Fiscalitatea Statului Quebec
CUPRINS
I. INTRODUCERE ÎN FISCALITATE …………………………………………………………..2
Definirea fiscalității …………………………………………………………….2
Componentele fiscalității ……………………………………………………….4
Prelevările fiscale …………………………………………………….….4
Reglementări ………………………………………………………….…6
Aparatul fiscal ……………………………………………………………8
Metode și tehnici fiscale ……………………………………………….10
Elementele tehnice și clasificarea prelevărilor fiscale ………………………..16
Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale ………………………………………16
Clasificarea prelevărilor fiscale ……………………………………………………..17
CONCEPTUL DE SISTEM FISCAL …………………………………………….21
Definirea sistemului fiscal …………………………………………………..…21
Funcțiile și rolul sistemului fiscal ……………………………………………..24
Tipologia sistemului fiscal …………………………………………………….26
SISTEMUL FISCAL AL STATULUI QUÉBEC ………………………….… 29
Scurt istoric ……………………………………………………………..……..29
Impozitele directe ……………………………………………………………..31
Impozitele indirecte ……………………………………………………….… 40
STUDIUL DE CAZ PRIVIND SISTEMUL FISCAL STATULUI
QUÉBEC DIN CADRUL FEDERAȚIEI CANADIENE …………………………….46
4.1. Presiunea fiscală națională……………………………………………………………………..46
4.2. Indicatori de structură fiscală …………………………………………………………………48
4.3. Dinamica indicatorilor fiscali …………………………………………………………………50
CONSIDERAȚII FINALE ………………………………………………………………………………..53
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………….55
=== Fiscalitatea statului Quebec ===
CUPRINS
I. INTRODUCERE ÎN FISCALITATE …………………………………………………………..2
Definirea fiscalității …………………………………………………………….2
Componentele fiscalității ……………………………………………………….4
Prelevările fiscale …………………………………………………….….4
Reglementări ………………………………………………………….…6
Aparatul fiscal ……………………………………………………………8
Metode și tehnici fiscale ……………………………………………….10
Elementele tehnice și clasificarea prelevărilor fiscale ………………………..16
Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale ………………………………………16
Clasificarea prelevărilor fiscale ……………………………………………………..17
CONCEPTUL DE SISTEM FISCAL …………………………………………….21
Definirea sistemului fiscal …………………………………………………..…21
Funcțiile și rolul sistemului fiscal ……………………………………………..24
Tipologia sistemului fiscal …………………………………………………….26
SISTEMUL FISCAL AL STATULUI QUÉBEC ………………………….… 29
Scurt istoric ……………………………………………………………..……..29
Impozitele directe ……………………………………………………………..31
Impozitele indirecte ……………………………………………………….… 40
STUDIUL DE CAZ PRIVIND SISTEMUL FISCAL AL STATULUI
QUÉBEC DIN CADRUL FEDERAȚIEI CANADIENE …………………………….46
4.1. Presiunea fiscală națională……………………………………………………………………..46
4.2. Indicatori de structură fiscală …………………………………………………………………48
4.3. Dinamica indicatorilor fiscali …………………………………………………………………50
CONSIDERAȚII FINALE ………………………………………………………………………………..53
BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………….55
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ÎN FISCALITATE
1.1. DEFINIREA FISCALITĂȚII
Termenii de fisc și fiscalitate au o vechime considerabilă, existând dinaintea apariției statale.
Cuvântul fisc își are originea în limba latină, fiind o moștenire directă a imperiului roman. În latina clasică, fiscus avea sensul inițial de coș sau paner din stuf sau din răchită folosit la presarea strugurilor, măslinelor sau brânzeturilor. Cu timpul, a primit sensul de paner pentru strângerea și păstrarea banilor destinați întreținerii principelui, de vistierie națională sau vistieria statului. În latină, cuvântul fisc a avut un sens tehnic limitat, el desemnând vistieria împăratului. Începând cu secolul al XVII – lea, apare în Franța sensul actual al acestui cuvânt, având semnificația de instituție însărcinată cu perceperea impozitelor.
Datorită faptului că pentru oamenii fiscului, contribuabilul reprezenta un potențial infractor, această instituție – fisc – a fost extrem de blamată de public. De aceea, pe parcursul anilor, apar în operele unor mari învățați, aprecieri și calificative dure, critici virulente și etichetări acide referitoare la această instituție și înfățișată ca o adevărată bastilie fiscală în care inchiziția e la ea acasă. În ceea ce privește criticile cu referire la fisc, se poate aminti de Laura Agron, care, în teza sa de doctorat a adunat la un loc cele mai tăioase și violente adjective asociate cuvântului fisc. Astfel, Laura Agron a considerat că fiscul este un animal totdeauna hidos, cu gheare hrăpărețe și dinții stricați, un monstru cu stomac gigantic, însetat și înfometat, mereu urlând după mâncare și băutură, mereu nesătul, un dragon tricefal, o caracatiță uriașă cu mii de tentacule care scotocește tot timpul în buzunarele noastre, o creatură nesimțitoare și fără inimă a unui alt monstru rece – D.G.I. care posedă tot atâtea capete câte departamente are Franța.
Dacă Laura Agron a folosit un limbaj mai violent pentru a defini fiscul, literatura românească definește fiscul ca fiind o instituție a statului investită cu dreptul și obligația de a așeza, de a încasa și de a urmări plata impozitelor și a taxelor datorate statului de către contribuabili.
Dintre formele derivate ale cuvântului fisc, cea care prezintă o mare importanță este noțiunea de fiscalitate, noțiune care a fost atestată în Franța în anul 1749 în memoriile lui Marquis Argenson cu înțelesul de regim al impozitelor. În prezent, fiscalitatea este definită în linii mari ca un sistem de percepere a impozitelor. Se poate observa că, vorbind despre fiscalitate, se amintește de impozite care fac, la rândul lor trimitere la existența statului, iar statul, pentru a funcționa are nevoie de bani pe care îi procură sub formă de impozite.
Deoarece impozitele se instituie prin legile fiscale, care la rândul lor sunt obligatorii pentru cei cărora li se adresează, semnificația tradițională, consacrată a fiscalității este cea juridică
În sens juridic, interpretare prezentată cu predilecție și în literatura franceză, fiscalitatea reprezintă ansamblul legilor și regulilor cu privire la impozite, iar după unii autori, fiscalitatea se prezintă ca un corpus de reguli și mecanisme menite să asigure realizarea rolului fundamental pe care îl joacă impozitele în funcționarea oragnismului statal și, pe un plan mai larg, a vieții sociale în ansamblul ei. Este adevărat că sensul juridic al fiscalității este indispensabil, însă, pentru a înțelege fenomenul fiscal care presupune o clarificare teoretică, este necesară, în mod obligatoriu, aducerea la cunoștință a sensului economic al acesteia.
În concepția economică, fiscalitatea reprezintă nu numai ansamblul reglementărilor privind stabilirea și perceperea impozitelor, ci și o expresie caracteristică a politicii statului în materie de impozite și o expresie a sarcinilor fiscale ale diferitelor categorii de contribuabili.
Atât în limbajul uzual, cât și în publicistica de specialitate, atunci când se vorbește despre înăsprirea fiscalității, aceasta este identificată cu presiunea fiscală ce semnifică însă nivelul fiscalității.
Cu trecerea timpului, chiar și în lucrări mai recente, noțiunea de fiscalitate este suprapusă cu noțiunea de impozite. Astfel, pentru M. Lauré, fiscalitatea constă în „prelevările impuse locuitorilor unei țări de către o autoritate publică care, din partea sa asigură protecție și furnizează serviciile".
Dacă în lucrarea sa, Lauré Agron semnalează aprecieri nu tocmai măgulitoare în ceea ce privește fiscalitatea, Nicolas Baudeau consideră că fiscalitatea nu este rațională: „Într-adevăr, examinând sistemul universal al fiscalității vechi și moderne constați că el este fondat pretutindeni pe aceeași lipsă de rațiune”.
Pentru a menține aceeași linie negativă a definirii fiscalității, trebuie amintit și Louis de Bonald care considera că ,,reglementările pasagere și întotdeauna provizorii, aranjamentele locale și de circumstanță, toate aceste legi ale fiscalității și comerțului care încarcă codul statelor și capul funcționarilor și care mai curând se opun adevăratelor interese ale societății, nu sunt decât un compromis între lăcomia principelui și cupiditatea supușilor”.
În anul 1993, președintele onorific al universității Rennes, Claude Champaud, spunea că „fiscalitatea este o artă dificilă care constă în a alege între diferitele inconveniente și efecte alternative adesea necunoscute dinainte, sau mai degrabă nebănuite”.
Dacă pentru Claude Champaud fiscalitatea este o arta de a alege, pentru Martinez, ,,fiscalitatea este un western unde o prelevare din două este în afara legii, de vreme ce cele 1000 de miliarde ale cotizațiilor sociale nu sunt niciodată controlate de Parlament”.
Cu toată vechimea sa, asupra acestui termen nu s-a ajuns la o unitate de opinii, deoarece fiscalitatea este privită din diferite unghiuri care depind de formația juridică, economică sau sociologică a autorilor.
Într-o abordare financiară, conceptul de fiscalitate este definit ca un „sistem de percepere a impozitelor”, iar într-o abordare juridică, „sistem de legi referitoare la fisc, la perceperea impozitului”.
Din definițiile date, chiar dacă ele diferă, se observă că fiscalitatea operează cu câteva elemente comune ale altor discipline cum sunt: macroeconomia, finanțele publice, contabilitatea, dar ea operează și cu concepte și elemente proprii, înțelegând prin acestea reglementările juridice proprii, instrumentele și tehnicile adecvate.
1.2. COMPONENTELE FISCALITĂȚII
Conținutul esențial al fiscalității este reprezentat de prelevările și vărsămintele cu caracter obligatoriu către administrația fiscală, în cadrul cărora își găsește câmpul de manifestare economia publică.
Prelevările fiscale
Prelevările fiscale reprezintă totalitatea resurselor financiare procurate de către stat pe seama sectorului privat, prin efectuarea de transferuri financiare obligatorii de forma impozitelor, taxelor și contribuțiilor. Cele trei categorii de prelevări fiscale constituie modalitatea tradițională de finanțare a autorităților publice, iar ponderea extrem de ridicată a acestora în ansamblul resurselor financiare publice (peste 80-90%) denotă importanța majoră a acestora în context public.
Impozitul provine etimologic din latinescul „impozitum” și reprezintă „plata bănească obligatorie, generală și definitivă (nerambursabilă) efectuată de persoane fizice și juridice la bugetul statului, în cuantumul și la termenele prevăzute de lege, fără obligația din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat, necesar pentru satisfacerea cerințelor societății”.
Tot în spiritul teoriei fiscale, într-o altă lucrare, se apreciază că impozitul reprezintă o formă de prelevare silită la dispoziția statului, fără contraprestație directă și cu titlu nerambursabil, a unei părți din veniturile sau averea unei persoane fizice și/sau juridice, în vederea acoperirii unor necesități publice”.
Doctrina fiscală din Franța conferă impozitului o definiție reziduală și negativă în același timp: „devine impozit o prelevare care nu are bază contractuală, colectată de stat, colectivitate legală sau instituție publică, care nu poate fi calificată legal nici ca redevență pentru servicii prestate, dar nici ca taxă parafiscală”.
Din definiție se poate desprinde faptul că impozitul este o prelevare:
Bănească, deoarece persoanele fizice și juridice efectuează către autoritățile de stat, în funcție de anumite criterii, transferuri de putere de cumpărare (adică materiale și nu în natură) în vederea acoperirii cheltuielilor publice;
Obligatorie, întrucât transferul de valoare este impus de către stat prin legi, tuturor persoanelor fizice și juridice care obțin venituri, posedă avere sau efectuează cheltuieli (puterea statului de a impune impozite nu este limitată, ci temperată de mecanismul democratic de reprezentare potrivit sloganului „nu există impunere fără reprezentare”);
La dispoziția statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii necesităților de resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice, distribuirii veniturilor și averilor între membrii societății, dar și asigurării stabilității macroeconomice;
Fără echivalent, deoarece nu există un raport direct și imediat între transferul de valoare efectuat și serviciul public furnizat de stat;
Definitivă, pentru că puterea de cumpărare, odată transferată, nu va mai fi restituită de către stat;
Fără destinație precizată, întrucât odată colectate de stat, impozitele se depersonalizează, fiind utilizate global la acoperirea unor servicii publice generale (apărare națională, ordine și siguranță internă, învățământ, sănătate, mediu, cultură, artă, turism, etc.);
Pe venituri, avere sau cheltuială, deoarece persoanele fizice și juridice derulează transferul bănesc numai în cazul în care înregistrează veniturile, posedă averea sau efectuează cheltuielile prevazute de lege;
Datorată de persoane fizice sau juridice, întrucât mobilizările financiare cad în sarcina persoanelor fizice și juridice;
Cu plată regulată, deoarece încasarea acestora se face de către stat cu o anumită frecvență stabilită reglementat.
Taxa derivă din latinescul ,,taxis”și reprezintă ,,un transfer de valoare obligatoriu la dispoziția statului, cu echivalent, titlu definitiv și destinație specială, datorat conform dispozițiilor legale de către persoanele fizice și juridice în schimbul unui serviciu public instituțional”. În aceeași opinie, taxa ilustrează „plata efectuată de persoane fizice și juridice, de regulă, pentru serviciile prestate acestora de către instituții publice”.
Potrivit definiției, se poate aprecia că taxa este o prelevare:
Bănească, deoarece persoanele fizice și juridice efectuează către instituțiile de stat transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice speciale;
Obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de stat în măsura în care beneficiarul acestuia, prin solicitarea unui serviciu instituțional, dorește să-și exercite în fond un drept legal;
La dispoziția statului, pentru că transferul bănesc este dirijat în scopul satisfacerii necesităților de resurse financiare ale statului în vederea producerii de servicii publice speciale de natură instituțională;
Cu echivalent, deoarece există un raport direct și imediat între transferul de valoare efectuat și serviciul public furnizat de către instituțiile statului (de obicei valoarea serviciului este inferioară cuantumului taxei plătite, fapt care apropie foarte mult din punct de vedere conceptual taxa de prețul politic);
Definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată nu va mai fi restituită de către stat;
Cu destinație precizată, întrucât este colectată de instituțiile statului în vederea furnizării unor servicii publice speciale de natură juridică, administrativă, industrială sau ecologică;
Datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece mobilizările financiare cad în sarcina persoanelor fizice și juridice ca beneficiare de servicii publice;
Cu plata neregulată, deoarece încasarea acestora nu se face de către stat cu o anumită frecvență.
Contribuția provine etimologic din latinescul „contributio” și reprezintă un transfer de valoare obligatoriu la dispoziția statului, fără echivalent, cu titlu definitiv și cu destinație strict precizată, datorat conform dispozițiilor legale de către persoanele fizice și juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de interes comunitar sau de natură socială.
Pe baza definiției, se poate afirma că aceasta este o prelevare:
Bănească, întrucât persoanele fizice și juridice efectuează către stat transferuri de putere de cumpărare în schimbul unor servicii publice, comunitare sau sociale;
Obligatorie, pentru că transferul de valoare este impus de către stat prin legi tuturor persoanelor fizice și juridice;
La dispoziția statului, întrucât transferul bănesc este orientat în vederea furnizării unor servicii publice comunitare sau sociale;
Fără echivalent, deoarece, pe de o parte, nu există un raport direct și imediat între transferul de valoare efectuat și serviciul public furnizat de către stat, iar pe de altă parte, este posibil ca subiectul plătitor să utilizeze sau nu respectivul serviciu;
Definitivă, pentru că puterea de cumpărare odată transferată, nu va mai fi restituită de către stat;
Cu destinație precizată, întrucât este mobilizată de către stat în vederea furnizării unor servicii publice de natură comunitară sau socială;
Datorată de persoane fizice sau juridice, deoarece obligațiile de plată cad în sarcina persoanelor fizice și juridice ca beneficiare de servicii publice cu caracter socio-comunitar;
Cu plată regulată , deoarece colectarea acestora se face de către stat cu o anumită frecvență stabilită reglementat.
Dacă nuanțarea prelevărilor fiscale, prin diferențierea impozitelor de taxe, este caracteristică majorității țărilor de origine latină, în statele anglo-saxone nu există nicio distincție lexicală și de conținut între acestea, orice prelevare fiscală fiind denumită generic taxă.
REGLEMENTĂRI
Considerații generale.
Datorită dezechilibrului bugetar înregistrat an de an în perioada de după 1989, majoritatea normelor cu scop principal au fost incluse în ordonanțe și ordonanțe de urgență ale guvernului, fiind ulterior aprobate prin legi; dezbaterile parlamentare ocazionate de adoptarea acestor acte normative au fost de regulă extrem de sumare, modificările introduse cu aceste ocazii puțin numeroase, ceea ce denotă o necunoaștere a dificultăților ce pot apărea în interpretarea și aplicarea acestor texte. Practica occidentală a găsit o soluție sui generis de corectare a unor inadvertențe prin așa zisele legi interpretative.
Necesitatea legilor interpretative este justificată în doctrina străină datorită dificultăților inerente misiunii legiuitorului, care, datorită presiunii termenelor, poate greși, poate face omisiuni: ori acestea datorită generalității legii, duc la mari greutăți în aplicarea dispozițiilor legale. De aceea, legea interpretativă, deși constituie o sursă de insecuritate juridică pentru contribuabili, are scopul de a da textului inițial sensul exact dorit de către autorii acestuia.
Instanța a decis că o lege are caracter interpretativ, în lipsa unei denominații exprese, dacă prin dispozițiile ei explică înțelesul legii vechi, înlăturând inadvertențele, sensurile obscure și dubioase ale termenilor, cu condiția să nu denatureze, ci numai să lămurească.
Ordonanțele.
Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanțe în domenii care nu fac obiectul legilor organice, legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul și data până la care se pot emite ordonanțe. Doctrina noastră de autoritate admite că în domeniul fiscal Guvernul poate interveni atât prin ordonanțe dar și prin ordonanțe de urgență; în acord cu criticile formulate în literatura de specialitate, apreciem că reglementarea prin ordonanțe de urgență în domeniul fiscal este total neavenită.
În cazul în care unele prevederi ale ordonanțelor Guvernului nu sunt preluate de puterea legiuitoare, se pune întrebarea care e soarta acestor prevederi. Răspunsul practicii românești și a unei părți a doctrinei a fost că prevederile ordonanțelor Guvernului nepreluate prin lege rămân valabile în măsura în care au fost aplicate până la apariția legii, iar din momentul intrării în vigoare a legii își încetează aplicabilitatea cu efect doar pentru viitor, nu și retroactiv.
În cazuri excepționale Guvernul poate adopta ordonanțe de urgență care intră în vigoare numai după depunerea lor spre aprobare la Parlament. Aceasta este o condiție de validitate a ordonanței, acărei încălcare atrage caducitatea ei. Supunerea spre aprobare a Ordonanței de urgență înainte de intrarea sa în vigoare nu este o simplă formalitate; ea permite Parlamentului să reacționeze imediat spre a curma aplicarea ordonanței, dacă va considera nejustificată emiterea ei.
Prin ordonanțe de urgență s-a legiferat cu predilecție, în domeniul la care ne referim, pentru reglementarea regimului scutirilor și reducerilor de impozite, în materia investiților, a investițiilor străine, a zonelor defavorizate, fără a fi întrunite, în opinia noastră, cerințele legii fundamentale.
Actele administrative.
Problema raportului dintre actele administrative de autoritate cu caracter normativ șiu lege prezintă un interes deosebit în materi fiscală, unde principiul supremației legii, deși consacrat prin Constituție, a fost dificil de instaurat în fapt. Organele emitente ale actelor ce constituie cei doi termeni ai comparației se află, din punct de vedere al distincției operate de principiul separației puterilor în stat, unele pe poziția puterii legiuitoare, iar altele, pe cea a puterii executive. Raportul fundamental constă în subordonarea actelor administrative față de lege. Organele administrative au ca prerogative executarea legii și organizarea executării legii. Actul administrativ de autoritate este adoptat sau emis pentru aplicarea, pentru executarea unei legi existente.
Este de necontestat că uneori organul administrativ, pentru a complini lacunele legii, trebuie să aducă unele precizări, dacă însă acestea adaugă la lege sau modifică sensul acesteia, deși necesare, prevederile respective nu au o valoare legală și pentru a o dobăndi ar trebui promovate printr-un act normativ de forța legii.
Actele de aplicare a legii pot conține detaliile necesare punerii acesteia în stare de executare însă nu trebuie să cotravină spiritul și literei legii, nu pot îngrădi drepturile conferite de lege și nu pot adăuga la lege.
