Fizica Cuantica, Muzicalitate, Creier Si Terapii Corporale

Protonii și neutronii din nucleele atomice nu sunt particule elementare, ci sunt compuse din blocuri constructive numite quarci. Quarcii sunt de șase feluri: sus, jos, straniu, farmec, vârf, fund; protonii, de exemplu, sunt alcătuiți din doi quarci sus și un quarc jos, iar neutronii din doi quarci jos și unul sus. De asemenea, quarcii nu au o sarcina electrică obișnuită, ci una de alt tip, fantezist numită culoare, deși nu are nimic de-a face cu spectrul vizibil. În același mod în care sarcina electrică stă la baza forțelor electromagnetice, culoarea este la originea forței nucleare tari. Fiecare tip de quarc poate avea trei culori diferite, numite convențional roșu, verde și albastru.

Forțele naturii sunt „oarbe” la culoare, legile ce le guvernează rămânând aceleași, simetrice, la orice transformare a culorii (exact așa cum o tablă de șah infinită ar arăta la fel dacă interschimbăm albul cu negrul, forța dintre un quarc verde și unul roșu este aceeași cu cea dintre doi quarci albaștri sau dintre unul albastru și unul verde). Deoarece simetria de culoare stă la baza forțelor dintre quarci – forțe mediate de gluoni (mesageri ai forței tari ce leagă quarcii pentru a forma particule compuse, cum ar fi protonul) -, teoria acestora este cunoscută drept cromodinamica cuantică (Livio, 2007, p. 255 – 256).

Odată cu apariția acceleratoarelor de particule de înaltă energie, în anii '50, s-au descoperit tot mai multe particule elementare diferite; însă fizicienii au remarcat anumite asemănări între ele și le-au grupat în familii lărgite, de opt sau zece membri – simetrie numită de Murray Gell-Mann „optuplul drum”, făcând aluzie la cele opt principii din calea budistă a autodezvoltării, ce se presupune că duce la sfârșitul suferinței. Conștientizarea faptului că simetria este cheia pentru înțelegerea proprietăților particulelor subatomice a dus la o întrebare inevitabilă: există vreun mod eficient de caracterizare a tuturor acestor simetrii ale legilor naturii? Care este teoria de bază a transformărilor ce pot schimba continuu un amestec de particule într-altul, ducând la formarea familiilor observate? Răspunsul este dat de comentariul lui Tempell Bell (1883 – 1960): „Ori de câte ori grupurile s-au dezvăluit singure sau au putut fi introduse, simplitatea s-a cristalizat din haos” (Livio, 2007, p. 62, 257 – 258). (Grupurile fiind elemente de bază în matematică, având, printre altele, ca proprietate fundamentală simetria, vezi mai jos.)

Cuvântul simetrie are rădăcini antice, provenind din termenii grecești sym și metria, care înseamnă „aceeași măsură”; când grecii foloseau eticheta de „simetrie” înțelegeau prin aceasta că într-o lucrare de artă sau arhitecturală putea fi identificată o mică porțiune care să fie cuprinsă în dimensiunile tuturor celorlalte părți, de un număr precis de ori (părțile erau „comensurabile”) – astăzi noi numim asta mai degrabă „proporție”. În sens matematic precis, semnificația modernă a simetriei este de „imunitate față de o schimbare posibilă”; după cum spunea matematicianul Hermann Weyl (1885 – 1955): „un lucru este simetric dacă acționând asupra lui, după ce ți-ai terminat treaba, el arată la fel ca înainte” (Livio, 2007, p. 10 – 11).

Cel mai familiar exemplu de simetrie este cea bilaterală, în oglindă, care caracterizează regnul animal. Considerând că un organism este o imensă mulțime de molecule, posibilitățile de a construi configurații asimetrice sunt infinit mai numeroase decât cele simetrice – și totuși… simetria bilaterală este atât de răspândită și de veche (organisme de acum 650 de milioane de ani prezentau deja simetrie bilaterală), încât e clar că a fost preferată de procesele dezvoltării biologice (Livio, 2007, p. 12 – 13).

Mai mult, cercetătorii de la MIT au constatat că cromozomul Y este un fel de „sală a oglinzilor” (David Page), în jur de șase milioane dintre cele cincizeci de milioane de „litere” ADN ale sale formând secvențe palindromice (care se citesc la fel înainte și înapoi pe cele două catene ale elicei duble), ceea ce facilitează revenirile în cazul unor mutații nefavorabile, ba chiar îi permit cromozomului, într-o anumită măsură, să se „împerecheze” cu el însuși (catenele își pot schimba pozițiile, iar genele se amestecă) (Livio, 2007, p. 12).

Un alt model simetric des întâlnit este motivul repetat, recurent. El se întâlnește în frizele templelor și palatelor clasice, în modelul covoarelor și hainelor, în cântecul păsărilor și în compozițiile muzicale, aducând întotdeauna o senzație reconfortantă de familiaritate și un efect liniștitor (vezi armonia de care vorbeam în capitolul 1, potențialul de calmare și scădere a anxietății; elementele legate de fractali, prezentate în capitolul 2, tot acolo regăsindu-se și cercetarea Ralucăi Simion) Transformarea de simetrie în acest caz se numește translație – configurațiile regulate obținute prin repetarea la intervale fixe a aceluiași motiv posedă o simetrie de translație. S-au descoperit ornamente simetrice obținute prin translații (de exemplu, modele care se repetă în zig-zag) datând încă din paleolitic (17.000 î.e.n.) (vezi și cultura Cucuteni). Regăsim astfel de configurații cu simetrie de translație în diverse forme de artă (de la mozaicul islamic, la opere renascentiste și până la contemporanul M.C. Esher), inclusiv în muzică, dar și în natură (de exemplu miriapozii, la care segmente identice ale corpului se pot repeta de până la 170 de ori) (Livio, 2007, p. 24).

Revine ideea că naturalul conține intrinsec simetria și fractalii!

Printre simetriile existente le regăsim și pe cele de rotație, reflexie, elicoidale, pe cele ce implică permutări ș.a., cu „consecințe” atât la nivelul cosmic, dar și la cel subatomic, după cum am văzut (de altfel, universul subatomic fiind simetric ca funcționare și organizare cu cel cosmic!).

Se remarcă deja că simetriile stau la intersecția dintre știință, artă și psihologia percepției (și nu numai). Limbajul care le descrie trebuie să identifice esența invariantă, chiar și atunci când ea se ascunde sub diverse travestiuri (vezi nivelurile fractalilor, aparent diferite). Și astfel vorbim de limbajul teoriei grupurilor.

O mulțime matematică este orice ansamblu de entități, fie că este vorba de numere, de componentele unui avion dezmenbrat, de literele alfabetului sau de o colecție de cărți. Un grup este o mulțime (G, nevidă) care trebuie să asculte de anumite reguli, supuse unei legi de compoziție (•), și anume (Livio, 2007, p. 56 – 58):

închiderea: rezultatul obținut prin compunerea a oricăror două elemente (prin legea de compoziție asociată) trebuie să fie și el un element al mulțimii (oricare ar fi x și y din G, și rezultatul operației x • y face parte din G);

asociativitatea: rezultatul compunerii a trei membri dispuși într-o anumită ordine este același, indiferent dacă se compune primul cu al doilea și apoi rezultatul intermediar se compune cu al treilea membru sau dacă se compune primul cu rezultatul compunerii ultimilor doi (oricare ar fi x, y, z din G, (x • y) • z = x • (y • z));

elementul neutru: lasă neschimbat orice membru cu care este compus (există un element e în G, astfel încât e • x = x • e = x, oricare ar fi x din G);

elementul simetric: orice element al grupului are un element simetric cu care, dacă este compus, obținem elementul neutru (oricare ar fi x din G, există y în G cu proprietatea că x • y = y • x = e).

Exact așa cum principiile teoriei grupurilor stau la baza tuturor simetriilor, teoria gramaticii universale postulează că toate limbile au principii gramaticale subiacente, care sunt înnăscute la toate ființele umane; într-un anumit sens, gramatica universală nu este o gramatică propriu-zisă, ci o stare inițială a facultății vorbirii, pe care o posedă toți oamenii. Aceasta nu înseamnă că toate limbile au aceeași gramatică, ci doar că există niște reguli de bază, comune și invariabile. Chiar și copiii mici, care abia încep să meargă, pot pronunța fraze întregi, construite de ei, pe care nu le-au mai auzit ca atare anterior în jurul lor (deci nu le-au memorat și reprodus). Atât uimitorul lor ritm de învățare a limbilor, cât și similitudinile proceselor de asimilare erorilor caracteristice tuturor copiilor de pe glob au motivat această idee a unei gramatici universale (Livio, 2007, p. 215).

