scrise, cea de a doua ținea de aspectul nemodificat, limba vorbită pe teritoriul Imperiului Roman. Cea care se apropie cel mai mult de limba română este latina populară, deoarece graiul este aspectul care se moștenește mult mai ușor și mai rapid decât scrisul.

Adjectivul în limba latină reprezintă partea de vorbire flexibilă care se acordă în gen, număr și caz cu substantivul. Din limba latină derivă adjective în toate celelalte limbi romanice, cu asemănări mai mult sau mai puțin evidente.

Clasificarea adjectivelor în limba latină

În limba latină, adjectivele se clasifică în două categorii:

Adjective de categoria I :

adjective de categoria a II-a

Gradele de comparație ale adjectivelor

Gradele de comparație ale adjectivului în limba latină sunt: pozitiv, comparativ și superlativ. Acestea se formează cu ajutorul sufixelor și terminațiilor.

Gradul pozitiv este reprezentată de forma din dicționar.

Comparativul are două forme: una pentru masculin și feminin, iar a doua pentru neutru. Acestea se formează adăugând la tema adjectivului: -ior pentru prima forma și -ius pentru a doua, indiferent de categoria adjectivului.

Ex. Lat. clarus, clara, clarum > clarior, clarius > rom. mai renumit, mai renumită.

Superlativul se comportă ca un adjectiv de categoria I format din tema adjectivului, sufixul –issim și terminațiile declinării a doua pentru masculin/neutru, respectiv declinarea I pentru feminin.

Ex. Lat. brevis, breve > brevissimus, brevissima, brevissimum > rom. cel mai scurt, cea mai scurtă ( foarte scurt(ă)).

În limba latină nu există forme diferite pentru superlativul absolut și cel relativ.

Adjective neregulate

Tabel. Adjective neregulate latină

Dezvoltarea limbii române pe filieră latină surprinde aspecte multiple care duc la faptul că originile nu se pot pierde în totalitate, ci există mereu o cale de a reveni asupra lor pentru a le dezbate și îmbunătăți. Limba latină ca fundament al tuturor limbilor romanice presupune o influență majoră asupra înrudirii acestora, ceea ce duce la rolul de întemeietor al mai multor popoare de-a lungul timpului. Cu toate că este considerată o limbă “moartă”, aceasta continuă să domnească asupra multor altora, lasând moștenire cunoștințele sale.

Capitolul 1. Noțiuni teoretice introductive privind adjectivul în limba română

1.1 Originile adjectivului în limba română

Adjectivul reprezintă o parte importantă a limbii române datorită capacității sale de a însuși calitățile substantivelor, iar prin articulare, de a forma el însuși substantive.

Evoluția adjectivului a căpătat amploare încă din vremea primelor scrieri în limba română, acesta fiind moștenit din limba latină și dezvoltându-se în timp, ajungând o parte esențială a gramaticii limbii noastre. Deși a suferit modificări datorită influențelor altor popoare de-a lungul timpului, iar după secolul al VII-lea a intervenit o sistare a contribuției limbilor romanice în dezvoltarea și îmbogățirea limbii române, aceasta din urmă nu a încetat să își lase porțile deschise noilor contribuții și a profitat, dezvoltându-se multilateral și din alte perspective.

Totuși, limba latină reprezintă fondul principal al limbilor romanice, iar majoritatea cunoștințelor sunt moștenite direct din limba “mamă”. Astfel, în secolul al XVII-lea este semnalată o creștere considerabilă a termenilor împrumutați direct din limba latină prin Noul Testament de la Bălgrad (1648), Catehismul creștinesc (1648, Alba Iulia), Cazania lui Varlaam (1643), s.a. Există datări cu caracter istoric și religios cu privire la termini latinești moșteniți în limba română, atât în Transilvania, cât și în Țara Românească. Printre aceștia se numără adjectivele:

clar, adj. < clarus

neted, adj. < nitidus

agil- ager (dublet), adj. < agilis

direct, adj. < directus

grav, adj. < gravis

intelect, adj. < intellectus

subtil- subțire (dublet), adj. < subtilis etc.

Cuvintele moștenite din limba latină, cu toate că în procentaj nu reprezintă o cantitate numerică foarte mare, sunt importante datorită faptului că au o circulație semnificativă în limba vorbită. Chiar dacă într-un dicționar există un anumit număr de cuvinte, în comunicare acestea nu sunt vorbite în proporție de 100%. Sunt cunoscuți termenii de bază, care au o frecvență mai mare, iar pe fondul acestora circulația este restrânsă, fiind folosite în comunicare orală cuvintele cu rată mai mare de utilizare. În cazul adjectivelor, cei mai cunoscuți termeni sunt cei care prezintă însușiri umane: bătrân, blând, bun, deștept, flămând, gras, gros, înalt, lung, orb, mut, sătul, scurt, subțire, surd, tânăr, trist etc.

1.2 Definirea și clasificarea adjectivelor

Definirea adjectivului în limba română diferă în funcție de diferitele gramatici și de preocupările lingviștilor. Astfel, acesta este definit fie după latura morfologică, sintactică sau logico-semantică, fie din perspectivă pragmatică.

Cel mai bine prezentat este criteriul morfologic, care are în vedere flexiunea și categoriile gramaticale. Astfel, adjectivul este o parte de vorbire flexibilă ce se subordonează nominalului. Pentru substantiv, cel care intră în contact direct cu adjectivul, specifice sunt genul, numărul și cazul, iar în planul expresiei sunt necesare în formarea acordului dintre aceste două părți.

Din punct de vedere sintactic, adjectivul este studiat pentru capacitatea sa de a fi centru pentru grupul adjectival. În contact cu celelalte grupuri (nominal sau verbal) ocupă poziția de dependent/ secundar și poate avea funcții de atribut, nume predicativ sau element predicativ suplimentar. Funcția de complement a adjectivului a stârnit controverse, însă autorii noii Gramatici sunt de părere că acesta este în măsura de a ocupa și alte funcții sintactice.

În ceea ce privește criteriul logico-semantic, adjectivul prezintă capacități de calificare/cuantificare, determinare și însușire a claselor nominale. În urma cercetărilor amănunțite s-a ajuns la concluzia că adjectivul nu exprimă însușiri, ci atribuie însușiri regenților determinați.

Perspectiva pragmatică se referă la funcțiile pe care adjectivul le posedă, și anume acelea de a completa mesajul, de a clarifica sau a aduce informații suplimentare despre situația prezentată.

Una dintre cele mai complexe definiții asociate recent adjectivului este: “o clasă deschisă de cuvinte flexibile, caracterizate: semantic, prin caliatea de a exprima proprietăți indivizilor, funcționând ca predicate semantice (nume predicative), ca modificatori restrictivi; morfologic, prin flexiune în funcție de categoriile de gen, număr și caz; sintactic, prin necesitatea de a se raporta la un substantiv, cu care se acordă și pe care, semantico-sintactic, îl modifică.”

Definiția cea mai simplă a adjectivului rămâne însă:

Adjectivul este partea de vorbire flexibilă care arată o însușire a unui obiect, fenomen sau ființă și se acordă în gen, număr și caz cu substantivul pe care îl determină.

Pe baza acesteia se implementează noțiunea de adjectiv încă din clasele primare și este cea mai bună alternativă a punctului de plecare în învățarea gramaticii limbii române pentru toate nivelurile de cunoaștere.

Clasificarea adjectivelor

Clasificarea adjectivelor se poate face din multiple perspective, în cele mai multe gramatici fiind împărțită în clase și subclase ce privesc latura semantică, sintactică, morfologică, formală, sau chiar flexionară.

Din punct de vedere semantico-morfologic, adjectivele sunt clasificate în două clase principale:

adjective propriu-zise ( mărime, aspect, intensitate, culoare, greutate etc): scund, urât, roșu, slab, vorbăreț etc.

adjective determinative (pronominale): acest (om), însămi (eu), niciun (cuvânt), ce (poveste), al doilea (participant), patru (copii).

Observație: Din punct de vedere semantic, adjectivele pot fi și de proveniență verbală: participiale (cartea citită), gerunziale (soare arzând) sau adverbială (bărbat bine).

Din punct de vedere sintactico-semantic, adjectivele pot fi:

categoriale: (operă) eminesciană, (cetățean) american, (triunghi) dreptunghic

calificative: dulce, iubăreț, curajos, ciudat, tipic, dar și

intensionale: (elev) silitor, (profesor) eminent

extensionale: (carte) interesantă.