Jurisprudența și doctrina dezvoltată pe acestă bază în statele pe care le considerăm modele de urmat afirmă că sunt ilegale în aceeași măsură atât actele administrative care în greunează situația contribuabilului cât și cele care ușurează situația acestuia comparativ cu prevederile legale, singurele care primesc eficiență.
În doctrina belgiană actele administrației care intervin pentru aplicarea legii se numesc circulare; circulara este definită ca „directivă cu caracter colectiv pe care administrația o adresează, prin ministru sau alți înalți funcționari, pentru a asigura executarea legilor și funcționarea serviciilor publice”.
Circularele interpretative sunt destinate aplicării legii la un caz individual; acestea se aplică, în Monitorul Belgiei sau în Buletinul contribuțiilor directe. Sunt și cazuri în care circularele rămân nepublicate, considerându-se că sunt destinate uzului funcționarilor, deși ele au repercusiuni foarte importante asupra contribuabililor, respectiv a unor persoane aflate în afara administrației.
Experiența belgiană atestă existența unor asemenea circulare prin care se extinde sfera de aplicare a legii la domenii sau ipoteze care n-au fost prevăzute de lege, prin care se umplu anumite lacune ale legii sau prin care se ușurează modalități de aplicare prevăzute de lege.
1.2.3. APARATUL FISCAL
Sistemul financiar-fiscal este definit ca un ansamblu de măsuri și acțiuni întreprinse de stat printr-o politică fiscală adecvată, în ceea ce privește rolul, tipurile, așezarea, perceperea, utilizarea și controlul impozitelor și taxelor.
Acest sistem, privit ca un ansamblu de principii, reguli și mod de organizare, se materializează printr-o serie de legi sau acte normative cu putere de lege, care au menirea să asigure colectarea veniturilor statului și cheltuirea acestora în folosul națiunii. În România, sarcina creării unui sistem fiscal și a unei strategii fiscale revine atât legislativului (Parlamentului), cât și executivului (Guvernului).
Politica fiscală a statului constituie elementul cel mai important al unei administrații, în sensul că, atât executivul cât și legislativul au sarcina de a stabili strategia fiscală pe care o vor utiliza în cadrul sistemului fiscal adoptat. Aceasta reprezintă un act de decizii complex, care are rolul să reducă fluctuațiile și instabilitatea economică, protejarea și stimularea veniturilor, dezvoltarea impozitelor sau altor forme de prelevări, distribuirea echitabilă a veniturilor care trebuie să influențeze activitatea economică, investițiile și consumul.
Față de sistemul fiscal și strategia acestuia, este necesară o cât mai bună administrare fiscală, pe care trebuie să o facă, de regulă, Ministerul Finanțelor Publice. În cadrul administrației fiscale, trebuie elaborate, cu prioritate, două proceduri: fiscală și de control fiscal. De asemenea, o administrare fiscală corectă se bazează pe un cod fiscal și un cod de procedură fiscală bine fundamentate și adaptate la condițiile economice ale României de azi.
Procedura fiscală constă în elaborarea unei metodologii fiscale care să reglementeze așezarea impozitelor și taxelor, perceperea și încasarea acestora.
Aparatul fiscal cuprinde ansamblul organelor financiare și de control ale statului care sunt abilitate prin lege să asigure realizarea impunerii, urmăririi și perceperii impozitelor și a taxelor, precum și controlul respectării legalității în acest domeniu de activitate.
Gestionarea fondurilor publice se realizează de către stat prin instituții corespunzătoare. În orice țară, în legătură cu domeniul financiar, există două tipuri de astfel de instituții:
a) instituții ce au și atribuții financiare, adică organe centrale și locale ale puterii de stat (guvernul, parlamentul, președenția/monarhul, consiliile județene, municipale, orășenești, comunale etc.). Aceste organe elaborează și aprobă politica financiară.
b) instituțiile specializate din punct de vedere financiar care au ca obiect de activitate exclusiv îndeplinirea politicii financiare. Acestea reprezintă aparatul financiar propriu-zis și el se constituie la dispozitia organelor centrale și locale ale statului prezentate mai sus.
Acest aparat financiar este compus din:
Ministerul Finanțelor cu structura sa centrală și locală, subordonate guvernului;
Curtea de Conturi prin care se exercită controlul permanent asupra execuției bugetare, verificându-se cheltuielile publice;
Banca Centrală care aparține de acest aparat financiar prin unele funcții pe care doar ea le îndeplinește și care sunt un drept exclusiv al statului. Astfel, Banca Centrală organizează și supraveghează circulația monetară, participă la elaborarea politicii financiare, emite și respectiv retrage moneda.
Administrarea generală a finanțelor publice se exercită de Ministerul Finanțelor Publice, care asigură utilizarea pârghiilor financiare și valutare în concordanță cu cerințele economiei de piață și pentru stimularea inițiativei agenților economici.
Ministerul Finanțelor Publice este organizat și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului, cu rol de sinteză, care aplică strategia și Programul Guvernului în domeniul finanțelor publice.
Atribuțiile principale ale Ministerului Finanțelor Publice în domeniul fiscal sunt:
Elaborează proiecte de acte normative privind stabilirea impozitelor directe și indirecte, urmărește perfecționarea așezării acestora și armonizarea legislativă în acest domeniu;
Elaborează strategii, studii comparative, priorități și proiecte de acte normative privind politica fiscală a României în domeniul convențiilor pentru evitarea dublei impuneri;
Elaborează proiecte de cate normative cu privire la procedurile de control fiscal, combaterea și sancționarea evaziunii fiscale, atribuirea codului fiscal și relațiile dintre contribuabili și administrația fiscală;
Controlează, în condițiile legii, activitatea financiară a agenților economici, urmărind stabilirea corectă și îndeplinirea integrală și la termen a obligațiilor financiare și fiscale față de stat;
Exercită, prin organele sale de specialitate, controlul operativ și inopinat în legătură cu aplicarea și cu respectarea legislației fiscale;
Exercită activitatea de control al persoanelor juridice și fizice, care au calitatea de angajator, în legătură cu modul de stabilire, declarare și plată a obligațiilor reprezentând contribuții sociale, de constatare a contravențiilor și de aplicare a sancțiunilor în baza prevederilor legale în vigoare privind controlul fiscal;
Acționează, prin mijloace specifice, pentru combaterea evaziunii fiscale și a corupției;
Soluționează, în conformitate cu prevederile legale, plângerile, contestațiile, cererile de revizuire și apelurile persoanelor fizice și juridice.
La 1 octombrie 2003 s-a înființat Agenția Națională de Administrare Fiscală, care devine operațională de la 1 ianuarie 2004, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului Finanțelor Publice. Aceasta își desfășoara activitatea în domeniul impozitelor, taxelor și contribuțiilor și a altor venituri bugetare, pentru care este competentă potrivit legii, prin intermediul procedurilor de gestiune, colectare, control fiscal, soluționare a contestațiilor și dezvoltarea unor relații de parteneriat cu contribuabilii, inclusiv prin acordarea de servicii de asistență.
Agenția este responsabilă atât la nivel central, cât și la nivel teritorial, în numele și în contul statului, de aplicarea legislației privind impozitele, taxele și contribuțiile și alte venituri ale bugetului de stat, precum și veniturile altor autorități și instituții publice centrale sau ale Comunității Europene, a căror administrare îi este conferită prin acte normative sau convenții, exclusiv veniturile datorate în vamă.
Menirea aparatului financiar este aceea de a proiecta bugetele publice, fondurile speciale și de a le executa conform politicii statului.
Actele normative fiscale prevăd competențe și atribuții în legătură cu stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor pentru administrația publică centrală și cea locală. De altfel, în general, administrația publică are atribuții pentru executarea, adică aplicarea legilor, precum și unele competențe pentru a preciza prin norme modalitățile practice de stabilire, urmărire și încasare a impozitelor și taxelor, situație în care acționează în calitate de administrație fiscală.
Conducerea generală a activității executive în domeniul finanțelor publice este exercitată de Guvern, în cadrul atribuției sale constituționale de a exercita “conducerea generală a administrației publice”.
În același timp, Legea privind finanțele publice stabilește răspunderea Guvernului pentru realizarea politicii fiscal – bugetare, după adoptarea bugetului de stat, bugetului fondurilor speciale și a bugetului asigurărilor sociale de stat de către Parlament având obligația de a examina public situația financiară pe economie, execuția bugetului public național și de a stabili măsuri pentru menținerea sau îmbunătățirea echilibrului bugetar.
Atribuții importante în ce privește stabilirea, controlul și urmărirea încasării impozitelor, taxelor și a celorlalte venituri publice, pe plan local, revin și altor organe ale Ministerului Finanțelor Publice, cum sunt administrațiile financiare, circumscripțiile financiare orășenești și percepțiile comunale.
Curtea de Conturi a României, instituție supremă de control financiar și de jurisdicție în domeniul financiar, are largi și importante competențe fiscale. Astfel, Curtea de Conturi își exercită funcțiunea de control asupra modului de formare, de administrare și de întrebuințare a resurselor financiare ale statului și ale sectorului public. În cadrul acestei funcțiuni, Curtea de Conturi controlează formarea resurselor bugetului de stat ale bugetelor fondurilor speciale, ale bugetului asigurărilor soaciale de stat și ale bugetelor unităților administrativ-teritoriale, constituirea și gestionarea fondurilor speciale și a fondurilor de tezaur, formarea și gestionarea datoriei publice și situația garanțiilor guvernamentale pentru credite interne și externe. Controlul se efectuează la toate persoanele juridice în ce privește subvențiile și alte forme de sprijin acordate de stat. Prin verificările efectuate, Curtea de Conturi constată dacă veniturile statului, unităților administrativ-teritoriale, asigurărilor sociale de stat și ale instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din mijloace extrabugetare, au fost legal stabilite și încasate la termenele prevăzute de lege.
Tot în categoria organelor cu competențe și de ordin fiscal, aparținând aceluiați minister, este necesar să se aibă în vedre și Direcția Generală a Vămilor și unitățile sale vamale de pe teritoriul țării, însărcinate cu aplicarea dispozițiilor legale privind taxele vamale și perceperea acestora.
Legile care stau la baza sistemului fiscal sunt Codul de procedură fiscală și Codul fiscal, fiecare tip de taxă, impozit sau contribuție având la bază legi stabilite, aplicate și aprobate de Guvern. Codul fiscal stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele aplicate care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora. Acesta cuprinde procedura de modificare a acestor impozite și taxe. De asemenea, autorizează Ministerul Finanțelor Publice să elaboreze norme metodologice, instrucțiuni și ordine în aplicarea codului și a convențiilor de evitare a dublei impuneri. Cadrul legal de administrare a impozitelor și taxelor reglementate de cod este stabilit prin legislația privind procedurile fiscale.
1.2.4. METODE ȘI TEHNICI FISCALE
Tehnicile de stabilire a prelevărilor fiscale reprezintă totalitatea procedeelor de care Administrația fiscală dispune pentru a realiza preluarea unei părți a venitului creat în economia reală, cu scopul de a finanța nevoile publice.
Fluxurile reprezentate de prelevările fiscale individuale și globale sunt rezultatul relațiilor care apar între elementele de natură economică și cele de natură tehnică.
În ceea ce privește elementele de natură economică, acestea sunt reprezentate de materia impozabilă care intră în componența bazelor de impozitare. Materia impozabilă, are ca și caracteristică esențială, marea sa diversitate. Această diversitate este o consecință a multiplelor forme concrete sub care venitul intră în economie. În cazul unor impozite, material impozabilă se poate confunda cu baza de impozitare, pe când, în cazul altor impozite, baza impozabilă constituie o rezultantă, fie a agregării mai multor elemente, fie a aplicării unor procedee de diminuare a materiei impozabile.
Elementele de natură tehnică sunt determinate de metodele de evaluare a materiei impozabile, de existența sau inexistența deducerilor unor elemente economice având ca scop determinarea bazelor impozabile, precum și caracteristicile cotelor și metodelor de aplicare a acestora. O altă componentă a elementelor tehnice o constituie influența reducerilor și majorărilor posibile din punct de vedere legal. Influența elementelor tehnice asupra elementelor economice poate fi atât de accentuare cât și de diminuare a fluctuațiilor acestora din urmă asupra produsului în expresie monetară a impozitelor. Un rol important al elementelor economice și tehnice este acela de utilizare a lor ăn luarea deciziilor marginale și structurale de politică fiscală, însă aceste două categorii de elemente ajută la asigurarea realizării obiectivelor strategice de politică fiscală. Ministerul Finanțelor se ocupă, în etapa de proiectare, de stabilirea materiei impozabile, a metodelor de evaluare, a tehnicilor prin care se acordă deduceri, reduceri, majorări, precum și de stabilirea cotelor de impunere în vederea calculării și încasării impozitelor, iar etapa decizională cade în sarcina forului legislativ.
În ceea ce privește materia impozabilă, determinarea acesteia constituie o operațiune complexă ca urmare a diversității activităților economice, a naturii și destinației venitului. Materia impozabilă reprezintă elemental economic concret sub care se întâlnește venitul, atât în momentul apariției, al realizării, cât și în momentul utilizării lui și anume:
Salarii;
Profit;
Dobânzi;
Dividende;
Rente;
Bunuri și servicii economice care fac obiectul tranzacțiilor comerciale ți consumului.
Tehnici de stabilire a prelevărilor fiscale. Influența pe care o are natura activităților economice precum și fluctuația acesteia asupra materiei impozabile, se răsfrânge și asupra randamentului individual și global al impozitelor, capacitate de reflectarea fluctuației activităților care reprezintă întocmai sensibilitatea materiei impozabile.Transmiterea sensibilității materiei impozabile asupra cuantumului monetar al prelevărilor fiscale influențează sensibilitatea randamentului fiscal, respectiv capacitatea prelevărilor fiscale de a crește sau de a scădea în funcție de evoluția economică.
Alegerea metodei de evaluare a materiei impozabile este o chestiune destul de delicată având în vedere drepturile și interesele contribuabililor. Ea a trebuit să răspundă la întrebări de genul: „Cum să se stabilească exact posibil materia impozabilă, menajând în același timp libertatea individuală, secretul familiilor și intimitatea vieții private? Cum să se concilieze în același timp exactitatea și discreția? Exactitatea care permite un randament bun al impozitului și satisfacerea justiției sociale sau discreția care evită ca sistemul să devină o inchiziție fiscală? Cum să se evite rezistența sau fuga din fața impozitului, respectând în același timp drepturile și libertățile cetățenilor ? “
Metodele de evaluare au evoluat de-a lungul timpului paralel cu evoluția produselor fiscale. Acestea trebuie să fie compatibile cu principiile care stau la baza determinării materiei impozabile, cu tehnicile de impunere și obligațiile agenților economici privind organizarea și conducerea contabilității.
Pentru teoria și practica fiscală, clasificarea metodelor nu prezintă valoarea informațională pe care o prezintă clasificarea prelevărilor fiscale. Aceasta înseamnă că metoda trebuie să contribuie la asigurarea unei corecte stabiliri a prelevării fiscale, să elimine tendința de sustragere prin diferite procedee, parțial sau integral, a contribuabililor de la sarcinile legal stabilite, să corespundă cu obligațiile care revin contribuabililor pe linia organizării și conducerii contabilității și să se realizeze cu un efort cât mai redus. Comparativ cu numărul produselor fiscale existente, metodele de evaluare sunt puțin numeroase, în schimb operațiunile prin care se realizează în practică pot conduce la variante specifice fiecărui impozit.
Se face referire la trei metode relevante de evaluare a masei impozabile: metodele declarative, metodele prezumtive și metodele administrative. Metodele declarative stau la baza evaluării directe, în timp ce evaluarea indirectă este reprezentată de cele prezumtive și administrative.
Metode declarative
Declarația contribuabilului (declarația controlată) este procedeul cel mai simplu de cunoaștere a materiei impozabile și constă în furnizarea cu promptitudine și pe propria răspundere a elementelor privind situația financiară a contribuabilului. Se pleacă de la premisa că în mod efectiv contribuabilul este în măsură să cunoască natura și mărimea veniturilor sale, a moștenirii sau a cifrei de afaceri și să indice administrației situația sa personală, familială sau profesională.
Asociind contribuabilul și administrația la determinarea bazei impozabile, metoda declarativă implică din partea administrației recunoașterea unei prezumții de exactitate a declarației și din partea contribuabilului un efort de sinceritate. Însă aici se află principala lacună a procedeului, riscul de fraudă care impune existența controlului. De asemenea, declarația este percepută sau resimțită ca o constrângere dură, aceea de a dezvălui un aspect fundamental al vieții private.
Avantajele acestui sistem constau în ușurarea sarcinii administrației și în oferirea unui element de probă pentru administrație care-l poate opune contribuabilului.
Declarația terțului constă în declararea de către persoana care cunoaște mărimea materiei impozabile, a datelor necesare pentru evaluarea acesteia de către organele fiscale (salarii, chirii, drepturi de autor). Sistemul este interesant pentru administrație care are de câștigat în ceea ce privește exactitatea deoarece terțul nu are nici un interes să subevalueze materia impozabilă. Acest lucru se datorează atât faptului că el se expune sancțiunilor, cât și pentru că salariile, chiriile și drepturilor de autor plătite sunt cheltuieli care se deduc din profitul impozabil.
Această tehnică este utilizată în mod curent în Marea Britanie și SUA, ceea ce explică reputația de civism fiscal a contribuabililor, care funcționează și în țara noastră odată cu implementarea impozitării globale a veniturilor.
Metoda asigură posibilitatea aplicării principiului personalizării pentru impozitele directe prin intermediul deducerilor și reducerilor. Se asigură astfel o legătură între venitul impozabil și capacitatea contributivă reală a contribuabilului, în condițiile evitării eroziunii factorilor de producție recompensați, prin evitarea impunerii repetate a venitului provenit din aceeași sursă, protejarea sursei, stimularea economisirii și orientarea acesteia în direcția investirii.
Metoda de evaluare prin intermediul declarațiilor fiscale ale contribuabililor nu constituie o metodă perfectă, dar prezintă totuși avantaje certe. Aceasta se bazează pe onestitatea declarațiilor contribuabililor și pe dreptul de control al administrației, permițând stabilirea situației exacte a contribuabilului pe baza tuturor veniturilor și obligațiilor acestora.
Dezavantajul metodei constă în tendința naturală a contribuabililor de a sustrage o parte a materiei impozabile acțiunii impozitului, prin diverse tehnici: întocmirea de documente false, omisiuni frauduloase, plăți care nu au legătură cu obiectul de activitate, înregistrări în conturi care nu corespund prevederilor legale, transferul veniturilor prin crearea de societăți dependente și alte proceduri.
Pentru eliminarea neseriozității contribuabililor, a tendinței de a proceda la fraude fiscale și a evitării riscului diminuării funcționalității acestei metode de evaluare, este necesară organizarea unor structuri de control, prin care să se verifice sinceritatea și valabilitatea veniturilor declarate în mod periodic, dar fără a afecta activitățile desfășurate de contribuabili. În același timp este necesară existența unor structuri care să soluționeze rapid litigiile ce pot să apară între contribuabili și administrație în urma verificărilor.
Controlul asupra evaluărilor făcute de contribuabili se realizează pe baza informațiilor existente în contabilitatea acestora, a celor existente la terțe persoane cu care aceștia au relații economice, prin verificări faptice a activităților desfășurate, informații extrase din conturile bancare și prin verificarea concordanței dintre nivelul de trai, avere și veniturile declarate. Organizarea unui sistem informațional menit să asigure, atât corecta evaluare, cât și controlul corect și obiectiv al declarațiilor fiscale pe bază de informații certe, constituie marele avantaj al metodei. În același timp existența acestuia implică un cost care, nu poate să depășească nivelul veniturilor realizate și nici să reprezinte o pondere semnificativă. Atunci când aceste restricții nu sunt îndeplinite, se utilizează metode de evaluare a materiei impozabile mai puțin exacte. Impozitele actuale care fac obiectul acestei metode sunt reprezentate de: impozitul pe venitul global, TVA, impozitele pe cifra de afaceri brute, impozitele pe succesiuni și donații.
Evaluarea prin intermediul declarațiilor fiscale făcute de terțe persoane care cunosc situația exactă a contribuabililor plătitori, completează în unele situații metoda precedentă sau poate să funcționeze independent de aceasta. Obligativitatea evaluării și prezentării actelor din care rezultă cuantumul plăților făcute, aparține unor terțe persoane fără a exista obligativitatea întocmirii unor declarații periodice care să fie depuse la administrația fiscală.
Metoda contribuie la simplificarea relațiilor dintre administrația fiscală și contribuabili, în condițiile în care controlul periodic al informațiilor privind veniturile impozabile capătă alte valențe.