Căutând să descopere esența invariantă menționată mai sus, Eleanor Rosch (doctor în psihologie cognitivă la Harvard) a testat pe membrii unui trib din Noua Guinee, danii, ideea că anumiți stimuli au o poziție privilegiată în sistemul nostru perceptiv sau în cel conceptual și că ei devin prototipurile unei categorii, care se formează în jurul lor. De exemplu, categorii cum sunt „roșu” și „albastru” sunt o consecință a fiziologiei retinei noastre; anumite nuanțe de roșu sunt considerate de toată lumea ca fiind mai vii, mai apropiate decât altele de ceea ce numim „roșu”, deoarece o anumită lungime de undă a luminii vizibile face ca receptorii de roșu de pe retina noastră să delanșeze impulsuri la nivel maxim. Danii nu aveau în limba lor decât două cuvinte pentru culori, mili și mola, care corespundeau în esență lui „deschis” și „închis”. Însă în proporție covârșitoare ei au ales, dintre zeci de plăcuțe colorate în diverse nuanțe de roșu, același roșu pe care îl aleg americanii (și au făcut același lucru și cu alte culori pe care nu le puteau numi, cum ar fi albastru și verde); aceasta demonstrează că prototipul nu este determinat cultural și nu este învățat (n.m. ci este intrinsec) (Levitin, 2010, p. 163).

Însă faptul că este posibilă o reorganizare pe baza unui proces „de sus în jos” sugerează că problema categoriilor este mai complicată decât lasă să se înțeleagă teoria prototipurilor a lui Rosch (Levitin, 2010, p. 180) – o categorie poate fi reorganizată pentru a face loc unei noi informații, „ajustând” prototipul inițial.

Plauzabilitatea modelelor privind prototipurile, memoria constructivă, formarea și reținerea informațiilor abstracte poate fi făcută prin studii de neuroimagerie – studii RMN au arătat că reprezentările categoriilor sunt localizate în anumite părți ale creierului; s-a arătat că fețele, animalele, vehiculele, alimentele etc. ocupă regiuni specifice ale cortexului, iar pacienții cu leziuni în anumite zone și-au pierdut capacitatea de a numi anumite categorii, în vreme ce altele, din alte zone, au rămas intacte (Levitin, 2010, p. 184).

Pentru testarea unor astfel de teorii se folosesc adesea și modele ale rețelelor neurale: simulări cerebrale derulate pe calculator, cu modele de neuroni, conexiuni neurale și declanșări de impulsuri neuronale. Modelele reproduc natura paralelă a creierului (fiind adesea numite modele de procesare distribuită în paralel, PDP): au mai multe straturi de unități de procesare (la fel ca straturile cortexului), neuronii stimulați pot fi conectați în nenumărate feluri (la fel ca neuronii reali), eliminați din rețea sau adăugați, în funcție de necesități (întocmai cum creierul reconfigurează rețelele neuronale pe măsură ce sosesc informațiile). Modelele neuronale demonstrează dacă o teorie e plauzibilă sau nu, comportându-se la fel ca oamenii – mai ales pentru că, deși stochează informații detaliate și exemple individuale, acționează apoi ca și cum ar fi stocate abstracțiuni, prototipuri și generalizări (Levitin, 2010, p. 185).

În prezent tot mai mulți oameni de știință care studiază memoria cred ca nu e valabilă nici perspectiva păstrării înregistrării, nici cea constructivistă, ci o a treia concepție, un fel de hibrid: modelul memoriei cu urme multiple; s-ar părea că stocăm atât informații abstracte, cât și pe cele particulare, contextul, cu alte cuvinte – și astfel s-ar explica și felul în care extragem amintiri vechi și aproape uitate (vezi exemplul clasic al madeleine-lor lui Proust). Conform modelelor de memorie cu urme multiple, fiecare trăire este, potențial, codificată în memorie (vezi și capitolul 4, referitor la transmiterea transgenerațională); nu într-un anumit loc din creier, deoarece creierul nu este ca un depozit: amintirile sunt codificate în grupuri de neuroni care, atunci când ajung să aibă valorile adecvate și sunt configurați într-un anume fel, fac ca o amintire să fie extrasă și reprodusă pe scena minții noastre. Neputința de a ne aminti ceva nu ține neapărat de faptul că nu a fost „stocat” în memorie, problema este găsirea indiciului corect pentru accesarea amintirii și configurarea adecvată a circuitelor neurale. Cu cât accesăm o amintire mai des, cu atât devin mai active circuitele de căutare și de aducere aminte, și cu atât ne sunt mai la îndemână indiciile necesare pentru a accesa acea amintire; în teorie, dacă am avea indiciile corecte, am putea reactualiza orice trăire din trecut (Levitin, 2010, p. 186 – 187).

În ultimii ani neurologii au arătat cât de strâns este legat sistemul memoriei noastre de cel emoțional. Amigdala, considerată sediul emoțiilor, se învecinează cu hipocampul, considerat structura esențială pentru stocarea, căutarea și extragerea amintirilor; amigdala este implicată și în memorie, fiind activată intens mai ales de trăirile sau amintirile cu o componentă emoțională puternică (n.m. vezi mai jos teoria reichiană și a celor trei creiere – felul în care trăim emoțiile este bazal, instinctual).

Muzica, de exemplu, funcționează deoarece ne amintim tonurile pe care tocmai le-am ascultat și le raportăm la cele pe care le auzim în acest moment; aceste grupuri de tonuri ar putea să apară mai apoi într-o variațiune care ne stimulează sistemul memoriei, în același timp în care ne activează centrii emoționali – repetarea, atunci când este făcută cu măiestrie, este satisfăcătoare din punct de vedere emoțional și face ascultarea atât de plăcută (Levitin, 2010, p. 189).

Forța muzicii de a evoca emoții este exploatată de cei care se ocupă de publicitate, de cineaști, comandanți militari și mame, pentru a ne convinge, pentru a ne spune cum să percepem o scenă, să ne intensifice senzațiile, pentru a ne distrage atenția sau a ne calma; muzica este folosită pentru a ne manipula emoțiile și avem tendința să acceptăm, dacă nu chiar să savurăm de-a dreptul puterea muzicii de a ne face să trăim aceste senzații diferite (Levitin, 2010, p. 14).

Matematicianul grec Pitagora este creditat în mod tradițional cu descoperirea că două note muzicale ce corespund unor frecvențe al căror raport este egal cu raportul dintre două numere întregi simple (cum ar fi 3:2) dau sunete armonioase („consonante”) și plăcute. O cvintă perfectă, de exemplu, se caracterizează printr-un raport al frecvențelor de 3/2, ceea ce corespunde unei separări prin șapte semitonuri (Livio, 2007, p. 293).

Când ascultăm o singură notă cântată la un instrument, auzim de fapt mai multe înălțimi tonale, nu una singură – cei mai mulți dintre noi nu suntem conștienți de acest lucru, însă unii oameni se pot antrena să le audă. Tonul cu cel mai scăzut ritm al vibrației – cel mai jos – poartă numele de frecvență fundamentală, iar toate celelalte se numesc armonice. Atunci când un instrument creează energie la frecvențe care sunt multipli întregi ai celei fundamentale, spunem că sunetul este armonic și numim seria valorilor energiei la frecvențe diferite seria armonicelor (Levitin, 2010, p. 51).

Armonicele sunt desemnate adesea prin numere: prima armonică este prima frecvență de vibrație superioară frecvenței fundamentale, a doua armonică este cea de-a doua frecvență de vibrație superioară celei fundamentale ș.a.m.d. (Levitin, 2010, p. 54).

Există dovezi că creierul nostru reacționează la asemenea sunete armonice prin declanșări sincrone de impulsuri neurale – neuronii din cortexul auditiv, care reacționează la fiecare dintre componentele sunetului, își sincronizează între ei ritmul de declanșare a impulsurilor, creând o bază neurală a coerenței acestor sunete (Levitin, 2010, p. 51).

Creierul este atât de bine acordat la seria armonicelor, încât dacă întâlnim un sunet care are toate componentele în afară de frecvența fundamentală, îl completează singur, prin fenomenul numit restabilirea frecvenței fundamentale absente (Levitin, 2010, p. 52).

