Firma Si Ciclul Economic

CUPRINS

Introducere

Teoria austriacă a ciclului economic

Școala austriacă

Mises si teoria austrica

Câteva testări empirice ale teoriei austriece a ciclului afacerilor

Tipologia ciclurilor economice

Ciclul economic și fazele sale

Caracterul ciclic al economiei și caracteristicile fluctuaților ciclice

Teoria ciclului economic și resursele neutilizate: rolul acestora în etapele inițiale ale boom-ului

Procesul de stagflație – explicarea teoretica

Caracterul autodistructiv al boom-urilor artificiale cauzate de expansiunea creditului: teoria „economisirii forțate”

NOKIA

Bibliografie

Introducere

Această lucrare este structurată pe trei capitole și anume: primul capitol: “Teoria austriacă a ciclului economic” se întinde pe trei subcapitole, după cum urmează: primul subcapitol “Școala austriacă” prezintă perioada creșterii și formării lor ca economiști, Carl Menger, Karl Marx și Ludwing von Mises. Al doilea subcapitol „Mises și teoria austrică” prezintă încercările lui Mises de ai înțelege pe ceilalți economiști ce și-au pus amprenta asupra acestei teorii austrice. „Câteva testări empirice ale teoriei austriece a ciclului afacerilor” este numele celui de al treilea subcapitol a primei părți din această lucrare și prezintă multe studii importante ce au reprezentat un fundament rezistent și empiric al teoriei austriece a ciclului economic al unei afaceri. Al doilea capitol este “Tipologia ciclurilor economice” structurat la rândul său pe cinci subcapitole, și anume: „Ciclul economic și fazele sale”, „Caracterul ciclic al economiei și caracteristicile fluctuaților ciclice”, „Teoria ciclului economic și resursele neutilizate: rolul acestora în etapele inițiale ale boom-ului”, „Procesul de stagflație – explicarea teoretica”, «Caracterul autodistructiv al boom-urilor artificiale cauzate de expansiunea creditului: teoria „economisirii forțate”» Acest capitol cu ajutorul subcapitolelor prezintă teorii și faze ale ciclului economic, atât în perioada de boom cât și în perioada de stagflație. Al treilea capitol reprezintă de fapt studiu ce caz asupra companiei Nokia, si prezinta pas cu pas perioadele de debut si succes al corporațiilor, prezintă o parte din produsele prezente pe piață și cu un oarecare succes în vânzări. Tot în acest capitol se prezintă informații cu privire la perioada de declin a aceste companii, destul de importantă pe piață.

Lucrarea se încheie cu prezentarea câtorva concluzii generale asupra acestei lucrări, dar și cu o bibliografie, privind sursele de unde au fost culese aceste informații.

Teoria austriacă a ciclului economic

Ceea ce distinge Școala Austriacă și îi va conferi o faimă veșnică este tocmai faptul de a fi dezvoltat o teorie a acțiunii economice și nu una a „non acțiunii” sau „echilibrului economic”.

Școala austriacă

În 1871, odată cu apariția cărții Grundsätze, de Carl Menger, a luat ființă Școala austriacă.

Teoreticienii austrieci susțin faptul că noțiunea de știință economică, poate fi considerata fi o doctrină a acțiunii umane privită ca o decizie dinamică, și nu ca o teorie a deciziei.

Epoca de aur a faimoasei „Școli austriece” de economie, îl are ca reprezentant pe Ludwing von Mises, acesta născându-se și formându-se în această perioadă. De aceea, înțelegerea contribuțiilor sale esențiale pentru știința economică nu poate fi despărțită de obiceiurile acestei școli, pe care a cercetat-o și a învățat-o. Cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea aduce de la sine conchiderea că „economia clasică”, al cărei punct culminant fusese atins cu Ricardo David și Mill John Stuart, în Anglia, se înnămolise grav, iar cauza acestei decăderi era căderea în câteva păcate fundamentale. Dintre acestea, cel mai mare păcat era verificarea economiei clasice de a-și justifica analiza pe „clase”, mai curând decât pe acțiunile oamenilor. În consecință, economiștii clasici ei nu au reușit să analizeze acțiunile indivizilor, determinanții-cheie ai rezultatelor producătorilor din sfera economică, ei nemaiputând oferi explicația corectă privind forțele care decid atât valorile cât și prețurile relative ale bunurilor și serviciilor,. Stabilirea pe „clase” de bunuri, nu le-a oferit clasicilor economiști rezolvarea „paradoxului valorii”; astfel, faptul că pâinea, deși extrem de utilă ca „suport al vieții”, avea o valoare destul de mică pe piață, însă diamantele, fiind privite ca un lux și numai ca un moft, raportat la supraviețuirea individului, aveau un preț foarte mare pe piață. Neînțelegerea economiștilor constă în invers proporționalitatea utilitatea-bun; așadar dacă pâinea era mult mai utilă vieții decât diamentele, de ce ea era cotată atât de jos pe piață? Din păcate, fără speranță în fața acestei absurdități, economiștii au hotărât, că valorile sunt fundamental divizate: deși superioară diamantelor ca „nivel de utilizare”, pâinea, era, dintr-un motiv neștiut, inferioară ca „nivel de schimb”. Această divizarea a fost punctul de plecare pentru generațiile ulterioare de autori care au reclamat economia de piață, susținând că ea este răspunzătoare pentru greșeala gravă de a direcționa resursele spre „producția pentru profit”, socotită în opoziție cu favorabila „producție pentru utilizare”.

Aflându-se într-o situație confuză cu privire la analizarea acțiunilor indivizilor, economiștii anteriori austriecilor nu au reușit să găsească cauza care determină modificarea prețurilor pe piață. Meditând după o soluție, ei au încheiat – din nefericire – prin a concluziona că:

valoarea ar fi ceva esențial încorporat în bunuri;

că puterea trebuie să fi fost atribuită acestor bunuri cu ajutorul procesului de producție

că sursa finală a valorii este „costul” de fabricație sau chiar volumul de ore-muncă necesar în producție.

Ricardo a fost unul dintre semnatarii analizei. Într-un târziu, el a relat, concluzia absolut logică a lui Karl Marx potrivit căreia, în timp ce toată valoarea este produsul volumului de ore-muncă, reiese că toată dobânda și profitul realizat de capitaliști și producători se cuvine să fie „plusvaloarea”, pe nedrept produsă din adevăratul venit al clasei muncitoare.

Odată cu rezolvarea problemei marxismului, ricardienii au verificat în replică, explicând că o parte din câștiguri au fost convenabil câștigate pe seama randamentului capitalului fix; însă marxiștii au preferat dezvoltarea raționamentului care susținea faptul că remunerațiile ar fi trebuit să atragă total sumele percepute în urma producției, chiar dacă capitalul reprezintă munca „încorporată” și/sau „înghețată”.

Nu doar că clasicii economiști prezentau o justificare nemulțumitoare pentru a demonstra profitul. În plus, cercetând partea din veniturile intrate, reieșite din producție numai în termeni denumiți „clase”, ricardienii puteau să vadă între „salarii”, „câștiguri” și „rente” doar o nesfârșită „luptă de clasă”; pe lucrători, capitaliști și posesorii fonciari ei îi socoteau angrenați într-o luptă continuă purtată pentru ca oricine să obțină tot ce merită. Judecând doar în termeni de „agregate”, ricardienii au despărțit în mod tragic tema „producției” de acea a „distribuției”, ultima fiind gândită ca motiv de război între clase militante. Ei au fost forțați să creadă că salariile creșteau doar pe seama câștigurilor și rentelor mai reduse, sau invers. Iarăși, ricardienii susțineau sistemul marxist.

Astfel, axându-se pe clase mai degrabă decât pe persoane, clasicii economiști nu doar că au fost obligați să cedeze orice studiu a consumului și să motiveze în mod greșit valoarea și costul; aceștia nu au putut stabili cu aproximație o explicație a structurii prețurilor factorilor personali de producție: ale unităților clasice de muncă, de capital fix, de bunuri sau de pământ.

Odată cu a doua parte a secolului al XIX-lea, deficiențele economiei ricardiene se arătau tot mai grave. Însăși teoria economică, intrase pe o cale fără ieșire.

În istoria creațiilor umane, nu de puține ori, s-a întâmplat ca descoperiri asemănătoare să fie efectuate în același timp, în condiții și metode diferite, de indivizi aflați la distanțe mari unii de alții. Astfel, în același an, 1871, a apărut clasificare paradoxurilor precizate mai sus într-un mod independet, decoperită de:

William Stanley Jevons, în Anglia;

Leon Walras la Lausanne, în Elveția;

Carl Menger, la Viena.

În același an, a apărut teoria economică neoclasică.

Perspectiv economică și explicația lui Jevons erau incomplete și divizate. De asemenea, el trebuia să înfrunte imensa faimă a economiei ricardiane, adunată în lumina intelectuală a Angliei. Drept urmare, Jevons nu a avut o influență vastă, reușind să atragă foarte puțini ucenici. Stilul lui Walras a simțit de asemenea o importanță diminuată la vremea respectivă; după cum se va observa în ceea ce am studiat, el a reapărut, mai târziu, pentru a-și pune amprenta din nefericire pe erorile „microeconomiei” curente.

Însă, spre deosebire de cei doi menționați, Carl Menger, întemeietorul „Școlii austriece”, profesor de economie la Universitatea din Viena, a realizat cel mai important și remarcabil remediu dintre cele prezentate de cei trei neoclasici.

Cel mai important următor al lui Carl Menger și cel care a continuat activitatea sa a fost Eugen von Böhm-Bawerk, celebrul său student și urmaș la Universitatea din Viena. Acesta a valorificat în totalitate activitatea de pionerat a lui Menger în memorabila sa operă sistematică, concepută în mare parte în perioada anilor 1880, realizată în trei volume intitulate Kapital und Kapitalzins (trad. engleză: Capital and Interest, 1959) și considerate a fi produsul de secces al școlii austriece. Deși au mai existat, cu siguranță, și alți mari economiști, care au contribuit prin munca lor, la creearea școlii austriece, de-a lungul ultimelor două decenii din secolul XIX; dar Böhm-Bawerk i-a depășit pe toți.

Întemeiate pe o epistemologie diferită total, rezolvările austriece la problemele teoriei economice, atât soluțiile lui Menger, cât și cele ale lui Böhm-Bawerk, erau mult mai importante decât soluțiile ricardienilor. Centrul analizei austriecilor a fost individul, individul care, în funție de ce alege, și ce preferințe are și dar și în funcție devalorilor sale, acționează. Având ca punct de start individul, austriecii au putut realiza atât analiza deciziilor economice cât și analiza producției după preferințele și criteriile consumatorilor în parte.

Orice consumator, alege și acționează în funcție de dorințele și criteriile alese de el însuși. Aceste valori și criterii, se combină pentru a concepe și realiza cerințele consumatorilor care duc la formarea bazei și scopurilor activităților de producție. Realizând analiza pe consumator, așa cum este el privit în viața reală, austriecii au priceput că activitatea de producție se concretizează pe anticipările cu privire la satisfacerea cererii și dorințele consumatorilor.

Concluzia economiștilor austrieci a fost că nici o activitate productivă nu poate să confere valoare atât bunurilor cât și serviciilor, chiar dacă antrenează atât munca cât și alți factori ai activității producție.

Altfel spus, evaluărilele destul de critice ale consumatorilor individuali aveau drept element de constituire valoarea. Pe scurt, dacă un individ și-ar consuma câțiva de ani de muncă și toate resursele încercând perfecționarea unei triciclete imense cu aburi, însă, dacă, prezentând-o pe piață, nu există cerere pentru acest produs, pur si simplu tricicleta nu are valoare economică, independent de munca depusă și de efortul greșit redirecționat ce a fost investit în realizarea acesteia.

Valoarea poate fi definită prin evaluarea consumatorilor, iar domeniul și de intensitatea evaluărilor și preferințelor consumatorilor pentru respectivele bunuri și servicii determină prețurile relative ale produselor și serviciilor.

Economiștii austrieci au găsit soluția simplă pentru „paradoxul valorii” care îi adusese în încurcătură pe economiștii clasici, prin fixarea clară asupra individului mai degrabă decât asupra „claselor” largi. Însă este cert faptul că nici o persoană nu este pusă vreodată în situația de a alege între „pâine” pe de o parte, și „diamante” pe de altă parte atunci când vine vorba de oferirea pe piață.

Economiștii austrieci prezentau că valoarea atribuită de un individ unei unități existente este cu atât mai mică cu cât cantitatea este mai mare – așadar numărul de unități – dintr-un produs pe care îl deține. Spre exemplu, un om care se umblă prin deșert și este lipsit de apă,

va conferi o valoare de „utilitate” foarte ridicată unui pahar cu apă. Spre deosebire de acestă, același om, dar care se află într-un oraș cum este Viena sau New York, cu apă din belșug înconjurat de apă, va conferi o valoare sau o „utilitate” extrem de scăzută oricărui pahar de apă. Astfel, prețul pe care el va accepta să îl plătească pentru un pahar de apă în New York poate fi cu mult mai mic decât cel conferit aceluiași pahar de apă primi în deșert. Minimalizând ideea, persoana care trebuie să decidă are de ales între criterii de unități specifice și între „margini”; austriecii i-au atribuit acestei descoperiri numele de „legea utilității marginale descrescătoare”. Deci, concluzia conchisă din faptul că, cantitatea de pâine existentă, este cu mult mai mare decât cifra caratelor de diamant reprezintă motivul pentru care „pâinea” este foarte ieftină față de „diamante”: astfel, valoarea și prețul fiecărei pâini vor fi cu mult mai mici decât importanța și valoarea fiecărui carat. Nu este nici o nepotrivire între „valoarea de utilizare” și „valoarea de schimb”; dat fiind disponibiliatea pâinilor pe piață, de altfel, fiecare pâine este probabil mai puțin „utilă” pentru om, decât ar fi fiecare carat de diamant.