Sarcina administrației se limitează la verificarea agenților economici, a instituțiilor publice și a persoanelor care fac plăți către alți subiecți din economie și în consecință cunosc situația exactă a veniturilor plătite.
Persoanele terțe sunt interesate să evalueze și să declare exact materia impozabilă, deși există și riscul nedeclarării. Interesul declarării exacte e legat de evitarea unor penalizări din partea administrației și de posibilitatea ca unele venituri să fie deduse din propria lor bază impozabilă la nivelul declarat. Riscul nesincerității apare atunci când anumite venituri impozabile au fost plătite pentru activități realizate în economia subterană, când se urmărește sustragerea de la plată a unor obligații sociale sau a unor impozite indirecte aferente anumitor bunuri și servicii neevidențiate contabil. Pentru toate impozitele reținute prin stopaj la sursă, există riscul amânării la plată a impozitului reținut, în scopul utilizării ca sursă atrasă pentru finanțarea activităților desfășurate.
Privită în ansamblu, metoda prezintă avantajul rapidității evaluării materiei impozabile și plății impozitului, comodității pentru administrația fiscală și pentru contribuabilul suportator. Aceasta asigură securitatea fluxurilor prelevărilor fiscale împotriva riscurilor insolvabilității plății obligațiilor datorate.
B. Metodele prezumtive
Caracteristica comună și principială a acestor metode o constituie aproximația. Din categoria acestei metode fac parte tehnici pe bază de indici.
Metodele indiciare se aplică în cazul impozitelor reale (funciar, pe clădiri etc.) și dă o imagine aproximativă a valorii obiectului supus impozitării, fără a ține seama de persoana care deține obiectul respectiv. Această evaluare prezintă avantajul că este simplă și puțin costisitoare și dezavantajul că nu asigură o impunere echitabilă.
Tehnicile forfetare urmăresc atribuirea de către administrația fiscală, de comun acord cu contribuabilul, a unei anumite valori obiectului impozabil, stabilind în acest fel mărimea masei impozabile. Și în acest caz evaluarea se face cu aproximație.
Existența unui număr mare de mici subiecți economici care au obligația organizării unei evidențe contabile sumare sau care nu sunt obligați la ținerea unei evidențe contabile, a determinat menținerea în sfera metodelor existente în practica fiscală a metodei de evaluare forfetară. Apariția metodei a constituit un pas înainte față de evaluarea pe baza semnelor exterioare sau prin prezumție, întrucât elementele nu mai sunt exterioare materiei impozabile. Aceasta constituie rezultatul discuțiilor asupra echității fiscale, întrucât venitul și averea impozabilă pot suferi modificări, în timp ce semnele rămân constante, și prin urmare prelevarea fiscală este izolată de consecințele fluctuațiilor economice și de capacitatea contributivă.
Evaluarea forfetară se realizează în funcție de un număr de elemente economice prestabilite, specifice activităților de contribuabil care, sunt în relație directă cu materia impozabilă reprezentată de venit sau de avere și influențează capacitatea contributivă a acestora.
Dezavantajul metodei constă în faptul că, indiferent de numărul elementelor relevatoare utilizate, se ajunge la o subevaluare generală a materiei impozabile.
Această tendință este stimulată de existența a două influențe, una dinspre cadrul legislativ și alta dinspre contribuabili.
Prin cadrul legislativ se poate stabili tipul forfetei pentru fiecare impozit în parte. O grupare a acestora este totuși posibilă, în acest sens identificându-se: forfete legale, forfete convenționale și forfete colective.
În cazul forfetei legale prin cadrul legislativ se stabilesc elementele relevatoare ale venitului, valabile pentru toți contribuabilii din aceeași sursă și în aceleași condiții, baza de referință fiind stabilită prin lege. De exemplu: rata medie a beneficiilor pe hectar, chiriile practicate pe piață etc. Valoarea materiei impozabile este stabilită semi-automat, întrucât administrația fiscală dispune de o anumită libertate de apreciere.
Forfeta comercială sau individuală se stabilește pe baza discuției dintre administrație și contribuabil, căutând să țină seama de particularitățile activității desfășurate de fiecare contribuabil. Administrația utilizează în acest scop baza informațională de care dispune și informațiile furnizate de contribuabili.
Forfeta colectivă combină evaluarea pe bază de declarații cu cea forfetară, veniturile fiind evaluate conform declarației, iar cheltuielile forfetare conform prevederilor legale.
Cealaltă influență provine dinspre contribuabilii care au posibilitatea denunțării forfetei în situația în care venitul impozabil evaluat este superior venitului realizat.
Subevaluarea bazei impozabile influențează asupra fluxurilor fiscale, determinând pierderi pentru buget, principiul justiției fiscale fiind afectat deoarece capacitatea contributivă este lovită parțial.
Pentru contribuabili, metoda forfetară este comodă, prezintă avantajul simplificării evidenței și al diminuării sau eliminării costurilor cu ținerea acestora.
La rândul său, administrația este scutită de a controla în mod repetat un număr mare de subiecți economici cu o contabilitate fie sumară, fie prost organizată, influențând pozitiv asupra costurilor acesteia.
C. Metodele de evaluare administrative
Administrația fiscală stabilește, potrivit acestei tehnici, valoarea materiei impozabile. Ele sunt consecința prerogativelor atribuite administrației de a împiedica reaua voință a contribuabilului în cazul apelării la instrumente de ascundere a obligațiilor fiscale. Aceste tehnici se disting prin caracterul unilateral, absența contradictoriului și existența de privilegii pentru fisc.
În legislația fiscală din România s-a prevăzut metoda de evaluare a procedurilor din oficiu. Astfel, conform prevederilor legale în vigoare: ”În cazul în care, ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni sau contravenții, nu se poate stabili, pe baza evidențelor contribuabilului, impozitele, taxele și contribuțiile datorate, acestea vor fi determinate de organele de control prin estimare, utilizând în acest scop orice documente și informații referitoare la activitatea și perioada desfășurată, inclusiv compararea cu activități și cazuri similare”.
Metoda este extrem de simplă, dar imperfectă pentru a corespunde cerințelor moderne de justiție fiscală. Metoda constituie o aplicare limitată a principiului realității, întrucât indicii utilizați nu sunt suficient de relevanți pentru a determina valoarea reală a materiei impozabile. Imposibilitatea asigurării corelației capacității contributive cu obligația fiscală și neglijarea veniturilor și averii care nu corespund indiciilor exterioare bine prestabilite, fac ca metoda să fie injustă în ansamblul său, în același timp fiind neproductivă pentru buget datorită randamentului scăzut.
Pentru contribuabil prezintă avantajul că este o metodă discretă care nu necesită un control periodic al administrației fiscale.
Pentru administrație, metoda este comodă, căci contactele cu contribuabilii sunt extrem de reduse, limitându-se la stabilirea valorii și controlul acesteia la intervale mari de timp, influențând pozitiv asupra costurilor acesteia.
Pentru a determina valoarea impozabilă reală și cuantumul legal al prelevărilor fiscale se folosește metoda evaluării corective.
Evaluările corective apar ca urmare a exercitării dreptului de control de administrație și este determinată de producerea următoarelor fapte: defecte ale declarațiilor fiscale, lipsa declarațiilor fiscale în cadrul termenelor legale, omisiuni și erori cu privire la evaluările făcute de contribuabil sau persoanele de specialitate ale administrației fiscale, indiferent dacă acestea s-au produs cu sau fără intenția persoanelor implicate.
În funcție de relațiile care apar între administrație și contribuabili și de cauzele care au declanșat evaluarea corectivă, se pot identifica proceduri de corectare a evaluărilor realizate anterior și proceduri de evaluare din oficiu.
Procedura de corectare a evaluărilor realizate anterior se aplică contribuabililor care respectă obligațiile care le revin privind organizarea contabilității, depun declarații fiscale în termenele legale, calculează, rețin și virează impozitele prin stopaj la sursă în cadrul termenelor. Procedura include în sfera sa ansamblul contribuabililor, indiferent dacă aceștia sunt supuși regimului declarațiilor către administrație, regimul forfetar sau regimul bazat pe semne exterioare. Procedura se declanșează în momentul în care organul de control fiscal constată omisiuni și erori care influențează asupra fluxurilor fiscale destinate finanțării bugetului. Restabilirea valorii impozabile legale și a cuantumului prelevărilor fiscale se extinde asupra întregii perioade de prescripție. Răspunderea contribuabililor este diferită și depinde de producerea erorii cu sau fără intenție din partea sa și de persoana care a constatat și corectat eroarea.
Procedura de evaluare din oficiu se declanșează în situația în care contribuabilii obligați prin lege refuză ținerea evidenței contabile sau nu întocmesc și depun în termenele legale declarațiile fiscale, există o discrepanță între veniturile declarate și informațiile deținute de administrația fiscală.
Administrația utilizează în acest caz procedura dreptului contradictoriu, care nu mai presupune participarea contribuabililor la actul de evaluare. Evaluarea se realizează pe baza elementelor cunoscute de administrație: informații din conturile bancare, informații deținute de la terțe persoane, valoarea locativă a imobilelor deținute și cumpărate, suma totală a cheltuielilor personale cunoscute, mașini, terenuri, animale de rasă care aparțin contribuabilului.
Valoarea impozabilă globală se determină în funcție de baremele legale. Contribuabililor le rămâne dreptul de a accepta sau de a contesta pe bază de probe decizia administrației fiscale.
Concluzionând, metoda de evaluare pe seama semnelor exterioare este compatibilă în cazul impozitelor directe cu principiul realității, iar pentru impozitele indirecte cu tehnica impunerii specifice. Evaluarea pe baza declarației este compatibilă cu principiul personalizării și cu tehnica ad-valorem. Evaluarea forfetară cuprinde elemente, care corespund principiului personalizării, evaluate după elemente reale prestabilite, dar specifice activității desfășurate de contribuabil.
Evaluările corective contribuie la corectarea fluxurilor fiscale, acționând în direcția reîntregirii acestora.
Toate aceste principii și tehnici sunt, la rândul lor, legate de procedeele de determinare a cuantumului prelevărilor fiscale, prin intermediul cotelor proporționale ori progresive și al tarifelor specifice.
1.3. ELEMENTELE TEHNICE ȘI CLASIFICAREA PRELEVĂRILOR FISCALE
1.3.1. Elementele tehnice ale prelevărilor fiscale
Chiar dacă prelevarea fiscală are un caracter obligatoriu, transferul de valoare pe care îl incumbă aceasta generează un raport fiscal de natură juridică între persoanele fizice și juridice, pe de o parte, și stat, pe de altă parte. Documentul care atestă existența raportului juridic se numește titlu de creanță fiscală și detaliază în cuprinsul său o serie de componente denumite elemente tehnice, prin intermediul cărora se particularizează o anumită prelevare fiscală. Principalele elemente tehnice sunt:
Denumirea
Subiectul pasiv
Subiectul activ
Suportatorul
Obiectul impozabil
Unitatea de impunere
Cota de impunere
Asieta
Debitul fiscal
Termenul de plată
Denumirea reprezintă numele prelevării fiscale în strânsă legătură cu lexicul țării care o instituie, în conformitate cu dispozițiile legale.
Subiectul activ (beneficiarul) reprezintă subiectul indrituit prin lege să încaseze cuantumul prelevării fiscale. Beneficiarul nu este altcineva decât autoritatea statului (autoritatea publică centrală, autoritățile publice locale sau alte organisme cu caracter public).
Subiectul pasiv (contribuabil sau subiectul prelevării fiscale) este persoana fizică sau juridică obligată prin lege să plătească statului cuantumul prelevării fiscale, transferul de valoare efectuat derulându-se în relație directă cu statul. Plata prelevării fiscale nu este mijlocită de niciun intermediar.
Suportatorul este persoana fizică sau juridică la care, în urma impunerii, i se diminuează puterea de cumpărare. Trebuie reținut faptul că nu în toate cazurile suportatorul este una și aceeași persoană cu contribuabilul.
Obiectul impozabil reprezintă materia care se supune impunerii și a cărei deținere determină individualizarea obligației de plată a prelevării fiscale.
Unitatea de impunere se referă la unitatea de măsură prin care se exprimă mărimea obiectului impozabil și are fie o expresie monetară, caz în care obiectul impozabil este venitul sau cheltuiala, fie o expresie fizico-naturală, caz în care obiectul impozabil este averea.
Cota de impunere constituie valoarea prelevării fiscale stabilită pentru fiecare unitate de impunere, putând să capete fie o formă fixă (valoare absolută) pe unitatea de impunere, fie o formă procentuală (valoare relativă) aplicată unității de impunere.
Cotele fixe de impunere sunt stabilite în sumă fixă, independent de mărimea venitului impozabil, de averea sau situația plătitorului. Aceste cote se folosesc atunci când bazele impozabile sunt exprimate în unități naturale, ca de exemplu la calcularea impozitului agricol în sumă fixă pe hectar, la determinarea impozitului pe terenurile clădite și neclădite (sub formă de cotă fixă pe m2), la calcularea taxelor asupra mijloacelor de transport.
Cotele procentuale de impunere se aplică numai bazelor impozabile exprimate valoric și pot fi:
proporționale;
progresive:
orizontale;
verticale:
simple;
compuse.
regresive.
Figura 1.3.1. Cotele procentuale de impunere
Cotele proporționale de impunere sunt cele al căror procent rămâne constant, indiferent de mărimea obiectului impozabil, iar dacă se face raportul între impozitul rezultat prin aplicarea lor și venitul impozabil proporția rămâne nemodificată.
Cotele progresive de impunere cresc pe măsura creșterii venitului impozabil, fie într-un ritm constant, fie într-un ritm variabil. Ele pot să opereze atât orizontal, cât și vertical. În cazul progresivității orizontale, la venituri impozabile egale ca mărime, cota de impozit este diferită în funcție de natura venitului impozabil și de categoriile de plătitori. În cazul progresivității verticale, cota de impozit crește pe măsura creșterii veniturilor, precum și în funcție de natura venitului impozabil și de categoriile de plătitori.
La rândul lor, cotele progresive verticale sunt simple (globale) și compuse (pe tranșe). În cazul cotelor progresive simple, procentul de impunere aferent tranșei superioare a venitului impozabil se aplică întregului venit impozabil realizat de către plătitor.
Cotele progresive compuse (pe tranșe) se determină separat, prin aplicarea fiecărei tranșe a unui anumit procent, iar pentru obținerea impozitului total de plată fiind necesară însumarea impozitelor aferente fiecărei tranșe.
Cotele regresive de impunere se diminuează pe măsura creșterii nivelului impozabil, în scopul avantajării plătitorului.
j) Asieta fiscală exprimă modul de așezare a impozitelor și include totalitatea măsurilor luate de organele fiscale pentru identificarea subiecților impozabili, stabilirea mărimii materiei impozabile și a cuantumului impozitelor datorate statului.
Asieta constată existența unei creanțe fiscale a statului și creează obligația de plată a impozitelor în sarcina contribuabililor. Stingerea acestei obligații fiscale poartă denumirea de lichidare și se face, de regulă, prin încasarea impozitului.
1.3.2. Clasificarea prelevărilor fiscale
Realitățile economice contemporane au determinat că în teoria și practica internațională să se contureze o diversitate de categorii de impozite, taxe și contribuții.
Impozitele pot fi în principal structurate prin uzitarea următoarelor criterii de clasificare: fond și formă, mod de așezare, obiect impozabil, tehnica de impunere, scop urmărit de autorități din practicare, frecvența de colectare, nivel de administrare și repartizare a sarcinii fiscale pe contribuabili.
După formă și fond, se întâlnesc următoarele tipuri de impozite:
Impozitele directe, care se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și/sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, percepându-se direct de la subiectul pasiv la anumite termene expres stabilite;
Impozite indirecte, care nu se stabilesc nominal, se percep cu ocazia vânzării unor bunuri sau prestării unor servicii și sunt vărsate de către producători, comercianți sau prestatori de servicii, consumatorii finali fiind suportatorii acestora);
După modul de așezare, se individualizează :
Impozitele reale sau obiective, se stabilesc cu precădere în legatură cu deținerea unor obiecte materiale – terenuri, clădiri, animale, fabrici, uzine, magazine, proprietăți funciare, autovehicule – dar se face abstracție de situația personală a subiectului impozitului);
Impozitele personale sau subiective, se așează asupra veniturilor sau averii, avându-se în vedere și situația personală a subiectului impozitului;
După obiectul impozabil, se desprind:
Impozitele pe venit;
Impozitele pe avere;
Impozitele pe cheltuială (consum);
După tehnica de impunere, se disting următoarele tipuri de impozite:
Impozitele în sumă fixă;
Impozitele proporționale;
Impozitele progresive;
Impozitele regresive;
După scopul urmărit de autoritățile publice prin practicarea acestora, se particularizează:
Impozitele financiare, se instituie în vederea obținerii de venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice. În această categorie sunt incluse aproape toate impozitele.
Impozitele de ordine, care se practică în vederea limitării sau încurajării unor anumite activități economico-sociale;
După frecvența de colectare, se individualizează:
Impozitele permanente sau ordinare, se percep de către stat, cu regularitate, obișnuit anual;
Impozitele incidentale sau extraordinare, se percep o singură dată și se instituie în situații excepționale, ca de pildă: calamități naturale, crize interne grave sau razboi;
După nivelul autorității publice care le administrează, impozitele se grupează astfel:
În statele de tip federal: impozitele federale, impozitele statale și impozitele locale;
În statele de tip unitar: impozitele centrale, care sunt colectate de autoritatea centrală a statului și impozitele locale, încasate de autoritățile administrativ-teritoriale;
În uniunile statale: impozitele unionale, mobilizate la nivelul superior unional și impozitele statale, percepute de statele membre ale uniunii în virtutea suveranității fiscale de care se bucură în cadrul acesteia.
După repartizarea sarcinii fiscale pe contribuabili, se pot clasifica în:
Impozitele de repartiție, care sunt stabilite de sus în jos, prin calcularea necesarului total de venituri financiare ale statului reprezentând impozitele, suma care mai apoi este repartizată pe fiecare contribuabil în parte;
Impozitele pe cotitate, impozite care se fundamentează de jos în sus, prin calcularea debitului fiscal pe fiecare contribuabil în parte, respectându-se totodată principiile de echitate fiscală.
i) În funcție de aria de cuprindere a materiei supuse impozitării, impozitele pot fi grupate în:
Impozite sintetice, care se așează asupra ansambluluimateriei impozabile aparținând unei persoane fizice sau juridice, fără considerații privind natura componentelor. Este vorba în acest caz de impozitul general, fie pe venit, fie pe consum (pe cifra de afaceri);
Impozite analitice, care se instituie asupra fiecărei componente a materiei impozabile în proprietatea unui contribuabil. Acestea sunt impozite particulare, adică atâtea impozite câte venituri obține o anumită persoană sau câte elemente de patrimoniu posedă.
2. Taxele pot fi clasificate folosind criteriul naturii serviciului instituțional prestat de către stat sau criteriul modalității de încasare.
După natura serviciului prestat, se diferențiază:
Taxele judiciare
Taxele administrative
Taxele industriale
Taxele ecologice
Taxele judiciare reprezintă taxele datorate statului în vederea exercitării de către acesta a funcției juridice, îmbrăcând forma judecătorească sau forma notarială:
Taxele judecătorești sunt plătite de subiecții angrenați în acțiuni de instanță, vizând litigii supuse normelor de drept civil, comercial sau penal;
Taxele notariale sunt percepute de la subiecții care apelează la servicii cu caracter notarial privind legalizarea unor documente sau certificarea trensferurilor unor drepturi de proprietate.
Taxele administrative relevă taxele plătite organismelor de stat în schimbul furnizării unor servicii cu caracter administrativ-autentificarea unor documente, dar și eliberarea unor acte (certificate de naștere, căsătorie și deces, cărți de identitate, pașapoarte, autorizații de portarmă, licență, brevete de invenție).
Taxele industriale reprezintă taxele achitate autorității de stat de către diverși subiecți economici în vederea derulării oficiale a unor activități de producție, comercializare sau prestare de servicii.
Taxele ecologice semnifică taxele datorate de subiecții care exploatează bunuri ambientale (apă, aer sau sol) și provoacă serioase alterări respectivelor elemente, punând în pericol mediul ecologic
După modalitatea de încasare, se particularizează:
Taxele în numerar
Taxele de timbru
Taxele în numerar ilustrează transferurile de valoare reprezentând plata cuantumului unei taxe, efectuate în mod direct către autoritățile de stat în numerar sau prin operațiuni de virament bancar.
Taxele de timbru relevă transferurile de valoare reprezentând plata cuantumului unei taxe, realizate prin cumpărarea, aplicarea și anularea de timbre mobile.