Pianul, instrumentele de percuție, clopotele și alte obiecte – în funcție de compoziție și de formă – au adesea armonice care este limpede că nu sunt multipli întregi ai frecvenței fundamentale, iar acestea sunt numite armonice parțiale. În general, instrumentele cu armonice parțiale, deși dau o oarecare senzație de ton, nu e la fel de limpede ca aceea pe care o asociem cu instrumentele armonice, iar baza corticală a acestui fapt ar putea fi legată de lipsa declanșării sincrone a impulsurilor neurale (Levitin, 2010, p. 54)

În mod tradițional, cerebelul a fost considerat acea parte a creierului care controlează mișcarea; majoritatea mișcărilor pe care le fac cele mai multe animale, inclusiv omul, sunt repetitive, oscilante. În laborator, s-a constatat o activare intensă a cerebelului atunci când subiecții au ascultat muzică, dar nu și când au ascultat zgomote – cerebelul pare să fie implicat, așadar, în urmărirea ritmului. El s-a manifestat și în alt context: când subiecților li s-a pus să asculte o muzică pe care o îndrăgeau sau nu, o muzică cunoscută sau complet nouă. Un alt cercetător, profesorul Jeremy Schmahmann de la Harvard, a adunat dovezi convingătoare că cerebelul este implicat și în emoție, aceasta explicând de ce este activat când subiecții ascultau muzica îndrăgită. În cerebel există numeroase legături cu amigdala (centrul emoției, așa cum am precizat, implicată în amintirea evenimentelor încărcate afectiv) și cu lobul frontal (implicat în planificare și controlul impulsurilor); există deci o legătură între emoție și mișcare, coordonare în timp, într-o regiune cerebrală care există până și la șerpi și șopârle (Levitin, 2010, p. 196 – 197).

Nu toate activitățile emoționale duc la acțiuni motorii, dar multe dintre cele importante o fac (frica și fuga, de exemplu; fuga cu un pas regulat este mai eficientă, scade riscul de a ne împiedica, dezechilibra, rolul cerebelului fiind clar). Pe scurt, aceia dintre strămoșii noștri care erau înzestrați cu un sistem emoțional conectat direct la sistemul motor puteau să reacționeze mai rapid, imediat, fără să analizeze situația și să cerceteze diverse variante de acțiune și, astfel, puteau să trăiască pentru a-și transmite genele altei generații (Levitin, 2010, p. 206).

Conexiunile funcționează în ambele sensuri, fiecare structură influențând-o pe cealaltă. Există conexiuni între lobii frontali, cortexul occipital (și cortexul motor primar) și cerebel. Regiunile din cortexul frontal care ne ajută să distingem cu precizie diferențele dintre sunetele vorbirii sunt și ele conectate la cerebel (Levitin, 2010, p. 186).

Anne Blood (1999), de la Institutul Neurologic din Montreal, a arătat că emoția muzicală intensă (descrisă de subiecți ca „ți se face pielea de găină”) este asociată cu regiuni cerebrale implicate în recompensă, motivație și excitare: striatul ventral, amigdala, mezencefalul și regiuni ale cortexului frontal; din striatul ventral face parte nucleul accumbens (NAc), centrul sistemului de recompensă al creierului, cu rol important în plăcere și dependență – eliberând neurotransmițătorul numit dopamină (Levitin, 2010, p. 212 – 213).

(http://www.shutterstock.com/pic-117029131/stock-photo-composition-of-human-head-and-fractal-grids-with-metaphorical-relationship-to-intelligent-design.html?src=q-JgvOf22XgSjyOTrO1NAA-1-2)

Astfel, de exemplu, ascultarea muzicii provoacă o cascadă de activări ale regiunilor cerebrale într-o anumită ordine: mai întâi cortexul auditiv (pentru procesarea inițială a componentelor sunetului), apoi ariile frontale (implicate în procesarea structurii muzicale și a așteptărilor), apoi o rețea de regiuni – sistemul mezolimbic – implicate în excitare, plăcere și transmiterea opioidelor, precum și în producerea dopaminei, culminând cu activarea nucleului accumbens; cerebelul și ganglionii bazali fiind tot timpul activi, ajutând la prelucrarea ritmului și a măsurii – totul se bazează deci pe conexiuni. Aspectele de recompensare și de îmbunătățire a dispoziției oamenilor ce rezultă din ascultarea muzicii par, deci, să fie mediate de creșterea dopaminei din NAc și de contribuția cerebelului la reglarea emoțiilor, prin conexiunile sale cu lobul frontal și sistemul limbic. De altfel, teoriile neuropsihologice actuale asociază dispoziția și afectele pozitive cu niveluri ridicate ale dopaminei (fiind unul dintre motivele pentru care multe medicamente antidepresive acționează asupra sistemului dopaminergic) (Levitin, 2010, p. 214 – 215).

Neuronii-oglindă, dincolo de elucidarea misterului cum învață copiii să imite strâmbăturile pe care le fac părinții în fața lor, pot explica și de ce ne mișcă ritmurile muzicale, atât în plan emoțional, cât și fizic. Se presupune că neuronii-oglindă din noi declanșează impulsuri când vedem sau auzim muzicienii interpretând o piesă muzicală, creierul nostru încercând să deslușească în ce mod sunt create aceste sunete, pregătindu-ne să le răspundem ca un ecou, în cadrul unui sistem de semnalizare (Levitin, 2010, p. 298).

(http://cristivlad.com/mirror-neurons-empathy/)

Genele sunt cele care transmit de la un individ la altul și de la o generație la alta rețetele de producere a proteinelor. Poate și neuronii-oglindă se vor dovedi a fi mesagerii fundamentali ai muzicii între indivizi și generații, făcând posibilă evoluția culturală (Levitin, 2010, p. 298).

Multiplele indicii de întărire ale unui cântec bun – ritm, melodie, contur – fac ca muzica să persiste în mințile noastre; acesta este motivul pentru care multe mituri, poeme și povești importante au fost puse pe muzică, pregătindu-le pentru transmiterea din generație în generație, în tradiția orală. Ca unealtă de activare a unor gânduri anume, muzica nu este la fel de eficientă ca limbajul. Ca unealtă de stârnire a sentimentelor și emoțiilor, muzica este mai eficientă decât limbajul. Combinația celor două – exemplificată cel mai bine de un cântec de dragoste – este cea mai bună… (Levitin, 2010, p. 299) (n.m. limbaj – muzică – culori, ritm, vibrații, frecvențe, armonii, conexiuni – de aici și ipotezele cercetăriirii mele.)

Emoțiile în procesul terapeutic

(vezi workshop-ul susținut de psihoterapeut dr. Ioana Stancu, în cadrul Conferinței de Psihoterapie Experiențială și Dezvoltare Personală Unificatoare „Terapii creativ-expresive unificatoare și dezvoltare personală continuă”, 28-29 Martie 2015, București și http://ioanastancu.ro/2014/12/21/ personalitatea-de-tip-sine-falspersonalitatea-de-tip-sine-autentic/)

Având în vedere importanța fundamentală a emoțiilor în procesul terapeutic, am decis să prezint aici o schematizare și o caracterizare a lor, ca un alfabet de lucru…

„Atunci când oamenii ignoră, suprimă sau se sperie de emoțiile lor, ei își fragmentează Sinele, devenind o simplă aglomerare de părți neintegrate ale acestuia” (Greenberg, 2014, p. 346).

„Afectivitatea, definire

Este o componentă a activității psihice ce cuprinde mai multe procese psihice afective ce au rolul de a evalua realitatea prin intermediul trăirilor afective.

Afectivitatea stabilește o legătură între nevoile și trebuințele umane și obiectele specifice de satisfacere a nevoilor. Ea arată semnificația pentru integritatea individului uman, a existenței fiecărui obiect în parte, adică valoarea acelui obiect.

Produsul proceselor afective sunt trăirile afective (prin trăire se realizează o primă evaluare a realității).

Afectivitatea este o vibrație organică, psihică și comportamentală.

Emoțiile și rolul lor pentru fiecare individ uman: contribuie la

1. structurarea atașamentului (felul în care îngrijitorul răspunde la emoțiile copilului este esențial pentru felul în care copilul se experimentează pe sine, experimentează lumea și pe ceilalți);

2. dezvoltarea personalității: emoțiile spun oamenilor cine sunt ei cu adevărat, concurând la structurarea Sinelui inițial.

Validare/invalidare emoțională

Validarea emoțională: a recunoaște emoțiile – ale tale și ale altora – și legitimitatea lor în diverse situații.

În copilărie, validarea emoțională de către persoanele care au în grijă copilul contribuie la structurarea personalității sale, prin confirmarea și întărirea încrederii în sine.

În cazul adulților, validarea emoțională de către alte persoane ajută la clarificarea emoțională și, implicit, la creșterea capacității de adaptare.

Invalidarea emoțională: una dintre cauzele tulburărilor emoționale.