Același studiu axat pe acțiunile omului, așadar pe „analiza marginală” are atât rezultate cât și soluționarea problemei „distribuției” banilor pe piață. Economiștii austrieci au subliniat că concluziile demonstrației lor ar constă în: fiecare legătură dintr-un factor de producție, fie de capital fix, fie de pământ, fie de diverse categorii de muncă și aprecierea ei pe piața liberă bazându-se pe „productivitatea marginală”; particularizat, este vorba de cât poate contribui deasemenea acea unitate la calitatea produsului finit, achiziționat de consumator.

Astfel, apare direct proporționalitatea: cu cât tinde să fie mai mică productivitatea sa marginală – și deci prețul său, cu atât este mai mare „oferta”, deci cantitatea de unități dintr-un factor de producție dat; și cu cât tinde să fie mai mare prețul său, cu atât este mai mică oferta. Astfel, austriecii au arătat că orice categorie de factor contribuie echilibrat la produsul finit, făcut să mulțumească cele mai puternice doleanțe ale indivizilor în felul cel mai eficient (adică într-un mod cât mai puțin costisitor privitor la resurse), asta deoarece nu este nici un conflict de clasă oarbă și abuzivă, sau vreo neînțelegere între diferitele clase de factori.

Fiecare parte dintr-un factor, capătă deci produsul său marginal, contribuția sa proprie personală la rezultatul final al producției. Însă, dacă se putea relata despre vreun anumit conflict de interese, el s-ar manifesta între ofertanții adversari ai aceluiași tip factor mai degrabă decât între diferitele feluri de factori, cum ar fi: capitalul, munca și pământul. Spre exemplu, dacă cineva ar găsi un nou distribuitor de minereu de cupru, suplimentul ofertei ar scade prețul cuprului; aceasta însă ar putea doar să avantajeze atât câștigurile și realizările indivizilor cât și cele ale factorilor de producție și capital ce au fost implicați. Problemele s-ar putea ivi doar printre posesorii minelor de cupru prezente care ar sesiza declinul prețului la minereul de cupru.

Austriecii au demonstrat că pe piața liberă nu este nici un fel de diferență între „producție” și „distribuție”. Prețurile stabilite ale produselor de consum, produse cumpărate de indivizi, ce determină sensul activității de producție și așa stabilesc prețurile tipurilor de factori implicați: salariile individuale, rentele și valorile capitalului fix sunt hotărâte de preferințele și cerințele populației. Valoarea fiecărui factor este obișnuitul rezultat „distribuția”. Exemplificând, obținem următoarele afirmații: dacă prețul cuprului este de 20 cenți pf-undul și un proprietar vinde 100000 de pfunzi de cupru, proprietarul poate obține 20000 de dolari care i se „distribuie”. Dacă salariul unei persoane este 4 dolari/oră și muncește 40 de ore/săptămână, în acest caz poate obține 160 de dolari/săptămână ș.a.m.d.

Pornind de la analiza consumatorului, deci refolosind același mod, Böhm-Bawerk rezolvă și problema veniturilor și a „muncii înghețate”, adică munca încadrată în echipament. El a înțeles că dorința fiecărui individ de a-și îndeplini visele și obiectivele sale cât mai curând posibil reprezintă o lege fundamentală. Așadar, fiecare om, decât să spere să primească bunuri în viitor, va prefera să obțină bunuri și servicii în prezent.

Pasărea din mână este mereu mai valoroasă decât pasărea de pe par. Faptul fundamental și esențial care îi face pe consumatori să nu își investească tot venitul în capital fix, astfel încât să își mărească astfel volumul de bunuri ce va fi realizat în viitor este însăși termenul timp. Într-adevăr, ei trebuie aibă mai întâi în grijă consumarea bunurilor la momentul actual. Dar în funcție de diversele condiții și culturi, fiecare individ preferă o rată diferită a termenului de timp, a preferinței pentru bunuri în momentul actual și nu mai târziu.

Rata preferinței de timp este direct proporțională cu consumarea actuală din venitul lor, deci la fel de mare; de asemenea, cu cât este mai mică rata, cu atât mai mult în producția viitoare, vor investi și vor economisi. Singurul care determină dobânda și profitul este factorul preferinței de timp, iar nivelul și intensitatea preferințelor de timp vor fi cele ce vor stabili cât de majorate vor fi atât rata dobânzii cât și rata profitului.

Un exemplu elocvent ar fi analiza ratei dobânzii pe un împrumut. În Evul Mediu și la debuturile perioadei moderne, filozofii scolastici ai bisericii catolice se numărau în felul lor printre sclipitorii economiști și analiști ai pieței; însă simpla percepere de dobândă pentru împrumut a fost unul dintre lucrurile pe care nu l-au putut explica sau justifica niciodată. Deși

învățaseră de la Aristotel, într-un context încărcat de conotații negative, că banul este sterp și neproductiv, ei au reușit să priceapă cum se realizează profiturile pentru investiții riscante.

Așadar, se punea problema justificării a ceea ce poate fi numită simpla dobândă pe un împrumut, excluzând riscul de a nu fi rambursat. Incompetenți să descopere soluția, biserica și scolasticii s-au calomniat în ochii persoanelor pragmatice, judecând orice dobândă pe împrumut cu denumirea de „camătă păcătoasă”. Cel care a găsit în cele din urmă răspunsul, încorporat în conceptul de preferință de timp, a fost Böhm-Bawerk. Într-adevăr în cazul în care un creditor împrumută 100 de dolari unei persoane debitor, primește în schimb 106 la o perioadă de un an, cele două persoane nu schimbă aceleași lucruri. Creditorul dă 100 de dolari ca și un „bun prezent”, bani pe care debitorul îi poate folosi în orice moment, începând din acea clipă.

Așadar debitorul îi oferă în schimb creditorului o poliță, și nu bani, adică perspectiva de a primi datoria abia peste un an. Altfel spus, creditorul îi dă debitorului un „bun prezent”, pe când debitorul îi oferă creditorului doar un „bun viitor”, sumă pe care creditorul va trebui să o aștepte însă un an, înainte să-i poată folosi. Pe scurt factorul general al preferinței de timp concepe bunurile prezente mai importante decât bunurile viitoare, creditorul însă va trebui să înțeleagă, iar debitorul va trebui să fie dispus să achite, o primă pentru bunul prezent. Respectiva primă reprezintă rata dobânzii. În funcție de ansamblul ratelor preferințelor de timp ale fiecărui agent de pe piață, se va stabili prețul acelei prime.

Însă Böhm-Bawerk nu s-a oprit la această concluzie. El a mers mai departe în a arăta în ce fel preferința de timp stabilește rata profitului în afaceri: ceea ce a demonstrat el în fapt, a fost că rata „normală” a câștigului în afaceri este defapt rata dobânzii. Într-adevăr, atunci când lucrul sau pământul sunt întrebuințate în activitatea de producție, lucrul esențial este că ele nu trebuie să aștepte pentru banii lor până în momentul în care bunul este realizat și vândut indivizilor, așa cum ar trebui în lipsa patronilor capitaliști. î

Lipsa patronilor capitaliști, ar determina ca muncitorii și proprietarii să fie nevoiți să trudească luni și ani fără a fi plătiți, până când produsul finit – automobilul, pâinea sau mașina de spălat – va ajunge să fie achiziționat de consumatori. Dar capitaliștii oferă consumatorilor principalul serviciu de a agonisi cu anticipație bani din câștigul lor și în acest mod să fie plătiți muncitorii și proprietarii în acest moment, atât timp cât aceștia muncesc; capitaliștii au o funcție destul de apreciată: ei așteaptă până în momentul în care produsul este scos pe piață și apoi achiziționat de consumatori, apoi muncitorii își primesc banii. Motivul pentru care muncitorii și proprietarii acceptă „să plătească” capitaliștilor profitul sau dobânda cuvenită reprezintă exact această osebitură dintre „bunul în prezent” și „bunul în viitor”. Mai clar, capitaliștii sunt reprezentați de poziția „creditorilor” care agonisesc și achită bani în prezent ca mai apoi, să aștepte câștigul posibil; lucrătorii și proprietarii sunt într-un anumit fel „debitori” a căror servicii vor face roade abia numai după o anumită perioadă de timp. Iarăși, rata normală a câștigului în afaceri va fi precizat de nivelul diferitelor rate ale preferinței de timp.

Böhm-Bawerk a reformulat toate aceste lucruri, afirmând că capitalurile fixe nu sunt pur și simplu doar „muncă înghețată”; de asemenea ele sunt timpul (și pământul) înțepenit. Însă explicația câștigului și a dobânzii poate fi descoperită în constituentul esențial care este reprezentat de timp și de asemenea de preferința de timp. Așadar, Böhm-Bawerk a înțeles, în contrast nu doar cu ricardienii dar și cu o mare parte a economiștilor din ziua de azi, că, capitalul nu este o simplă masă omogenă sau o valoare dată, reușind să dezvolte foarte tare analiza economică a capitalului.

Capitalul este un sistem, o rețea plurivalentă care are o dimensiune timp; iarăși creșterea economică și sporul productivității rezultă dintr-un adaos la structura-timp și la cantitatea de capital a acestuia pentru a clădi „procese de producție cât mai îndelungate”. Cu cât rata preferinței de timp a oamenilor este mai mică, cu atât mai mult oamenii sunt dispuși să renunțe la consumul prezent în avantajului agonisirii și investiției în acele procese tot mai lungi, însă din care vor reieși venituri mult mai mari, ca și bunuri de consum, cândva, în viitor.

Mises și teoria austriacă

Absolvind Universitatea din Viena în 1900, Mises obține astfel doctoratul în drept și economie în 1906. Ulterior, acesta s-a dovedit a fi unul dintre cei mai importanți participanți la dezbaterile la care lua parte și Eugen von Böhm-Bawerk. Fiind obișnuit cu teoria austriacă, Mises a susținut că Böhm-Bawerk și teoreticenii austricieci veterani nu cercetaseră suficient. Astfel, se dovedea că ultimele rezultate ale analizei lor nu erau suficiente și acesta era motivul existenței lacunelor remarcabile din teoria austriacă economică.

Ca în toate disciplinele științifice, regulele sunt aceleași cu privire la rezultatele noi. Acestea aparțin studenților și discipolilor care se bazează pe învățătura profesorului. Însă, de cele mai multe ori, aceștia din urmă resping sau nu apreciază adevărata valoare a rezultatelor muncii ucenicilor.

Mises a observat că problema apare atunci când se pune în discuție analiza banilor. Deși economiștii austrieci rezolvase problema analizei prețurilor relative, pentru bunurile de consum, dar și pentru totalitatea factorii de producție, pentru Mises nu era suficient. Banii fuseseră mereu lăsați deoparte, neintrând în raza analizei care se axa pe restul sistemului economic, încă din perioada economiștilor clasici. Atât banii cât și „nivelul prețurilor” erau analizate cât mai separat de restul economiei de piață și de către economiștii austrieci mai vârtnici, dar și de cei neoclasici din Europa. Ceea ce astăzi numim „micro” și „macro” economie pornește de la aceste deplorabile separații.

„Microeconomia” este, de la distanță, întemeiată pe acțiunile populației și producătorilor individuali; însă atunci când economiștii nu depășesc problema banilor, ceilalți se zbat în lumea agregatelor fictive: masă monetară, „niveluri ale prețurilor”, cheltuieli și „produs național”.

Îndepartată fiind de nivelul acțiunilor individuale, „macroeconomia” a făcut făcut pași repezi de la un nivel de eroare la altul. Încă din primele decenii ale secolului al XX-lea, concomitent cu Mises, această izolare artificială a evoluat rapid în lucrarea americanului Irving Fisher, care a avansat teorii complexe despre „nivelurile prețurilor” și „viteze”, fără a pune nici o bază pe acțiunea individuală și fără a se strădui în vreun mod să înglobeze aceste teorii în structura imaculata a „micro” analizei neoclasice.

Ludwig von Mises a încercat să stopeze această ruptură și să construiască teoria economică a banilor și a puterii acestora de cumpărare (numită „nivelul prețurilor”) pe baza analizei individului dar și a economiei de piață, dezvoltată de școala austriacă: scopul lui era să elaboreze o mare teorie integrată, ce avea să demonstreze toate elementele sistemului economic. Munca sa n-a fost în zadar. Aceasta s-a materializat în prima sa lucrare de mare preț, și anume Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel (1912, trad.engl.: The Theory of Money and Credit, 1934).

Întemeiată pe acțiunea individuală, noua teorie economică alcătuia un corp integrat de analiză, un întreg, în urma căruia nu mai era necesară o distincție între bani și prețuri relative, între micro și macro. Totodată, Mises a demolat – din viziunea unei aplicații integrate a teoriei utilității marginale la cererea și oferta de bani – perspectiva mecanistică a lui Fisher, a relațiilor instinctive asupra „vitezelor de circulație” și a „ecuațiilor de schimb”, stabilitate între cantitatea de bani și nivelurile prețurilor.

În fapt, mises a demonstrat că „prețul” sau puterea de cumpărare a masei monetare este influențat pe piață asemenea cantității disponibile și intensității cererii de la consumatori pentru un anumit bun, cereri care se încred pe utilitatea marginală oferită de consumatori. În ceea ce privește banii, cererea nu poate fi decât o solicitare a unui individ de a-i avea sub formă de sold lichid (existent în posesie personală sau la bancă pentru a putea fi cheltuiți la un moment dat pe bunuri sau servicii utile). Utilitatea marginală a masei monetare (dolar, franc, euro sau uncie de aur) stabilește intensitatea cererii de la consumatori pentru solduri lichide, iar relația dintre cantitatea de bani disponibilă și cererea existentă pentru ei stabilște „prețul” dolarului (adică ce cantitate de alte bunuri se poate cumpăra în schimbul unui dolar). Mises susținea teoria clasică a „cantității de masa monetară”, potrivit căreia după o majorare a ofertei de dolari sau a unciei de aur, are drept rezultat diminuarea valorii sau a „prețului” banilor (adică o mărire a valorii bunurilor și serviciilor); însă el a „curățat” această abordare cu impurități și a introdus-o în analiza economică generală.