Observație! Adjectivele cu capacitate extensională au atribuții generale. Acestea de referă la privirea în ansamblu a însușirii și pot fi interpretabile. Din această cauză este indicat a fi evitate în vorbire.

O altă clasificare a adjectivelor este cea relațională, care are în vedere relația dintre două substantive și are rolul de identificare, de restrângere a predicației (analiză stilistică, operă literară).

Din punct de vedere formativ-structural, adjectivele sunt simple ( urât, drăguț, mititel) sau compuse din:

adjectiv + verb la participiu: roșu închis, nou-născut, sus-pus

prepoziție + substantiv: cuminte

adverb + adjectiv în structură simplă: (ușa) larg deschisă

morfem de Ac + pronume + adjectiv: atotputernic, atotștiutor

adverb + adjectiv: binevoitor, clarvăzător

adjectiv + adjectiv: româno-englez

locuțiuni: (om) cu dare de mână = bogat, cu scaun la cap = înțelept

Forma acestora poate fi variabilă, cu una sau două terminații, sau invariabilă, provenită din adverbe sau împrumuturi.

Originea adjectivelor este dată de adjective propriu-zise (galben, mare, rotund) sau de adjective pronominale (determinative) care pot proveni din pronume demonstrative (acesta, acestora, acesteia), nehotătâte (altora, cineva, oricare, vreunul), posesive (meu, nostru, sa), negative (nimeni, niciuna). De cele mai multe ori adjectivele pronominale au formă identică cu pronumele. (acest caiet, oricare om, pixul meu, niciun nor). Flexiunea acestora este identică de asemenea. De multe ori se produce confuzie între pronumele și adjectivul pronominal, de aceea este importantă cunoașterea acestora ca atare. O confuzie poate determina interpretarea eronată a funcțiilor sintactice ale acestora, consecințele fiind nerespectarea regulilor de analiză sintactică.

Ex. Acestui elev nu-i place gramatica. ( acestui= complement indirect/D (greșit) în loc de atribut adjectival)

Conținutul un text este cel care oferă cele mai multe resurse asupra analizei și identificării unei părți de vorbire sau de propoziție, de aceea trebuie insistat asupra trăsăturilor gramaticale ale acestei părți de vorbire, mai ales asupra acordului, fiindcă acesta este cel care face deosebirea între pronume și adjectiv pronominal.

adjective invariabile: asemenea, atroce, bleu, maro, atare, cumsecade, fel de fel de etc.

Observații. 1. Adjectivele invariabile nu pot fi articulate.

2. Unele adjective invariabile provin din adverbe (asemenea, așa).

3. Adjectivele invariabile sunt în mare număr împrumutate.

Locuțiunile adjectivale sunt grupuri de cuvinte care substituie un adjectiv și atribuie însușiri obiectelor sau ființelor (ex. Cu dare de mână= bogat, cu scaun la cap= înțelept, iute la mânie= impulsiv, fel de fel de= variate etc.) “Locuțiunile adjectivale se folosesc în contextele și cu funcțiile caracteristice adjectivului și au uneori capacitatea de a primi mărci de evaluare și de gradație și componente ale comparației.”

1.3 Categoriile gramaticale ale adjectivului

Cele mai comune categorii gramaticale ale adjectivului sunt genul, numărul și cazul. Acestea țin însă de acordul adjectivului cu substantivul, prin urmare sunt categorii nespecifice acestuia.

Ceea ce îi oferă specificitate adjectivului este însă capacitatea de comparație. Datorită faptului că adjectivele sunt capabile de a califica și însuși diferite atribute, acestea pot fi comparate. Gradul de comparație al adjectivelor reprezintă “”particularitatea specifică a adjectivului față de substantiv și pronume și privește semantic adjectivul”. Se poate vorbi de trei astfel de grade comparative: pozitiv, comparativ și superlativ.

Gradul pozitiv este termenul propriu-zis, care apare în forma brută din dicționar și reprezintă termenul de referință al celorlalte două. Cel mult, acesta poate fi folosit în comparații de egalitate conform specialiștilor ( albă ca zăpada, moale ca perna). Există de asemenea păreri conform cărora gradul pozitiv este simpla formă a adjectivului, comparativul de egalitate fiind catalogat ca ramură a gradului comparativ.

Gradul comparativ arată evaluarea a doi termeni, determinând raportul dintre aceștia. Poate exprima inferioritatea, egalitatea sau superioritatea, măsurând unul dintre termeni în raport cu celălalt. Comparativul de egalitate este introdus de locuțiunile la fel de, tot asa de, iar reperul comparației este introdus prin ca, ca și, precum, așa cum etc.

Ex. Mărul este la fel de bun ca și para.

Am văzut turnul tot așa de bine ca și tine.

Gradul comparativ de inferioritate prezintă gradul mai redus al unuia dintre termeni, fiind introdus prin adverbele mai puțin și ca, decât .

Ex. Ai mei sunt mai puțin buni decât ai tăi.

Comparativul de superioritate arată gradul mai ridicat al unuia dintre termeni. Termenul de comparație este introdus prin decât sau ca, la fel ca și cel de inferioritate, în schimb termenii introductivi sunt mai, mai mult.

Ex. Am stat mai mult decât era necesar.

Forma negativă a comparativului de superioritate este echivalentă cu forma pozitivă a comparativului de egalitate.

Ex. Sunt mâncăruri nu mai bune decât cele pe care le gătesc eu.

Gradul superlativ oscilează între superlativ relativ și superlativ absolut și reprezintă intensitatea maximă a însușirii. Superlativul relativ se formează prin atașarea articolelor adjectivale cel, cea, cei, cele la formele de comparativ de superioritate pentru a forma superlativul relativ de superioritate sau la formele de comparativ de inferioritate ale adjectivului pentru a forma superlativul relativ de inferioritate. Al doilea termen nu este obligatoriu, însă în cazul în care este folosit, poate fi introdus de o subordonată circumstanțială de mod.

Ex. Ea este cea mai frumoasă fată.

E cel mai urât cuvânt pe care îl putea spune cineva!

A muncit mai bine astăzi decât cum ai muncit tu ieri.

Superlativul absolut reprezintă însișirea neobișnuită, fără precedent și cu intensitate maximă a unui obiect. Se formează din pozitivul adjectivului însușit de o gamă variată de adverbe ( foarte, prea, mult, puțin, extraordinar, nemaipomenit, imens etc.). Superlativul absolut se poate forma și cu ajutorul locuțiunilor adverbiale: din cale afară, de mama focului etc. sau prin repetarea substantivului provenit din adjectiv prin conversiune: frumoasa frumoaselor, urâta utâtelor etc. Prefixele sunt un alt mijloc de formare al superlativului absolut (arhiplin, ultramodern, supraîncălzit etc.).

Ex. Are un apartament ultramodern.

Pare atât de nevinovată.

Este din cale afară de frumoasă.

Există de asemenea adjective care nu au capacitatea de a fi comparate. Acestea sunt în general adjectivele pronominale și numerale, sau provenite din gerunziul unor verbe. Adjectivele invariabile constă în adjective care prin natura lor nu dețin grad de comparație ( mort, viu , principal, egal, unic, întreg, oval etc.), care corespund unui grad de superlativ absolut ( colosal, imens, gigantic, extraordinar, infinit, uriaș, perfect, veșnic etc.), care sunt derivate cu ajutorul sufixelor diminutivale (slăbuț, drăguț, mititel, frumușel etc), sau adjective invariabile provenite din adverbe: asemenea, așa, gata, atare.

Este posibil ca adjective comparabile să capete grade de intensitate atunci când sunt utilizate cu sens figurat. Intensitatea reprezintă capacitatea adjectivelor de a reda însușirea la un nivel ridicat sau scăzut, în funcție de context. Există astfel următoarele grade de intensitate:

„hipercomparativul afectiv: mai mare (dragul, grija, păcatul, mila)

hipercomparativul depășirii: și mai, mult mai , exagerat de (frumos, inteligent)

hipercomparativul ascendent: din ce în ce mai, tot mai, mereu mai

hipercomparativul descendent: din ce în ce mai puțin”

Acestea au rolul de a constitui o gradare treptată a trăsăturilor și de a implementa o caracteristică ieșită din comun. Mulți lingviști tind să le evite, deoarece exagerarea poate induce în eroare receptorul. Cu toate acestea, în cadrul operelor care cer emfatizarea unor caracterizări exagerate sunt utilizate cu scopul de a aduce un plus de informație, o nouă treaptă a însușirii care substituie adjectivul propriu-zis. (ex.: basmul)

Schimbarea valorii gramaticale

Adjectivul are capacitatea de a-și schimba valoarea gramaticală. Prin proces de articulare, acesta poate deveni substantiv. Articularea se poate efectua cu articol hotărât (Silitorii sunt entuziasmați de vacanță.) sau cu articol nehotărât (O (femeie) cuvioasă a intrat în clădire.) Acest procedeu ajută la îmbogățirea clasei substantivelor. “Conform unei statistici făcute pe baza DLRM, peste o pătrime din numărul total al adjectivelor se substantivizează.”

