Fizica în Context Inter și Transdisciplinar

Fizica în context inter și transdisciplinar

Prof. Serenella Liliana DINU

Colegiul Economic Buzău, județul Buzău

“Disciplinaritatea, pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea sunt cele patru săgeți ale unuia și aceluiași arc: al cunoașterii”

Basarab NICOLESCU

Argument

Competențele, valorile și atitudinile de care au nevoie elevii pentru reușita personală și socială în contextul dinamicii societății contemporane nu pot fi formate în întregime prin intermediul disciplinelor școlare clasice (formale). Învățarea nu are loc numai în școli; cea mai mare parte a învățării în societățile contemporane pare a se petrece, de fapt, în afara școlii. Familiile, comunitatea, „grupurile de egali” și mai ales mass-media constituie într-o măsură tot mai semnificativă medii de învățare.

Organizarea învățării pe criteriul disciplinelor formale clasice devine insuficientă într-o lume dinamică și complexă, caracterizată de explozia informațională și de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor. O învățare dincolo de discipline, de rigiditatea canoanelor academice tradiționale poate fi mai profitabilă din perspectiva nevoilor omului contemporan.

Cultura, considerată principalul câștig al umanității care trebuie transmis prin educație și-a lărgit foarte mult semnificația și, în plus, și-a schimbat accentele, de la cultura de tip academic, către cea de tip oral și audio-vizual, de la predominanța monoculturalității către deschiderea interculturală.

Instaurarea unei culturi transdisciplinare, care ar putea contribui la eliminarea tensiunilor ce amenință viața pe planeta noastră, este imposibilă în absența unui nou tip de educație care să țină cont de toate dimensiunile ființei umane. Educația se află în centrul devenirii noastre. Viitorul este structurat prin educația făcută în momentul prezent aici și acum.

Interdisciplinaritatea – factor de motivație pentru o învățare de calitate

În perioada contemporană reforma conținuturilor învățământului românesc a creat cadrul unor transformări la nivelul curriculumului, între care se distinge perspectiva interdisciplinară.

Societatea în care trăim și în care vor trăi copiii pe care îi pregătim are nevoie de oameni care să gândească interdisciplinar, care să treacă cu ușurință de la un domeniu la altul Un învățământ interdisciplinar poate să-i ajute pe copii să dobândească o privire de ansamblu asupra vieții și universului, să asimileze mai temeinic valorile fundamentale și să distingă mai ușor scopurile de mijloace.

Abordarea interdisciplinară pornește de la ideea că nici o disciplină de învățământ nu constituie un domeniu închis, ci se pot stabili legături intre discipline.

Interdisciplinaritatea se referă și la transferul metodelor dintr-o disciplină într-alta, transfer cu grade diferite de implicare sau finalizare. Ea  apare ca necesitate a depășirii limitelor creatoare de cunoaștere, care a pus granițe artificiale între diferite domenii ale ei. Argumentul care pledează pentru interdisciplinaritate constă în aceea că oferă o imagine integrată a lucrurilor care sunt analizate separat.Predarea interdisciplinară pune accent simultan pe aspectele multiple ale dezvoltăii copilului: intelectuală, emoțională, socială, fizică și estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică și pogresivă a unei culturi comunicative necesare elevului în învățare, pentru interrelaționarea cu semenii, pentru parcurgeea cu succes a treptelor următoare în învățare, pentru învățarea permanentă.

În opinia lui G. Văideanu, interdisciplinaritatea „implică un anumit grad de integrare între diferitele domenii ale cunoașterii și între diferite abordări, ca și utilizarea unui limbaj comun permițând schimburi de ordin conceptual și metodologic”.

În procesul de învățământ se regăsesc demersuri interdisciplinare la nivelul corelațiilor minimale obligatorii, sugerate chiar de planul de învățămând sau de programele disciplinelor sau ariilor curriculare. Legătura dintre discipline se poate realiza la nivelul conținuturilor, obiectivelor, dar se creează și un mediu propice pentru ca fiecare elev să se exprime liber, să-și dea frâu liber sentimentelor, să lucreze în echipă, individual. O analiză a obiectivelor cadru din programa clasei a III-a evidențiază un prim punct comun al disciplinelor școlare și anume dezvoltarea capacității de comunicare, de colaborare în realizarea unor produse.

