Fiziologia Animala. Compozitia Chimica Generala a Organismului Viu

FIZIOLOGIE ANIMALĂ

Este știința care se ocupă cu studiul funcțiilor din organismul viu.

Ea are legături strânse cu anatomia, citologia, embriologia, histologia, științe care studiază poziția, forma și structura țesuturilor și organelor din organismul viu.

Ea are legături și cu multe științe exacte: biochimia, chimia, biofizică și chiar cu matematica în special cu statistica, științe de la care fiziologia împrumută metode de investigare: spectrografia, ronghenografia.

Fiziologia furnizează și ea date importante de care au nevoie disciplinele de specialitate: analiza alimentelor, compoziția lor, controlul calității alimentelor.

Fiziologia, ca disciplină, cuprinde două părți:

una generală care cuprinde unele noțiuni în legătură cu manifestările vieții, compoziția chimică a organismului viu, condițiile necesare vieții, compoziția celulară.

una specială care cuprinde capitolele în care se studiază funcțiile din organismul viu (circulația, digestia, excreția, etc.).

FIZIOLOGIA GENERALĂ

Compoziția chimică generală a organismului viu

Aceasta este alcătuită din aceleași elemente chimice existente în scoarța terestră deoarece din sol elementele chimice trec în plante și în apă, iar din apă și plante trec în organismele animalelor.

În scoarța terestră se găsesc aproximativ 60 elemente chimice.

După concentrația lor elementele chimice din organismul viu de împart în trei grupe:

grupa macroelementelor

grupa microelementelor

grupa ultramicroelementelor

Macroelementele sunt: C, H, O2, N (se numesc elemente cuaternare), Ca, P, Na, Cl, K, Mg, S. macroelementele aproximativ egale cu 90 % și au mai mult rol plastic, adică în formarea masei corporale.

Microelementele sunt: Fe, Cu, Co, Mn, Zn, I, F și se găsesc în cantitate mică, aproximativ 0,1%. Ele au rol dinamic sau funcțional, ca părți componente ale unor molecule cu funcții speciale (hemoglobina care include Fe; multe enzime care includ Cu, Zn, Co, Mn; hormoni care conțin I).

Ultramicroelementele sunt: Staniu, Stibiu, Stronțiu, Al, Ba, Pb, Hg, Ag, Au. Aceste elemente se găsesc în cantitate mică, rolul lor fiziologic nu a putut fi însă stabilit, iar multe elemente sunt socotite contaminante, dăunătoare care dereglează multe funcții din organism.

Ele provin de la pulberile rezultate de le fabricile de prelucrare a metalelor și metaloizilor, care ajung în apă și de aici trec în organismul animal și uman.

Elementele chimice din organismul animal și uman nu se găsesc în stare independentă, izolat, ci formează combinații organice și anorganice care intră în structura organismului și ajută la funcționarea lui.

Compușii anorganici sunt:

H2O (60%)

Săruri minerale

Ioni liberi

Gaze

Compușii organici sunt:

Proteine

Lipide

Glucide

Manifestările (proprietățile) și însușirile materiei vii:

Metabolismul

Creșterea și dezvoltarea

Reproducerea

Mișcarea

Îmbătrânirea

Excitabilitatea

Metabolismul reprezintă totalitatea proceselor fizico – chimice prin care se realizează schimbul de substanțe și energie dintre mediul extern și organism.

Metabolismul cuprinde două laturi:

asimilația (anabolismul)

dezasimilația (catabolismul)

Anabolismul cuprinde totalitatea proceselor fizico – chimice prin care se realizează substanța proprie a organismului și se aprovizionează organismul cu energie.

Dezasimilația cuprinde totalitatea proceselor fizico – chimice prin care se realizează descompunerea substanței proprii organismului din care rezultă energie necesară derulării tuturor proceselor chimice din organism.

Cele două procese decurg simultan și se intercondiționează, adică procesele de asimilare a substanțelor au nevoie de energia din procesul de descompunere.

Cele 2 procese se găsesc într-un echilibru dinamic sau decurgând mai intens anabolismul în perioada de creștere, la vârsta adultă sunt sensibil egale, iar spre bătrânețe predomină catabolismul.

Creșterea este procesul prin car se mărește volumul organismului până la volumul caracteristic speciei respective.

Creșterea este stimulată de o serie de hormoni (animal și om), hormonul somatotrof ( STH) produs de hipofiză, lobul anterior.

Creșterea plantelor – hormoni numiți auxine.

Dezvoltarea este procesul de diferențiere a celulelor, țesuturilor. Acest proces începe de la naștere și se termină la faza de adult.

Atât dezvoltarea cât și creșterea au loc în paralel.

Creșterea și dezvoltarea se produc prin hiperplazia țesuturilor (multiplicarea celulelor), iar creșterea celulelor, țesuturilor se realizează atât prin hiperplazie cât și prin hipertrofie.

Reproducerea – proprietatea tuturor ființelor ajunse la maturitate de a da naștere unor ființe asemănătoare.

Reproducerea plantelor se face asexuat adică rezultă din înmulțirea diferitelor părți ale plantelor, iar animalele au înmulțire sexuată.

Mișcarea este o formă de manifestare a proteinei din diferite organe ale organismului (contracția proteinei).

Îmbătrânirea este o etapă din viața animalelor și a omului în care procesele fiziologice decurg mai lent decât în perioada de creștere sau/și de adult.

Excitabilitatea este proprietatea materiei vii de a răspunde prin contracție sau alte forme de răspuns la acțiunea unor excitanți.

Excitantul natural excită toate organele și țesuturile din organism este influxul nervos care acționează permanent.

Alți excitanți din exterior:

diferența de temperatură

excitanți mecanici

factori de mediu

Condițiile de mediu necesare vieții

Procesele vitale se desfășoară numai în anumite condiții fizico – chimice de mediu.

Condițiile fizice de mediu sunt:

temperatura

presiunea

pH – ul

lumina solară

Temperatura – procesele fiziologice care decurg în organism este cuprinsă în 30 – 40o (condiții optime). Scăderea temperaturii ca și creșterea peste limită determină o încetinire a proceselor fiziologice din organism, până la oprirea lor. În cazul în care temperatura crește peste 60 – 70o oprirea proceselor fiziologice este inversabilă, deoarece coagulează proteina enzimelor din celule. În cazul în care temperatura scade pot fi reduse la normal procesele.

Lumina solară este necesară pentru fotosinteză. Sub acțiunea radiațiilor ultraviolete, dar și calorice se formează din apă, aldehida formică. Aceasta polimerizează prin reacții chimice formând glucoza și amidonul – compuși chimici care ingerați de animale ajută la dezvoltarea acestora precum și la activitatea diferitelor organe.

pH mediului în care trăiește animalul sau omul , oscilează în jurul neutralității (7).

Orice modificare a pH – lui duce la încetarea proceselor fiziologice.

Există un pH al mediului intern (pH – ul sângelui) care trebuie menținut constant, între 7 și 7,35.

………………………………………………………………………………

Presiunea atmosferică este necesară pentru viața animalelor terestre, iar cea hidrostatică pentru cele acvatice.

Ceea ce influențează presiunea este oxigenul.

O scădere a presiunii atmosferice sub cea normală determină tulburări ale funcțiilor organismului, care apar din lipsa oxigenului. Apare hipoxia – pulmonii și cordul accelerează mișcările.

Creșterea presiuni atmosferice produce dereglări în activitatea organismului. Dacă presiunea parțială a O2 depășește 4 – 5 atmosfere se ajunge la moarte, deoarece O este toxic după o anumită concentrație.

Condițiile chimice de mediu, necesare vieții: O2, H2 O, alimentele celulelor din care rezultă energia – aceasta este necesară pentru sinteza substanțelor proprii organismului, precum și pentru toate activitățile celulelor (pentru locomoție, activitatea aparatului respirator, digestiv, etc.).

C6H12O6 + 6O6 6H2O +6CO2 + energie

(glucoză)

Apa din celule este necesară pentru desfășurarea tuturor reacțiilor chimice care întreține viața.

Alimentele sunt necesare vieții deoarece pe seama lor are loc creșterea și dezvoltarea și tot ele furnizează energia necesară activităților organismului.

Noțiuni de fiziologie celulară

Celula este unitatea anatomo – funcțională a tuturor organismelor unicelulare.

După formă, funcții: celulele sunt grupate în țesuturi, iar acestea sub formă de organe.

O celulă este alcătuită din 3 părți:

membrană

citoplasmă

nucleu.

Membrana celulară este formațiune lamelară alcătuită din 3 straturi de molecule: unul mijlociu format din 2 rânduri de molecule lipidice, și 2 straturi laterale formate din molecule proteice.

Membrana nu este o formațiune statică, ci este dinamică, se întrerupe foarte repede și se reface.

Funcțiile membranei:

are ca rol delimitarea conținutului celular

facilitează transportul substanțelor din exteriorul celulei în interiorul ei și invers

Membrana celulară este permeabilă pentru substanțe simple cum sunt ionii, glucoza, aminoacizii și acizii grași.

Transportul substanțelor prin membrana celulară se face prin 3 mecanisme:

transport pasiv

transport activ

transport vezicular

Transportul pasiv al substanțelor prin membrana celulară se face pe panta gradientului de concentrație (de la concentrație mare la mică) și de presiune hidrostatică (de la presiune mare la mică) fără consum de energie, ci numai pe baza proceselor pur fizice, de difuziune și osmoză.

Transportul activ constă în trecerea substanțelor prin membrana celulară contra gradientului de concentrație (de la mică la mare), cu consum de energie, rezultată din descompunerea A.T.P.

A.T.P. A.D.P. + energie

Descompunerea A.T.P. se realizează sub acțiunea unor molecule proteice, cu activitate enzimatică, numită ATP – aze. Aceste enzime specifice „împing” substanțele e la concentrație mică spre mare se numesc pompe ionice.

pompa de K – Na

pompa de I- – pompează ionii de I în glanda tiroidă

Transportul vezicular – trecerea prin membrana celulară a veziculelor pline cu apă, ioni, aminoacizi, particule din celulele moarte.

După sensul de trecere a veziculelor prin membrana celulară există 3 procedee:

endocitoza – trecerea veziculelor de la exterior spre interior

exocitoza – de la interior spre exterior (se manifestă la celulele care secretă ceva (enzime, hormoni))

transcitoza – veziculele tranzitează toată celula (la celule din endoteliul capilarelor sanguine)

Citoplasma este substanța coloidală cuprinsă între membrana celulară și nucleară. Ea este alcătuită din două părți: matricea citoplasmatică și organitele celulare care se găsesc în suspensie celulară.

Matricea citoplasmatică este formată din apă, proteine pentru desfășurarea reacțiilor chimice care au loc în celulă.

Organitele celulare sunt de 2 feluri: comune pentru toate celulele, acestea fiind mitocondriile, ribozomii, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomii, centru celular și organite specifice cum ar fi miofilamentele de actină și mioză în fibrele musculare, miofibrilele și granulele Nissl în neuroni.

Mitocondriile sunt formațiuni creoide, alungite, sunt alcătuite dintr-o membrană dublă la exterior și o matrice mitocondrială în interior. Pe marginea membranelor se găsesc foarte multe enzime din lanțul respirator. Au rol important în respirația celulară.

Rolul acestor organite este acela de a furniza celulei energia necesară activității ei.

Aceste formațiuni se mai numesc și termocentralele celulei.

Reticulul endoplasmatic este reprezentat printr-un sistem vast de canalicule și tubuluri care sunt răspândite în toată citoplasma, ele comunică cu membrana precum și dirijează proteina de export, prin canalicule sunt eliminate.

Ribozomii liberi din celulă sunt formațiuni rotunde, care au ca rol sinteza de proteină proprie celulei prin intervenția ARN mesager eliminat din nucleu.

Ribozomii sunt formațiuni sferice foarte bogate în enzime digestive. Sunt mai numeroși în globulele albe ale sângelui și au rol în fagocitarea, mâncarea, consumarea microbilor, a părților din celulele moarte, etc.

Fagocitoză = mâncarea celulelor

Centrul celular este format dintr-un centrozom, o centrosferă și cu 2 centrioli. În timpul diviziunii celulare centrosfera emite niște prelungiri dispuse radiar, care au rolul de a condensa proteina și a o transporta prin formațiun acestea fiind mitocondriile, ribozomii, reticul endoplasmatic, aparatul Golgi, lizozomii, centru celular și organite specifice cum ar fi miofilamentele de actină și mioză în fibrele musculare, miofibrilele și granulele Nissl în neuroni.

Mitocondriile sunt formațiuni creoide, alungite, sunt alcătuite dintr-o membrană dublă la exterior și o matrice mitocondrială în interior. Pe marginea membranelor se găsesc foarte multe enzime din lanțul respirator. Au rol important în respirația celulară.

Rolul acestor organite este acela de a furniza celulei energia necesară activității ei.

Aceste formațiuni se mai numesc și termocentralele celulei.

Reticulul endoplasmatic este reprezentat printr-un sistem vast de canalicule și tubuluri care sunt răspândite în toată citoplasma, ele comunică cu membrana precum și dirijează proteina de export, prin canalicule sunt eliminate.

Ribozomii liberi din celulă sunt formațiuni rotunde, care au ca rol sinteza de proteină proprie celulei prin intervenția ARN mesager eliminat din nucleu.

Ribozomii sunt formațiuni sferice foarte bogate în enzime digestive. Sunt mai numeroși în globulele albe ale sângelui și au rol în fagocitarea, mâncarea, consumarea microbilor, a părților din celulele moarte, etc.

Fagocitoză = mâncarea celulelor

Centrul celular este format dintr-un centrozom, o centrosferă și cu 2 centrioli. În timpul diviziunii celulare centrosfera emite niște prelungiri dispuse radiar, care au rolul de a condensa proteina și a o transporta prin formațiunile celulei care au rol în mișcarea celulei, cum ar fi flagelii.

Aparatul Golgi este reprezentat de un sistem de vezicule aplatizate care se găsesc în jurul nucleului. El are rolul în condensarea proteinei sintetizată de ribozom și formarea unor granule specifice din aceasta care apoi sunt eliminate spre exterior.