Personalitatea de tip Sine fals:

Dacă mediul este unul opresiv, în care nevoile specifice ale copilului, cu corelatele lor emoționale nu-i sunt întărite, susținute, recunoscute, personalitatea lui devine un fel de personalitate de tip Sine fals.

Tipuri de personalități de Sine fals:

personalitatea depresivă = gol interior („Omul este ferit de depresie numai atunci când stima lui de sine se bazează pe autenticitatea propriilor sentimente, și nu pe posesia unor calități” (Alice Miller, 2013, pag. 45),

grandomania – dacă primește confirmări pentru acele calități (în lipsa lor -> personalitate depresivă).

În cele mai multe situații, copilul căruia nu-i sunt recunoscute nevoile emoționale (invalidare emoțională) își va forma o personalitate în dezacord cu Sinele lui real, cu ceea ce este el.

Va fi o personalitate aparentă, care să-i mulțumească pe ceilalți, pe adulții care îl cresc și-l educă. Și în spatele acestei personalități se va ascunde Sinele lui real, reprimat, inhibat, fragmentat, dezvoltat doar pe alocuri.

Personalitatea de tip Sine autentic:

Dacă nevoile copilului sunt în mare măsură recunoscute și trăirile emoționale validate (există clarificări emoționale), copilul își dezvoltă o personalitate de tip Sine autentic.

Vitalitate: personalitate vie, ce va trăi viața în multitudinea fațadelor ei.

Stimă de sine crescută.

Bun contact cu nevoile și emoțiile proprii.

Emoțiile au un rol fundamental în supraviețuire, comunicare și rezolvarea de probleme:

ajută la evaluarea rapidă a unei situații;

sunt semnal relevant pentru satisfacerea /nesatisafacerea nevoilor noastre;

furnizează informații despre convingeri, valori, interese;

pot sta la baza unor acțiuni;

favorizează luarea deciziilor, susținând anumite alternative și eliminând altele;

Emoțiile în relații:

contribuie la monitorizarea promptă a stării unei relații;

ajută în reglarea comportamentului interpersonal: sunt semnal pentru ceilalți despre felul în care trăim diversele situații (prin expresiile emoționale)

sunt liant relațional

stabilesc temele centrale în jurul cărora se organizează relațiile

Emoțiile și învățarea:

ajută la întărirea fixării informațiilor

fac transferul de experiență de la o situație la alta: cu efect pozitiv sau negativ, blocant pentru adaptare

Clasificarea trăirilor afective (emoțiilor)

afecte/ dispoziții afective/ emoții/ sentimente/ pasiuni

„pozitive”/ „negative”

legate de evenimente trecute/ prezente/ viitoare

semn al suferinței/ semn de rezolvare a suferinței

fundamentale (frica, furia, rușinea, dezgustul, durerea, bucuria)/ complexe (vina, resentimentul, remușcarea, iubirea, ura etc.)

primare/ secundare/ instrumentale

adaptative/ dezadaptative

Emoții primare:

sunt reacții la diverse situații

se schimbă odată cu circumstanțele

se simt în profunzime

contribuie la coerența Sinelui

Emoții secundare:

sunt suprapuse peste cele primare, le maschează (de exemplu, când cele primare nu sunt validate)

sunt răspunsuri față de emoțiile primare

pot fi provocate de gânduri

sunt globale, nespecifice

nu se schimbă odată cu circumstanțele

Emoții instrumentale:

sunt stiluri emoționale generale

sunt manipulative

Emoții adaptative:

sunt reacții la diverse situații

se modifică odată cu circumstanțele

organizează pentru acțiune

informează

doar emoțiile primare pot fi adaptative

Emoții dezadaptative (disfuncționale):

se bazează pe experiențe anterioare („răni nevindecate”)

pot fi însoțite de gânduri negative, distructive (se abordează în psihoterapie, cu scopul de a accesa emoțiile primare de bază)

sunt rezistente la schimbare și repetitive

creează confuzii, copleșesc

sunt asociate cu neputință

atât emoțiile primare, cât și cele secundare pot fi dezadaptative

invadează prezentul, perturbă relațiile

Categorii de emoții – despre ce ne informează și mod de descărcare:

Tristețe: despărțiri, pierderi; se descarcă fiziologic prin plâns

Furie: obstacole, încălcarea granițelor; se descarcă fiziologic prin țipat

Frica: pericole, se descarcă fiziologic prin tremurat, țipat

Rușinea: expunere prea mare, lezarea stimei de sine, încălcarea unor standarde; reparatoriu este contactul cald, empatic

Durerea: pierdere, traumă; se descarcă fiziologic prin plâns

Observație: toate se „descarcă” și prin validarea lor, pentru că odată ce și-au atins scopul de a semnala, scad în intensitate.

Emoțiile și acțiunea – ciclul:

emoție primară adaptativă

→ nevoie

→ intenție de acțiune

→ reflectare asupra contextului

→ decizie integrată emoție-gândire

→ acțiune.

Schimbarea de durată

Abilitatea de a reflecta la propria experiență emoțională: este componentă de bază a procesului de schimbare.

Experiență emoțională corectivă: reprezintă exprimarea unui afect puternic ce constituie nucleul unei credințe patogene, corelată cu reflectarea asupra acesteia (după Yalom, experiența emoțională corectivă presupune rectificarea nucleului emoțional al convingerii că manifestarea unei anumite emoții are legătură cu anumite efecte – false convingeri; de exemplu, „dacă ești furios, eu fac atac de cord”).

Presupune trecerea de la înțelegerea intelectuală a propriei persoane la experiența emoțională a Sinelui (accesarea emoțiilor profunde și adesea dureroase).

Motivația pentru schimbare: este componentă emoțională.

Emoțiile în procesul psihoterapeutic

Conștientizarea emoților (a senzațiilor, gândurilor, imaginilor asociate) → accesarea nevoilor → reorganizare internă.

Transpunerea emoțiilor în cuvinte (= contact emoții – cogniție) → procesare emoțională, reglare emoțională, integrarea traumelor.

Identificarea tipurilor de emoții → reglare emoțională.

Diferența dintre ce simt eu și ce simt ceilalți, ce „vine” de la ei (scade fuziunea, perturbarea).

Exprimarea emoțiilor intense (inclusiv disfuncționale) → schimbări în semnificația acordată evenimentelor declanșatoare, în viziunea despre sine și despre ceilalți; desprinderea emoțională de evenimente traumatice.

Exprimarea emoțiilor disfuncționale: accesarea convingerilor nesănătoase despre sine și despre lume; înlocuirea cu emoții și nevoi alternative.

Cea mai simplă metodă de identificare a emoțiilor: contactul cu propriul corp, inclusiv cu aspectele legate de non-verbal, expresivitate etc. (dar este nevoie de timp pentru a fi atenți la ceea ce se întâmplă în interior, mai mult decât pentru identificarea gândurilor).

Modalități de a facilita contactul cu propriile emoții

Exercițiu: scrie ultima emoție pe care ai experimentat-o și descrie întreaga experiență: nume, durată, intensitate, senzații asociate, gânduri asociate, acțiune asociață sau intenție de acțiune, situația declanșatoare, informația asociată emoției – despre sine, despre o relație, despre îndeplinirea sau neîndeplinirea unui obiectiv.

Jurnal al emoțiilor: pe zile și tipuri de emoții.

Autoobservație și introspecție.

Timp pentru sine.

Exersarea stării de martor în timpul experiențelor emoționale.

Reflectarea asupra emoțiilor etc.” (Ioana Stancu, 2014, 2015)

Diverse persoane au fost rugate să indice grafic unde anume simt pe (în) corp emoții de bază (rândul 1) și unele mai complexe (rândul 2); culorile aprinse indică regiunile care au fost indicate ca fiind stimulate de-a lungul trăirii emoției, iar cele reci indică zonele dez-activate (Lauri Nummenmaa, Enrico Glerean, Riitta Hari și Jari Hietanen, 2013, apud Michaeleen Doucleff, Mapping Emotions On The Body: Love Makes Us Warm All Over, http://www.npr.org/sections/health-shots/2013/12/30/258313116/mapping-emotions-on-the-body-love-makes-us-warm-all-over)

„Creierul” visceral și emoțiile

Ați avut vreodată „fluturi” în stomac? Un „nod” în gât? Ați fost vreodată mișcat de un sentiment visceral puternic și de netăgăduit despre ceva sau cineva? Puțini oameni ar spune că au un sentiment din cot sau un sentiment din rinichi, dar sentimentele viscerale sunt considerate ca o sursă de cunoaștere și de înțelegere intuitivă în multe culturi de pe glob. După cum se dovedește mai nou, gândurile și sentimentele viscerale nu sunt o noțiune fantezistă, ci un fapt fiziologic. Oamenii de știință au arătat că avem două „creiere” – unul se găsește în capul nostru, iar celălalt se află în tractul digestiv (vezi printre altele http://psychologyofeating.com/the-brain-in-the-belly/). Cunoscut ca sistem nervos enteric (ENS), creierul visceral sau creierul din abdomen este adăpostit sub mucoasa și între straturile musculare ale esofagului, stomacului și intestinelor subțire și gros. Sistemul nervos enteric este o rețea bogată și complicată de neuroni și neurotransmițători care „simt” și controlează evenimente din alte părți ale corpului, inclusiv din creier. În mod uimitor, atunci când oamenii de știință au reușit să numere celulele nervoase din „creierul abdominal”, au descoperit că acesta conține peste o sută de milioane de neuroni – mai mulți decât celulele nervoase din măduva spinării. La fel de fascinant este faptul că cercetătorii au observat un flux mai mare de trafic neuronal de la ENS la creier decât de la creier către ENS – oare mai degrabă nu creierul informează sistemul digestiv ce să mănânce și cum să metabolizeze, ci centrul de control este situat în abdomen?