În înfăptuirea unui învățământ modern, formativ,  predarea – învățarea interdisciplinară este o condiție importantă. Corelarea cunoștințelor de la diferitele obiecte de învățământ contribuie substanțial la realizarea educației elevilor, la formarea și dezvoltarea flexibilității gândirii, a capacitații lor de a aplica cunoștințele în practică.Corelarea cunoștințelor fixează și sistematizează mai bine cunoștințele, o disciplină o ajută pe cealaltă să fie mai bine însușită.Posibilitățile de corelare a cunoștințelor dintre diferitele obiecte de învățământ sunt nelimitate.

Important este ca predarea – învățarea să fie văzută ca o modalitate modernă de realizare a eficienței lecțiilor, iar învățătorul, pentru a-și atinge obiectivele propuse trebuie să se pregătească din timp și să apeleze la capacitatea sa creatoare. Predarea – învățarea prin corelarea obiectelor de studiu reprezintă noul în lecții, care activează pe elevi, le stimulează creativitatea și contribuie la unitatea procesului instructiv – educativ, la formarea unui om cu o cultură vastă.

Trebuie, așadar făcut pasul de la conținuturi la personalitatea celui cu care se lucrează. Astăzi, acest aspect se numește învățare centrată pe elev. Astfel, importante devin metodele cu care se prelucrează conținuturile și prin intermediul cărora este implicat educatul în procesul de dezvoltare a sa. Soluția este aceea de a regândi atât conținutul cât și metoda, plecând de la studiul educatului. Metafora lui John Dewey sugerează direct că elevul devine

,, soarele în jurul căruia gravitează,, dispozitivele pedagogiei. Educatul, cu toate resursele sale psihologice, este centrul în jurul căruia gravitează conținutul, metodele, mijloacele de învățământ, profesorul, spațiul clasei, organizarea clasei, organizarea instruirii.

Învățământul modern își pierde treptat caracterul reproductiv, orientat spre însușirea de cunoștințe, devenind din ce în ce mai creativ și activ, centrându-se pe dezvoltarea competențelor. Teoriile actuale ale personalității arată că nu există om fără calități.

Pedagogia modernă a demonstrat eficiența utilizării metodelor interactive la lecție (conversația euristică, problematizarea, demonstrația, jocul de rol, dezbaterea, metode și tehnici de lucru individual sau pe echipe). Educatorul trebuie să își adapteze conținuturile la specificul educatului și să găsească cele mai bune metode de valorificare a acestuia. Este un proces dificil dar merită a fi realizat pentru că cel mai important lucru în procesul instructiv-educativ este să contribui la dezvoltarea educatului și să obții tot ce este mai bun la el. (Goodson, 1994)

Avantajele interdisciplinarității sunt:

• permite elevului să acumuleze informații despre obiecte procese, fenomene care vor fi aprofundate în anii următori ai școlarității;

• clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline;

• creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor școlare;

• permite aplicarea cunoștințelor în diferite domenii;

• constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de cunoștințe și volumul de învățare.

 Predarea interdisciplinară pune accentul simultan pe aspectele multiple ale dezvoltării copilului: intelectuală, emoțională, socială, fizică și estetică. Interdisciplinaritatea asigură formarea sistematică și progresivă a unei culturi comunicative necesară elevului în învățare, pentru interrelaționarea cu semenii, pentru parcurgerea cu succes a treptelor următoare în învățare, pentru învățarea permanentă.

„Elevul viitorului va fi un explorator” – spune Marshall McLuhan. Pentru aceasta el trebuie să fie conștientizat de importanța învățării prin cercetare, prin descoperire, de importanța realizării conexiunilor între diferitele discipline.

Un curriculum centrat pe nevoile, posibilitățile, pe ritmul, rolurile și demersurile celui care învață ar putea reprezenta cadrul integrator care va înlocui curriculumul centrat pe disciplinele de învățământ. Formarea experienței și dezvoltarea competențelor nu trebuie să fie doar obiective scrise pe hârtie. Nouă dascălilor ne revine misiunea de a forma aceste competențe, de a ști cum să le implementăm  în activitatea  zilnică de predare, învățare și evaluare, de a descoperi valorile ce se ascund în fiecare din elevii noștri. Reușita va depinde mult de calitatea actului didactic și a parteneriatului educator-educat.  

Conceptul de transdiciplinaritate

Transdisciplinaritatea se referă la ceea ce se află în același timp și între discipline și înăuntrul diverselor discipline și dincolo de orice disciplină. Finalitatea sa este înțelegerea lumii prezente, unul dintre imperativele sale fiind unitatea cunoașterii.

