Fitoterapia In Afectiuni ale Sistemului Nervos

=== 3a3a3685cc454df32757bcb3d27aa45d243d6484_449035_1 ===

FITOTERAPIA ÎN AFECȚIUNI ALE SISTEMULUI NERVOS

Motto:

"Dacă o cale e mai bună decât alta, fii sigur că e calea naturii."
Aristotel

Cuprins

INTRODUCERE……………………………………………………………1

CAPITOLUL I

Scurt istoric…………………………………………………………….2

Plantele medicinale și rolul lor în terapie……………………………..3

Avantajele fitoterapiei……………………………………….……5

Toxicitatea plantelor medicinale…………………………….……6

Principii active vegetale………………………………………..……..7

Alcaloizi………………………………………………………..…7

Glicozide …………………………………………………………7

Flavonoide…………………………………………………………8

Saponine ……………………………………………………….…9

Taninuri……………………………………………………………9

Uleiuri esențiale…………………………………………………..10

Principii amare……………………………………………………10

Gume vegetale………………………………………………….…11

Mucilagii………………………………………………………..…12

3.10 Alte principia active ……………………………………..………12

3.11 Vitamine………………………………………………………..…12

3.12 Minerale………………………………………………………..…13

Recoltarea, uscarea și conservarea plantelor medicinale……………….13

Recoltarea……………………………………………………..……14

Recoltarea organelor subterane…………………………………….14

Recoltarea mugurilor foliari…………………………………………..14

Recoltarea frunzelor……………………………………………………..14

Recoltarea florilor………………………………………………………..15

Recoltarea părților aeriene, respectiv a plantei fără rădăcină (a ierbii)…………………………………………………………………………15

Recoltarea fructelor……………………………………………………..15

Recoltarea semințelor…………………………………………………..15

Recoltarea scoarței (cojii) …………………………………………….15

Uscarea………………………………………………………………16

Conservarea……………………………………………….…………17

CAPITOLUL II

Plante folosite în afecțiunile sistemului nervos central………………….

Plante cu acțiune anxiolitică și/sau hipnotică…………………………….

Plante cu efect antidepresiv………………….……………………………

CAPITOLUL II

Anatomia și fiziologia sistemului nervos…………………………………

Factori de risc care pot afecta sistemul nervos……………………………

Fitoterapia afecțiunilor sistemului nervos central………………………..

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

Fitoterapia, sau știința și arta utilizării plantelor medicinale în corectarea dezechilibrelor la oameni și animale, este o ramură a terapeuticii care utilizează plantele medicinale, respectiv preparatele din plante, ca mijloace de tratare și prevenire a bolilor. Numeroase plante sunt folosite din cele mai vechi timpuri pentru proprietățile lor curative în îngrijirea și menținerea sănătății individului. Universalitatea lor este astfel recunoscută și fiecare civilizație, fiecare popor, posedă în acest domeniu tradiția sa proprie.

Timp de mii de ani, cele mai diverse boli au fost tratate doar cu ajutorul plantelor medicinale, dar în secolele XIX și XX a avut loc o schimbare bruscă. Cauza principală a constituit-o evoluția cercetărilor în chimie, fapt care a făcut posibilă izolarea diverselor substanțe active din plante pentru a fi utilizate la tratarea mai multor afecțiuni. Mai târziu a devenit posibilă obținerea sintetică a unor substanțe active, ba chiar modificarea și îmbunătățirea lor, astfel încât industria farmaceutică a reușit să reducă mult aria medicației naturiste. În prezent se observă o nouă schimbare, motivul principal al acesteia fiind o anumită neîncredere a populației în medicamentele farmaceutice, lucru datorat efectelor adverse nedorite.

Apariția cazurilor de efecte adverse nedorite în cazul unor medicamente farmaceutice a făcut ca mulți oameni să devină circumspecți în ceea ce privește folosirea acestor medicamente, iar în cazul unor afecțiuni ușoare să apeleze mai degrabă la tratamente naturiste, consacrate în timp, pe bază de plante medicinale.

Datorită faptului că fitoterapia reprezintă astăzi o sursă foarte importantă de remedii terapeutice, iar flora spontană a țării noastre cuprinde o gamă variată de plante medicinale, prin această lucrare doresc să subliniez importanța acestei bogății naturale în tratarea unor afecțiuni ale sistemului nervos.

Lucrarea de față îsi propune să ofere informațiile necesare recunoașterii în teren a plantelor medicinale folosite, date despre proprietățile lor terapeutice determinate de principiile active conținute, contribuția ce o aduc la menținerea stării de sănătate și ameliorarea unor afecțiuni ale sistemului nervos, dar și indicații referitoare la modul de preparare și administrare.

CAPITOLUL I

Scurt istoric

Plantele medicinale au constituit una din cele mai importante preocupări ale omului de la începutul existenței sale. În căutarea celor necesare traiului, omul a observat că anumite plante puse pe răni alinau durerea, favorizând cicatrizarea acestora, iar altele, prin consum, vindecau unele boli.

Istoria plantelor medicinale arată că în China, reventul (rabarbură) Rheune palmatum L. se folosea cu 5000 de ani în urmă ca purgativ, fără să se cunoască principiile sale active care îi dau acțiunea purgativă (oximetil-antrachinone), iar Ephedra (cârcel, slăbănog) în tratamentul astmului, deși principiul său activ, efedrina, a fost descoperit în anul 1887 (Magai). De asemenea, egiptenii cunoșteau și foloseau ricinul, pelinul, șofranul, iar grecii și romanii au dezvoltat mult cunoștințele asupra plantelor medicinale, cunoștințe ce au dominat tot evul mediu.

După descoperirea Americii, s-a constatat că populația băștinașă folosea, încă din cele mai vechi timpuri semințele de cola, ca stimulent (în oboseală și surmenaj), efect datorat cofeinei ce se găsește în aceste semințe și care a fost izolată în laborator în anul 1820. Întrebuințarea plantelor medicinale în vechime a fost asociată de multe ori cu manifestări mistice (farmece și descântece), crezându-se că acestea dau plantelor proprietăți tămăduitoare [1].

Primele date mai ample privind utilizarea plantelor medicinale de către strămoșii noștri aparțin medicului grec Discoride. În calitate de medic, în armata lui Nero, a avut prilejul să călătorească prin diferite regiuni ale Imperiului Roman și să se documenteze asupra utilizării plantelor medicinale nu numai de către populația ținuturilor romane, dar și de aceea a țărilor învecinate precum Dacia [2].

În țara noastră arta vindecării cu ajutorul plantelor are o veche și bogată tradiție, fapt care este confirmat de rezultatele unor studii arhelogice care au descoperit nu doar forme medicamentoase dar și unele vase în care se preparau. Datorită poziției sale geografice și climei, România a fost în permanență leagănul unei vegetații variate și bogate. Au fost identificate peste 3600 de specii de plante superioare, spontane și de cultură, pe care strămoșii noștri le-au denumit cu peste 5000 de nume.

De asemenea, avem documente scrise din secolul al XIII-lea în care se arată că bărbierii tratau bolnavii cu ,,buruieni de leac”. Domnitorul Alexandru Lăpușneanu, fiind bolnav de ochi, a fost îngrijit de către un bărbier din Ardeal cu ,,herbarus”. Prăvălia lui Matei Basarab (1640-1652) arată că ,,vraciul are voie să studieze ierburile și să descopere leacuri împotriva otrăvurilor’’. Psaltirea Scheiană descrie scorțișoara, isopul și o gumă denumită ,,itaca”. Lexiconul slavo-român (1694) vorbește despre izmă și muștar. Exemplele care dovedesc că plantele medicinale s-au folosit pe scară largă până în prima jumătate a secolului XX pot continua.

Brândușa de toamnă era indicată în crizele de gută cu mult timp înainte de descoperirea constituentului acesteia, numit colchicina, în 1819. Chiar dacă a trecut prin perioade de uitare, acceastă plantă și-a recăpătat faima. Brândușa de toamnă rămâne cel mai bun tratament de fond pentru cei predispuși la această boală.

Proprietățile vermifuge ale mușchiului de Corsica au fost menționate cu două mii de ani în urmă de către Teofrast. Aceste proprietăți au fost folosite în evul mediu o perioadă, iar apoi au fost uitate. Păstorii știau de mult timp că oile care mânacau groazamă suportau fără consecințe mușcăturile de viperă. S-a descoperit apoi că această plantă conține sparteină. Profesorul G. Bilard din Clermont-Ferrand a amestecat sulfat de sparteină cu veninul de viperă și a constatat că veninul devenea inofensiv [3].

Plantele medicinale și rolul lor în terapie

Prin termenul de plante medicinale se înțelege acea categorie de plante ce conțin compuși chimici cu activitate farmacologică atât pentru om cât și pentru animale. Din această definiție se exclud plantele folosite în chirurgie (Gossypium herbaceum, Hevea brasiliensis), plantele din care se extrag substanțe folosite în sinteza unor medicamente, plante utilizate ca repelenți (Derris elliptica, Chrysantheum cinerariaefolium) sau ca insecticide letale precum Antiaris toxicaria, Barringtonia racemosa sau Alstonia scholaris [4].

Astăzi se acordă o mare atenție plantelor medicinale care sunt surse inepuizabile de materii prime pentru prepararea medicamentelor sau izolarea industrială a principiilor active. Folosirea plantelor medicinale sub formă de ceaiuri medicinale este posibilă în prezent în urma unor îndelungate cercetări și studii științifice, care au dovedit că plantele au o compoziție complexă, ce nu poate fi reprodusă prin metode de laborator. Astfel s-a constatat că tinctura sau extractul de Atropa belladonna (mătrăguna), care conține totalitatea principiilor active din produsul vegetal, are o acțiune superioară atropinei și hiosciaminei, principii active izolate industrial din mătrăgună.

De asemenea, extractul apos preparat din Follum Menthae (frunza de mentă) are o acțiune asupra aparatului hepato-biliar, de două ori mai mare decât uleiul volatil izolat din frunzele de mentă sau mentolul izolat din acesta. Trebuie să precizat însă, că extractul apos obținut din frunzele de mentă, dacă este lipsit de uleiul volatil care se poate pierde printr-o încălzire necorespunzătoare, este aproape inactiv.

Deci, se poate afirma că principiile active izolate industrial din plante, în multe cazuri nu au aceeași intensitate de acțiune ca produsul vegetal ca atare, folosit sub formă de ceai medicinal. Dar sunt și cazuri în care produsul vegetal nu are efectul terapeutic scontat, efectul acestuia fiind inferior principiului său activ. De exemplu: strofantina, lobelina, morfina sunt principii active obținute din plante medicinale, cu efecte terapeutice superioare plantelor ca atare sau extracțiilor obținute din acestea.

Ținând cont de aceste considerente, se acordă o atenție deosebită valorificării superioare a plantelor medicinale. Un ceai medicinal nu reprezintă numai un amestec arbitrar de mai multe plante, care pot fi utilizate într-un caz de boală, ci o rețetă medicală. Deci, în mod curent, prin ceaiuri medicinale se înțelege un amestec de plante sau părți de plante, combinate în diferite proporții pentru a obține un efect terapeutic: vindecarea sau ameliorarea bolii.