De asemenea, acestea pot fi parafrazate sau restrânse la nivel de frază/propoziție: Un părinte care are grijă de copiii lui este mai neliniștit./ Un părinte grijuliu este mai neliniștit.

Prin procedeul de conversiune, adjectivele pot lua valoare de adverb ( ex. Ea dansează grațios.) Adjectivele de uz general sunt predispuse în număr mai mare la a fi convertite, acest procedeu fiind foarte răspândit în limba română. Nu trebuie confundate însă aceste două clase, chiar dacă aparent sunt asemănătoare. Diferența constă în contextul în care sunt folosite: Și-a pieptănat părul lung. (adjectiv)/ Drumul pe care îl avem de parcurs este lung. (adverb)

Așa cum adjectivul ajută la dezvoltarea altor clase gramaticale, este la rândul său ajutat de către alte părți de vorbire în a-și înmulți termenii. Substantivele, prin procese de derivare, compunere, conversiune sau trunchiere pot deveni adjective.

Derivare cu sufixe/ prefixe: (pre)școl(ar), femei(esc), optim(ist), (ante)pus, bucur(os), bărbăț(ie) etc.

Compunere: roșu închis, galben-verzui, cuminte

Conversiune: mai bărbat, femeie savantă

Trunchiere: produs bio, mălai extra etc.

Verbele reprezintă o altă clasă gramaticală care poate forma adjective prin proces de conversiune. În general se pretează la acest procedeu verbe nepersonale, în special participial și gerunziul. Ex. Cartea de citit este pe masă. (participiu)/ Ea suferindă își dă ultima suflare. (gerunziu)

Adverbele care se adjectivizează sunt: asemenea, anume, așa, gata.

1.4 Funcții sintactice ale adjectivului

La nivelul propoziției, adjectivul deține funcțiile sintactice de atribut (principala funcție a acestuia datorită acordului cu regentul), nume predicativ, complement circumstanțial de mod, de timp, de cauză, de excepție, comparativ.

Atribut adjectival

Fata frumoasă este lângă copac. N (care fată? = frumoasă)

L-am văzut pe băiatul frumos. Ac (pe care băiat? = frumos)

În ciuda spuselor false, el a demonstrat contrariul. G (în ciuda căror spuse? = false)

Am învățat, asemenea unui elev model. D (asemenea cărui elev? = model)

Observație! 1. Funcția sintactică de atribut adjectival este prezentă la toate cazurile, prin acordul adjectivului cu regentul determinat.

2. Atibutul adjectival mai poate fi exprimat și prin verbe la participiu (femei neajutorate), gerunziu (geană tremurândă), numerale (ajutor înzecit), adjective pronominale posesive (caietul meu), demonstrative (explicația aceasta), nehotărâte (alte aspecte), negative (niciun rezultat) sau de întărire (Maria însăși).

Nume predicativ

Zilele de vară sunt frumoase. N (ce se spune despre zilele de vară? = sunt frumoase)

Complement circumstanțial de cauză

Plângea de supărată că nu o iubește. Ac (din ce cauză plângea? = de supărată)

Complement circumstanțial de timp

O cunosc de mică. Ac (de cât timp o cunosc? = de mică)

Complement circumstanțial de mod

Ea era mai mult frumoasă decât deșteaptă. Ac (cum era? = mai mult frumoasă decât deșteaptă)

Complement circumstanțial de excepție

În afară de halatul îngălbenit, nu mai avea alt halat de schimb. (în afară de care halat? = îngălbenit)

Complement comparativ

Ea este cea mai frumoasă fată din clasă.

Complement consecutiv

Sunt atât de convinsă că a greșit încât nu pot să-l iert.

Complement de relație

Era o persoană iute la mânie.

Observație! Adjectivul poate deține și funcția sintactică de Element Predicativ Suplimentar (EPS) și determină un regent cu funcție sintactică de subiect sau complement direct, atribuindu-i o însușire.

Cafeaua o vreau caldă. (caldă reprezintă o proprietate a cafelei, așadar funția sintactică este de APN)

Există și alte părți de vorbire care pot prelua funcția sintactică de atribut (substantiv, verb, pronume, adverb, interjecție).

Atribut substantival genitival – AsG

Tabloul pictorului meu preferat este expus la muzeu. (al cui tablou? = al pictorului)

Atribut substantival prepozițional – Asp

Cartea de joc a fost pe placul ei. (ce fel de carte? = de joc)

Atribut substantival nominatival – AsN

Am văzut-o pe verișoara mea Ioana. (pe care verișoară? = Ioana)

Atribut substantival datival – AsD

Oferirea de cărți copiilor i-a bucurat. (oferirea de cărți cui? = copiilor)

Atribut pronominal prepozițional – App

Zvonurile despre aceia s-au dovedit a fi adevărate. (despre care? = despre aceia)

Atribut pronominal genitival – ApG

Caietul aceluia este plin de mâzgălituri. (al cui caiet? = aceluia)

Atribut pronominal datival – ApD

Oferirea de avantaje unora dintre ei a fost o procedură incorectă. (oferirea de avantaje cui? = unora dintre ei)

Atribut verbal

Pasiunea de a cânta o moștenește de la mama ei. (ce fel de pasiune? = de a cânta)

Atribut adverbial

Poza de acolo este cu tine. (care poză? = de acolo)

Atribut interjecțional

Sunetul hapciu anunță o răceală. (ce fel de sunet? = hapciu)

Observație! Atributul aduce informații suplimentare despre substantivul determinat.

La nivelul frazei, adjectivul se dezvoltă în atributivă (AT). Aceasta este o extindere a atributului care determină un nominal dintr-o propoziție regentă. Atributivele sunt introduse prin conectori. Conectorii sunt în general pronume relative (cine, ce, care, cât) însoțite sau nu de prepoziții. Cel mai des utilizat conector este care, aflat în diferite forme, iar prin intermediul său subordonata atributivă primește rol de element de relație.

Exemple de conectori: care, pe care, căruia, al cărei, după care, de pe care, pe al cărui, față de care etc.

Ex. |Referatul [pe care l-ai scris săptămâna trecută] a fost notat de către profesor.| (care referat? = pe care l-ai scris/ scris)

Referatul a fost notat de către profesor. = PP

[pe care l-ai scris săptămâna trecută] = AT (care referat?)

|Cartea [pe care o citești] este a lor.| (care carte? = pe care o citești/ citită)

Cartea este a lor. = PP

[pe care o citești] = AT

Observații! 1. În frază, funcției de Element Predicativ Suplimantar (EPS) îi corespunde Predicativa Suplimentară. (PS)

|Am luat-o|[că înțelege situația.] (Am considerat-o deșteaptă).

Am luat-o = PP

[că înțelege situația]. = PS

Propoziția suplimentară poate fi echivalată cu o calitate, în cazul de față deșteaptă.

2. În general, în limba română, atributiva este plasată după termenul pe care îl determină.

Concluzii

Primul capitol debutează cu noțiuni de bază ale adjectivului în limba română, pornind de la originile și evoluția acestuia din limba latină și abordează subiecte de natură generală (definiție, clasificare, categorii gramaticale, funcții sintactice), însă prin exemplificare și argumentare, informațiile sunt aprofundate. Astfel, definirea adjectivului cuprinde aspectele sintactic, semantic, morfologic, pragmatic, dar și o definiție generală. Clasificarea adjectivelor se face pe baza acelorași aspecte, concluzia fiind că adjectivele pot fi propriu-zise, determinative, categoriale, calificative, relaționale, intensionale, iar din perspectivă formativ- structurală clasificarea se face în simple sau compuse. Adjectivele invariabile și locuțiunile adjectivale ocupă o scurtă prezentare. Observațiile aduse pe parcursul capitolului ajută la clarificarea noțiunilor și introducerea unor opinii asupra subiectului abordat. În ceea ce privește categoriile gramaticale, acordul prezintă o scută introducere, ocupând o abordare mai amănunțită în cadrul celui de-al doilea capitol. Sunt introduse gradele de comparație ale adjectivului, dar și noțiunea de intensitate care oferă modalități de gradare ale însușirilor atribuite de acesta. Importanța schimbării valorii gramaticale are rolul de a aprofunda clasele gramaticale ale limbii române. Funcțiile sintactice ale adjectivului sunt însoțite de exemple care ajută la o mai bună identificare a acestora.