Nucleul are 2 funcții:

genetică

metabolică

Funcția genetică constă în sinteza acizilor nucleici (ADN, ARN)

Funcția metabolică constă în transmiterea prin intermediul ARN mesager care se desprinde din ADN, în legătură cu sinteza proteinei specifice celulei.

SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos este sistemul care asigură legătura organismului cu mediul extern și intern.

Din punct de vedere anatomic și topografic se împarte în 2 părți:

sistem nervos central format din măduva spinării și encefal

sistem nervos periferic format din restul elemetelor nervoase (nervi, ganglioni)

Din punct de vedere funcțional:

sistem nervos de relație – cel care controlează activitatea mușchilor striați

sistem nervos vegetativ care controlează activitatea glandelor și a mușchilor netezi :

parasimpatic

ortosimpatic

Țesutul nervos este alcătuit din:

neuroni,

celule specializate în producerea și transmiterea impulsurilor nervoase

celule gliale (nevroglii) care se găsesc printre neuroni și au rolul de susținere a sistemului nervos de nutriție și de protecție împotriva substanțelor toxice.

Elementele nervoase comune ale sistemului nervos:

neuronii

nervii sau fibrele nervoase

sinapsa

actul reflex

Funcțiile de relație sunt funcțiile care asigură legătura organismului cu mediul extern și intern.

Aceste funcții sunt îndeplinite de:

sistemul nervos care este influențat de factorii de mediu producând influxul nervos care apoi comandă activitatea organelor efectoare (mușchii, glandele)

sistemul muscular care răspunde la acțiunea sistemului nervos prin contracție

analizatorii care mediază pătrunderea excitațiilor din mediul extern și intern către neuroni.

Morfologia mușchilor

După structură și funcții se împart în 3 categorii:

striați

netezi

cardiac

Morfologia mușchilor striați sau scheletici – sunt cei care sunt inserați pe oase.

Structura unui mușchi striat – este acoperit la exterior de o fascie; sub fascie se găsește perimisium extern (membrană de țesut conjunctiv). Din aceasta pornesc pe interior mușchii lame de țesut conjunctiv și fibre musculare. Această rețea formează perimisium intern.

Endomisium

O fibră musculară striată are o formă alungită cu capetele mai mult sau mai puțin rotunjite. Este alcătuită dintr-o membrană numită sanolemă, din citoplasmă = sarcoplasmă și din mai mulți nuclei dispuși sub sarcolemă.

Sarcoplasma este alcătuită dintr-o matrice citoplasmatică în care se găsesc organitele celulare comune și organite specifice (miofibrile). O miofibrilă este alcătuită din mai multe miofilamente de actină și miozine. Aceste miofilamente sunt fixate cele de actină cu un capăt de o bandă z.

Sarcomerul este unitatea funcțională a mușchiului.

Mușchi striați au o vascularizație foarte bogată datorită activității lor intense.

Inervația mușchiului striat este dublă adică motorie și senzitivă.

Proprietățile mușchilor striați:

elasticitatea este proprietatea mușchilor de a se întinde sub acțiunea unei forțe de întindere și de a reveni la poziția inițială după ce forța încetează să mai acționeze

plasticitatea este proprietatea mușchilor de a rămâne un timp după încetarea forței la dimensiunea formei de întindere

excitabilitatea este proprietatea mușchilor de a răspunde la acțiunea unui excitant prin contracție. Excitantul natural al mușchilor este influxul nervos. În afara acestuia mușchi striați pot să răspundă și la cei mecanici sau fizici (curent electric slab 10 V)

conductibilitatea este proprietatea mușchilor de a produce excitația în toată masa sa

ATP ADP + energie

Glicogen glucoză H2O + CO2 + energie

contractilitatea este proprietatea mușchilor de a se contracta sub acțiunea unui excitant

După mușchi impulsurilor nervoase care la sosesc la mușchi acesta poate să efectueze 2 feluri de contracții:

simplă sau unică = secusă

compuse

După frecvență contracția compusă poate să fie:

incompletă – când mușchiul primește impulsul cu o frecvență mică (20 – 25 impuls/secundă)

completă

tonusul muscular – este proprietatea mușchilor de a se contracta ușor sau slab sub acțiunea unor impulsuri slabe și cu frecvență scăzută.

Funcțiile sau rolurile mușchilor striați:

asigură poziția corpului și a părților acestuia normală datorită tonusului muscular

asigură locomoția datorită faptului că mușchiul este inserat cu căpăstru mobil pe un os și celălalt capăt pe alt os (fix)

asigură săriturile și mișcările în timpul înotului

mușchi masticatori participă la actul masticației

diafragma participă la respirație

reprezintă sediul unor procese metabolice în special în metabolismul glucidelor

Morfologia mușchilor netezi – se găsesc în pereții organelor cavitare sau viscere, în pereții vaselor de sânge și conductelor extra-hepatice și pancreatice, în piele sub formă de mușchi ridicători ai penelor și firelor de păr, (h-oripilație), sub formă de fibre circulare în iris.

Structura unui mușchi neted – alcătuiți din fibre musculare netede și substanță intercelulară. Fibrele musculare netede nu prezintă sarcomere, lipsesc benzile z. Miofilamentele de actină și miozină sunt dispuse în fibra musculară paralel cu axul fibrei, dar sunt puse cap la cap.

Excitantul natural al mușchilor netezi este influxul nervos pentru unii mușchi și mai ales substanțe chimice din sânge (ex. hormonii, adrenalina, noradrenalina, acetil calina).

Funcții:

acționează prin presare

mușchi din pereții organelor interne ajută la tranzitarea conținutului.

…………………………………………………………………………………

Axonul prezintă o teacă Schwann, secretă mielină.

Strangulația Ranvier (fără mielină)

Axonul nu are arborizații (rar au arborizații)

Axonul se termină printr-o arborizație care la capăt prezintă un buton axonal.

Rolul dendritelor:

Au rol de a transmite influxul nervos către neuron

Axonul are rol de a transmite influxul nervos; se face centrifug

Prelungirile neuronale reprezintă căile de conducere în cadrul SNC în nevrax (de la măduva spinării către segmentele encefalului până la scoarța cerebrală; și de la scoarța cerebrală către măduva spinării)

Substanța cenușie a SNC conține sub formă de centri nervoși și de nuclei, corpi neuronali

Corpi neuronali mai există și în ganglionii:

somatici

vegetativi

Clasificarea neuronilor după funcțiile lor:

senzitivi

motorii

intercalari sau de asociație

inhibitori

secretori

Neuronii senzitivi, după rolul lor sunt:

somato-senzitivi – cei care conduc impulsurile nervoase de la receptorii musculari până la centrii nervoșii care coordonează activitatea mușchilor respectivi

viscereo-senzitivi – conduc impulsurile nervoase de la receptorii din viscere până la centri nervoși

Neuronii motori

somatomotori – de la centri nervoși la mușchi

visceromotori – de la centri nervoși la viscere

Neuronii de asociație sau intercalari – fac legătura între cei senzitivi și motori.

Neuronii inhibitori – produc un influx nervos inhibitor. Acest influx frânează transmiterea excitației de la neuronul senzitiv la cel motor în cadrul unui arc reflex.

Neuronii secretori – sunt neuronii din unii nuclei ai hipotalamusului, secretând vasopresina (antidiuretic) și oxitonina (rol în contracția mușchilor netezi).

Proprietățile neuronilor

excitabilitatea – proprietatea de a trece din faza de repaus în starea de activitate.

Starea de repaus este caracterizată de prezența potențialului electric de repaus; aceasta este dat de sarcini electrice pozitive situate la suprafața membranei neuronale, asigurate de ionii de Na+ și ionii negativi de Cl- în interiorul membranei (neuronului).

Starea de acțiune apare atunci când neuronul este excitat; la locul excitat are loc o pătrundere a ionului de Na+ în interiorul celulei în locul lor rămânând ionii de Cl-. Apare depolarizarea membranei care se numește influx nervos și se deplasează; după depolarizare membrana se reface.

conductibilitatea – proprietatea de a transmite influxul nervos către neuronul următor din lanțul în care se găsește sau către organul efector. [neuronii se găsesc înlănțuiți într-un arc reflex]

activitatea trofică a corpului celular = corpii celulari au acțiune de întreținere (hrănire) a prelungirilor sale.

degenerescență valeriană – atrofierea

refacerea 1 – 4,5 mm/zi

nemultiplicarea – proprietatea neuronilor de a nu se înmulți. Substanța nervoasă moartă nu mai poate fi înlocuită. Locul neuronilor care mor este luat de nevralgii (celule gliale) – acestea au proprietatea de a se înmulți, iar datorită unor traume se formează tumori (maligne).

Fiziologia nervilor

Nerv = asociere de fibre nervoase unite între ele prin fibre de colagen.

Nervii după natura fibrelor nervoase care îi alcătuiesc sunt:

nervi senzitivi

nervi motori – formați din fibre motorii – sunt reprezentați de axonii neuronilor motori

nervi micști – formați din fibre motorii și senzitive – conduc influxul de la centrul nervos; fibre de natură vegetală și somatice.

Proprietățile nervilor

Aceleași ca și neuronii, deoarece ei sunt prelungiri ale neuronilor. În plus, manifestarea proprietăților este oarecum diferită:

excitabilitatea fibrelor nervoase mielinice este mai mare decât în fibrele fără mielină, ceea ce face ca aceste fibre să răspundă prin excitație și la excitanții cei mai slabi.

conductibilitatea – fibrele nervoase mielinice conduc impulsul nervos mult mai repede decât cele amielinice (aproximativ 80 mV). Influxul nervos este condus numai prin fibrele integre morfofuncțional, neintoxicate, nelegate.

viteza de propagare nervos este de 120 m/s; în fibrele mielinice la jumătate.

Neuronii din S.N. sunt legați între ei prin sinapse.

Reguli de transmitere prin sinapse

Sinapsa o membrană presinaptică reprezintă de axolama neuronului motor prin care sosește influxul nervos

mitocondrii

vezicule

o membrană post-sinaptică

între cele 2 membrane = spațiu sinaptic

prin schimbarea ionilor se transmit influxurile nervoase aproximativ egal cu 30 mV

Actul reflex – reflexul

este răspunsul unui organ efector la o acțiunea unui excitant care se deplasează de-a lungul unui arc reflex.

Arcul reflex este baza anatomică a actului reflex. Este alcătuit din:

receptor

o cale aferentă

centru nervos

o cale deferentă

organul efector

Clasificarea reflexelor

după locul în care se găsesc centri nervoși avem:

reflexe necondiționate (înnăscute) care au centrii nervoși plasați în SNC în special în trunchiul cerebral (bulbul rahidian)

reflexe condiționate – centri nervoși în scoarța cerebrală

după natura arcului reflex sunt:

reflexe somatice care determină activitatea mușchilor

reflexe vegetale realizează activitatea organelor interne

Morfofiziologia analizatorilor

Analizator – sistem morfofuncțional alcătuit din 3 segmente:

capătul periferic este reprezentați de receptori

segmentul de conducere al impulsurilor format dintr-un lanț de neuroni prin care influxul nervos format la nivelul receptorilor este transmis la al III – lea segment numit

segment cortical situat în cortex

Analizatorul olfactiv

Receptorii acestui analizator sunt reprezentați de celulele olfactive situați în mucoasa olfactivă din cadrul mucoasei nazale.

Macrosmatice = suprafața mucoasei olfactivei mari (câine, cal, pisică, rozătoare).

Microsmatice = suprafața mucoasei olfactivă mică (oi, capre, păsări, omul).

Excitarea celulelor olfactive este realizată de către substanțele volatile din aerul inspirator. Aceste substanțe trebuie să se dizolve în lichidul ce scalda celulele olfactive, (dendritele). Segmentul de conducere al excitației este alcătuit din axonii neuronilor olfactivi care fac legătura cu celulele mitrale din bulbul olfactiv. Axonii formează nervul olfactiv.

Rolul:

ajută la selectarea alimentelor după miros.

participă la declanșarea reflexelor condiționate de secreția sucurilor digestive (salivă, sucul gastric, sucul intestinal, bila) pregătește prin aceste reflexe aparatul digestiv.

atracția sexuală a partenerilor prin receptarea feromonilor.

preîntâmpină inhalarea unor substanțe toxice.

Analizatorul gustativ

Receptorii sunt alcătuiți din celule gustative situate în mugurii gustativi care sunt plasați în mucoasa linguală, epiglotă.

Excitarea substanțelor gustative este realizată de substanțe saprodice care se dizolvă în salivă.

Segmentul pentru analizatorul gustativ este alcătuit din 3 neuroni:

– un neuron care se găsește într-un ganglion de pe nervii originali, hipoglos și facial (nervii cranieni). Dendrita culege informații de la celulele gustative, axonul conduce aceste informații către al II – lea neuron.

Rolul:

aprecierea calitativă a alimentelor

participă la declanșarea reflexelor necondiționate

intensifică activitatea motorie a tubului digestiv

Se percep 4 gusturi:

gustul dulce, receptorii se găsesc aglomerați

gustul sărat

gustul amar

gustul acru

Analizatorul auditiv

Capătul periferic format din 3 părți:

urechea externă

pavilionul urechii

conductor auditiv extern

urechea medie

urechea internă

Pavilionul urechii are rolul de a determina direcția din care sosește sunetul.

Urechea medie este alcătuită dint-un lanț de oscioare: ciocan, nicovală, scăriță.

Timpanul = ciocănelul se sprijină pe timpan, iar scărița pe fereastra ovală.

Urechea internă este formată din labirintul osos în care se adăpostește labirintul membranos. Ambele labirinte au forma unei cochilii de melc. Între cele două labirinte se găsește perilimfa, iar în interiorul labirintului membranos se găsește endolimfa. În labirintul membranos se găsesc două aparate cu două funcții distincte:

aparatul acustic (a)

aparatul vestibular (b)

Aparatul auditiv

În secțiune labirintul membranos se prezintă astfel:

membrana Reismer

rampa vestibulară

rampa timpanică

membrana bazilară

canalul cochlear

Timpanul începe să vibreze.