Fie că este vorba de o singură plantă, un singur organ din plantă sau de amestecuri de plante, pentru a fi administrate ele trebuie să fie aduse într-o formă accesibilă administrării și cu o eficacitate maximă, plăcute la gust și aspect.

Cele mai simple forme de administrare a plantelor sau a ceaiurilor medicinale sunt: infuzia, decoctul, extractul sau maceratul. Din nicio rețetă de ceai nu trebuie să lipsească indicația de folosire și preparare, deoarece obținerea unui ceai medicinal implică extragerea principiilor active din plantele ce-l constituie. De aceea, trebuie indicat dacă ceaiul se obține prin fierberea plantelor cât timp trebuie să dureze aceasta, sau prin opărire, ori printr-o extracție la rece [5].

Avantajele fitoterapiei

Fitoterapia se bucură de o simpatie enormă, însă încrederea prea mare în aceste mijloace de terapie precum și utilizarea lor fără discernământ poate fi periculoasă.

Situația din prezent în ceea ce privește utilizarea medicamentelor de sinteză este aceea că, inevitabil, orice produs are capacitatea potențială de a fi toxic, de a da reacții adverse nedorite și efecte secundare. Medicamentele de sinteză, fiind compuși sintetici, dau aceste efecte nedorite care nu se pot elimina, deoarece substanțele lor active interacționează cu biostructura în conformitate cu structura lor chimică. Nu este posibilă eliminarea totală a reacțiilor adverse, dar se pot diminua prin doza de administrare.

Există o concepție conform căreia tot ceea ce este ,,natural’’ nu dăunează, iar plantele medicinale fac parte din această categorie în comparație cu medicamentele de sinteză. Această concepție are ca și sprijin mai multe argumente, printre care și faptul că plantele medicinale au fost utilizate de omenire, pe parcursul a multe mii de ani, încă din epocile preistorice. Un alt argument este acela că plantele facilitează vindecarea prin restabilirea echilibrului fiziologic al organismului, prin complexitatea lor chimică, spre deosebire de medicamentele de sinteză care tratează boli.

Avantajele plantelor medicinale față de medicamentele de sinteză sunt următoarele:

Plantele medicinale, cu excepția celor cu potențial toxic, nu prezintă un risc atât de mare de toxicitate precum o mare parte dintre medicamentele de sinteză;

Plantele medicinale, cu foarte puține excepții, nu prezintă risc de obișnuință cum prezintă multe dintre medicamentele de sinteză;

În general, plantele medicinale nu au reacții adverse atât de importante și cu o frecvență atât de mare precum medicamentele de sinteză;

Plantele medicinale și preparatele simple din plante medicinale sunt, în general, mai ieftine decât medicamentele de sinteză.

Limitele aplicării fitoterapiei ar fi următoarele:

Efectele instalate lent;

Eficiența redusă sau chiar ineficiența în tratamentul bolilor acute;

În unele cazuri nu prezintă siguranța unui dozaj adecvat și precis, deoarece cantitatea de principii active dintr-o plantă variază și este influențată de o serie de factori care sunt greu de controlat [6].

Toxicitatea plantelor medicinale

Așa cum medicamentele de sinteză cu constituenți toxici prezintă diverse riscuri, tot așa și plantele care conțin unele principii active toxice prezintă riscuri. În ultimii ani s-au identificare zeci de plante care conțin substanțe cu acțiune toxică asupra ficatului, stomacului, sistemului nervos, intestinelor și sângelui. În cele mai multe cazuri, riscul este datorat depășirii dozei terapeutice dar există și riscul obișnuinței [6].

În fapt, o serie de factori pot contribui la toxicitatea plantelor medicinale, dintre care:

– Prezența în plante a unor constituenți cu potențial toxic (alcaloizi, glicozide, lectine, lactone sesquiterpenice, apiol, safrol, asaronă, estragol, etc.);

– Utilizarea concomitentă a medicamentelor de sinteză și a plantelor medicinale prezintă riscuri de interacțiuni chimice;

– Utilizarea unei scheme terapeutice cu multe plante prezintă de asemenea riscuri de interacțiuni chimice;

– Automedicație;

– Erori în identificarea plantelor;

– Prezența în plantele medicinale a unor contaminanți precum metale grele, pesticide, microorganisme, toxine microbiene, dar și alți compuși chimici artificiali (medicamente, substanțe tensioactive, etc.);

– Prepararea sau stocarea inadecvată a plantelor medicinale;

– Greșeli de etichetare datorită faptului că plantele uscate și mărunțite sunt greu de identificat.

Soluționarea problemelor ce pot apărea în utilizarea plantelor medicinale s-ar putea face prin standardizarea acestora. Acest lucru este greu de aplicat datorită unor factori specifici, precum:

-Majoritatea plantelor medicinale nu au încă o compoziție chimică și implicit o afecțiune farmacologică bine stabilită;

– Compoziția chimică a plantelor medicinale este foarte complexă;

– Compoziția chimică a plantelor medicinale, de asemenea, poate varia mult în funcție de tipul de cultură, areal de recoltare, condiții climaterice, atât din punct de vedere calitativ cât și cantitativ;

– În aceeași plantă pot exista concomitent atât agoniștii cât și antagoniștii [5].

Principii active vegetale

Capacitatea plantelor medicinale de a influența funcțiile interne ale organismului uman are la bază substanțele conținute de plante. Aceste substanțe sunt în mare parte rezultate de metabolismul plantelor, iar din punct de vedere chimic ele pot aparține celor mai variate categorii de substanțe chimice [7].

Alcaloizi

Alcaloizii formează o familie mare de metaboliți secundari, cu structuri chimice foarte diverse, care au în comun prezența azotului care le conferă o ușoară alcalinitate.

Diversitatea strcturilor chimice le conferă și o mare diversitate farmacologică. Pe lângă azot, alcaloizii pot conține în molecule și oxigen, hidrogen și carbon.

Biosinteza alcaloizilor se realizează din aminoacizi. De regulă, o plantă produce mai multe tipuri de alcalozi, extracția acestora din materialul vegetal impunând o separare ulterioară. Alcaloizii conțin atomi de carbon asimetrici,ceea ce le conferă activitate optică, izomerii levogiri și dextrogiri având acțiuni farmacologice diferite. Pe de altă parte,este dificilă stabilirea unei relații între structura chimică și activitatea biologică pentru diverse clase de alcaloizi. Astfel, în cazul alcaloizilor cu nucleu indolic și care aparțin aceleași clase chimice, prezintă efecte farmacologice diferite: antineoplazic, halucinogen, simpaticolitic, para simpaticomimetic și parțial neuroleptic [4].

Printre alacaloizi se numără multe substanțe otrăvitoare periculoase, cum ar fi atropina, conținută de mătrăgună (Atropa belladonna), care este mortală, dar în doze mici poate fi utilizată în scopuri medicale.

Glicozide

Acestea sunt substanțe organice cu structuri complexe, caracteristice regnului vegetal. Structura lor chimică are două părți: prima reprezintă un glucid iar a doua parte se numește aglicon. Agliconii pot fi alcooli, amine, alcaloizi, steroli, fenoli, terpene.

Din punct de vedere farmacologic, agliconii induc acțiunea farmacologică, pe când glucidul moderează absorbția, distribuția, metabolizarea și excreția glicozidului [4].

Glicozidele produc adesea efecte foarte variate fiind împărție din această cauză în subgrupe. Cea mai importantă grupă este cea a glicozidelor cardiace, care sunt folosite la stimularea funcționării inimii slăbite. Ele mai au un efect diuretic, ducând la eliminarea apei acumulate în țesuturi și astfel la scăderea tensiunii arteriale. Glicozidele cardiace apar în mai multe plante medicinale, dintre care cea mai cunoscută este degetarul-roșu (Digitalis purpurea).

Flavonoide

Flavonoidele sunt compuși de culoare galbenă foarte raspândiți în natură. Citricele și măceșele sunt foarte bogate în acești compuși. Flavonoidele sunt derivați de flavonă (2-fenil-1-benzopiran-4-onă), iar înrudite cu acestea sunt izoflavonoidele, derivați ai izoflavonei (3-fenilcromen-4-onă). Toți compușii din aceste categorii sunt solubili în apă și în alcool fierbinte.

Farmacologic, flavonoidele se caracterizează prin acțiunea lor anticoagulantă, hepatoprotectoare, antiinflamatoare, antioxidantă, antibacteriană și spasmolitică. Izoflavonoidele prezintă o acțiune estrogenică semnificativă din cauza structurii silbenice ceea ce face să poarte denumirea și de fitoestrogeni. Un exemplu edificator în acest sens îl reprezintă soia. Pe lângă acțiunea antioxidantă și estrogenică, izoflavonele au și capacitatea de reținere a ionilor de calciu în oase, fiind astfel utile în tratamentul osteoporozei.

Înrudiți chimic cu flavonoidele sunt flavolignanii, antocianii și proantocianidele. Flavolignanii sunt derivați de taxofolină și acid coniferilic. Un astfel de flavolignan este silibina extrasă din semințele de armurariu (Sylibum marianum).

Antocianii sunt pigmenți care conferă multor flori și fructe culori precum: roșu, roz, violet, purpuriu, albastru și indigo. Antocianii scad permeabilitatea și fragilitatea capilară, sunt antioxidanți și au acțiune antiedematoasă. Plantele ce conțin antociani, cum ar fi afinul (Vaccinium myrtillus) sau semințele de struguri (Vitis vinifera), sunt utilizate în tratamentul fragilității capilare precum și a insuficienței venoase.

Proantocianidele sunt taninuri condensate cu structură chimică complexă, parțial neelucidată. Printre structurile lor componente au fost identificate catehinele și flavonoidele. Ca și în cazul taninurilor, proantocianidele au efecte antioxidante, astringente, antiinflamatorii, antimicrobiene, vasocontrictoare și tonice vasculare. În cantități mari, proantocianidine se găsesc în nucul vrăjitoarelor (Hamamelis virginiana), stejar (Quercus robur) și afin (Vaccinum myrtillus) [4].

3.4 Saponine

Saponinele sunt ingrediente vegetale glicozidice,care își datorează numele proprietății lor de a face spumă când intră în contact cu apa (,,sapo’’= săpun). Există două grupe diferite de saponine: triterpensapogeninele și steroidsapogeninele. Ultimele au o structură asemănătoare cu cea a hormonilor steroizi din organismul uman, iar la administrarea lor se constată uneori activități asmănătoare celor hormonale. Triterpensapogeninele sunt substanțe puternic expectorante. Steroidsapogeninele se întâlnesc la plante precum lemnul-dulce-de-Spania (Glycyrrhiza glabra), iar triterpensapogenienele la ciuboțica-cucului (Primula veris).

