Fizionomia Operatiilor Intrunite

Operația întrunită reprezintă totalitatea acțiunilor terestre, aeriene și maritime duse de o grupare constituită din forțe sau elemente și mijloace aparținând mai multor categorii de forțe ale armatei, în mediul corespunzător specific fiecăreia dintre ele, într-o zonă geografică determinată, într-o perioadă de timp precizată, într-o concepție unitară și sub o comandă unică exercitată de un comandament operațional întrunit în scopul îndeplinirii unor obiective strategice.

Acțiunea întrunită reprezintă ansamblul măsurilor și activităților concepute, planificate și desfășurate prin participarea a cel puțin două categorii de forțe ale armatei pentru îndeplinirea obiectivelor încredințate.

Referitor la gradul de implicare al categoriilor de forțe armate, în contextul unor acțiuni întrunite, cele mai recente conflicte militare au reliefat câteva aspecte foarte importante. In acest sens, criteriul principal de analiză îl reprezintă, desigur, doctrinele puterilor militare ale căror forțe armate au participat la conflictele armate respective. Astfel, statele care își propun promovarea intereselor politice în diverse spații de pe glob, dar din proximitatea propriilor frontiere, au folosit, în mod prioritar mari unități și unități din cadrul forțelor terestre. Un exemplu în acest sens îl constituie războiul din Cecenia, în cadrul căruia acțiunile militare au fost concentrate timp îndelungat în localitățile cele mai importante sau în teren puternic accidentat. Condițiile concrete ale acestui teatru de operații au determinat, firesc, rolul primordial în cadrul acțiunilor întrunite, al forțelor terestre.

Conceptele politico-militare strategice americane prevăd folosirea predilectă a forțelor aeriene sau aeronavale, cu un consistent suport informațional asigurat de către sistemele de satelit, forțelor terestre rezervându-li-se rolul de a finaliza o victorie deja configurată de către loviturile foarte precise aplicate din aer de pe mare, pe parcursul a câtorva săptămâni. În general, în armatele moderne, forțele terestre sunt considerate ca fiind elementul capabil să realizeze prezența, extinderea și dominația puterii militare în mediul terestru

Desigur că aceste calități sunt valabile pentru toate categoriile de forțe ale armatei, corespunzător mediului de manifestare a fiecăreia.

Operația întrunită reprezintă totalitatea acțiunilor duse de o gruparea de forțe cu rol strategic sau operativ, constituită din trupe aparținând mai multor categorii de forțe armate, sub comandă unică, în mediul corespunzător fiecăreia, cu un scop unitar. Mai nuanțat, se poate spune că operația întrunită reprezintă un ansamblu de acțiuni militare duse concomitent pe uscat, în aer iar uneori și pe mare (fluviu), pe mare adâncime și pe front larg, de către grupări de forțe cu rol strategic (operativ), pregătite și desfășurate în baza unei concepții unitare și a unui plan unic, în una sau mai multe zone de operații care includ obiective de importanță politică, economică și militară, a căror menținere sau eliberare permit realizarea unor scopuri parțiale ale războiului. Încorporând unele concepte folosite mai recent în literatura militară, unii autori, definesc operația întrunită ca fiind un ansamblu de bătălii, lovituri și manevre coordonate și interconexate între ele, pregătite și desfășurate după un plan unic, având un profund caracter aeroterestru și aeronaval, în vederea îndeplinirii scopurilor operative sau strategice în una sau mai multe zone de operații de pe teritoriul național într-un timp dat. Definiția aceasta nu face, după cum se vede, decât să detalieze cele arătate mai sus.

Nevoia de flexibilitate în pregătirea și ducerea unor acțiuni de luptă împotriva unui inamic al cărui potențial de luptă este fluctuant pe timpul desfășurării acțiunilor militare, scoate în evidență necesitatea constituirii unor grupări de forțe, cu o compunere variabilă.

Grupările de forțe pot fi structuri de forțe eterogene constituite ad-hoc, destinate să execute misiuni operative, într-un spațiu și pe perioade de timp limitate.

În altă ordine de idei, în sens mai larg, acestea ar putea reprezenta structuri le forțe, de valoare variabilă, care acționează împreună, integrat și întrunit, pentru ) perioadă de timp, sub comandă unică, pentru îndeplinirea unei misiuni cu caracter relativ independent, apte să desfășoare acțiuni militare de orice tip.

Din analiza definiției reiese caracterul temporar al grupării de forțe determinat de durata îndeplinirii misiunii pentru care aceasta se constituie, precum și marea mobilitate și flexibilitatea structurii acesteia, elemente care contribuie în nod determinant la realizarea surprinderii inamicului.

În principiu, gruparea de forțe va avea un rol tactic sau cel mult operativ, fiind definită de următoarele elemente specifice:

– forțele și mijloacele care intră în compunerea grupării de forțe pot să provină din structuri diferite sau din categorii de forțe diferite (grupări de forțe întrunite), în funcție de valoarea cantitativă și calitativă necesară îndeplinirii misiunii operative;

– include în structura ei un număr variabil de unități și mari unități de forțe luptătoare de sprijin și logistice;

– angajează în mod decisiv acțiunile militare într-o zonă de operații, succesul sau insuccesul acestora determinând păstrarea sau pierderea echilibrului strategic;

– configurația teritoriului național, complementaritatea zonelor de operații și caracteristicile de dinamică specifice fiecărei zone, influențează raporturile de cooperare dintre marile unități care aparțin categoriilor de forțe armate;

– este destinată ca în cadrul apărării strategice sau independent, să desfășoare

operații de apărare sau ofensive pentru capturarea ori nimicirea unor grupări importante ale inamicului, apărarea unor obiective importante din teritoriu, a bunurilor civile și a celor din patrimoniu național.

Privită în ansamblu, constituirea grupărilor de forțe este rezultatul deciziei și planului de acțiune al eșalonului superior și nu presupune o relaționare funcțională a structurilor componente, în vederea angajării imediate a confruntării cu inamicul. Operațiunea în sine este o alocare de resurse care are la bază o evaluare globală a forțelor și mijloacelor de care dispune inamicul și a raportului de forțe necesar a fi realizat pentru îndeplinirea misiunii.

Principala condiție ce trebuie urmărită pe timpul constituirii grupărilor de forțe o reprezintă redislocarea marilor unității în raioane cât mai apropiate de viitoarele direcții (raioane) de acțiune, iar, dacă este posibil, chiar în fâșiile (raioanele) în care urmează să-și îndeplinească misiunea.

Am considerat că este necesar să definim aceste sintagme pentru a înțelege contextul în care ele vor fi folosite pe parcursul prezentării.

Principiile acțiunilor militare întrunite

Necesitatea existenței unor principii în arta militară, ca un element de determinare nomologică a luptei armate, s-a dovedit cu mult timp înainte, iar acest lucru a fost afirmat și demonstrat de iluștrii teoreticieni și practicieni militari. În acest sens F. Foch afirma că: "În lipsă de principii sigure și stabile se ajunge la schimbări continue, fie că este vorba de organizare, de formații, de manevre".

Aceste aprecieri pertinente, nealterate în nici un fel de trecerea timpului și cu valabilitate deplină în zilele noastre, sunt argumente care demonstrează necesitatea ca și acțiunile militare întrunite, să dispună de o bază teoretico-metodologică adecvată și specifică.

Fără a diferi în mod fundamental de principiile generale ale luptei armate formulate în doctrinele strategice aparținând altor state, în literatura de specialitate ara noastră se consideră că principiile care răspund în cea mai mare măsură fizionomiei acțiunilor întrunite sunt următoarele: definirea clară a obiectivelor (misiunii); libertatea de acțiune; sinergia; concentrarea efortului; susținerea; flexibilitatea; economia de forță; surprinderea; securitatea acțiunilor și a forței; etapizarea acțiunilor întrunite; coordonarea acțiunilor întrunite; pregătirea forțelor.