Rolul:

orientează animalul și omul în spațiu pe baza senzației auditive

determinarea locului unde se produce sunetul

sesizarea pericolelor și a surselor de hrană

declanșarea reflexelor condiționate, declanșarea secrețiilor digestive.

Analizatorul vizual

Receptorii sunt reprezentați de celulele fotosensibile din retina ochiului. Excitarea este realizată de cuantele de lumină.

Rolul:

ajută animalul și omul să le orienteze în spațiu

declanșarea reflexelor condiționate în secreția sucurilor digestive

are rol în menținerea echilibrului

………………………………………………………………………………..

Morfofiziologia organelor care alcătuiesc SNC

SNC este alcătuită din:

măduva spinării

trunchiul cerebral

diencefalul

cerebelul

emisferele cerebrale

Aceste organe sunt acoperite de sistemul meningeal format din:

piamater și arahnoide }între el există un spațiu cu lichidul cefalorahidian cu rol trofic și de protecție mecanică

duramater

Măduva spinării este un cordon de substanță nervoasă situată în canalul vertebral. Se întinde de la gaura occipitală sau C1 și până la L2 (vertebra lombară) de unde se prelungește cu o porțiune mai subțire numite filum terminale care se termină în vertebra a II – a coccigiană.

În secțiune transversală se observă că măduva spinării este formată din substanța cenușie în interior și substanță albă la periferie. Substanța cenușie este formată din corpi neuronali. Substanța cenușie prezintă două coarne posterioare sau dorsale (pentru animale), în partea medie două coarne laterale și două coarne ventrale sau anterioare.

Se găsesc neuroni somato – senzitivi care primesc informații de la receptorii din piele , tendoane, mușchi, aponevroze, prin fibrele senzitive ale nervilor rahidieni.

În coarnele anterioare se găsesc neuroni somato – motori care trimit impulsuri nervoase motoare, de comandă, prin rădăcina ventrală a nervilor rahidieni către mușchi.

În coarnele laterale se găsesc neuroni vegetativi care transmit informații motoare sau efectoare către musculatura netedă din organele interne.

Măduva spinării se conectează la receptori și la efectori prin nervii rahidieni (31 perechi la om) și anume:

8 cervicali

12 toracici

5 lombari

5 sacrali

1 coccigian

Un nerv rahidian sau spinal este alcătuit din două rădăcini, un trunchi și numeroase ramificații.

Rădăcinile sunt:

posterioară

anterioară

Rădăcina posterioară este formată din axonii și dendritele neuronilor din ganglionii spinali situate pe traiectul rădăcinii.

Rădăcina anterioară este alcătuită din axonii neuronilor somato – motori din cornul anterior precum și din axonii neuronilor vegetativi din cornul lateral.

Neuronii senzitivi ai rădăcini posterioare se pun în legătură cu cei din coarnele anterior și lateral prin neuroni de legătură.

Trunchiul nervului rahidian conține fibre senzitive și motorii. Ramificațiile nervului sunt formate din prelungiri de același nerv care se distribuie către mușchii metameri din regiunea în care se ramifică nervul respectiv.

Se ramifică numai nervii din regiunea lombară.

Funcțiile măduvei spinării:

reflexă

de conducere

Funcția reflexă este realizată de centri nervoși adăpostiți în substanța cenușie. După rol centri nervoși se împart în:

somatici – în coarnele anterioare

vegetativi – în coarnele laterale

Centri nervoși somatici situați în coarnele anterioare ale măduvei din regiunea cervicală, toracică și lombară, coordonează reflexele de contracție a mușchilor capului, gâtului, trunchiului și membrelor.

Centri nervoși vegetativi controlează activitatea reflexă a mușchilor netezi din organele interne și vaselor de sânge. Cei din regiunile cervicală, toracică și jumătate din lombară coordonează reflexele mușchilor netezi din organele interne. Acești centri sunt de natură ortosimpatică și sunt răspunzători de reflexul cardioaccelerator, pilomotor, vasoconstrictori.

Centri nervoși din coarnele laterale din regiunea jumătate lombară și sacrală sunt parasimpatici și coordonează reflexele micțiunii, defecației și sexuale.

Reflexele medulare sunt controlate la rândul lor de centri nervoși din segmente superioare (trunchi cerebral, diencefal, hipotalamus, scoarța cerebrală).

Funcția de conducere este realizată de fibrele nervoase care alcătuiesc substanța albă a măduvei spinării. Aceste fibre sunt unele lungi asociate sub formă de fascicule, căi ascedente și descedente, precum și fibre mai scurte care fac legătura între diferiții centri din măduva spinării.

Prin căi de conducere ascendentă impulsurile sunt senzitive de la periferia corpului către segmentele superioare al encefalului, iar prin căile descendente de la segmentele encefalului către măduva spinării, către centri nervoși din coarnele anterioare și laterale.

Trunchiul cerebral este format din:

bulbul rahidian

puntea lui Varolio

pedunculii cerebrali

tuberculii cvadrigemeni

Substanța cenușie a trunchiului cerebral este fragmentată sub formă de insule de către fasciculele de fibre nervoase care vin din măduva spinării în drum spre segmentele superioare ale encefalului.

Aceste insule formează nuclei nervilor cranieni și centri nervoși din trunchiul cerebral.

Nuclei nervilor cranieni regulează funcții vegetative foarte importante din organismul cum sunt reflexele inimii, pulmonilor, ale tubului digestiv precum și funcții somatice ai căror efetori se găsesc la nivelul capului.

Cel mai important nucleu este cel al nervului vag.

În tubul rahidian se găsesc cei mai mulți nuclei și centri nervoși. Aceștia controlează activitatea organelor din cavitatea toracică și abdominală.

Talamusul este un segment al encefalului în care se face legătura dintre fibrele fasciculelor care conduc ascendent către scoarța cerebrală și invers.

Hipotalamusul este situat ventral față de talamus reprezentând baza encefalului împreună cu chiasma optică, tubercinereum pe care se fixează tija hipofizară, iar partea posterioară se învecinează cu corpii mamilari.

Substanța cenușie a hipotalamusului este formată dintr-un număr mare de nuclei cu funcții importante. Acești nuclei sunt organizați în trei grupe:

anterioară

mediană

posterioară

Cei mai importanți nuclei din grupa anterioară sunt: nucleul paraventricular, supraoptic, preoptic.

Cei mai importanți din grupa mediană: dorsomedian, ventromedian.

Cei din grupa posterioară: hipotalamic posterior.

Substanța albă este dispusă printre nuclei și este formată din fibre nervoase mielinizate, unele aferente care conduc impulsule către organele nervoase vecine, eferente care aduc impulsuri nervoase de la organele nervoase vecine către talamus.

Există și fibre nervoase de asociație care fac legătura dintre nuclei din hipotalamus.

Funcțiile hipotalamusului:

datorită numărului mare de nuclei ai hipotalamusului, a legăturilor lui cu emisferele cerebrale și cu sistemul endocrin prin intermediul hipofizei care este legată direct de hipotalamus.

Controlează și reglează foarte multe funcții vegetative și anume:

Prin centrul termolitic și termogenezic el reglează temperatura corpului.

Prin centrul foamei și sațietății participă la reglarea consumului de hrană.

Prin hormonul ADH (antidiuretic hormon) produs de nucleul paraventricular și cel supraoptic, participă la menținerea echilibrului balanței hidrice.

Prin hormonii de eliberare secretați de unii nuclei este reglată funcția de reproducere.

Mărește tonusul SN vegetativ astfel centri nervoși din partea anterioară a hipotalamusului stimulează SNV parasimpatic. Excitarea acestor centri determină efecte parasimpatice.

Reglează alternanța somn – veghe.

Produce procesul de ejecție a laptelui prin hormonul ocitocină produs de nucleul paraventricular.

Studiul vitaminelor

Biocatalizatori = substanță care participă la catalizarea reacțiilor biochimice din organism, împreună cu enzimele.

Ele pătrund în organism odată cu alimentele.

Ele sunt sintetizate de vegetale.

Pătrund în organism fie prin forma activă sau inactivă de provitamine.

Lipsa totală a vitaminelor, pe o durată mai mare de timp sau carența, duce la tulburări metabolice grave cu semne clinice vizibile, numite avitaminoze.

Insuficiența vitaminelor duce la tulburări metabolice mai puțin grave, cu semne clinice invizibile numite hipovitaminoze.

După solubilitatea lor în apă sau lipide se împart în:

liposolubile

hidrosolubile

Vitaminele liposolubile – sunt vitamine solubile în lipide, nu se descompun prin fierbere, se acumulează în țesuturile organismului animal și uman.

Vitaminele A, D, E, K.

Vitamina A sau antixeroftalmică – sub formă activă se găsește în produsele de origine animală: lapte, gălbenuș de ou, smântână, unt, ficatul unor pești marini, slănină de porc.

Sub formă de provitamină – careton – se găsește în morcov, dovleac, sfeclă roșie, în boabele de porumb.

Acțiuni fiziologice ale vitaminei A:

stimulează creșterea prin multiplicarea celulelor

menține integritatea anatomo – funcțională a epiteliilor

menține un echilibru în activitatea osteoplastelor și osteoblastelor

stimulează procesul de formare a mielinei în nerv

în chimismul vederii

Tulburări de carență:

animalele și copii nu mai cresc

în activitatea epiteliilor datorită acumulării de cheratină în celulele epiteliale

Prin cheratinizarea epitetului tegumentar, pielea se îngroașă, devine aspră, pielea se crapă și se produc hemoragii tegumentare.

Prin cheratinizarea celulelor epiteliului ocular – xeroftalmie.

Prin cheratinizarea epiteliului uterin se ajunge la sterilitate la femelă, prin imposibilitatea nidării (fixării) zigotului.

La masculi nu are loc spermatogeneza.

Prin cheratinizarea celulelor epiteliale din mucoasa tubului digestiv se produc ulcerații.

la nivelul oaselor laterale ale craniului și vertebrelor

Oasele din aceste regiuni apasă pe nervii cranieni și cei rahidieni, întrerupând transmiterea influxului nervos către mușchi și apare paralizia mușchilor respectivi.

Vitamina D (antirahitică) – 4-5 compuși chimici cu acțiunea vitaminei D – D2, D3, D4, D5.

D2 – în unele mucegaiuri.

Sub formă de provitamină = fitosterol = se găsește în plante furajere. Această provitamină se transportă în vitamina D2 activă prin expunerea furajelor cosite la soare.

D3 activă se găsește în produsele animale: lapte, ficatul unor animale polare, gălbenuș de ou.

Provitamina D3 = 17 – dehidrocolesterol = se găsește în grăsimea de sub piele.

Acțiuni fiziologice:

stimulează absorbția ionilor de Ca și P în sânge și depunerea lor în oase

Tulburări de carență :

se produce la tineret – rahitismul – întârzierea formării oaselor și pierderea rezistenței acestora care se deformează sub greutatea corpului

osteomalacia – la animalele adulte – apare prin dislocarea sărurilor de Ca și P și imposibilitatea înlocuirii lor prin lipsă de vitamina D. în locul sărurilor eliminate din os se formează un țesut fibros.

Vitamina E (antisterilică) – se găsește în germenii de cereale, în special în boabele de grâu, în trifoi, lucernă.

Acțiuni fiziologice:

stimulează funcția de reproducere

protejează vitamina A și acizii grași nesaturați (oleic, olenic, arahidonic) cu rol important în metabolismul lipidelor împotriva oxidațiilor.

Tulburări de carență:

sterilitatea

distrofia musculară – leziuni degenerative ale mușchilor striați și cardiac. Mușchii afectați devin albi gelatinoși improprii pentru consum

encefalomalacia (înmuierea creierului) – degenerării neuronilor din creierul mic. Din această cauză neuronii afectați nu pot să mai controleze contracțiile mușchiului gâtului.

Vitamina K (antihemoragică) – în conopidă și alte legume, în trifoi și lucernă. În lipsa ei apare hemoragia la nivelul organelor interne.

Vitaminele hidrosolubile = cele care se dizolvă în apă, sunt distruse prin fierbere la temperaturi > 1000C. Nu se depozitează în cantitate mare în organele omului. Sunt sintetizate de microorganismele din tubul digestiv, din rumen:

Vitaminele complexului B

B1, B2, B6, B12, PP.

acid folic, acid pantotenic

inoziton, colina, biotina.

Vitamina C

Vitamina B1 – se găsește în cariopsele grăunțelor de cereale, de unde este folosită de animale prin administrarea tărâțelor, iar de om prin consumul de bere și borș, în carne – tianvinfilofosfat (TPP).

Acțiuni fiziologice: – de carboxilarea acetoacizilor (cetoacizii sunt acidul piruvic, oxalacetic, lactic) rezultați din metabolizarea glucozei, ca urmare acidul piruvic nu mai poate pătrunde în ciclul Crebs pentru a fi degradat până la capăt și ca urmare el se acumulează în nervi și mușchi, producând inflamarea lor.

Lipsa vitaminei B1 = polinevrita – dureri musculare, tulburări gastrointestinale, tulburări nervoase, convulsii, paralizii. În stare mai avansată = atrofia mușchilor striați.

Vitamina B2 – riboflavina – se găsește în cereale, gălbenuș de ou, lapte, tomate, leguminoase, lucernă, trifoi.

Acțiuni fiziologice: catalizează reacția de oxidoreducere care au rol în sinteza de proteine proprii, a hormonilor.

Tulburări de carență:

oculare = fotofobre

oprirea creșterii

scăderea producțiilor (lapte, carne, ouă)

apar convulsii, paralizii, iar la păsări răsucirea degetelor

Vitamina B6 – piridoxina – ficat, cereale, leguminoase, drojdie de bere.

Acțiuni fiziologice: sub formă de component a enzimelor transanvinaze GOT și GPT, produce transaminarea (trecerea) grupării NH2 de pe unii aminoacizi pe cetoacizii (oxalacetic, piruvic).