Saponinele au acțiune farmacologică expectorantă și antitusivă. În doze mici, saponinele stimulează secreția de mucus, facilitând expectorația. În fapt secreția la nivelul bronhiilor este un răspuns reflex al iritației gastrice produse se saponine. La aceasta se adaugă capacitatea saponinelor de a scădea tensiunea superficială, ceea ce ușurează eliminarea flegmei prin fluidizarea mucusului.

Acțiunea iritantă este utilizată uneori pentru a facilita absorbția gastrică a principiilor active cu care va acționa sinergic. În doze mari saponinele au un efect purgativ. În cosmetică saponinele se utilizează ca agenți de emulsifiere în prepararea spumelor [4].

Taninuri

Din punct de vedere chimic taninurile sunt compuși polifenolici cu gust amar și astringent, componenta cea mai frecventă fiind acidul galic.

Taninurile au proprietatea de a precipita proteinelor, proprietate utilizată în tăbăcirea pieilor. La aplicare locală, în doze mici, taninurile scad semnificativ permeabilitatea vascularăși sunt folosite în apă gură și gargarisme. Taninurile sunt utilizate în tratamentul hemoroizilor datorită acțiunii lor astringente și homeostatice. Acțiunea lor antiseptică mai poate fi folosită în compoziția unor preparate antiseboreice sau antiperspirante.

În doze mari taninurile au efect caustic, modificându-se structurile proteice.

În fitoterapie, ca surse de taninuri se utilizează frunzele de nucul vrăjitoarelor (Hamamelis virginiana), rădăcinile de rathania (Krameria triandra), rizomii de coada-racului (Potentilla erecta), semințele de castan (Aesculus hippocastanum), frunzele de nuc (Juglans regia) și coaja de stejar (Quercus robur) [5].

3.6 Uleiuri esențiale

Uleiurile esențiale sau volatile se găsesc în diferite țesuturi și părți ale plantelor, de unde se extrag prin antrenare cu vapori de apă sau prin extragere cu solvenți.

Uleiurile esențiale sunt lichide liposolubile, insolubile sau puțin solubile în apă dar solubile în solvenți organici. Sunt optic active și unele uleiuri eterice sunt fluorescente în lumina ultravioletă. În soluții alcoolice prezintă o mai mare stabilitate și proprietăți antiseptice mai accentuate.

Uleiurile esențiale sunt foarte răspândite în regnul vegetal, plantele cu cele mai mari conținuturi în uleiurile volatile sunt cele din familiile: Asteraceae, Lauraceae, Aplaceae, Rutaceae, Liliaceae, Magnoliaceae, Cupressaceae și Pinaceae.

Acțiunea farmacologică a plntelor ce conțin uleiuri esențiale se bazează- pe de o parte-pe capacitatea acestora de a irita țesuturile- și pe de altă parte- pe mirosul și gustul acestora, astfel fiind folosite în aromaterapie. Unele uleiuri esențiale prezintă o acțiune semnificativă asupra sistemului nervos central sau asupra musculaturii netede [4].

Rezumând, efectele farmacologice ale uleiurilor volatile, pot fi clasificate astfel:

Antiseptică pentru plămâni și rinichi (eucalipt și cimbru);

Iritantă cutanat cu înroșirea și încălzirea tegumentelor în vederea diminuării senzațiilor dureroase de la nivel muscular (camfor și arnică). Administrat oral camforul are efect expectorant;

Carminativă, de eliminare a disconfortului abdominal și de eliminare a gazelor (anason, fenicul, scorțișoară, chimion);

Stimulantă al sistemului nervos central (valabil pentru compușii oxigenați). Camforul stimulează direct centrii respirator și vasomotor, iar pelinul și tuia stimulează cortexl motor, putând produce convulsii;

Antihelminitică (pelin);

Stimulantă a msculaturii uterine, cu inducerea avortului în caz de intoicație (rută, pelin, cetină de negi, tuia) [5].

3.7 Principii amare

Din punct de vedere chimic, principiile amare aparțin mai multor clase chimice, cum ar fi: monoterpene, sequiterpene, diterpene, flavonoide și triterpene dar și alcaloizi și steroizi.

Odată ajunse în cavitatea bucală, principiile amare stimulează receptorii de amar de la baza limbii și secreția gastrică, care la rândul ei, stimulează secreția biliară și pancreatică. Din această cauză principalele indicații ale utilizării principiilor amare sunt dispepsia și anorexia cu mențiunea că eficacitatea acestor principii depinde de specificitatea sistemului digestiv a pacientului, mai precis de capacitatea lor de disociere a moleculelor mari, puțin active, în molecule cu masă moleculară mai mică și cu activitate farmacologică mai mare [5].

Principiile amare pot fi clasificate în:

Pure (Gentiana lutea- ghințură, Menyanthes trifoliata- trifoi de baltă);

Aromatice (Acorus calamus- obligeană, Angelica archangelica- angelică, Achillea millefolium- coada-șoricelului);

Acide (iuți);

Amare (Zingiber officinal- ghimbir, Alpinia officinarum- galangal);

Alcaloidice (Chincona pubescens- chinină);

Mucilaginoase (Cetraria islandica- lichen).

Principiile amare aromatie conțin și uleiuri volatile, putând acționa și ca spasmolitice, carminative și colagoge. Principiile amare acide trebuie utilizate cu precauție, în special la copii și vârstnici. Toate principiile amare sunt contraindicate în ulcerele gastric și duodenal deoarece ele cresc secreția de acid din stomac [4].

Gume vegetale

Aceasta categorie conține poliglucide eterogene cu masă moleculară mare și care la hidroliză acidă eliberează pentoze, hexoze și acizi uronici. Cu apă fierbinte formează structuri specifice, aderente, solubile sau insolubile în apă. Cele solubile, de exemplu guma arabică, formează soluții coloidale, iar cele insolubile (guma tragacant) se umflă în apă, formând geluri [4].

Scopul formării acestor gume de către unele plante este cel de protejare a unor răni apărute în tegumente precum și de limitare a evaporării apei din țesuturile afectate. Se consideră că formarea gumelor este realizată prin transformarea chimică a amidonului și a celulozei din celulele vegetale prin intermediul microorganismelor.

Utilizarea gumelor vegetale în scopuri farmacologice este diversă: agenți de emulsifiere, excipienți, laxative [3].

Mucilagii

Ca și gumele vegetale, mucilagiile sunt compuse din poliglucide cu structură heterogenă, amorfă, care în contact cu apa produc soluții coloidale neadezive, cu vâscozitate mare. Mucilagiile rezultă prin transformarea chimică a amidelor și membranelor celulozice endocelulare. Din plante se pot extrage cu apă fierbinte.

Mucilagiile tipice sunt cele din nalbă (Althaea officinalis, Malva sylvestris), gălbenele (Calendula officinalis), in (Linum usitatisimum), aloe (Aloe vera) și psyllum (Plantago spp.), dar pot fi întâlnite și în licheni, ciuperci și alge.

În scopuri medicinale se comercializează semințele sau plantele ca atare, iar mucilagiile se prepară extemporaneu, din cauza instabilității lor chimice și microbiologice. Acțiunea lor farmacologică este legată de capacitatea lor de absorbție a apei, cu formarea unor soluri sau geluri vâscoase. Au acțiune laxativă prin înmuierea bolului intestinal, creșterea presiunii asupra peretelul intestinal și stimularea peristaltismului. Au acțiune de protecție asupra pielii și a mucoaselor în caz de arsuri sau răni [4].

Alte principii active

În plante se găsesc și alți metaboliți secundari, unii având potențial toxic (cianozidele și alcaloizii pirazolidinici) alții având proprietăți terapeutice, după cum urmează: cumarinele au activitatea farmacologică de anticoagulant, enzimele antiinflamator, lipidele laxativ și antiinflamator, glucozinolații anti tumoral și anti-inflamator, iridoidele hipnotic, lectinele anti tumoral, lignanii hepato-protector, pectinele antidiareice [4].

3.11 Vitamine

Vitaminele sunt substanțe indispensabile pentru metabolismul uman, dar care nu pot fi sintetizate de organism, și astfel aportul lor trebuie făcut odată cu hrana. Sursa de vitamine este în mare parte formată din vegetale, care conțin cantități considerabile de vitamine. Conținutul în diverse vitamine variază de la specie la specie. Astfel, lămâia (Citrus limon) conține o mare parte de vitamina C, iar năsturelul (Nastium officinale) multă vitamina E [8].

3.12 Minerale

Unele plante medicinale conțin însă foarte multe minerale, deci substanțe anorganice care au rol în construcția țesuturilor de susținere, în sinteza enzimelor și în funcționarea sistemului nervos. Câteva exemple de plante bogate în minerale sunt pătrunjelul (Petroselinum crispum) și urzica (Urtica doica), care conțin foarte mult fier, pe când păpădia (Taraxacum officinale) conține mari cantități de potasiu [8].

Recoltarea, uscare și conservarea plantelor medicinale

Aplicarea fitoterapiei pe baze științifice, presupune și respectarea unor reguli de care depinde calitatea plantelor medicinale, adică conținutul în principii active ce se găsesc acumulate, în obținerea ceaiurilor medicinale cu efecte scontate. Pentru ca principiile active din plante să fie valorificate integral, plantele medicinale trebuie recoltate, uscate și ambalate, în anumite condiții.

Recoltarea plantelor medicinale trebuie făcută cu o mare atenție. În primul rând, recunoașterea plantei medicinale, prin determinarea corectă a caracterelor sale botanice, are o deosebită importanță. Denumirea populară nu este întotdeauna o garanție pentru identificarea speciei, deoarece aceasta poate să difere de la o specie la alta. Și caracterele botanice ale plantelor, în unele cazuri, pot fi foarte asemănătoare, fapt care duce la confuzii. Acestea pot da naștere la o serie de accidente, dacă se utilizează plante toxice, sau nu se ating obiectivele scontate dacă se folosesc plante lipsite de principii active.

Un alt element important este momentul recoltării, stadiul de vegetație al plantei și organul ce trebuie recoltat. Astfel, este necesar să se știe pentru fiecare specie în plante, ce organ al plantei trebuie recoltat și utilizat în scop terapeutică [8].

Cercetările de laborator efectuate în special în secolul nostru au stabilit că:

– În majoritatea cazurilor cantitatea de principii active nu este egală în toate organele unei plante medicinale. Într-un organ se poate acumula concentrația cea maimare, iar în altul concentrația cea mai mică și în altul poate exista într-o cantitate neglijabilă sau chiar poate lipsi. Trebuie să se cunoască organele cu cele mai bogate principii active, deoarece numai în acest mod se va obține un produs vegetal cu o eficiență terapeutică certă și constantă;

-Cantitatea de principii active nu este aceeași tot timpul anului,ci variază în funcție de etapele sezoniere de vegetație ale plantei. Acestea se găsesc într-o concentrație maximă doar într-o anumită perioadă a anului, care trebuie săfie și timpul de recoltare a acestui organ, alegerea momentului optim re coltare fiind foarte important entru obținerea de produse de calitate superioară.