Capitolul 2. Flexiunea adjectivului în limba română

Flexiunea se referă la formele pe care le dobândește atributul în relație cu regentul determinat (substantiv, pronume). Această relație de dependență este ajutată de către acordul în gen, număr și caz dintre atribut și regent, dar și de alți factori determinanți (conectori, recțiune).

Structura morfologică a adjectivelor

Adjectivele sunt alcătuite din radical + flectiv. Radicalul poate fi același cu rădăcina sau tema, iar flectivul este reprezentat de desinențele de gen, număr, caz și articol (hotărât). La masculin, cel mai des întâlnite desinențe sunt –u (continuu), dar și Φ (sătul, valoros, iubitor) pentru forma de singular și –i pentru forma de plural (sătui, valoroși, iubitori). La feminin, desinențele cele mai utilizate sunt –ă (frumoasă, deșteaptă, elegantă), pentru forma de singular și –e pentru forma de plural (frumoase, deștepte). În cazul adjectivelor cu două forme flexionare, desinențele specifice sunt –e și –i, conform tabelului 2.1.

Desinențele sunt cele care dau forma flexionară a adjectivelor, iar în funcție de acest criteriu adjectivele se clasifică în variabile ( cu 2, 3 sau 4 forme) și invariabile ( cu o singură formă). Unii lingviști le clasifică în mai multe clase și subclase ( după articulare, etimologie, comparație, posibilități de combinare).

adjective variabile cu două forme flexionare:

Tabel 2.1

adjective variabile cu trei forme flexionare

Tabel 2.2

Observație! Adjectivul drag are trei forme flexionare, nu patru: drag, dragă, dragi.

adjective variabile cu patru forme flexionare

Tabel 2.3

Observație! Există adjective defective de un anumit gen (masculina/feminina tantum): masc.(acid) acetilsalicilic, fem.(liră) sterlină, neutru (grup) abelian etc. sau de un anumit număr (singularia/ pluralia tantum): sing. (acid) acetic, pl. (furci) caudine etc.

adjective invariabile:

provenite din adverbe: asemenea, așa, gata, bine etc.

provenite din grupări locuționale sudate: cumsecade;

provenite din împrumuturi: ditamai, eficace;

culori: maro, bleu, bej, oranj.

Observație! Adjectivele invariabile nu prezintă flexiune.

Adjectivele invariabile pot fi clasificate și din punct de vedere formativ –structural, la fel ca cele variabile și pot fi simple: domol, roșu, sau perifrastice (compuse): bine-meritat, dezrădăcinat etc.

Din punctul de vedere al articulării, adjectivele pot fi articulate: hotărât, frumos, deștept sau nearticulate: cumsecade, bine, maro.

În ceea ce privește etimologia, adjectivele din limba română sunt:

moștenite (în cea mai mare parte din limba latină): bun, nou, vechi;

împrumutate din alte limbi care au avut o influență directă sau indirectă asupra limbii române: slavă (bogat, scump, slab); maghiară (gingaș, viclean); turcă(dușman, murdar, șiret); germană (fraier, șmecher); franceză (simplu, fin, gri) sau

care s-au creat pe parcursul dezvoltării limbii, obținându-se astfel adjective compuse: prietenos, nemaiîntâlnit etc.

Există adjective comparabile: frumos, isteț, muncitor, iubitor etc. și necomparabile: viu, mort, egal.

Din punctul de vedere al capacităților de combinare, adjectivele sunt tranzitive (au nevoie de două argumente pentru a însuși un înțeles) sau intranzitive (dețin doar un singur argument).

2.1. Acordul

Acordul are loc în momentul în care adjectivul adaugă o informație suplimentară despre regent, însă flectivele acestora nu este necesar să corespundă (femei-e frumoas-ă, cas-ă mar-e). De cele mai multe ori acordul nu respectă aceeași formă la ambele părți de propoziție și se face prin faptul că “sună bine” , regentul având o anumită clasă gramaticală, iar adjectivul propriul conținut semantic. Acestea reprezintă abateri de la regulă, dar nu afectează înțelesul propoziției, arătând flexibilitatea și complexitatea limbii române.

Acordul în gen și număr repetă informația regentului în raport cu adjectivul care îl determină: fat-ă frumoas-ă, copi-i fericiț-i.

Observație! De cele mai multe ori adjectivele sunt la genul feminin.

În situația în care regentul este multiplu, masculin și animat, atributul izolat va fi la genul masculin: Bărbații și băieții, curajoși, au trecut probele. Dacă genurile regenților sunt diferite atributul va fi la genul masculin, plural pentru substantive animate: Fetele și băieții, ascultători, au înțeles explicațiile. Când regentul este format dintr-un substantiv feminin și unul neutru, atributul va fi la feminin, plural: Masa și scaunul, făcute din lemn, au fost puse în bucătărie. Dacă atributele nu sunt izolate de regentul determinat și nu se cunoaște cu certitudine cum se face acordul, fie se repetă pentru fiecare dintre substantive (caietul scris și cartea citită) , fie se pune la plural ( mobila și scaunele sculptate).

Observație! Atributele neizolate, care sunt cel mai des întâlnite în limba română, impun acordul cu substantivul determinat prin articol hotărât. Cele izolate, în schimb, necesită atenție sporită în acordul cu regentul deoarece tind să se acorde greșit.

Acordul în caz cu grupul nominal masculin se face cu ajutorul articolului hotărât: câinelui ascultător/ ascultătorului câine. În cazul substantivelor de gen feminin, acordul presupune repetarea informației gramaticale la G-D (unei femei elegante), aspect care începe să se piardă din limbă. Acordul atributelor în cazul G se face prin mărcile corespunzătoare: aferentei probleme, iubitului tată, curgătoarelor plante.

Pentru adjectivele demonstrative în cazurile G-D acordul se face prin dublă marcare, atât la masculin: penele papagalului aceluia, cât și la feminin: pisica fetei acesteia. În cazul adjectivelor posesive, există pentru forma de G-D feminin, singular forma specială: prietenei tale ( mele, noastre, lor). Când construcțiile sunt mai lungi, însă, acordul se poate pierde: unei prietene apropiate a noastre / noastră.

Observație! În ceea ce privește atributul substantival sau pronominal, acordul se face cu ajutorul mărcilor al, a, ai, ale (o carte a Mariei, un pix al colegului), însă fără a fi confundate cu adjectivul posesiv.

2.2. Grupul Adjectival

Grupul Adjectival vizează constituenții ce intră în structura adjectivelor în scopul extinderii înțelesurilor acestora. Constituenții sunt cei care ajută la dezvoltarea structurilor adjectivale și cuprind o varietate de interpretări în diferite contexte. Printre aceștia se numără constituentul cel și modificatorii (intensificatori, aproximatori, modalizatori, negatori). (Brăescu 2012: 83-106)

Cel reprezintă constituentul utilizat în cadrul formării gradului de comparație superlativ relativ (cel mai bun), este liant pentru regent și termenul care îi atribuie o însușire acestuia ( copilul cel cuminte) sau ocupă rol de pronume semiindependent (Am partu rochii, dar cea roșie este preferata mea).

Observație! Constituentul cel se acordă cu termenul regent, indiferent de cazul în care stă cel din urmă.

N-Ac: cel (masculin, sg.), cea (feminin, sg.), cei (masculin, pl.), cele (feminin, pl.)

G-D: celui (masculin, sg.), celei (feminin, sg.), celor (masculin/feminin, pl.)

Aria cea mai mare de acoperire a lui cel o reprezintă rolul acestuia de articol (liant), prin care acesta accentuează o trăsătură a regentului (clădirea cea înaltă).

În componența gradului de comparație superlativ relativ, cel este un determinant cu origini ce datează de la primele scrieri în limba română veche.

Ca pronume semiindependent acționează prin preluarea datelor despre regent și deține capacitatea de a-l înlocui în structura dată. (A cumpărat câteva bomboane. Cea mentolată o iau eu.)

Modificatorii

Modificatorii au sarcina de a „modifica” adjectivele pe care le însoțesc, oferindu-le un nou statut. Aceștia pot avea rolul de a intensifica trăsăturile redate de adjectiv, de a aproxima valori, de a categoriza, nega, sau compara diferite situații la care sunt supuse adjectivele centru ale grupului.