Definirea clară a obiectivelor (misiunii) presupune ca în stabilirea misiunilor să se atribuie tuturor forțelor responsabilități precise care pot fi îndeplinite, cu forțele și mijloacele la dispoziție și cu abilitatea acțională reală a comandamentelor și forțelor și prin care s-ar putea îndeplini scopurile parțiale și scopul final al acțiunii întrunite. Realizarea unității de acțiune în vederea atingerii obiectivului general și a celor parțiale clar definite, impune, totodată, că obiectivele stabilite pentru fiecare componentă a categoriilor de forțe să rezulte din cele ale grupării de forțe întrunită și să contribuie la îndeplinirea acestora.

În accepțiunea acestui principiu, noțiunea de "obiectiv" este sinonimă cu cea de misiune sau țintă și nu cu cea de scop (cealaltă semnificație a cuvântului).

Filozofia acestui principiu impune ca în planificarea și desfășurarea acțiunilor întrunite, acestea trebuie îndreptate spre un obiectiv clar definit, decisiv ce poate atins avându-se în vedere că "fiecare acțiune întreprinsă trebuia să contribuie în mod direct, rapid și economic la îndeplinirea scopului strategic general și că acțiunile care nu contribuie la îndeplinirea obiectivului trebuie evitate"

Principiul implică nu doar o formulare cu caracter general, raportată la misiune în ansamblul ei, ci și a unui întreg șir de scopuri intermediare, care trebuie atinse în ferite etape ale acțiunii.

Libertatea de acțiune se realizează prin asigurarea tuturor condițiilor pentru pregătirea și desfășurarea acțiunilor proprii conform scopurilor stabilite, manifestarea plenară a inițiativei, înlăturarea acțiunilor perturbatoare ale inamicului sau a altor factori ai situației.

Într-o confruntare în care se întrevede posibilitatea ca inamicul să săvârșească invazia concomitent pe uscat, din aer și de pe mare, folosind pe scară largă aviația, sistemele de cercetare-lovire de înaltă precizie, desantul aerian, trupele aeromobile și forțele speciale, concomitent cu desfășurarea de către acesta a unor intense acțiuni de război electronic și informațional și cu manifestarea supremației aeriene și pe mare, libertatea de acțiune se poate obține "prin acțiuni, în primul rând ofensive, dinamice, manevriere, rapide, întrunite și sincronizate care solicită din partea comandanților și forțelor prevedere, inițiativă, cunoașterea situației și a obiectivului eșalonului superior, cooperare, flexibilitate în conducere și acțiune, continuitatea conducerii, asigurarea sprijinului logistic".

Inițiativa, ca formă cea mai evidentă de exprimare a principiului libertății de acțiune, nu trebuie să se manifeste numai în momente decisive ale operației, ci în toate situațiile, începând cu primele acțiuni pentru respingerea agresiunii și sfârșind cu îndeplinirea integrală a misiunilor.

Sinergia reprezintă "gruparea logică după criterii bine determinate a unor forțe și mijloace aparținând S.N.Ap. destinate îndeplinirii unei misiuni comune în care efectul final este mai mare decât suma efectelor forțelor componente luate separat".

Astfel spus, dacă într-o acțiune întrunită se vă acționa pentru îndeplinirea scopurilor acesteia cu o componentă aeriană și una terestră, ambele dimensionate după criterii strict determinate pe baza unei coordonări unitare al cărei instrument este planul, impactul militar total (efectul) este mult mai mare decât dacă s-ar face suma efectelor componentelor acționale luate separat.

Sinergia acțiunilor întrunite apare ca rezultat al următoarelor aspecte:

• coordonarea la un nivel superior a acțiunilor terestre, aeriene, navale și speciale;

• folosirea forței întrunite va avea un efect superior sumei efectelor datorate întrebuințării fiecărei componente în parte;

• contribuția fiecărei componente trebuie să se adapteze la natura amenințării și nivelul acțiunii;

• dacă acțiunea unei componente este dominată, celelalte acordă sprijin. Realizarea sinergiei forțelor în acțiuni întrunite va fi posibilă doar atunci

când integrarea are loc între structuri orientate temporal și spațial către maximizarea efectului acțiunii.

Concentrarea efortului constă, pe de o parte, în realizarea în timp oportun a grupării de forțe necesare, iar pe de altă parte, în executarea loviturilor asupra

centrului de greutate al forței inamicului în scopul nimicirii acestuia și aducerii lui în punctul critic.

Pare tot mai evidentă necesitatea înlocuirii sintagmei "concentrarea efortului" cu sintagma "concentrarea efectelor efortului" argumentată de următoarele judecăți:

• înfrângerea inamicului este cauzată de efectele cumulate ale loviturilor primite și nu de numărul lor;

• efortul în sine poate fi zadarnic, fără efecte asupra inamicului, dacă mijloacele și acțiunile pe care le presupune sunt ineficiente în planul distrugerilor provocate acestuia.

Concentrarea efortului nu trebuie să ducă la aglomerarea exagerată a forțelor și mijloacelor pe spații înguste, întrucât se creează pericolul ca în urma loviturilor adversarului, forțele respective să sufere pierderi mari, ci va rezulta din efectele loviturilor executate de forțe asupra punctelor vitale ale inamicului.

Susținerea acțiunilor constă în rezolvarea tuturor problemelor administrative privind implementarea cu succes a planului acțiunii întrunite, incluzând sprijinul logistic și de personal.

Scopul principal al susținerii logistice a forțelor întrunite este de a le asigura cu tehnica, materialele și serviciile necesare desfășurării neîntrerupte a acțiunilor, oportun, în orice situații și condiții, în locurile stabilite.

În proiectarea sprijinului logistic trebuie să se aibă în vedere obiective, precum: degrevarea structurilor luptătoare de responsabilitățile privind logistica trupelor; asigurarea unui flux informațional coerent; realizarea unor circuite de susținere logistică continue și eficiente; execuție descentralizată și specializată.

Flexibilitatea reprezintă o caracteristică a planurilor de acțiune și asigură comandanților grupărilor de forțe întrunite, libertate de acțiune în rezolvarea situațiilor din teatrul de acțiune.

Aceasta se obține prin înțelegerea intenției eșalonului superior, mobilitatea în gândire, rapiditatea în luarea deciziilor, buna organizare și compatibilitatea sistemelor C.4 I. desfășurate în teren, în principal, pentru exercitarea comenzii și controlul forțelor".

Economia de forță (forțe și mijloace) constă în "stabilirea distribuirea și utilizarea judicioasă a posibilităților de luptă proprii în raport cu necesitățile impuse de obiectiv și de obținerea de rezultate maxime cu eforturi, forțe, mijloace și pierderi minime".

Acest principiu impune selectarea obiectivelor, repartizarea lor judicioasă și angajarea în acțiunile duse pentru îndeplinirea scopului propus, a forțelor, mijloacelor și resurselor în cantitățile strict necesare obținerii succesului. Aceasta presupune ca în constituirea grupărilor de forțe întrunite și a dispozitivului de acțiune să se aibă în vedere de fiecare dată câteva cerințe extrem de importante, între care:

– dimensionarea optimă a grupărilor de forțe în raport cu scopul acțiunii, capacitatea combativă a forțelor care le compun și cea a inamicului;

– întrebuințarea forțelor în concordanță cu destinația și misiunile de baza ale acestora;

– simplitatea concepției și rapiditatea manevrei pentru realizarea grupărilor de forțe întrunite și a dispozitivului de acțiune;

– oportunitatea constituirii acestora;

– asigurarea compatibilității dinamice a structurilor constitutive, polivalența acțională și adaptabilitatea la situații neprevăzute;

– compatibilitatea sistemelor de conducere, protecție, asigurare și logistice.