Tulburări de carență:

anemia

oprirea creșterii

Vitamina C – antiscorbutică – se găsește în natură, în legume, varză, salată, tomate, ardeioasele, fructele, plantele furajere.

Acțiuni fiziologice:

este un veritabil oxido-reducător prin transportarea ionilor de H

stimulează procesul de formare a oaselor

intervine în sinteza mucopolizaharidelor, preîntâmpinând hemoragia

Tulburări de carență:

scorbutul la oameni = hemoragii gingiale, căderea dinților

oasele se fracturează

oprirea creșterii

anemie

…………………………………………………………………………………

Insalivitatea – este procesul prin care alimentele se amestecă cu saliva. Saliva este procesul de secreție al celor trei perechi de glande salivare principale (glanda parotide, submandibulare, sublinguale) și al numeroaselor glande salivare mici diseminate (bucală și infaringiană).

Glandele parotide sunt situate sub urechi. Sunt formate în principal din celule seroase care secretă o salivă apoasă și enzime. Produsul de secreție se varsă în canalul Stenon.

Glandele sublinguale se găsesc sub limbă, de o parte și de alta a limbii conțin celule mucoase bogate în mucus. Glandele sublinguale își varsă conținutul în cavitatea bucală prin canalul Rivinus.

Glandele submandibulare se găsesc sub mandibulă sunt formate din celule de ambele tipuri și își varsă conținutul în saliva bucală prin canalul Wharton.

Saliva este un amestec de salive parțiale produse de cele trei perechi de glande salivare.

Proprietățile salivei:

lichid limpede ușor opalescent (tulbure) deoarece conține mucus și celule epiteliale descuamate din cavitatea bucală. Are un pH ușor acid (la om pH 6 – 7) și alcalin (la animalele domestice pH 7 – 8)

ușor vâscoasă datorită mucusului

Cantitatea totală a salivei secretată de glandele salivare în 24 ore depinde de specie și de consistența alimentelor ingerate. La om secretă 1 – 2 litri, la bovine la 1kg de fân secretă 4 – 5 litri, la 1kg de iarbă 0,5 litri.

Compoziția salivei:

Saliva conține 99,5% apă și aproximativ 0,5% săruri minerale sub formă ionică în special cloruri și substanțe organice.

Substanțele organice sunt: mucina, globulinele și enzimele. Enzimele din salivă sunt: amilaza salivară, maltaza și lizozim.

Amilaza salivară – are ca rol degradarea amidonului până la maltoză.

Maltoza continuă activitatea amilazei degradând maltoza până la glucoză.

Lizozimul este o enzimă bactericidă, ce asigură igienizarea gurii.

Reglarea secreției salivare se realizează prin reflexe necondiționate și condiționate.

Reflexele necondiționate sunt declanșate la văzul, mirosul alimentelor și la auzul pregătirii acestora.

Centri nervoși care coordonează reflexele necondiționate se găsesc în bulbul rahidian.

Reflexele condiționate își au centri nervoși în scoarța cerebrală.

Rolurile salivei:

participă la înmulțirea alimentelor, la formarea bolului alimentar, la lubrifierea căilor de conducere a alimentelor către stomac prin apă și mucus

participă la degradarea chimică prin hidroliza amidonului prin amilaza salivară

participă la igienizarea gurii prin apă și componența ei, prin lizozim

Deglutiția – este procesul mecanic prin care bolul alimentar gata format este condus din gură în faringe, esofag până în stomac. Acest proces prezintă trei tipuri:

bucal

faringian

esofagian

Timpul bucal – constă în plasarea bolului alimentar pe fața dorsală a limbii urmată de împingerea acestuia de către limbă, prin contracția musculaturii limbii și vălului palatin. Este voluntar.

Timpul faringian – este involuntar, foarte complex, se petrece în timp scurt pentru a depăși calea spre pulmoni. Este realizat prin trimiterea bolului alimentar prin faringe, de contracția mușchilor faringieni care astupă automat calea spre pulmoni, spre urechi și spre cavitățile nazale, rămânând liberă numai calea spre esofag în care bolul alimentar este aruncat prin musculatura faringelui.

Timpul esofagian – constă în conducerea bolului alimentar ajuns în partea anterioară a esofagului până în stomac prin undele peristaltice efectuate de contracția coordonată a fibrelor musculare netede, circulare silongitudinale din peretele esofagului. Contracția acestor fibre este controlată prin impulsuri nervoase ajunse la centrul nervos al deglutiției.

Reglarea deglutiției – prin participarea unui număr mare de centri nervoși reprezentați de nuclei diferiți, nervi care își au terminalele la nivelul cavității bucale, esofagului, prin reflexe necondiționate. Centri ai deglutiției sunt conectați prin neuroni de legătură cu centri respirației ceea ce explică oprirea respirației în momentul trecerii bolului alimentar prin faringe.

Reflexele deglutiției – sunt declanșate de excitabile, care pornesc de la nivelul cavității bucale, faringiene prin fibre aferente ale nervilor amintiți ajungând la centri deglutiției.

Digestia gastrică – cuprinde totalitatea proceselor mecanice și chimice suferite de alimente în stomac.

În funcție de alimentația animalelor, stomacul acestora diferă și anume: la animalele erbivore, rumegătoare diferă atât anatomic cât și structural și funcțional. Efectuează masticația în două reprize:

una sumară, când le ingeră

a – II – a când începe să rumege, proces prin care furajele sunt amestecate, mărunțite cu saliva.

Acestea au stomacul pluricavitar.

La animalele erbivore ne-rumegătoare (cal, măgar, catâr, iepure) precum și omnivorele (porcul, omul) și carnivorele (câine, pisică) au stomacul unicavitar.

Morfologia stomacului unicavitar

este o dilatație a tubului digestiv unicavitar situată în cavitatea abdominală în partea posterioară a esofagului în intestinul subțire sau duoden. Are forma unui sac recurbat.

prezintă două cuburi: una mare și una mică

două deschideri: una spre esofag și una spre intestin

Structura peretelui stomacului – este alcătuit din patru tunici:

mucoasă

submucoasă

musculoasă

seroasă

Mucoasa gastrică prezintă patru zone:

esofagiană

cardială

fundică

pilorică

Esofagiana este lipsită de glande.

În zona cardială se găsesc în mucoasă glande mici, mucoase care secretă mucină.

Zona fundică conține glande mari, ramificate, cu rol în digestie și conține la rândul ei trei tipuri de celule (principale, parietale, mucoase).

Celulele principiale secretă enzime, săruri minerale și apă. Între ele se găsesc celule parietale care secretă HCl.

Celulele mucoase se găsesc situate spre rumen și secretă mucină.

Zona pilorică conține celule care secretă pepsinogen și celule endocrine care secretă gastrina și celule mucoase.

Submucoasa prezintă în grosimea ei, în cea din regiunea fundică părți ale glandei fundice.

Mucoasa stomacului este formată din fibre musculare netede dispuse în trei straturi:

exterior – format din fibre musculare netede cu dispoziție longitudinală

mijlociu – cu fibre dispuse circular care în dreptul cardiei formează sfincterul cardia

intern – format din fibre musculare oblice

Digestia în stomacul unicavitar

Cuprinde procesele mecanice și chimice suferite de alimente în stomac.

Procesele mecanice sunt efectuate prin mișcările caracteristice produse de musculatura stomacului, iar cele chimice produse de sucul gastric.

Sucul gastric este procesul de secreție al glandelor gastrice în special al celor fundice care secretă enzime.

Proprietățile sucului gastric:

lichid limpede, uneori ușor opalescent, datorită conținutului în mucină și ușor vâscos

pH acid, dat de HCl

densitate 1,002 – 1,008.

Compoziție: 99% apă și 1% substanțe anorganice reprezentate (cloruri, fosfați) sub formă ionică și substanțe organice (mucină, enzime). Substanțe anorganice – HCl.

Enzimele sunt: pepsina, labfermentul, gelatiniza, lipaza gastrică.

Studiul sângelui

Sângele împreună cu limfa, lichidul intestinal și lichidele lacunare și lichidul cefalorahidian formează mediul intern.

Volumul total al sângelui din organism este de aproximativ 8% din greutatea corporală.

Funcțiile sângelui:

participă la transportul substanțelor nutritive de la nivelul tubului digestiv la țesuturi

participă la transportul oxigenului de la pulmon la țesuturi și a CO2 de la țesuturi la pulmon

participă la transportul produșilor de metabolism celular (uric, acid uric, amoniacul) la organele de excreție

participă la lupta împotriva infecțiilor prin leucocitele din compoziția sa care fagocitează microbii și paraziții

la reglarea temperaturii corpului prin apa din componența sa care transportă surplusul de căldură din organism la piele

la activitatea organelor interne prin substanțele biologic active (hormoni, enzime, mediatorii chimici) pe care îi vehiculează

Proprietățile sângelui:

are culoarea roșie dată de hemoglobina din eritocite

are un gust sărat dat de NaCl

presiunea osmotică a sângelui este presiunea pe are o exercită componenți sângelui asupra pereților vaselor prin care curge sângele. Cea mai mare parte din presiunea osmotică este creată de sărurile minerale (aproximativ 70%) la care se adaugă și presiunea realizată de proteinele din plasmă (30%)

pH-ul – oscilează între 7,35 – 7,57, este menținut constant de către sistemele tampon plasmatice și eritrocitare. Cel mai des utilizat este procesul bicarbonic H2CO3 (acid carbonic) / CO3HNa (bicarbonat de Na); NHb (hemoglobină acidă) / HbK (hemoglobat de K)

Compoziție: plasmă și elemente figurate

Plasma sangvină – reprezintă circa 60% din totalul de sânge. 40% – elemente figurate.

Compoziția plasmei – conține aproximativ 90 – 92% apă și restul substanțe anorganice și organice.

Substanțele anorganice – în cantitate mai mare – cloruri (NaCl), sulfați, fosfați, bicarbonați – în cantități mai mici – ionii microelementelor (ioni de Cu, Mn, Co, Zn, I) legați de proteine.

Substanțele minerale creează presiunea osmotică a sângelui.

Unii ioni participă la biosinteza unor microelemente, activează o serie de enzime. Menține echilibrul acido – bazic al pH-ului.

Substanțe organice – proteine, lipide, glucide, enzime, hormoni proteici, vitamine.

Proteinele plasmatice sunt: albumine (sero-albumine), sero-globuline, fibrinogenul.

Albuminele – în cantitatea cea mai mare 3% din plasmă. Au rol în menținerea pH-ului. Este o sursă pentru formarea aminoacizilor.

Globulinele sunt: alfa, beta, gama. Gama globulinele – importanța în apărarea organismului împotriva infecțiilor prin formarea de anticorpi, iar fibrinogenul are rol în coagularea sângelui (0,2 – 0,4%).

Glucidele sunt reprezentate de glucoză și metaboliții acesteia (acidul lactic și acidul piruvic). La mamifere oscilează între 80 – 100 mg, iar la om 80 – 110 mg/l. La ierbivore = 60 mg. La păsări = 200 mg.

Lipidele sunt reprezentate de trigliceride (grăsimi neutre) care se găsesc sub formă de picături fine (kilomicroni), colesterol, acizi grași, glicerol, fosfolipide, lipoproteine.

Lipidele formează lipemia care oscilează între 400 mg/100 ml sânge.

Elementele figurate – eritrocite, trombocite, leucocite.

Eritrocitele reprezintă masa cea mai mare de celule ale sângelui. Numărul lor este de ordinul milioanelor într-un mm3 de sânge. Sunt celule formate din membrană și citoplasmă fără nucleu la mamifere și cu nucleu la păsări. Au formă biconcavă la mamifere, biconvexă la păsări (). Sunt celule elastice având proprietatea de a se alungi pentru a putea trece prin capilarele înguste.

Citoplasma eritrocitelor are o structură reticulară (spongioasă) care conține în ochiurile reticulare hemoglobina.

Funcțiile eritrocitelor:

transportul O2 de la pulmon la țesuturi și a CO2 invers

pot să transporte unii aminoacizi care se fixează pe suprafața lor de la tubul digestiv la celulele țesuturilor

au rol în dezintoxicarea organismului prin fixarea toxinelor pe suprafața lor pe care le transportă la ficat și la alte țesuturi cu funcții de dezintoxicare unde sunt făcute inofensive

au rol în menținerea constantă a pH-ului sângelui sistem tampon pe care le pot forma.

Combinațiile fiziologice normale ale hemoglobinei care intervine în funcția de respirație:

hem – conține Fe (fier)

globină – moleculă proteică formată dintr-un număr mare de aminoacizi.

oxihemoglobina

carbohemoglobina

Oxihemoglobina este compusul rezultat din combinarea hemoglobinei (Hb) cu O2, unde se descompune și cedează O2 celulelor

Hb + O2 ⇄ HbO2

Carbohemoglobina

Hb + CO2 ⇄ HbCO2

Combinațiile anormale sunt:

methemoglobina ⇒din oxidarea Fe2 din hem și transformarea lui în Fe3

Fe2+ → Fe3+

sulfhemoglobină

H2SHb

carboxihemoglobina

Hb + CO → HbCO

Leucocitele (globulele albe) – transparente, cele mai mari celule ale sângelui. Sunt nucleate. După formă și compoziția citoplasmei se împart în două grupe:

agranulocite (nu se granulează în citoplasmă)

granulocite

2. Granulocitele sunt de trei tipuri după cum se colorează granulațiile din citoplasma lor cu coloranți bazici, acizi și neutri:

bazofile – granulații în albastru cu pH bazic

neutrofile – granulații în violet cu coloranți neutri

acidofile (eozinofile) – granulații în roșu deschis cu coloranți acizi cum este eozina

1. Agranulocitele sunt de două feluri:

monocite – celule mari cu nucleul reniform

limfocite – celule cu nucleu mare, rotund și puțină citoplasmă în jurul lor

Funcțiile leucocitelor:

au rolul de apărare a organismului împotriva infecțiilor prin fagocitarea microbilor și paraziților

rol în repararea țesuturilor traumatizate prin fagocitarea celulelor moarte

Trombocitele sunt celule mici (pachete sangvine), sunt de ordinul miilor și sutelor de mii. Numărul lor oscilează foarte mult în funcție de specie, de starea fiziologică a organismului crescând în efort fizic al perioadei de gestație, digestie și în timpul zilei și scad în timpul nopții și al unor infecții parazitare.