Intensificatorii dispun de calitatea de a amplifica sau atenua caracteristicile adjectivelor. Aceștia intră și în cadrul gradelor de comparație (superlativ absolut), arătând modificarea gradată la care pot fi supuse adjectivele. Amplificatorii sunt cei care redau cele mai ridicate grade ale proprietăților. În limba română dispunem astfel de următorii amplificatori : nemaipomenit de, grozav de, exagerat de, foarte, tot mai, nespus de, mai mult etc. În cele mai multe cazuri, amplificatorii provin din adverbe, însă pot proveni și din verbe la supin (de speriat, de temut). Atenuatorii, pe de altă parte, sunt cei care coboară standardele trăsăturilor, arătând valoarea mai scăzută a adjectivelor pe care le însoșesc: mai (puțin), din ce în ce mai (puțin), destul de (slab), nu prea, un pic…, etc.

Observații! 1. Efectul dintre cele două categorii de intensificatori este de opoziție. În timp ce amplificatorii redau nivelele cele mai înalte, atenuatorii sunt cei care reduc efectele trăsăturilor redate.

2. Sufixele și prefixele contribuie de asemenea la formarea intensificatorilor. Cu ajutorul sufixelor diminutivale se formează atenuatori: răruț, micuț, slăbuț, înăltuț, frumușel, ușurel, mititică iar cu ajutorul celor augmentative se formează amplificatori: bogătan, greoi, lungan, ochios etc.

Aproximatorii sunt cei care redau aproximația: cam, aproape, aproximativ, abia etc. Adjectivele însoțite de aproximatori sunt în general invariabile, iar sensul lor este comparat cu un grad apropiat de perfecțiune sau de defect.

Nu pot să cred că ai cântat aproape perfect.

Ai scris abia trei pagini când trebuia să fi scris zece.

Modalizatorii au rol subiectiv, redând de cele mai multe ori opinia personală asupra unei situații. În limba română, modalizatorii sunt cei care confirmă sau infirmă gradul de adevăr al unei supoziții. Din acest motiv, există trei tipuri de modalizatori:

care confirmă adevărul: sigur, desigur, într-adevăr, cu siguranță, cert

neutri: poate, probabil, incert

care infirmă adevărul: presupus, pretins, așa-zis.

Negatorii sunt constituenți care adaugă adjectivului-centru proprietăți de negație prin intermediul mărcilor caracteristice: neajutorat, imperfect, aciclic, nu (prea), dezacord etc.

Adjectivele își pot modifica sau nu sensul în funcție de modificatorii ce intră în structura lor. Adjectivele mobile reprezintă clasa adjectivelor care preced sau succed regentul. În funcție de context pot primi modificatori care să le permită acordul prin preluarea atricolului de la regent sau adăugarea unor grade de intensitate ori aproximare.

Ex.: antrenament intens / intensul antrenament

fată prea frumoasă / prea frumoasa fată

floare roșie / roșia floare

Adjectivele care își modifică sensul necesită o atenție sporită atunci când intervin în exprimare deoarece pot să implice schimbări de clasă semantică.

Ex.: Ne-am întâlnit din pură coincidență. (dintr-o simplă întâmplare)

A avut o intenție pură. (curată)

2.3. Adjectivul în Grupul Verbal

Predicația este unul dintre elementele fundamentale ale unei limbi. Limba română dispune, pe lângă predicatele provenite din verbe, o categorie de predicate provenite din adjective capabile să-și schimbe valoarea gramaticală. Așadar, în afară de funcția sintactică de nume predicativ pe care adjectivul o deține prin identificarea unei calități a regentului (Fata este deșteaptă), acesta prezintă un tip de complement predicativ. Diferența dintre Complementul Predicativ al Obiectului (CPO) și Atributul Predicativ al Nominalului (APN) este aceea că primul arată o complinire a verbului, o identificare, iar cel de-al doilea prezintă o însușire (calitate).

A fost numită câștigătoare.

Funcția sintactică a adjectivului câștigătoare este de CPO deoarece determină identificarea persoanei care a câștigat.

Vă credeam cuminți.

Funcția sintactică a adjectivului cuminți este de APN din cauză că atribuie un rol apreciativ la adresa regentului (Pe voi vă credeam cuminți.)

Construcțiile cu adjective pot fi ambigue în măsura în care antrenează două posibile interpretări; acestea pot fi fie modificatori nominali, fie predicate secundare.

Ex. Are fusta albastră pe ea. / Are albastra fustă pe ea.

Din cauza proprietății adjectivului de a-și schimba locul în propoziție, acesta are rol de modificator nominal prin faptul că atribuie o proprietate centrului nominal (Are fusta albastră deoarece nu o voia pe cea neagră).

Adjectivul ca modificator nominal prezintă o controversă la nivel de limbă. Ordinea în cazul acestora este liberă, iar regulile sunt greu de impus datorită modului în care pot să-și schimbe poziția în funcție de regent. Modificatorii pot fi poziționați atât înaintea, cât și după regentul determinat în funcție de context.

Ex. Am pictat masa galbenă.

Rezultatul pictării este că masa a devenit galbenă față de culoarea anterioară, deci galben este predicat. (Am pictat masa. și Masa e galbenă.)

Conform gramaticii, există două tipuri de predicate secundare: „depictive (descriu starea temporară a unui argument al verbului principal) și rezultative (descriu rezultatul stării unei entități și implică o schimbare de stare datorată acțiunii exprimate de verbul principal)”.

depictive: S-a dus desculț în oraș.

rezultative: S-a bronzat neuniform.

Predicatele secundare pot fi interpretate greșit în anumite contexte deoarece adjectivul poate fi acordat atât cu subiectul, cât și cu obiectul, producându-se o confuzie în rândul receptorilor mesajului: El a deschis geamul nervos. În cazul dat, adjectivul descrie subiectul, cu toate că poziția sa indică la prima vedere acordul cu substantivul geamul.

Observație! Topica ocupă un rol decisiv în transmiterea unui mesaj. Cuvintele trebuie aranjate în propoziție conform normelor gramaticale, respectând ordinea impusă. Nu este o regulă, există și excepții în care ordinea cuvintelor poate fi schimbată, acestea păstrându-și înțelesul, însă trebuie acordată atenție deosebită modului în care aranjăm cuvintele dacă vrem ca mesajul nostru să fie înțeles ca atare.

2.3.1 Apoziția

Apoziția este un predicat secundar, un termen descriptiv detașat care se caracterizează prin coreferențialitate cu o secvență lingvistică antecedentă. Aceasta intervine între două secvențe lingvistice și cu ajutorul ei se adaugă o informație suplimentară despre termenul regent, însoțită sau nu de un apozem: adică, anume, alias.

Ex. „Eu rămân ce-am fost: romantic.” (Eminescu)

În cazul dat apoziția romantic atribuie o însușire regentului (în acest caz pronume personal) și accentuează trăsătura redată. Apozemul lipsește din structură, însă accentuată, aceasta ar fi:

Eu rămân ce am fost: adică romantic.

De obicei apoziția se desparte prin virgulă sau două puncte de restul structurii, indiferent de poziția în care este situată.

Ex. Georgiana, frumoasa, a câștigat concursul.

Frumoasa, Georgiana, a câștigat concursul.

Georgiana a câștigat concursul: frumoasa.

2.4. Topica adjectivelor

Limba română adoptă modelul latin al topicii adjectivelor, acela în care adjectivele pot fi plasate fie înainte, fie după nominalul determinat. Acordul însă nu trebuie pierdut, iar sensul propoziției trebuie să fie unul coerent. De cele mai multe ori se întâlnesc adjectivele situate după regent, cazurile mai rare cerând antepunerea.

Dacă este vorba despre o serie de adjective, gramatica dispune de o clasificare a modului în care acestea trebuie așezate, unele necesitând o poziție mai apropiată de regent decât altele. Ordonarea acestora este următoarea:

culoare: roșu, verde, galben, negru etc.

vârstă: tânăr, bătrân, nou, vechi, recent etc.

însușire: inteligent, harnic, iubitor, muncitor etc.

trăsături fizice: înalt, slab, gras, frumos, urât etc.

dimensiune: mic, mare, gigantic, lat, adânc etc.

valoare: bun, valoros, rău, stricat, aurit etc.

Chiar dacă se oferă o alternativă a ordonării adjectivelor, topica adjectivelor în limba română este liberă, atât timp cât respectă normele de grafie și semantică.