Dimensionarea optimă a grupărilor de forțe în raport cu scopul acțiunii și capacitatea combativă a trupelor impune ca, pe baza analizei temeinice a situației inamicului și a forțelor proprii, în strânsă legătură cu factorii de mediu și timp, în compunerea grupărilor de forțe să se introducă atâtea și acele forțe care asigură succesul acțiunii.

Prin dimensionarea optimă, atât cantitativă cât mai ales calitativă a grupărilor de forțe întrunite se asigură menținerea sau cucerirea superiorității și a inițiativei atât locale, cât și generale, pe toată durata acțiunilor.

Surprinderea inamicului constă în executarea de acțiuni la momentul, în locul sau într-un mod neașteptat de inamic, care să-i producă distrugerea coeziunii și realizarea stării de confuzie necesare obținerii succesului, prin procedee ale războiului psihologic, informațional și prin inducere în eroare.

În condițiile în care apariția rapidă de noutăți în tehnologia de supraveghere și comunicații sporesc dificultatea mascării deplasărilor ample de trupe, principiul surprinderii nu înseamnă că inamicul trebuie luat complet prin surprindere, fiind suficient să devină conștient prea târziu pentru a reacționa eficient. În general, se consideră că surprinderea poate consta și în ritm, dimensionarea forței, direcționarea sau localizarea efortului principal și declanșarea neașteptată a acțiunii și că factorii care contribuie la realizarea surprinderii sunt: rapiditatea, cercetarea eficientă, înșelarea inamicului, aplicarea neașteptată a unor lovituri, securitatea acțiunilor și schimbarea metodelor de acțiune.

Acțiunile militare desfășurate prin surprindere presupun, asumarea unei anumite doze de risc, întrucât aceasta înseamnă, cel mai adesea, angajarea forțelor proprii în condiții mai dificile decât cele normale sub multiple aspecte, ce țin de teren, timp, anotimp, sprijin, logistică, care în eventualitatea unei nereușite contribuie la apariția unor efecte negative, care pot avea ca rezultat compromiterea parțială sau totală a acestora.

Principalii factori care contribuie la realizarea surprinderii inamicului în acțiunile militare moderne sunt: prevederea; cunoașterea cât mai temeinică a factorilor situației, tendințele de evoluție a acestora și a influenței pe care o au sau ar putea-o avea în viitor asupra fizionomiei și deznodământului acțiunilor; flexibilitatea gândirii și a acțiunii; rapiditatea; inițiativa; capacitatea comandanților de a-și asuma riscul necesar calculat; păstrarea secretului asupra acțiunilor proprii; mascarea; dezinformarea permanentă a adversarului.

Securitatea acțiunilor și a forței constă într-un "ansamblu de măsuri și acțiuni desfășurate pentru protecția multidimensională a forțelor (informațională, morală, acțională, etc), necesară pregătirii și desfășurării acțiunilor întrunite, prevenirii surprinderii și vulnerabilității forțelor proprii în raport cu inamicul, timpul, spațiul și capabilitățile de luptă ale trupelor".

Teoriile moderne privind acest principiu pun în centrul semnificației conținutul său, cerința de a nu permite niciodată inamicului să obțină avantaje neașteptate, prin luarea măsurilor de asigurare a acțiunilor și de protecție a forțelor. Totodată, securitatea este considerată una din modalitățile prin care se sporește libertatea de acțiune a forțelor proprii și se reduce vulnerabilitatea față de acțiunile inamicului și față de influențele negative ale acțiunilor desfășurate prin surprindere de către acesta. Protejarea forței, spun specialiștii americani, sporește puterea de luptă proprie, dar totuși comandanții nu trebuie să fie excesiv de precauți, deoarece

pentru a reuși, ei trebuie să-și asume un risc necesar și calculat, inevitabil în război.

Siguranța informațională presupune implicarea tuturor comandamentelor militare și organelor administrației publice centrale și locale (în caz de război) în protecția informațiilor. Pentru aceasta, comandanții și statele majore trebuie să respecte permanent toate regulile de lucru în elaborarea și exploatarea documentelor, micii și materialelor de conducere în secret, pentru a evita scurgerea informațiilor.

Siguranța acțională se realizează prin interzicerea pătrunderii elementelor de cercetare ale inamicul în dispozitivul propriu, preîntâmpinarea unor atacuri prin surprindere din partea adversarului și asigurarea condițiilor, fie pentru intrarea organizată în luptă a forțelor proprii, fie pentru desfășurarea după plan a acțiunilor militare în curs de desfășurare.

Siguranța morală se realizează prin măsurile de asigurare și protecție a trupelor, care contribuie la menținerea unui spirit de luptă ridicat și o stare afectivă adecvată condițiilor grele ale câmpului de luptă modern.

Etapizarea acțiunilor întrunite constă în combinarea judicioasă într-o manieră secvențială sau simultană a acțiunilor componentelor forței întrunite, astfel încât obiectivul operației întrunite să fie atins rapid și cu cheltuieli materiale și umane minime. În acest sens se ține seama de potențialul adversarului, caracteristicile geografice ale teatrelor de operații, logistica forțelor precum și de reacția opiniei publice referitoare la „folosirea forței”.

Coordonarea acțiunilor întrunite presupune realizarea unor măsuri de armonizare plecându-se de la un nivel centralizat, înalt, al tuturor componentelor, cu responsabilități depline la nivelul comandamentului forței întrunite și continuarea acestora în cadrul fiecărei componente în zona sa de acțiune.

Pregătirea forțelor este necesară pentru a asigura complementaritatea capacităților la nivel întrunit și a face față complexității operațiilor întrunite, desfășurate atât la nivel național, cât și în cadrul unor forțe multinaționale. Concomitent, vor fi dezvoltate capacitățile forțelor armate de a trece rapid de la un tip de acțiune întrunită la alta, în același teatru de acțiuni militare, de a executa manevra decisivă dintr-un teatru de acțiuni militare în altul, de a constitui grupări de forțe întrunite corespunzător fiecărui tip de amenințare specifică și de a avea o viteză de reacție superioară.

Punerea în aplicare și respectarea principiilor mai sus enunțate permite realizarea caracterului întrunit al acțiunii și îndeplinirea obiectivelor acesteia în condiții de rentabilitate operațională.

:-.■:■:

Caracteristicile și fizionomia acțiunilor întrunite de nivel operativ

Recentele conflicte de la sfârșit și început de mileniu au scos în evidență noi trăsături, nemaiîntâlnite până acum și a demonstrat că nici un conflict, nici o ipoteză nu a semănat una cu alta, aceasta fiind adoptată, modelată la situația concretă.

Literatura în general, și mai ales cea de specialitate, analizează conflictele militare din diferite unghiuri, care de multe ori nu au un caracter științific. Până la această dată nu s-a dat o definiție sintagmei "fizionomie a acțiunilor întrunite'', ceea ce ne-a determinat să încercăm noi definirea acesteia, pentru a o putea folosi ca instrument de lucru, în dezvoltarea demersului nostru.

Consultând dicționarele limbii române cu privire la fizionomie și acceptând definirea sintagmei "acțiune întrunită" prezentată mai sus putem defini "fizionomia acțiunilor întrunite" ca reprezentând: tipul de acțiune militară care cuprinde ansamblul activităților concepute, planificate și desfășurate prin participarea a cel puțin două categorii de forțe ale armatei, situată la un nivel acționai (strategic, operativ) care impune stabilirea elementelor prin care se caracterizează aceasta, pentru îndeplinirea misiunilor (obiectivelor) încredințate.