3. Contribuțiile se structurează pe două mari categorii:
Contribuții speciale
Contribuții generale
Contribuțiile speciale sau nonasigurative se referă la prelevările de putere de cumpărare pe care statul le efectuează de la subiecții ce beneficiază în particular și în mod nemijlocit de o utilitate publică, generată de furnizarea unui serviciu cu arie de cuprindere generală (colectivă).
Contribuțiile generale sau sociale reprezintă transferurile de putere de cumpărare la dispoziția statului cu caracter asigurativ și mutual (prevenire, asistență și asigurare), datorate conform dispozițiilor legale de către persoanele fizice și juridice în vederea acoperirii unor cheltuieli publice de natură socială (pensii, ajutoare, indemnizații, servicii sanitare).
În ceea ce privește nuanțarea lexicală a celor trei prelevări fiscale – impozit, taxă, contribuție – literatura juridică contemporană, mai ales cea de sorginte franceză, identifică impozitele, taxele parafiscale și redevențele pentru servicii prestate. Chiar și în literatura noastră s-au exprimat opinii în sensul că impozitele implică totuși, din partea statului, anumite contraprestații, chiar ulterior și indirect sub formă de utilități publice, de protecție din partea statului, de gratuități și acțiuni pe care contribuabilii nu le mai plătesc.
CAPITOLUL II
CONCEPTUL DE SISTEM FISCAL
2.1. DEFINIREA SISTEMULUI FISCAL
Sistemul fiscal reprezintă unul din instrumentele cele mai importante pe care statul le folosește în conducerea activității economice și sociale, în vederea îndeplinirii în bune condiții a tuturor funcțiilor sale. Astfel, după modul în care acesta este construit și funcționează, se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica fiscală și eficiența implicării puterii publice în viața economică și socială a unei societăți.
Noțiunea de sistem a apărut ca o formă incipientă în filozofia greacă încă din antichitate. Aristotel afirma că „întregul este mai mult decât suma părților componente”, iar pe baza acestei afirmații el a dat o primă definiție termenului de sistem. Etimologic, cuvântul „sistem” provine din grecescul „sustêma”, care înseamnă un întreg alcătuit din elemente distincte. Într-o primă aproximare, „sistemul” poate fi definit ca o mulțime de elemente interdependente care acționează împreună pentru atingerea unui scop comun. Privit dintr-o perspectivă mai complexă, se poate afirma că sistemul reprezintă un ansamblu de componente organizate și coordonate pe baza legăturilor dintre acestea, a cărui funcționalitate permite atingerea anumitor obiective.
Abordarea sistemului fiscal apare ca o necesitate atunci când se vorbește despre domeniul fiscal, deoarece, în mare parte, acesta reflectă întreaga activitate fiscală a unui stat.
Constituirea unui sistem fiscal coerent și eficient este un imperativ al perioadei de tranziție la economia de piață. Un sistem de impozitare bine gândit reprezintă una dintre cele mai importante pârghii de stimulare a producției și de dezvoltare a întreprinderilor.
Sistemul fiscal, alături de alte sisteme, urmărește realizarea obiectivelor politicii economice și ale celei sociale ale statului. În momentul în care sistemul fiscal devine frână în realizarea acestor obiective, societatea reacționează pentru reformarea lui, pentru orientarea acestuia spre ceea ce ea consideră principalul țel.
Sistemul fiscal este un produs al gândirii, deciziei, acțunii factorului uman, ca urmare a evoluției societății umane, creat inițial pentru a răspunde unor obiective financiare, la care, ulterior s-au adăugat și obiective de natura economico-sociale.
Elementele de natură economică și relațiile dintre acestea, concretizate în diverse tehnici de stabilire și percepere a cuantumului diverselor prelevări fiscale, gestionarea acestora și deciziile de natură politică constituie componentele principale ale sistemului fiscal.
O primă definiție consideră sistemul fiscal ca ,,totalitatea impozitelor și taxelor provenite de la persoane fizice și persoane juridice care alimentează bugetele publice” sau ,,totalitatea impozitelor instituite într-un stat, care-i procura acestuia o parte covârșitoare din veniturile bugetare, fiecare impozit având o contribuție specifică și un rol regulator în economie”.
Pentru alți autori, „sistemul fiscal este totalitatea impozitelor în care componentele sunt în legătură între ele, ca și cu sistemul politic și aparatul socio-politic”.
O altă abordare a sistemului fiscal pune accentul pe elementele definitorii ale sistemului în general și interpretează sistemul fiscal prin prisma relațiilor dintre elementele care formează acest sistem, astfel, unii autori consideră că ,,sistemul fiscal cuprinde un ansamblu de concepte, principii, metode, procese cu privire la o mulțime de elemente (materia impozabilă, cote, subiecți fiscali) între care se manifestă relații care apar ca urmare a proiectării, legiferării, așezării și perceperii impozitelor și care sunt gestionate conform legislației fiscale, în scopul realizării obiectivelor sistemului”.
Această ultimă abordare este mai riguroasă, deoarece abordarea sistematică are un rol ordonator, contribuind la: explicarea unor concepte, sistematizarea cunoștințelor, înțelegerea interconexiunilor dintre economia de schimb, prelevările fiscale și economia publică, identificarea și eliminarea distorsiunilor prin reglarea complexă în domeniul fiscal.
Orice sistem fiscal are două caracteristici:
Exclusivitatea aplicării, caracteristica ce presupune faptul că sistemul fiscal se aplică într-un teritoriu geografic determinat, fiind unicul colector al resurselor fiscale pentru un buget sau un sistem de bugete.
Autonomie tehnică, adică un sistem fiscal este autonom din punct de vedere tehnic dacă este un sistem fiscal complet, ceea ce înseamnă că acesta conține toate regulile de așezare, lichidare și încasare a impozitelor necesare pentru punerea sa în aplicare.
Dacă cele două caracteristici sunt îndeplinite de un sistem fiscal care a fost elaborat de organele proprii ale teritoriului în care se aplică, se va putea vorbi de autonomie fiscală completă sau de suveranitate fiscală.
Din punct de vedere politic și fiscal, un stat suveran poate să exercite o putere fiscală absolută în cadrul teritoriului pe care se află. Este posibil, ca, în situații speciale, pe teritoriul unui stat să coexiste două sau mai multe sisteme fiscale care să se bucure de o autonomie mai mult sau mai puțin extinsă, în schimb, în afara teritoriului său, statul nu are dreptul să exercite nicio putere fiscală.
Scopul sistemului fiscal, în cadrul unei economii naționale, este de a asigura finanțarea economiei publice prin intermediul prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace de acoperire a nevoilor publice. Pe lângă asigurarea finanțării economiei naționale, se poate vorbi și despre scopul de a permite autorității publice intervenții în economia națională, în vederea corectării fluctuațiilor nedorite ale ciclurilor economice care apar în economia de schimb.
Într-un mod general, se poate afirma că sistemul fiscal reprezintă ansamblul prelevărilor fiscale existente la un moment dat într-o țară și reglementările referitoare la acestea; relațiile de interdependență existente, pe de o parte, între componentele ansamblului, iar pe de altă parte, între acestea și mediul extern; metodele, procedeele și instituțiile participante, prin intermediul cărora se pun la dispoziția autorităților publice, principalele resurse financiare necesare funcționării acestora.
În ceea ce privește obiectivele sistemului fiscal, acestea sunt:
de finanțare a instituției bugetare (alocare de resurse);
de regulator al economiei de schimb;
social (redistribuirea bogăției și protecția persoanelor defavorizate social).
Sistemul fiscal este, așadar, un sistem complex alcătuit dintr-un ansamblu de elemente și anume:
Materia impozabilă
Subiecții sau actorii sistemului fiscal
Elementele modificabile
Materia impozabilă, reprezentată de venitul realizat, repartizat, consumat și capitalizat, constituie un element evolutiv complex și cuprinde:
Venituri din muncă, respectiv venituri de natura salarială;
Venituri din capital, respectiv rente, chirii, arenzi, dividende, dobânzi;
Venituri produse de agenții economici sub forma beneficiilor din industrie, comerț, agricultură, servicii;
Circulația și consumul veniturilor.
Actorii sistemului fiscal, în raport cu funcțiile pe care le îndeplinesc, se pot grupa în trei categorii:
actori dotați cu putere de decizie;
actori însărcinați cu administrația fiscală și reglementarea litigiilor;
contribuabilii.
Dacă primele două grupe de actori acționează în mod activ în cadrul sistemului fiscal, făcând ca prin legi, reglementări, proceduri, metode să se strângă la bugetul de stat veniturile fiscale prevăzute, a treia categorie de actori (cei mai importanți) acționează în mod pasiv, în rare ocazii luând o poziție activă, dar de opunere la creșterea sau plata impozitelor.
Actorii de decizie politică în materie fiscală
Potrivit Constituției României, decizia Parlamentului este în mod formal sursa de drept fiscal care se concretizează în dispoziții ce figurează fie în legea finanțelor (legea bugetului de stat), fie în legi fiscale generale. În toate statele moderne a fost consacrată rezervarea în competența parlamentarilor a prerogativei de a reglementa impozitele, taxele și alte venituri bugetare. În mod excepțional, când împrejurările impun necesități financiare deosebite, competența legislativă în materie fiscală a fost delegată puterii executive, specific și țării noastre.
În acest caz, Parlamentul abilitează Guvernul pe termen limitat să stabilească și să modifice impozite și taxe, urmând ca ulterior, reglementările respective să fie supuse soere aprobare Parlamentului.
În realitate, Guvernul joacă un rol esențial în luarea deciziei fiscale, aceasta fiind de cele mai multe ori la originea textelor de legi fiscale supuse aprobării Parlamentului. Deși măsurile fiscale sunt votate de Parlament, datorită tehnicității impozitului și faptului că el constituie un subiect foarte sensibil, Guvernul deține o mare pondere în inițiativa proiectelor de legi fiscale și în consecință, asupra deciziei fiscale. Cu toate acestea, Guvernul nu este pe deplin autonom în luarea deciziilor fiscale, deoarece acestea sunt în fond expresii ale unor decizii politice.
2. Actorii însărcinați cu administrația fiscală și reglementarea litigiilor
Ministerul de Finanțe este organul căruia îi revine responsabilitatea gestiunii finanțelor publice, ceea ce îi conferă acestuia un loc dominant în viața politică și administrativă. Principalele prerogative ale Ministerului de Finanțe se referă la poziția sa privilegiată în procesul deciziei bugetare, precum și la competența sa cvasi-axclusivă asupra gestiunii financiare de ansamblu a statului.
Potrivit Legii Finanțelor Publice, cu toate că Guvernul este însărcinat cu elaborarea bugetului de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, precum și ale conturilor generale anuale de execuție ale acestora, Ministerul de Finanțe ia măsurile necesare pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficiență a resurselor financiare.
3. Contribuabilii
Contribuabilii formează un ansamblu eterogen ăn cadrul căruia unele categorii dau dovadă de un bun civism fiscal, în timp ce altele sunt înclinate spre un comportament antifiscal. Pentru a avea loc o creștere a gradului de civism fiscal este nevoie de protejarea sau atenuarea acestei sensibilități, în acest context, roul important avîndu-l raporturile administrației fiscale cu contribuabilii.
În România, după 1989, o dată cu constituirea noului sistem fiscal, datorită unei penutii a veniturilor fiscale, precum și a lipsei cadrului legislativ adecvat din domeniul fiscal, aceste raporturi au apărut manifestându-se în mod spontan cu accente de netă autoritate a administrației fiscale față de contribuabili.
În ceea ce privește antifiscalismul contribuabililor, acesta îmbracă două forme principale:
Antifiscalismul clasic;
Noile contestații ale impozitului prin rezistențele ideologice și doctrinare.
Prima formă a antifiscalismului, antifiscalismul clasic, se manifestă prin revolte fiscale, evaziune și fraudă fiscală, grevă față de impozit (neplata acestuia), economie subterană, partide politice antifiscale, coaliții ale contribuabililor, grupuri de presiune.
Noile contestații privind impozitul se manifestă prin rezistențe ideologice și doctrinare sprijinindu-se pe o teorie economică liberală conservatoare care incită la măsuri de relaxare fiscală. Această formă de antifiscalism poate duce până la propunerea, în cazuri radicale, a unei aboliri totale a impozitului.
Elementele modificabile sunt cuprinse, de asemenea, în sistemul fiscal și sunt stabilite de organele de decizie și legislative (ex: cotele de impunere).
ROLUL ȘI FUNCȚIILE SISTEMULUI FISCAL
Rolul sistemului fiscal
Rolul sistemului fiscal se află în strânsă legătură cu exercitarea funcțiilor sale, derivă din acestea și se manifestă pe plan financiar, economic și social.
Din punct de vedere financiar, sistemul fiscal apare ca principală cale de atragere a resurselor financiare ale statului, rol care în prezent dobândește o importanță din ce în ce mai mare deoarece, în condițiile actuale ale tendinței mondiale de expansiune economică, resursele financiare la dispoziția autorităților centrale și locale cunosc o creștere permanentă.
Pe lângă principalul mijloc de procurare a fondurilor bănești necesare realizării obiectivelor economice și sociale ale statului, ansamblul fiscal apare și ca instrument de redistribuire a veniturilor și averilor cetățenilor și agenților economici.
Prin intermediul tratamentului fiscal diferențiat de la un contribuabil la altul, se urmărește materializarea principiilor de echitate fiscală și justiție fiscală socială, precum și diminuarea decalajelor și a inegalităților existente între venituri.
Din punct de vedere economic, sistemul fiscal este evidențiat ca un important instrument de politică economică, folosit de autoritățile publice în pentru influențarea proceselor economice, pentru corectarea ciclurilor economice și, de asemenea, pentru înlăturarea dezechilibrelor economice.
Astfel, autoritățile publice apelează la diferitele procedee fiscale: practicarea de facilități fiscale sau retragerea lor, extinderea sau restrângerea bazei de impozitare, folosirea unor cote de impozitare progresive sau proporționale. Aceste procedee fiscale permit realizarea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate dacă sunt aplicate în corelație cu politicile monetare, valutare și de credit.
Din punct de vedere social, prin intermediul sistemului fiscal se asigură la nivelul autorităților publice fondurile necesare finanțării obiectivelor de protecție socială a unor categorii defavorizate, dar se urmărește și orientarea comportamentului cetățenilor.
B. Funcțiile sistemului fiscal
Ca o categorie financiară și ca o componentă a sistemului resurselor finantelor publice, impozitele îndeplinesc în aria lor de manifestare, funcțiile atribuite finanțelor în general, dar cu unele particularități imprimate de conținutul lor economic, de procesele de redistribuire a produsului intern brut.
Potrivit concepției economistului Petre Brezeanu, funcțiile sistemului fiscal sunt considerate a fi următoarele:
funcția de finanțare a cheltuielilor publice;
funcția de redistribuire a veniturilor și averilor, conform obiectivului de echitate;
funcție de stabilizare a economiei.
Dacă din punctul de vedere al unor economiști, se pot evidenția în mod concret funcțiile sistemului fiscal, alții nu vorbesc în mod explicit de funcții, ci despre rolul impozitelor, și anume:
rolul financiar, de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice;
rolul intervenționist, de încurajare sau frânare a activităților economice;
rolul social, de redistribuire a unei părți importante din PIB între grupările sociale și indivizi.
Pe baza unei raportări la funcțiile atribuite finanțelor publice pe ansamblu, impozitele îndeplinesc următoarele funcții:
funcția de repartiție, denumită și funcție financiară;
funcția de redistribuire a veniturilor și averilor asupra activității economico-sociale;
funcția de reglare a economiei, adică de corectare a dezechilibrelor;
funcția de control, putând avea semnificația de capacitate a impozitelor de a mijloci efectuarea controlului prin diferite faze ale procesului reproducției economice.
Funcția de finanțare a cheltuielilor publice
Având în vedere funcția de finanțare a cheltuielilor publice, nivelul prelevărilor obligatorii este în mare parte legat de suma cheltuielilor publice deoarece ele sunt sursa esențială în finanțare. Cu toate acestea, ele nu reprezintă unica sursă. Astfel, existența deficitelor publice necesită recurgerea la alte mijloace de finanțare, precum îndatorarea sau creația monetară.
Suma cheltuielilor publice raportată la PIB reflectă partajarea sarcinilor între sectorul public și sectorul privat.
Prin intermediul impozitelor, o parte din veniturile realizate de actorii pieței factorilor de producție, sunt prelevate de către stat, astfel:
din salariile cuvenite pentru munca prestată;
din dobânda datorată pentru capitalul împrumutat;
din chiriile aferente bunurilor mobile și imobile;
din profitul, respectiv dividendele ce le revin acționarilor sau asociaților;
din veniturile obținute de persoanele fizice în urma activităților independente.
În urma suportării impozitelor directe de către persoanele fizice și chiar de firme, veniturile disponibile rămase sunt supuse procesului de redistribuire prin intermediul impozitelor indirecte, pe piața bunurilor și serviciilor.
Funcția de redistribuire
Funcția de redistribuire specifică sistemului fiscal scoate în evidență caracterul de mijlocire al impozitelor în ceea ce privește realizarea proceselor de redistribuire a veniturilor și averilor între membrii societății, ținându-se cont de ceea ce societatea consideră a fi just, echitabil.
Definirea acestei funcții depinde deci de opinia cu privire la caracterul just sau injust al repartiției ce decurge din mecanismul pieței și acela al drepturilor de proprietate. Această apreciere se bazează pe o judecată de valoare pe care economiștii au refuzat, mult timp, s-o integreze în câmpul lor de analiză.
În acest context, echitabilitatea este percepută diferit de la o societate la alta, de la o perioadă la alta, iar progresivitatea impozitului poate fi considerată sinonimul justiției, dar și total arbitrară, datorită criteriilor de echitate care sunt normative.
3. Funcția de corectare a dezechilibrelor
Despre funcția de corectare a dezechilibrelor atribuită sistemului fiscal se poate vorbi în societatea modernă
Funcția de corectare a dezechilibrelor se justifică prin ipoteza conform căreia funcționarea spontană a pieței nu permite realizarea optimului colectiv. În această situație, fiscalitatea poate fi utilizată pentru corectarea eșecurilor pieței prin internalizarea efectelor externe, aceasta fiind o analiză microeconomică. Fiscalitatea poate, de asemenea, să contribuie la realizarea echilibrelor globale în cadrul unei politici bugetare keynesiene și în acest caz analiza este una macroeconomică.
2.3. TIPOLOGIA SISTEMULUI FISCAL
Tipologia sistemelor fiscale este o necesitate, atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. În ceea ce privește rolul tipologiei sistemului fiscal, economistul francez JEAN BAPTISTE GEOFFROY arăta că: ,,proliferarea, uneori arhaică a prelevărilor fiscale necesită un efort de a face ordine, de clasificare, permițând printr-o legătură coordonată, să se degaje, într-un mod atât de rațional, cât și posibil, caracteristicile fundamentale ale sistemelor fiscale, să se amelioreze fundamentele opțiunilor fiscale ale Guvernelor, să se degaje sensibilității naționale în domeniul economic și social …”.
Există numeroase criterii de clasificare a sistemului fiscal, însă, cele mai importante sunt următoarele:
clasificări tehnice;
clasificări economice.
A. Clasificările tehnice sunt cele clasice și cele mai vechi, care se referă la:
tema impozitului unic;
tema alternativei: impozit direct – impozit indirect.
Tema impozitului unic
Cu toate că impozitul unic este considerat de mulți un capriciu financiar și o utopie, acesta rămâne o noțiune foarte complexă. Monismul fiscal este un subiect dezbătut de economiști ca : Allais, Kaldor, Salin.
În concepția economistului Allais Maurice, pentru ca impozitarea să fie echitabilă, aceasta trebuie îndreptată asupra bunurilor de consum. Noțiunea de impozit unic este o noțiune complexă, o expresie care a fost adesea folosită în sens particular, adică de a avea o bază unică de impozitare cu rolul de a permite atât evitarea creșterii presiunii fiscale ca urmare a cumulării impozitelor, cât și evitarea posibilităților de fraudă fiscală.
Chiar dacă accepțiunea unui impozit unic este foarte răspândită, această noțiune rămâne totuși o utopie, considerându-se că principiul unicității nu este prin el însuși un avantaj apriori.
Economistul german Schueller a propus un impozit unic pe energia electrică, considerând că energia electrică se regăsește în prețul tuturor produselor și în acest mod toți ar suporta impozitul, eliminându-se astfel avaziunea și controlul fiscal.
În această perspectivă, impozitul unic fiind dominant, sistemul fiscal trebuie judecat pe baza a două criterii:
efectul lui asupra gradului de inegalitate economică;
imparțialitatea între și dintre persoanele care se află în circumstanțe similare.