Concluzii

Capitolul al doilea, intitulat Flexiuna adjectivului în limba română, are în vedere câteva aspecte ce privesc teoria asupra temei principale a lucrării. Deoarece aspectele ce privesc flexiunea adjectivului sunt multiple, am ales să mă axez pe probleme care vor forma baza celui de-al treilea capitol, în care partea teoretică se îmbină cu cea practică. Este prezentată astfel clasificarea după criteriul flexiunii, formele variabile fiind ilustrate în tabele, cele invariabile sunt exemplificate, cu precizarea că nu prezintă flexiune. Acordul are o însemnătate ridicată în ceea ce privește adjectivul deoarece este punctul de legătură dintre acesta și nominal. Grupul adjectival vizează constituenții care intră în structura adjectivului-centru, capabili de a modifica structura sau de a grada intensitatea, de a aproxima sau nega trăsăturile enunțate. Prin intermediul acestora, ajdectivul este capabil sau nu de a-și schimba sensul. În Grupul verbal, adjectivul primește funcția unui pedicat secundar sau apoziție, adăugând o informație suplimentară despre regent. În afară de funcția de nume predicativ pe care adjectivul o poate adopta, acesta mai poate primi și o funcție de complement predicativ. Acesta are în vedere identificarea unui nominal și primește funcția de CPO sau poate însuși proprietăți unor obiecte, deținând funcție de APN. Topica adjectivelor în limba română nu întâmpină reguli stricte, adjectivele avâd libertatea de a fi poziționate liber în interiorul propoziției.

Capitolul 3. Studiu de caz. Aplicații

3.1 Cum se scrie corect?

Cât este de important să scriem corect? Într-o eră în care tehnologia pune tot mai mult stăpânire pe modul în care scriem, este de folos să cunoaștem niște reguli de bază ale limbii române în scopul menținerii cel puțin a nivelului de „plutire” al gramaticii. Din ce în ce mai multe greșeli de grafie se produc nu doar în rândul cetățenilor, dar și în rândul mass-mediei. Din teama de a nu scrie greșit, de multe ori se întâmplă exact contrariul. Subcapitolul acesta va avea în vedere câteva din numeroasele cazuri de astfel de greșeli, în special cele care privesc adjectivul și se vor prezenta, cu explicații aferente, noțiunile teoretice și variantele corecte ale exemplelor expuse.

Copiii noștrii învață bine.

A fost o plăcere pentru prietenii noștrii să te cunoască.

De ce este greșit?

Nostru este un adjectiv posesiv la forma de singular. În scopul formării pluralului este suficientă adăugarea desinenței –i (noștri), deoarece nu există formă care să conțină doi –ii.

Acest lucru este posibil doar în cazul substantivelor, unde cel de-al doilea –i este reprezentat de articol, cum este prietenii. În cazul primei propoziții, unde apare substantivul copiii, primul –i îl reprezintă rădăcina, al doilea –i este forma de plural nearticulată, iar ultimul este aricolul hotărât.

Corect ar fi trebuit să se scrie: Copiii noștri învață bine.

A fost o plăcere pentru prietenii noștri să te cunoască.

Părinții ei au fost mândrii că a reușit.

De ce este greșit?

Forma de singular a adjectivului dat este mândru. Pentru a forma pluralul se adaugă desinența –i(mândri). Există și posibilitatea ca adjectivul mândrii să se scrie cu doi –ii în cadrul exemplului dat, acesta fiind atunci când precede substantivul pe care îl determină. În acest caz s-ar forma propoziția: Mândrii părinți se laudă cu fata lor. Cel de-al doilea –i al adjectivului este articolul hotărât inițial preluat de la substantivul regent.

În propoziția dată, corect ar fi fost să se scrie: Părinții ei au fost mândri că a reușit.

Prietena ei, aventuroasa a plecat în vacanță.

De ce este greșit?

Adjectivul aventuroasa este în acest caz apoziție. Din cauză că aduce o informație suplimentară despre prietenă, aceasta se desparte prin virgulă în cadrul propoziției. Apoziția poate lipsi din structură, propoziția devenind una simplă: Prietena ei a plecat în vacanță.

Așadar, corect ar fi să se scrie: Prietena ei, aventuroasa, a plecat în vacanță.

Jucăria fetei aceasta s-a pierdut.

De ce este greșit?

Substantivul fetei stă în cazul G, iar adjectivul pronominal demonstrativ este situat în cazul Ac. Propoziția este incorectă din punct de vedere gramatical deoarece nu se respectă acordul impus dintre substantiv și adjectiv. Pentru a avea un înțeles acceptat de standardele gramaticale, adjectivul pronominal trebuie pus la cazul G, în cazul de față acesteia.

Varianta corectă este: Jucăria fetei acesteia s-a pierdut.

Activitatea s-a desfășurat în condițiile cele mai optime.

De ce este greșit?

Optim este un adjectiv invariabil. Acesta nu deține capacitatea de a fi comparat deoarece sensul lui este de a fi „foarte bun” sau „cel mai bun”. Încadrarea lui într-o structură comparabilă implică o exprimare pleonastică.

Corect este: Activitatea s-a desfășurat în condiții optime.

I-am acordat atenție copilului cel mai mic.

De ce este greșit?

Structura dată prezintă gradul de comparație superlativ relativ al adjectivului. Deoarce substantivul copilului se află în cazul D, adjectivul trebuie să se acorde cu regentul pentru o exprimare corectă. Este necesar, astfel, dublul acord:

I-am acordat atenție copilului celui mai mic.

Chiar dacă pare neobișnuit, aceasta este structura corectă din punct de vedere gramatical, deoarece ea acoperă acordul în gen, număr, dar și în caz. Însă de cele mai multe ori este preferată utilizarea structurii simple, fără atricol (copilul mic, copilul cel mic).

Observație! Ca soluție pentru evitarea situațiilor similare se propune schimbarea topicii. Acest fapt nu permite alternative și de aceea se poate folosi fără ezitări:

Celui mai mic copil i-am acordat atenție.

Ea este cea mai bine văzută dintre toate persoanele aflate în încăpere.

De ce este greșit?

Structura dată se află la gradul de comparație superlativ relativ. Referința la care trebuie supus acordul este adverbul bine, și nu adjectivul văzută. Exprimarea corectă ar fi că ea este văzută cel mai bine. Din cauza absenței genului, numărului și cazului la adverb, superlativul cere forma de masculin a constituentului cel deoarece masculinul are întâietate.

Forma corectă este: Ea este cel mai bine văzută dintre toate persoanele aflate în încăpere.

„I-am scris dragei noastre prietene o scrisoare în care i-am dat ultimile vești despre noi. Surorii sale mai mare i-am scris o vedere care avea imprimată imaginea vechei cetăți a Sighișoarei”.

De ce este greșit?

Adjectivul drag are doar trei forme flexionare: drag, dragă și dragi ( pentru feminin și masculin plural). În fraza dată, adjectivul dragei este antepus substantivului regent și folosit în cazul G. Varianta corectă ar fi dragii noastre prietene, sau în cazul în care adjectivul ar fi situat după substantiv, prietenei dragi. Datorită antepunerii, articolul substantivului este preluat de către adjectiv.

Corect ar fi să se scrie: I-am scris dragii noastre prietene…

Adjectivul ultim are patru forme flexionare: ultim, ultimă, ultimi, ultime. În cazul de față, substantivul pe care îl determină este la feminin- plural, iar datorită acordului, adjectivul ar trebui să fie și el la genul feminin- plural.

Corect ar fi: ultimele vești

Substantivul surorii este în cazul G, feminin, singular. Adjectivul mare are două forme flexionare: mare, mari, iar în cazul G se folosește forma omonimă a nominativului plural (mari).

Corect ar fi: Surorii sale mai mari….

În cazul adjectivului vechei se aplică regula anterioară, aceea că în cazul G se folosește forma omonimă nominativului plural în acordul cu substantivul (vechi). Diferența este că adjectivul este antepus regentului și preia articolul hotărât al acestuia: în loc de cetății vechi, forma dată este vechii cetăți.

Textul corect este:

I-am scris dragii noastre prietene o scrisoare în care i-am dat ultimele vești despre noi. Surorii sale mai mari i-am scris o vedere care avea imprimată imaginea vechii cetăți a Sighișoarei.

Vorbește domnul Marin Popa/ Popa Marin. (care domn? = AsN)

În mod normal, numele de persoane au formatul prenume + nume (Marin Popa). Prefixul pre- arată ideea de precedare, însă formula nu se respectă în cazul tuturor situațiilor. Regula generală în ceea ce privește ordinea numelor în limba română este de cele mai multe ori nume + prenume (Popa Marin), arătând oficializarea și clasificarea într-un criteriu mai ușor de depistat. Cu toate acestea, niciuna dintre variante nu este greșită din punct de vedere gramatical. Limba română, însă, face abuz de varianta nume + prenume, care invalidează sensul prefixului. Prenumele este cel care dă identitatea unei persoane și o face unică, iar din această cauză este de încurajat folosirea variantei prenume + nume.