Elementele caracteristice ale fizionomiei acțiunilor întrunite ar putea fi: situația politico-militară a ambelor părți; gradul de organizare a forțelor; amploarea acțiunilor întrunite; sistemele strategice care se confruntă; spațiul de desfășurare; tipul dominant de acțiune; întrunirea acțiunilor; nivelul violenței armate.

– Situația politico-militară – poate degenera din cauza unor stări conflictuale care au la bază, nerecunoașterea granițelor, pretenții teritoriale, nerespectarea sau încălcarea unor tratate. în condițiile agresiunii militare directe dusă în conjuncție cu acțiuni agresive interne, trebuie să mai avem în vedere orientarea politică, militară și economică, iar rezolvarea scopurilor propuse prin violență reprezintă singura soluție.

– Gradul de organizare a forțelor participante la acțiunile întrunite este diferit între beligeranți și este influențat de riscurile, amenințările, pericolele cu care s-a confruntat sau se confruntă una dintre părți, gradul de dezvoltare a societății și puterea economică de care dispune, dacă face parte sau nu din organizații politico-militare, interdicții impuse prin diferite tratate și acorduri internaționale, starea moralului, forțelor beligerante experiența acumulată în conflictele precedente.

– Amploarea acțiunilor întrunite capătă valori diferite pe parcursul desfășurării acestora în funcție de scopurile strategice și politice propuse, care determină dimensiunea spațiului în care se desfășoară acțiunile militare și durata acestora.

în literatura de specialitate se consideră că amploarea unei acțiuni militare este reprezentată de indicatorii de timp, spațiu și de dinamică, fapt care individualizează o acțiune în raport cu toți factorii situației. În practica militară se consideră că aceștia sunt: lărgirea fâșiei de ofensivă (apărare) adâncimea misiunilor (fâșiei de apărare) ritmul (durata) acțiunii.

În opinia noastră, câmpul de luptă modern nu mai acceptă linearitatea clasică, uniformitatea, cu fâșii, aliniamente, raioane adânci, linii etc. Se vorbește în ultimul timp, despre "spațiul de lupta fluid", in care dispozitivele trupelor nu mai pot fi rigide, lineare sau circulare, ci asimetrice (neliniare). Lupta lineară, statică, pe poziții, este considerată depășită și va fi categoric evitată.

Apreciem că lupta va avea loc într-un spațiu multidimensional în care se vor desfășura acțiuni asimetrice, caracterizate de mobilitate, dispersabilitate, descentralizare, manevrabilitate, flexibilitate și folosirea unei largi game de acțiuni terestre, navale, aeriene, spațiale, informaționale, psihologice și speciale, duse simultan la toate cele trei niveluri ale artei militare, (strategic, operativ și tactic), continuu și într-un ritm alert, în scopul lovirii decisive a centrelor de greutate și a punctelor decisive ale inamicului.

Sistemele strategice care se confruntă – reprezintă toate elementele ce se întrebuințează pentru îndeplinirea scopurilor propuse în urma desfășurării acțiunilor militare și anume: forțe armate, resursele, tehnica de luptă, gradul de pregătire militară, concepțiile de desfășurare a acțiunilor.

Spațiul de desfășurare reprezintă capacitatea de a vizualiza zona luptei, bătăliilor sau operațiilor și modul în care forțele acționează. Dimensiunea, forma și densitatea spațiului de luptă ale unei grupări de forțe sunt variabile și influențate de: misiune, inamic, teren, trupe proprii și forțele disponibile în timp ale ambilor adversari. Prognozăm că extinderea spațială a viitorului spațiu de luptă comun, va consta din spații de luptă funcționale, cu categorii de forțe specifice aflate în ele, care se intersectează și se suprapun. Această construcție conceptuală a spațiului de luptă credem că va oferi viitorilor comandanți o viziune coerentă a unui spațiu de luptă complet integrat de dimensiuni maxime și va permite o interceptare simultană a țintelor printr-o mai mare varietate de sisteme de luptă integrate.

Spațiul de desfășurare a acțiunii întrunite se află într-o strânsă relație cu timpul. Analizând relația spațiu-timp se constată că deși mediul geografic și timpul exercită asupra acțiunii întrunite numeroase și importante determinări specifice, influența lor nu se poate manifesta izolat, ci într-o strânsă interdependență.

Semnificația principală a acestei interacțiuni rezidă în raportul dintre spațiul în care se desfășoară acțiunea și timpul global consumat pentru îndeplinirea misiunii. In războiul modern, una dintre tendințele care se manifestă tot mai pregnant în fizionomia luptei armate este tocmai aceea de a da conținut unor noi corelații în triada spațiu-timp-lupta armată. Astfel dacă în primul război mondial milioane de soldați au stat față în față, în fortificații, săptămâni sau chiar luni de zile, în prezent și cu atât mai mult în viitor, frontul nu se va mai afla acolo unde are loc bătălia principală, confruntarea angajându-se cel mai adesea în toate dimensiunile spațiului de luptă.

Mărimea acestui spațiu poate căpăta valori oscilante de la o zi la alta în funcție de evoluția situației generale a conflictului.

Organizarea de principiu a unei zone în care se desfășoară acțiuni întrunite

Tipurile dominante de acțiune sunt în concordanță cu scopul politico-militar stabilit. Din multitudinea acestora, se pot evidenția în principal două: acțiuni desfășurate în cadrul unui război / conflict armat și acțiuni militare altele decât războiul.

Acțiunile întrunite în cadrul războiului / conflictului armat pot fi de apărare sau ofensive.

În cazul unei agresiuni armate, Armata României acționează pentru respingerea acesteia, sprijinind și beneficiind de sprijin din partea Aliaților, în baza Tratatului de la Washington. în acest scop, accentul se va muta de la forțele teritoriale spre forțele dislocabile cu nivel de capacitate operațională diferențiat, cu capabilități adecvate, cu auto – susținere în teatru, capabile să opereze întrunit sub comandă națională sau NATO.

În plan global asistăm astăzi la o scădere a ponderii acțiunilor specifice conflictului armat în detrimentul celor specifice acțiunilor militare altele decât războiul.

Exemplu cel mai concludent îl reprezintă intervențiile din Afganistan și Irak, în care durata intervenției militare a fost foarte scurtă, în timp ce acțiunile de restabilire a păcii și cele "umanitare" au o durată care nu poate fi precizată.

Întrunirea acțiunilor reprezintă un element important al fizionomiei acțiunilor întrunite și constă în desfășurarea acțiunilor simultan în toate mediile, ceea ce presupune angajarea inamicului în același timp, în toate mediile și pe întreaga adâncime a zonei de operații, limitându-i astfel posibilitățile de manevră.

Ponderea uneia dintre componente și importanța fiecăreia rezultă din mediul geografic al confruntării armate și din tipul de ripostă preconizat.

Nivelul evoluției luptei .armate presupune angajarea selectivă și graduală a forțelor armate, pe măsura conturării pericolului pe etape ale amplificării crizei sau conflictului armat.

Astfel, într-o primă fază vor intra în acțiune Forțele de Reacție Imediată. Pe măsura escaladării crizei (conflictului) vom fi angajate, Forțele de Reacție în situații de Criză. Forțele care nu sunt angajate direct în acțiuni militare execută supravegherea spațiului terestru, aerian și maritim, cercetarea adversarului, iar la nevoie, intervin pentru blocarea inamicului. În faza finală, vor intra în acțiune forțele generate și operaționalizate după declararea mobilizării.