Baza impozitului unic fiind venitul personal, din punct de vedere social, un astfel de impozit este greu de personalizat și adaptat la situația individuală a fiecărui contribuabil.
Impozit direct – impozit indirect
Deosebirile dintre aceste două tipuri de impozite se poate face pe baza mai multor criterii:
juridic sau administrativ
economic
al personalizării
al elasticității
Criteriul juridic are la bază noțiunea de rol nominativ. Din punct de vedere material, rolul este reprezentat de lista contribuabililor unei societăți administrative, lista în care sunt indicate caracteristicile principale ale situației lor fiscale. Având în vedere caracterul juridic, rolul are semnificația de titlu executoriu pe baza căruia administrația are sarcina încasării obligației fiscale.
Acest procedeu este caracteristic impozitelor directe, cum ar fi cazul impozitului pe venit. Insuficiența criteriului juridic a dus la apariția unui nou criteriu: criteriu economic, conform căruia, impozitul direct este suportat de persoana care-l plătește, adică de către debitorul legal, în timp ce sarcina impozitului indirect este transferată asupra unei terțe persoane.
Acest criteriu de distincție între impozitul direct și cel indirect, rezidă în capacitatea de personalizare a prelevărilor, impozitele directe fiind cele mai apte de individualizare, pe când, impozitele indirecte sunt indiferente la situația personală a contribuabilului.
Un alt criteriu folosit este cel al elasticității, adică al capacității de variație al randamentului impozitelor, directe și indirecte. Este vorba pe de o parte de elasticitatea economică care măsoară variația randamentului provocată de evoluția condițiilor economice, iar pe de altă parte, de elasticitatea legală ce exprimă posibilitățile de variație a randamentului ca urmare a modificării ratei legale de impozitare. Din punct de vedere al elasticității economice, se poate aprecia că impozitele directe beneficiază de o mai bună elasticitate legală, decât în cazul impozitelor indirecte.
O economie în creștere furnizează întotdeauna venituri fiscale directe și indirecte suplimentare. Fluctuațiile conjuncturale nu au decât o incidență redusă asupra randamentelor impozitelor directe datorită decalajului dintre încasarea venitului și impozitarea sa efectivă. În cazul impozitelor indirecte, care sunt influențate îndeaproape de evoluția conjuncturii economice și mai ales de nivelul prețurilor, sunt calculate asupra acestora din urmă.
B. Clasificările economice
Structura sistemelor fiscale nu este numai o problemă legislativă, fiind dependentă și de condițiile economice în care sistemul fiscal își are aplicabilitate. Nivelul de dezvoltare economică, contribuția specifică a fiecărui sector în economia națională influențează în mod necesar, repartiția prelevărilor fiscale, evoluția tehnică, precum și randamentul fiscal. Conform unor specialiști, există patru etape în evoluția paralelă a structurii sistemelor fiscale și a dezvoltării economice, și anume:
etapa economiei primare;
etapa ,,decolării economice”;
etapa dezvoltării;
etapa societății dezvoltate.
Aceste etape descriu diferitele poziții în care se află țările lumii, de la cele subdezvoltate, până la cele dezvoltate. Țările dezvoltate se pot găsi situate pe două nivele:
„înalt dezvoltate” – Anglia, Belgia, Franța, Olanda, Italia, țările scandinave;
„superdezvoltate” – Japonia, SUA, Germania.
Țările subdezvoltate sunt caracterizate de o presiune fiscală redusă. Caracteristica majoră a fiscalității țărilor subdezvoltate o constituie existența impozitelor indirecte, deoarece este imposibil, din punct de vedere tehnic, de a se stabili un impozit pe venit, cauzele principale fiind următoarele: nivel scăzut de trai, venitul se situează sub nivelul minim vital, iar populația mai înstărită nu este de acord cu instaurarea unei fiscalități directe. Dacă se ia în considerare nivelul presiunii fiscale drept criteriu de identificare a sistemelor fiscale, acesta trebuie întărit cu cel al repartiției tipurilor de prelevări în interiorul sistemului fiscal, care este considerat ca fiind un element determinant al tipologiei sistemelor fiscale. Din punct de vedere al repartiției, predominarea impozitului direct se consideră a fi caracteristică țărilor dezvoltate.
Sistemele fiscale pot fi clasificate și în funcție de anumite criterii.
a) Astfel, luând în considerare natura impozitelor predominante, sistemele fiscale se împart în:
Sistemele fiscale în care predomină impozitele directe;
Sistemele fiscale în care predomină impozitele indirecte;
Sistemele fiscale cu predominanță complexă;
Sistemele fiscale în care predomină impozitele generale;
Sistemele fiscale în care predomină impozitele particulare.
În cadrul primei categorii de sisteme fiscale se includ sistemele fiscale rudimentare, de tip arhaic, specifice primelor entități adiministrativ-politice de tip statal și sistemele fiscale ale celor mai avansate țări din punct de vedere economic, având la bază impozitul pe venitul net și impozitul pe societate.
Sistemele fiscale în care sunt predominante impozitele indirecte sunt specifice țărilor subdezvoltate, țărilor aflate în perioadă de criză economică sau de confruntări militare, precum și țărilor a căror economie tinde spre stadiul de dezvoltare.
Sistemele fiscale cu predominanță complexă sunt caracteristice țărilor dezvoltate economic, cu structuri economico-sociale echilibrate și cu regimuri politice de tip social-democrat.
Sistemele fiscale cu predominanță generală a impozitelor se întâlnesc în cadrul țărilor cele mai dezvoltate, în care există un aparat fiscal și o contabilitate foarte bine organizată. Aici se poate vorbi despre țările care aplică următoarele tipuri de impozite:
Impozitul pe venit, care se aplică asupra ansamblului veniturilor nete ale contribuabililor;
Impozitul pe cifra de afaceri brute sau TVA.
Sistemele fiscale în care sunt predominante impozitele particulare sunt caracteristice structurilor fiscale neevoluate, în care impozitele sunt așezate pe anumite categorii sub formă indiciară și forfetară; sunt caracteristice, de asemenea și actualelor țări subdezvoltate în care impozitele directe lovesc câteva venituri importante, iar cele indirecte anumite produse care sunt destinate produsului intern sau exportului.
b) După intensitatea presiunii fiscale, sistemele fiscale se pot clasifica în:
Sisteme fiscale grele;
Sisteme fiscale ușoare.
Sistemele fiscale grele sunt caracteristice țărilor dezvoltate economic, în care, participarea capitalului public comparabil cu cel privat în economia reală este redusă, iar serviciile publice sunt extinse.
Deși nu îndeplinesc condițiile enunțate datorită randamentului redus al economiei, existenței unor organisme administrative de tranziție, marilor necesități financiare necesare reformelor, fostele țări comuniste se caracterizează prin sisteme fiscale grele.
Pentru ca un sistem fiscal să poată fi considerat greu, acesta trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
Ponderea prelevărilor fiscale în ansamblul prelevărilor publice să fie mare (80-90%);
Ponderea mare a prelevărilor fiscale în PIB (peste 25-30%).
Sistemele fiscale ușoare sunt specifice țărilor subdezvoltate sau care se află în perioada de tranziție spre stadiul dezvoltat, dar aici pot fi incluse și „paradisurile fiscale”. În cadrul acestor sisteme, ponderea prelevărilor fiscale în PIB este mai redusă (10-15%), iar presiunea fiscală pe locuitor depinde de nivelul PIB și de modul de distribuire a venitului între participanții la realizarea acestuia.
Astfel, reputatul Maurice Duverger face distincție între sistemele fiscale grele (lourds) – care sunt caracterizate prin instituirea asupra contribuabililor a unor obligații fiscale apăsătoare și sisteme fiscale ușoare (legers) – care sunt constituite în opusul celor grele, avînd instituite obligații fiscale ușor de suportat de către contribuabili.
CAPITOLUL III
SISTEMUL FISCAL AL STATULUI QUÉBEC
SCURT ISTORIC
Regimul fiscal din Québec comportă mai multe surse de inechitate și de ineficacitate. Echitatea este în general considerată ca unul dintre criteriile cele mai importante ale politicii fiscale. Capacitatea de a contribui la finanțarea serviciilor publice se stabilește în funcție de venit, dar în același timp se poate stabili și în funcție de cheltuielile de consum și în funcție de avere. În unele cazuri se estimează că echitatea impune o distribuire a cheltuielilor de finanțare în funcție de beneficiile primite. În mod obișnuit, s-au opus în materie de fiscalitate, obiectivele echității cu cele ale eficacității. Pentru a fi echitabil, regimul fiscal trebuie să țină cont de situația de creștere a complexității. Această complexitate a regimului fiscal constituie, într-o altă ordine de idei, o sursă de inegalitate deoarece ea cauzează, inevitabil, inegalități în ceea ce privește salariul contribuabililor.
Mai mulți contribuabili consideră, din nefericire, regimul fiscal ca fiind favorabil statului și mai puțin anumitor categorii de contribuabili. Această percepție subminează acceptarea regimului și nu în ultimul rând, eficacitatea lui. Acceptarea regimului fiscal este compromis dacă măsurile impuse par a fi abuzive. Contribuabilii buni-platnici pot deci să se simtă tratați într-un mod sau altul în mod inegal, deoarece statul impune obligațiile fiscale fără să țină seama de realitatea economică particulară. În acest caz se poate vorbi despre noua limită de 1% a cheltuielilor de reprezentare. Dacă pentru unii contribuabili aceasta limită este puțin constrângătoare, pentru alții nu constituie decât un indicator în a observa dezavantajele în materie de cheltuieli de promovare și de reprezentare. Avocații, notarii, contabilii, inginerii, arhitecții precum și alte profesiuni angajează cheltuieli de reprezentare pentru a atrage clientela și de a obține noi mandate.
În ceea ce privește sistemul canadian, orice persoană care este rezidentă pe o perioada mai mare de 182 de zile în țară, este considerată a fi un rezident canadian. Această noțiune este foarte importantă deoarece, începând din momentul în care o persoana este considerată un rezident canadian, impozitul se aplică asupra venitului universal.
Anul fiscal pentru calculul impozitelor acoperă perioada de la 1 ianuarie până la 31 decembrie. Declararea impozitului trebuie să se facă înainte de 30 aprilie a anului următor de impozitare.
Marile penalități se aplică în cazul omiterii sau declarării eronate a impozitelor. În cazul unei societăți, valorificată de o persoană, data declarației fiscale este raportată la 15 iunie a anului următor.
La începutul secolului trecut, Amilcare Puviani, economist și intelectual, și-a însușit sarcina de a răspunde la întrebarea: dacă obiectivul Guvernului este de a sustrage maximul de bani de la contribuabili, minimizând nemulțumirea, cum poate fi posibil acest lucru?
El a propus mai multe strategii, principii susceptibile să ajute un asemenea guvern să-și realizeze obiectivul. În prezent, toate sistemele fiscale ale țărilor occidentale se bazează, pe diferite grade, pe strategiile elaborate de Puviani. În acest domeniu, Guvernul Québec-ului este „șef de promoție”.
În materie fiscală, scopul prim al politicienilor este de a crea iluzia că impozitele și taxele contribuabililor sunt mai mici decât în realitate. În același timp, aceștia doresc să creeze iluzia că beneficiile obținute de populație sunt mult mai mari decât în realitate. Astfel, este posibil pentru Guvern să impună o fiscalitate cămătărească fără a se putea opune populația.
Analiza sistemului fiscal din Québec relevă faptul că guvernul este șeful de promoție în aplicarea principiilor propuse de Puviani.
Utilizarea taxelor și impozitelor indirecte. Veniturile astfel generate vor fi ascunse în prețurile produselor și serviciilor.
Incluzând taxele în prețul unui bun sau serviciu, devine practic imposibil pentru consumator de a diferenția aportul taxelor de cel al costului efectiv al bunului sau serviciului. Acest principiu este în mod abundent aplicat în Québec: benzină, țigări, băuturi alcoolice.
Utilizarea monopolurilor de stat pentru a genera venituri pentru Guvern.
Monopolurile de stat, datorită ineficacității legendare, permit Guvernului să taxeze indirect populația crescând în mod artificial prețurile produselor și serviciilor furnizate. Costul economic este în totalitate invizibil, însă, dividendele vărsate Guvernului sunt făcute publice. Astfel, populația crede grețit că aceste societăți contribuie la îmbogățirea populației, însa în realitate totul este contrar.
Ținându-se cont de faptul că ineficacitatea societăților de stat care aplică acest principiu riscă, în timp, să ducă guvernele la faliment. Conversia capitalismului țărilor de Est este cea mai bună dovadă. Majoritatea țărilor occidentale au abandonat acest mijloc de taxare a populației. Totuși, Québec-ul posedă economia cea mai socialistă din America de Nord și mai multe societăți de stat generează o parte importantă din veniturile guvernamentale.
Utilizarea datoriei publice pentru finanțarea cheltuielilor de stat
Un Guvern care dorește să finanțeze un mare proiect sau un deficit operațional poate să acumuleze un surplus sau un împrumut. Cum în mod politic este mai rentabil să se distribuie surplusurile bugetare la sfârșitul perioadei electorale, rare sunt Guvernele care acumulează surplus. Majoritatea sunt obligate să obțină un împrumut pentru finanțarea proiectelor și pentru echilibrarea bugetului lor.
Această filosofie a fost populară în Québec până la mijlocul anilor ’90 având ca și consecință acumularea unei datorii mai mari de 120 de miliarde. Chiar dacă în prezent legea obligă Guvernul să prezinte un buget echilibrat, politicienii nu ezită să interpreteze regulile contabile și astfel are loc acumularea de deficite.
Colectarea taxelor și impozitelor sub formă de plăți periodice, relativ mici.
Guvernul colectează impozitele prin intermediul unei deduceri automate pe fiecare cec de plată. În acest caz, contribuabilul este mai mult sau mai puțin conștient de creșterea anuală a impozitului de plată. Dacă impozitele ar fi facturate contribuabililor o dată sau de doua ori pe an, ei și-ar da seama de costul enorm al serviciilor guvernamentale.
În plus, veniturile guvernamentale provin de cele mai multe ori din următoarele surse: impozite, taxe pe bunuri și servicii, taxe de vânzare în Québec, cheltuieli cu serviciile, accize. Se pune totuși o întrebare: câți dintre locuitorii din Québec realizează că taxele fiscalității marginale oscilează între 50% și 70% pentru marea majoritate dintre contribuabili?
Se face în așa fel încât populația să creadă că, consecințele ar fi dezastruoase dacă veniturile Guvernului nu ar fi mari sau dacă acestea s-ar reduce.
Să se profite de curentele populare pentru impunerea de noi impozite și taxe
De exemplu, mediul înconjurator este un subiect actual după aproape zece ani. Guvernul din Québec profită de acest subiect pentru a taxa apa, menține taxa asupra benzinei la nivel necunoscut în America de Nord. Este probabil că, taxa pentru apa și menținerea taxei asupra benzinei la nivel ridicat, sunt mijloace eficace de protejare a mediului. Ceea ce este inacceptabil este că veniturile adiționale generate nu sunt compensate de scăderile impozitului sau de taxele din alte domenii.
Calificarea temporară a introducerii de noi impozite și taxe ?
Toți locuitorii din Québec își amintesc faptul că Guvernul impusese o taxă temporară asupra țigărilor pentru plata stadionului olimpic. Treizeci de ani mai târziu, stadionul este în fine plătit dar Guvernul profită de faptul că tabagismul este nepopular pentru a menține această taxă în continuare. Puviani crede că țigările ar trebui să fie suprataxate deoarece este cel mai bun mijloc de a finanța costurile sociale ale tabagismului. Totuși, Guvernul ar trebui să reducă impozitele și taxele din alte domenii pentru compensarea veniturilor adiționale generate de suprataxa asupra țigărilor.
Taxarea transferurilor de active.
De obicei, transferul de active este legat de un eveniment fericit care determină contribuabilul să minimizeze aspectul negativ al unei taxe.
Cel mai frumos exemplu de aplicare al acestui principiu este faimoasa taxă de bunvenit, de aceea a cumpărării unei proprietăți. Sumele implicate în cumpărarea unei proprietăți sunt în general enorme în raport cu creșterea taxei, ceea ce o face acceptabilă. În plus, creșterea taxei este puțin vizibilă pentru contribuabilul care finanțează achiziția printr-o ipotecă înglobând ansamblul costurilor și cheltuielilor care țin de cumpărare.
Un alt exemplu este cel de vânzare al unui vehicul personal. În acest caz, contribuabilul a plătit deja taxa de vânzare în momentul cumpărării, dar noul cumpărător trebuie de asemenea să o plătească, ceea ce duce la o dublare, triplare a taxării unei părți din valoarea acestui vehicul. Astfel, un vehicul care își schimbă de mai multe ori proprietarul va genera sume astronomice de TVQ.
Pentru evitarea dublării, triplării taxării aceluiași produs, este de ajuns să se crediteze taxa de vânzare vânzătorului în momentul vânzării.
Recunoașterea sistemului fiscal și bugetar suficient de mult pentru ca nimeni, în afară de câțiva experți, să se poată regăsi.
Sistemul fiscal al statului Québec, ca cele din majoritatea țărilor occidentale, a devenit complexat că aceeași experți fac în mod regulat greșeli în pregătirea rapoartelor asupra impozitului.
Puviani ar fi, fără îndoială, mai degrabă mulțumit să constate că principiile fiscale pe care le-a elaborat de mai bine de 100 de ani, sunt aplicate de toți guvernanții lumii moderne.
IMPOZITELE DIRECTE
Impozitele directe reprezintă prelevări fiscale care au incidență imediată asupra capacității contributive și se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și/sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, perceptându-se direct de la subiectul pasiv la termene expres precizate prin lege.
Caracteristicile de bază ale impozitelor directe, sunt:
Nominative (sunt cunoscute cu exactitate persoanele fizice sau juridice care datorează debitele fiscale);
Cu incidență imediată (lovesc în mod direct și nemijlocit capacitatea de plată a contribuabililor);
Aplicate asupra veniturilor și averilor (obiectele supuse impunerii sunt veniturile de orice fel și averile indiferent de statutul juridic);
Transparente (elementele care privesc asieta fiscală pot fi ușor desprinse de către contribuabili);
Pretabile la dublă impunere (obiectul impozabil, venitul sau averea, poate fi supus în anumite circumstanțe unei impuneri multiple);
Pasibile de reacții psihologice (având în vedere că subiectul pasiv este în același timp și suportator, probabilitatea manifestării unor comportamente adverse față de constrângerea fiscală, de natura evaziunii sau a eludării fiscale, este destul de ridicată);
Impozitele directe sunt acele impozite reținute la sursă prin intermediul angajatorilor sau plătite trimestrial prin intermediul lucrătorilor autonomi (independenți). Adesea, atunci când se analizează taxele de impunere exagerate de locuitorii din Québec, este vorba despre impozitul direct. Totuși, pe lângă impozitele directe, guvernanții rețin de asemenea la sursă, venituri care au devenit mai mult sau mai puțin impozite deghizate: asigurarea angajatului, regim de rente, asigurarea medicală și asigurarea automobilului.
Aceste deduceri sunt considerate ca fiind impozite deoarece contribuția la aceste programe este obligatorie, tarifarea este elaborată din motiv de redistribuire a bogăției colective, cei mai bine plătiți salariați plătesc mai mult pentru același serviciu.
Impozitele directe pot fi adaptate la situațiile individuale, pe când taxele indirecte se pot adapta la situațiile de tranzacționare, dar nu asupra persoanelor care efectuează tranzacția.
Deoarece impozitele directe pot fi adaptate la situația fiecărui individ, acestea reprezintă cel mai bun instrument în vederea obținerii unei fiscalități echitabile (verticală și orizontală).
În cadrul impozitelor directe reale, în Québec se întâlnește denumirea de taxe municipale, care reprezintă, de fapt, impozitul funciar.
Aceste taxe constituie principala sursă de venit a municipalității. Suma este fixată în funcție de valoarea funciară a proprietății. Există mai multe tipuri de taxe municipale, astfel:
Taxa asupra valorii funciare;
Taxele de afaceri;
Taxele de mutare: la achiziționarea unui imobil, întreprinderea trebuie să verse municipalității unde se găsește imobilul, dreptul asupra mutațiilor imobiliare, numit „taxă de bunvenit”. Suma acestui drept este calculată în funcție de valoarea funciară a imobilului transferat.
Astfel, pentru o bază de impozitare care nu depășește suma de 50.000$, taxa este de 0,5%; dacă baza de impozitare este între 50.000$ și 250.000$, taxa este de 1%, iar dacă baza de impozitare este mai mare de 250.000$, taxa este de 1,5%.