Prin integrarea curriculum-ului mai multor discipline, transdisciplinaritatea merge adesea până la fuziune, la dezvoltarea unor proiecte integrate sau chiar la conceperea unor programe de cercetare.

Basarab Nicolescu, fizician de origine română, actualmente una dintre vocile cele mai avizate în domeniul cercetării transdisciplinare, propune o relație între epistemologie și educație în contextul complexității ca fundament acceptat al lumii contemporane. Într-un manifest al transdisciplinarității el distinge trei grade diferite de integrare: pluridisciplinaritatea, interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea.

Conform definiției date de acest autor într-una din numeroasele lucrări privind transdisciplinaritatea aceasta este „… preocupată atât de ceea ce se află între diversele discipline, înăuntrul lor, cât și de ceea ce este dincolo de ele.”

Raportul Comisiei Internaționale a Educației pentru Secolul al XXI-lea aparținând UNESCO, cunoscut și sub numele de Raportul Delors, pune accentul pe patru piloni ai unui nou tip de educație: a învăța să cunoști, a învăța să faci, a învăța să trăiești alături de ceilalți și a învăța să exiști. În acest context, abordarea transdisciplinară poate avea o contribuție importantă în instaurarea unui nou tip de educație.

A învăța să cunoști semnifică învățarea metodelor care ne ajută să distingem ceea ce este real de ceea ce este iluzoriu și să avem, astfel, o cale inteligentă de acces la cunoștințele epocii noastre. Astfel, spiritul științific este indispensabil deoarece dezvoltă și construiește lumi interioare bazate pe abstractizare și familiarizare. Nu asimilarea unei mase enorme de cunoștințe științifice oferă accesul la spiritul științific ci calitatea celor învățate. Iar calitate înseamnă a-l face pe copil, adolescent ori adult să pătrundă în inima demersului științific reprezentat de interogarea permanentă în legătură cu rezistența faptelor, imaginilor, reprezentărilor, formalizărilor.

A învăța să cunoști înseamnă, de asemenea, capacitatea de a stabili legături între diferite cunoștințe, între cunoștințe și semnificațiile lor și posibilitățile noastre interioare. Demersul transdisciplinar va duce la o ființă neîncetat re-unită, capabilă să se adapteze la exigențele vieții și dotată cu o flexibilitate permanent orientată către actualizarea propriilor potențialități interioare.

A învăța să faci semnifică dobândirea cunoștințelor și practicilor diferitelor activități. Nu se poate face o analiză literară pe un text fără o specializare, în prealabil, în utilizarea algoritmilor necesari în descifrarea unui text literar. A învăța să faci înseamnă învățarea creativității.

A face semnifică și a face ceva nou, a scoate la lumină potențialul creativ al unui copil. Pentru aceasta este necesar să se asigure egalitatea șanselor în realizarea unor potențialități creatoare diferite de la o ființă la alta. Competiția poate însemna și armonia activităților creative dintr-una și aceeași colectivitate. Edificarea unei adevărate persoane presupune și asigurarea condițiilor de realizare maximă a potențialităților sale creatoare.

Demersul transdisciplinar se bazează pe echilibrul dintre omul exterior și omul interior.

A învăța să trăiești alături de ceilalți semnifică, înainte de toate, respectarea normelor ce reglementează raporturile dintre ființele ce formează o colectivitate. Atitudinea transculturală, transreligioasă și transnațională poate fi învățată. Ea este înnăscută în măsura în care în fiecare ființă există un nucleu sacru, intangibil.

Aici există un aspect capabil al evoluției transdisciplinare a educației: a te recunoaște pe tine însuți în chipul celuilalt. Este vorba de o învățare permanentă, care trebuie începută de la cea mai fragedă vârstă și continuată pe tot parcursul vieții. Atitudinea transculturală, transreligioasă, transpolitică și transnațională ne va permite, astfel, să asimilăm mai bine propria noastră cultură, să ne apărăm mai eficient propriile interese naționale, să ne respectăm mai bine propriile convingeri politice și religioase.

A învăța să fii este și o învățare permanentă a elevului de către profesor, dar și a profesorului de către elev. Construcția unei persoane trece în mod inevitabil printr-o dimensiune transpersonală. Lipsa de respect față de acest acord necesar explică, în mare parte, una dintre tensiunile fundamentale ale epocii noastre, aceea dintre material și spiritual.