Acțiunile întrunite de nivel operativ se disting prin câteva caracteristici relevante:

* gruparea de forțe întrunite va cuprinde structuri operaționale ce aparțin a cel puțin două categorii de forțe ale armatei, iar în contextul existenței raioanelor maritime și fluviale, gruparea de forțe se va constitui inclusiv din forțe care pot acționa în aceste medii și forțe navale;

* unitatea comenzii ca principiu fundamental al acțiunilor întrunite, reclamă existența unui comandament întrunit;

* optimizarea potențialului întrunit printr-o valorificare superioară a puterilor unitare ale componentelor terestră, aeriană și navală;

* realizarea și menținerea puterii întrunite pe toată durata operației prin continuitatea și permanența efectelor militare a fiecărei componente;

* specificitatea și complementaritatea forțelor ce participă la operația întrunită determină armonizarea acestora prin introducerea succesivă sau simultană în diverse acțiuni în raport cu efectele și obiectivele urmărite la nivel întrunit;

* planificarea riguroasă a acțiunilor întrunite în ansamblu, dar și pentru fiecare componentă în parte, pe faze și etape;

În concluzie, în cadrul structurii acționale a acțiunilor întrunite de nivel operativ, considerăm că vor fi desfășurate acțiuni militare speciale, aeriene, terestre, navale, sprijinite în funcție de context și posibilități, de acțiuni din spațiul cosmic.

Aceste acțiuni se execută de către structuri militare (grupări de forțe) ce pot avea valori diferite, în funcție de: obiectivul stabilit; forțele și mijloacele avute la dispoziție; timpul destinat executării acțiunii.

Elemente de bază și cerințe în proiectarea acțiunilor întrunite.

Acțiunea militară întrunită presupune utilizarea de forțe aparținând tuturor categoriilor de forțe ale armatei și poate cuprinde mijloace de lovire performante, și grupări acționale.

– Elemente de bază ale acțiunilor întrunite

Pentru proiectarea unei acțiuni întrunite trebuie să se identifice elementele de bază ale acțiunii, care sunt determinante în constituirea grupării de forțe, cum sunt:

– centrul de greutate al forței;

– punctele decisive;

– direcțiile de efort;

– ritmul;

– punctele critice;

– axele acțiunii militare întrunite.

Este foarte important de reținut că înaintea proiectării oricărei acțiuni militare trebuie să fie foarte clar definit scopul/misiunea/obiectivul ce trebuie îndeplinite la sfârșitul acțiunii întrunite. Denumit de occidentali "End State" acesta este definit ca obiectiv de atins la sfârșitul unei campanii și care ar putea consta în încheierea conflictului sau rezolvarea unei situații în condiții favorabile. Scopul acțiunii militare fiind de regulă de natură politică el trebuie transformat în obiective strategice pe baza directivei strategice. Înaintea declanșării oricărei operații trebuie să se cunoască foarte exact care este scopul operației, forțele ecesare îndeplinirii acesteia și delimitarea exactă în timp și spațiu a fazelor (pregătire, desfășurare, exploatare, post-conflict).16

Centrul de greutate al forței este acea caracteristică, posibilitate, obiectiv/zonă/localitate din care o forță militară, o națiune sau alianță/coaliție își obține/menține libertatea de acțiune, forța sau voința de a lupta. Selectarea centrului de greutate este foarte dificilă, acesta putând fi abstract sau concret, de nivel operativ sau/și strategic. Totodată el trebuie permanent reevaluat în raport de evoluția în timp și spațiu atât pe timpul pregătirii cât și pe timpul desfășurării acțiunii întrunite. Centre de greutate de nivel strategic pot fi voința de a lupta, opinia publică, structura unei alinate/coaliții, tăria scopului politic etc. La nivel operativ centrul de greutate poate fi sistemul de comandă și control, liniile de comunicații, elemente de dispozitiv (grupări de forțe,rezerve, sistem logistic), elemente de infrastructură.

Punctele decisive sunt obiective de natură militară, geografică, economică sau de altă natură, prin a căror menținere sau cucerire se interzice sau se favorizează acțiunea unei forțe către centrul de greutate al forței opuse.

Planificatorii militari trebuie să analizeze toate punctele decisive și să le evidențieze pe cele mai importante, iar comandantul va stabili, în funcție de sursele la dispoziție, pe cele care trebuie să devină obiective pentru a fi menținute sau cucerite.

Evoluția acțiunilor de la un punct decisiv la altul are loc de-a lungul unor linii de operații. Acestea pot fi de nivel operativ și cuprind liniile de operații ale forțelor terestre, forțelor aeriene și forțelor navale sau de nivel strategic unde se adaugă liniile de operații de natură economică, diplomatică, informațională și media. La nivel operativ, liniile de operații pot fi denumite direcții de efort. Acestea reprezintă porțiuni de teren și/sau spațiul aerian, maritim pe care se exercită puterea de luptă a unei forțe. Direcțiile de efort orientează acțiunile forțelor către punctele decisive și centrul de greutate.

Ritmul este determinat de mobilitatea și puterea de izbire a trupelor, existența și valoarea forțelor luptătoare, capacitatea de a alege efectul la țintă, flexibilitatea organizațională, mărimea distanței de acțiune a sistemelor tehnice și preciziei, lovirea selectivă și punctuală a obiectivelor, concentrarea logistică.

Secvențele sunt momente distincte ale acțiunii întrunite, caracterizate prin scopuri, activități și măsuri specifice, la care participă majoritatea forțelor și mijloacelor. Identificarea secvențelor și succesiunii acestora asigură cursivitatea acțiunii întrunite și repartizarea optimă a resurselor de care se dispune. Comandantul trebuie să "aranjeze" în mod logic punctele decisive în raport de timp, spațiu și resurse urmărind permanent reducerea riscului acțiunilor desfășurate. De exemplu două acțiuni desfășurate concomitent în spațiul terestru și aerian trebuiesc coordonate în sensul cuceririi mai întâi a superiorității aeriene pentru reducerea riscului în acțiunile terestre.

Punctul critic reprezintă momentul în care o forță nu-și mai poate menține puterea de luptă pentru îndeplinirea misiunii.17 Este posibil ca de-a lungul unei linii de operații să fie cucerite și menținute anumite puncte decisive dar acțiunea nu poate fi dezvoltată mai departe, către centrul de greutate al adversarului și deci avantajul obținut nu poate fi valorificat.

Arta planificatorului constă în capacitatea lui de a aduce forțele adversarului în punctul critic și de a evita, pe cât posibil, ajungerea forțelor proprii în acest punct.

Axele acțiunii întrunite sunt legăturile cronologice sau funcționale care unesc punctele decisive între ele. În vederea atingerii centrelor de greutate. Aceste axe reprezintă logica distribuirii sau repartiției eforturilor în timp și spațiu, către obiectivul de îndeplinit. Totodată, reprezintă concretizarea conceptului de distribuire a acțiunilor întrunite pe teatrul de acțiuni militare și etapizarea acestora. Ele permit comandantului să coordoneze acțiunea componentelor forței către obiectivul comun, punctele decisive reprezentând trecerea de la o fază la al la.

Schema de principiu cu reprezentarea elementelor fundamentale ale unei acțiuni întrunite■

Cerințe în proiectarea acțiunilor întrunite

Integrarea în structurile de securitate europene și euro-atlantice reprezintă pentru România un obiectiv strategic care influențează în mod decisiv politica sa militară. În acest scop, s-a declanșat o amplă reformă a organismului militar, demersurile întreprinse urmărind să pună în evidență elementele de compatibilitate și interoperabilitate, să identifice cerințele și modalitățile de realizare a acestora.

Fundamentul teoretic al acestui proces îl constituie conceptele de standardizare militară și interoperabilitate.