În primul rând, Mises a demonstrat că această tendință nu este – în mod normal – proporțională; o creștere a ofertei de bani duce automat la o scădere a valorii acestora, dar valoarea ei sau manifestarea efectivă depinde de ce se întâmplă cu utilitatea marginală a banilor și, mai concret, cu cererea publicului de a deține bani în solduri lichide.

În al doilea rând, Mises a demonstrat că cantitatea de bani nu crește uniform în masa ei: creșterea este concetrată într-un punct al sistemului economic, iar prețurile cresc numai proporțional cu răspândirea banilor noi în pulsații prin întreaga ecomonie. Spre exemplu, dacă guvernul tipărește bani și îi cheltuie pe lucruri minore, acest fapt nu concluzionează procesul de creștere a nivelului prețurilor, după spusele economiștilor exteriori școlii austriece; ceea ce urmează este că într-o primă etapă venitul producătorilor acelor lucruri minore cresc, iar în a doua etapă, cresc și prețurile furnizorilor industriei acelor lucruri ș.a.m.d. În concluzie, o creștere a ofertei de bani schimbă doar prețurile relative temporar, iar modificarea permanentă a venituri relative vine ulterior.

Totodată, Mises a demontrat o idee în întregime corectă preluată de la Ricardo și succesorii săi imediați, și anume că excluzând utilizările industriale sau pentru consum ale aurului, o mărire a ofertei de masă monetară nu implică vreun beneficiu social de orice natură, spre deosebire de factorii de producție, precum pământul, munca și capitalul, a căror majorare va avea ca rezultat și o producție suplimentară și un nivel de viață mult mai ridicat, iar o creștere a monetarului nu poate decât să slăbească puterea de cumpărare a acestora; ea nu va înmulți producția.

Spre exemplu, furnizarea incognito a unei cantități de bani în buzunarele indivizilor sau în conturile bancare, n-are duce la o stare de bine a societății.

Mises a mai arătat că o mare parte din atracția pe care o provoacă „inflația” (o creștere a cantității de masa monetară) este în mod clar datorată faptului că nu fiecare individ capătă banii cei noi concomitent și în aceeași cantitate; dar guvernul și beneficiarii favoriți ai investițiilor sau subsidiilor sale sunt cei dintâi care primesc banii cei noi. Venitul lor crește anterior multor prețuri să crească; iar acei ultimi membrii de la sfârșitul lanțului societal care primesc banii cei noi (sau cei ce nu vor primi deloc, cum ar fi pensionarii), din păcate, pierd, pentru că prețul și valoarea bunurilor pe care le achiziționează cresc mai repede decât pot ei beneficia de un spor de venit. Altfel spus, atracția pentru inflație rezultă din faptul că guvernul și multe alte grupuri economice pot câștiga tacit, dar concret, pe munca categoriilor de indivizi fără putere politică.

Mises demonstrează că inflația, fiind o expansiune a ofertei monetare, este un proces de impozitare și redistribuire a averii. În manifestarea unei economii libere de piață, în general prețurile vor scădea pe măsură ce oferta de bunuri și servicii crește, procesul fiind nestingherit de majorări ale ofertei masei monetare induse de guvern. Iar această scădere, a costurilor și a prețurilor, a fost cu adevărat semnalul mult așteptat al dezvoltării industriale din cea mai mare parte a secolului al XIX-lea.

Aplicarea teorii utilității marginale asupra banilor l-a contrâns pe Mises să elucideze o problemă considerată de către majoritatea economiștilor de nedepășit, și anumite așa-numitul „cerc austriac”. Economiștii au constatat că exista o deosebire dintre bunurile care sunt cerute pentru a fi consumate, precum prețurile la ouă, pâine sau chiar animale, care sunt condiționate de respectivele utilități marginale, banii erau ceruți și deținuți în solduri lichide cu rolul de a fi cheltuiți pe oricare alte bunuri sau servicii. Astfel, nimeni nu poate solicita bani (așadar ei nu reprezintă utilitate marginală pentru nimeni), doar în situația în care acei banii existau, cu valoarea și puterea lor de achiziție pe piață.

Mises a răspuns „cercului austriac” cu așa-numita „teoremă a regresiei”, una din cele mai importante teorii ale sale; el a arătat că într-un mod istoric, dar și logic, se poate parcurge în sens opus componenta timp a cererii de monedă până într-un moment îndepărtat, când bunul folosit pentru obținerea banilor nu îndeplinea această funcție, ci era un simplu produs de troc, util prin felul construcției sale; altfel spus, până în ziua în care acel bun folosit pentru bani (cum ar fi argint sau aur) era solicitat doar pentru calitățile sale prezente de produs direct consumabil și utilizabil. Așadar, descoperirea lui Mises are și alte implicații importante, pe lângă explicarea logică a puterii de cumpărare a banilor sau a prețului. Cu adevărat, însă, teorema demonstrează că banii nu puteau să apără într-un prim mod, decât astfel: prin cererea directă pe o piață liberă, a unui bun consumabil pe acea piața. Iar acest lucru înseamnă că banii nu puteau să apară la origine nici ca urmare a proclamării vreunui contract social ad-hoc, ci n-au reușit decât să se dezvolte începând de la bun general, de la un bun particular, cu valoare în sine. Deși modalitatea aceasta de apariție a banilor fusese deja arătată de către Carl Menger, Mises este considerat a fi cel care a fixat necesitatea absolută a acestei surse legată de piața liberă a banilor.

Dar nici acest aspect nu a rămas fără implicațiile proprii. Mises arată, spre deosebire de alți mulți economiști din toate timpurile, că „banii” nu sunt doar simple unități arbritare sau niște bucăți de hârtie denumite de guvern ca reprezentând „dolari”, „lire”, „franci”, etc., ci ei au fost la origine un prag de necesitate, și anume un bun util: aur, argint sau altceva. Acestea din urmă erau unitatea originară de calcul și schimb, nu „francul” sau „marcă” ca în ziua de azi. Unitatea monetară era un produs pe piață, un bun cu valoare specifică, o unitate de greutate. Astfel, se explică de ce toate numele date astăzi banilor: dolar, liră (pound), euro, franc, etc. au ca origini denumiri pentru etaloane pentru cantitatea de aur sau argint. Acest lucru este demonstrat și de către existența în documentele statuare ale Statelor Unite a definirii dolarului ca fiind o fracțiune dintr-o uncie de aur.

În același timp, analiza lui Mises, îmbinată cu demonstrația neevitabilelor dezavantaje sociale asociate creșterii ofertei de unități monetare produse în mod arbitrar de guvern, precizează o modalitate de divizare completă a guvernului față de sistemul monetar. În mod concret, ea specifică că o greutate de aur sau argint reprezintă esența banilor, ceea ce înseamnă că întoarcerea la o lume în care astfel de greutăți să fie din nou unități de calcul și tipul schimburilor monetare este întru totul posibilă. Un etalon-aur, departe de a fi un fetiș primitiv sau orice alt metodă arbitrară în frâiele guvernului, necesită a fi înțeles ca fiind competent să ofere doar bani produși pe piață, care de altfel, nu pot fi obiectul tendințelor inflaționiste și redistributive ale guvernelor constrângătoare. Banii curați, neguvernamentali, reprezintă lumea în care veniturile și cheltuielile s-ar diminua din nou, ca rezultat al sporurilor din activitatea de producție.

Dar contribuțiile lui Mises în ceea ce privește economia nu se opresc aici. Aceste rezultate sunt continuate în următoarea sa lucrare de o importanță categorică, Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel. Într-un mod concret, Mises a arătat de asemenea că scopul sistemului bancar în ceea ce privește oferta de monedă, subliniind că un sistem bancar independent, adică liber de inspecția și de regimul guvernamental, nu ar putea avea drept efect extinderea monedei generatoare de inflaționism barbar, ci, dimpotrivă, băncile ar fi obligate de cererile de plată să utilizeze o politică monetară severă, normale, fără caracter inflaționist.

Sistemul bancar centralizat a fost considerat cel mai util de către majoritatea economiștilor, aceștia considerând că este indispensabil ca guvernul să aplice restricții dispozițiilor inflaționiste ale băncilor particulare. Mises însă a arătat că scopul băncilor centrale a fost tocmai invers: ele au salvat băncile de restricțiile aspre aplicate asupra preocupărilor lor de libera piață, încurajându-le într-o expansiune inflaționistă a datoriilor, împrumuturilor(bancare) și depozitelor (de credite), iar sistemul bancar centralizat a fost, este și va fi tot timpul o măsură inflaționistă menită să salveze băncile de constrângerile pieței libere; acest lucru era foarte bine știut, de la începutul perioadei, inițiatorilor săi.

O altă importantă reușită consemnată în Theorie des Geldes und der Umlaufsmittel a fost înlăturarea unor abateri, străine individualismului, care au încercat și au reușit să se infiltreze în teoria austriacă a utilității marginale. Deși această atitudine era în contradicție cu metodologia fundamentală proprie, axată pe mișcările indivizilor, economiștii austrieci au încercat, ca urmare a versiunilor conceptuale, Jevons-Walras, să transforme utilitatea marginală într-o cantitate măsurabilă matematic.

Acest lucru a rămas consemnat până astăzi, când în toate manualele de economie este explicată utilitatea marginală cu ajutorul așa-numiților „utili”, unități vor putea fi adunate, înmulțite și supuse altor operații matematice. Un exemplu ar fi aceasta: dacă un anume student are impresia că este lipsit de logică să susțină: „eu confer acestei cantități de unt preț de 4 utili”, atunci el nu se păcălește. Mises a ales să meargă pe ideea colegului său din cadrul seminarului lui Böhm-Bawerk, colegul cehoslovac Franz Cuhel, infirmând irevocabil noțiunea că utilitatea marginală ar putea fi măsurabilă în vreun fel, demonstrând că ea depinde de o ierarhizare strict ordinală, în care conform ordinii preferințelor sale, individul își așează valorile („prefer pe A lui B și pe B lui C”) și excluzând astfel orice valoare imaginară de utilitate.

De asemenea, afirmația nu are sens în încercarea individului de a compara nevoile între persoane diferite din întreaga societate, pornește tocmai de la faptul că individul nu reușește „să-și măsoare propria nevoie”. Așadar acesta este modul de a folosi teoria utilității pe parcursul acestui secol, a etatiștilor și a egalitariștilor. Dacă putem susține că utilitatea marginală a unei monede, specifică fiecărui consumator, se diminuează în timp ce el economisește cât mai multă monedă, în acest caz nu putem afirma oare, de altfel, că guvernul poate mări „utilitatea socială” lipsindu-l pe un consumator bogat de o moneda cu valoarea infimă pentru el și oferind-o unui consumator sărac, pentru care aceasta are o valoare mult mai mare? Explicația lui Mises, care arată că utilitățile nu pot fi măsurate, anulează total demonstrația în avantajul politicilor egalitariste de stat, bazate pe conceptul utilității marginale. Însă dacă, în general economiștii se înscriu verbal la faptul că utilitatea nu se poate compara între consumatori, ei nu se jenează niciodată să compare și să adune mereu „beneficii sociale” și „costuri sociale”.

Câteva testări empirice ale teoriei austriece a ciclului afacerilor

Foarte multe studii importante au prezentat un fundament rezistent și empiric teoriei austriece a ciclului economic al unei afaceri. Deși testarea unei astfel de teorii presupune înfruntarea multor dificultăți, acest lucru a avut loc; contrar faptului normal, că aceste teorii care se axează pe rezultatul expansiunii creditului către structura de producție și către impactul diferit pe care o astfel expansiune îl impune asupra valorilor relative ale bunurilor din diferitele etape ale procesului producție. Cercetarea bazată doar pe experiența acestor procese economice întâlnește greutăți, în special atunci când se dorește în continuare folosirea statisticilor contabilității naționale, care, de altfel, nu include o parte destul de mare din valoarea brută obținută în etapele intermediare ale activităților de producție.

Unul dintre remarcabilele studii empirice a fost realizat de către Charles E. Wainhouse. Wainhouse perzintă 9 afirmații, deduse de altfel, din teoria austriacă a ciclului economic și pe care le verifică empiric, secvențial.

Aceste studii au dus la obținerea unor concluzii importante. În primul rând, Wainhouse analizează empiric afirmația conform căreia modificările cauzate de oferta de agonisire voluntară sunt independente de schimbările apărute în cadrul creditului bancar. El folosește serii statistice ce ascunde intervalul ianuarie 1959 – iunie 1981 și dezvăluie faptul că, în mai toate cazurile, cu o singură excepție, rezultatele empirice atestă această primă afirmație.

Faptul că variațiile ofertei de credit duc la modificări ale ratei dobânzii și că cele două afirmații sunt invers corelate, contituie a doua afirmație a lui Wainhouse. Așadar, există destul de multe dovezi empirice ce sprijină această afirmație. În al treilea rând, cercetătorul susține că schimbările ritmului în care se acordă împrumuturile provoacă o dezvoltare a producției de servicii și bunuri intermediare, lucru care, în a sa opinie, este susținută de datele analizate, de asemenea.

Faptul că raportul dintre prețul serviciilor și bunurilor intermediare și prețul serviciilor și bunurilor de consum se mărește după începerea expansiunii creditului, cel că în perioada procesului de expansiune, valoarea bunurilor aflate spre consumul final au tendința de a se reduce comparatic cu prețul serviciilor și bunurilor intermediare iar, la sfârșit, în ultima parte a expansiunii, prețul serviciilor și bunurilor de consum sporește mai repede decât prețul serviciilor și bunurilor intermediare, răsturnând așadar tendința inițială, alcătuiește ultimele trei concluzii ale lui Wainhouse.