Funcțiile trombocitelor:

participă în procesul de hemostază fiziologică și în procesul de coagulare a sângelui

în procesul de hemostază participă în formarea trombusului alb la globul leziunii vasului având proprietatea de a se coagula (lipi)

în coagulare ele participă prin eliberarea homboplastinei sau hombochinozei inactive care în prezența ionilor de Ca din plasmă se transformă în activă. Aceasta acționează asupra prohombinei din plasma sângelui (sintetizată de ficat în prezența vitaminei k) pe care o transformă în trombină. Această enzimă acționează în prezența ionilor de Ca asupra fibinogenului solubil din plasmă pe care-l transformă în fibrină insolubilă care se prezintă sub forma unor filamente. Filamentele se înlănțuie formând un fel de plasmă în ochiurile căreia se aglomerează eritrocitele ⇒ trombusul roșu (coagulul)

inițiază procesul de coagulare

eliberează o substanță numită retractozim care retractă filamentele de fibrină determinând schimbarea consistenței coagulului care se întărește

după 24 ore trombusul roșu este descompus de niște fibrinolizine și astfel se tunelizează (reface) lumenul vasului.

…………………………………………………………………………………

Digestia în intestinul subțire

În intestinul subțire se petrec cele mai complete procese digestive datorită intervenției enzimelor sucului pancreatic, sucului intestinal ți componentelor bilei secretată de ficat, precum și mișcărilor caracteristice ale intestinului care produc amestecarea conținutului cu sucurile digestive și propulsarea conținutului digerat în intestinul gros.

Studiul sucului pancreatic

Sucul pancreatic este secretat de celulele acinilor pancreasului exocrin, colectat de canalul Wirsung care se varsă (se deschide) în duoden împreună cu canalul colector prin care sosește bila de la ficat.

Proprietățile sucului pancreatic: este un lichid limpede, ușor vâscos, cu reacția alcalină (pH = 7,2 – 8,4) reacție dată de bicarbonații din conținutul său.

Compoziția: conține foarte multă apă (97 – 98%), substanțe anorganice și organice.

Substanțele anorganice sunt reprezentate de cloruri de Na, K, carbonați și bicarbonați.

Substanțele organice sunt formate din mucină și enzime.

Enzimele sunt reprezentate de un echipament enzimatic complet care poate să degradeze toate felurile de substanțe alimentare: enzime proteolitice, lipaza, amilaza.

Enzimele proteolitice sunt: tripsina, chimotripsina, carboxipeptidaza, aminopeptidaza.

Tripsina este secretată sub formă activă de tripsinogen care este activat de enterochinază (o enzime produsă de celulele duodenale sub acțiune HCl sosit din stomac) la tripsina activă. Această enzimă (tripsina) descompune polipeptidele sosite din stomac, după acțiunea pepsinei asupra proteinelor, în peptide mai scurte.

Chimotripsina este secretată de chimotripsinogen care este activat de tripsină și transformat în enzimă activă. Această enzime descompune polipeptidele sosite din stomac în peptide scurte, dar și unele peptide scurte în aminoacizi liberi.

Carboxipeptidaza descompune peptidele scurte în aminoacizi prin hidroliza legăturii carboxil din componența aminoacizilor.

Aminopeptidaza descompune peptidele scurte în aminoacizi prin hidroliza legăturii amino din cadrul aminoacizilor.

Amilaza pancreasului descompune amidonul în maltoză și uneori până la glucoză.

Lipaza pancreatică descompune lipidele emulsionate de către sărurile biliare în acizi grași și glicerol.

Reglarea secreției de suc pancreatic – se realizează în principal printr-un mecanism umoral și secundar printr-un mecanism nervos.

Mecanismul umoral este acționat de hormonii tisulari: secretina și pancreozimina, produși de celulele duodenale la contactul cu HCl sosit din stomac. Acești hormoni intră în sânge și ajung la acrinii pancreasului exocrin stimulând secreția de suc pancreatic.

Mecanismul nervos este asigurat de nervul vag care stimulează activitatea secretoare a pancreasului.

Bila este secretată de celulele ficatului (hepatice) colectată de canaliculele hepatice care confluează în canale din ce în ce mai mari: canalul hepatic. În canalul hepatic se deschide și canalul cistic care comunică cu vezicula biliară. Porțiunea de la unirea canalului cistic cu cel hepatic, până la duoden se numește canalul coledoc prin care bila din ficat și cea din vezicula biliară se varsă în duoden.

Proprietățile bilei (hepatică și vezicală)

este un lichid colorat, de culoare galbenă (om și carnivore), galben – brună (porc), brună – verde (cal), verde închis (rumegătoare și păsări).

are un pH alcalin (7,2 – 8,4) și ușor vâscoasă

bila vezicală este mai concentrată datorită faptului că pierde apă, aceasta fiind absorbită prin pereții vezicii. Este de culoare mai închisă și cu un pH ușor acid (6 – 7).

Compoziția bilei:

apă 98%

substanțe organice formate din:

≻ cloruri

≻ sulfați

≻ fosfați

≻ bicarbonați

substanțe organice:

≻ colesterol

≻ acizi și săruri biliare

≻ pigmenți biliari

≻ lecitină

≻ mucină

Acizii și sărurile biliare: acidul taurocolic, acidul glicocolic; glicocolatul de Na și K, taurocolatul de Na și K. au rol important în emulsionarea grăsimilor prin micșorarea tensiunii superficiale a acestora.

Pigmenții biliari: bilirubina și biliverdina, care este o formă oxidantă a bilirubinei. Bilirubina – la animalele cu bila galbenă, iar biliverdina – la animalele cu bilă verde.

Rolurile bilei în digestie:

produce emulsionarea grăsimilor prin intervenția sărurilor biliare

activează lipida pancreatică

asigură un pH alcalin conținutului duodenal, necesar acțiunii enzimelor proteolitice

intensifică peristaltismul intestinal

reprezintă o cale de eliminare a pigmenților biliari și colesterolul

Sucul intestinal – este secretat de glandele liberq și bruner din mucoasa intestinului subțire.

Se prezintă sub forma unui lichid albicios, ușor vâscos cu pH alcalin (7,2 – 8,4).

Compoziția sucului intestinal (suc enteric) – conține 98% apă, substanțe anorganice (cloruri, bicarbonați, carbonați) și substanțe organice (mucină și enzime).

Enzimele sucului enteric și rolul lor în digestie – în sucul enteric se găsesc ca enzime:

peptidaze – care degradează peptidele scurte în aminoacizi

dizaharoze – după substratul pe care îl degradează sunt:

maltoza (care degradează maltoza în două molecule de glucoză)

zaharoza (care degradează zaharoza într-o moleculă de glucoză și una de fructoză)

lactoza (lipsește la păsări) – degradează lactoza într-o moleculă de galactoză și una de glucoză

lipaza – descompune lipidele emulsionate în acizi grași și glicerol

enzime care degradează acizii nucleici din celulele țesuturile ingerate cu hrană:

nucleaze – care descompun acizii nucleici în nucleotide

nucleotidaza – descompune nucleotidele în H3PO4 și în nuclozid

nucleozidază – descompune nucleozidul în baza azotată (purifică sau pirimidifică) și pentoza

Morfofiziologia intestinului gros

Intestinul gros este alcătuit din trei părți:

cec

colon

rect

Cecul este foarte mare la erbivorele nerumegătoare (cal și iepure), este de mărime mijlocie la rumegătoare și rudimentar la carnivore și omnivore. Mucoasa cecului este netedă (nu se găsesc denivelări).

Colonul este cea mai lungă parte a intestinului gros. Mucoasa colonului prezintă boseluri. În colonului se găsesc glandele liberq și bruner ca și în intestinul subțire, dar într-un număr mai mic. Acestea secretă un suc intestinal în cantitate mai mică și cu puține enzime, foarte slabe ca acțiune, dar secretă o cantitate mai mare de mucus și săruri minerale de Ca și Mg.

Rectul este un segment scurt, mucoasa nu prezintă glande și este netedă. Mucoasa rectului este formată din fibre musculare netede dispuse circular și longitudinal la exterior.

În partea distală (posterioară a rectului) fibrele circulare formează sfincterul anal intern, care este un sfincter involuntar.

La partea exterioară, orificiul este format din mușchi striați, care funcționează voluntar (sfincterul anal extern).

Morfologia aparatului cardiovascular

inima

vase de sânge

limfatice

Inima – situată în partea stângă a cavității toracice, organ musculos. Este alcătuit din patru camere: două atrii și două ventricule.

Atriul și ventriculul drept formează partea dreaptă a inimii prin care circulă sângele venos. Cele stângi prin partea stângă a inimii prin care circulă sângele oxidant (arterial).

Atriile și ventriculele comunică prin orificii atrio – ventriculare. În timpul sistolei ventriculare cele două orificii sunt închise de valvulele bicuspidă (atriul stâng și ventriculul stâng) și tricuspidă (atriul și ventriculul drept).

În atriul drept se deschid cele două cave.

Din ventriculul stâng se desprinde aorta, iar din cel drept artera pulmonară. La baza acestor vase mari se găsesc valvulele sigmoide.

În atriul stâng se deschid cele patru vene pulmonare prin care sosește sângele arterial de la pulmoni.

Histologic, inima este alcătuită din trei țesuturi conjunctiv fibros, muscular – cardiac, muscular – embrionar.

Țesutul conjunctiv fibros intră în componența endocardului, pericardului și valvulelor (bicuspidă, tricuspidă, sigmoide).

Țesutul muscular – cardiac este alcătuit din fibre musculare cardiace asemănătoare cu cele striate, cu deosebirea că acestea au numai un singur nucleu, sunt mai subțiri, mai scurte, sunt conectate prin discuri intercalare care ajută la transmiterea rapidă a excitanților în tot mușchiul cardiac. În plus de la capetele fibrelor musculare cardiace pornesc ramificații către fibrele cardiace vecine realizând o țesătură care dă rezistență mușchiului.

Țesutul muscular – embrionar sau nodal este situat în grosimea miocardului. Este format din trei noduri (sinoatrial, atrio – ventricular, fasciculul Hiss). Deoarece acest țesut generează impulsuri proprii și pe care la conduce în toată masa miocardului de numește și sistem excito – conductor al cordului. Aceasta asigură automatismul cardiac. Nodulul sinoatrial se găsește în peretele atriului drept, iar cel atrioventricular în peretele dintre atriul drept și ventriculul drept (a se vedea chema de anatomie).

Fiziologia inimii

Proprietățile funcționale ale miocardului

– Activitatea ritmică a cordului ca și adaptarea lui la nevoile organismului în O2 și substanțe nutritive se datorează următoarelor proprietăți:

excitabilitatea – proprietatea miocardului de a reacționa la acțiunea excitanților adecvați prin contracție. Excitantul natural al inimii este impulsul produs de nodulul sinoatrial

conductibilitatea – proprietatea miocardului de a conduce excitația în toată masa sa. Excitația care determină contracția miocardului pornește de la nodulul sinoatrial, ajunge în mușchiul striat… Leziunea sistemului de conducere (a nodulilor) a excitației duce la apariția unor blocuri

contractilitatea – proprietatea miocardului de a se contracta sub acțiunea unui excitant. Contracția se numește sistolă, iar relaxarea = diatolă. Mușchiul cardiac nu răspunde la nici un fel de excitant atunci când se găsește în sistolă, spre deosebire de mușchiul striat care răspunde

automatismul – este proprietatea miocardului de a se contracta ritmic sub acțiunea impulsurilor generate de nodulul sinoatrial. Ritmul normal este de 60 – 80 bătăi/minut. Lezarea nodulului sinoatrial comanda este preluată de nodulul atrioventricular, care generează mai puține impulsuri determinând un ritm de contracție de 40 – 60 bătăi/minut. Frecvența de contracție a cordului este numărul de pulsații/minut.

– Mecanica cardiacă – curgerea continuă a sângelui în organism se datorează activității mecanice, organ ce acționează ca o pompă.

Activitatea mecanică a inimii se desfășoară sub formă de cicluri sau revoluții cardiace. O revoluție cardiacă este alcătuită dintr-o sistolă strială urmată de una ventriculară și de o pauză generală. Începând cu sistola strială prin care sângele este împins din atrii în ventricule prin orificiile atrio – ventricular. În timpul sistolei atriale sunt deschise valvulele atrio – ventriculare, dar se închid cele sigmoide pentru a se strânge sângele în ventricule. Durează 0,1 secunde. Sistola ventriculară – la începutul ei, când presiunea intraventriculară începe să crească la un moment dat se închid automat valvulele atrio – ventriculare. Continuă să crească presiunea și când aceasta a depășit presiunea din aortă și artera pulmonară se deschid automat valvulele sigmoide și sângele este expulzat cu forță din ventricule în aceste vase și trimis în cord. Această sistolă ventriculară durează 0,3 secunde. După aceea urmează diastola ventriculară care durează 0,4 secunde, timp în care și atriile se găsesc în relaxare. După pauză urmează sistola striată care inițiază un nou ciclu cardiac.

Activitatea mecanică a cordului poate fi apreciată prin determinarea debitului sistolic și a celui cardic.

Debitul sistolic este reprezentat de cantitatea de sânge expulzată în aortă și artera pulmonară în timpul unei sistole ventriculare, iar debitul cardiac este reprezentat de cantitatea de sânge expulzată în aortă și artera pulmonară în timpul celor 75 de sistole ventriculare/minut.

Reglarea activității inimii – este asigurată de nodulul sinoatrial, iar adaptarea inimii la nevoile organismului în oxigen și substanțe nutritive, este realizată prin mecanisme nervoase și umorale.