-Stabilitatea în timp, atât calitativă cât și cantitativă, a principiilor active dintr-un organ de plantă recoltat la timpul potrivit depinde de modul de uscare a lui dar și de condițiile în care este păstrat [9].

Recoltarea

Această operație cere, în primul rând, ca persoana care care colectează o specie medicinală să o cunoască foarte bine, pentru a evita o eventuală confuzie, care ar putea avea urmări destul de serioase pentru cel care o va folosi.

Recoltarea organelor subterane

Recoltarea organelor subterane, adică a rădăcinilor, rizomilor, bulbilor și tuberculilor se face primăvara timpuriu sau toamna târziu. Înainte de această operație trebuie să fie siguranța că sa identificat specia dorită, deoarece acum pot apărea cele mai frecvente confuzii din cauza absenței părților aeriene și, în special, a florilor, elemente care ușurează recunoașterea plantei respective.

Recoltarea mugurilor foliari

După cum se cunoaște, aceste organe se formează toamna, iar recoltarea lor se face primăvara timpuriu atunci când planta își intensifică activitatea ei de vegetație.

Recoltarea frunzelor

Recoltarea frunzelor are loc, în general, primăvara, atunci când acest organ a ajuns la o dezvoltare normală. Recoltarea frunzelor variază de la specie la specie, în cazul plantelor erbacee recoltarea cea mai adecvată fiind în epoca lor de înflorire. De asemenea, frunzele care conțin uleiuri volatile trebuie recoltate pe timp noros, iar celelalte pe vreme însorită.

Recoltarea florilor

Recoltarea florilor are loc atât cu puțin timp înainte de înflorire, adică în boboc, cât și în timpul înfloririi, însă niciodată mai târziu, după ce floarea s-a trecut.

Recoltarea părților aeriene, respectiv a plantei fără rădăcină (a ierbii)

Sub această formă, plantele medicinale sunt destul de frecvent folosite, iar recoltarea lor se face atunci când ele sunt înflorite, în așa fel ca produsul să conțină cât mai multe flori.

Recoltarea fructelor

Recoltarea fructelor variază în funcție de natura fructului. Astfel, în cazul fructelor cărnoase, recoltarea lor se recomandă a se face atunci când ele sunt complet dezvoltate (ex: fructele de afin, de ienupăr, etc.), iar cele uscate înainte de deschiderea lor, atnci când semințele sunt deplin dezvoltate, maturizarea și deschiderea lor având loc în timpul uscării. Această operație se efectuează toamna, până la căderea brumei.

Recoltarea semințelor

Recoltarea semințelor în scopuri terapeutice trebuie să se facă atunci când semințele au ajuns la maturitate. În cazul în care fructele care le conțin sunt dehiscente, recoltarea se va face înainte de deschiderea lor spontană (semințele de muștar, de in, de mac, etc.)

Recoltarea scoarței (cojii)

La unele specii de plante se folosește în scopuri medicinale doar scoarța recoltată fie de pe tulpini, fie de pe ramuri și chiar de pe rădăcini. Anotimpul cel mai corespunzător acestei operații este primăvara până la momentul formării primelor frunze, deoarece, scoarța conține o cantitate suficientă de principii active și se poate desprinde ușor de pe partea lemnoasă a organului respectiv.

Indiferent de anotimp și de organul folosit, se recomandă ca recoltarea să se facă pe vreme uscată, fără umiditate, cu soare, exceptând după cum s-a preciat deja, organele ce conțin uleiuri volatile.

Uscarea

Uscarea este un factor important de care depinde calitatea materiei prime vegetale, deoarece în momentul recoltăriiea conține o cantitate importantă de apă, care variază de la organ la organ. Astfel, semințele conțin 5-10%, frunzele 60-90%, organele subterane 75-85%, iar florile până la 90%. Cantitatea ridicată de apă poate determina fie declanșarea unor procese enzimatice care pot distruge sau altera principiile active, fie favorizează mucegăirea lor, care are aceleași efecte asupra factorilor răspunători de activitatea terapeutică plantelor medicinale.

Această operație se poate efectua pe două căi:

Pe cale naturală

Pe cale artificială, care folosește unitățile specializate.

Uscarea pe cale naturală se poate face fie în aer liber și la soare, fie la umbră, în funcție de organul recoltat.

În cazul rădăcinilor și a rizomilor, a unor fructe și semințe și chiar a unor flori (lumânărică, soc, etc.) se folosește uscarea în aer și la soare. Acest mod de uscare se poate folosi cu succes în refiunile calde și mai secetoase ale țării. În regiunile de munte și deal uscarea la umbră este cea mai recomandată. Indiferent de modul de uscare utilizat, această operație trebuie făcută imediat după recoltare și se efectuează în strat subțire, pe rame de lemn, prevăzute cu site de sârmă sau de tifon.

Vârfurile florale și florile trebuie uscate cu atenție pentru a-și păstra culoarea. În cazul în care uscarea este direct la soare, ele se vor acoperi cu hârtie.

Materialul pus la uscat, exceptând frunzele și florile, se va întoarce zilnic. În timpul acestei operații se va evita încingerea și înegrirea lui, ceea ce determină și o pierderea cantității de principii active.

Frunzele și florile vor fi suficient de uscate atnci când foșnesc la atingere, iar ramurile și scoarțele atunci când se rup cu zgomot la îndoire.

Un produs vegetal este de bună calitate atunci când își păstrează după uscare culoarea, mirosul natural, rămâne întreg, nesfărâmițat și neamestecat cu alte specii sau cu impurități și corpuri străine.

Conservarea

După uscare, plantele și organele de plantă trebuie păstrate în pungi de hârtie duble, pergaminate, în cutii de lemn sau de carton. Acestea se vor eticheta și se vor depozita în încăperi curate, uscate și la ferite de alte mirosuri.

Se recomandă ca plantele medicinale, după recoltare și uscare să fie reînnoite după 1-3 ani. Se va da prioritate frunzelor și florilor în special acelora care conțin uleiuri eterice. Scoarțele, rădăcinile și tulpinile au o durată de conservare mai îndelungată.

=== 3a3a3685cc454df32757bcb3d27aa45d243d6484_461911_1 ===

CAPITOLUL II

Plante folosite în afecțiunile sistemului nervos central

Pentru a se obține rezultatele terapeutice dorite de-a lungul timpului s-au dezvoltat diverse tehnici de condiționare a plantelor medicinale. Extracția se realizează ținându-se cont de caracteristicile fizico-chimice ale principiilor active necesare iar dozarea în administrare se face ținându-se cont de caracteristicile farmacologice ale principiilor active, de concentrația acestora în plante precum și de efectul terapeutic scontat.

Adesea se utilizează amestecuri din plante pentru ca principiile active din acestea să acționeze sinergic.

Lista plantelor descrise în lucrare

Brebenel

Corydalis cava

Corydalis

Ecologie

Brebenelul este o plantă de talie mică, glabră și vivace, având în pământ un bulbotubercul gol în interior. Tulpina este suculentă și rareori trece de 20 cm înălțime. Frunzele sunt trifoliate, cu foliole închise. Florile sunt liliachii, zigomorfe, bilabiate și au una din petale pintenată. Acestea sunt dispuse într-un racem terminal. Frunzele acestei plante sunt bracteiforme și cuneate iar la vârf întregi. Fructele sunt capsule alungite și au semințe numeroase.

Brebenelul înflorește primăvara și se găsește prin păduri și tufișuri.

În fitoterapie se folosesc:

Pentru întrebuințări medicinale se recoltează rizomii. Din tulpini și flori se obține suc.

Compoziție chimică, principii active

Această plantă conține substanțe active importante precum coridalina cu proprietăți narcotice, alături de o scopolamina care paralizeaza nervii motori și inversează efectul hipotensor al adrenalinei, coricavina și bulbocapnina, cea din urmă fiind o substanță toxică [11].

Acțiune biologică

Întreaga plantă conține alcaloizi, dar majoritatea sunt concentrați la nivelul bulbului. Bulbocapnina are efect anestezic și provoacă imobilitate catatonică. Coridalina are efecte narcotice, proprietăți antidepresive asupra sistemului nervos central.

Brebenelul este cunoscut în medicina populară având efect calmant al durerilor, fiind folosit în colici sau durerile menstruale [12].

2.2 Cicoare

Cichorium intybus L

Compositae-Asteracae

Ecologie

Cicoarea este o plantă erbacee perenă, având rădăcina verticală, groasă, tulpină erectă, de 30-120 (200) cm, ramificată, frunzoasă, la bază cu o rozetă de frunze oblong-lanceolate, cu pețiol, cele tulpinale brusc descrescente, dințate sau întregi.

Înflorește în lunile iulie-septembrie și chiar din iunie. Florile albastre au diametrul de 3-4 cm și sunt poziționate pe ramuri laterale. Fructul- achenă cu papus.

Planta este foarte comună în țara noastră, începând de la câmpie și până în zona montană. Crește prin fânețe, pășuni, răzoare, pe lângă drumuri și prin locuri necultivate. Planta este originară din Europa, dar crește, de asemenea, în Africa de Nord și vestul Asiei.

În fitoterapie se folosesc:

Rădăcinile- Chichorii radix- recoltate toamna, după ce s-a încheiat sezonul de vegetație, iar aceasta a acumulat substanțe de rezervă, dar și înainte de a porni vegetația, primăvara.

Partea aeriană- Chichorii herba- recolată înainte și în perioada de înflorire, în lunile iulie-august.

Uneori se folosesc fie numai frunzele, fie numai florile. Frunzele pentru salată se recoltează la începutul primăverii, deoarece mai târziu devin puternic amare.

Compoziție chimică, principii active

Rădăcinile, dar și partea aeriană, își bazează acțiunea farmacodinamică pe principiile amare de natură glucozidică: lactucopicrina și lactucina, precum și 20% inulină, compuși triterpenici, steroli, substanțe minerale, vitaminele B, C, K, P, amindon, proteine. La varietățile din cultură, inulina din rădăcini poate atinge un procent foarte ridicat de până la 50%, care explică folosirea acestora în hrana diabeticilor.

Florile de cicoare conțin în petale antociani care dau pigmentul de culoare albastră. Antocianozidele au acțiune antiinflamatoare, inhibând astfel edemele, iar preparatele farmaceutice pe bază de antocianozide sunt indicate ca adjuvant în tratamentul afecțiunilor cardiovasculare la diabetici.

În partea aeriană a plantei s-au izolat flavone, iar din frunze s-a izolat acidul cicoric.

Cicoarea reprezintă un laxativ blând, fiind recomandat chiar și copiilor, iar în vindecarea rănilor și a tăieturilor se aplică pe zona respectivă frunze crude și zdrobite, susținute cu ajutorul unui pansament [10].