În Japonia, pântecele este considerat a fi sediul înțelepciunii și al centrului nostru de greutate, atât fizică, cât și spirituală. Cunoscut sub numele de Hara, acest loc de echilibru suprem este centrat în jurul unui punct aflat chiar sub buric. Japonezii se referă literalmente la Hara ca fiind locul lor de gândire superioară, la fel cum americanii indică spre cap ca locație a „comandamentul central”. Cu alte cuvinte, atunci când americanii spun pe un ton convingător „Știu”, vor arăta spre cap; când japonezii spun „Știu”, ei arată către burtă – asta pentru că japonezii accesează, parțial, potențialul neurotransmițător al creierului abdominal. Americanii exprimă la un nivel diferit această înțelegere a trăirilor viscerale, de exemplu atunci când complimentează pe cineva spunând: „Ai stomac pentru asta!” (n.m. You have guts = Ai curaj) – rareori îi lăudăm pe alții pentru că au ficat sau splină…

Pe lângă rețeaua extinsă de neuroni, întregul tract digestiv este, de asemenea, căptușit cu celule care produc și primesc o varietate de neuropeptide și neurotransmițători, aceleași substanțe, de fapt, despre care se credea anterior că se regăsesc numai în creier; ele includ serotonina, dopamina, noradrenalina și glutamatul. Similar, revelator este și faptul că mulți hormoni și substanțe chimice despre care se credea anterior că există numai în intestin au fost mai târziu descoperite ca fiind active și în creier – printre acestea sunt incluse insulina, colecistochinina, peptida intestinală vasoactivă, motilina, gastrina, somatostatina, tirotropina, neurotensina, secretina, substanța P, glucagonul și bombezina.

Sistemul nervos enteric (creierul abdominal) și sistemul nervos central (creierul cranian) împărtășesc, de asemenea, o altă similitudine interesantă. În starea de somn, creierul cranian are cicluri de 90 de minute de unde lente, urmate imediat de perioade REM, în care se produc visele. Creierul abdominal are și el, de asemenea, cicluri nocturne de 90 de minute de contracții musculare lente, urmate de momente scurte de mișcări musculare rapide.

O altă descoperire copleșitoare este că întregul tract digestiv este căptușit cu celule specializate care produc și receptează endorfine și encefaline, produse chimice care dau diverse senzații, inclusiv bucurie, satisfacție și ameliorarea durerii. Cele mai multe dintre senzațiile digestive de care suntem conștienți tind să fie negative, cum ar fi tulburări digestive și disconfort. Cu toate acestea, sentimentele viscerale plăcute pe care le experimentăm, de exemplu, după o masă satisfăcătoare sau după o întâlnire interesantă sunt datorate, în parte, sistemului nervos enteric care trimite transmițători de plăcere către celulele îndepărtate și către cele învecinate. Pântecele este literalmente conceput pentru a ne înștiința atunci când ne simțim bine – ca nu cumva să uităm să observăm. Așa cum mulți dintre noi știu, abdomenul este de multe ori un barometru al stărilor noastre emoționale și al momentelor de stres. Cei care suferă de ulcer peptic, de sindrom de colon iritabil, de arsuri la stomac și de alte tulburări sunt cu siguranță de acord și o dovadă vie. Așa că, atunci când spunem că nu putem „digera” o situație, că ceva ne face să ne fie „greață” sau că avem „un nod” în stomac, exprimăm de fapt senzații psihofiziologice din viața reală, care izvorăsc din sistemul nervos enteric – creierul abdominal. Poate că acesta este și motivul pentru care intestinul produce din abundență și o clasă de substanțe chimice cunoscute sub numele de benzodiazepine, ce atenuează manifestările date de anxietate – aceste substanțe psihoactive fiind ingredientele active din medicamentele de tip Valium și Xanax.

Analiza reichiană – emoțiile și „memoria” corporală

După Jung și Adler, Wilhelm Reich este al treilea mare disident al mișcării freudiene; alături de Ferenczi, este un nume de referință când vorbim de metode analitice active (Guasch, 1998 b, p. 7). În dezvoltarea metodei sale de terapie centrată corporal (din care au izvorât apoi curentul orgonomiei, cel bioenergetic și analiza reichiană), Wilhelm Reich nu se vedea ca un rebel față de Freud, ci ca un continuator al principalului proiect al acestuia: reconcilierea „minții” cu „corpul”, în cazul pacientului individual (Staunton, 2002, p. 10), oferind o abordare originală a corpului și a spiritului, care vizează eliberarea forțelor vieții din noi (Guasch, 1998 b, p. 8).

„Până acum”, arată Reich (1972, apud Staunton, 2002, p. 11), „psihologia analitică a fost preocupată doar de CE reprimă copilul și de motivele care îl determină să învețe să-și controleze emoțiile. Nu s-a întrebat despre modul în care copiii luptă în general împotriva pulsiunilor.” Reich mută focusul pe CUM reprimă copilul. El concluzionează că, la fel cum pentru psihanaliză dorința și libidoul sunt, în cele din urmă, fenomele corporale, biologice, similar reprimarea – forța opusă dorinței – este și ea un fenomen corporal, localizat în rigiditatea musculară (n.m. vezi armurile corporale). „Rigiditatea musculară, oricând apare, nu este un 'rezultat', o 'expresie' sau ceva 'concomitent' cu mecanismul de reprimare. La o analiză finală… rigiditatea somatică reprezintă o parte esențială a procesului de reprimare.” (1973, apud Staunton, 2002, p. 11).

De asemenea, Reich subliniază că „ar fi greșit să vorbim de 'transferul' conceptelor psihologice la nivelul sferei fizice”, pentru că nu este vorba de o „analogie, ci de o reală identitate: unitatea funcționării psiho-somatice.” (1972, apud Staunton, 2002, p. 13) (s.n.).

Reich a extins teoria freudiană asupra libidoului și pulsiunii și a pus accentul pe aspectul energetic: pulsiunea ca un impuls, un puseu energetic din interior, către împlinirea unei nevoi frustrate. El subliniază faptul că, pentru a facilita schimbarea și vindecarea, trebuie să apară exprimarea emoțională a unei situații reprimate și re-amintite, uneori alături de mișcarea fizică. Această idee a fost fundamentală pentru dezvoltarea tehnicii sale, vegetoterapia (Staunton, 2002, p. 27-28).

Așadar, pentru Reich focalizarea s-a pus pe proces (pe 'cum'), mai degrabă decât pe conținut (pe 'ce'). El ilustrează, de asemenea, cum materialul inconștient poate fi evocat prin concentrarea pe un anume gest corporal, pe un anume pattern de respirație sau printr-un exercițiu fizic sugerat. A detaliat felul de a înțelege armurile musculare divizând corpul în șapte segmente, niveluri de tensiune (vezi figura), „înfășurate” în jurul corpului și intersectând fluxul vertical de la cap către picioare: armurile musculare blochează și libera circulație a energiei. Teoria sa segmentară este asemănătoare sistemului oriental al chakrelor, deși Reich nu a făcut această legătură (Staunton, 2002, p. 36) (s.n.).

Inelele segmentare ale curasei descrise de Reich nu corespund segmentelor, metamerelor descrise de neurologi: acestea din urmă, pornind de la o vertebră și de la nervul rahidian aferent, înglobează mușchii, organele și zonele cutanate inervate de respectivul nerv. La Reich, inele segmentare ale cuirasei nu sunt simple diviziuni: segmentele sunt determinate funcțional, adică cuprind mușchi și organe care întrețin între ele o relație funcțională care le face să contribuie la o mișcare expresivă pentru emoții și atitudini particulare. Această abordare funcțională a corpului este specific reichiană și o distinge de numeroase alte forme de terapii, numite „psihocorporale” (Guasch, 1998 b, p. 154 – 155).