A învăța să fim înseamnă și a învăța să cunoaștem și să respectăm ceea ce leagă subiectul de obiect. Celălalt este un obiect pentru mine dacă nu înțeleg că noi, amândoi, și celălalt și eu, clădim împreună subiectul legat de obiect.

În viziunea transdisciplinară există și o trans-relație, care realizează legătura dintre cei patru stâlpi ai noului sistem de educație și care își află izvorul în propria noastră constituție de ființe umane.

Educația transdisciplinară lămurește într-o nouă manieră nevoia, resimțită din ce în ce mai acut, a unei educații permanente. Ea trebuie să se exercite nu doar în instituțiile de învățământ, de la școala primară la universitate, ci și pe întreg parcursul vieții și pretutindeni.

Nu este necesar ca în instituțiile de învățământ să se creeze noi departamente și noi catedre, fapt care ar contraveni spiritului transdisciplinar: transdisciplinaritatea nu este o nouă disciplină și cercetătorii transdisciplinari nu sunt noi specialiști.

Transdiciplinaritate prin integrare curriculară

Conceptul de integrare curriculară este un proces de stabilire a unor relații de convergență la nivelul elementelor de conținut, al obiectivelor sau metodelor, dar și la nivel de concepte sau valori aparținând diferitelor discipline școlare. În cadrul acestuia se disting două dimensiuni:

Integrarea orizontală – reunește într-un ansamblul coerent două sau mai multe obiect de studiu aparținând unor domenii (sau arii curriculare) diferite. Un exemplu îl constituie integrarea geografiei, biologiei, chimiei, ecologiei, educației civice etc., în studierea unei teme care se poate numi „Educația pentru mediul înconjurător”.

Integrarea verticală – reunește într-un ansamblu coerent două sau mai multe obiecte de studiu aparținând aceluiași domeniu/arie curriculară (de exemplu „științe socio-umane”). Un exemplu clar în acest sens îl oferă integrarea istoriei, educației civice, filosofiei etc., într-o temă intitulată „Educația pentru drepturile omului”.

Obiectivele esențiale pe care încearcă să le atingă integrarea curriculară pot fi grupate în două direcții:

relaționarea diferitelor segmente („diviziuni”) din cadrul programelor de studiu;

relaționarea procesului (experiențelor) de învățare cu situații concrete de viață.

Construcția acestui concept de necesită propunerea unor opționale gândite din perspectivă integrată, adică a unor opționale realizate prin contribuția a mai multe discipline de studiu.

În general, pentru a construi o programă de opțional, se parcurge un demers adaptat nevoilor locale de formare. Din perspectiva transdiciplinarității se dovedește util algoritmul din anexa nr.1.

În anexa nr.2 este prezentat un model de activitate didactică cu caracter transdisciplinar.

În loc de încheiere

Ar putea oare exista astăzi un dialog real între un fizician teoretician al particulelor și un neurofiziolog, un matematician și un poet, un biolog și un economist, un politician și un informatician, dincolo de niște generalități mai mult sau mai puțin banale ?

Acumularea actuală a cunoștințelor nu are precedent în istoria omenirii. Lumea cunoștințelor despre univers și sistemele naturale, acumulate în cursul secolului al XX-lea, depășește de departe tot ceea ce a ajuns să fie cunoscut în decursul tuturor celorlalte veacuri la un loc. Dar, oare, cum se face că, pe măsură ce cunoaștem mai bine din ce suntem făcuți, înțelegem mai puțin cine suntem?

Poate interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea nu este calea unică, ci o cale de mărturisire a prezenței noastre în lume și a experienței noastre trăite prin fabuloasele cunoștințe ale epocii noastre.

Transdisciplinaritatea conduce la o atitudine deschisă față de societate, ființă umană, cultură, religie, presupune dialogul și reconcilierea științelor exacte cu științele umaniste, cu artele, literatura, poezia și experiența interioară. Educația transdisciplinară se bazează pe reevaluarea rolului intuiției, imaginației, sensibilității în transmiterea cunoștințelor. Rigoarea, deschiderea și toleranța sunt caracteristicile fundamentale ale atitudinii și viziunii transdisciplinare.

„Ideea este de legături, de stabilire de legături între fapte, oameni, culturi, religii, discipline, tot ceea ce unește, ceea ce traversează diverse zone ale domeniului cunoașterii și ceea ce este dincolo de toate domeniile cunoașterii. Cu alte cuvinte, finalitatea transdisciplinarității este înțelegerea omului în totalitate.”