Acțiune biologică

Hepatoprotectoare și hepatoregeneratoare, eupeptic-amară și colagogă- datorită substanțelor amare (inulina, colina), ușurează digestia și favorizează evacuarea bilei, hipocolesteroleminată și protectoare pentru artere, hipoacidifiantă gastric, diuretică și laxativă, hipoglicemiantă și antitiroidiană [11].

Cimbrișor-de-câmp

Thymus serpyllum L.

Lubiatae-Lamiaceae

Ecologie

Subarbust înalt de 5-20 (30) cm, cu baza lignificată. Rădăcina-pivotantă în primul an, apoi se ramifică. Tulpinile sunt ascendente, tetramuchiate, cu peri fini mai ales pe muchii, cu ramificații ascendente dispuse seriat. Frunzele sunt ovale sau alungit-eliptice cu punctuațiuni pe suprafața frunzei, dispuse opus. Florile sunt grupate în presudoverticile la subsuoara frunzelor superioare, formând inflorescențe spiciforme, cu caliciul cu dinți roșiatici ciliați, corola bilabiată, roz-violacee, lungă de 3-6 mm, cu labiul inferior mai lung și împărțit în 3 lobi răsfrânți, cu stamine și stile ieșite în afara corolei. Fructele-nucule mici, elipsoidale, brune, grupate câte 4 în caliciul persistent. Înflorește în lunile mai-septembrie.

Răspândit în zona de deal și de munte, în fânețe, coaste aride, pietroase, mușuroaie formând vetre. Crește numai în locuri însorite și pe pante cu expoziție sudică. Are pretenții reduse față de umiditate, suportând foarte bine seceta, crește pe solurile sărace, acide, bogate în calciu, fără apă stagnată.

În fitoterapie se folosește:

Partea aeriană, ramurile Herba Serpylli-recoltate în perioada deschiderii primelor flori

Compoziție chimică, principii active

Uleiul esențial 0,5-1,2% format din: borneol, cineol, timol, cimol, carvacrol, terpineol, mircen, beta-cariofilen, limonen, citral, acid ursolic, acid cafeic, tanin, o substanță amară-serpilina, săruri ale acidului malic, săruri minerale.

Acțiune biologică

Diaforetică, diuretică, coleretică, antihelmintică și antiseptică intestinal, calmantă asupra centrului tusei, antibacteriană și antifungică- acțiuni datorate timolului și carvacrolului;

Contraindicații:

Uleiul esențial nu se va folosi în: dispepsii grave și insuficiență pancreatică, hipertensiune arterială [11].

Coada-șoricelului

Achillea millefolium L.

Compositae- Asteraceae

Ecologie

Coada-șoricelului este o plantă erbacee, perenă, cu tulpină erectă, striată, ramificată în partea superioară și înaltă de 20-30 cm (și chiar 90 cm). Frunzele sunt alungite, lanceolate, fin segmentate. Florile sunt dispuse în capitule, albe, gălbui, rareori roze, înflorind în lunile iunie-august.

Întâlnită prin fânețe, pășuni, adeseori în locuri umbroase, relativ umede. Frecventă în toată țara, începând de la câmpie și deal, crescând în toată zona temperată a lumii. Spontană și în America de Nord. Sunt cunoscute circa 100 de specii.

În fitoterapie se folosește:

Partea aeriană cu frunze și flori. Millefolii herba sau numai florile, Millefolii flos. Se recoltează în zilele senine, între orele 12 și 14, când conținutul în azulen este maxim.

Compoziție chimică, principii active

Conține ulei volatil- care se poate găsi în procent de 0,1-0,5 și include componenții: livalol,camfor, sabinen, chamazulen. Florile (și partea aeriană) mai conțin lactone sescviterpenice, flavonoide, alcaloizi (achilleină), poliacetilene, triterpene, acid salicilic, cumarine și taninuri.

Uleiul volatil- Aetheroleum Millefolii- se extrage prin distilare cu vapori de apă și este un lichid albastru cu miros aromatic, caracteristic, el trebuind să conțină până la 50% azulene[10].

Acțiune biologică

Tonic-amar, prin gustul imprimat de achileină care crește apetitul pe cale reflexiv-condiționată, stimulează digestia și înlătură dispepsiile digestive, coleretic-colagog-achileina mărește cantitatea de bilă secretată și stimulează funcția hepatică.Componentele din uleiul esențial, în special chamazulenele au proprietăți antiinflamatoare, antiseptice, epitelizante și împotriva radiațiilor, reduc tensiunea arterială, probabil datorită conținutului în colină, reduc timpul de coagulare a sângelui în afecțiuni hemoroidale, diminuând congestia. Planta are proprietăți deinfectante și calmante. În hemoragii (menoragii), are acțiune hemostatică.

Proprietăți:

Imunostimulante prin creșterea rezistenței la infecții bacteriene și virale;

Diuretic-depurative, contribuind la dezintoxicarea organismului.

Contraindicații:

La cei alergici la plante din familia Asteraceae [11].

Floarea pasiunii

Passiflora incarnata

Passifloraceae

Ecologie

Passiflora este o liană lungă de până la 9 m, cu tulpinile striate longitudinal, cenușii-purprii. Frunzele sunt alterne, cel mai adesea trilobite. Florile sunt mari, solitare, pe tipul 5, iar fructul este o bacă mică, ovoidă, verde-maronie, cu pulpa galbenă. Originară din regiunile sudice ale SUA și din Mexic, planta se mai numește și liana americană.

În fitoterapie se folosește:

Ramurile tinere, subțiri, ale plantei, cu sau fãrã frunze. După uscare, Passiflora este folosită la prepararea de infuzii, tincturi, extract lichid și pulberi.

Compoziție chimică, principii active

Floarea pasiunii conține flavonoide (până la 2,5%), în principal C-glicozide ale apigeninei și luteolinei: shaftozida, isoshaftozida, vitexina, isovitexina, orientina, isoorientina, maltol, alcaloizi indolici (harman, harmină, harmol, harmalol), al căror conținut este în funcție de stadiul de devoltare al plantei, ulei volatil, acizi fenolici, cumarine, glicozide cianogenice, fitosteroli.

Pentru folosirea în terapeutică, Passiflora trebuie să conțină cel puțin 0,8% flavonoide totale și un procent mai mic de 0,01% derivați de harman [12].

Acțiune biologică și recomandări

Produsul vegetal prezintă acțiune spasmolitică de tip papaverinic determinată de flavonoide, sedativ-tranchilizantă și anticonvulsivantă conferită de maltol și flavonoide, în special de derivații de apigenol. Ca urmare, preparatele de Floarea pasiunii sunt recomandate ca un fitotranchilizant în tratamentul stărilor anxioase, în stări de agitație motorie și nervoasă, ca și a tulburărilor de somn.

Se poate folosi și în tratamentul unor tulburări gastro-intestinale (colite, gastrite) sau cardiace de origine nervoasă (tahicardie, hipertensiune) de origine nervoasă, ori pentru tratarea spasmelor survenite pe fond emotiv la copii.

Activitatea sedativă se manifestă prin deprimarea SNC, mai ales la nivelul măduvei spinării și centrilor somnului, fără afectarea centrului respirator, obținându-se o relaxare nervoasă generală a organismului și chiar o oarecare acțiune analgezică, ca urmare a pierderii activității motoneuronilor. Efectul benefic în tulburările de somn apare prin favorizarea instalării unui somn similar celui fiziologic (acțiune hipnoinductoare), dar și prin prelungirea duratei somnului.

Se presupune astăzi că efectul sedativ pe care extractul de Floarea pasiunii îl are la nivelul SNC se datorează combinației de maltol și derivați flavonoidici (tip apigenol).

Contraindicații:

Preparatele din Floarea pasiunii sunt contraindicate în sarcină, iar asociate cu narcotice-anestezice generale cresc durata somnului. La administrare îndelungată pot inhiba motilitatea intestinală, iar dozele foarte mari pot determina deprimarea accentuată a SNC, scăderea tempreaturii corpului, paralizie motorie [12].

2.6 Gălbenele

Calendula officinalis L.

Compositae-Asteraceae

Ecologie

Plantă erbacee anuală, cu miros balsamic, cu o înălțime de 30-50 cm, ramificată de la mijloc în sus, cu frunze până la flori. Înflorește în lunile iunie-septembrie. Florile sunt orange, iar aspectul acestora evocă margaretele.

E comună în cultură în toată țara, iar uneori se sălbăticește. Genul este originar din Europa Sudică, dar se întâlnește în toată zona temperată. Cuprinde circa 25 de specii cu flori albe, galbene, roșii, portocalii.

În fitoterapie se folosesc:

Florile-Calendulae flos- care pot fi inflorescențele- antodii înconjurate de bractei și fără peduncul sau numai din florile linguale (petale).

Compoziție chimică, principii active

Principiul activ predominant din florile de gălbenele se bazează pe saponozide triterpenice, dar și glucozide amare, ulei volatil, steroli, flavonoide, mucilagii și caroten[10].

Acțiune biologică

Antiinflamatoare, antitricomonazică- extractele biofilizate, coleretică și colagogă, stimulează sistemul imunitar în cazul infecțiilor virale, antivirală, antibacteriană, antifungică, antialergică și antiacneică, hipotensivă, antispastică, stimulatoare a respirației și cardiacă, cicatrizantă, în tratamentul plăgilor și ulcerațiilor [11].

2.7 Hamei

Humulus Lupulus L.

Cannabaceae

Ecologie

Plantă erbacee, perenă, volubilă, de 3-5 m. În pământ are un rizom cărnos, lung, cu rădăcini care ajung la 2-4 m. De pe rizom pornesc tulpinile aeriene volubile cu peri în formă de cârlig. Frunzele-opuse, cu 3-5 lobi serat-dințați pe margine, cu vârful mucronat, baza cordată, asprela pipăit, lungi de până la 15 cm. Florile sunt unisexuate, dioice. Pe tulpinile masculice florile sunt mici, verzui, alcătuite din 5 sepale și 5 stamine mici, compuse ca niște ciorchini. Pe tulpinile femele florile sunt așezate în conuri alcătuite din numeroase bractee la axila cărora sunt florile femeiești. Fructele- achene ovoide grupate în conuri. Înflorește în lunile iulie-august.

Este răspândită sporadic, local abundent de la câmpie până în zona de deal, în locurile umede, lunci, tufărișuri.

În fitoterapie se folosesc:

Conurile femele- Strobuli Lupuli.

Compoziție chimică, principii active

Substanțe amare rezinoase: humulone, lupulone- 10%, taninuri polifenolice, substanțe de natură flavonică, trimetilamină, colină, asparagină, uleiuri esențiale, acizi fenolici, amino-acizi, săruri minerale, substanțe estrogene [10].

Acțiune biologică

Stimulent tonic-amar, sedativ și anafrodisiac- prin acidul lupulinic, bacteriostatic, antimicotic, hipnotic și spasmolitic- prin lupulonă și humulonă, antioxidant, reduce procesul de ateromatoză și ateroscleroză, galactogog, antiseboreic, antiseptic, astringent și calmant [11].

2.8 Izma, Menta

– Mentha piperita L.