Cercetătorul socotește, în plus, că ultimele trei afirmații corespunde, de obicei, cu teoriile empirice, situație din care reiese concluzia că doctrinele sprijină afirmațiile de tip teoretic ale renumitei Școli Austriece de economie. Wainhouse oferă econometricienilor un domeniu esențial pentru viitoarele cercetări, lăsând netestate ultimele trei afirmații.

Valerie Ramey, de la Universitatea din California, San Diego, coordonează un alt studiu empiric ce constituie relevanță pentru teoria austriacă a ciclului. Ramey a realizat un exemplu intertemporal care separă în diferite faze stocurile care se potrivesc: echipamentelor manufacturate, bunurilor de consum, produselor intermediare manufacturate și bunurilor en gros. Coordonatorul ajunge la concluzia că prețul stocurilor va varia cu mai mult de atât, cu cât produsele sunt mai distanțate de faza finală de consum, iar stocurile aflate mai aproape de consum sunt destul de stabile și oscilează cel mai puțin pe perioada ciclului.

O concluzie identică în studiul pe care la întreprins asupra tendințelor exprimate de prețurile bunurilor din trei stadii diverse de producție: faza bunurilor de consum finale, faza produselor intermediare și faza factorilor materiali de producție ce este susținută de către Mark Skousen. Acesta precizează, că între anii 1976 – 1992 prețurile bunurilor din stadiile cele mai depărtate de consum au oscilat de la +30% până la -10%, prețurile produselor intermediare au variat doar de la +14% până la -1%, în vreme ce prețurile produselor de consum finale au oscilat de la +10% până la -2%. Și nu numai atât.

Mark Skousen estimează că, Producția națională brută a Statelor Unite, o măsură ce cuprinde totalitatea serviciilor și bunurilor din stadiile intermediare, s-a încheiat de la 10% până la 15%, dar în nici un caz cu procente deosebit de mice (cum ar fi între 1 și 2%) reprezentate de cifrele prezente în contabilitatea națională tradițională ca, de exemplu, Produsul național brut, care elimină toate bunurile intermediare, înflorind, drept urmare a acestui lucru, semnificația relativă a consumului final în legătură cu îmcercarea productivă națională totală.

Este de sperat că viitorul va aduce o analiză istorico-empirică mult mai atentă și mai axată asupra doctrinei austriece a ciclului economic. Și de ce nu, această analiză se poate baza pe cifrele din tabelele de input-output și va aproba folosirea doctrinei austriece pentru optimizarea metodologiei conturilor naționale, dând astfel șansa adunării de date statistice cu privire la variațiile prețurilor variate, schimbări care alcătuiesc baza microeconomică a ciclului economic al afacerilor. Practic, o actualizare a economiei, bazată pe rezultatele școlii austriece.

Tipologia ciclurilor economice

Ciclul economic și fazele sale

Caracterul ciclil este forma de progres natural și normal a activității economice. Viața economică prezintă un progres ciclic, unduios, de obicei ascendent. Deocamdată nu este un tipar general al ciclului_economic, dar nu există nici două cicluri economice asemănătoare prin durata și structura etapelor, nici în aceeași țară, cu atât mai puțin în țări diferite. Fluctuațiile ciclice sunt expresive și complexe.

Deși agenții economici și guvernele acceptă să promoveze măsuri pentru diminuarea valurilor ciclului economic dar în special a crizei și a efectelor negative generate de aceasta, fluctuațiile ciclice prezintă o determinare reală. Caracterul ciclic are un bogat număr de cauze, dar rolul determinativ este bazat pe metoda casică de evoluție a randamentului folosirii factorilor de producție.

Perioada de început a contractării activității economice de ansamblu până la începutul următoarei perioade, reprezntă ciclul economic. În cadrul acestei mișcări se derulează următoarele faze:

expansiunea (boom-ul economic), definită prin sporirea producției, gradului de ocupare a forței de muncă, venitului național, a salariilor și a câștigului, afaceri prospere și dezvoltate și credite ieftine, majorarea cursului titlurilor de valoare. În această etapă are loc o dezvoltare a eficienței economice, cauzată de introducerea în circuitul economic a unor noutăți tehnologice însemnate.

depresiunea, poate fi caracterizată ca starea conjuncturii economice definită prin dezechilibre economice (ofertă >cerere), diminuarea productivității, scăderea ratei profitului, fluctuația și diminuarea cursurilor titlurilor de valoare, majorarea creditului, limitarea creditelor și investițiilor.

Regenerarea capitalului circulant și înnoirea capitalului fix, duce la ieșirea din criză, fapt determinat de creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, în ramurile ce realizează bunuri de producție, ajutând astfel implicit la sporirea cererii numărului de bunurile de consum. Astfel, se începe o nouă etapă de expansiune, urmată de altă contractare dovedind apariția unui nou ciclu economic, ilustrând o evoluție față de cel precedent.

Ciclurile economice pot fi împărțite temporat, și anume pe termen scurt, mediu și lung.

Ciclul scurt reprezintă o mișcare unduioasă pe o perioadă de aproximativ trei ani, se încadrează în spiritul ciclului mediu și are două etape: expansiunea și contracția înrâurite de mecanismul creării stocurilor și de caracterul pieței și formării ofertei de produse agricole.

Caracterul ciclului lung analizează undele lungi, în timp de 40-60 ani de progres a vieții economice și cuprine două etape: ascendentă și descendentă. Etapa ascendentă se definește prin predominanța anilor prosperi și ritmuri oarecum înalte de mărire a venitului național,_a investițiilor, a productivității și vânzărilor, inclusive creșterea susținută a nivelului de supraviețuire. În faza descendentă constituie diminuarea ritmului de creștere economică evidențiindu-se durabilitatea unor procese negative în economie cauzate de schimbările esențiale în comportamentul agenților economici, în alcătuirea ramurilor și subramurilor, dar și în sistemului consumului.

Cauza principală a ciclului secular o reprezintă evoluția ciclică a analizei științifice și a noutățile tehnologice. Cu o durată de viață, care oscilează de la 4-5 ani până la 10-12 ani este alcătuită din patru faze: expansiunea, recesiunea (depresiunea), punctul de cotitură superior și reluarea creșterii. Ciclurile decanale se desfășoară pe baza celor seculare.

De-a lungul anilor, economia mondială s-a întâlnit cu multe crize economice. Însă cea mai severă a fost cea din 1929, bazându-ne pe mai multe criterii, și anume: ca amploare teritorială, durată și efecte economice și politice; fiind cunoscută și ca Marea Depresiune. Aceasta a izbucnit în Statele Unite ale Americii și a fost precedată de un interval de 9 ani (de la 1920 până în 1929) de dezvoltare economică. Ca suport, a avut majorarea masei monetare pe piață de către Banca Centrală a Americii – Federal Reserve (FED), dar și o politică de destindere a creditelor și de diminuare a ratei dobânzilor. Drept consecință a acestei politici financiare și monetare a FED, indivizii au cumpărat din plin acțiuni, ce au înregistrat creșteri constante la bursă, până în luna septembrie 1929, când s-a iscat marele faliment bursier de pe Wall Street. Intervenția FED prin restrângerea de masă monetară și prin interzicerea creditelor, a avut drept consecință apariția falimentului în toate sectoarele economiei: începand cu băncile, industria și până la agricultură.

Ca urmare, șomajul a crescut, iar producția națională a scăzut drasctic, la jumătate. Deoarece Statele Unite ale Americii au acceptat o politică de restrângere a importurilor ca și metode de protecție, criza economică a ajuns și în Europa. Ca răspuns, statele europene au început să folosească măsuri cu caracter prohibitoriu în ceea ce privește exportul american. Perioada cuprinsă între cel de-al doilea război mondial – vreme de 25 de ani – până la începutul anilor ’70, a înregistrat o puternică creștere a economiilor țărilor industrializate, ca consecință a unor factori economici și politici favorabili cum ar fi: păstrarea unui raport cât mai corect între cerere și ofertă, provivasirea politicilor economice de ocupare totală a forței de muncă, constituirea unui cadru instituțional internațional stabil.

Din păcate, această perioadă de creștere economică în cea mai mare parte a statelor lumii nu a fost caracterisică. Începând cu anii ‘70 a izbucnit o perioadă de recul, vreme de 10 ani, aceasta fiind denumită Marea Stagflație, perioada ce a înregistrat majorarea inflației și diminuarea creșterii economice, și nu doar atât, ci și a produsului intern brut.

Adoptarea de către SUA a politicilor macroeconomice inflaționiste, dar și izbucnirea din 1973 a primei crize din industria petrolului au fost doi dintre factorii conjuncurali specifici respectivei perioade, ce a stat la baza acelor tulburări economice. În tot acest timp productivitatea muncii în țările bine industrializate s-a redus și a sporit rata șomajul, cauză ce a avut ca rezultat diminuarea consumului pe fondul reducerii veniturilor și al majorării inflaționiste a prețurilor. Odată cu victoria băncilor centrale (americană, germană și japoneză) care au susținut politici stricte, antiinflație, perioada de stagflație s-a terminat.

La sfârșitul anilor 90 în Asia de Sud-Est a avut loc o altă criză financiară de proporții internaționale. Retragerea masivă a capitalului investitorilor străini, care la începutul anilor 90 au făcut investiții de miliarde de dolari pe această piață ca urmare a slăbirii încrederii investitorilor în sistemul bancar și financiar al țărilor din această zonă a fost factorul determinant al acestei crrize cu efecte economice și financiare devastatoare. Efectele au fost devastatoare pentru toate țările din regiune: în 1998, de exemplu, PIB-ul Coreei de Sud a scăzut la 33% din PIB-ul din anul 1997, PIB-ul/locuitor a scăzut în 1998 cu 42% în Indonezia, 21% în Tailanda.

Criza din Rusia (1998) se presupune că a fost indusă, din punctul de vedere al specialiștilor, de criza din Asia de Sud – Est având drept efecte reducerea drastică a exporturilor de gaz și petrol (dar și alte materii prime) către acea regiune (de care Rusia depindea destul de puternic), dar și de neachitarea taxelor și impozitelor de o însemnată parte de societăți din industria energetică și din sectorul industriei prelucrătoare.

Toate aceste exemple arată că există o istorie a crizelor. Mai mult, actuala criză diferă prin volumul ei de aceste crize prejudciind în acest moment, un număr destul de mare de țări. Spre deosebire de faptul că până acum afectate erau cu precădere țările în curs de dezvoltare, în actuala criză au fost implicate și cele mai dezvoltate țări ale lumii.

Absența unei perspective și a unor puncte de vedere în acord a majorității specialiștilor în economie, în ceea ce urmărește nesiguranța crizelor financiare și economice lămurește de ce nu s-au putut prevesti perturbările financiare din Asia de Sud – Est din decursul anului 1997, și mai ales cum a fost posibilă declanșarea actualei crize financiare.

Și în acest domeniu al economiei – problematica declanșării crizelor – au existat numeroși specialiști care au cercetat cauzele acestor fenomene.

Unul dintre aceștia a fost Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1976, inițiator al doctrinelor cu privire la economia de piață și la subestimarea funcției statului în coordonarea economiei. Friedman a susținut că deoarece interpreții economici sunt mereu echilibrați, într-o economie de piață nu sunt posibile speculațiile, iar așa-zisa „speculație” constituie încercarea investitorilor de a se apăra împotriva manevrelor iraționale ale guvernelor.

Un alt specialist, Charles P. Kindleberger, a demonstrat în lucrarea sa „Manii, panici și crize: o istorie a crizelor financiare”, căci chiar dacă s-ar aproba caracterul rațional al investitorului individual, istoria a dovedit în nenumărate rânduri că piețele au apucături uneori iraționale, cea mai bună justificare a „maniilor” financiare fiind dată de „psihologia mulțimilor”: cu toate că actorii economici individuali pot fi echilibrați, speculația financiară este un proces de masă, în care operațiunea rațională a mai multor consumatori produce consecințe iraționale.

Kindleberger judecă crizele financiare ca fiind o însușire integrată a capitalismului internațional.

Minsky promovează teoria „instabilității financiare” ca și condiție a declanșării crizelor financiare. Punctul central al acestei teorii, subliniează faptul că crizele financiare constituie o trăsătură iminentă a sistemului capitalist și continua cu un curs previzibil. Minsky vede o criză ca un fenomen logic, ce poate fi intuit. Prima prevestire ce anunță o viitoare criză financiară o descrie un șoc din exterior asupra economiei. Acest factor exogen solid duce la sporirea șanselor de câștig într-unul din sectoarele majore ale economiei și scade oportunitățile economice din alte ramuri. Mărirea șanselor de câștig într-un anumit domeniu economic atrage sursele de finanțare, stârnind o perioadă de boom a investițiilor. Febra investițiilor este întreținută de creșterea importantă a creditelor bancare, dar și de atragerea resurselor personale și ale firmelor. Atragerea creditelor bancare duce la creșterea imboldului de a specula, reprezentat prin evoluția prețurilor la activele și bunurile aflate la mare căutare.

Etapa succesiv următoare arată faptul că o mare parte dintre investitori sesizează că piața a atins punctul de maxim și încearcă să-și transforme activele supraapreciate în bani sau bunuri de calitate. Ulterior, tot mai mulți investitori observă pericolul și încearcă să-și vândă bunurile riscante și supraapreciate, fapt care duce la căderea prețurilor. Practic, criza este formată dintr-o succesiune de factori, dependenți unul de altul.

Faptul că băncile nu mai acordă credite constituie criza creditului, și este primul factor în investiții după declanșarea crizei. Falimentele izbucnesc unul după altul, iar economia are șansa de a intra în recesiune sau chiar în demoralizare economică. Starea de groază într-un sfârșit se liniștește, economia se restabilește, iar piața ajunge din nou la o stare de raționalitate, dar nu fără urme, ci cu plata unui preț destul de mare.