Reglarea nervoasă a activității inimii se face printr-o serie se acte reflexive numite și reflexele inimii. După punctul de plecare sau zona reflexogenă din care pornește impulsuri ce determină reflexul, reflexele inimii se împart în două categorii:

reflexe cu punctul de plecare în aparatul cardiovascular

reflexe cu punctul de plecare în alte zone ale corpului

Reflexele cu punctul de plecare în aparatul cardiovascular:

reflexul cardioaccelerator (Bainbridge) – acest reflex este declanșat prin excitarea presoreceptorilor din endocardul atriului drept de către fluxul mărit de sânge ieșit prin venele cave în atriu. Impulsurile nervoase formate sunt transcrise pe calea fibrelor nervoase aferente sau senzitive la centri cardioacceleratori (ortosimpatici) din măduva cervicală și prima parte a regiunii toracale. De aici, impulsurile ajunse la cord unde determină o intensificare în activitatea acesteia, ca urmare sângele este expulzat din atriu.

reflexul depresor sinocarotidian – acesta este declanșat prin excitarea presoreceptorilor din glomusul carotic. Excitațiile apărute în zona reflexogenă sunt conduse pe calea fibrelor nervoase senzitive la nucleul nervului vag (situat în bulb), iar de aici pe calea fibrelor nervoase motorii ale nervului vag, ajung la inimă unde determină o încetinire a activității acesteia și scade presiunea sângelui în artere.

reflexul depresor endocardoaortic – este declanșat d excitația receptorilor din endocardul ventriculului drept și tunica medie a aortei, de către presiunea crescută a sângelui. Excitațiile apărute sunt transmise prin fibre nervoase senzitive la nervul vag din bulb, iar de aici prin fibrele motorii ale vagului ajung la cord unde reduc activitatea și scăderea presiunii sângelui.

Sistemul de intervenție este un sistem intrinsec realizat de sistemul excito-conducător, iar cel extrinsec de nervii vagi și centri cardioacceleratori.

…………………………………………………………………………………

Digestia în intestinul gros

Componentele intestinului subțire care nu au fost absorbite trec în intestinul gros. Substanțele organice din acest conținut care ajung în intestinul gros sunt descompuse de enzimele din sucul intestinal care a sosit în intestinul gros odată cu conținutul, de enzimele sucului intestinului gros și de flora bacteriană care se dezvoltă în acest intestin.

În intestinul gros se dezvoltă o floră bacteriană de putrefacție predominantă la carnivore și omnivore și o microfloră de fermentație foarte dezvoltată la rumegătoare (ierbivore).

Acțiunea microflorei de putrefacție se exercită asupra substanțelor proteice care sosesc din intestinul subțire a microbilor morți, a celulelor epiteliale descuamate de pe traseul tubului digestiv, a enzimelor din sucurile digestive care sosesc în acest segment al tubului digestiv. Din această acțiune ⇒aminoacizi, acizi grași inferiori (acid acetic, acid propionic, acid leutinic) și substanțe toxice (indol, fenol, etc.).

Aminoacizii și acizii grași inferiori se absorb prin mucoasa intestinului în sânge și sunt folosiți de organism pentru diferite sinteze și pentru energie.

Substanțele toxice în parte sunt absorbite și ele în sânge și pe calea venei poate ajunge la ficat unde sunt detoxificate, iar o parte sunt eliminate prin flatus.

Acțiunea microflorei de fermentație (ierbivore) se exercită asupra celulozei și a altor glucide (hemiceluloza, etc) din care rezultă glucoză, acizi grași volatili (acid acetic, acid propionic, acid leutinic) și gaze (CO2, CH4, H2S).

Glucoza și acizii grași inferiori se absorb în sânge și sunt folosiți de organism, iar gazele sunt eliminate prin flatus.

Prin acțiunea microorganismelor din intestinul gros sunt sintetizate și vitaminele din complexul B și vitamina K.

În afară de procesul de putrefacție și fermentație în intestinul gros are loc o intensă absorbție a apei electroliților și vitaminelor care sunt sintetizate în acest intestin.

În urma absorbției apei conținutul din intestinul gros capătă consistență purtând numele de materii fecale. Peristaltismul intestinului face ca aceste materii fecale să se deplaseze lent către rect, de unde sunt eliminare prin actul defecației.

Defecația este actul mecanic controlat de centri nervoși medulari (situați în măduva sacrală) și al scoarței cerebrale (cortex) la om și unele animale (câine, pisică). La celelalte animale acest proces este involuntar.

Acumularea materiilor fecale în partea distală a colonului și în rect excită mecanoreceptorii din mucoasa acestor porțiuni. Impulsurile nervoase care apar în urma distensiei pereților acestor segmente sunt transmise prin fibre nervoase aferente sau senzitive la centrul defecției din măduva sacrală și ascendent la scoarța cerebrală declanșând senzația necesității de defecație.

Impulsurile de la centrul defecației, impulsurile nervoase se deplasează prin fibre aferente la musculatura din pereții colonului distal și rectului determinând o contracție puternică a acestuia. În același timp se deschide și sfincterul anal extern care este format din mușchi striați sub acțiunea impulsurilor sosite prin fibrele nervilor rușinoși și materiile fecale sunt eliminate. La defecație se contractă și mușchi abdominali.

Absorbția digestivă este procesul prin care produșii simpli rezultați din digestie trec prin mucoasa digestivă în sânge și limfă. Gradul de absorbție al substanțelor depinde de segmentul tubului digestiv în care are loc absorbția și de natura substanțelor care se absorb prin mucoasa bucală, faringială și esofagiană substanțele nutritive nu se absorb deoarece substanțele alimentare nu au fost încă degradate chimic. Se absorb totuși unele substanțe medicamentoase și toxice (stricnina, alcaloizi, steroizi, etc.).

Prin mucoasa stomacului unicavitar absorbția substanțelor nutritive este redusă deoarece alimentele nu au fost degradate complet, dar se absorb totuși foarte intens apa, electroliții, CO2 și alcoolul și unele substanțe toxice și medicamentoase.

Prin mucoasa rumenului se absorb apa, electroliții (NaCl, KCl, CaCl2), glucoza rezultată din degradarea celulozei și acizii grașii inferiori.

Prin mucoasa foiosului se absoarbe apa (70%).

Absorbția prin mucoasa compartimentelor pre-gastrice se explică prin faptul că sub-mucoasa compartimentelor este legat vascularizată.

Prin mucoasa intestinului subțire are loc absorbția.

…………………………………………………………………………………

Digestia la păsări

Gușa:

rol de depozitare, înmuiere a alimentelor cu ajutorul sucurilor digestive sosite în gură (salivă și mucus secretate de glandele din pereții gușii)

nu există glande digestive pe pereții gușii

au loc procese de degradare a substanțelor organice sub acțiunea amilazei salivare și a enzimelor produse de microorganismele care se găsesc în acest compartiment

din gușă alimentele trec în stomacul glandular prin mișcări peridaltice efectuate de pereții gușii

în pereții stomacului glandular se găsesc glande digestive care secretă suc gastric ce conține HCl și pepsină. Acest stomac este mic și nu poate reține alimentele, acestea trecând repede în stomacul triturator.

Stomacul triturator (pipota):

are formă lenticulară

este alcătuit din mucoasă secroasă și musculoasă

în mucoasă se găsesc glandele al căror produs de secreție se coagulează la suprafața mucoasei formând o pătură de conținut dur (sticloasă și cornoasă) care protejează stomacul de acțiunile mecanice ale diferitelor obiecte dure, de acțiunile HCl și pepsinei, care sosesc din stomacul glandular

nu se găsesc glande digestive

au rol de concasare și sfărâmare a alimentelor și de amestecare cu sucul gastric venit din stomacul glandular

musculoasa este foarte gros – efectul mișcării peristaltice la 20 – 30 secunde prin care amestecă conținutul și îl macină

are loc și procese chimice de degradare a substanțelor organice sub acțiunea enzimelor sucului gastric sosit din stomacul glandular și a enzimelor produse de microorganisme care se dezvoltă în pipotă

pe măsura digestiei, conținutul este tranzitat sub formă de porțiuni mici în duoden

Duodenul – prima parte a lui este puțin acidă și are loc degradarea substanțelor alimentare sub acțiunea enzimelor din sucurile care vin din salivă, sucul gastric până când conținutul se amestecă cu sucul pancreatic, bila cu sucul intestinal produs de glandele intestinale.

Sucul pancreatic la păsări conține HCl și o cantitate mare de pepsină.

Bila la păsări conține și lipază.

Intestinul subțire – destul de lung și aici are loc adevărata digestie.

Intestinul gros – este scurt la limita dintre acesta și intestinul subțire unde se găsesc două cecumuri mari palmipede.

În aceste cecumuri au loc procesele de fermentație a celulozei deoarece palmipedele consumă și iarbă sub acțiunea microorganismelor care se dezvoltă în aceste compartimente rezultă glucoză și acizi grași volatili (cu catenă scurtă) care se absorb la nivelul mucoasei cecumurilor.

După absorbția substanțelor nutritive rezultate din digestie în intestinul subțire conținutul este împins prin mișcări peristaltice în intestinul gros purtând numele de fecale. Acestea sunt împinse în cloacă unde se amestecă cu urina sosită prin uretere de la nivelul rinichilor. Când cloaca este plină conținutul este eliminat prin procesul de defecație. Acest proces la păsări se face prin contracția musculaturii cloacei.

Glandele endocrine

sau cu secreție internă sunt acele glande care își varsă produsul de secreție direct în sânge și limfă

sunt mici dar foarte puternic vascularizate și inversate

arterele ce pătrund în interiorul glandelor endocrine se capilarizează formând rețele foarte bogate de capilare care se distribuie printre celulele secretorii ale glandei

inervația este vegetativă

parenchimul glandular (care produce hormoni) este format din celule epitelice sau epiteloide distribuite sub formă de cordoane printre care se găsesc capilarele sangvine ce vin direct în contact cu unul din polii celulei

cordoanele de celule secretoare formează rețele în unele glande sau delimitează cavități

substanțele secretate de glandele endocrine se numesc hormoni – aceștia sunt deversați în sânge și limfă și conduși apoi la structuri celulare unde își intensifică procesele metabolice stimulând activitatea unor sisteme enzimatice

glandele endocrine sunt:

hipofiza

tiroida

paratiroidele

timusul

epifiza

glandele suprarenale

pancreasul endocrin

glandele sexuale ♀ ♂

placenta endocrină

corpul galben (în timpul gestației)

hormoni tisulari

Hipofiza

glandă endocrină centrală, deoarece coordonează activitatea tuturor celorlalte glande endocrine

este situată la baza creierului într-o depresiune a osului sfenoid numită șeaua turcească

la om are forma unui bob de fasole – 5 gr (grame)

la pasăre are forma unui bob de grâu – 10 – 15 mg (miligrame)

formată din trei lobi

anterior

intermediar

posterior

Lobul anterior = adenohipofiza

cel mai mare lob al hipofizei

alcătuit la suprafață de o capsulă fibroelastică

în interior se găsește parenchimul glandular

capsula fibroelastică emite septumuri spre interiorul lobului care delimitează parenchimul în acini glandulari ce conțin celulele secretoare

paralel cu septumurile pătrund în interior și vasele de sânge capilare precum și fibrele nervoase vegetale

Parenchimul glandular

format din celule secretoare distincte sub formă de coloane sau șiruri printre care se găsesc vase de sânge și fibre nervoase

vascularizația acestui lob prezintă o particularitate care constă în aceea că se formează la nivelul acestuia două plexuri de vase capilare

Primul plex = arterioarterial ⇒din capilarizarea arterei hipofizare care la nivelul tijei se capilarizează.

Hipofiza este prinsă de hipotalamus prin tija hipofizară

aceste capilare se unesc în vase mai mari care străbat tija hipofizară ajungând la nivelul parenchimului glandular al lobului anterior unde din nou se capilarizează formând al II-lea plex capilar – acesta fiind însă arteriovenos

capilarele plexului II sunt numeroase și se distribuie printre celulele secretoare ale parenchimului

particularitate = plex I – capilarele vin în contact direct cu partea terminală a axonilor neuronilor din nuclei hipotalamusului prin care neurosecrețiile acestora ajung în sângele din capilarele respective (hormonii de eliberare care stimulează activitatea secretorie a parenchimului glandular = neurosecrețiile)

capilarele venoase din plexul II se unesc în venule și acestea confluează în vena hipofizară care părăsește lobul

Celulele lobului anterior secretă șase hormoni

unul somatotrop (STH) – acționează direct asupra țesuturilor

cinci tropi – stimulează activitatea altor glande endocrine:

tireotrop (TSH) – activitatea tiroidei

adrenocorticotrop (ACTH) activitatea suprarenalelor

gonadotropi (FSH)

luteinizant (LH)

luteotrop (LTH)

Hormonul somatotrop (STH) sau hormonul de creștere deoarece împreună cu hormonii tiroidieni și hormonii sexuali participă în procesul de creștere a organismului

controlează creșterea organismului

Acțiuni fiziologice ale STH:

stimulează creșterea tuturor țesuturilor organismului în special a țesutului osos și organelor interne viscerne

stimulează mobilizarea grăsimilor de depozit, de procesele de sinteză a proteinelor și activitatea pancreasului endocrin ce secretă glucagonul, un hormon ce produce descompunerea glicogenului hepatic rezultând hiperglicemie

hiposecreția de STH în perioada de creștere duce la nanismul hipofizan sau piticismul. Se caracterizează prin:

dezvoltarea somatică redusă dar armonioasă

dezvoltarea psihică normală la adult se produce cahexia – ce se caracterizează prin anorexie și slăbire exagerată

hipersecreția de STH în perioada de creștere duce la gigantism = dezvoltarea exagerată a tuturor părților corpului. Produce acromegalia = dezvoltarea exagerată a falangelor, a oaselor late ale capului, a mandibulei, a urechilor, a nasului, a buzelor, a organelor interne (viscerelor)

Hormonul tireotrop (TSH)

stimulează dezvoltarea și activitatea secretorie a glandei tiroide

hiposecreția TSH duce la nedezvoltarea la timp a tiroidei în timpul creșterii iar la adult la involuția glandei și la imposibilitatea producerii hormonilor tiroidieni care determină fenomene de hipotiroidie

hiposecreția de TSH duce la dezvoltarea exagerată a glandei tiroide și la o intensificare a secreției hormonilor tiroidieni și formarea hipertiroidiei = se dezvoltarea gușa proliferativă.