– Labiatae-Lamiaceae

Ecologie

Izma este o plantă erbacee odorantă, ce poate atinge înălțimea de 30-100 cm. Tulpina are 4 muchii, iar frunzele sunt ovate, lungi de 3-8 cm și late de 1-2 cm, cu peri și glande numeroase.

Înflorește în iulie-octombrie, flori rozee, așezate în spic. Planta nu produce semințe, ea înmulțindu-se pe cale vegetativă prin butași cu rădăcină. Specia descrisă mai sus este hibridă și este cultivată în grădini ți locuri experimentale ca plantă medicinală și aromatică.

Nu este întâlnită în flora spontană, dar este cultivată în toata Europa, Asia și America de Nord.

În fitoterapie se folosesc:

Frunzele- Menthae folium. Recoltarea are loc în lunile iunie-septembrie, atunci când planta este în floare.

Compoziție chimică, principii active

Principiul activ din frunze îl constituie uleiul volatil, care poate ajunge până la 2% la produsul vegetal uscat, sau 0,2-0,4% în frunzele proaspete. Alături de acesta se mai găsesc fenoli, flavonoide, taninuri, triterpene, enzime, un principiu amar, substanțe proteice și minerale.

Uleiul volatil- Aetheroleum menthae- se obține prin distilarea produsului proaspăt,cu vapori de apă și el conține menthol între 33-55% și menthonă între 10-40%.

Acțiune biologică

Tonic-eupeptică, analgezică și carminativă, stimulentă a sistemului nervos, bacteriostatică și antiseptică, antidiareică, diuretică și antiinflamatoare[10].

Contraindicații:

Nu se administrează la bolnavii cu ulcer gastric și duodenal și nici în constipație cronică. Nu se cunosc restricții în alăptare sau graviditate.

Nu se administrează celor care folosesc produse homeopate[12].

2.9 Lavandă

– Lavandula angustifolia Mill.

– Lamiaceae

Ecologie

Lavanda este un subarbust înalt de 50-60 cm, cecrește în tufe dese. Frunzele sale sunt opuse, liniar lanceolate, inițial pubescente, apoi, cu timpul, glabre. Marginile lor sunt răsucite către interior, culoarea este verde cenușie pe fața superioară și verde mai deschis pe cea inferioară.

Florile, plăcut mirositoare, sunt grupate în inflorescențe spiciforme, compuse din 4-12 verticile suprapuse. Caliciul albastru este tubulos și acoperit de peri, iar corola violet-albastră este bilabiată. Aroma produsului este suavă, fină, dar și pătrunzătoare, iar gustul este aromatic, ușor amărui.

Lavanda este originară din zona mediteraneană și crește spontan în Franța, Italia, Spania, Africa de Nord până la altitudini de 1500-1800 m, însă se și cultivă în aceste regiuni pe scară largă.

În fitoterapie se folosesc:

Partea aeriană a plantei- Herba Lamil purpureumi.

Compoziție chimică, principii active

Principiul activ al florilor de lavandă este uleiul volatil, al cărui conținut diferă în funcție de specie, varietate, soi, moment de recoltare, sau formă de condiționare. Florile proaspete conțin până la 0,8% ulei volatil, iar cele uscat până la 1,5%.

Componentele principale din punct de vedere cantiatativ și care imprimă mirosul de bază al uleiului de lavandă sunt linaloolul (20-35%) și acetatul de linalil (30-55%), însă aroma este determinată și prin aportul cineolului, camforei sau geraniolului. Lavandulolul, acetatul de lavandulil, cis- și trans-ocimenul sunt compușii caracteristici ai uleiului de lavandă, iar perilaalcoolul este important datorită acțiunii sale farmacologice. Alți compuși identificați în produsul vegetal sunt: flavonoide, cumarine, fitosteroli și taninuri [12].

Acțiune biologică

Antiseptică locală și antispastică, tonifiantă a sistemului nervos (neuropsihică), sedativă la nivelul sistemului nervos central și cardiovascular, carminativă, diuretică, spasmolitică, aromatizantă și corectoare a gustului, coleretic-colagogă, antibacteriană pe Stafilococul auriu, antimicrobiană, antifungică, cicatrizantă și antiinflamatoare [10].

2.10 Măghiran

– Mojarana Hortensis Mnch.

– Lamiaceae

Ecologie

Plantă erbacee, plcăcut mirositoare, originară din Arabia și Egipt, care la noi se cultivă pe suprafețe mari ca specie condimentară. Are tulpina dreaptă, tretragonală, înaltă până la 20-30 cm și mult ramificată la bază. Frunzele sunt dispuse opus, sunt mici, eliptic-ovale, scurt pețiolate cu marginile întregi, ce culoare cenușiu-verzuie pe ambele fețe din cauza numeroșilor peri ce le acoperă. Florile de culoare roșietică, sunt mici, dispuse în spice drepte, cu caliciul pâslos, redus la o singură foliolă obovată, cu corola bilabiată și androceul din 4 stamine mai lungi decât corola. Înflorește în lunile iulie-septembrie.

În fitoterapie se folosesc:

Părțile aeriene ale plantei- Herba Majoranae.

Compoziție chimică, principii active

Ulei esențial format din: terpen, terpineol, carvacrol, acizii cafeic, rosmarinic, cirsolic, oleanolic, flavone, hidrochinonă, pectine, acid ascorbic, săruri minerale de: Ca, Mg, K, Fe, Mn, Zn.

Acțiune biologică

Antispatică stomacal, carminativă, analgezică, antiseptică, diaforetică și diuretică, hipotensivă și vasodilatatoare [10].

2.11 Măceș, Trandafir sălbatic

– Rosa canina

– Rosaceae

Ecologie

Măceșul este un arbust cu tulpina de 2-3 m, longevitate de 30 ani, ramuri bogate ghimpoase, recurbate în afară, iar ghimpii foarte robuști. Frunzele au 5-7 foliole ovate, cu miros suav. Înflorește în lunile mai-iunie, florile fiind solitare, sau câte 2-5 în panicule umbeliforme, florile de 3-5 cm diametru, cu petale albe, rozalii sau roșu-închis. Fructul (măceașa) este globulos, roșu la maturitate, lung de 1,5-2 cm.

Crește frecvent în toate regiunile țării, începând de la Marea Neagră și până în zona montană, la altitudinea de 1200-1700 m.

Măceșul este originar din Europa și zonele temperate ale Asiei și Africii de Nord.

În fitoterapie se folosesc:

Fructele- Cynosbati fructus, care se recoltează cu mâna, la maturitate, atunci când au culoarea roție-portocalie, înainte de căderea brumei.

Atunci când este cazul se folosesc și florile (petalele) și frunzele. Acestea se recoltează în luna iunie și se usucă la umbră.

Compoziție chimică, principii active

Principalele principii active din fructe sunt vitaminele, uleiul volatil în petale și substanțele carotenoide în măceșe.

Acțiune biologică

Antioxidantă, regeneratoare a oxidoreductazelor prin conținutul în acid ascorbic și dehidroascorbic, diuretică, imunostimulentă, coleretică-colagogă, vasodilatatoare arterial, vitamizantă, tonică, astringentă, antiinflamatoare [12].

2.12 Mușețel

-Matricaria chamomilla L.

– Asteraceae

Ecologie

Mușețelul este o plantă anuală cu miros plăcut, foarte apropiată cu cel de mere coapte. Tulpina este înaltă de 10-60 cm, striată, tufoasă. Fiecare ramură este terminată cu câte o floare (antodiu), iar frunzele de 2-3 cm sunt sectate cu lacinii liniare.

Înflorește în lunile mai-iunie. Florile sunt tubuloase în antodiu cilindro-conic, gol pe dinăuntru, galbene cele din mijloc, cele radiale albe- care la început stau orizontal, apoi brusc răsfrânte.

Planta este comună în toată țara, crescând uneori în pâlcuri întinse, pe locuri necultivate. Este o specie euroasiatică spontană, dar se cultivă ca plantă medicinală.

În fitoterapie se folosesc:

Florile- Chamomillae flos. Momentul optim de recoltare este atunci când planta conține maximum de principii active și coincide când florile- femele linguale sunt dispuse orizontal.

Compoziția chimică, principii active

Principalul constituent al florilor de mușețel, care-i imprimă comportamentul fitoterapeutic este uleiul volatil și care conține cea mai mare parte din componentele active ale acestuia. Florile mai conțin flavonoide, glucozide amare, cumarine, taninuri, mucilagiu, fitosteroli, colină.

Acțiune biologică

Antiinflamatoare, sedativă asupra SNC-prin apigenină, spasmolitică-datorită flavonoidelor, antistafilococică, protectoare și curativă în reacții produse de iradieri, antihepatotoxice și stimulente ale funcției hepatice, carminativă, cicatrizantă și epitelizantă [10].

2.13 Păducel

– Crategus laevigatha

– Rosaceae

Ecologie

Păducelul este un arbust de 3-4 (12) m înălțime, cu ramuri spinoase, frunze rotunde, cu 3-5 lobi, cel de la vârf trilobat, cu longevitate pânăla 500 de ani. Fructele sunt mari, bacee, roșii cu 2-3 sâmburi.

Înflorește în mai-iunie, flori de 1,5-1,8 cm diametru, petale albe, fin păroase, cu 2 stile.

Crește în tufărișuri, pe coastele montane, dar și la șes, mai ales în regiunile sud-est ale țării. Este specie europeană cu tendințe subatlantică-submediteraneeană.

În fitoterapie se folosesc:

Toate părțile aeriene ale plantei: frunze, flori, fructe sub denumirea științifică: Crataegi folium, flos, fructus- fie separate, fie la un loc.

Compoziție chimică, principii active

Principiul activ sunt flavonoidele, planta conținând mari cantități de acești compuși. De asemnea, se mai găsesc și taninuri catehice (0,42-1,54% în fructe). Un al treilea grup de substanțe sunt derivații aminici- care constituie și ei principii active, apoi vitamine, caroten, glucoză, sorbitol, zaharoză.

Acțiune biologică

Inotropică pozitivă, cardiacă și vasodilatatoare, periferică datorită flavonoidelorși procyanidinelor, cronotropică, crește fluxul sanguin, hipotensivă, antioidantă, anxiolitică- sedativă blândă asupra SNC, eliminând componența emotivă la persoanele cu excitabilitate crescută, hipolipemică și antiaterosclerotică, stimularea activității cerebrale[10].

2.13 Păpădie

– Taraxacum officinale Web

– Asteraceae

Ecologie

Păpădia este o plantă erbacee perenă, lacticiferă, rizom cărnos, vertical, cu tulpini înalte 5-70 cm, fistuloase. Frunzele sunt dispuse în rozetă bazală, oblong lanceolate, fidate sau sectate, unele lirat-sectate, cu lobul terminal foarte mare.

Înflorește în lunile aprilie-iunie, uneori noiembrie. Florile sunt galbene, în antodii unice de 3-5 cm diametru.