Impozitele directe personale sunt considerate a fi următoarele:
impozitul pe venit;
impozitul pe avere;
Impozitul pe venit în cazul persoanelor fizice
Toate sumele obținute, oricare ar fi proveniența lor, constituie în general un venit. Dacă sumele obținute sunt în monedă străină, acestea trebuiesc convertite în moneda canadiană, după taxa de schimb în vigoare în momentul obținerii. Se poate utiliza taxa de schimb medie anuală dacă suma se eșalonează pe tot anul.
Categoriile de venituri supuse impozitului pe venit sunt următoarele:
Venituri din salarii
Venituri din pensii alimentare
Venitul din dividende
Venitul din închirieri
Venitul din dobânzi
Ca excepție de la impunere, apar următoarele elemente:
Suma vărsată prin intermediul Regiei de Rente din Québec;
Ajutorul primit în cadrul programului Ajutor – locuință;
Valoarea bunurilor primite moștenire;
Sumele provenite dintr-o poliță de asigurare de viață, sume primite în urma decesului asiguratului;
Creditul pentru TVQ;
Creditul pentru TPS;
Creditul pentru persoanele fizice care locuiesc într-un oraș nordic;
Câștigul la loterie;
Indemnizația pentru grevă;
Prestațiile fiscale pentru copii vărsate de Guvernul federal;
Prestațiile primite în regim de asigurare salarială sau de asigurare a venitului dacă angajatorul nu a cotizat în acest regim
Prin venituri din salarii se înțeleg veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau al unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă. În conținutul veniturilor din salarii sunt incluse: salariile de bază, sporurile și adaosurile de orice fel, indemnizațiile de orice fel, recompensele și premiile de orice fel, participarea salariaților la profit, orice alte cîștiguri în bani și natură primite de către angajați de la angajatori. În vederea impunerii, sunt asimilate și alte sume provenite din diferite tipuri de indemnizații, situație specifică provinciei Québec. Persoanele fizice care au obținut aceste indemnizații trebuie să înscrie sumele în declarația de venit. Există patru tipuri de indemnizații, și anume:
Indemnizații pentru accidentul de muncă;
Indemnizații pentru retragerea preventivă;
Indemnizațiile pentru accidentul de circulație;
Indemnizații având în vedere un act de civism sau în calitate de victimă a unui act criminal.
Drepturile și obligațiile contribuabilului, persoană fizică
Fiecare contribuabil trebuie să furnizeze toate informațiile necesare ce au legătură cu venitul salarial pentru calculul impozitului. Astfel, pe baza impozitului plătit, în funcție de situația fiecărui contribuabil, acesta contribuie la echitatea fiscală și participă la finanțarea serviciilor oferite colectivității, în special în sectorul educației, sănătății și serviciilor sociale. Contribuabilii care furnizează informații incorecte sau incomplete sunt expuși penalităților și sunt pasibili de urmări penale. Dacă se omite să se declare un venit de aceeași natură pe o perioadă de trei ani, contribuabilul va suporta o penalitate de 10% din venitul nedeclarat. Fiecare contribuabil are un dosar fiscal propriu în care se găsesc toate declarațiile de venit, informații confidențiale care pot fi date doar acelor persoane care sunt autorizate de contribuabilul care dorește anumite informații, dar nu poate veni personal.
b) Baza de calcul și cotele de impozitare
Baza de calcul este reprezentată de venitul salarial al fiecărei persoane fizice la care se aplică o cotă de impozitare .
Baza de calcul și cotele de impozitare în cazul contribuabililor, persoane fizice, sunt cele redate în tabelul următor:
Tabel nr. 3.1.
Cotele de impozitare pentru veniturile persoanelor fizice
Sursa: Ministère du Revenu du Québec
c) Penalități
Contribuabilii care își întocmesc declarațiile de venit după data limită anunțată, ei se expun unei penalități. Această penalitate este de 5% asupra soldului care trebuie plătit la dat întocmirii declarației. În plus, o penalitate adițională de 1% pentru o lună întreagă de întârziere se adaugă la cei 5%.
Dacă impozitul se plătește asupra venitului întregii familii, există anumite avantaje fiscale. Astfel, în Québec se întâlnesc două tipuri de credite care pot fi cerute de contribuabili:
Credit pentru un impozit rambursabil
Credit pentru un impozit nerambursabil
Creditul pentru un impozit este o sumă acordată contribuabilului în funcție de situația sa economică, în scopul de a diminua suma impozitului de plată. Creditul pentru un impozit rambursabil reprezintă suma care poate fi obținută de un contribuabil în anumite condiții, chiar dacă acesta nu are de plătit un impozit. În ceea ce privește creditul pentru un impozit nerambursabil, acesta este o sumă care reduce sau anulează un impozit care trebuie să fie plătit de un contribuabil.
Programul Alocare-locuință oferă un ajutor financiar gospodăriilor cu un venit redus care este destinat unei părți mai puțin importante din buget pentru locuire. De acest program beneficiază:
Persoanele cu o vârstă de 55 de ani sau mai mare;
Familiile în care unul dintre soți este în vârstaă de 55 ani;
Persoanele care au în întreținere cel puțin un copil.
Acest program ține cont de numărul persoanelor care alcătuiesc familia, de venit, de tipul familiei și de chiria lunară și poate ajunge la suma de 80$ pe lună.
În ceea ce privește venitul din pensia alimentară, se poate preciza că pensia alimentară reprezintă o sumă vărsată periodic în urma unei sentințe recunoscută în Québec. Această sumă servește nevoilor esențiale ale vieții copiilor. Este vorba, în special, de hrană, locuință, încălzire, îmbrăcăminte și educație. Programul de percepere a pensiilor alimentare este universal. Dacă persoana fizică ce trebuie să plătească pensia alimentară nu are posibilitate financiară, trebuie să obțină o altă sentință pentru a demonstra care este situația.
Pensia alimentară este indexată în mod automat la data de 1 ianuarie a fiecărui an. Taxa de indexare pentru anul 2007 este de 2,1%. Indexarea se aplică la toate sentințele care acordă o pensie alimentară, chiar dacă judecătorul precizează acest lucru în mod diferit.
Tabel nr. 3.2.
Taxa de indexare a pensiei alimenatare
Sursa: Ministère du Revenu du Québec
În mod expres, noul regim de impozitare a dividendelor, prevede clasificarea acestora în două categorii: dividende determinate și alte dividende. Astfel, introducerea unui credit pentru impozitul asupra venitului din dividende, este benefic pentru dividendele determinate. În Québec au fost adoptate regulile specificate în Bugetul din 24 mai 2006. Totuși, în Québec s-a ales creșterea creditului pentru impozitul dividendelor determinate și în același timp s-a redus creditul aplicabil pentru celelalte dividende. Începând cu data de 24 mai 2006, majorarea dividendelor determinate a fost de 45%, iar pentru alte dividende, 25%. Până la data de 23 mai 2006, impozitul pe venitul din dividendele a fost de 16,46%, iar începând cu data de 24 mai 2006, taxa este de 17,55% pentru dividendele determinate și 20% pentru alte dividende.
Persoanele fizice care au înstrăinat imobilizări, de exemplu, adică au vândut, cedat acțiuni sau obligațiuni, o creanță, un teren, un imobil, ar trebui să includă în venit o parte din câștigul realizat. Efectiv, dacă suma câștigată depășește pierderile, trebuie să se înscrie 50% din câștig. Din contră, dacă pierderile depășesc suma câștigată, 50% din ceea ce depășește constituie o pierdere netă în capital.
Venitul din închirieri reprezintă suma de bani câștigată de o persoană fizică al cărui imobil este închiriat. Orice proprietar trebuie să completeze un formular, dacă s-a angajat să suporte cheltuielile pentru reparații, renovare, întreținere. Cheltuielile curente dunt admise ca fiind deduse din calculul venitului.
Cheltuielile deductibile din venitul din chirii sunt următoarele:
Cheltuielile de publicitate în vederea găsirii de locatari;
Primele de asigurare și impozitele funciare relative la bunul închiriat;
Dobânda la sumele împrumutate pentru cumpărarea, întreținerea bunului locativ;
Cheltuielile de întreținere și reparații pentru ca bunul imobiliar să rămână la aceeași valoare;
Cheltuielile juridice, etc.
În ceea ce privește cheltuielile de capital, sunt de asemenea, o parte dintre ele, deductibile, dar și nedeductibile. Cheltuielile deductibile, în acest caz, sunt: cheltuielile cu instalarea de dispozitive de deschidere a ușilor cu comandă manuală, instalarea de rampe în interiorul și exteriorul imobilului, transformarea unei încăperi, modificarea ascensorului sau a unei uși pentru a facilita utilizarea unui fotoliu rulant și toate cheltuielile care au ca scop ajutarea persoanelor cu handicap. Cheltuielile nedeductibile sunt cele care se referă la achiziționarea unui bun locativ, la costul cu construcția unui garaj, etc.
Dobânzile cu privire la o sumă datorată în virtutea unei legi fiscale din Québec sunt capitalizate zilnic. Taxa dobânzii aplicabilă datoriei față de Revenu Québec este determinată în funcție de media taxelor de bază ale împrumuturilor bancare consimțite de aceste instituții. rezultatul obținut este majorat cu 3%. Aceste taxe sunt publicate de Banca din Canada. Taxa în vigoare în perioada 1 iulie – 30 septembrie 2007, este de 9%.
2. Impozitul pe venit în cazul persoanelor juridice
O societate este o entitate juridică distinctă, separată în mod legal de unul sau mai mulți acționari. Scopul unei societăți este de a exploata o întreprindere în scopul obținerii de beneficii care vor fi împărțite între acționari.
În ceea ce privește societățile, acestea au libertatea de a alege data de sfârșit a anului fiscal și, de asemenea, au un termen de 6 luni după sfârșitul anului următor de impozitare pentru a-și raporta declarația de impozitare. Acest lucru le permite să-și aleagă sfârșitul anului fiscal în afara perioadelor de vârf.
În plus, vizavi de fiscul canadian există trei categorii de societăți:
Societate privată;
Societate privată sub controlul Canadian;
Societate publică.
Este importantă identificarea tipului de societate, deoarece această etapă are o mare incidență din punct de vedere fiscal. O întreprindere individuală, nu este o societate deoarece ea nu este o persoană morală distinctă. Modul de impozitare va fi similar cu cel al persoanelor fizice și calculul impozitului pe venit se va face după aceeași procedură.
Decalarația de venit se face în funcție de tipul societății.
Societăți convenționale: rezultatul unui act cu titlu oneros, gratuit sau testamentar. În cazul în care este vorba de o succesiune, nu este nevoie să se întocmească o declarație de venit dacă bunurile persoanei decedate sunt distribuite imediat după deces sau dacă în urma succesiunii nu s-a obținut nici un venit.
Organismele fără scop lucrativ (OSBL), utilizate doar în acest scop, sunt exceptate de la impozitul asupra venitului. Aceste organisme beneficiază de privilegii importante. Astfel, dacă sunt formate exclusiv pentru a fi utilizate în scop nelucrativ, sunt exceptate de la plata impozitului pe venit, iar dacă sunt societăți, sunt exceptate de la plata taxei asupra capitalului. Pe de altă parte, organismele fără scop lucrativ nu sunt exceptate de la plata impozitului pe venit și a taxei asupra capitalului, dacă o parte din venituri este vărsată către unul din acționari sau proprietari. Cum majoritatea organismelor fără scop lucrativ sunt societăți, acestea trebuie să întocmească declarația de venit, cel mai târziu la 6 luni după sfârșitul anului de impozitare.
Societățile trebuie să se conformeze diferitelor exigențe fiscale. În special, acestea trebuie să declare toate formele de venit ale întreprinderii, să furnizeze toate informațiile relative în ceea ce privește deducerile, să plătească impozitul asupra venitului și să plătească taxa asupra capitalului vărsat.
Societățile de persoane trebuie să indice în declarația de informații partea de venit sau pierderile tuturor asociaților.
Muncitorii autonomi (independenți) trebuie să întocmească o declarație de venit și să o depună la Revenu Quebec. Se poate ca lucrătorii independenți să beneficieze de o deducere, dacă îndeplinesc anumite condiții. Această deducere este de 6% din venit, dar nu mai mare de 500$.
Întreprinderile care sunt constituite în societăți și al căror an de impozitare a debutat înainte de 30 mai 2004, pot să beneficieze de scutirea de la plata impozitului pe venit și a taxei asupra capitalului pe perioada primilor 5 ani de impozitare.
Exercițiul financiar al unei persoane juridice nu trebuie să depășească o perioadă de 53 de săptămâni, nefiind fixată o dată legală. Cum anul de impozitare al persoanei juridice corespunde cu exercițiul financiar, acesta poate să se încheie la o altă dată decât 31 decembrie.
Calculul venitului unei persoane juridice
O societate care are un stabiliment în Québec sau care vinde acolo anumite bunuri este supusă unui impozit pe venit. Veniturile obținute de societate îi aparțin; în niciun caz acționarii nu pot să și le însușească. De aceea, pierderile suferite nu sunt deductibile din veniturile acționarilor. Însă, aceste pierderi pot să influențeze valoarea acțiunilor. O persoană care lucrează pentru o întreprindere, în calitate de salariat, nu poate deci să-și formeze o societate.
Principalele elemente care intră în calculul venitului unei societăți, sunt următoarele:
Veniturile sau pierderile întreprinderii;
Veniturile sau pierderile de bunuri;
Câștigurile sau pierderile de capital.
În cadrul societăților, trebuie să se calculeze veniturile acesteia în funcție de exercițiul contabil, chiar dacă este vorba de o societate agricolă sau orice alt tip de societate. Pentru a calcula venitul impozabil, al unei societăți, în primul rând trebuie să se determine beneficiile nete prezente. Trebuie ca apoi să se adauge sau să se reducă anumite elemente în vederea conformării legilor fiscale. Există două tipuri de diferențe între venitul contabil și venitul fiscal. Prima provine din faptul că anumite venituri sau pierderi contabile nu sunt recunoscute din punct de vedere fiscal, Canada, de exemplu, partea neimpozabilă a câștigurilor din capital. A doua diferență provine din decalajul între momentul în care sunt recunoscute veniturile și cheltuielile, de exemplu amortizarea.
Taxa de impozitare
O societate care exploatează o întreprindere în Québec este supusă unei taxe generale de impozitare de 9,9% la nivel de provincie, iar în Canada această taxă este de 22,12%.
Deducerea cheltuielile de exploatare
În cazul unei persoane juridice, este necesar să fie deduse toate cheltuielile realizate de societate pentru obținerea venitului întreprinderii sau obținerea de bunuri, cu excepția următoarelor cheltuieli:
Strângerea de fonduri;
Cheltuielile sau pierderile capitale;
Provizioanele, chiar dacă Legea asupra impozitelor prevede în mod expres să fie deduse;
Cheltuielile angajate pentru crearea unei întreprinderi înainte de a fi exploatată ca atare.
Anumite cheltuieli pot să constituie avantaj impozabil pentru angajații sau acționarii unei societăți, ca:
Alocări pentru utilizarea unei vehicul cu motor;
Cotizații vărsate la regimurile de asigurări;
Cheltuieli cu chiria, cheltuieli în caz de boală, cheltuieli pentru transport și cheltuieli pentru repaus.
Remunerarea conducătorului societății se face sub formă de salariu. Societatea poate să plătească, de asemenea, un acționar pentru serviciile efectiv recunoscute sau îi poate vărsa onorarii sau dividende. Aceste sume fac parte integrantă, în general, din venitul acționarului și ele pot fi deduse din venitul societății chiar dacă este vorba de dividende.
Amortizarea
Deducerea fiscală pentru amortizare este facultativă și de obicei mai avantajoasă pentru acele întreprinderi care o utilizează în ceea ce privește principiile contabile. În cele mai multe cazuri, taxele de amortizare sunt identice pentru Québec și Canada. Pe de altă parte, guvernele s-au angajat să revizuiască în mod regulat taxele de amortizare și se consideră că ameliorarea structurii taxei de deducere pentru amortizare poate contribui la creșterea productivității întreprinderii. Atât în Canada cât și în Québec, bunurile amortizabile sunt grupate pe categorii, astfel:
Tabel nr. 3.3.
Taxele de amortizare pe categorii de bunuri – Québec
Sursa: „Gouvernement du Québec, 2006”
1 Materialul conex cuprinde părțile logice ale sistemelor, adică sistemul general de funcționareprin care se pot executa programele de aplicare.
2 Materialul de infrastructură pentru rețelele de date apără aplicațiile de telecomunicații avansate, cum ar fi curierul electronic, căutarea de informații pe Web, mesageria instantanee.
3Amortuzabilă pe durata de viață a licenței sau permisului
4Amortizabilă la 75% din cost
Calculul capitalului vărsat
O societate care are un stabiliment în Québec într-un moment oarecare al anului de impozitare, trebuie să plătească o taxă asupra capitalului său vărsat. Anumite societăți, între altele și cooperativele, sindicatele cooperative și societățile miniere, neavând pagube în stadiul de producție, sunt scutite de la plata taxei de capital.
Sumele care trebuie să se includă în capitalul vărsat, sunt, printre altele și următoarele:
Pasivul impozitelor viitoare sau reportul creditor al impozitului;
Anumite provizioane și rezerve;
Obligațiile garantate de un bun al societății;
Alte împrumuturi și avansuri subscrise societății;
Accepțiunile bancare și alte titluri asemănătoare;
Alte cheltuieli contractate după mai mult de șase luni.
Aceste informații se referă la societățile supuse taxei asupra capitalului care nu sunt: bănci, case de economii sau de credit, societăți de împrumut, societăți făcând comerț cu valorile mobiliare.
Taxa asupra capitalului în cazul societăților care nu sunt instituții financiare se prezintă în tabelul următor:
Tabel nr. 3.4.
Taxa asupra capitalului-instituții nefinanciare
Sursa: Date prelucrate din „Gouvernement du Québec-2006”
Taxa asupra capitalului pentru instituțiile financiare este cea redată în următorul tabel:
Tabel nr. 3.5.
Taxa asupra capitalului-instituții financiare
Sursa: Date prelucrate din „Gouvernement du Québec-2006”
Deduceri
Deducerea acordată societăților pentru calculul capitalului vărsat este de 1.000.000$ pentru anul 2006 și pentru anii următori. Această deducere se aplică pe lângă alte deduceri de care poate să benefiecieze o anumită societate. Pe de altă parte, această deducere este acordată înaintea reducerii pentru plasament de care poate beneficia o societate, dacă e cazul.
Sumele minime de 250$ (125$ în cazul unei societăți agricole),ca taxa asupra capitalului plătibil, sunt abolite, mai puțin în cazul instituțiilor financiare.
O societate agricolă sau o societate ale cărei activități constau în principal, în exploatarea unei întreprinderi care se ocupă cu pescuitul, poate beneficia de o deducere de 400.000$ din calculul capitalului său vărsat, dacă această societate nu are dreptul de exonerare temporară. Această deducere trebuie totuși să fie partajată, dacă este cazul, între societățile asociate.
Creditul pentru taxa asupra capitalului
O societate, alta decât o instituție financiară care realizează o investiție admisibilă în cursul unui an de impozitare, poate să beneficieze de un asemenea credit nerambursabil în valoare de 5% din suma acestei investiții admisibile, pentru acest an de impozitare, în anumite condiții. Acest credit este egal cu 15% pe parcursul perioadei de admisibilitate asupra taxei ameliorate, în cazul în care o societate își exercită activitatea în domeniul forestier. Astfel, o societate poate să beneficieze de acest credit pentru un an de impozitare până la concurența taxei asupra capitalului plătibil de ea pentru anul de impozitare în curs.
Pe de altă parte, partea nerambursabilă din acest credit care depășește valoarea taxei asupra capitalului ce trebuie plătită pentru un an de impozitare, va putea fi reportată anilor următori de impozitare, servind la diminuarea taxei de capital în acești ani.
Fiecare angajator are responsabilitatea: de a reține impozitul asupra venitului și cotizațiilor la Regimul de Rente din Quebec și la Regimul din Quebec pentru Asigurările Parentale, din salariul pe care îl varsă angajaților și de a vărsa sumele pe care le-ai reținut, iar cotizațiile la regimul de Rente din Quebec și la Regimul de Asigurare Parentală.
În ceea ce privește Fondul de Servicii de Sănătate, angajatorul trebuie să plătească o cotizație bazată pe salariile vărsate angajaților, în care se includ:
Concediile plătite;
Avantajele impozabile;
Bacșișurile.