Circulația sângelui în vasele sangvine

Sistemul vascular este un sistem închis de conducere prin care circulă sângele de la inimă spre țesuturi și invers.

Vasele sanguine sunt de trei feluri:

artere

capilare

vene

Circulația sângelui se realizează pe două circuite anatomic distincte dar corelate funcțional:

mica circulație

marea circulație

Mica circulație (circulația pulmonară) începe din ventriculul drept și se termină în atriul stâng. În cadrul acestui circuit sângele venos încărcat cu dioxid de carbon părăsește inima prin artera pulmonară ajungând la pulmon unde se distribuie într-o rețea vastă de capilare și cedează dioxidul de carbon și se încarcă cu oxigen devenind sânge oxidant. Acesta se reîntoarce în atriul stâng.

Marea circulație (circulația de nutriție și sistemică) începe din ventriculul stâng și se termină în striatul drept. În cadrul acestui circuit sângele încărcat cu oxigen și substanțe nutritive părăsește ventriculul stâng prin aortă și prin ramurile principale ale acestuia, arteriole și metarteriore ajunge la țesuturi și organe. Aici se distribuie într-o vastă rețea de capilare, cedează oxigen și substanțe nutritive și se reîntoarce prin sistemul venos în atriul drept prin venele cave.

Circulația sângelui în artere. După calibrul arterele sunt:

mari (aorta și ramificațiile ei principale)

mici (arteriole, metaarteriole)

Pereții arterelor mari au în structura lor un numărul mare de fibre elastice făcând ca acestea să se manifeste cu pronunțată elasticitate. În peretele arteriolelor predomină fibrele musculare netede dispuse circular. Aceste elemente sunt sensibile la factori nervoși vegetativi simpatici și parasimpatici ca și a unor substanțe minerale, care modifică foarte rapid și pa teritorii mari lumenul acestor vase.

Circulația sângelui în artere este asigurată de doi factori:

contracția ritmică a cordului

elasticitatea pereților arteriali

Astfel la fiecare sistolă, ventriculul stâng împinge în arborele arterial o anumită cantitate de sânge. Ajuns în aortă sângele pompat de ventriculul stâng apasă asupra pereților arterelor mari care fiind elastice se deschid pentru a primi sângele pompat de cord.

În timpul diastolei, prin revenirea pereților arteriali la poziția inițială sângele este împins spre țesuturi și astfel elasticitatea pereților realizează circulația în artere.

Caracteristicile circulației sângelui în artere sunt:

continuitatea

viteza

presiunea

În arterele mari sângele circulă discontinuu datorită pulsațiilor cordului. În timpul sistolei sângele este împins.

În arterele mici ca și în capilarele arteriale sângele circulă continuu uniform, datorită elasticității pereților arteriale care contribuie la uniformizarea circulației.

Viteza de circulație în aortă și ramificațiile ei este mare 0,5 m/s. Această viteză descrește treptat către capătul arborelui articular ajungând să fie în capilare de 0,5 mm/s.

Presiunea arterială este presiunea izostatică a sângelui asupra pereților arteriali. Presiunea este determinată de trei factori:

impulsul cardiac ventricular

elasticitatea arterelor

rezistența vasculară periferică

Impulsul cardiac ventricular la fiecare sistolă în arborele arterial este împinsă o cantitate de sânge care împreună cu cea existentă în aceste vase face să crească valoarea presiunii arteriale până la o valoare maximă numită presiunea sistolică. Aceasta la om este de 120 – 140 mm Hg. În timpul diastolei presiunea sângelui scade până la o valoare numită presiunea minimă sau diastolică. La om este 60 – 80 mm Hg.

Elasticitatea pereților arteriali limitează creșterea presiunii sistolice și de asemenea, scăderea presiunii diastolice.

Rezistența vasculară periferică produce o fânare în trecerea sângelui din arborele arterial în cel venos din cauza frecării lui de o suprafață foarte mare a capilarelor și arteriolelor. Din această cauză sângele apasă pe pereții arterelor făcând să crească presiunea. Este modificată de vâscozitatea sângelui (sângele vâscos crește valoarea rezistenței).

Presiunea arterială se măsoară cu tensiometrul. Cunoașterea tensiunii este importantă deoarece dă informații despre starea de activitate a inimii și de elasticitatea peretelui arterial.

Circulația sângelui în capilare – capilarele arteriale sunt cele prin care se termină arborele arterial și capilare venoase cele cu care începe arborele venos. Capilarele derivă din arteriole. Peretele capilarelor este extrem de simplu, subțire fiind format dintr-un singur rând de celule așezate pe o membrană bazală. Viteza de circulație a sângelui este mică, iar sângele circulă prin acestea uniform, lin. La nivelul acestor vase are loc schimbul de substanțe dintre sânge și celule prin intermediul lichidului intestinal. Din sângele ca se găsește în capilarele arteriale substanțele trec în celule, iar în capilarele venoase substanțele trec invers. Nu toate capilarele dintr-un țesut sunt deschise în același timp. Numărul capilarelor deschise depinde de activitatea organismului sau țesutului respectiv. Când se găsește în repaus, numărul capilarelor deschise este mic.

Reglarea circulației sângelui prin capilare se face printr-un mecanism nervos și unul umoral. Cel nervos este asigurat de impulsurile nervoase sosite pe calea fibrelor nervoase parasimpatice care deschid lumenul și fac să circule sângele, iar cele ortosimpatice întrerup circulația sângelui.

Circulația sângelui în vene. Venele sunt: mari (cave), mijlocii și venule.

Peretele venelor mari conține un număr mare de fibre elastice ceea ce la conferă o extensibilitate mare acestor vase, iar în peretele venulelor se găsesc fibre musculare netede care sunt foarte sensibile la factorii nervoși și umorali.

În peretele venelor din membranele inferioare se găsesc numeroase salvule semiluminoase, care ajută la circulația sângelui către cord.

Circulația sângelui în vene este asigurată de:

impulsul cardiac ventricular, care deși foarte mic la nivelul venelor face ca sângele să se deplaseze spre inimă

„vis – a tergo” = împingerea dinapoi înainte a moleculelor

diferența de presiune dintre sângele din venule unde este de circa 15 mm Hg și presiunea scăzută a sângelui în cave (sub 0 sau 2 – 5 mm Hg)

aspirația toracică – se manifestă în timpul inspirației când prin dilatarea pulmonilor scade presiunea în cutia toracică și aceasta face ca să dilate pereții venelor cave aspirând sângele venos

contracția mușchilor striați care se găsesc pe lângă vene

gravitația are rol pentru circulația sângelui prin venele situate deasupra liniei care trece prin cod.

…………………………………………………………………………………

Hormonul adenocorticotrop (ACTH):

stimulează glanda corticală, dezvoltarea glandelor corticosuprarenale și secreția acestora de hormoni glucocorticoizi și mai puțini de mineralocorticoizi

stimulează dezvoltarea glandelor mamare și secreția de lapte

produce

mobilizarea acizilor grași din depozitele adipoase

Hipersecreția de ACTH – produce anorexie (scăderea poftei de mâncare) slăbire și hipoglicemie.

Hipersecreția de ACTH – duce la intensificarea secreției de lapte și mai ales la intensificarea secreției de glucocorticoizi și hormoni de tip sexual produși tot de corticosuprarenale, în special de androgeni care la femele produc himtismul (apariția unor caractere de tip masculin).

Hormoni gonadotropi – produși tot de lobul anterior al hipofizei, care sunt:

hormonul foliculostimulant (FSH)

hormonul luteinizant (LH)

hormonul luteotrop (LTH)

Au acțiuni diferite, în funcție de sex.

Hormonul foliculostimulant (FSH)

la femelă – stimulează dezvoltarea foliculilor ovarieni

la mascul – stimulează dezvoltarea epiteliului seminifer al tubilor seminiferi din testicol și inițiază spermatogeneza.

Hormonul luteinizant (LH)

la femelă – stimulează ovulația, adică stehiscența și expulzarea ovulului în oviduct

la mascul – stimulează activitate secretorie a celulelor Leydig care secretă hormoni androgeni și continuă prin acești hormoni spermatogeneza.

Hiposecreția de FSH și LH

la tineret – are ca repercursiuni nedezvoltarea gonadelor și deficiențe sexuale

la adulți – produce regresia gonadelor și a glandelor accesorii (prostată) și a caracterelor sexuale secundare (pilozitatea, musculatura pectorală)

Hipersecreția de FSH și LH – duce la exacerbarea comportamentului sexual.

Hormonul lesteotrop (hormonul lactogen sau prolactina) – LTH

la mascul – rolul acestui hormon nu este prea bine cunoscut

la femelă – are ca acțiuni:

↣stimularea secreției de progesteron de către corpul galben, de gestație, hormonul care întreține gestația

↣stimulează dezvoltarea glandelor mamare, de clanpează secreția de lapte și o menține pe toată durata lactației

↣declanșează și menține comportamentul matern la păsări și mamifere

Hiposecreția de LTH – face imposibilă declanșarea secreției de lapte, iar dacă totuși acestea s-a produs secreția de lapte este redusă

Hipersecreția de LTH – exacerbarea comportamentului matern, perturbarea funcției de reproducere.

Hormonul MSH – stimulează rodopsina din celulele ochiului.

Lobul posterior al hipofizei:

este de natură nervoasă și se mai numește și neurohipofiza

este format din celule principale sau piteucite, deoarece se mai numește și glanda piteutară, nevraglii care sunt prelungiri din nucleul paraventricular

depozitează și pune în circulație doi hormoni:

oxitocina

vasopresina (ADH) antidiuretic

Acești hormoni se preling sub formă de granulații de –a lungul axonilor care ia secretat și se depozitează în hipofiza posterioară de aici sunt eliberați în sânge unde exercită următoarele funcții:

oxitocina – are ca rol contracția musculaturii netede din diferite organe participând la următoarele procese fiziologice din organism:

prin contracția musculaturii netede din peretele uterului din timpul actului sexual favorizează ascensiunea materialului seminal

prin contracția musculaturii uterului gestant participă la parturiție (fătare)

prin contracția musculaturii netede din peretele oviductului la păsări și în special musculaturii vaginului favorizează eliminarea oului

prin contracția musculaturii netede din glanda mamară ajută la eliminarea laptelui (ejecția laptelui)

hormonul antidiuretic – stimulează absorbția apei din urina primară în sânge la nivelul nefronului

Hiposecreția acestor hormoni duce la poliurie, deshidratare, polidipsie, simptome ale diabetului insipid.

Hipersecreția se ADH – duce la reținerea apei în organism care favorizează formarea de edeme.

Tiroida – este cea mai voluminoasă glandă endocrină. Este situată în partea anterioară a laringelui și traheei. Este formată din: doi lobi uniți printr-un istm. La păsări cei doi lobi sunt separați, situați la intrarea în cavitatea toracică. Un lob tiroidian este acoperit de o capsulă fibroelastică care trimite spre interiorul lobului septum care împart lobul în globuli.

Septumurile sunt formate din țesut conjunctiv.

Un lob tiroidian este format din foliculi tiroidieni. Un folicul tiroidian este format dintr-o formațiune cavitară alcătuită dintr-un rând de celule foliculare așezate pe o membrană bazală. În interiorul foliculului se găsește un coloid în care sunt depozitați hormoni tiroidieni ionați, secretați de celulele foliculare, se găsesc celule descuamate, mucus. În timpul secreției celulele sunt mari și cu nuclei mari, iar în timpul inactivității glandei nuclei sunt mici. Printre acești foliculi se găsesc celule mari și se numesc celule parafoliculare și vase de sânge.

Celulele foliculare secretă hormoni tiroidieni iodați, iar celulele parafoliculare secretă hormonul calcitamină.

Tiroida tiroina T3, tetraiodotiroină T4, acțiunile acestor hormoni:

stimulează dezvoltarea și creșterea organismului prin stimularea creșterii țesutului osos – oaselor lungi

stimulează dezvoltarea sistemului nervos în special prin mielinizarea nervilor și intensificarea nervilor

stimulează dezvoltarea organelor genitale, comutageneza formarea gameților

stimulează procesul de mobilizare a acizilor grași din depozitele adipoase în scop energetic

Hiposecreția hormonilor tiroidieni iodați produce nanismul tiroidian; nedezvoltarea sistemului nervos cu aspecte de cretinism; pielea aspră și părul. Se produce mixedemul – acumularea de apă împreună cu electroliți, mucus în piele.

Hipersecreția duce la o intensificare în activitatea inimii, în catabolismul grăsimilor urmată de o slăbire exagerată, pielea subțire, părul la fel.

…………………………………………………………………………………

Paratiroidele – sunt glandele mici, 1 – 2 – 3 perechi, situate la suprafața sau în interiorul tiroidei sau și în vecinătatea tiroidei (în funcție de specie).

La om două glande paratiroide situate la suprafața tiroidei.

Parenchimul glandular al paratiroidei este format din două categorii de celule:

principale – celule mari cu nuclei voluminoși și clare

oxifile – celule mai mici întunecate ca aspect și cu nuclei mici

Celulele principale secretă hormonul numit parathormon.

Rolul parathormonului:

are acțiuni în metabolismul Ca și P; în metabolismul Ca, el stimulează activitatea esteoplastelor, care mobilizează Ca din oase trecându-l în sânge făcând să crească concentrația acestor ioni în sânge, deci produce hipercalcemie. În metabolismul P, parathormonul stimulează eliminarea ionilor de P din sânge prin urină, iar afară, având efect hipofosforemiant.

hiposecreția de parathormon produce scăderea concentrației ionilor de Ca în sânge, sau hipocalcemie.

insuficiența ionilor de Ca din sânge produce creșterea excitabilității neuromusculară. Ca urmare apar crize care se manifestă prin contracția tetanică a mușchilor striați, mai ales a mușchilor dorsolombari. Animalul sau omul rămâne imobilizați într-o stare de contractură. Această boală se numește tetanie paratireoprivă.

hipersecreția de parathormon produce o intensificare a mobilizării ionilor de Ca și P din oase rezultând o scădere a rezistenței oaselor. Ca urmare oasele se deformează și eventual se fracturează, se sparg. Boala se numește osteită fibrochistică.