Planta este comună pretutindeni în țară. Genul este originar din Europa și Asia de Vest cuprinzând un număr nedefinit de specii.

În fitoterapie se folosește:

Toată planta, fie numai rădăcinile, fie numai partea aeriană, fie la un loc, purtând numele de Taraxaci radix et herba.

Compoziția chimică, principii active

Principiile active din rădăcina de păpădie constă în prezența taraxacinei care este un principiu amar, asemănător lactuopirinei din speciile de Lactuca-lăptucă, salată-spontană sau cultivată.

Mai conține două lactone, compuși triterpenici, substanțe sterolice, inulină, vitaminele A,B,C și D, derivați flavonici. Frunzele singur mai conțin acizi aminici, carotenoide, săruri minerale, iar rădăcina: taxacosida, zaharuri, potasiu, calciu.

Acțiune biologică

Coleretic-colagogă și colecistocinetică, hipocolesterolemiantă, hipoglicemiantă și hipoazotemică, diuretică, creșterea permeabilității capilarelor, emolientă, vasoconstrictoare și calmantă [11].

Contraindicații

Nu se administrează la persoanele cu litiază biliară, ulcer gastric și duodenal.

2.14 Pelin alb

– Artemisia absinthum L.

– Asteraceae

Ecologie

Pelinul alb este o plantă perenă, înaltă de 0,5-1,2 m, cu aspect alb-cenușiu, datorită numeroșilor peri mătăsoși care acoperă toată planta. Rădăcina este ramificată și lemnificată, iar tulpinile sunt de 2 feluri: sterile-mai scurte și florifere- mai înalte, cu ramuri lungi, erecte. Pe tulpinile florifere, frunzele sunt sesile, la bază bipenat-sectate, apoi treptat spre vârf devin fin laceolate. Florile sunt grupate în antodii globuloase, de circa 4 mm, aplecate și așezate în raceme pe vârfurile ramurilor, pe o distanță de 20-30 cm. Sunt de culoare galbenă. Fructele-achene mici, de 1,5 mm, brun-deschis, fără papus. Înflorește în lunile iulie-septembrie.

Este răspândit în flora spontană și în culturi din întreaga țară, în zone de câmpie și deal.

În fitoterapie se folosește:

Vârfurile florale cu frunze și tulpini- Herba Absinthii, cu grosimea de maxim 3 mm.

Compoziția chimică, principii active

Ulei esențial până la 1,7%, format din drene, tuione, azulene, etc. Prin saponificarea uleiului esențial, se obține acid formic și salicilic. Mai conține glucozidul amar- absintina, acid absintic, flavonoizi, fitosteroli, lactone, acizi organici, vitaminele B6 și C.

Acțiune biologică

Stimulentă a secrețiilor gastrice, antiinflamatoare și slab antihelmintică prin substanțele amare din uleiul esențial, eupeptic-amară, în astenii, prin scădere tonicității unui organ și în lipsa poftei de mâncare [11].

Contraindicații

Nu se folosește în sarcină și în afecțiuni nervoase grave. În dozele mari, preparatele din Pelin pe bază de alcool pot provoca intoxicații, halucinații și inconștiență.

2.15 Plop-negru

– Populus nigra L.

– Salicaceae

Ecologie

Plopul-negru este un arbore cu înălțimea de 30-35 m. Rădăcinile sunt puternice, dar superficiale, iar trunchiul are adeseori umflături la bază prin aglomerarea mugurilor dorminzi. Coroana este largă, rară, cu lujeri slab-muchiați, galben-verzui, glabri, lucitori, cu muguri fusiformi, galben-verzui, ascuțiți la vârf, vâscoși, aromatici. Mugurii florali sunt mai mari și mai umflați. Scoarța este cenușie și cu ritidom brăzdat longitudinal. Frunzele sunt triunghiulare și au 5-10 cm lungime, iar când ies din muguri sunt de un verde curat.

Înflorește în lunile martie-aprilie. Arborele este răspândit în zăvoaie și luncim începând de la câmpie și până la coline joase, adesea cultivat de-a lungul șoselelor.

În fitoterapie se folosește:

Mugurii-Gemma Populi.

Compoziția chimică, principii active

Ulei esențial format din betulen, ceruri, heterozide, flavone, galangină, izopinină, pinostrobină, taninuri, ulei gras, saponozide, manitol, săruri minerale.

Acțiune biologică

Analgezică și antiinflamatoare, antibacteriană, antipiretică, antispastică, depurativă, diuretică, hipouricemică și vermifugă [10].

Contraindicații

Alergie la propolis. Ca efecte secundare, reacții alergice cutanate.

2.16 Roinița, Melisa, Iarba-stupului

– Melissa officinalis L.

– Labiatae-Lamiaceae

Ecologie

Melisa este o plantă erbacee perenă, tufoasă, cu miros plăcut, tulpina în 4 muchii, înaltă de 30-80 cm, ramificate, cu frunze ovate, aproape cordate la bază, lungi de 2-6 cm și late de 1,5-5 cm, regulat crenate pe margini.

Înflorește în lunile iunie-august, iar florile sunt albe sau roșiatice, labiate. Este răspândită începând de la câmpie și până în zona de deal, prin locuri uscate, pietroase, luminișuri și poieni.

Frecvent cultivată, iar genul este originar din Europa, reginea mediteraneeană, Peninsula Balcanică, Asia Occidentală și Africa de Nord.

În fitoterapie se folosește:

Frunzele- Melissae folium, recoltate pe tim frumos, înainte de deschiderea florilor.

Compoziția chimică, principii active

Principiul activ îl conține uleiul volatil care poate ajunge la 0,02% la 0,15% în frunzele proaspete și 0,10-0,40% în cele uscate.

În stare pură-uleiul volatil (esență) de melisă este un lichid galben-pal sau incolor, cu miros de lămâie, foarte plăcut și răcoritor, folosindu-se în industria farmaceutică, parfumerie sau fabricarea lichiorurilor.

Uleiul volatil, în uz obișnuit, nu se folosește în stare pură ci în amestec cu apa și rezultă Aqua melissae, care se utilizează foarte frecvent ca aromatiant și corector de gust. Dacă se amestecă cu spirt (alcool) se obține Spirtul de melisă sau Alcoolatum melissae care se folosește în masaje contra nevralgiilor, migrenelor, insomniilor.

Frunzele de roiniță mai conțin flavonoide, triterpene, polifenoli, taninuri [10].

Acțiune biologică

Sedativă și anxiolitică datorită uleiulul esențial, eupeptică, coleretică, carminativă și antispastică datorită substanțelor amare și acidului cafeic, relaxantă, antiinflamatoare și analgezică prin acidul rosmarinic, antiseptică și antivirală asupra virusului Herpes simplex, diaforetică [11].

2.17 Rozmarin

– Rosmarinus officinalis L.

– Labiatae-Lamiaceae

Ecologie

Rozmarinul este un semiarbust, sau arbust mic, sempervirent, foarte mirositor și cu o creștere compactă. Tulpina înaltă de 60-150 cm- lujerii anuali păroși, iar la subsuoara frunzelor cu ramuri florifere, frunze liniare, sesile, aciculare, coriacee, persistente, luni de 2-3 cm și late de 3-4 mm, la vârf acute, iar nervura mediană pronnțată pe dosul frunzelor.

Înflorește în aprilie-mai. Florile sunt albăstrui-palide, rar albe, grupate în buchete în axa frunzelor, reunite în raceme foliate, terminale.

La noi, planta este cultivată prin grădinile țărănești, în zonele sudice. În bazinul Mării Mediterane crește și spontan pe coastele stâncoase și însorite. Genul este originar din regiunea mediteraneeană și are această singură specie.

În fitoterapie se folosește:

Frunzele-Rosmarini folium, care se recoltează înaintea deschiderii complete a florilor deoarece acesta este momentul în care conțin cea mai mare cantitate de principii active.

Compoziția chimică, principii active

Principiul activ al frunzelor de rozmarin îl reprezintă uleiul volatil. În planta proaspătă el atinge 1-2% compus mai ales cu borneol, camfen, cineol, iar în produsul uscat este de până la 2% în frunze și 1,4% în flori. În frunzele plantei, componentul principal îl constituie acidul rozmarinic și totodată se mai află: flavonoide, diterpene, rozmaricina, taninuri, urme de acid nicotinic și vitamina C.

Semințele conțin ulei gras, compus mai ales din acid palmitic (8,9-11,7%) și elemente minerale: cupru, plumb, zinc [10].

Acțiune biologică

Antispastică și carminativă, colagogă-coleretică, spasmolitică și antibacteriană, diuretică și antigonadotropă, psihostabilizantă, fără a induce starea de euforie, reconfortantă, cicatrizantă, emolientă, antioxidantă, astingentă, analgezică, de îmbunătățire a irigării și oxigenării cerebrale .

Contraindicații

În hipertensiune arterială este contraindicat uleiul esențial de Romarin. Nu se recomandă în graviditate și lactațe [12].

2.18 Salcie

– Salix alba L.

– Salicaceae

Ecologie

Salcia este un arbore înalt de până la 20 m, cu longevitate până la 100 ani sau mai mult. Coroana largă, lujeri verzui sau galbeni. Frunzele lanceolate, de 4-10 cm lungime și 1-2 cm lățime, pe ambele fețe argintii, pe dos păroase.

Înflorește în aprilie-mai, iar florile sunt dioice în amenți, unisexuate, care stau în subsuoara unei bractei și apar odată cu frunzele. Cele bărbătești cu 2 stamine și antere galbene, cele femele cu stil scurt, soli ciliați, iar fructul este o capsulă glabră.

Planta este comună în regiunea de câmpie și dealuri, pe malul apelor. Specia este euro asiatică, crescând pe materiale aluvionare, bine aerate. Se mai află în nordul Africii și Asia Temperată, prezentă peste tot, cu excepția Australiei.

În fitoterapie se folosește:

Scoarța ramurilor tinere de 2-5 ani, care se decojesc primăvara- Salicis cortex. Se mai recomandă câteodată și frunzele- Salicis folium, recoltate in iunie-iulie, și mâțișori (florile)- Salicis flos, care au la rândul lor aceleași principii active ca și celelalte produse vegetale.

Compoziția chimică, principii active

Principiul activ în coaja de salcie îl constituie taninurile de natură galică în procent de 10%, alături de o cantitate redusă de salicozidă. Această substanță a fost folosită ca model pentru sintetizarea aspirinei. Când ea este sintetizată din coajă de plop, poartă denumirea de populozidă. Coaja de salcie conține glucozide fenolice până la 20%.

Mâțișorii unor specii de salcie conțin substanțe estrogene- al căror extract fluid poate fi utilizat ca sedativ nervos și pentru calmarea durerilor uterine [11].

Acțiune biologică

Analgezică datorită inhibiției sintezei prostaglandinelor prin derivații salicilinei care sensibilizează receptorii durerii periferice, antipiretică, antiinflamatoare, astringentă, antiseptică, antibacteriană, antitermică.