După cum spunea Reich: „Oriunde am privi, vom regăsi omul învârtindu-se în cerc ca într-o capcană și căutând în van ieșirea, disperat… Capcana este structura emoțională a omului, structura sa caracterială.” (apud Guasch, 1998 a, p. 221).

Prin intermediul vegetoterapiei, el își propunea să „înmoaie” armura caracterială a pacienților, prin eliminarea progresivă a anumitor blocaje corporale (analiză reichiană). Modalitățile de a mobiliza un nivel corporal sunt numeroase, însă o mare parte se datorează lui Frederico Navarro, care a sistematizat metodologia vegetoterapiei, pornind de la ceea ce învățase de la Ola Raknes – el a studiat și descris mobilizări neuro-musculare specifice fiecărui nivel (vezi figura), denumite actinguri (Guasch, 1998 a, p. 121 – 122).

Primul nivel vizează mai ales ochii și glandele lacrimale, nasul și urechile (Guasch, 1998 a, p. 125) – actingurile fac adesea să iasă la suprafață situațiile în care s-a simțit teamă, amenințare sau pericol, legate de copilăria mică, uneori chiar de perioada pre- și perinatală, de frica primordială, de angoasa existențială (Guasch, 1998 a, p. 127). De exemplu, la subiecții schizoizi și la unii psihotici (în sens reichian), privirea este retrasă, goală, îndepărtată, ceea ce corespunde unui blocaj energetic al segmentului ocular, analiza relevând elemente legate de 'nucleul psihotic' și de frici arhaice (Guasch, 1998 a, p. 132).

Al doilea nivel, segmentul oral, cuprinde gura și buzele, limba și cerul gurii, maxilarele, mușchii masticatori, bărbia, gâtul și mușchii occipitali. Aici actigurile sunt legate de oralitate, de situațiile de dependență orală, de așteptare, de foame, de nevoia de a plânge, de a striga, de a se uita fix, de a înțelege, de a mușca, de a devora, cu toată furia și emoțiile orale aferente, nu doar în sens mecanicist, cum ar putea să pară (Guasch, 1998 a, p. 134-135).

Al treilea nivel sau segmentul cervical este legat de mușchii profunzi și superficiali ai gâtului, de organele fonației, partea superioară a toracelui, umerii și, prin extensie, brațele și mâinile. Al patrulea nivel sau segmentul toracic include toracele și mușchii intercostali, pectorali, deltoizi și sub-claviculari; este legat mai ales de funcția respiratorie (Guasch, 1998 a, p. 138). Un rol important îl are gâtul, care leagă sau separă, funcțional, capul de trunchi; la nivel psihic și simbolic, poate tot să separe sau să unească gândirea, creierul, rațiunea, logicul de emoții, de afectiv, de pulsional. Importante sunt și vocea și respirația, iar în istoria devenirii regăsim aici perioada achiziției limbajului, a comunicării verbale, a afirmării propriei persoane – și nu e de mirare că regăsim furii îndelung reținute, adesea amestecate cu frică (frică de necunoscut, de animale, de agresiuni, de separare, de întuneric etc.). Restabilirea puterii energetice nu se poate face fără eliminarea prealabilă a cuiraselor toracice și a gâtului, deci fără eliberarea emoțiilor de furie, a dorințelor arzătoare și a lacrimilor autentice (Guasch, 1998 a, p. 138 – 145).

Nivelul cinci sau segmentul diafragmatic este un inel ce cuprinde epigastrul, partea inferioară a sternului, diafragma și organele situate dedesubtul său (stomac, plex solar, pancreas, ficat, splină). Independența funcțională a acestui nivel față de cel toracic este demonstrată de faptul că blocajul diafragmatic poate pesista și după eliminarea cuirasei toracice și restabilirea funcției lacrimilor și a furiei. Diafragma are un rol esențial în respirație; când trăim frică, surpriză, anxietate, ne reținem respirația și contractăm diafragma. Ca și gâtul, diafragma poate uni sau separa – aici fiind vorba de senzațiile genitale, de sexualitate și, respectiv, de afectivitate (Guasch, 1998 a, p. 147 – 148).

Nivelul șase sau segmentul abdominal cuprinde majoritatea mușchilor abdominali, partea inferioară a coastelor până la cea superioară a bazinului și organele interne aferente. Gerda Boyesen a studiat o manieră de cuirasare a tractului digestiv și a ceea ce ea numește fenomene psihoperistaltice. Apar la acest nivel spasme sau dureri de tipul colitei, abdomenul fiind centrul privilegiat al senzațiilor și manifestărilor emoționale, sediul atribuit emoțiilor; regăsim tensiuni abdominale, întărire a abdomenului și blocare a respirației, puse în legătură de Reich cu tendința generalizată a copiilor de a lupta contra senzațiilor (plăcute sau neplăcute) care îi anxietează (Guasch, 1998 a, p. 153).

Nivelul șapte sau segmentul pelvian cuprinde practic toți mușchii bazinului, organele genitale și excretorii, rectul, anusul și, prin extensie, picioarele. Cuirasa bazinului conține angoase și furii specifice, precum și elemente legate de agresivitate: senzație de plăcere frustrată transformându-se în furie, viața amoroasă a omului modern fiind, după Reich, pătată de ură, resentimente și pulsiuni sadice. Blocajul bazinului este rezultatul reprimării iubirii și sexualității libere la copil, al unei educații inadecvate a controlului sfincterian, al fricii și rușinii înscrise în corp (Guasch, 1998 a, p. 157 – 158).

Mobilizarea fiecărui segment al cuirasei corporale are ca scop eliberarea emoțiilor reținute – cu toții conținem țipete, urlete, suspine 'îngropate' în noi, care ne sufocă și care pot chiar să se transforme în cancere și alte maladii somatice (Guasch, 1998 b, p. 99) (s.n.). Reich consideră că emoțiile exprimă în fiecare moment o stare de mișcare a organismului, care are o „semnificație” (un „sens”, în termeni psihologici) în raport cu Eul și cu lumea și că această semnificație corespunde unor mișcări de expansiune (de la centru către periferie, de la sine către lume) în cazul emoțiilor plăcute și unor mișcări de contracție (de la periferie către centru, de la lume către sine) în cazul unor emoții neplăcute (Guasch, 1998 b, p. 93 – 94).

În fața torentului emoțional fiecare dintre noi are o strategie existențială, maniere proprii de adaptare și de apărare. Acțiunea directă (atac, luptă, evitare, fugă, plâns, țipăt) nefiind mereu posibilă, ea este adesea înlocuită de o acțiune paleativă, încercare de a controla emoția și manifestările sale. Putem vedea astfel mecanisme de apărare ale eului (minimizare, intelectualizare, evitare, negare a realității, somatizări) și mecanisme de reprimare corporală (blocarea respirației, înghițirea lacrimilor sau a furiei, strânsul din dinți, crisparea maxilarelor, strânsul pumnilor, blocarea diafragmei, arcuirea spatelui, rigidizarea gâtului – ceea ce Reich numește cuirasare). Unii dintre noi, conștient sau nu, își controlează emoțiile prin alimente, alcool, droguri și medicamente, hiperactivitate sau hipersomnie și alte comportamente compulsive (Guasch, 1998 b, p. 94 – 95).

Eliberarea emoțiilor se poate face prin diminuarea tensiunilor și reducerea blocajelor, favorizând descărcarea energetică sau încărcarea, dacă este deficitară (când un acting repetat aduce trăiri plăcute, se consideră că la acel nivel s-a produs o deblocare). La un nivel mai global, mobilizarea vizează restaurarea procesului de autoreglare al organismului, atât fizic, cât și psihic (Guasch, 1998 a, p. 122).

Pentru o mai bună conectare energetică între niveluri, după ce se fac atinguri separate, la nivelul fiecărui segment, ele sunt apoi asociate, pentru armonizarea întregului; să nu uităm că de fapt cele șapte niveluri sunt strâns legate (Guasch, 1998 a, p. 134, p. 167-168).