Observație! Exemplul dat nu prezintă adjective în structura sa, dar funcția pe care o deține este cea de AsN (atribut substantival nominatival) sau atribut de identificare și cere articularea directă sau indirectă a regentului.

Alte exemple care cer astfel de atribute sunt: orașul Craiova, faimosul fizician Albert Einstein, revista Bravo, ziarul Libertatea etc.

Există și excepții cu privire la această regulă, în special atunci când este vorba de titluri, funcții, denumiri de instituții: Hotel Concord, profesor doctor George Ionescu, general Corneliu Mărginean etc. În cazul acestora, regentului îi lipsește articolul. Este de înțeles datorită posibilității de prescurtare a titulului (dr., pro., gen.). Însă acest fenomen de nearticulare capătă o extindere din ce în ce mai mare, aducând riscul de folosire incorectă a acestor structuri. În afară de excepțiile prezentate, este de preferat utilizarea regentului articulat spre evitarea unei exprimări incorecte.

„Întreg stadionul aplaudă sau Întregul stadion aplaudă?

Structura substantiv + adjectiv/ adjectiv + substantiv se articulează în limba română astfel: dacă este articol nehotărât, este plasat în fața sintagmei (un prieten bun/un bun prieten), iar dacă este hotărât se atașează primului constituent al grupului, (prietenul bun/bunul prieten).

Observație! Există însă în limba română câteva adjective incompatibile cu articularea formală, de aceea, în topica adjectiv + substantiv, ele transferă articolul definit la termenul al doilea, contrar regulii generale. Sunt în asemenea situații:

unele adjective invariabile (ditamai lunganul; cogeamite bărbatul);

adjectivele pronominale de întărire (însuși directorul; înșiși profesorii);

numeralele colective cu valoare adjectivală (amândoi părinții; tustrei frații).”

În exemplul dat, adjectivul întreg acceptă articol hotărât, intrând în seria cuvintelor în care articolul este atașat primului constituent (stadionul întreg/întregul stadion pentru N-Ac și stadionului întreg/ întregului stadion pentru G-D). În primul enunț dat, adjectivul apare nearticulat, așadar paradigma sa are o structura limitată ( nu se poate spune întreg stadionului în acest context). În schimb, cea de-a doua formă acoperă toate formele flexionare, fiind considerată corectă: Întregul stadion aplaudă.

Observație! Sintagma întreg stadionului poate fi folosită însă în alt context. De exemplu: Întreg stadionului i-a plăcut meciul.

Avea o memorie și o inteligență remarcabilă sau Avea o memorie și o inteligență remarcabile?

Din punct de vedere gramatical, ambele variante sunt corecte. Prima este folosită în conformitate cu norma tradițională, prin acord de vecinătate, iar cea de-a doua, prin acord gramatical ce presupune luarea sintagmei per ansamblu. A doua variantă presupune, însă, anumite avantaje: pe lângă faptul că denotă un nivel de cunoștințe ridicat, asigură claritatea exprimării și receptarea mesajului la adevăratul său înțeles. Este încurajată folosirea celei de-a doua variante: Avea o memorie și o inteligență remarcabile.

Un verișor și o verișoară a/ai frumoasei mele prietene au venit în vizită.

În cazul enunțului dat, atributul genitival frumoasei dispune de doi termeni regenți (verișor și verișoară), iar articolul posesiv trebuie, în consecință, acordat cu ambii. Gramatica veche permite acordul prin vecinătate, deci acordul se face în concordanță cu ultimul termen și propoziția dată este corectă. Noile abordări permit însă și acordul cu pluralul (un verișor și o verișoară ai frumoasei mele prietene), această regulă impunându-se din ce în ce mai mult, deoarece sensul primit antrenează logica. Ambele variante sunt corecte, dar este recomandată utilizarea formei de plural: Un verișor și o verișoară ai frumoasei mele prietene au venit în vizită.

„cu ajutorul computerului și a instrumentelor de aici”

De ce este greșit?

Un alt caz de dezacord este cel dintre substantivele în G și adjectivele posesive. În unele situații, acordul dintre acestea este precedat de articolul variabil al, dar în funcție de context, adjectivul posesiv cere acordul cu regentul pe care îl determină.

Corect ar fi: cu ajutorul computerului și al instrumentelor de aici

„Andreea este o fată rezervată, nu-i place să vorbească despre sine însuși.”

De ce este greșit?

Una dintre cele mai frecvente greșeli este cea a acordului greșit dintre regent și adjectivul pronominal de întărire. În cazul dat, regentul este un substantiv feminin, iar adjectivul pronominal de întărire este unul masculin.

Corect este: Andreea este o fată rezervată, nu-i place să vorbească despre sine însăși.

Observație! Diferența dintre cazurile N-Ac și G-D în ceea ce privește adjectivul pronominal de întărire este că singura formă care își schimbă structura este cea a femininului singular în cadrul cazurilor G-D: fetei înseși.

Se spune că Georgia este originală din America.

De ce este greșit?

Despre o persoană care se trage dintr-un anumit loc se spune că este originară din… . Termenul din propoziția dată este asemănător ca formă cu cel corect, diferența dintre ei constând într-o singură literă. Chiar dacă aceștia seamănă, sensul lor este diferit. Acești termeni se numesc paronime. Pentru a nu se confunda, trebuie învățat ca atare sensul fiecăruia.

Forma corectă a enunțului este: Se spune că Georgia este originară din America.

S-au bucurat de copiii noi-născuți.

De ce este greșit?

Cuvântul „nou” este în acest caz adverb deoarece precede un adjectiv provenit din verb la participiu. Din considerent că adverbul este o parte de vorbire invariabilă, acesta nu se acordă cu termenul regent.

Forma corectă este: S-au bucurat de copiii nou-născuți.

3.2. Pleonasme

Pleonasmele reprezintă alăturarea unor cuvinte care au același înțeles. Folosirea greșită a unor expresii rezultă din faptul că unele persoane nu cunosc sensul cuvintelor și, drept urmare, pun laolaltă două cuvinte care sunt sinonime. Unele dintre cele mai des întâlnite pleonasme care au în componență adjective sunt:

copil tânăr: este greșit deoarece un copil nu poate fi bătrân

metropolă mare: metropolă= „nume dat marilor orașe ale lumii”

cel mai mare colos: colos = „obiect de proporții foarte mari”

biografia vieții: biografia se referă la datele despre viața cuiva

perioadă de timp: perioada face referire la un interval de timp

perspectivă de viitor: perspectiva se referă la o viziune cu posibilități de realizare în viitor

cel mai optim: optim = „cel mai bun sau foarte bun”

procent la sută: procent = „a suta parte dintr-o cantitate dată; proporție în raport cu o sută”

reclamă comercială: reclama are ca scop atragerea de profituri de pe urma comercierii unor produse

mare hit: hitul este o melodie care ajunge în topuri, bucurându-se de succes la scurt timp de la lansare

calitate pozitivă: calitatea este o însușire pe care o persoană o deține și aceasta nu poate fi decât pozitivă; dacă se vorbește despre o caracteristică negativă, aceasta se numește defect

propriii tăi copii: copiii tăi nu pot fi ai altcuiva; sunt proprii, adică îți aparțin

lihnit de foame: lihnit = „foarte flămând, chinuit de foame”

preț scump: scump se referă la faptul că prețul este mare

bancnotă de hârtie: bancnotă = „semn bănesc oficial sub formă de hârtie de valoare la purtător, emisă de o bancă”

aversă de ploaie: aversă = „ploaie torențială de scurtă durată”

pubelă de gunoi: pubelă = „recipient portabil pentru gunoiul menajer”

Observație! În exemplele date se observă că pleonasmele cuprind în interiorul lor cuvinte cu același înțeles sau care repetă explicația unui cuvânt în cadrul celuilalt cuvânt. Este de preferat evitarea acestora, deoarece nu este necesară repetarea aceleiași idei în a se face înțeleasă o explicație. Recomandarea este de a se familiariza cu sensul cuvintelor și de a învăța explicațiile din dicționar ale acestora pentru a nu se produce greșeli de exprimare.

Concluzii

Cel de-al treilea capitol urmărește partea aplicativă a lucrării, iar în cadrul acestuia sunt prezentate cazuri de utilizare în mod eronat ale unor adjective sau structuri adjectivale, dar și ale altor părți de vorbire cu funcție sintactică de atribut. Folosirea greșită a acestora se datorează unei cunoașteri reduse a gramaticii limbii române, iar soluția va fi întotdeauna voința vorbitorilor de a se familiariza cu noțiunile teoretice pentru a deține un nivel ridicat de cunoștințe.