Glandele suprarenale – sunt situate la polul cranial al rinichilor. Fiecare glandă suprarenală este alcătuită din două glande separate atât din punct de vedere embriologic, structural și funcțional, și anume zona periferică sau cortexul suprarenalei formează glanda corticosuprarenală, iar zona centrală constituie glanda medulosuprarenală. Cele două glande sunt separate la mamifere printr-o capsulă fibroelastică. La păsări celulele celor două glande sunt amestecate.

Glandele corticosuprarenale

Parenchimul acestor glande este alcătuit din trei categorii (straturi) de celule:

celule glomenulare

stratul fasciculat – celule dispuse pe coloane sau șiruri

stratul reticulat – celule dispuse în rețea

Celulele stratului glomerular secretă hormonii mineralocorticoizi.

Celulele stratului fasciculat secretă hormonii glucocorticoizi.

Celulele stratului reticular secretă hormonii corticoizi de tip sexual.

Acțiunea hormonilor minoralocorticoizi – reprezentanții sunt aldosteron și deoxicorticosteron. Acești hormoni intervin în metabolismul hidromineral, mai ales în metabolismul ionilor de Na și K și anume ei produc o intensificare a reabsorbției ionilor de sodiu la nivelul tubilor renali și favorizează eliminarea ionilor de K prin urină.

Hiposecreția de hormoni mineralocorticoizi determină scăderea concentrației ionilor de Na în sânge și creșterea concentrației ionilor de K în sânge. Ca urmare, scade volemia, debitul cardiac și ca urmare presiunea arterială a sângelui scade.

Hipersecreția produce fenomene inverse, adică creșterea concentrației ionilor de Na și scăderea celor de K în sânge, ca urmare crește volemia, crește debitul cardiac și crește tensiunea arterială producându-se la om accidente vasculare. De aceea la hipertensivi se recomandă limitarea NaCl în hrană.

Hormonii glucocorticoizi – acțiuni fiziologice reprezentanții sunt: cortizonul, corticosteronul, cortizolul. Acești hormoni au rol în procesele metabolice ale substanțelor organice – glucidelor, lipidelor, proteinelor. În metabolismul glucidelor stimulează formarea glucozei pe seama aminoacizilor glucoformatori, folosirea glucozei în procesele de metabolizare. În metabolism protidele stimulează catabolizarea proteinelor până la aminoacizi rezultând creșterea concentrației acestora în sânge. Catabolizează lipidele de rezervă până la acizi grași.

Au rol antiinflamator.

Hiposecreția de glucocorticoizi duce la scăderea rezistenței organismului, la acțiunea factorilor de stres, ca urmare a perturbării metabolismului glucidelor, lipidelor, protidelor. Apare astenie musculară.

Hipersecreția face să producă o hiperglicemie și apar tulburări nervoase.

Hormonii corticoizi de tip sexual – celulele stratului reticulat al corticosuprarenalei secretă trei tipuri de hormoni sexuali:

androgeni

estrogeni

progesteronul

Secreția lor nu este specifică sexului.

Acțiuni: împreună cu hormonii sexuali gonadici, acești hormoni participă la realizarea saltului de creștere în timpul perioadei de maturitate sexuală.

La animale și oamenii adulți participă alături de cei sexuali propriu-ziși la dezvoltarea și menținerea caracterelor sexuale secundare (vocea, pilozitatea, conformația corporală).

Hiposecreția hormonilor corticoizi de tip sexual nu are urmări, deoarece rolul lor este compensat de cei gonadici.

Hipersecreția determină la tineret o dezvoltare a caracterelor sexuale secundare precoce, iar la femele hipersecreția hormonilor corticoizi androgeni determină apariția virilismului, care se caracterizează prin creșterea și dezvoltarea caracterelor sexuale masculine (apar mustăți, barbă, mușchi pectorali, conformația corporală modificată).

Medulosuprarenalele

Parenhimul acestor glande este format din celule cromafine, asemănătoare cu neuronii simpatici care și-au pierdut prelungirile neuronale. Aceste celule secretă doi hormoni: adrenalina și noradrenalina.

Cei doi hormoni au compoziția chimică și acțiunile fiziologice asemănătoare. Ei fac parte din grupa catecolamine.

Acțiuni: acești hormoni au acțiuni în procesele metabolice glucidelor și lipidelor și acțiuni asupra aparatelor, sistemelor din organism.

Acțiunile metabolice:

în metabolismul glucidelor ei produc degradarea glicogenului sau descompunerea glicogenului în glucoză, producând un efect hiperglicemiant

în metabolismul lipidelor stimulează catabolizarea lipidelor de rezervă până la acizi grași și oxidarea acestora până la H2O + CO2 + Q.

Acțiuni sistematice:

asupra aparatului cardio – vascular: ei stimulează activitatea cordului și vasoconstricția periferică, adică închiderea arteriolelor și capilarelor. Se produce creșterea presiunii sângelui.

asupra aparatului digestiv: ei inhibă contracțiile musculaturii netede din pereții tubului digestiv.

asupra aparatului respirator stimulează frecvența respiratorie și dilatarea căilor respiratorii.

asupra SN produc creșterea excitabilității neuronilor.

În afara acestor acțiuni sistemice adrenalina și noradrenalina intensifică sudorația și determină contracția mușchiului erector, al firelor de păr și a penelor, producând horipilația și / sau horiplumația.

Pancreasul endocrin – este o glandă amficrină fiind formată din două părți:

o parte enxocrină – formată din acini pancreatici, care secretă sucul pancreatic, cu rol în digestie

o parte endocrină formată din celule care secretă hormoni

Parenhimul pancreasului endocrin este format din celule care secretă hormoni, celule dispuse sub formă de insule situate printre acini exocrini, numite insulele Langerhans – formată din două categorii de celule: mari situate în centrul insulei numite celule α. La partea exterioară a insulei se găsesc dispuse celule mai mici numite celule β.

Celulele β secretă hormonul insulină, iar celulele α secretă glucagonul.

…………………………………………………………………………………

Acțiunile insulinei:

Insulina are acțiuni impulsive în metabolismul glucidelor, lipidelor și protidelor. Principala acțiune metabolică este în metabolismul glucidelor. În acest metabolism insulina are următoarele acțiuni:

stimulează transformarea glucozei din sânge în glicogen hepatic și muscular

mărește permeabilitatea celulelor pentru glucoză

stimulează procesul de catabolizare a glucozei pătrunsă în celule până la produși finali: H2O + CO2 + Q.

Rezultatul acestor acțiuni ale insulinei este scăderea concentrației glucozei în sânge (hipoglicemie)

În metabolismul lipidelor stimulează procesul de convertire a glucozei din sânge în lipide și depunerea acestora în țesutul adipos. Ca urmare, scade concentrația glucozei în sânge și animalele sau omul se îngrașă.

În metabolismul protidelor insulina stimulează pătrunderea aminoacizilor în celule și în continuare stimulează biosinteza proteinelor celulare pe seama aminoacizilor ajunși în interiorul celulelor. Totodată, potențează și acțiunea STH, TSH, care au același rol de a stimula biosinteza proteinelor. Prin aceasta acțiunea și insulina participă la creșterea organismului și la formarea proteinelor din lapte și ouă.

Hiposecreția de insulină duce la apariția diabetului zaharat – se manifestă prin hiperglicemie, însoțită de glicozurie, astenie musculară mobilizarea intensă a lipidelor de rezervă cu degradarea acizilor grași rezultând slăbirea individului (cahexie).

Hipersecreția de insulină duce la hipoglicemie severă urmată de tulburări nervoase.

Glucagonul are acțiuni inverse celor produse de insulină. El stimulează procesul de descompunere a glicogenului hepatic (nu și pe cel muscular) în glucoză rezultând hiperglicomie. Mobilizează grăsimile de rezervă și degradarea acizilor grași rezultați din această mobilizare până la H2O + CO2 + Q. prin aceste acțiuni glucagonul are rol important în menținerea glicemiei la nivel normal, în cazul de nealimentare sau înfometare.

Glandele sexuale (gonadele) sunt testiculul la mascul și ovarul la femelă. Aceste glande reprezintă glandele sexuale principale. Aceste glande sunt glande amficrine, formate din două părți distincte, anatomofuncțional:

o parte este formată din celule care secretă gameți sau celule sexuale respectiv spermatozoizi și respectiv ovulele

o parte endocrină – celule care secretă hormoni (androgeni – masculini, estrogeni – feminini)

Testiculul endocrin este format din celulele Leydig situate sub formă de grămăjoare, printre tubii seminiferi ai testicolului (partea exocrină). Aceste celule secretă hormonii androgeni au acțiuni metabolice și acțiuni asupra aparatului genital și a unor structuri legate de activitatea sexuală.

Acțiuni metabolice:

în metabolismul protidelor stimulează sinteza de proteine în special a celor musculare contribuind astfel la creșterea și dezvoltarea masei de mușchi striați (mușchi pectorali)

stimulează (protejează) acțiunea STH, tiroxina și insulina (hormoni anabolizanți protidici). Ca urmare, masculul se dezvoltă normal

în metabolismul lipidelor androgenii stimulează grăsimile de depozit cu creșterea lipemiei

în cantități mici stimulează creșterea prin dirijarea controlată a osificării cartilajelor de conjugare a oaselor lungi

în cantități mari oprește creșterea prin grăbirea osificării cartilajelor de conjugare și a periostului oaselor

stimulează activitatea nervoasă superioară sau a creierului.

Acțiuni asupra aparatului genital și structurilor legate de activitatea sexuală:

determină formarea și funcțiile organelor sexuale secundare sau accesorii sau glandelor sexuale (prostata, veziculele seminale, glandele bulbouretrale) și menține activitatea lor

determină formarea și mențin caracterele sexuale secundare (vocea, distribuția pilozităților și a depozitelor de grăsime pe corp, conformația corporală masculină)

determină apariția instinctului generic și a comportamentului sexual masculin

hiposecreția de androgeni apărută ca urmare a nedezvoltării la timp a testiculelor endocrine, disfuncția acestor organe sau castrarea organelor secundare sau accesorii și nefuncționarea lor, nedezvoltarea caracterelor sexuale secundare (voce, conformație,etc), creșterea exagerată a oaselor lungi, și invadarea testiculelor și a altor părți ale corpului cu grăsime. La adulți se produce regresia organelor sexuale secundare și a caracterelor sexuale secundare

hipersecreția duce la exacerbarea comportamentului sexual

Ovarul endocrin – este format din celulele tecii interna a foliculilor ovarieni și de corpul galben ce se formează pe ovar în urma expulzării ovarului.

Celulele tecii interne secretă hormonii estrogeni, iar celulele corpului galben secretă progesteronul și relaxina.

Acțiunile hormonilor estrogeni – estradiolul (hormonul adevărat), estrona, estriolul:

stimulează sinteza de proteină

protejează acțiunea STH, TSH, insulina

în concentrație mică stimulează creșterea prin dirijarea controlată (treptată) a osificării cartilajelor de conjugare a oaselor lungi

in concentrație mare oprește prin grăbirea osificării a cartonajelor și a periostului

determină apariția ciclului sexual

stimulează activitatea SNC

determină formarea și mențin activitatea glandelor sexuale accesorii (vulvă, uter, vagin)

determină formarea și mențin caracterele sexuale secundare (voce, pilozitate etc)

hiposecreția de estrogeni apărută ca urmare a dezvoltării adenomului ovarian, castrării sau disfuncției ovarelor produce la tineret nedezvoltarea organelor sexuale secundare, a caracterelor sexuale secundare (infantilism), imposibilitatea apariției ciclului sexual. La adult regresia organelor și a caracterelor sexuale secundare, întreruperea ciclurilor sexuale

hipersecreția de estrogeni duce la exacerbarea comportamentului sexual feminin

Progesteronul:

stimulează proliferarea mucoasei uterine ce devine dantelată, este intensificată activitatea secretorie a glandelor uterine, ce secretă laptele uterin necesar hrănirii zigotului până la fixarea lui în mucoasa uterină și formarea placentei. Aceste acțiuni duc la protejarea gestației

inhibă formarea FSH, care ar putea să declanșeze un nou ciclu sexual urmat automat de avort

inhibă activitatea ocitocinei (produsei de lobul posterior al hipofizei), care ar putea să producă avortul prin intensificarea contracției mușchiului uterin

hiposecreția de progesteron apărută în prima parte a gestației, prin extirparea copului galben duce la avort

hipersecreția duce la prelungirea gestației

Relaxina:

se produce în apropierea actului fătării (parturiției)

are rolul de a înmuia ligamentele pubiene permițând depărtarea oaselor bazinului pentru a putea fi eliminat fătul

Examen fiziologic animală

Vitaminele: A, D, E, K, B1, B2, B6, B12, C.

Analizatorii:cutanat, gustativ, olfactiv, vizual, auditiv. Acțiunea și rolul lor.

Sistemul endocrin:

Hipofiza (lobul anterior, intermediar, posterior)

Tiroida

Paratiroidele

Glandele suprarenale (corticosuprarenale și medulosuprarenale), pancreasul endocrin, glandele sexuale (testiculul și ovarul endocrin)

Aparatul digestiv (fără digestie la păsări). Absorbția digestivă.

morfofiziologia mușchilor:

structura mușchilor striați

proprietățile striați

funcțiile striați

oboseala musculară

Condițiile de mediu necesare vieții: fizice, chimice

Compoziția plasmei sângelui. Combinațiile fiziologice normale (oxi și carbohemoglobina). Sistemul nervos.

Structura și proprietățile neuronilor

Morfologia cordului și proprietățile miocardului