Pentru ca efectele să fie profunde și durabile, aceste mobilizări trebuie să fie acompaniate de o ascultare atentă și „deschisă”, precum și de o fină analiză psihologică a conținuturilor relevate (s.n.). La nivel corporal cel mai frecvent apar reacții vegetative (frisoane, tremurături, senzații de cald sau de frig, înroșire sau paloare a pielii, căscat, transpirație, furnicături, tuse, greață, uneori vomă), însoțite sau nu de expresii emoționale, de plâns, țipete, furie, gemete etc.; apoi unii clienți surâd, fața li se colorează, corpul li se destinde, uneori râgâie sau adorm (Guasch, 1998 a, p. 122 – 123).

Totodată, pentru aprofundarea analizei nu este suficientă întotdeauna mobilizarea, fiind necesară completarea sa cu alte tehnici, precum relaxarea funcțională (asemănătoare cu imageria dirijată, meditația și mindfulness), reconstrucția activă a amintirilor, analiza viselor, 'memoria cicatricilor' (fiecare fiind, de fapt, o traumă, o umilință sau, în orice caz, o amintire cu puternic impact emoțional), explorarea funției sexuale etc. (Guasch, 1998 a, p. 169 – 185).

În timpul actingului folosirea cuvintelor este exclusă sau limitată, pentru a nu distrage: în acest stadiu „limbajul verbal face adesea oficiile de mecanism de apărare, aruncând un văl asupra limbajului expresiv al profunzimilor biologice” (Reich, 1973, apud Guasch, 1998 a, p. 123).

Când subiectul se confruntă cu emoțiile sale, apare în el o luptă între revărsarea emoțională și imposibilitatea de a i se abandona, astfel că, în timpul actingului, analistul acordă o deosebită atenție corpului, teatru al acestui conflict (Guasch, 1998 a, p. 123).

După acting și descărcarea sau încărcarea energetică și deschiderea emoțională ce pot apărea, clientul este invitat să vorbească: despre cum s-a simțit, ce senzații corporale a trăit, ce imagini, idei, amintiri sau gânduri a avut. Este o etapă a verbalizării, a asociațiilor libere, a dialogului (analistul completând și el cu observațiile făcute), permițându-i clientului să își integreze trăirile și să le asocieze cu altele, ocazie pentru o nouă abreacție emoțională, care vine să completeze efectul actului muscular. Însă un schimb verbal, după câteva exerciții corporale, chiar dacă duc la puternice abreacții emoționale, nu este suficient – analistul trebuie să știe să memoreze ceea ce vede și ceea ce aude de la ședință la ședință, pentru a-l ajuta pe client să repereze ceea ce exprimă un mod repetat în diferite moduri și în diferite contexte (Guasch, 1998 a, p. 123 – 124).

Revenind la metafora omului prins în capcană, se poate spune că analiza reichiană caută să-i furnizeze acestuia o 'ieșire', pentru a ajunge la un 'caracter' mai liber, cu o anume plăcere de a trăi, capabil să se exprime și să creeze, să dea și să ia, dar și să primească, un caracter în armonie cu părțile sale naturale, cheia fiind tocmai abordarea omului în globalitatea sa (Guasch, 1998 a, p. 221) (s.n.).

Făcând legătura cu fiziologia, Cannon și colaboratorii săi au stabilit că, dacă emoțiile dezagreabile solicită mai degrabă sistemul ortosimpatic, iar cele agreabile mai degrabă sistemul parasimpatic, toate excitațiile emoționale pot provoca o descărcare simpatico-adrenalinică și una vago-insulinică. Chiar și după descoperiri mai recente, schema neurofiziologică a emoțiilor rămâne următoarea:

cortexul cerebral receptează componentele senzoriale și administrează componentele reprezentative (rol intelectual);

formațiunea reticulată modulează interacțiunile între cortex și formațiunile sub-corticale;

sistemul limbic administrează componentele afective (rol emoțional) și integrează valoarea experiențelor trecute;

hipotalamusul reglează 'în cascadă' diversele glande endocrine care, prin secrețiile lor, modifică mediul intern și duc la efectele endocrino-vegetative corelate emoțiilor (Guasch, 1998 b, p. 96).

O altă perspectivă a abordării funcționale unitare a organismului ne este furnizată de modelele creierului elaborate de cercetători contemporani. Unul dintre acestea ne este propus de Paul MacLean, conducătorul laboratorului de cercetare asupra evoluției cerebrale din Washington: „creierul triunic”. El identifică în interiorul creierului nostru etapele evoluției filogenetice (de la reptile, la mamifere și la omul modern), făcând distincție între un creier reptilian, unul paleo-mamifer (tipic mamiferelor inferioare) și unul neo-mamifer (tipic mamiferelor evoluate, implicit omului). Comparând aceste trei creiere cu 'trei calculatoare biologice interconectate', MacLean spune că fiecare deține, într-o manieră specifică, propria inteligență, subiectivitate, simț al timpului și spațiului, propriile funcții mnezice și motrice etc. Împreună, ele constituie ceea ce a primit numele de creier „trei în unul” (triunic).

Primul nivel cerebral, creierul arhaic, reptilian, constituie baza piramidei și grupează trunchiul cerebral, hipotalamusul și mezencefalul, funcțiile sale fiind mai ales instinctuale, asigurând supraviețuirea și jucând un rol important în conduitele agresive, legate de teritorialitate, de acte ritualice și ierarhii sociale.

Al doilea nivel cerebral, sistemul limbic, ocupă centrul encefalului și este mai greu de delimitat clar. Este un fel de intersecție între lumea exterioară, etajul inferior (hipotalamusul), etajul superior (neocortexul) și organele motorii. Grație lui putem vorbi de un simț critic (selecție) și de dorința de a acționa (motivație), sistemul limbic modulând reacțiile noastre instinctive și emoționale funcție de personalitatea noastră, adaptarea la mediu fiind mai rafinată (de exemplu ne este sete, dar nu bem orice), comportamentele noastre ținând cont și de experiențele trecute, de succesele și de eșecurile noastre; datorită lui trăim emoții intense.

Al treilea nivel, neocortexul, este ultimul apărut în cursul evoluției. Funcțiile sale sunt mai ales intelectuale. Este un organ de control asupra structurilor primitive, integrând influențele 'represive' ale culturii și societății. Neocortexul ne permite să memorăm faptele și să reflectăm asupra lor; ne aduce noțiunea limitelor în spațiu și timp (naștere, moarte…); are emisfere specializate (stânga mai degrabă spre abstract, logic, dreapta fiind mai 'artistă', mai sensibilă), legate prin corpul calos (Guasch, 1998 b, p. 68 – 71).

Creierul nostru funcționează deci în trei mari registre: instinctual, afectiv și intelectual. De toate acestea se interesează terapia reichiană (precum și cea a unificării, n.n.), permițând „animalului social” să integreze „animalul instinctual” pe care îl conține.

Un alt model al creierului, de mare interes pentru lucrarea noastră, este propus de un neurochirurg de la Universitatea Standford, Karl Pribram. Conform lui, creierul, în ansamblul său (și de fapt, chiar și întregul corp), funcționează ca o mare hologramă. Fiecare neuron poate fi privit ca o microstructură holografică; în fiecare celulă nervoasă există un câmp receptor unde informațiile complexe despre realitate (transmise prin intermediul receptorilor senzoriali ai organismului) sunt descompuse, se transformă în unde simple – astfel, creierul stochează transformarea și nu informațiile brute (s.n.).

Această idee concordă cu teoria fizicianului David Bohm, de la Universitatea din Londra: pentru el holograma este punctul de pornire a unei noi descrieri a realității, înfășurată (vezi și T.U.). Realitatea clasică nu s-a interesat, până acum, decât de manifestările secundare, de aspectul desfășurat al lucrurilor, și nu de originea lor. Este vorba de două niveluri de percepție diferite – știm de exemplu că Pământul este rotund și că masa este alcătuită din atomi care vibrează la unison, separați de vid, dar asta nu ne împiedică să mergem zilnic pe teren drept și să batem în acea masă. Pentru a accede la un nivel ne sunt suficiente percepțiile senzoriale imediate, dar pentru a accede la celălalt ne trebuie instrumente materiale și conceptuale (Guasch, 1998 b, p. 73 – 74).

Cel mai interesant aspect al unei holograme este acela că fiecare parte conține întregul. Dacă tăiem o poză oarecare nu obținem decât un puzzle de bucăți separate, dar fiecare parte a unei holograme conservă capacitatea de a reconstrui imaginea întregului. Cu alte cuvinte, partea are acces la tot. Iată ce ar putea explica anumite efecte ale memoriei corporale, spune Guasch (1998 b, p. 74).