Standardizarea este un proces inițiat de Alianța Nord-Atlantică încă de la înființare, dictat de necesitatea armonizării acțiunii armatelor țărilor membre.

Standardizarea constă în elaborarea, aprobarea, organizarea și implementarea unor anumite niveluri de standard în alianțe militare, care au la bază cooperarea și solidaritatea politică și militară între națiunile componente (participante), în scopul creșterii eficienței și posibilităților militare ale acesteia.

Din punct de vedere al conținutului, standardizarea poate fi înțeleasă mai bine prin cele 4 niveluri pe care se bazează și care au, teoretic, următoarele semnificații:

a) COMPATIBILITATEA este primul nivel și presupune capacitatea a două sau mai multor părți de a funcționa împreună, fără a se perturba sau interfera reciproc.

b) INTEROPERABILITATEA este nivelul de bază și reprezintă capacitatea părților (sistemelor sau forțelor) de a furniza (susține) și accepta servicii de la alți parteneri, cu posibilitatea de a conlucra efectiv împreună.

c) INTERSCHIMBABILITATEA constă în obligativitatea ca două sau mai multe părți să posede caracteristici comparabile, mijloace sau performanțe similare, astfel încât să poată fi înlocuite unele cu altele fără modificări structurale și funcționale.

d) COMUNITATEA asigură în fiecare grupare utilizarea echipamentului, procedeelor sau doctrinelor pe baza unei strategii comune.

În cadrul acestor niveluri, standardizarea acționează în domeniile operațional, tehnic și administrativ.

Domeniul operațional se referă la doctrina Forțelor structurilor militare, metodelor de lucru în comandamente, pregătirea și întrebuințarea Forțelor potrivit standardelor și misiunilor NATO.

Domeniul tehnic are în vedere materialele militare, sistemele de armamente și mijloacele de conducere logistică existentă în înzestrarea armatelor, precum și principiile de realizare a logisticii pe toate liniile.

Domeniul administrativ se referă la terminologia comună și la sistemul informațional utilizat.

Compatibilitatea este nivelul cel mai de jos al standardizării fiind mai degrabă o formă de evitare a disfuncționalităților între elementele unui sistem, astfel ca activitățile paralele ale unei formațiuni să nu se obstrucționeze una pe alta.

În general, cea mai evidentă formă de manifestare a lipsei de compatibilitate se regăsește în domeniul tehnic, al electronicii, de exemplu, acolo unde sunt interferențe reciproce ale diferiților emițători. Acest lucru nu înseamnă că în domeniul operațional lipsa de compatibilitate nu poate afecta sistemul. Spre exemplificare, capacitatea a două forțe de același tip, de a se desfășura și acționa într-un timp operațional similar, având proceduri, standarde de pregătire, sistem logistic și performanțe ale echipamentelor asemănătoare va fi adesea influențată, de deficiențele/nepotrivirile semnificațiile în ceea ce privește mobilitatea.

În termeni specifici standardizării, compatibilitatea este considerată o valoare neutră, deoarece ea nu îmbunătățește eficiența acțiunilor întrunite, însă absența sa în unele domenii cheie poate afecta în mod substanțial performanțe .

Acest motiv impune realizarea compatibilității ca un prim pas al standardizării la toate cele trei domenii: operațional, tehnic și administrativ, fiind și o condiție necesară pentru trecerea la următorul nivel, cel al interoperabilității.

Termenul de interoperabilitate are o importanță atât de mare în contextul preocupărilor și angajamentelor noastre, încât trebuie să înțelegem conținutul vast, concret și totodată complex al acestui concept, cu implicații și conotații ce depășesc aria de responsabilitate a Ministerului Apărării Naționale. Interoperabilitatea, având în sfera sa de cuprindere toate cele trei domenii: operațional, tehnic și administrativ, are menirea de a face din componența militară, un sistem adaptat la anumite condiții și cerințe fără de care integrarea ar rămâne doar un simplu deziderat.

Pentru realizarea interoperabilității structurilor și Forțelor Armatei României cu cele similare din cadrul Alianței este necesar să se aibă în vedere cel puțin două cerințe de bază:

– unitățile/structurile nominalizate să participe la operații multinaționale conduse de NATO, precum și celelalte forțe pe măsură ce se restructurează să fie înzestrate și pregătite conform standardelor și procedurilor NATO;

– posibilitatea ca aceste forțe să poată fi integrate în formațiunile și structurile de comandă și control NATO pentru realizarea pregătirii, desfășurării și, nu în ultimul rând, evaluării acțiunilor.

Cerințele formulate pentru realizarea interoperabilității presupun ca forțele destinate să participe la operații conduse de NATO să aibă capacitatea de a utiliza un limbaj operațional comun, să dispună de sisteme de comunicații și informații interoperabile, să fie încadrate cu personal instruit, cunoscător al tacticilor și procedurilor de stat major NATO, să poată acționa în zone cu mari diferențe de condiții meteorologice și geografice, să aibă un nivel al stocurilor minim, suficient pentru a se autosusține și să fie în măsură să se conecteze la sistemul de aprovizionare existent în teatru. În același timp, celelalte forțe, conform acelorași cerințe pe măsură ce se restructurează și operaționalizează, trebuie să fie în măsură să participe la apărarea colectivă a NATO.

Totuși, indiferent de asocierea organizatorică, adevărata iuteroperabilitate trebuie realizată în gândire și în acțiune, ceea ce presupune familiarizarea cu modul de organizare a comenzii și controlului în cadrul Alianței, nivelele de comandă și organizare internă a comandamentelor NATO staționare și dislocabile. în acest scop, comandanții și ofițerii de stat major, personalul cheie din comandamentele marilor unități și unităților din întreaga structură de forțe trebuie să cunoască procesul de comandă și control, ciclul decizional NATO, precum și procedurile de comandă și control.

Integrarea țării noastre în Alianța Nord-Atlantică, realizarea interoperabilității cu armatele țărilor membre reprezintă, dincolo de posibile controverse, o șansă reală pentru asumarea unui nou rol strategic în zonă, proiectarea puterii ca factor de descurajare, creșterea capacității de participare la mecanismele de gestionare a crizelor regionale – experiență nouă, care se poate dovedi pozitivă – în relațiile viitoare cu statele lumii.

Influențe ale mediului de desfășurare a acțiunilor militare asupra compunerii forțelor întrunite

Când au mandat bazat pe decizie politică comandanții forțelor întrunite pot stabili teatre de operații, corespunzătoare fiecărei amenințări importante. În cadrul teatrului de operații, Comandantul Comandamentului Operațional Întrunit (C.C.O.Î.) atribuie zone de responsabilitate (operații) fiecărui comandant al componentei forței.

Zona de operații este acea porțiune a unui teatru de operații necesară atât desfășurării operațiilor militare, cât și conducerii, pregătirii și susținerii lor.

O zonă de operații este alocată unui comandant subordonat prin stabilirea unor limite geografice și a unui volum de spațiu, în care acesta poate desfășura operații. Zona de operații va trebui să-i asigure comandantului respectiv adâncimea necesară pentru a manevra și proteja gruparea de forțe și pentru a desfășura acțiuni de luptă în adâncimea dispozitivului inamicului. La orice nivel de comandă zonele de operații nu se vor suprapune niciodată, cu toate că pot exista intervale între ele, ca în cazul operațiilor dispersate geografic. În limitele geografice stabilite, comandantul unei zone de operații are autoritatea de a conduce operații, de a coordona focul, de a controla manevra forțelor, de a dezvolta, întreține și utiliza instalații militare.