2.19 Scânteiuță

– Anagallis arvensis

– Anagallis

Ecologie

Scânteiuța este o plantă cu tulpina și ramurile dispuse la nivelul solului, rereori fiind erecte. Planta înflorește în lunile iunie-septembrie, având florile mici, roșii sau albastre.

Planta crește în flora spontană, fiind răspândită în zone de câmpie și deal. Se găsește atât în America de Nord cât și în Europa.

În fitoterapie se folosește:

Toată planta care se recoltează cu puțin timp înainte de înflorire, deoarece atunci este perioada maximă de vegetație.

Compoziția chimică, principii active

Scânteiuța conține flavone, taninuri, enzime, saponine, vitamine.

Acțiune biologică

Stimulează secreția gastrică, expectorantă, antiinflamatoare, astringentă, sedativă și anxiolitică [12].

2.20 Soc

– Sambucus nigra L.

– Caprifoliaceae

Ecologie

Socul este un arbust sau sau chiar un mic arbore, înalt până la 5 m, mai rar până la 30 m, care crește prin sate, pe lângă case și prin păduri. Trunchiul si ramurile bătrâne sunt acoperite cu o scoarță cenușie sau brun-cenușie, iar ramurile tinere sunt verzi. Frunzele sunt opuse, imparpenat compuse din 5-7 foliole oval-lanceolate cu vârf acuminat și marginea dințată. Florile sunt mici, albe sau slab gălbui. Fructul este o drupă baciformă.

Înflorește în iulie-august și este răspândit de la câmpie până la partea inferioară a munților.

În fitoterapie se folosește:

Florile cu sau fără peduncul- Flores Sambuci, și fructele- Fructus Sambuci.

Compoziția chimică, principii active

Florile conțin: heterozide cianogene, flavone, saponozide, acid clorogenic, poliuronide, ulei esențial.

Fructele conțin: rutozid, antociani, acizi organici (citric, malic, chinic), tanin, vitamine B și C, aminoacizi.

Acțiune biologică

Diaforetică și diuretică dată de flavonoide și acizi fenolici, antiinflamatoare și antivirală, antitusivă, expectorantă datorită saponozidelor, emolientă și imunostimulentă, antioxidantă, protectoare vasculare, astringentă, calamantă. Fructele au acțiuni similare cu afinele [11].

2.21 Sunătoare, Pojarniță

– Hypericum perforatum L.

– Hyperaceae

Ecologie

Sunătoarea este o plantă erbacee perenă, ce crește sub formă de tufă, de 20-100 cm înălțime, lemnoasă în partea inferioară a tulpinii. Frunzele sunt mici, punctate cu glande translucide și pe margine cu puncte negre.

Înflorește în iunie-septembrie, iar florile sunt galbene, concentrate în inflorescențe cimoase, corola din 5 petale galbene.

Planta este comună în toată țara. Specia este euroasiatică și se mai întâlnește în Africa Boreală, America și Australia.

În fitoterapie se folosește:

Somitățile florale (deci vârfurile de tulpină, evitându-se pe cât posibil partea lemnoasă) cu frunze și flori, dar fără fructificați- Hyperici herba.

Compoziția chimică, principii active

Planta conține ulei volatil (pinen) în procent de 1% alături de numeroși derivați terpenoidici. Componentul activ este hypericina și pseudohypericina. În produsul uscat, mai există și taninuri (13-17%), flavonoide și xantone.

Interesant este că planta conține variații diurne în concentrația principiilor active (hipericina și rutozida), care sunt cele mai scăzute în jurul orei 11, iar cele mai ridicate valori în jurul orei 19- când este recomandat să se recolteze produsul vegetal [10].

Acțiune biologică

Principalele efecte sunt: antidepresoare, antispasmodice, stimulează secreția biliară, astringent, sedativ, înlătură durerea, cicatrizant, vasodilatator, tonic nervos, hipotensiv, hemostatic intern.

Contraindicații

Posibilă fotosensibilizare în depășirea dozelor [11].

2.23 Tătăneasă

– Symphytum officinale L.

– Boraginaceae

Ecologie

Plantă erbacee, perenă, înaltă de până la 1,2 m. În pământ are un rizom scurt și gros, ramificat. Frunzele sunt rugoase, păroase, cu nervuri secundare proeminente, foarte lungi, de 15-30 cm și late de 6-10 cm, cele tulpinale fiind mai scurte.

Înflorește în mai-august . inflorescențele sunt terminale, în cime scorpoide, corola tubulară, murdar roșie-violacee sau palid roze, cu cinci petale.

Planta crește frecvent în toată țara, începând din etajul colinar și până la munte inclusiv.

Specia este originară din Europa, dar crește și în zonele temperate din Asia, America de Nord și chiar Australia.

În fitoterapie se folosește:

Rădăcinile și rizomii- Symphty radix et rizoma- recoltate toamna, de la sfârșitul lunii septembrie și până la primele înghețuri și primăvara din martie până în aprilie.

Frunzele- Symphty folium recoltate în timpul înfloririi plantei.

Compoziția chimică, principii active

Ca principiu activ primar- ca derivat de glicocol- produs cu substanțe azotate, înrudit cu alcaloizii este alantoina care provine din degradarea nucleului purinic. Alantoina se găsește în rădăcină și frunze. Rădăcina mai conține un mucilagiu, triterpene, acizi fenolici, aspargină, alcaloizi pirolizidinici, taninuri, carotinoide, ulei volatil.

Acțiune biologică

Genotoxică, carcinogenă, hepatotoxică, datorită conținutului în alcaloizi pirolizodinici, antiiflamatoare și cicatrizantă extern prin alantoină, hemostatică, regeneratoare tisular, calmantă și hidratantă.

Contraindicații

Folosirea pe cale internă poate duce la intoxicații datorită alcalozilor pirolizidinici [12].

2.24 Urzică

– Urtica dioica L.

– Urticaceae

Ecologie

Urzica este o plantă erbacee, perenă, acoperită cu peri urticanți. Tulpina dreaptă în 4 muchii atinge 30-150 cm. Frunzele sunt întregi cu 5-7 nervuri proeminente și rizom cilindric.

Înflorește în iunie-octombrie, florile sunt unisexuat dioice, verzi, dispuse în axila frunzelor superioare.

Este o plantă cosmopolitană, răspândită pe tot globul în Emisfera Temperată de Nord, cu excepția regiunilor arctice. Crește de asemenea în Africa de Sud, Australia și Anzi.

În fitoterapie se folosește:

Frunzele- Urticae folium- recoltate vara-primăvara.

Tulpinile împreună cu frunzele- Urticae herba- recoltate în perioada înfloririi.

Semințele- Urticae semen- recoltate toamna când ajung la maturitate fiziologică.

Rădăcinile- Urticae radix- care se dezgroapă toamna când a încetata sezonul de vegetație.

Compoziția chimică, principii active

Frunzele de urzică conțin o cantitate apreciabilă de clorofilă (10-60%), substanțe carotenoide- care reprezintă de fapt principiul activ- dar mai ales sub formă de beta-caroten, flavonoide, acidiul cofeic, p-cumaric și fenilic, amine ca histamina, colina, acetilcolina, serotonina, minerale: calciu, potasiu, fier.

Rădăcina conține fitosteroli li o fracțiune poliholizidică brută- care induce substanțe imunostimulatoare.

Acțiune biologică

Pe lângă faptul că urzica- în stadiu tânăr, este alimentară, ea mai posedă următoarele proprietăți: este diuretică, tonică, astringentă, favorizează producția de lapte la lăuze (frunzele). De asemenea, reduce hipertrofia de prostată (rădăcina) [10].

Totodată mai este considerată: antianemică, antibiotică, epitelizantă, antiseptică, antidiareică, antitusivă, emolientă, expectorantă, epitelizantă, favorizează eliminarea acidului uric și creșterea părului, este hipoglicemiantă, hipotensivă, insecticidă, laxativ-purgativă, remineralizantă, stimulează sistemul imunitar, etc [12].

2.25 Usturoi

– Allium sativum L.

– Liliaceae

Ecologie

Usturoiul este o plantă erbacee anuală, când e cultivată și nu formează flori și semințe. Are rădăcina fibroasă cu bulb ovoidal, format din 5-15 bulbi (căței). Frunzele sunt liniare, cu nervura mediană proeminentă, lungi de 20-60 cm și late de 4-12 mm.

Crește spontan în Spania, Sicilia și N-V Africii. E originar din Asia Centrală și este cultivat pretutindeni în lume prin înmulțirea begetativă din bulbi.

În fitoterapie se folosește:

Bulbii (cățeii)- Allii sativi bulbus- recoltați la maturitate. În alimentație se folosesc lși frunzele.

Compoziția chimică, principii active

Principiul activ din usturoi îl reprezintă aliinele, care sunt substanțe volatile, cu miros înțepător particular, ce iau naștere în materialul vegetal zdrobit, deteriorat. Mai conține flavonozide, vitaminele A, B1, B2, C, E, tioglicozide, colesterol, gliceride, săruri minerale.

Acțiune biologică

Aliinele au acțiune antibiotică, insecticidă, antihelmintică, carminativă, de stimulare a digestiei, inhibitoare a tumorilor. De asemenea, expectorant, activează transpirația, hipotensiv, reduce cheagurile sanguine, hipoglicemiant, antiaterosclerotic [12].

2.26 Valeriana

– Valeriana officinalis L.

– Valerianaceae

Ecologie

Plantă erbacee, perenă, înaltă de 25-150 cm. În pământ are un rizom vertical scurt, galben-brun, cu cicatrice. Din rizom pornesc numeroase rădăcini adventive ramificate, dând un aspect stufos și stoioni subterani scurți. Tulpina aeriană este cilindrică, neramificată, goală în interior, brăzdată. Frunzele- apar la început sub formă de rozetă, apoi apar frunzele tulpinale, impearipenat-sectate, opuse, lungi de 5-25 cm, cu 5-11 perechi de lacinii lanceolate scurt-păroase pe față și mai păroase pe dos. Florile sunt grupate în inflorescențe pleiochazii mari, asemănătoare cu o umbrelă, numai că planul și radiile nu pornesc din același loc. Fructele sunt achene ovate, comprimate, cu o coroană de papus.

Înflorește în lunile mai-septembrie. Este răspândită până la munte.

În fitoterapie se folosește:

Rizomul cu rădăcini- Rhizoma cum radicibus

Compoziția chimică, principii active

Ulei esențial, format în mod special din derivați sesquiterpenici, acizi valerianici, varianone, esteri ai borneolului. Mai sunt prezenți: acetat de bornil, izovalerianat de bornil, acid valerianic, acid hidroxivalerianic, valerianone, flavonoizi, colină, tanin, gumirezine, săruri minerale.

Acțiune biologică

Sedativă și miorelaxantă datorită acizilor valerianici care potențează activitatea acidului gamo-aminobutiric, un inhibitor al SNC, hipnotică-sporind calitatea și cantitatea somnului, spasmolitică și miorelaxantă, antialgică, anafrodisiacă [12].