Amintirile sunt inextricabil legate de emoțiile asociate lor. În același timp creierul înregistrează o experiență de viață, cât și coloratura sa emoțională. Experimentele neurochirurgului Wilder G. Penfield (în care aplica stimuli electrici pe diverse zone cerebrale ale pacienților aflați în operație, anesteziați local și perfect conștienți) au arătau că, deși pacienții știau că se află pe masa de operație, se simțeau, în același timp, ca fiind în situația pe care o evocau. O astfel de situație este familiară în terapia reichiană (n.m. și în T.U.), în care observăm trăiri emoționale uneori foarte vechi, clientul fiind în același timp conștient că se află în cabinet, dar „fiind” și în experiența relatată, ceea ce îi dă sentimentul intens de retrăire (n.m. aici și acum-ul din terapiile experiențiale) (Guasch, 1998 b, p. 75 – 76).

Deși creierul joacă un rol fundamental în procesele psiho-fiziologice, nu este singur: coordonarea ansamblului organismului și a comportamentelor noastre depinde de întreg sistemul nervos central (creier, măduva spinării, bulb rahidian, cerebel), de sistemul nervos vegetativ, de sistemul nervos periferic (nervii aferenți și eferenți, senzitivi și motorii), precum și de sistemul endocrin (cu diversele sale niveluri de reglări hormonale, strâns legate de sistemul vegetativ). De asemenea, capacitatea de a se 'cuirasa', descrisă de Reich, de a se adapta și de a se apăra depinde de interacțiunea acestor sisteme.

Reich a acordat totuși o mare importanță sistemului vegetativ (de unde și denumirea de vegetoterapie). El comandă mișcările musculaturii organelor, ale vaselor și secrețiile glandelor, transmite sensibilitatea viscerală, iar activitatea sa este involuntară și inconștientă, 'automatizată'. Este totuși posibil să acționăm asupra ritmului respirator, asupra frecvenței cardiace, a secreției de hormoni, prin intermediul unor tehnici psiho-fiziologice (relaxare, exerciții taoiste, tehnici de meditație, yoga, NLP, bio-feedback, mobilizări neuromusculare specifice terapiei reichiene etc.)

Funcțional, sistemul nervos vegetativ se împarte în două sisteme ce acționează în general antagonic, complementar, asigurând echilibrul vieții: sistemul ortosimpatic (sau simpatic) și sistemul parasimpatic (sau vagal), majoritatea organelor fiind inervate de ambele.

Ortosimpaticul este orientat către a face, către acțiune, către a 'distruge' (este „cheltuitor”), mobilizând organismul în situații de urgență și de stres; mediatorul său este noradrenalina.

Parasimpaticul servește activitățile metabolice, regenerarea țesuturilor și sinteza rezervelor corporale, fiind orientat către nutriție și reparație, către a construi (este „econom”); mediatorul său este acetilcolina.

Aceste polarități (vom regăsi des acest cuvânt), complementare și funcțional opuse, asigură armonia unei mișcări alternative de reglare, garanție a unui echilibru în mediul intern. Chinezii o văd ca pe o manifestare de forțe complementare numite yin și yang.

Alternanța expansiunii și retragerii invită întregul organism la o mișcare pendulară care îl poartă de la sine către lume și, în același timp, îl aduce de la lume către sine, cu tonalitățile emoționale aferente deschiderii sau închiderii psihoafective, chiar psihosociale, corespondente.

Alături de sistemul limbic, sistemul nervos vegetativ ne permite să facem față mediului, unde ne confruntăm cu eventualele pericole, cu stresul vieții cotidiene, jucând rolul de paznic al echilibrului. În plus, face ca emoțiile suscitate de acest mediu să „rezoneze” în ansamblul corporal (Guasch, 1998 b, p. 79 – 85) (s.n.).

Vechile civilizații considerau că totul este viață. În Europa, în Asia, în Africa, în America pre-columbiană, arta de a îngriji era în strânsă legătură cu arta de a trăi. Chiar și în zilele noastre vracii, șamanii conservă o viziune cosmică – forța vitală este pretutindeni prezentă (idee regăsită în tradițiile tibetane, ale Chinei antice, în Vedele indice etc.). Pentru vindecători boala și sănătatea sunt conectate la ordinea universală care animă cerul și pământul. O aceeași forță, o aceeași energie mută și infinitul mare, și pe cel mic. Omul nu reprezintă decât un moment în transformarea universală a lucrurilor. El este integrat ca parte a întregului, dar și un microcosmos care reflectă în cele mai mici detalii macrocosmosul. Din această perspectivă, sănătatea, fizică sau mentală, atestă armonia care există între individ și univers; maladia semnalează dezordinea, dizarmonia.

Medicina ayurvedică insistă asupra aspectului vibratoriu al energiei și distinge între doi curenți, unul care vine de sus, Ha, altul care vine de jos, Tha (vezi hatha-yoga – care recunoaște și trei umori, tridosha, al căror echilibru reprezintă cheia de boltă a sănătății). Tot în filosofia vedică regăsim conceptul de prana, ce reprezintă forța vitală a ființelor vii (ceea ce chinezii numesc qi).

Similar, poporul aztec acorda o mare importanță energiilor calde și reci și unor fluide vitale concentrate în cap (tonalli), în inimă (yolía) și în ficat (ihíyotl), care sunt încărcate de energie și circulă prin corp, conferindu-i echilibru și sănătate.

Medicina tradițională chineză ia în considerare „economia energetică” a corpului relativ la diversele sale funcții; ne vorbește despre armonia individului cu cosmosul, despre căi de acces al energiei cosmice în corp (meridianele din acupunctură). Pentru taoiști energia cosmică ce animă omul este qi (tchi) – energie vitală, rădăcină a omului, ce participă la yang-ul cerului și la yin-ul pământului (și astfel omul are aceeași esență cu cerul și pământul); pentru a ne menține sănătatea trebuie să menținem un echilibru între aceste două forțe.

Mai aproape de zilele noastre, prof. univ. dr. Amara Renate Eckert (Universitatea de Științe Aplicate din Darmstadt, Germania) (într-un interviu realizat de psih. dr. Sorina Daniela Dumitrache și psih. dr. Iuliana Molnar, martie 2015, https://editurasper.wordpress.com/ category/interviuri/) explică, vorbind despre terapiile corporale și mindfulness:

<<Unul dintre cele mai nesănătoase obiceiuri este să ai unui mod de viață agitat și ne-conștient. Pentru a avea „o minte sănătoasă într-un corp sănătos”, tot ceea ce puteți face în acest caz este să puneți un „stop” pentru a avea câteva momente de mișcare și de liniște. […]

În ultimele decenii au fost fondate multe școli de formare, atât în terapie corporală, cât și în psihoterapie corporală, ambele abordări având că baza rezonanța și prezența empatică a terapeutului. Totuși, există o diferență între cele două: terapia corporală se concentrează asupra corpului, relaxării și către procesul de restructurare a acestuia. Emoțiile de eliberare ce ies la suprafață în acest proces sunt binevenite, deoarece elimină tensiunile din corp. În psihoterapia corporală, atenția este axată pe respirație, emoții și mișcare. Emoțiile emergente sunt explorate pentru a conduce la conștientizarea tiparelor individuale ale clientului în cel mai profund mod. Vindecarea, care înseamnă trăirea și conștientizarea propriului adevăr, se produce în acest moment. […]

De fapt, nu există nicio „legătură” între corp și minte, deoarece, fiind vorba de un singur organism, acestea funcționează întotdeauna împreună. Este doar constructul nostru, influențat de filosofia lui René Descartes, cum că mintea și corpul ar trebui să existe în mod separat. Neurobiologia și abordările holistice au dovedit că nu este deloc așa, memoria celulară funcționând din prima zi a conceperii noastre. Avem la dispoziție studii despre acest lucru în psihologia pre- și post- natală (n.m. vezi și Cotigă, 2010, 2011). […]

Există mai multe abordări științifice în ceea ce privește memoria corporală. Abordarea memoriei celulare (Lipton, 2006) se concentrează asupra epigeneticii. Conceptul de memorie musculară (teoria lui Wilhelm Reich) se axează pe energia electrică, păstrată în mușchi sub formă de tensiune. Acesta este procesul prin care ne reținem propria energie, nu ne dăm voie să trăim, să iubim și să ne exprimăm propria viață într-un mod social adecvat și creativ. Memoria oaselor, a organelor, a fasciei și a lichidelor corporale (Boyesen) ne redirecționează către situații timpurii ale vieții și, de asemenea, asupra unor probleme de profunzime blocate care, din perspectiva clientului, ar putea fi periculoase dacă sunt aduse în zona lui conștientă. Abordarea holistică a memoriei corporale (Fuchs, 2008) cuprinde atât emoțiile, simțurile, imaginile interioare, cât și aura. […]>>