Exemplele sunt culese din experiența vieții de zi cu zi și privesc analiza și corectarea scrierii greșite din punct de vedere gramatical. Astfel, în ceea ce privește adjectivul, cele mai multe greșeli se fac atunci când vine vorba de acordul cu regentul, neglijând aspecte ca scrierea cu unul sau doi –i, dezacordul dintre cazul regentului și cel al adjectivului, nerespectarea normelor de punctuație sau topică, exprimarea pleonastică sau paronimică, folosirea greșită a constituentului cel, aspecte ce privesc atributul de identficare, articolul hotărât și nehorărât în cadrul acordului, acordul cu regentul multiplu, dezacordul articolului posesiv al atributului genitival, sau al adjectivului pronominal de întărire.

Alte aspecte controversate referitoare la adjectiv sunt pleonasmele, cuvinte sau expresii utilizate prin alăturarea a două cuvinte care au același înțeles sau sensuri apropiate și repetă inutil aceeași idee. Sunt expuse câteva exemple și explicate pentru a simplifica înțelegerea lor și pentru a evita folosirea greșită pe viitor.

Concluzii generale

Concluziile finale rezultate din studiul adjectivului și a flexiunii acestuia sunt importanța cunoașterii acestei categorii gramaticale prin prisma faptului că tot ceea ce ține de descrierea, catalogarea, însușirea de proprietăți a tuturor componentelor din mediul înconjurător ține de adjectiv.

Moștenirea clasei gramaticale a adjectivului din limba latină și dezvoltarea acestuia în concordanță cu evoluția limbii române, dar și descoperirea de noi termeni asigură o dezvoltare sănătoasă a gramaticii și a corectitudinii exprimării.

Chiar dacă studiul nu cupride totalitatea cunoștințelor existente despre subiectul în cauză, acesta se axează pe fixarea unor baze, existând posibilitatea dezvoltării acestora în viitor. Noțiunile prezentate merită reținute deoarece pe marginea lor se pot dezvolta noi viziuni. Consider că este mai util să se așeze fundația de cunoștințe care are șanse de ridicare decât să se construiască un bloc întreg ce poate fi spulberat de o piesă greșită.

Ceea ce s-a urmărit este identificarea noțiunilor teoretice ale definiției, clasificării și funcțiilor sintactice ale adjectivului, considerat o parte esențială a gramaticii limbii române. Aceste concepte se învață încă din clasele primare, dar la nivelul conceperii unei lucrări de licență cer o aprofunare riguroasă.

Flexiunea aduce la cunoștință importanța acordului dintre adjectiv și termenul pe care acesta îl determină, dar și modificatorii implicați în constituirea grupului adjectival. Rata de a produce erori este mai scuzută dacă se ține cont de niște reguli simple de acord în gen, număr și caz. Adjectivul dezvoltă capacitatea de a-și modifica valoarea gramaticală prin preluarea acordului de la regent sau prin inversiune. Aspectele privitoare la flexiune se reduc la structura morfologică a adjectivelor, articularea sau capacitatea de comparare. Constituenții Grupului Adjectival ajută la lărgirea ariei de acoperire a diverselor domenii de referință. Modificarea clasei gramaticale a adjectivului dezvoltă Grupul Verbal, funcția de predicat secundar stârnind controverse în rândul lingviștilor.

Ca parte aplicativă, secțiunea a treia a lucrării are în vedere scrierea și exprimarea corectă. Greșeli se pot strecura și în cele mai neașteptate situații, iar evitarea lor presupune cunoașterea vastă a normelor de scriere și exprimare. Exemplele expuse sunt inspirate din viața de zi cu zi, mass-media sau surse citate. Sunt alese în așa fel încât să se producă legătura dintre ele și teoria prezentată, iar explicațiile aferente să contureze buna înțelegere a subiectului tratat. O altă preocupare o reprezintă pleonasmele, exprimări eronate ce apar de cele mai multe ori involuntar datorită slabei familiarizări cu sensurile cuvintelor din dicționar.

Pe întreg parcursul lucrării sunt inserate observații personale care adâncesc perceperea temei alese și au în vedere aspecte care au fost neglijate sau necunoscute până în momentul de față.

Obiectivul este, după cum am mai menționat, crearea unei perceperi generale a clasei gramaticale a adjectivului limbii române. Trebuie încurajat interesul pentru gramatica limbii române deoarece aceasta tinde să-și micșoreze adepții în defavoarea tehnologiei avansate care limitează viziunea asupra scrierii corecte.

Bibliografie

Academina Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan- Al. Rosetti”, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Consiliul Național al Audiovizualului, Ești cool și dacă vorbești corect!

Brăescu, Raluca, 2012, Adjectivul în română. Sintaxă și semantică., București, Editura Universității din București

Butiurcă D., 2012, Istoria limbii române, Universitatea „Petru Maior” Târgu-Mureș

Gramatica Limbii Române, vol. I Cuvântul, 2005, București, editura Academiei Române

Gramatica Limbii Române, vol. II Enunțul, 2005, București, editura Academiei Române

Gruiță, G., Gramatica normativă. 77 de întrebări, 77 de răspunsuri, Ediția a IV-a, editura Paralela 45, varianta pdf https://www.uploady.com/#!/download/8dbVb9oOiTA/kRUTwiQFxSdpZswl

https://dexonline.ro/

Neamțu, G.G., 1989, Elemente de analiză gramaticală, București, editura Științifică și Enciclopedică

Pană Dindelegan, G., A. Dragomirescu, I. Nedelcu, 2010, Morfosintaxa limbii române, București, Editura Universității din București

Sporiș, Valerica, Adjectivul în GALR. Studiu de caz, varianta pdf, http://www.dacoromania.inst-puscariu.ro/articole/2010_1_3.pdf

Szekely E.M., 2008, Limba română contemporană, Universitatea “Petru Maior” Târgu-Mureș

The inflection of the adjective (Abstract)

This topic has gained my interest because of the curiosity to know what it implies. The inflection of the adjective has had a modest approach in school and now I have found the opportunity to study it further. Even though I don’t have the capacity to understand all the data yet, the paper forms a basis and it remains open for a future investigation.

The inflection reffers to the capability of the adjective to change its form in order to gain a new meaning. It can turn from masculine to feminine or plural or it can modify its structure to emphasize a quality of the word it determines. The Romanian inflection is wider than the English inflection and some aspects do not have corresponding terms.

The study contains a brief introduction to the latin adjective (definition, classification, degrees of comparison) for a better understanding of the origins of the adjective in the Romanian language.

The first chapter begins with the theoretical aspects of the adjective in the Romanian language. It briefly presents the latin origins of the adjective and the fact that many Romanian adjectives are borrowed from latin. It continues with the various ways in which the adjective can be defined and it stops to the easiest definition so that every person can remember it. The Romanian language has a vast classification of the adjective and every type given is strengthened by examples. The form of the adjectives can be simple, compound or invariable. The correspondence between the noun and the adjective is essential because the two are dependent and have the same gender, number and case. The degrees of comparison are specific to the adjective and that is why they are granted a few pages of the paper. The adjective has the power to change its grammatical acception through different processes. In this way it can turn into noun or adverb. But it also allows other classes to turn their values into adjectives, which contributes to the development of the adjective class. The basic syntactic function of the adjective is the attribute, but it can also be subject, predicate or complement.

The second chapter represents the main theme of the paper, which is about the inflection of the adjective. This topic has an extensive area of knowledge, but the chapter resumes the most important aspects according to the aim of the paper. It is presented a classification of the adjectives according to the inflexion, followed by the importance of the correspondence between the adjective and the determined term. Due to the modifying ability, the adjective has the capacity to develop an adjectival group or to enlarge the terms of other groups. The functions it can achieve are various, giving it a wider area of coverage. Its position inside the sentence can be in front of or behind the (pro) noun, while in English it only occupies the front position.

The last chapter contains the applicative part of the paper and it includes examples which are written incorrect. The purpose is to apply the theoretical part in order to analyze and demonstrate the correct variant of the structures which imply adjectives. The examples are taken in accordance with the topic and are reviewed from a personal perspective. Another part of the chapter targets the pleonasm, a structure which uses redundant words in explaining a structure.

As a conclusion, the study has helped me in developing my perspective upon the class of the adjectives and widened my vision about the importance of using the grammar of a language in a correct manner.