Actuala criză financiară a fost declanșată în SUA, în anul 2007, la zece ani distanță de ultima criză financiară de proporții din Asia de Sud-Est. Ea constituind sfârșitul unui ciclu decenal sau de afaceri.

Nici economia României nu a rămas neatinsă, efectele crizei financiare internaționale extinzându-se și asupra ei. Însă, din punct de vedere al șocului direct, spre deosebire de alte țări mai puternic afectate, sistemul bancar fusese puțin lezat deoarece nu a fost afișat la active toxice, ca și cum grație măsurilor prudențiale și administrative însușite de-a lungul anilor de către Banca Națională a României. Pe o cale mai indirectă însă, ipostaza nu arată deloc bine. Criza financiară internațională și în special efectul ei vizibil – recesiunea din țările dezvoltate – s-a răspândit asupra economiei românești. Astfel, în plan negustoresc, observăm scăderea exporturilor, iar în plan pecuniar remarcăm restrângerea accesului la finanțare externă, reducerea volumului creditării, care provoacă impedimente în serviciul datoriei externe private. Diminuarea finanțărilor externe s-a oglindit în devalorizarea monedei naționale.

Caracterul ciclic al economiei și caracteristicile fluctuaților ciclice

Economia mondială a evoluat destul de instabilă, pe parcursul ultimelor două secole: dezvoltarea rapidă a economie și perindarea acesteia în depresiuni economice. Această creștere instabilă a dezvoltării economice a fost intitulată ciclu al progresului economic. După cum reiese și din numele său, ciclul este determinat de mișcare, de etapele de elan economic urmate de perioade de declin și depresiune economică.

Ciclul economic poate fi definit drept un proces de perindare continuă a majorării și diminuării activității economice, ce se răsfrânge în fluctuațiile nivelului de producție. Continuitatea, puterea și motivele apariției fac ca ciclurile economice să fie diferite. Așadar, avem atât cicluri generale cât și cicluri specifice de creștere economică.

În categoria ciclurilor generale se constată:

1. Ciclurile mici, de situație, cauzate de tulburarea produs între cererea pieței și oferta acesteia, acestea determină fluctuații provizorii pe perioade de 3-4 ani.

2. Ciclurile decinale, medii cu o întindere de 10-22 ani, stabilite de tulburarea apărută în domeniile economiei naționale, dar care se evaporă încet ca urmare a deplasării capitalului și a forței de muncă dintr-un domeniu în altul.

3. Cicluri mari, de 50-60 ani – redă caracterul periodic al progresului forțelor de muncă, în principal a metodelor tehnice de producție. Un astfel de ciclu de producție distinge două stadii:

ascendent – care se definește prin ritmul relativ ridicat de creștere a economiei; de dezvoltare a nivelului și calității vieții;

descendent – se definește prin reducerea ritmurilor de dezvoltare economică, de realizare a proceselor cu caracter de inflație, de sporire a numărului de șomeri, de aprofundare a imparității economice și sociale.

Ciclul economic decenal conține patru etape de boom, și anume: regresul economic, recesiunea, depresiunea și redresarea.

Cel mai important moment al unui ciclu este vârful, iar acesta are următoarele trăsături: un grad ridicat al ocupației populației, utilizarea la maxim a capacităților de producție, sporirea veniturilor.

Ca mod de manifestare, criza se caracterizează prin scăderea nivelului de producție și a ratei câștigului, înmulțirea numărului de șomeri ș.a.

Depresiunea se definește prin numărul mare de societăți ce falimentează, prin reducerea ratei profitului, diminuarea nivelul de trai.

Redresarea economică se exprimă prin sporirea investițiilor de capital în etapele procesului de producției, creșterea nivelului ocupației populației, și îndreptarea nivelului de trai.

Etapele ciclurilor economice cuprind două mari stadii: boom-ul și criza. Boom-ul economic include fazele de elan și de redresare și se exprimă printr-o majorare apreciabilă a investițiilor de capital și a venitului populației. Criza economică cuprinde fazele de regres și depresiune.

Un loc esențial în ciclul economic îl are recesiunea economică. Ca mod de prevenție a efectelor negative ale recesiunii economiei, statul folosește o politică anticriză, bazată pe:

a) dirijarea cheltuielilor publice cu rolul de a menține nivelul cererii și al producției

b) îmbunătățirea circulației masei monetare și a creditului;

c) corectarea sistemului fiscal – de eliminare a taxelor și impozitelor;

d) îmbunătățirea activității economice externe.

Un alt ciclu economic este ciclul de viață al organizației economice (întreprinderii). De asemenea, acesta se delimitează în următoarele patru faze:

Formarea. În această fază se investește în sistematizarea producției – cumpărarea mașinilor, instruirea personalului etc. Din păcate, mijloacele cheltuite nu se recuperează.

Creșterea. În cadrul acestei etape orice investișie de mijloace se sfârșește cu mărirea esențială a capacităților de producție, a volumului vânzărilor și a câștigului.

Funcționarea echilibrată. Caracteristic acestei etape este faptul că întreprinderea aduna recolta, însă – fără investiții importante se derulează procesul de funcționare rațională, de realizare a unui venit stabil.

Declinul. Ca urmare a nesupunerii reconstrucției, firma treptat stagnează și se autolichidează, posibilitatea de a începe un nou ciclu de viață.

Unii specialiști consideră că durata de viață a unei societăți industriale reprezintă aproximativ 30 de ani. În preajma acestei limite top-managementul trebuie să ia o hotărâre drastică: ori restructurarea de jos firmei, ori dizolvarea acesteia.

Există și diferite păreri asupra cauzelor și asupra duratei ciclurilor economice la macro și micronivel. Cele mai cunoscute sisteme de cicluri sunt următoarele:

ciclurile lui N.D. Kondratiev (1892-1938)

Acestea au drept cauză principală modificarea totală a bazei tehnologice a producției, achimbarea structurii ei. Durata unor astfel de cicluri este de 40 – 60 ani. Kondratiev a afirmat că odată cu ciclurile mici ale producției cu durata de 8 –10 ani, există și cicluri mari – de 48 – 55 ani, ce conțin două valuri – crescător și descrescător.

ciclurile lui Kuzneț

Forța motrică a acestor cicluri o reprezintă evoluția în organizarea ce favorizează o producție noua. Durata acestor cicluri este de aproximativ 20 ani.

ciclurile lui Jagler

Interacțiunea dintre diverși factori creditar-monetari constituie baza acestor cicluri. Durata lor este de circa 7-11 ani.

ciclurile lui Kitcin

Acestea au durată 3–5 ani. Ciclitate scurtă a acestora reflectă dinamica valorii relative a produselor și articolelor la societățile de producție, adică au la baza lor ciclul mediu de producție al firmei, luând în considerare analizele științifice și prepararea producției (ustensile, tehnologie, angajați, resurse materiale și pecuniare).

Teoria ciclului și resursele neutilizate: rolul acestora în etapele inițiale ale boom-ului

Criticii susțin că teoria austriacă a ciclului economic sprijină de multe ori că prezența unor resurse neutilizate ar face ca expansiunea împrumutului bancar să nu ducă inevitabil la malinvestirea lor universalizată, fapt reieșit dintr-un aspect care arată ca teoria este întemeiată pe presupunerea unei folosiri complete a resurselor.

Însă această critică s-a dovedit a fi complet nefondată. Ca dovadă, Ludwig M. Lachmann, inspirat, demonstrează că această teorie a ciclului economic nu pornește de la presupunerea unei uzări complete. Din contra, aproape de la începutul exprimării teoriei ciclului, redactată de Mises în 1928, s-a pornit de la afirmația că, în orice clipă dată, poate rămâne neutilizat un volum important de resurse. În fapt, Mises a declarat de la bun început că într-adevăr nefolosirea resurselor formează unul din elementele importante ale teoriei pe care el a analizat-o. Astfel, în procesele pieței, se săvârșesc în mereu greșeli și au loc «ambuteiaje» din pricina cărora nu sunt folosiți în totalitate, toți factorii și resursele rentabile, tocmai pentru că antreprenorii utilizează planuri ce presupun obținerea de bunuri de capital eterogene și complementare.

De aici reiese și nevoia unei piețe elastice, avantajoasă profesării activității antreprenoriale, care aspiră să găsească discrepanțele prezente și să refacă, în cadrul unei decizii continue, coordonarea.

Neîndoielnic însă, teoria explică procedeul prin care detența bancară a creditului se oprește și încurcă această acțiune de a coordona, prin care se refac nepotrivirile prezente.

Așadar, teoria ciclului economic dovedește că taman creșterea volumului creditului descoperit de o majorare a economisirii concrete va stimula malinvestirea mijloacelor productive tocmai în cazul în care se constată existența unui volum impresionant de resurse nefolosite, mai exact, de forță de muncă neutilizată. Altfel spus, ocuparea integrală nu reprezintă o afirmație utilă a abaterilor microeconomice determinate de expansiunea creditului, opusă părerilor formulate de numeroși critici economice, ai teoriei.

Odată cu expansiunea creditului, unele planuri economice care, în realitate, nu sunt diferite, devin în mod clar rentabile. Pe de altă parte, este nerelevant dacă ele sunt înfăptuite cu resurse ce erau nefolosite premergător instruirii lor.

Unica consecință este acea că, dacă s-ar fi pornit de la situația de folosire integrală, valoarea nominală al mijloacelor inițiale de producție s-ar putea să nu sporească până la în punctul care s-ar fi lovit. Cu toate acestea, chiar dacă greșelile au fost ajutate cu resurse inițial nefolosite, se vor zări apoi ceilalți factori care stârnesc malinvestiția și corecția bruscă a greșelilor săvârșite, care acoperă cu efectele crizei și recesiunii.

Odată cu inițierea unui nefiresc avânt economic, construit pe expansiunea bancară a împrumutului, ce refolosește mijloace inițiale de producție nefolosite, se obține doar încetarea procesului, neterminat, de readaptare a acelor factori. În concluzie, coincide cu o nouă scenă de malinvestire colectivă a resurselor asupra celui anterior, care nu a fost lichidat integral și absorbit de piață.

Faptul că poate opri pe termen scurt reducerea producției de servicii și bunuri de consum alcătuiesc o altă acțiune posibilă a consumării resurselor anterior neconsumate, dincolo de faptul că prețul lor nu se dezvoltă la fel de repede în termeni necondiționați. Chiar și așa, întru-cât sunt investite în proiecte neprofitabile, iar consecințele ciclului se vor vedea într-un final, are loc o alocare necorespunzătoare a resurselor, atunci când venitul mijloacelor inițiale de producție precedent neconsumate, începe să fie risipit pe bunuri și servicii de consum.

În ceea ce privește prețurile acestor bunuri și servicii, acestea cresc mult mai iute în comparație cu prețurile bunurilor din fazele cele mai depărtate de consum, reducând așadar salariile relativ reale. „Efectul Ricardo”, dar și alte efecte ce conduc la recesiune și declin sunt rezultatele acestor procese. În orice caz, creșterea proporțională a valorii relative a bunurilor din fazele cele mai distanțate de consum va fi determinată, de la bun început, de către expansiunea creditului. Această creștere provine dintr-o nouă cerere de unități monetare pe care creditul le produce pentru produsele respective și din diminuarea artificială a ratei dobânzii bancare, ce generează asemenea proiecte atractive. Consecința este o alungire a activității de producție, modificare care, pe termen lung, nu poate fi susținută, total indiferent de cazul în care au fost întrebuințate sau nu, în aceste mijloace anterior nefolosite.

Așadar, este fals argumentul cel mai întâlnit conform căruia teoria redactată de Mises, Hayek și Școala austriacă este bazată pe existența unei maxime utilizări a resurselor, iar procesul de expansiune a împrumutului duce permanent la criză chiar dacă bănuim apariția unui șomaj destul de mare.

Posibilitatea amânării izbucnirii crizei: explicarea teoretică a procesului de stagflație

O serie de factori, precum creditele adăugate, lăsate descoperite de agonisirea reală și acordarea lor într-un ritm accelerat și creșterea împrumutului ce atinge o așa mare viteză, astfel încât agenții economici nu reușesc să o prevadă din timp, poate duce la amânarea începerii crizei economice. Însă metoda constă în aplicarea dozelor rămase de împrumut bancar societăților care au avansat noi proiecte de investiții și care au modificat pozitiv etapele activității de producție, fapt ceva mai greu de determinat.

Ritmul tot mai accelerat al expansiunii împrumutului bancar este un factor foarte semnificativ în succesul tertipului de amânare a recesiunii pe calea împrumuturilor suplimentare. În 1934, Hayek descoperise însă această concepție când afirmase: „Pentru a efectua adăugiri continue la capital, [creditul] ar trebui să… evolueze cu o rata aflată în permanentă creștere”.

Nevoia dezvoltării în pași cât mai repezi a ratei expansiunii împrumutului bancar se sprijină pe faptul că în orice moment rata trebuie să fie preemintă creșterii valorii bunurilor de consum, majorare datorată cererii tot mai apreciabile pentru aceste produse în masă monetară, iar aceasta din urmă, la rândul ei rezultând saltului indicat de venitul nominal al termenilor originari de producție.

Prin urmare, această expansiune se cuvine să se amplifice constant astfel încât prețul factorilor de producție să se regăsescă tot timpul înaintea prețului produselor de consum, deoarece o destul de mare parte din încasările realizate de proprietarii metodelor originare de producție își are originea chiar în expansiunea împrumutului. În intervalul în care nu se mai controlează, procesele microeconomice care întorc modificările aduse ramurii de producție, fiind astfel mai scurtă și mai îngustă, în realitate se mișcă în mod spontan, recesiunea economică lovește negreșit.