Comandanții componentelor terestră și maritimă definesc ei însăși zona fiecărui comandament din subordine. Zona de acțiune a componentei aeriene este, în general, indivizibilă și ocupă tot spațiul aerian al teatrului de operații.

Mediul terestru este spațiul fizic de o mare varietate, cu discontinuități și fragmentări (vegetație, hidrografie, relief) a cărui complexitate este sporită de impactul factorilor meteorologici.

Mediul terestru este locul principal de confruntare a beligeranților, acțiunile în mediul terestru sunt influențate de: localități, munți, zone împădurite, cursuri de apă, zone cu lucrări de hidroameliorații, culturi înalte etc.

Mediul terestru se caracterizează prin creșterea importanței zonelor urbane, acestea ocupă spații vaste, se ramifică și fragmentează spațiul terestru. Zonele urbane pot să asigure protecția trupelor proprii față de amenințările inamicului, reducerea riscului la care sunt supuse acestea și limitarea pierderilor.

Mai mult ca în alte medii, în inițierea și desfășurarea acțiunilor militare întrunite se vor avea în vedere acțiunile mass-media și de mediu, nelegate direct de luptă. Acestea sunt acțiuni de protecție a populației, de dialog cu autoritățile )locale, de menținere a ordinii, de participare la ajutorul de depoluare a teatrului de operații, de reactivare a infrastructurii și a rețelelor de aprovizionare care să permită reluarea vieții normale.

Domeniul aerian al acțiunilor militare cuprinde spațiul aerian, bazele, platformele sau zonele terestre de plecare și de întoarcere ale unităților aeriene, centrele radar, precum și centrele de comandă ale componentei aeriene.

Spațiul aerian național este mediul fizico-geografic de întrebuințare a forțelor aeriene și reprezintă coloana de aer situată deasupra teritoriului de suveranitate al României, până la limita inferioară a spațiului extraatmosferic.

Acțiunea militară aeriană reprezintă ansamblul măsurilor și activităților concepute, planificate și desfășurate de structurile forțelor aeriene pentru îndeplinirea misiunilor încredințate.

Acțiunile în spațiul aerian sunt determinate de următoarele principii:

– aprecierea situației este permanentă, globală, atât pe un teatru de operații cât și pe teritoriul național;

– stăpânirea spațiului aerian trebuie să permită utilizarea celei de-a treia dimensiuni, fără restricție, pentru toate misiunile (de apărare, ofensive, de transport, de supraveghere și recunoaștere etc);

– câștigarea supremației aeriene constă în obținerea libertății de acțiune totală sau permanentă, în cea de-a treia dimensiune;

– superioritatea aeriană limitează această supremație la un loc dat, pentru un timp dat și impune asigurarea unei superiorități într-o zonă importantă și pentru o perioadă limitată de timp.

În cadrul limitelor spațiului aerian propriu, corespunzător teatrului de operații, în special în situații de criză și la război, este necesară exercitarea controlului spațiului aerian.

Pe Dunăre, la litoral și mediul maritim, spațiul acțiunilor cuprinde mediul maritim sau fluvial propriu-zis, la suprafață și sub apă, straturile joase ale spațiului aerian și o parte a uscatului (riveran acestor medii).

Acțiunile pe Dunăre, la litoral și în mediul maritim sunt caracterizate prin: performanță, libertate de acțiune și mobilitate.

Spațiul maritim permite transportul forțelor terestre și logisticii acestora în zonele de conflict, interzicerea întrebuințării litoralului și mării de către unitățile navale adverse și desfășurarea, dacă este necesar, a operațiilor speciale.

Componenta de bază a forței destinate acțiunii întrunite

În funcție de natura mediului și amploare, acțiunile întrunite pot fi aero-terestre, aero – navale, terestro – navale; terestro – aero – navale;

de nivel strategic, operativ sau tactic.

În fiecare din aceste tipuri de acțiuni militare întrunite, vor acționa, mai mult sau mai puțin dezvoltate, următoarele componente:

– componenta terestră, ca parte a unei grupări de forțe întrunite care cuprinde structurile aparținând Forțelor Terestre și alte structuri din alte categorii de forțe ale armatei care acționează în spațiul terestru;

– componenta aeriană, ca parte a unei grupări de forțe întrunite care cuprinde structurile aparținând Forțelor Aeriene și alte structuri din alte categorii de forțe ale armatei care acționează în spațiul aerian;

– componenta navală, ca parte a unei grupări de forțe întrunite care cuprinde structurile aparținând Forțelor Navale și alte structuri din alte categorii de forțe ale armatei care acționează în spațiul maritim.

Componenta de bază a acțiunilor militare întrunite este una din cele trei componente cu ponderea superioară celorlalte două determinată de natura mediului în care se desfășoară acțiunea respectivă.

Dacă în ansamblul forțelor întrunite destinate controlului spațiului terestru și al forțelor terestre inamice, componenta terestră constituie cea mai importantă parte a unei grupări și deci constituie componenta de bază. În cadrul acțiunilor militare aeriene destinate controlului spațiului aerian și a acțiunilor aeronavale

pentru controlul spațiului maritim, componentele principale vor fi componenta aeriană, respectiv, componenta navală.

În acest context, componenta terestră asigură împreună cu celelalte categorii de forțe ale armatei și în special, cu forțele aeriene, controlul spațiilor indispensabile desfășurării oricăror acțiuni. Forțele terestre sunt determinante pentru a controla forțele inamicului la sol.

Acest rol constă în a oferi siguranța forțelor desfășurate în teatrul de acțiuni militare, a proteja centrele de greutate proprii, a fixa forțele la contact și, în final, a executa acțiuni decisive. Forțele Terestre participă la acțiuni decisive, concepute și executate întrunit, fiind necesară o coordonare riguroasă în toate dimensiunile spațiului aerian și terestru.

În funcție de misiunea cu caracter general la care contribuie componenta aeriană a grupării de forțe întrunite, acțiunile pot fi: de apărare aeriană, de cucerire a supremației aeriene, de interdicție aeriană, de sprijin aerian, de cercetare aeriană, de supraveghere aeriană, de transport aerian, de război electronic și speciale.

Componenta navală își coordonează acțiunea, cu celelalte componente, în diverse forme: pe timpul proiectării forței, în special cu ocazia acțiunilor amfibii, aceasta este integrată în manevra aeroterestră; pe timpul unei misiuni de supraveghere, asigură forței întrunite informațiile necesare privind situația creată pe timpul desfășurării acțiunilor asigură susținerea logistică a forțelor angajate.

În scopul coordonării acțiunilor până la stingerea conflictului Comandantul Comandamentului Operațional întrunit (C.C.O.Î.) stabilește teatre de operații întrunite, iar în cadrul acestora: zone de operații întrunite, zone de operații speciale întrunite, zone de operații întrunite din adâncimea dispozitivului trupelor proprii și zone de interes (conform figurii)

Zona de operații întrunite este o zonă terestră, a apelor teritoriale naritime și spațiu aerian, stabilită de C.C.O.I. în care se desfășoară operații întrunite.

Zona de operații speciale întrunite este o zonă de pământ, apă și spațiu aerian utilizată de forțele speciale în totalitate sau de către o componentă a cestora pentru îndeplinirea misiunii, prin desfășurarea operațiilor speciale.

Zona de operații întrunite din adâncimea dispozitivului trupelor proprii este zona terestră în care se găsesc elementele dispozitivelor operative destinate forțelor care sprijină acțiunile de luptă desfășurate de grupările de angajare.

Zona de interes este stabilită de C.C.O.I., pentru a monitoriza activitățile inamicului din afara zonei de operații și a organiza cooperarea dintre forțele proprii din zona comună a acestora.

Mărimea acestor zone și tipurile de forțe întrebuințate în cadrul lor depind de durata și natura conflictului și de durata proiectată a operațiilor.