Taxa de cotizare variază între 2,7% și 4,26%, în funcție și de masa salarială a întreprinderii. Astfel, dacă masa salarială totală este mai mare de 5 milioane de dolari, taxa este de 4,26%; în cazul în care masa salarială este egală sau mai mică de un milion de dolari, taxa este de 2,7%, iar dacă masa salarială este mai mare de un milion de dolari, dar nu depășește 5 milioane de dolari, taxa variază între 2,7% și 4,26%.
Cotizarea angajatorului la Comisia Normelor de Muncă este calculată asupra salariilor plătite și avantajelor furnizate salariaților în cursul unui an, astfel:
Pentru anul 2005, cotizația a fost de 0,80$ la 1.000$ din salariul brut care nu a depășit 56.000$
Pentru anul 2006, cotizația a fost de 0,80$ la 1.000$ din salariul brut care nu a fost mai mare de 57.000$
Angajatorii, angajații și lucrătorii independenți trebuie să cotizeze la Regimul de Rente din Québec în funcție de o taxă stabilită de Legea regimului de Rente din Québec. Cotizațiile lucrătorilor sunt prelevate direct din salariu, mai precis din veniturile lor din munca prestată, care se situează între 3.500$ și 43.700$, taxa fiind de 9,9%. Salariații plătesc în anul 2007, jumătate, adică 4,95%, iar restul plătește angajatorul. În ceea ce privește lucrătorul independent, acesta trebuie să plătească taxa de 9,9% în două tranșe; pentru anul 2007, cotizația maximă este de 3.979,80$.
La Regimul de Asigurări Parentale trebuie să cotizeze atât angajatorul, cât și angajatul, sume care vor fi utilizate pentru acordarea concediilor de maternitate, de paternitate. Angajatorul trebuie să plătească o taxă de 0,583% din salariul asigurabil (maximul asigurabil este de 59.000$ pentru fiecare angajat).
De asemenea, angajatorii sunt obligați să plătească o taxă de 1% din masa salarială pentru formarea profesională a angajaților, sumă pe care o vor vărsa la Fondul Național de Formare a Mâinii de Lucru, iar în cazul în care masa salarială este mai mică de 1 milion de dolari, această taxă nu se percepe.
3. Averea este considerată ca fiind suma dintre activele fizice, activele financiare și activele umane.
Activele fizice sunt reprezentate mai ales de imobilele și serviciile obținute de proprietar. Aici se includ chiriile sau costul de oportunitate.
Activele financiare. În această categorie se include tot ceea ce duce la obținerea unui randament sub formă de interese, dividende și/sau câștig din capital.
Activele umane sunt considerate a fi talentele și cunoștințele, capacitatea productivă care generează perceperea salariului.
Un regim bazat pe avere ar fi inechitabil deoarece deținătorii de capital uman ar putea să evite plata impozitului, cu atât mai mult existând posibilitatea creării unui regim de impozitare a capitalului.
De exemplu, un impozit de 1% asupra unei obligații de 1000 $ raportat la un titlu de 10% este echivalentul unui impozit de 10% asupra venitului. Din contră, impozitul pe avere va permite taxarea veniturilor care evită impozitul pe venit: taxe funciare pentru serviciile legate de locuință ale proprietarilor.
IMPOZITELE INDIRECTE
Impozitele indirecte reprezintă prelevări fiscale care nu au incidență imediată asupra capacității contributive și se stabilesc nenominativ în sarcina unor persoane fizice și/sau juridice, în funcție de cheltuielile pe care acestea le efectuează, percepându-se astfel indirect de la respectivii subiecți – suportatorii reali – prin intermediul unei terțe persoane.
Caracteristicile de bază ale impozitelor indirecte sunt următoarele:
Nenominative (nu sunt cunoscute cu exactitate persoanele fizice sau juridice care datorează debitele fiscale);
Fără incidență imediată (lovesc în mod indirect și mijlocit capacitatea de plată a consumatorilor finali de bunuri și/sau servicii, aceștia fiind doar suportatorii debitelor, nu și plătitorii acestora);
Aplicate asupra cheltuielilor (obiectul supus impunerii este cheltuiala);
Nontransparente (elementele care vizează asieta fiscală sunt cu greu desprinse de către subiecții impozitați);
Nepretabilă la dublă impunere (obiectul impozabil nu poate fi supus unei impuneri multiple);
Nonpasibile de reacții psihologice.
În ceea ce privește impozitele indirecte, în continuare se va face referire la taxele de consumație ce relevă prelevările fiscale care sunt cuprinse în prețul de vânzare al mărfurilor și/sau serviciilor care circulă în interirul statului ce impune respectivele prelevări obligatorii.
Taxele de consum pot fi împărțite în două categorii, astfel:
Taxe generale de consum: TPS/TVH și TVQ
Taxe speciale de consum (accizele)
Taxele speciale de consum aplicabile în Quebec, sunt următoarele:
Impozitul asupra carburanților
Impozitul asupra tutunului
Impozitul asupra băuturilor alcoolice
Taxa asupra aerului condiționat al automobilelor
Taxele vamale
Alte taxe
Taxele generale de consum în cazul persoanelor fizice sunt: taxa asupra bunurilor și serviciilor (TPS) și taxa de vânzare a Quebecului (TVQ).
În ceea ce privește consumatorii, persoane fizice, aceștia trebuie să plătească o taxă asupra bunurilor și serviciilor (TPS) în valoare de 6%, precum și taxa de vânzare a Québecului (TVQ) de 7,5%. Aceste taxe sunt aplicabile la majoritatea bunurilor și srviciilor. TPS și TVQ sunt taxe incluse în prețul final, preț plătit de către consumator. TPS este denumită de asemenea taxă federală, iar TVQ, taxă provincială.
Anumite bunuri, ca și produsele alimentare de bază și medicamentele eliberate pe bază de rețetă medicală, sunt supuse ambelor taxe. TPS și TVQ, dar taxa este de 0%, caz în care se poate spune că acestea sunt detaxate. O vânzare se spune că este detaxată, pentru că ea este taxabilă cu o taxă de 0%. În cadrul acestui tip de vânzare, se pot aminti următoarele bunuri și servicii:
Produsele alimentare de bază;
Medicamentele eliberate pe bază de rețetă;
Anumite aparate medicale;
Majoritatea produselor agricole;
Vitele, în general;
Anumite bunuri sau servicii exportate în afara Canadei;
Anumite servicii de transport de persoane sau mărfuri;
Servicii financiare în ceea ce privește TVQ.
Anumite bunuri și servicii sunt exonerate în momentul tranzacției, adică TPS și TVQ nu se aplică.
Rambursarea TPS și TVQ
Diplomați
În ceea ce-i privește pe diplomați, aceștia au dreptul la o rambursare a taxelor atunci când fac cumpărături în Québec. Astfel, în această categorie sunt incluse următoarele persoane:
Agenții diplomatici și membrii personalului administrativ și tehnic al unei misiuni diplomatice;
Funcționarii și angajații consulatelor;
Soțul uneia sau alteia dintre aceste persoane, în general, membrii familiilor lor.
Pentru a obține o rambursare, este necesar sa fie îndeplinite următoarele condiții:
Să se plătească taxele în momentul cumpărării
Să se ceară rambursarea acestor taxe pe baza probelor documentare care se pretind.
Astfel, dacă titularului cărții de identitate i se recunoaște statutul, acesta are obligația de a plăti taxele. Guvernul din Québec și cel din Canada au convenit să armonizeze regulile și modalitățile de aplicare a rambursărilor de TPS și TVQ pentru reprezentarea străinilor. Fără excepție, taxele care dau dreptul obținerii de rambursări, sunt următoarele:
TPS
TVQ
Taxa asupra carburanților
Taxa specifică asupra băuturilor alcoolice
Taxa de găzduire
Taxa asupra primelor de sănătate.
b. Locuințele noi și renovările majore
Imobilele de locuit noi, materialele de construcție sunt taxabile, dar se poate obține o rambursare parțială a taxelor plătite pentru aceste bunuri sau servicii. Astfel, în cazul cumpărării sau construirii unei locuințe noi, rambursarea este de 36% din taxele plătite. Nu se poate depăși suma de 7.560$ în cazul TPS și 5.607 $ în cazul TVQ. Se diminuează progresiv dacă prețul de cumpărare sau valoarea justă a locuinței noi sau renovată și a terenului este mai mare de 350.000$ pentru TPS și 200.000$ pentru TVQ, iar în cazul în care valoarea justă depășește 450.000$ la TPS și 225.000$ pentru TVQ.
Dacă se cumpără un teren și o locuință nouă sau un teren și o locuință care necesită renovări majore, condițiile de obținere a unei rambursări sunt următoarele:
Această locuință este un imobil cu apartament unic sau în coproprietate
Locuința și terenul au fost achiziționate printr-o singură tranzacție
Proprietatea imobilului este transferată după ce construcția sau renovările sunt terminate în mare parte
Prețul de cumpărare al proprietății este inferior sumei de 450.000$ pentru TPS și 225.000$ pentru TVQ.
Cererea de rambursare trebuie să fie prezentată în doi ani începând cu data transferului de proprietate al imobilului. O singură cerere de rambursare poate fi prezentată pentru același imobil.
Dacă ne aflăm în situația în care se construiește o locuință, pentru a avea dreptul unei rambursări parțiale, trebuiesc îndeplinite următoarele condiții:
Această locuință este un imobil cu apartament unic sau în coproprietate
Sunteți proprietarul terenului înainte de construirea locuinței
Valoarea justă a proprietății este inferioara sumei de 450 000$ pentru TPS și 225 000$ pentru TVQ în momentul în care construcția este terminată în mare parte.
În situația în care se fac renovări majore la locuința proprie, pentru a avea dreptul la o rambursare parțială, se au în vedere următoarele condiții:
Această locuință este un imobil cu apartament unic sau în coproprietate
Valoarea justă a proprietății este inferioara sumei de 450 000$ pentru TPS și 225 000$ pentru TVQ în momentul în care renovările sunt terminate în mare parte.
Dacă se ocupă locuința în timpul lucrărilor, cheltuielile investite încă doi ani după ziua în care persoana în cauză sau un apropiat a început să ocupe locuința pentru prima dată după începutul lucrărilor, nu dă dreptul la rambursare. Cererea trebuie să fie prezentată în decursul următoarelor perioade:
patru ani după ziua în care locuința este ocupată pentru prima dată de la începutul lucrărilor
doi ani după ziua în care renovările majore sunt terminate în mare parte.
2. Rambursarea parțială aupra TVQ – vehicule hibride
Dreptul obținerii unei rambursări parțiale în cazul în care se cumpără, se închiriază pe termen lung (mai mult de 12 luni) sau se aduce în Québec un vehicul hibrid nou prescris. Vehiculele vizate sunt următoarele:
Honda Insight 2005 et 2006
Honda Civic Hybrid 2005, 2006 et 2007
Honda Accord Hybrid 2005
Nissan Altima Hybrid 2007
Toyota Prius 2005, 2006 et 2007
Toyota Camry Hybrid 2007
Suma totală maximă a rambursării este de 1.000$ dacă vehiculul a fost cumpărat, închiriat sau adus în Québec după 23 martie 2006, dar înainte de 21 februarie 2007, iar dacă vehiculul a fost cumpărat, închiriat sau adus după 20 februarie 2007, dar înainte de 1 ianuarie 2009, suma maximă este de 2.000$. Cererea de rambursare va trebui prezentată pe baza unui formular tipizat în decursul perioadei stabilită legal. În cazul în care vehiculul este cumpărat sau adus în Québec, cererea trebuie să se facă într-o perioadă de patru ani după momentul în care TVQ a devenit plătibilă. În cazul unei închirieri, cererea poate fi făcută începând cu momentul în care se plătește suma maximă de TVQ rambursabilă, și, cel mai târziu în patru ani de la sfîrșitul contractului de închiriere. În plus, dacă este vorba de o închiriere începând după 20 februarie 2007, o cerere pentru un prim vărsământ al acestei rambursări poate să fie prezentată încă din momentul în care o sumă pentru TVQ rambursabilă în valoare de 1.000$ a fost plătită cu privire la vehicul. Această cerere trebuie să fie însoțită de originalul contractului de cumpărare sau de închiriere precum și confirmarea de service de la Societatea de Asigurări de Automobile din Quebéc.
B. Taxele generale de consum în cazul persoanelor juridice
În ceea ce privește persoanele juridice, trei sunt taxele specifice în Quebec: TPS, TVQ și TVH (taxa de vânzare armonizată). TPS/TVH și TVQ sunt taxe aplicate la majoritatea bunurilor și serviciilor. Ca și în cazul persoanelor fizice, și la persoanele juridice, TPS/TVH se calculează ca procent de 6% din prețul de vânzare, TVQ de 7,5% asupra prețului, fiind inclusă și TPS.
1. Taxa asupra bunurilor și serviciilor – TPS
La modul general, o societate trebuie în mod obligatoriu să fie înscrisă la regimul TPS dacă exploatează o societate din Canada efectuând acolo tranzacții taxabile în cadrul unei activități comerciale. Acest principiu face obiectul unei excepții: o persoană juridică nu va putea să se înscrie dacă este un mic furnizor, adică, o persoană juridică ce a efectuat mai puțin de 30.000$ în tranzacțiile taxabile și detaxate în cursul a patru trimestre precedente. Chiar dacă în anumite cazuri, o societate nu are obligația să se înscrie la regimul TPS, ea va putea să facă acest lucru în mod voluntar. În consecință, dacă o societate face afaceri în Canada, ea va trebui să se înscrie în scopul de a percepe TPS de la clientela sa. Taxa asupra bunurilor și serviciilor percepută va trebui să fie remisă autorităților fiscale.
2. Taxa de vânzare în Québec – TVQ
Regimul taxei de vânzare, fiin în mare măsură armonizat cu taxa asupra bunurilor și serviciilor, majoritatea tranzacțiilor taxate cu TPS sunt de asemenea supuse și taxei de vânzare. TVQ se calculează asupra valorii de tranzacționare incluzând și TPS. Orice societate trebuie, în mod obligatoriu să fie înscrisă la regimul taxei de vânzare din Québec dacă exploatează o întreprindere din această provincie și dacă efectuează tranzacții taxabile în cadrul unei activități comerciale. Ca și în cazul taxei asupra bunurilor și serviciilor, o persoană juridică ce este un mic furnizor nu se poate înscrie în acest regim, dacă în cursul a patru trimestre anterioare a efectuat tranzacții mai mici de 30.000$. de asemenea, societățile care percep taxa de vânzare de la clienți, sunt obligate să o remită autorităților fiscale.
3. Taxele de vânzare provinciale – TVH
Alte provincii canadiene, cu excepția provinciei Alberta, impun o taxă de vânzare.
TVH se aplică asupra aceleiași baze ca și TPS, însă cota de impozitare este de 14%, unde 6% reprezintă procentajul federal, iar 8%, procentajul provinciilor participante. Provinciile participante în care se aplică TVH, sunt: Nouveau-Brunswick, Nouvelle-Écosse și Terre-Neuve et Labrador. Întreprinderile care sunt înscrise în fișierul pentru TPS sunt înscrise automat și în fișierul pentru TVH și ele trebuie să perceapă și să verse taxa de 14%, în ceea ce privește toate furniturile taxabile care sunt efectuate în provinciile participante.
În continuare va fi dat un exemplu pentru înțelegearea acestor taxe.
TPS/TVH se calculează cu o taxă de 6%
TVQ se calculează cu o taxă de 7,5% asupra prețului care cuprinde și TPS.
Tabel nr. 3.6.
Exemplu: TPS/TVH, TVQ
Se vinde un bun taxabil la prețul de 100$. Taxele vor fi calculate în modul următor:
Sursa: Ministère du Revenu du Québec
C. Taxele speciale de consum – accizele
Accizele sunt taxe speciale de consumație, aplicându-se la anumite produse considerate de necesitate redusă, ori nocivă pentru sănătatea persoanelor fizice, ori considerate bunuri de lux.
Accizele, ca taxă specială de consumație se plătesc o singură dată.
Taxa asupra carburanților se aplică la carburanții vânduți în Québec. Această taxă se stabilește în funcție de:
Tipul de carburant;
Regiune;
Data achiziției.
Cota de impozitare pentru carburanți stabilită în funcție de tipul de carburant se prezintă în următorul tabel:
Tabel nr. 3.7.
Taxa asupra carburanților în funcție de tipul de carburant
Sursa: Ministère du Revenu du Québec
Taxele aplicabile asupra benzinei și a păcurei sunt reduse în anumite regiuni din Québec, de exemplu în regiunile frontaliere cu o provincie canadiană.
Anumiți carburanți sunt scutiți de la plata taxei asupra carburanților, și anume:
Gazul natural;
Solvenții proveniți din petrol;
Benzina destinată consumului chimic;
Impozitul asupra tutunului este plătit de persoanele juridice care trebuie să aibă, de asemenea, un certificat de înscriere și să dețină permis.
Tabel nr. 3.8.
Cota de impozitare a tutunului
Sursa: Ministère du Revenu du Québec
Impozitul asupra băuturilor alcoolice se stabilește în funcție de locul unde are loc consumul. Astfel, dacă băuturile alcoolice sunt vândute pentru consumul la domiciliu, acestea sunt supuse unei taxe particulare pe lângă TPS și TVQ. Această taxă reprezintă în general:
0,40$ la litrul de bere;
0,89$ pe litru la alte băuturi alcoolice.
Dacă vânzarea are loc pentru consumul într-o întreprindere, atunci cota de impozitare va fi următoarea:
0,65$ la litrul de bere
1,97$ pe litru la alte băuturi alcoolice.
Taxa specifică trebuie să fie plătită de vânzătorii en-detail și percepută de furnizori. Această taxă este mai redusă, deoarece berea sau băutura alcoolică este fabricată în Québec de anumite persoane.
4. Taxa asupra aerului condiționat al automobilelor
Legea impune o acciză asupra aerului condiționat al automobilelor noi. În vederea modificării legii asupra taxei de acciză, importatorii și concesionarii de automobile sunt acum renumiți pentru a fi fabricanți de bunuri care să ducă la modificarea legii.
D. Taxele vamale
În cazul importurilor de bunuri, bunurile importate sunt supuse taxei asupra bunurilor și serviciilor în momentul în care sunt vămuite. Totuși, taxa asupra bunurilor și serviciilor plătită importatorului va putea fi , în general, revendicataă, cu condiția ca societatea respectivă să fie înscrisă în regimul taxei asupra bunurilor și serviciilor. În materie de taxă pe vânzare (TVQ), o societate trebuie să se autocotizeze asupra unui bun pe care îl importă, chiar dacă bunul importat este utilizat într-o proporție mai mare de 90%.
În ceea ce privește exportul de bunuri, bunurile exportate nu sunt supuse taxei asupra bunurilor și serviciilor, dar nici taxei de vânzare a Québecului. În legătură cu exportul de servicii, principiul general anunță că taxa asupra bunurilor și serviciilor nu va fi percepută de la un client nerezident canadian, astfel că, nici taxa de vânzare a Québecului nu va fi percepută de la un client nerezident din Québec.
E. Alte taxe
Taxa de găzduire asigură finanțarea Fondurilor de Parteneriat Turistic realizat pentru a susține industria turistică din Québec. Taxa este de 2$ pe noapte sau de 3$ din prețul de vânzare, în funcție de regiunea turistică. Această taxă nu se aplică pentru următoarele locații:
Spațiu de camping;
Centru de vacanțe;
Un centru de găzduire pentru o perioadă de mai puțin de 6 ore sau pe o perioadă mai mare de 31 de zile consecutive.
Taxa de 3$ se calculează asupra prețului pe noapte.
Există 2 moduri de a factura taxa de 2$, astfel: taxa poate să fie inclusă în prețul pe noapte sau poate să fie indicată separat.
Tabel nr. 3.9.
Înscrierea în fișier a TPS și TVQ
Sursa: Ministère du Revenu du Québec
Tabel nr. 3.3.2.5.
Înscrierea în fișier fără TPS și TVQ
Sursa: Ministère du Revenu du Québec
În ceea ce privește taxa de 3%, aceasta se poate, se asemenea să fie calculată cu includerea TPS și TVQ, ca în cazul taxei de 2%.
Taxele școlare reprezintă un alt tip de taxe care este specific statului Québec.
Întreprinderile proprietare a minim unui imobil trebuie să plătească anual o taxă școlară în sectorul în care își desfășoară activitatea. Aceste taxe sunt bazate pe evaluarea funciară uniformizată a proprietăților. Deoarece comisia școlară dorește ca taxa să fie mai mare de 0,35$ la fiecare 100$ din evaluarea uniformizată a imobilului impozabil, această taxă trebuie să fie supusă aprobării de către electori.