În orice caz, pentru a îngădui agenților economici să o prezică, expansiunea împrumutului bancar necesită a fi accentuată, altfel ei vor anticipa corect acest ritm de dezvoltare, așadar cele șase procese binecunoscute, vor izbucni. Pe de altă parte, prețurile serviciilor și produselor de consum vor începe cât mai curând să crească într-un ritm mult mai accelerat decât prețurile termenilor de producție, asta dacă prevederile privitoare la inflație se împrăștie. În plus, cotele de piață ale ratelor dobânzii vor fi negreșitt oglindite în valoarea sa de piață.

Din păcate, strategia de intensificare a expansiunii împrumutului bancar având rolul de stopare a recesiunii, nu poate fi utilizată mereu aceeași, astfel încât mult mai devreme sau mult mai târziu recesiune va fi stârnită de fiecare dintre următorii cei trei factori, fapt care va elabora, de asemenea, recesiunii:

Temerile, resimțite atât de bancheri cât și de autoritățile economice, că se va declanșa recesiunea economică și că depresiunea ce se succedă ar putea fi cu mult mai gravă dacă inflația tinde să urce, duce la încetinirea sau stagnarea ritmului în care se intensifică expansiunea creditului. În momentul în care expansiunea creditului își sfârșește tendința progresivă într-un ritm intensiv, începe să se dezvolte cu o rată uniformă sau este total oprită, sunt stârmite cele șase etape microeconomice care duc spre recesiune și redimensionarea structurii de producție.

Menținerea expansiunii credititului duce la o rată de dezvoltare care nu este accelerată destul de rapid pentru a putea prevesti în orice moment efectele de inversare. În acest caz, se vor iniția în mod cert cele șase procese descrise, în ciuda creșterilor continue ale acestei oferte de unități monetare sub forma creditelor. Drept efect va fi sosirea unei astfel de crize, sau a unei depresiuni economice, însoțită de o majorare semnificativă a prețurilor produselor de consum, proces de recesiune cu inflație, o depresiune și, ca o succedare, rate crescute ale șomajului. Un aspect ce trebuie menționat este faptul că lumea occidentală a mai trecut prin astfel de situații, atât în faza ciclului economic ulterioară inflației de la finele anilor 1970, cât și, într-o măsură mai mică, în criza economică din primăvara anilor 1990, spre marea mirare a teoreticienilor keynesiști. Termenul artificial folosit pentru a reda fusese termenul stagflație. Hayek sublinia faptul că viteza de evoluție la care creșterea venitului al activităților de producție încurajează cererea de produse și servicii de consum va reduce într-un târziu șansele ca declanșarea certă a recesiunii economice să fie întârziată de accelerarea ulterioară a expansiunii creditului. Chiar și cu o amânare temporară, inevitabil, se va ajunge la un moment în care majorarea prețurilor produselor de consum va începe să crească mai mult decât creșterea venitului factorilor de producție, asta doar pentru că oferta de bunuri și servicii de consum se va rări, datorită „gâtuirilor” pricinuite de încercarea de a retehnologiza intens structura producție, înclusiv majorarea salariile, așadar, se va reduce în mod relativ, iar antreprenorii surprind, mai apoi, că înlocuirea echipamentelor cu forță de muncă, este mai avantajoasă. Ca urmare, „efectul Ricardo” se va activa, punând în impas proiectele, nou lansate, privind obținerea finanțării de investire în bunuri, accentuate în capital, astfel fiind inevitabilă izbucnirea recesiunii.

În ultimul rând, presupunem, că rolul de a sufoca orice indiciu al unei depresiuni ieșite din perioada de recesiune, sistemul bancar nu scade nici o secundă rata la care crește expansiunea creditului, ci, din contra, o amplifică în mod constant și neîntrerupt. Chiar și așa, va începe o fugă universalizată după produse reale, acompaniate de un salt colosal, al valorii produselor și serviciilor în secunda în care agenții economici vor realiza că rata inflației va persista să crească categoric. Mai apoi, se va produce colapsul sistemului monetar, fapt remarcabil care se va dovedi abia atunci când situația de accelerare rapidă a inflației va devasta puterea de cumpărare a unei unității monetare. Într-un mod mai brusc, agenții economici vor începe să folosească o altă unitate monetară. În aceeași perioadă, se vor ivi, cu toată puterea, cele șase procese microeconomice de inversiune, dar și o depresiune economică severă care va aduce modificări dureroase, procesului productiv total deformat, prețul groaznic și dezastrul social pe care le presupune orice catastrofă generală a sistemului monetar.

Caracterul autodistructiv al boom-urilor artificiale cauzate de expansiunea creditului: teoria „economisirii forțate”

Ideea de „economisirea forțată” va apărea mereu când se va înregistra o creștere a masei monetare aflate în circulație sau aflate în expansiune a împrumutului bancar, congestionat în sistemul economic dintr-un loc specific. Diminuarea puterii de cumpărare de unității monetare, proporțional cu sporirea cantității de monedă, dacă moneda sau creditul ar fi distribuite în mod uniform în rândurile tuturor agenților economici, nu s-ar mai ivi nici un efect „expansionist”. Însă, pătrunderea noilor bani pe piață în locuri determinate și precise, după cum se întâmplă lucrurile mereu, aduce de la sine un număr destul de restrâns de agenți economici ce obțin de la început noile credite. Astfel, dat fiind faptul că acești agenți economici dețin un număr ridicat de unități monetare cu sprijinul cărora vor putea procura produse și servicii la costuri care nu au simțit încă șocul absolut al inflației, care momentan și-au păstrat valoarea, beneficiază în prezent de o putere de cumpărare mult mai mare. Astfel, expansiunea provoacă o redistribuire a venitului în avantajul acelor persoane care ridică primii nou-venitele «injecții», sau «doze», de bani și în favoarea celelalte entități, care sesizează, având același valoare de piață, că prețurile produselor și serviciilor au tendința de urcare. „Economisirea forțată” lezează acest al doilea ansamblu, majoritar, de agenți de comerț, pentru că venitul lor se majorează într-un ritm mult mai mic decât prețurile, iar aceștia sunt așadar nevoiții să își reducă cheltuielile, dacă totalitatea celorlalte aspecte nu suferă eventuale transformări.

În funcție de circumstanțele specifice oricărui caz istoric, acest proces al agonisirii constrânse duce sau nu la o majorare sau diminuare netă a agonisirii benevolă, totală, din cadrul companiei. De fapt, acest proces de economisirea totală se diminuează dacă indivizii al căror câștig crește cheltuie o parte din acesta, mai mare celei consumate anterior de persoanele cu venituri scăzute. De asemenea, ne putem închipui că beneficiarii reîmpărțirii au o tendință rezistentă spre a economisi, situație în care rezultatul final cu privire la economisire ar putea fi unul pozitiv. Econimisirea este practic împiedicată de alte forțe dezlănțuite ale procesului inflaționist, și anume: prin reflectarea unor profituri contabile fictive care, mai mult sau mai puțin, vor fi epuizate, inflația contraface calculul economic. Drept consecință, dacă introducerea de bani noi pe piață, în locuri bine determinate ale sistemului economic poate avea drept consecință o intesificare sau o contragere a economisirii depline la nivelul companiei, este exclus să se stabilească teoretic a priori.

„Economisirea forțată” – în sens restrâns – marchează modificări a nivelului bunurilor de capital din configurarea structurii de producție, modificări cauzate de expansiunea creditului lansat de sistemul bancar, și descoperit de economisirea voluntară. Acest proces, după cum bine se știe, întâi produce o majorare a venitului monetar al echipamentelor originare de producție, iar mai apoi o creștere proporțională a valorii bunurilor de consum –dar și a venitului brut a ramurii de producției de bunuri de consum, dacă productivitatea acesteia crește. De fapt, fără mascarea adecvată a economisirii dezinteresată, concepția creditului de circulație a unui ciclu economic clarifică termenii teoretici microeconomici care demonstrează încercarea de a constrânge o structură mai intensivă în capital, și așadar este pedepsită să cadă și astfel va fi mai mult ca sigur răsturnată, determinând crize economice. Acest proces de expansiune se va încheia aproape sigur cu o reîmpărțire a mijloacelor care va schimba într-un anume sens, rata generală a econimisirii dezinteresate care exista înaintea izbucnirii expansiunii creditului. Cu toate acestea, va fi irealizabil procesul de păstrare și încheiere a noilor etape desfășurate, mai intensive în capital, protejând efectele obișnuite de revenire studiate în amănunt, odată cu recesiunea economic, dacă tot procesul nu este ajutat de o creștere concomitentă, separată și bruscă a economisirii dezinteresate într-un cuantum cel puțin egal cu împrumutul bancar proaspăt realizat de către bănci din nimic. Totodată, procesul presupune irosirea unei cantități imense bunuri de capital dar și de resurse rare ale companiei, care astfel se stinge. Drept urmare, decât să crească, economisirea dezinteresată a companiei se va îndrepta, în general, să se micșoreze. Chiar și așa, excepție făcând creșterile impresionante, bruște, neașteptate ale economisirii dezinteresate, pe care acum le înlăturăm, de dragul raționamentului, din sinteza teoretică – care și așa constată de cele mai multe ori că celelalte etape rămân neschimbate, expansiunea creditului provocând un avânt economic auto-distructiv, care va reveni, la un moment dat, într-o criză economică suucedată de recesiune.

În cazul în care agenții comerciali nu doresc să sprijine în mod binevol această politică, prin agonisirea unor sume mai mari, acest lucru dovedește lipsa posibilității obligării companiei spre creștere economică prin stimularea artificială a investițiilor și subvenționarea inițială a acestor agenți, apelând astfel, la expansiunea creditului. Drept urmare, atragerea de capital la nivelul companiei, nu poate depăși, pentru intervale foarte mari de timp economisirea sa dezinteresată – aceasta ar reprezenta o explicație diferită a „economisirii forțate” mai apropiată analizei keynesiste, după cu evidențiază F.A. Hayek.

Dimpotrivă, separat de dimensiunea finală a economisirii și investiției din companie, tot ce se îndeplinește prin încercarea de a brusca un anumit nivel al investițiilor care îl depășește pe cel al economisirii este malinvestiția generalizată a resurselor economisite ale țării și o criză economic, cu scopul de a o sărăci.

NOKIA

Nokia Corporation este considerat a fi liderul global în sectorul comunicațiilor mobile cu sediul principal în Espoo, din Finlanda. Acesta prezintă o contribuție majoră în dezvoltarea industriei în telecomunicații și în industria internetului, având acum aceleași scopuri.

Cu vânzări de peste 42 miliarde euro și venituri din exploatare de peste 2 miliarde euro în anul 2012, Nokia are 132,000 de salariați în 120 de state și vânzări în mai mult de 150 de state. Valoarea sa pe piața de valori, din lume, a terminalelor mobile (constituente de conectarea a elementelor electronice, display), la fost de 31% în ultima parte trimestrului din anul 2010, reducându-se sub 30% în prima parte a primului trimestru din anul 2011.

Nokia fabrică terminale mobile (componente de conectarea a elementelor electronice, display) pentru aproximativ toate sectoarele piaței și cele mai importante norme de comunicație, inclusiv GSM, CDMA și W-CDMA (UMTS).

Nokia are o gamă largă de servicii de Internet pentru aplicații, jocuri, muzică, hărți, mass-media și mesaje prin intermediul platformei Ovi. Oferă soluții de piață auxiliare de la Nokia Siemens Networks, echipamente și servicii pentru toate rețelele de comunicații mondiale. Navteq, este o filială deținută total de Nokia, ce oferă hărți digitale dar, și servicii de navigație gratuite.

Compania are numeroase centre de cercetare și dezvoltare, fabricație și distribuție în -un număr mare de țări în luna decembrie 2010, Nokia a deschis centre de cercetare și dezvoltare în 16 de state, cu un total de 35,870 de salariați în acest domeniu de cercetare și dezvoltare (R & D ), care au format care au format aproximativ 27% din volumul resurselor de muncă a grupului.

În cadrul Centrului de Cercetare Nokia (The Nokia Research Center), întemeiat în 1986 – se află unitatea de cercetare industrială a companiei -, care are 500 de oameni de știință și ingineri. Nokia are centre de cercetare si dezvoltare din șapte țări: Finlanda, China, India, Kenya, Elveția, Marea Britanie și Statele Unite ale Americii. În plus față de aceste centre de cercetare și puncte de dezvoltare în anul 2001, Nokia a întemeiat (și posedă) INdT- Nokia Institute of Technology, un institut de cercetare și dezvoltare în Brazilia.

Nokia avea în total nouă uzine, aflate la:

Salo în Finlanda,

Manaus în Brazilia,

Cluj în România,

Beijing și Dongguan în China,

KomAjrom în Ungaria,

Chennai în India,

Reynosa în Mexic

Masan în Coreea de Sud.

În sectorul Soho din Londra, Marea Britanie, se află departamentul de creație și design Nokia cu birouri prin satelit remarcabile în Helsinki, Calabasas, California în Statele Unite ale Americii și Finlanda.

Din punct de vedere economic, Nokia este o companie publică listată la bursele de valori din țări precum Helsinki, Frankfurt și New York. Un rol important al companiei Nokia se zărește în economia finlandeză, fiind cea mai importantă și mai mare companie finlandeză, și ca atare, reprezentând aproape o treime din veniturile la capitalul de piață a Bursei de Valori Helsinki (OMX Helsinki) din anul 2007, o conjunctură unică pentru o țară dezvoltată industrial. ș

În Finlanda este un angajator valoros și mai multe companii mici, parteneri și subcontractanți, s-au bucurat de un real succes alături de Nokia, devenind companii mari în timpul parteneriatului cu Nokia. Nokia a ajutat enorm la dezvoltarea PIB-ului în Finlanda cu un procent mai mare de 1,5% în anul 1999. În 2004, valoarea companiei Nokia reflectată în PIB-ul din Finlanda reprezenta 3,5%, compania este de altfel responsabilă pentru aproximativ o pătrime din exporturile înregistrate în Finlanda în anul 2003.