Componente de sprijin ale acțiunii întrunite

Din punct de vedere acțional, componentele forței întrunite pot acorda următoarele tipuri de sprijin componentei principale:

– sprijinul reciproc – constă în acțiunea pe care unitățile o asigură una alteia împotriva unui inamic, în funcție de poziția pe care o au una fața de alta și față de inamic, precum și în raport cu capabilitățile proprii;

– sprijinul general, reprezintă acțiunea desfășurată în folosul forței întrunite în ansamblu și al unei anumite subdiviziuni a acesteia;

– sprijinul direct, constă în acțiunea desfășurată de o unitate (formațiune) care nu este repartizată în întărire și nu se află sub comanda (controlul) forței întrunite, dar care este obligată să dea sprijinul cerut de acea forță;

– sprijinul nemijlocit, reprezintă acțiunea forței de sprijin împotriva țintelor sau obiectivelor care nu sunt suficient de aproape de forța sprijinită, încât să necesite integrarea sau coordonarea detaliată a acțiunii acesteia cu focul, manevra sau alte acțiuni ale forței sprijinite.

Din punct de vedere al specificului armei sau specializării forței care ajută, sprijinul poate fi pe linie de: informații, siguranță, foc, comunicații, logistică protecție electronică, asistență religioasă, mascare, protecție genistică etc.

În cadrul acțiunii militare întrunite un rol hotărâtor revine sprijinului logistic care reprezintă un complex de măsuri și activități planificate și desfășurate într-o concepție unitară pentru asigurarea condițiilor materiale necesare pregătirii și ducerii acțiunilor întrunite.

Susținerea logistică se realizează de către structurile logistice active precum și de administrația teritorială. Aceasta poate beneficia de contribuția agenților economici și a altor instituții din teatrul de acțiuni militare și din afara acestuia, prin furnizarea către forțele armate a resurselor umane și materiale, potrivit normelor în vigoare.

Susținerea logistică constituie o parte integrantă a planificării și desfășurării acțiunilor întrunite. Ea se proiectează astfel încât să asigure desfășurare simultană a acțiunilor întrunite în spații diferite.

În principal, susținerea logistică este determinată de:

– destinația susținerii logistice;

– tipul susținerii logistice;

– distanță;

– durată.

Structurile logistice operaționale trebuie să fie suple, mobile și funcționale la toate nivelurile.

Factorii care determină succesul în acțiunile întrunite

Obținerea succesului în acțiunea militară întrunită constituie preocuparea fundamentală a tuturor comandanților și statelor majore.

La nivel operativ-strategic această preocupare este în strânsă legătură cu specificul ducerii acțiunilor militare în viitorul apropiat și îndepărtat.

În acest sens, analiștii militari sunt în unanimitate de acord că războaiele de mâine vor avea în mod cert un caracter întrunit, în sensul participării la conflict a tuturor categoriilor de forțe ale armatei, care vor acționa în cele trei medii: terestru, aerian și maritim. Dacă la aceste forțe se adaugă cele cosmice de observare, dirijare și comunicație se obține o viziune completă asupra adevăratei dimensiuni a cuprinderii tuturor mediilor în acțiunea întrunită.

În războiul viitorului, teatru de operații militare cibernetizat va deveni o realitate. În prezent lupta este deosebit de mobilă în modul ei de manifestare și există toate condițiile ca în continuare să-și amplifice această mobilitate. Se apreciază că agresiunile vor fi adesea instantanee, lupta de scurtă durată, foarte dură și dificil de contracarat.

În aceste condiții succesul în luptă implică:

– sisteme perfecționate de comandă a trupelor;

– capacitate sporită de sincronizare a tragerilor directe și din poziții acoperite;

– acces mai rapid și cuprinzător la informații;

– cunoașterea mai bună și în timp real a situației din zona de conflict și protecția mai eficientă a forțelor proprii.

Prin urmare coordonatele viitoare ale dezvoltării teatrului de operații, sunt date de utilizare tot mai intensă a sistemelor automatizate de conducere și de armament, precum și de accelerarea gradului său de informatizare, astfel:

– multitudinea sistemelor automatizate și de armament;

– realizarea coordonării unor diverse categorii de forțe în luptă, în condițiile impuse de comprimarea timpului operativ;

– multifuncționalitatea forțelor luptătoare atât pe timpul desfășurării ofensivei, cât, mai ales, pe timpul apărării;

– conservarea forțelor umane și acceptarea folosirii lor masive numai în situațiile de mare încleștare sau pentru consolidarea succeselor;

– compensarea limitelor fizice ale comandanților, luptătorilor și operatorilor prin folosirea de sisteme automate de luptă.

Referitor la același fapt, adică fizionomia viitoarelor războaie, generalul J.R.Sullivan și colonelul J.Dubik au definit cinci tendințe:

• letalitate și dispersare crescute;

• volum și precizie a focului mărite;

• integrare masivă a tehnologiilor;

• realizarea unui efect mai mare;

• perfecționări în asigurarea invizibilității mijloacelor, în detectarea obiectivelor.

La nivel operativ analiza factorilor care determină succesul în operația întrunită trebuie făcută ținând seama de legătura și totodată de diferența specifică ce există între aceștia și factorii care determină victoria în război. Desigur că problematica operației întrunite nu poate fi privită izolat de problematica războiului în ansamblu, de acei factori care influențează și determină desfășurarea și deznodământul războiului, indiferent dacă sfera de acțiune a acestora este mai largă.

Potențialele economic, tehnico-științific, moral, factorul geoclimatic au c influență deosebită nu numai asupra desfășurării războiului, ci și asupra desfășurării operației. Potențialele economic și tehnico-științific determină, în măsuri hotărâtoare, cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor care participă la operație tot așa cum factorul geoclimatic își are rolul său, operația întrunită fiind legați nemijlocit de terenul în care se desfășoară, fiind influențată în mare măsură, de caracteristicile acestuia, precum și de condițiile de timp și anotimp. Însă ținând seama de faptul că operația întrunită este un domeniu limitat, în raport cu ansamblul războiului, influenta factorilor generali nu este directă, ci se manifest prin intermediul unor factori specifici, mai ales că diversitatea luptei este deosebi de accentuată. În acest context, este posibil ca, chiar dacă factorii generali care determină succesul în război, sunt favorabili, aceasta să se termine cu victoria trupelor proprii, deși în cursul desfășurării lui unele lupte pot să se încheie cu înfrângerea unor unități sau mari unități proprii.

Factorii care determină succesul în operațiile întrunite sunt:

– cantitatea și calitatea forțelor și mijloacelor care participă la luptă;

– starea moral-psihologică trupelor și comandamentelor;

– concentrarea eforturilor pentru îndeplinirea misiunilor de care depinde realizarea în timp scurt a scopurilor propuse;

– distrugerea rapidă a mijloacelor de distrugere în masă, a sistemelor de cercetare – lovire de înaltă precizie, a blindatelor, a aviației, trupelor de desant aerian și aeromobile, celor de cercetare-diversiune și a grupărilor paramilitare iredentiste;

– devansare inamicului în executarea loviturilor;

– distrugerea sau neutralizarea mijloacelor sistemelor automatizate de conducere a trupelor, de dirijare a mijloacelor de lupă cu destinație specială și radioelectronică ale agresorului;

– pregătirea și ducerea acțiunilor de luptă prin surprindere, neîntrerupt ziua și noaptea, în orice condiții de anotimp și starea vremii;

– executarea rapidă și în ascuns a manevrei de foc, forțe mijloace, câștigarea și menținerea inițiativei și a libertății de acțiune.

■: .:..■..■. …..