Drepturi specifice asupra pneurilor noi se referă la întreprinderile care vând sau care închiriază pe termen lung vehicule echipate cu pneuri noi sau care vând pneuri noi, trebuie să beneficieze în momentul vânzării de un drept specific asupra pneurilor de la consumatori. Și în acest caz se aplică anumite excepții. Astfel, dacă o persoană vinde pneurile unei alte persoane care la rândul ei le cumpără pentru a le revinde, sau dacă acestea sunt cumpărate cu scopul de a fi puse la un vehicul care va fi vândut, dreprtueile specifice asupra pneurilor nu vor mai fi acordate.
Taxa de publicitate electronică este o altă taxă din Québec prevăzută în mod legal.
Legea privind taxa pe publicitatea electronică prevede că întreprinderea care vinde antene, trebuie să perceapă o taxă plătibilă de către cumpărător. Întreprinderea care vinde antene pentru transmiterea mesajelor publicitare trebuie să dețină un certificat obținut în baza Legii asupra accizelor.
În urma aprobării bugetului pe 2007-2008, au fost luate anumite măsuri, atât pentru persoanele fizice, cât și pentru persoanele juridice, astfel:
Măsuri relative pentru persoanele fizice
Începând cu 1 ianuarie 2008, va avea loc o reducere a impozitelor persoanelor fizice prin intermediul creșterii pragurilor și plafoanelor utilizate pentru a se determina tranșele venitului impozabil. Prima tranșă de impozitare (16%) va fi egală cu 37.500$ din venitul impozabil, a doua tranșă (20%), din totalul venitului impozabil va fi mai mare de 37.500$, dar să nu va depăși suma de 75.000$, iar a treia tranșă (24%) va fi constituită din venitul impozabil mai mare de 75.000$. Pragurile și plafoanele utilizate vor constitui noul obiect al unei indexări anuale automate începând cu 1 ianuarie 2009.
Măsuri relative pentru întreprinderi
Bugetul propune abolirea taxei asupra capitalului începând cu 1 ianuarie 2011. Până atunci, procentul taxei asupra capitalului societăților care nu sunt instituții financiare va fi redus de la 0,49% la 0,36% începând cu 1 ianuarie 2008. Se va trece apoi la 0,24% începând cu 1 ianuarie 2009 și la 0,12% de la 1 ianuarie 2010.
În ceea ce privește procentul taxei asupra capitalului aplicabil pentru instituțiile financiare, acesta va fi redus de la 0,98% la 0,72% începând cu 1 ianuarie 2008, apoi va ajunge la 0,48% de la 1 ianuarie 2009 și 0,24% de la 1 ianuarie 2010. Taxa asupra capitalului fiind abolită începând cu anul 2011, o societate nu va mai putea să beneficieze de creditul pentru taxa asupra capitalului pentru anul de impozitare începând de la 31 decembrie 2010. În plus, tot soldul neutilizat al creditului pentru taxa asupra capitalului la sfîrșitul unui an de impozitare începând cu data de 31 decembrie 2010, va fi anulat.
CAPITOLUL IV
SISTEMUL FISCAL AL STATULUI QUÉBEC DIN CADRUL FEDERAȚIEI CANADIENE
– STUDIU DE CAZ –
Sistemul fiscal, alături de alte sisteme, urmărește realizarea obiectivelor politicii economice și ale celei sociale ale statului. Se poate preciza că scopul sistemului fiscal este de a asigura finanțarea economiei publice pe calea prelevărilor obligatorii și de a permite autorităților efectuarea de intervenții în economia națională.
O caracterizare relativ fidelă a fiscalității se poate face în mod sintetic, cu ajutorul anumitor indicatori:
Indicatori de stare: presiune fiscală, randamentul fiscal și structura fiscală;
Indicatori de efect: indicele de variabilitate fiscală, elasticitatea fiscală, flexibilitatea și multiplicatorul fiscal.
Pe baza datelor de care dispunem în ceea ce privește sistemul fiscal din Québec, având ca perioadă de referință anii 2000 – 2006, vom calcula următorii indicatori:
Presiunea fiscală națională
Indicatori de structură
Dinamica indicatorilor fiscali
O primă categorie de indicatori sunt cei de stare, din a căror analiză se pot emite aprecieri asupra nivelului și structurii.
4.1. Presiunea fiscală națională
Datorită importanței lor, prelevările fiscale, incluzând aici toate sumele vărsate de persoanele fizice și juridice administrațiilor publice, (impozite, taxe, contribuții sociale și alte prelevări cu conținut fiscal), cu condiția ca acestea să nu fie legate de o decizie voluntară, și de asemenea să nu fie însoțite de o contraprestație directă sau imediată individualizată, exercită o influență directă asupra comportamentului persoanelor fizice și juridice.
Presiunea fiscală naționalăeste cel mai important indicator din categoria celor de stare, indicator ce arată raportul în care se află ansamblul prelevărilor fiscale ale unui contribuabil față de capacitatea sa contributivă, precum și poziția fiscală a respectivului subiect față de stat.
La nivel macroeconomic, presiunea fiscală exercitată de prelevările fiscale este dată de raportul dintre ansamblul prelevărilor obligatorii și un indicator macroeconomic (PIB).
Pfn = (Impozite + Taxe + Contribuții)/PIB * 100 (4.1.)
Rata presiunii fiscale naționale reprezintă „un indicator de comensurare a părții din venituri provenite din producția care tranzitează printr-un proces de afectare, obligatorie și publică, în loc să fie lăsata la libera dispoziție a inițiativei private”.
Se mai poate defini presiunea fiscală ca fiind gradul de fiscalitate, adică gradul în care contribuabilii, în ansamblul lor, societatea, economia suportă, pe seama rezultatelor obținute pe seama lor, impozitele și taxele ca prelevări obligatorii instituite și percepute prin constrângerea legală de către stat. Astfel, aceasta reprezintă prporțiile din veniturile pe care le realizează persoanele fizice și juridice, la care, în mod nevoit și obligatoriu, renunță în favoarea statului.
Nivelul absolut al presiunii fiscale exprimă starea la un moment dat. Pentru a se putea explica evoluția presiunii fiscale, vom calcula și dinamica anumitor indicatori relevanți pentru acest studiu.
Tabelul 4.1.
Presiunea fiscală națională în statul Québec, în perioada 2000 – 2006
Sursa: Date prelucrate din „Institut de la Statistique du Québec”.
* milioane dolari canadieni
Graficul 4.1. – Evoluția presiunii fiscale naționale în statul Québec,
în perioada 2000 – 2006
Potrivit graficului 4.1., presiunea fiscală este la un nivel inferior în anul 2000. Se poate observa că pe parcursul perioadei de analiză, acest indicator cunoaște, atât un trend crescător, cât și un trend descrescător. Oprindu-ne asupra datelor numerice, se poate observa că cea mai semnificativă scădere a presiunii fiscale naționale este obținută în anul 2000, când se găsește la pragul de 40,19%. În perioada următoare, presiunea fiscală națională înregistrează o ușoară creștere până în anul 2003. Astfel, valoarea indicatorului în anul 2001 ajunge la 41,66%, situație posibilă datorită ritmului de creștere al veniturilor fiscale ale bugetului general consolidat, care devansează ritmul de creștere al produsului intern brut. O situație similară are loc și în anii 2002 și 2003, trendul fiind, de asemenea crescător, însă, în anul 2004, presiunea fiscală națională se află în scădere având valoarea de 41,61%. Această scădere se datorează devansării ritmului de creștere al veniturilor fiscale ale bugetului general consolidat de către ritmul de creștere produsului intern brut. Dacă în anul de bază al analizei, anul 2000, nivelul presiunii fiscale naționale era scăzut, dacă pe parcurs indicatorul a oscilat, în anul 2006, acesta are o valoare superioară, 43,81%, cunoscând o creștere semnificativă.
4.2. Indicatori de structură fiscală
Indicatorii de structură fiscală măsoară care este ponderea fiecărui tip de prelevare fiscală în ansablul prelevărilor, indicatorul folosit fiind greutatea specifică.
Gi = fi / F (4.2.)
unde, Gi – greutate specifică a prelevării „i”;
fi – fiscalitatea prelevării „i”;
F – fiscalitatea ansamblului de prelevări.
Pe baza structurii, putem calcula structura veniturilor fiscale totale așezate pe impozite directe și impozite indirecte.
Din punct de vedere al incidenței lor, impozitele pot fi clasificate în două categorii:
Impozite directe
Impozite indirecte
Datorită concepțiilor diferite în ceea ce privește contribuția la asigurările sociale, această prelevare fiscală va fi prezentată distinct. Astfel, în concepția anglo-saxonă, contribuția la asigurările sociale este considerată un impozit, iar după alte concepții, aceasta este o taxă parafiscală.
Tabel 4.2.
Structura veniturilor fiscale totale în funcție de incidență în statul Québec,
în perioada 2000 – 2006
Sursa: Date prelucrate din „Institut de la Statistique du Québec”.
* milioane dolari canadieni
Graficul 4.2. – Structura veniturilor fiscale în perioada 2000-2006
Atât pe baza tabelului 4.2., cât și pe baza graficului 4.2., se poate observa nivelul fiecărui venit fiscal, adică nivelul fiecărei prelevări fiscale pe perioada analizată, 2000-2006. Se poate afirma că impozitele directe sunt prelevările care au avut cel mai ridicat nivel, atingând în anul 2006 valoarea de 56.250 milioane dolari canadieni, în comparație cu impozitele indirecte care au, în acelați an, 2006, un nivel de 42.500 milioane dolari canadieni, și nu în ultimul rând, valori foarte ridicate față de contribuția la asigurările sociale, care înregistrează în anul 2006 o valoare de 17.200 milioane dolari canadieni. Dar, atât impozitele directe, cât și impozitele indirecte, precum și contribuția la asigurările sociale, au un trend crescător pe perioada analizată.
Graficul 4.3. – Structura veniturilor fiscale în funcție de incidență
Dacă în graficul anterior, 4.2. s-a pus în evidență structura veniturilor fiscale valoric, în graficul 4.3., se dorește a se aduce la cunoștință structura veniturilor fiscale clasificate în funcție de incidență, în total venituri fiscale din cadrul bugetului fiscal consolidat.
Se observă că impozitele directe în totalul veniturilor fiscale au o pondere, în general, mai ridicată, iar ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale este mai redusă.
După cum se poate observa pe baza graficului 4.2. și a tabelului 4.2., nivelul impozitelor indirecte nu este în niciun an mai mare decât nivelul impozitelor directe, însă, diferența dintre ponderea impozitelor directe și a impozitelor indirecte în totalul veniturilor fiscale, nu este foarte mare.
În ceea ce privește ponderea impozitelor directe, aceasta cunoaște o ușoară reducere în anul 2004, față de anul 2003, adică o reducere de la 46,24% la 45,52%. Cea mai mare pondere a impozitelor directe în total venituri fiscale este înregistrată în anul 2006, când aceasta atinge un nivel de 48,51%.
Analizând situația impozitelor indirecte în total venituri fiscale, se poate specifica faptul că aceste prelevări fiscale au o pondere mai scăzută decât a impozitelor directe. Ponderea impozitelor indirecte în total venituri fiscale are un trend descrescător pe perioada analizată, cu excepția anului 2004, când a avut loc o creștere, ponderea fiind de 40,10%. Dacă în anul 2000, valoarea ponderii a fost de 42,65%, în anul 2006, a ajuns la nivelul de 36,65%.
Referitor la contribuția la asigurările sociale, în acest caz, se poate observa că ponderea în totalul veniturilor fiscale este semnificativ mai mică, în comparație cu ponderea impozitelor indirecte și a celor directe. Pe parcursul perioadei de analiză, ponderea contribuțiilor la asigurările sociale crește din anul 2000, când este de 10,98%, până în anul 2004, a cărei valoare este de 14,38%, creștere care nu poate fi considerată una semnificativă. În anul 2005, ponderea ajunge la nivelul de 14,25%, un nivel nu foarte scăzut față de anul anterior. Chiar dacă a avut loc această ușoară scădere, în anul 2006, valoarea a crescut din nou până la 14,83%.
4.3. Dinamica indicatorilor fiscali
Dinamica indicatorilor fiscali este evidențiată prin:
elasticitatea fiscală;
flexibilitatea fiscală;
multiplicatorul fiscal;
indicatorii dinamici în mărime absolută și relativă, care sunt bazați pe cei statici.
Pe baza datelor statistice avute la dispoziție, vom analiza doar dinamica indicatorilor în mărimi relative.
Tabel 4.3.
Dinamica principalilor indicatori fiscali ai statului Québec,
în perioada 2000-2006
Sursa: Date prelucrate din „Institut de la Statistique du Québec”.
Graficul 4.4. – Dinamica principalilor indicatori fiscali ai statului Québec, în perioada 2000 – 2006
Pe baza graficului 4.4., se poate observa cum veniturile fiscale, exprimate în dolari canadieni, scad de la o perioadă la alta, ceea ce poate fi tradus printr-o gestiune mai puțin eficientă a impozitelor, cunoscând totuși și o tendință de creștere în anii 2002-2004.
Variația veniturilor fiscale totale are un trend descrescător până în anul 2005, după care cunoaște o creștere pentru anul 2006. Se observă că în anul 2002 are valoarea de 6,84%, în anul 2004, ajunge la nivelul de 3,47%, iar în anul 2006, se modifică în mod pozitiv, ajungând la pragul de 7,85%.
În ceea ce privește variația PIB, aceasta este la început scăzută, dar pe parcurs, oscilația este pozitivă, iar în anul 2006 valoarea acestui indicator este de 4,23%.
Presiunea fiscală scade la rândul său, scădere care, din punct de vedere al populației este benefică, dar poate avea și efecte negative, deoarece această scădere este posibil să ducă la scăderea impozitelor încasate, dacă nu are loc o creștere a veniturilor populației, ceea ce ar consta în neîndeplinirea funcțiilor statului, iar populația ar avea de suferit pe termen lung. O creștere considerabilă a presiunii fiscale are loc în 2006, de la 1,77% în 2005, la 3,48%.
Ponderea impozitelor directe se reduce în anul 2002 față de anul 2001, de la 7,61% la 5,12%, trendul descrescător fiind vizibil până în anul 2004 cand se atinge valoarea de 1,86%, cea mai scăzută valoare din perioada analizată. După scăderea din anul 2004, ponderea impozitelor directe au cunoscut un salt important, ajungând în anul 2006 la valoarea de 11,79%. Pe măsură ce ponderea impozitelor directe scade, ponderea impozitelor indirecte crește și invers, ceea ce echivalează cu accentuarea anesteziei fiscale.
Avâd în vedere ponderea impozitelor indirecte, aceasta este mai mică decât ponderea impozitelor directe, oscilațiile fiind alternative: de creștere și de scădere. Se poate observa o diferență în anul 2006, între ponderea impozitelor directe care este de 11,79% și ponderea impozitelor indirecte de 1,51%.
CONSIDERAȚII FINALE
Sistemul fiscal reprezintă unul din instrumentele cele mai importante pe care statul le folosește în conducerea activității economice și sociale, în vederea îndeplinirii în bune condiții a tuturor funcțiilor sale. Astfel, după modul în care acesta este construit și funcționează, se pot desprinde concluzii referitoare la presiunea fiscală, politica fiscală și eficiența implicării puterii publice în viața economică și socială a unei societăți.
Prelevările fiscale, ca principale forme de atragere a resurselor financiare la dispoziția statului, determină ample mutații la nivelul vieții eonomico-sociale și se manifestă sub forma unor efecte micro- și macro-economice.
Dacă analizăm presiunea fiscală, conform graficului 4.1. (preluat din paragraful 4.1.), se observă că aceasta are ca punct de plecare, un nivel scăzut în comparație cu valorile pe care le va avea pentru ceilalți ani.
Graficul 4.1. – Evoluția presiunii fiscale naționale în statul Québec,
în perioada 2000 – 2006 (din paragraful 4.1.)
Din perspectiva subiectului, a contribuabilului, presiunea fiscală exprimă gradul de supunere a acestuia la suportarea sarcinii fiscale stabilite de lege. De aceea, mărimea presiunii fiscale, exprimată în graficul 4.1., arată ce parte procentuală din venitul care constituie materia impozabilă va fi sustrasă pentru nevoile generale ale societății.
Se poate observa că are loc o creștere a procentului presiunii fiscale, de la 40,19% în anul 2000, la 41,66% în anul 2001, creștere care va avea loc până în anul 2003, când valoarea acestui indicator este de 42,18%. Creșterea coeficientului presiunii fiscale indică o creștere a prelevării relative la bugetul statului, adică o reducere relativă a venitului disponibil. Dacă până în anul 2003, presiunea fiscală a cunoscut o creștere, în anul 2004, trendul este descrescător, valoarea indicatorului fiind de 41,61% a cărui variație este negativă. Această scădere a presiunii fiscale naționale, semnifică păstrarea unei mai mari părți din venitul câștigat de către individ la dispoziția acestuia. Chiar dacă în anul 2004 are loc o scădere a presiunii fiscale, se poate observa că trendul acestui indicator este de creștere până în anul 2006, când valoarea este de 43,81%. Modificarea ratei marginale a impozitării sau a presiunii fiscale semnifică, în cazul creșterii, o penalizare (descurajare) a efortului de mărire a venitului, iar, în cazul scăderii, o premiere (încurajare) a acestui efort de mărire a venitului.
Din perspectiva statului, care este beneficiarul impozitelor, mărimea presiunii fiscale indică ce parte din venitul național creat de către agenții economici urmează să se constituie ca venituri bugetare pe calea impozitării. Creșterea presiunii fiscale din anul 2000 (40,19%) până în anul 2003 (42,18%), indică o relaxare a mecanismului de finanțare a cheltuielilor bugetare (a deficitului bugetar). Având în vedere faptul că presiunea fiscală cunoaște o ușoară scădere de la 42,18%, valoare înregistrată în anul 2003, la valoarea de 41,61% în anul 2004, se poate spune că această situație atenționează asupra tensionării acoperirii deficitului bugetar.
Presiunea fiscală acționează și asupra puterii de cumpărare prin intermediul variației venitului disponibil al agenților economici: mărește acest venit atunci când scade și micșorează acest venit atunci când crește. Cum venitul disponibil este venitul care se manifestă pe piață sub forma cererii, rezultă că variația presiunii fiscale acționează asupra puterii de cumpărare a agenților economici. Puterea de cumpărare crește atunci când scade presiunea fiscală și crește venitul disponibil la persoanele fizice și firme. În cazul de față, puterea de cumpărare crește sau scade în funcție de variația presiunii fiscale, după cum urmează:
Pe perioada 2002 – 2003, presiunea fiscală are un trend crescător, ceea ce face ca puterea de cumpărare să scadă;
În anul 2004 are loc o reducere a presiunii fiscale, iar puterea de cumpărare crește;
Pe perioada 2005 – 2006, puterea de cumpărare se află din nou în scădere datorită creșterii presiunii fiscale.
BIBLIOGRAFIE
Bufan R., Castagnede B., Alexandra Safta, Mutașcu M., Tratat de drept fiscal-partea generală, Vol.I, Ed. Lumina Lex, București, 2005
Cătineanu, F., Donath, Liliana, Șeulean, Victoria; Finanțe publice, Ed. Mirton, Timișoara, 1997
Cătineanu, F., Dan, Victoria, Donath, Liliana; Finanțe Publice, Ed. Mirton, Timișoara, 1995
Corduneanu, Carmen; Sistemul fiscal în știința finanțe, Ed.Codecs, București, 1998
Donath, Liliana, Finanțele publice și elemente de administrare a impozitelor, Ed. Marineasa, Timișoara, 2004
5. Hoanță, N., Economie și finanțe publice, Ed. Polirom, Iași, 2000
6. Mutașcu, M., Finanțe publice, Ed. Artpress, Timișoara, 2005
7. Pereș I., Bunget O., Pereș C., Control financiar și expertiză contabilă, Ed. Mirton, Timișoara, 2004
8. Talpoș, I., Finanțele României, Ed.Politehnica, Timișoara, 2003
9. Talpoș, I., Enache , C., Fiscalitate aplicată, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001
10. Văcărel I.,Anghelache, Gabriela, Bistriceanu, Gh., Moșteanu Tatiana, Bercea, F., Botnar, Maria, Georgescu, F., Finanțe publice, Ediția a III-a revăzută și adăugită, Ed.Didactică și Pedagogică, București, 2003
11. XXX – Gouvernement du Québec – 2007
12. XXX – Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal publicată în Monitorul Oficial nr.927 din 23 decembrie 2003
13. XXX – Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 138/2004 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal
14. XXX – www.deloitte.ca
15. XXX – www.finances.gouv.qc.ca
16. XXX – www.investquebec.com
17. XXX – www.revenuquebec.com
18. XXX – www.stat.gouv.qc.ca
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fiscalitatea Statului Quebec (ID: 131156)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.