Estimat la o valoare 29,5 miliarde dolari, brandul Nokia, este situat, printre cele mai importante și valoroase branduri din clasamentul efectuat de Interbrand/BusinessWeek 2010, pe locul 8, figurând ca prima societate non-americană. Începând cu 2007, acest brand/firmă este numărul unu în Asia, iar din 2009 în Europa, situându-se astfel pe locul 41 în top Fortune din anul 2010 al celor mai apreciate companii din întreaga lume. De asemenea, în ramura de rețele și alte echipamente terminale de comunicare se situează pe locul 3 și pe locul 120, după volumul vânzărilor, din topul Fortune Global 500 din anul 2010. Începând cu anul 2010, studile AMR clasează grupul de distribuție mondial Nokia pe locul al 19-lea în lume.

Începând cu luna februarie a anului 2011, o mare parte a noilor smartphone-uri, vor avea ca sistem de operare Windows Phone, asta datorita noului parteneriatului cu cei de la Microsoft. De altfel și primul telefon mobil Nokia de tip smartphone, sprijinit de platforma Microsoft Windows a fost lansat în anul 2011.

De-a lungul anilor, compania a trecut prin diverse provocări de a se extinde. Atunci când Kari Kairamo avea funcția de CEO al companiei, în anii ’80, noi domenii de activitate au apărut în cadrul companiei, achizițiile fiind pricipalul nou domeniu. La sfârșitul anilor ’80 și începutul anilor ’90, compania a trebuit să facă față unor grave dificultăți finaciare, cauzate de scăpările din cadrul departamentului de producție a televizoarelor și a varietății domeniilor sale de activitate. Se zvonește că aceste dificultăți economice, au dus probabil la sinuciderea lui Kari Kairamo în anul 1988.

După dispariția acestuia, Simo Vuorilehto a devenit președinte și a ocupat și funcția de CEO al corporației. În intervalul 1990 – 1993, Finlanda a îndurat o semnificativă criză economică. Corporația Nokia nu a rămas neafectată, dar sub conducerea lui Vuorilehto, Nokia a fost reorganizată. Compania a răspuns prin stabilizarea departamentului de telecomunicații și capitularea sectorului de computere și televizoare.

Hotărârea luată în 1992, de către noulocupant al funcției de CEO – Jorma Ollila, este pesemne cea mai însemnată mișcare strategică din trecutul comoaniei. Acesta a luat hotărârea vitală de a focaliza activitatea doar pe segmentul telecomunicațiilor. Astfel, de-a lungul anilor 1990, au fost scoase la vânzare, pe rând, departamentele de cauciuc, cabluri, dar și devizia de electrocasnice. Vânzările din Finlanda, în anul 1991, constituiau mai mult de un sfert din veniturile Nokia. Însă odată cu modificarea apărută în anul 1992, vânzările corporației Nokia au crescut semnificativ în state precum America de Nord, America de Sud și Asia. O criză de logistică în cadrul companiei a fost provocată de către creșterea aprecierii în întreaga lume, a telefoanelor mobile, mai mult decât cele mai încrezătoare pronosticuri ale Nokia, la jumătatea anilor 1990. Această criză a determinat compania să își regândească ansamblul operațiilor de organizare și aprovizionare care asigură desfășurarea activității companiei. În 1998, Nokia a ajuns cel mai valoros producător de telefonie mobilă din întreaga lume, datorită atenției îndreptate asupra sistemelor de telecomunicații și asupra investiților realizate timpuriu în tehnologiile GSM. În perioada 1996 – 2001, volumul vînzărilor din cadrul companiei Nokia au înregistrat o creștere remarcabilă, de la cifra de afaceri de 6,5 miliarde de euro la o cifră de afaceri 31 miliarde de euro. Ansamblul operațiilor de logistică și așezarea geografică răspândită reprezintă avantaje importante ale Nokia.

Nokia a început surprinzător, luându-și încă de la început avântul în dezvoltarea economică proprie.

Antecesorii corporației moderne Nokia, fusese Nokia Company (Nokia Aktiebolag), Finnish Rubber Works Ltd (Suomen Gummitehdas Oy) și Finnish Cable Works Ltd (Suomen Kaapelitehdas Oy).

Nokian Footwear (Nokian Jalkineet) este un finlandez ce deține o fabrică de încălțăminte, între timp a devenit parte din compania Berner. Chiar dacă compania a luat ființă în 1990, vechimea sa datează din anul 1898, atunci când Eduard Polon și o grupare de afaceriști din Finlanda au hotărât să înființeze societatea Suomen Gummitehdas Oy (Finnish Rubber Works Ltd) în Helsinki. După o durata de viață destul de scurtă, de doi ani, uzina a început producția de galoși din cauciuc, care au concurat favorabil cu importurile din Rusia. La câțiva ani de la începutul producției în Helsinki, fabrica s-a mutat în orașul Nokia. În scurt timp, compania a început să folosească numele NOKIA, dezlipindu-se de produsele ieftine și banale din Rusia și promovând astfel industria finlandeză.

Suomen Gummitehdas are la bază fabricarea produselor din cauciuc, cum ar fi curele pentru mașinării dar și cauciucuri. Mai târziu și-a modificat denumirea în Suomen Kumitehdas Oy. În anul 1967, Suomen Kumitehdas și Suomen Kaapelitehdas (Finnish Cable Works) s-au contopit cu sociatatea Nokia Aktiebolag (Nokia Company), cu activități în industria forestieră și energiei, pentru a forma împreună corporația NOKIA CORPORATION, recenta companie Nokia. Noua companie activa în industria de cauciuc, de cablu, în industria forestieră, în industria electricității dar și în dezvoltarea de bunuri electronice.

La finele anilor ’80, segmentele industriale diversificate ale Nokia Corporation s-au hotărât să își focuseze atenția asupra ariilor individuale de expertiză. Nokian Tyres a lucrat pe cont propriu până în anii 1988; apoi doi ani mai târziu, adica în 1990, s-a înființat Nokian Footwear. Firma-mamă Nokia Corporation s-a axat asupra industriei telecomunicațiilor și și-a ramificat aria de activitate.

În 2005, Nokian Footwear a fost cumpărat de familia finlandeză antreprenorială Berner, care de astfel a achiziționat și brandurile aferente și a adăpostit o multitudine de tehnologii secrete de fabricație a cauciucului.

Kaapelitehdas este un aspect demn de menționat în biografia Nokia. Aceasta este o celebră clădire din Ruoholahti, din Helsinki, în apropierea podului Lauttasaari. Clădirea a fost ridicată cu scopul de a fi o fabrică de cablaje în perioada 1939-1954 pentru Suomen Kaapelitehdas (Finnish Cable Works). Fabricarea cablurilor s-a inaugurat în anul 1943, iar în anul 1987 a fost oprită fabrica.

În 1922, Suomen Kaapelitehdas a fost achiziționată de Suomen Gummitehdas Oy (Finnish Rubber Works). Suomen Gummitehdas și-a schimbat denumirea în Suomen Kumitehdas, în anul 1959, iar firmele Suomen Kumitehdas, Nokia Aktiebolag și Suomen Kaapelitehdas s-au unit în perioada 1966 – 1967 pentru a alcătui Oy Nokia Ab (Nokia Corporation).

Imobilul a fost achiziționat de către primăria orașului Helsinki și adaptată pentru înființarea unui centru cultural. Muzeul finlandez de Fotografie, Muzeul Teatrului și Muzeul Hotelului și Restaurantului, un număr impresionant de studiouri, galerii, ateliere, posturi de radio, săli de dans, un restaurant popular și alte atracții similare, face ca acest centru cultural să fie gazda celor trei muzee principale.

Knut Fredrik Idestam merită un capitol special în această prezentare a companiei. Considerat fondatorul Nokia, a trăit între 1838 și 1916. El a fost un atât antreprenor cât și inginer minier. Fredrik a studiat industria mineritului, domeniu în care obținu-se și diplomă. Finlandezul a servit Consiliul de Administrație a Minelor din Finlanda, mergând pe urmele tatălui său. Între anii 1863-1864, cu o bursă de stat, Idestam a urmat, Școala de Minerit (Bergakademie) din Freiberg, Saxonia, pentru a învăța cât mai multe despre stiința metalelor de bază. Mai târziu, el a devenit antrenor al Board Mining în Finland. Dar se pare că nu acesta era destinul lui Knut. În vara anului 1864, intențiilr sale au luat o întorsătură diferită. În călătoria sa spre Muntii Harz, la revenirea dintr-o deplasare la Freiberg, el a inspectat o moară ce măcina lemnul, ce urma să devină materie primă pentru fabricarea hârtiei (proces evoluat de producătorul de hârtie Heinrich Voelter). Fabrica din Idestam avea capacitatea de producție comercială.

În Europa și America de Nord cererea de hârtie era grozavă. Producția nu creștea, dar asta se întâmpla din cauza lipsei de noi tehnologii de producție. Soluția lui Voelter pentru potențialul de inovare a producției de hârtie, la văzut ca fiind genial. Întors în orașul său, a comandat echipamentele de la Voelter, direct din Germania, obținând permisiunea Senatului la data de 12 mai 1865, data de temelie pe care grupul de companii Nokia o socotește ca fiind ziua nașterii gigantului. Producția a început la Temmerkoski Rapids în Tampere, în 1866.

Dar Idestam nu s-a oprit aici. A listat compania Nokia la Bursa de Valori, în anul 1871.

Idestam împreună cu Leo Mechelin, prietenul său, dar și o personalitate importantă a Finlandei, din acea perioadă, înființează corporația NOKIA LTD apoi transferă toate activitățile la Nokia, unde s-a înființat o nouă fabrică. Morile lui Idestam și compania Nokia Manos dar și preocuparea sa pentru Nokia Rapids, companie ce a fost achiziționată de Mechelin, au fost mutate la noua entitate. Idestam posedă peste 50% din acțiunile entității. Renunțând la funcția publică de la conducerea industriei mineritului, și-a consacrat timpul administrării Nokia Ltd. Atrăgând subvenționare și investiții semnificative, Mechelin l-a susținut la fiecare pas.

Evoluția Nokia Ltd a debutat foarte bine pentru că Idestam era un antreprenor perspicace, pregătit mereu pentru orice posibilă dificultate. Contractorul Idestam a fost capabil să treacă cu bine peste criza de la sfârșitul anilor 1800, și chiar a deschis o nouă fabrici de hârtie și prima moară de sulfit din Finlanda în 1885. Însă nu de mult, în 1880, fusese deschisă prima fabrică de sulfați, la Valkeakoski.

Dar antreprenorul nu s-a oprint doar la conducerea companiei. La propunerea și sub comanda lui, nobilii industriei hârtiei au înființat mai multe organizații de producători: în 1874 o asociație a cartonului, în 1875 o asociație a jucătorilor din industria morilor și în 1892 o asociație a celor care fabricau hârtie. Aceste carteluri aveau ca scop împărțirea pieței rusești și înlăturarea concurenței reciproce. Idestam a ocupat funcția de manager general dar a fost și președinte al Asociației Hârtiei până în anul 1903. El a renunțat la conducerea gigantuluiNokia în 1896, fiind urmat în funcția de manager de al său ginerele, Gustaf Fogelholm, iar funcția președinte al conducerii de prietenul său, Leo Mechelin.

Odată cu trecerea anilor, Nokia și-a extins domeniile de activitate. În 1902, a debuat și în industria generării de_electricitate. În 1898, Eduard Polon a inaugurat Finnish Rubber Works, fabricând galoși și multe alte mărfuri din cauciuc; Nokia a preluat și această afacere. La începutul secolului al XX-lea, Finnish Rubber Works a inaugurat întreprinderi și în vecinătatea orașului Nokia, unde a început să folosească numele acestui oraș. În 1912, Arvid Wickstrom a inaugurat Finnish Cable Works, fabricant de telegrafe, telefoane și cabluri electrice și a realizat temelia afacerii Nokia în producerea de cabluri și produse electronice.

La sfârșitul anilor 1920, imediat după primul război mondial, falimentul bătea la ușa companiei Nokia. Însă Finnish Rubber Works a achiziționat afacerile societății insolvente asigurând astfel continuitatea aprovizionării de electricitate de la transformatoarele Nokia. Doi ani mai târziu, Finnish Rubber Works a cumpărat Finnish Cable Works. După o perioadă de 15 ani, Verner Weckman, de profesie luptător profesionist și primul campion olimpic al Finlandei medaliat cu aur, a ocupat funcția de președinte al Finnish Cable Works, după ce vreme de 16 ani a fost director tehnic. Cel de-Al Doilea Război Mondial a deschis porțile schimburilor comerciale către piața rusă. Ca bucată dintr-un contract cu privire la indemnizațiile de după război, Finnish Cable Works a livrat cabluri către Uniunea Sovietică, lucru ce nu i-a adus însă un regres financiar.

Compania s-a adaptat vremurilor de dezvoltare. Astfel, în anii ’90 a refuzat fabricarea de electronice de consum, focalizându-se asupra telecomunicațiilor, un sector cu o capacitate colosală. Nokian Tyres, fabricantul de cauciucuri, s-a fisionat de Nokia Corporation (1988). La mijlocul anilor ’90, Nokia a înlăturat practic din toate afacerile sale toate ramurile, cu excepția industriei telecomunicațiilor.

Un al om vrednic de menționat în istoria Nokia este Westerlund. Bjorn „Nalle” Westerlund a fost o persoană importantă în cadrul companiei Nokia. El a trăit în perioada 1912 – 2009 și a creat devizia de produse electronice, departament ce la condus vreme de 15 ani, chiar dacă înregistra mereu pierderi.    

Anul 1966, aduce companiei o mare realizare. Nokia și Salora au dezvoltat caracteristicile standardului ARP (Autoradiopuhelin, car radio phone) un echipament de telefonie mobilă radio fixat în mașină, activat public în Finlanda. În 1971 a fost activat, urmând ca în 1978 să ofere o acoperire de 100%.

În 1979 are loc contopirea dintre Nokia și Salora care dă naștere unei noi companii, și anume Mobira Oy. Mobira a debutat prin dezvoltarea și realizarea de telefoane mobile funcționabile cu standardul rețelelor NMT (Nordic Mobile Telephony), în 1981 inaugurându-se prima generație și primul sistem automat de telefonie mobilă. În 1982, Mobira a recomandat Mobira Senator pentru rețelele NMT-450, ca fiind primul telefon de mașină.

În 1984, Nokia a achiziționat toate activele companiei Salora Oy, denumind-o mai apoi Nokia-Mobira Oy. Lansat în 1984, Mobira Talkman, este printre primele telefoane mobile (celulare) „portabile” apărute pe piață. Telefonul Mobira Senator, produs în 1982, avea o greutate de aproximativ 10 kg, iar Talkman era mult „mai ușor”, cântarind aproximativ 5 kg. Însa telefonul Mobira Cityman, era foarte usor la acea vreme, avea o greutate de «doar» 800 grame, având inclusă și bateria, dar prețul său nu este deloc „ușor” 24.000 mărci finlandeze (circa 4.560 euro). Telefonul mobil demonstrează cât de prosperă este afacerea.

În 1989, Nokia a scos prima rețea GSM pentru operatorul de origine finlandeză Radiolinja. Însă abia în luna iulie a anului 1991 a apărut și prima reclamă GSM la Helsinki, realizată de premierul Finlandiei, Harri Holkeri, folosea un telefon prototip al Nokia. Abia în anul 1992, a fost scos pe piață primul mobil cu GSM, și anume Nokia 1011. Acest telefon nu avea inclusă așadar și soneria-simbol, Nokia tune. Aceasta a apărut abia în anul 1994, pentru seria de telefoane Nokia 2100.

Rețeaua GSM avea o ofertă mai variată de servicii și anume: apeluri de voce, servicii de roaming, posibilitatea de a trimite SMS-uri, și astfel a ajuns să fie un impresionant „hit tehnologic”, stăpânind începând cu anii ’90, industria privind producția de telefonie mobilă. La jumătatea anului 2008, această rețea are parte de un succes neașteptat, având un număr de peste 3 miliarde de consumatori (abonați) la nivel global și avea un portofoliu de peste 700 de operatori de rețele mobile în peste 218 state și regiuni.

De-a lungul existenței sale, Nokia a încercat să se dezvolte și în domeniul IT, deși a fost nevoită de multe ori să renunțe la această luptă. Astfel, la începutul anilor ’80, Nokia Data, a fabricat o tranșă de PC-uri, numite MikroMikko. Începând cu 29 septembrie 1981, a fost pun în circulație primul model, MikroMikko1, (în acelațși timp cu IBM PC). În anul 1991 British ICL a cumpărat ramura de PC-uri, reușind astfel să fie un segment din Fujitsu.

Însă în aceste momente compania nu poate simți gustul succesului, Nokia s-a frământat să înfrângă foarte multe provocări. Sinucederea CEO-ului Nokia, a fost o provocare. Pe perioada anilor ’80, Nokia s-a hazardat să intre în cât mai multe industrii, acționând irațional, lucru reflectat în achizițiile făcute sub conducerea CEO-ului Kari Kairamo. Din cauza pierderilor diviziei producătoare de televizoare și a afacerilor prea diversificate, la finele anilor ’80 și începutul anilor ’90, corporația a început să aibă probleme financiare. Aceste probleme l-ar fi dus pe Kairamo la sinucidere, în 1988. După dispariția lui, conducerea Nokia a fost preluată de către Simo Vuorilehto, ca fiind noul președinte CEO. Printr-o perioadă dificilă din punct de vedere financiar, Nokia a trecut și între 1990-1993, când Finlanda a fost într-o recesiune economică. În perioda activității lui Vuorilehto, Nokia a suferit destul de multe provocări și a trebuit să renunțe la fabricarea de PC-uri și televizoare.

O transformare radicală s-a înregistrat în 1992, când Jorma Ollila, CEO-ul Nokia a hotărât să se își îndrepte ateția doar asupra industriei telecomunicațiilor. 25% din totalul vânzărilor, în anul 1991, provenea din Finlanda. După modificările suferite în anul 1992, Nokia a constata o creștere destul de remarcabilă a vânzărilor pe piețe precum cele din: Asia, America de Nord și de Sud. Creșterea aprecierii telefoanelor a întrecut cele mai pozitice premoniții ale Nokia, dar care a mai avut de depășit și alte perioade grele și anume: criza logistică, de la jumătatea anilor de glorie ’90. Începând cu anul 1998, Nokia s-a putut bucura din nou de succes, ajungând la titlul de cel mai mare producător din industria telefoniei mobile din întreaga lume, loc ce îl va păstra o perioade de mai bine de 14 ani, și anume până în anul 2012.

Anul 2003, și lansarea noului modelul al telefonului Nokia 1100, a înregistrat vânzări semnificative de peste 200 milioane fiind astfel în topul aprecierilor consumatorilor, având cea mai mare cerere de piața telefonelor mobile. Nokia fiind printre primii producători de telefoane, care a observat capacitatea de funcționare unui telefon-consolă hibrid, în același an, fiind și lansarea N-Gage. Acest modelul nu s-a bucurat însă de succes și în intervalul 2007-2008, Nokia fiind nevoită să ofere o funcție N-Gage pentru telefoanele tip smartphone dar ce aveau Symbian S60 ca sistem de operare, cu accent pus pe jocuri.

Pentru a-și putea continua activitatea, Nokia a recurs la reorganizarea companiei, dar acest lucru avea să crească numarul șomerilor la nivel mondial.

La data de 5 mai 2000, Nokia a deschis o fabrică în Komarom, Ungaria. Câțiva ani mai târziu, adică în martie 2007, Nokia a semnat un contract important cu administrația municipiului Cluj, pentru inaugurarea unei noi fabrici la Jucu. Mutarea producției din Germania, în România, o țară cu forța de muncă destul de ieftină, a provocat subiecte de discuții aprinse. Recent în Sunnyvale, Nokia a fost mutat sediul din America de Nord.

Nokia trece printr-o perioadă destul degrea, nemaifiind considerată o companie de telefoane mobile.

În luna noiembrie a anului 2008, Nokia renunță la livrarea de telefoane mobile către Japonia. Putin mai târziu, renunță și la distribuirea telefonului E71, atât prin NTT DoCoMo, dar și prin SoftBank Mobile. Departamentul de securitate a rețelelor din cadrul companiei Nokia a fost achiziționat de cei de la Check Point.

Anul 2012, vine cu o perioadă de concedieri masive în cadrul comapanie. Astfel 4.000 de persoane angajate în Europa, Asia și Mexin, și-au pierdut locul de muncă, și nu se oprește aici, o lună mai târziu alți 1.000 de salariați din Salo, Finlanda, au rămas fără loc de muncă. De altfel în ianuarie 2013, Nokia mai disponibilizează încă 1.000 de persoane ce lucrau în departamentele de producție, logistică, dar și IT. Însa doar un număr 715 persoane au fost acceptate către subcontractorii Nokia.

În septembrie 2011, potrivit articolului postat de Evz, Nokia își propusese să închidă porțile fabricei de la Jucu adică, de la începutul anului 2011, din februarie, motivând prin faptul că „Departamentele de producție ale companiei din Asia au câstigat lupta împotriva fabricii de la Jucu”. Așadar Nokia a închis porțile fabricei din Cluj în scurt timp, iar foștii anagajați ai acesteia fiind nevoiți să-și caute locuri de muncă în alte domenii.

Ca orice companie de succes, Nokia s-a bazat și pe achiziții pentru a se putea dezvolta. Astfel, achizițiile Nokia au fost destul de numeroase.

Așadar în luna septembrie 2003, Sega.com a fost achiziționat de Nokia, o parte a Sega, divizie care a participat la dezvoltarea telefonului Nokia N-Gage.

Intellisync Corporation și Nokia, au semnat, pe 16 noiembrie 2005, o înțelegere prin care Nokia achiziționează Intellisync, acordul finalizându-se pe 10 februarie 2006. În vara aceluiași an, Nokia și Siemens AG s-au fuzionat, și așa a luat naștere una din cele mai mari și mai importante corporații, și anume Nokia Siemens Networks. Fiecare entitate a deținut 50% din această importantă fuziune iar sediul fiind în Espoo, Finlanda. Companiile prevesteau o cifră de afaceri anuală de peste 16 miliarde euro și economisirea unor cheltuiei în valoare de peste 1,5 miliarde euro, pe o perioadă de 4 ani. Noua companie a preluat peste 20.000 de angajați Nokia.

Nokia și Loudeye Corp au semnat o întelegere, pe 8 august 2006, prin care distribuitorul de melodii online, a cedat compania pentru suma 60 milioane dolari. Serviciul avea să concureze cu iTunes.

Trecerea timpului și rivalitatea i-a adus companiei pierderi mari. Odată cu scăderea drastică vânzărilor, Nokia a indicat o pagubă de 368 milioane euro în trimestrul al doilea din 2011, însă in trimestrul al doilea din 2010 a înregistrat vânzări totale in valoare de 227 milioane euro pe an. În acea perioadă încă 3500 de persoane, angajați Nokia, riscau să rămână fără loc de muncă la nivel global, inclusiv persoanele angajate de la Jucu, din România. Valoarea de piață a companiei Nokia a decăzut, foarte mult, fiind mai mică de 10 miliarde dolari. Ca urmare a „căderii”, Nokia a fost nevoită să concedieze 24.500 de persoane, din întreaga lume (până în 2013).

Stephen Elop, CEO-ul Nokia, a declarat în vara anului 2012 că nepriceperea companiei de a prevesti dezvoltarea accelerată din această industrie a fost una din principalele chestiuni cu care trebuit să lupte. Învestitorii Nokia au acționat în instanță compania, în vara anului 2012, cauza fiind vânzările extrem de scăzute înregistrate ale telefoanelor mobile Nokia cu sistem de operare Windows Phone.

Nokia transferă dreptul de proprietate asupra Nokia House pentru suma 170 milioane euro în iarna anului 2012. Nici anul 2013 nu a fost mai bun; în al doilea trimestru, Nokia a înregistrat o pierdere la nivel administrativ în valoare de 115 milioane euro, veniturile societății scăzând cu aproximativ 24%, echivalentul a 5,7 miliarde euro.

“Nokia nu prezintă semne de reîntoarcere pe piața din America. Fonduri investite uriașe, prevederi imense, rezultate mai mult decât modeste”, declara Francisco Jeronimo, analist IDC.

Un nou început ar fi putut fi zărit Nokia pe data de 2 septembrie, dar de asemenea, putea fi și sfârșitul companiei, astfel producătorul Windows Phone, a achiziționat secția de telefonie mobilă a Nokia pentru suma 3,79 miliarde euro, însă pentru a achiziționa și portofoliul de brevete de invenție al Nokia a mai invesit încă 1,65 miliarde euro.

În dolari valoarea tranzacției ajungând la suma de 7,17 miliarde dolari. Steve Ballmer a asigurat astfel viitorul pentru ambele companii.

Ca urmare a eliminării treptate de pe piața de telecomunicații, Nokia nevoită fiind, și-a îndreptat atenția asupra acelor trei afaceri ale sale: serviciul de hărți/navigare (licențiat de Microsoft pentru 4 ani), segmentul de substructură Nokia Solutions and Networks și evoluția și certificarea unor „tehnologii dezvoltate” Stephen Elop a fost, de asemenea, nevoit să renunțe la postul de CEO al Nokia și să devină conducătorul echipei de mecanisme al companiei Microsoft. După ce Elop a renunțat, Risto Siilasmaa va ocupa funcția de CEO- provizoriu al Nokia,. 

Deși a traversat răstimpuri foarte grele de încercare, Nokia a rămas pe linia de plutire, fiind constrâmsă astfel să refacă organizarea companiei în alte domenii, apropiate telecomunicațiilor. Dat fiind însă faptul că Nokia a pornit de o mică companie, putem afirma că exista posibilitatea ca acest mare brend să găsească soluții pentru revenirea pe piața actuală, actualizându-și oferta în funcție de necesitățile clienților.

Cel mai mare producător din lumea întreagă de telefoane mobile, și anume grupul finlandez Nokia, intenționează să reînceapă activitatea pe departamentul de design și licențiere a telefoanelor mobile, abia după ce întelegerea cu Microsoft îi va îngădui acest lucru, în 2016, a declarat, de curând, directorul general al companiei Nokia, Rajeev Suri, pentru revista germană Manager Magazin.

Bibliografie

Carlos Rodriguez Braun, Juan Ramon Rallo – O criză și cinci erori, © Editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iași 2011.

Claudiu Tiganas – Ciclul economic. Un scurt popas doctrinar.

Gheorghe Luțac – Microeconomie.

Jesús Huerta de Soto – Moneda, creditul bancar și ciclurile economice, © Editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iași 2010.

Jesús Huerta de Soto – Școala austriacă – Piața și creativitatea antreprenorială, © Editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iași 2011.

Jesús Huerta de Soto – Teoria eficienței dinamice, © Editura Universității Alexandru Ioan Cuza Iași 2011.

Jörg Guido Hülsmann- Deflație și libertate.

Ludwig von Mises – Notes and Recollections, South Holland, IL: Libertarian Press, 1978.

Mihaela Ifrim – Ciclul economic. Dualismul monetaro-real.

Murray N. Rothbard – Ludwig von Mises pe înțelesul tuturor, © Institutul Ludwig von Mises – România, pentru versiunea în limba română 2001.

Peter Navarro – Sincronizarea strategiei de afaceri cu ciclurile economice.

Carl Menger – Grundsätze der Volkswirtschaftslehre, Willhelm Braumϋller, Viena, 1871.

http://mises.ro

http://www.manager.ro/articole

http://ro.wikipedia.org/